NOUA REVISTA
ROMÂNĂ
ABONAMENTUL: (48 numere)
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI
InKoin&nîa un a»................to lei
,, şease luni..............6 „
In toate ţările uniune! poştale un an 12 ,, ,,	,	,,	„ şeaseluni 7 ,,
APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ
DIRECTOR:
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinand, 55. — Bucureşti
C RADULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
ARTA
UN NUMĂR:
2Ş Bani
Se găseşte cu numărul ia principalele librării şi la depozitarii de ziare din (ară
Preţul anunţurilor pe ultima pagină Mf pagină: 10 lei.
No. 15.
DUMINICĂ 31 IANUARIE I91O
Voi. 7.
SUMARUL____________________
NOUTĂŢI :
Conferinţa d-lui Geqrgcs Dumas. — 0 piesă ce nu se mai joacă: «Seara cea de pomină-» de Leopohl Kampf. — 0 nouă teză de doctorat, in ştiinţă. —Revista revistelor.
POLITICA:
C. Râdulescu-Motiut. Partidul social-dcmocrat.
STIINTĂ:
♦ *
Du. N. Leon. r«s?7e Conta.
GESTIUNI SOCIALE:
i\T. Km. Teohaui. Universitatea noastră şi religia.
KOLKLOR:
Tir. D. Speranţia. Lăutarii şi poezia populară. II. Ion Ciiiru-Nanov : Nunta la ţară, — Ziua a doua.
NO UTĂŢ1_____________________________
Conferinţa d-lui Georges Dumas.
In prea interesanta conferinţă, pe care d-1 Georges Dumas, profesor la Sorbonna, a ţinut-o, Luni seara, In sala Lieder-lafel, d-sa a descris şi a interpretai un caz de psichologie patologică de cel mai viu interes. Este vorba de o feinee demoniacă (bântuită de diavolul) pe care d-1 Dumas a trat. l'o şi a observat'o timp de mai mulţi ani, şi asupra antecedentelor căreia, dânsul a făcut o amănunţită şi foarte sugestivă anchetă.
Femeia Ariana, căci aşa o chema pe demoniacă, se trage dintr’o familie din orieDt unde şi-a petrecut primii 20 du ani. In această familie ea a fost crescută îutr’o atmod'eră de idei superstiţioase, idei cari înfloresc foarte mult la marginea cri ş-linismului ortodox oritnlal. Tot felul de poveşli şi li gende satanice, istorii cu diavoli şi sfinţi, strigoi'şi alte chimere de acestea, au nutrit memoria fragedă a Arianci, in anii copilăriei pi trecuţi în casa părinţilor. Părinţii ei bigoţi şi superstiţioşi i-au mobilat inteligenţa cu un bogat material satanic şi superstiţios.
• împrejurările vieţii o aduseră la Par.’s, pe la vârsla de 25 ani. Aci ea stătu la nişte rude, şi avu ocazie să viziteze un
cerc ele oameni, cari practicau foarte mult spiritismul. Experienţele spiritiste, impresionară foarte mult inteligenţa slabă a Arianei şi aceasta acceleră desvollarea fenomenală de demo nomanie pe care avea să le manifeste.
Era tocmai o epocă de criză in viaţa afectivă a ticestei femei. La Pieims făcu cunoştinţă cu un tânăr, spiritist şi acela, şi se logodi cu el, dar după câtă va vreme logodnicul muri. Aceasta fileu ca Ariana să întreprindă, cu cunoştinţele ei, lungi şi repetate experienţe cu mesele învârtiloare, spre a putea obţine veşti dela spiritul logodnicului < i. Turburările fiziologice care însoţesc fatal crizele afective ale vârstei preparară în sfârşit terenul pentru desecliilibrarea mintală a Arianei. Spirilul logodnicului ei începu s’o obsedeze, s’o perşi cute, s’o brutalizeze şi s’o plictisească Intr’un chip nesuferit. Ca să scape de el, Ariana se adresă preoţilor. Cum însă preoţii nu puteau admite că spiritul unui mort poale să revie in aşa neobişnnit chip, convinseră pe femee că nu poale fi vorba de altceva decât de satana care o bântueşte.
Până aici avem un foarte favorabil concurs de împrejurări şi de materialuri proprii pentru ca din ele să se făurească halucinaţia diavolului. Iu alte imprejurări şi cu materialul foarte bogat adunat în miraoria ei în primii ani ai vieţii, Ariana construi iu închipuirea ei o personalitate comp’ectă de diavol. Această construcţie, făcută încetul cu încetul, s-a operat in chipul ctl mai firesc şi cel mai logic. Schema abstractă a satanei, pe care o inculcase poveştile din copilărie, se eoncretiză şi se vivifică în minte-i, compleclându-sc cu toate particularităţile, defectele şi calităţile Arianei. Fazele prin cari trecu această creaţiune (himerică oglindesc perfect diferitele stări ale fimeei. Rând pe rând diferitele ei tendinţe şi sentimente, ea le împrumulă diavolului, şi acesta fu când amorezat, gelos, lacom, crud ete. Ariana după ce a construit astfel o personalitate psichieă l-a dotat in urmă şi cu o personalitate fizică. Feluritele halucinaţii ale ei, au realizat chiar un corp material acestui demon.
Ga să poală în sfârşit să scape de acest demon neoporlun, Ariana a alergat la tot felul de oameni ca s’o ajute: medici, savanţi, vrăjitori, preoţi Toate tratamentele încercate asupra ei, au rămas fără efect. Mai ales încercările raţionale făcute 'ca s’o convingă că diavolul creat de ea, nu este decât o halucinaţie, apelul făcut la bunul simţ, la logica ei elementară, au fost cu desăvârşire inutile.
Vindecarea Arianei a venit cu lotul pe altă cale, adică pe o cale analoagă eu aceia pe care venise boala.
Crizele fiziologice trecând, au apărut, din inconştientul povestirilor itttese în copilărie, imagini binefăcătoare de sfinţi şi de ingeri, cari, iar, încetul cu încetul, au îmblânzit pe demonul care o poseda. Precepte, învăţături rămase dela mama sa, de la tatăl său, i-au Înlesnit mijlocul de a transforma pe diavo-
2 26
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Iul, şi de a face din el o fiinţă blajină, iubitoare, in aşa chip in cât diavolul a mers până chiar a primi să fie împărtăşit.
*
* *
Concluziile de ordin filozofic şi psihologic pe care d. Du-mas le-a tras d.n acest caz curios studiat de D-sa, precum şi interpretările fericite cu care a luminat manifestările acislui caz pa'ologic sunt de cel mai mare interes. Dânsul a arătat ce preţioasă resursă sunt adevărurile şi studiile psihologiei pcn. tru cercetătorul istoriei medicinale pline de bizare h gende, şi cât ar ajuta ele pe istorici la o mai dreaptă apreciere a evenimentelor din această epocă de superstiţie. Căci, în definitiv, maniile religioase şi diabolice din acele vremi trebue să se fi produs după acelaşi mecanism ca şi cazul studiat de d. Dumas.
O foarte frumoasă apropiere făcută de conferenţiar este acea dintre evoluţia demonului, care poseda pe Ariana şi evoluţia propriu zisă a ideii, opuse, de divinitate. Ca şi demonul A-rianei «la început omenirea a avut un lehova gelos, crud, rău, răsbunător, nedrept şi azi avem un Cristos. blajin, paşnic, bun, îngăduitor, drept, fermecător. Iar concluzia de ordin mai înalt, social şi filozofic, pe care a tras’o d. Dumas din tot rostul conferinţei sale, este că, cu toată iluzia pe care nc-o facem adesea de a fi învins ignoranţa şi superstiţia, adevărul este că supertiţia ne domină, şi ea nu va înceta poate nici odată de a stăpâni omenirea. In mijlocul Parisului luminat, există un puternic focar de superstiţie. Superstiţia în loc să dispară n’a făcut decât să şi schimbe locuinţa dela un etaj superior al societăţii înlr’un etaj mai jos. Din rândurile aristocraţiei culte, ea a trecut în cercurile mai largi, ale unei lumi inculte sau semi-culte.
D. DRĂGI1ICESCU
*
* * .
O piesă ce nu se mai joacă: «Seara cea de pomină», de
Leopold Kanipf.
Compania Davila trebuia să reprezinte zilele acestea o tragedie modernă, scoasă din viata nihiliştilor ruşi: Scara cca de pomină. In ziua insă când avea să aibă loc prima reprezentaţie, «din ordin superior» porţile teatrului au fost închise. S’au temut cei ce ne guvernează, eă unele episoade revoluţionare din piesă ar putea îndemna pe muncitori Ia neorândueli. Şi tn loc să se ia măsuri spre a se preîntâmpina eventualtle dar puţin probabilele dezordini, s’a interzis reprezentaţia. Piău s’a făcut, răci spectacolul frământărilor generoase şi a luptei pentru ideal ce-1 vedem în «Seara cea de pomină» ar fi fost o binefacere pentru o parte din tinerelul nostru printre care din zi in zi se întinde tot mai mult laşitatea şi meschinăria...
Conflictul dramatic din această piesă îl alcălurşte lupta între sentimentul dragostei şi acela al devotamentului pentru cauza nihilistă, care frământă sufletele a doi tineri, Vasili şi Ana. Ciocnirea intre pasiune şi datorie este, precum se ştie, miezul atâtor tragedii clasice. Dar dacă Leopold Kampf nu a ştiut să creeze caractere deosebite din personagiile sale, nici nu dovedeşte prea multă pătrundere psihologică,—în schimb, prin modul original cum a pus problema şi prin felul agitat şi nervos cum se desfăşoară acţiunea, el ue-a dat o piesă care ne mişcă şi ne sgudue.
Vasile iubeşte demult şi în ascuns pe Ana care e studentă şi face parte din organizaţia revoluţionară in care se află şi el. Pasiunea acesta îi chinu-şte sufletul, ii slăbeşte energia, îl face chiar să fie gelos de «cauză» şi s’o urească, căci el vede că lot sufletul Ane; e îndreptat într’acolo. El devine nervos, neliniştit, ar vrea să se isprăvească odată cu propaganda de vorbe şi de idei care ocupă inimile tn întregime şi să se â-jungă mai repede la «fapte», să sune mai curând «clopotul sângelui», când ideea va triumfa definitiv şi inimile vor rămâne
libere şi pentru alte sentimente... Ana crede la început că Vasile vorbişte astfel numai din dorinţa de a servi mai bine cauza; ea allă însă curând care e pricina adevărată, încearcă un moment să-l readucă pe Vasile la datorie, dar simte că pasiunea tânărului găseşte un ecou şi în inima ti Insă raza de fericire ce luminează o clipă sufletele lor înăsprite de lupta politică, e menită să dispară repede. Evenimentele politice se precipită. O adunare de grevişti e atacată de poliţie şi numeroşi muncitori sunt măcelăriţi. Se hotărâse mai dinainte ca, în cazul când politia va ataca pe grevişti, guvernatorul general să fie omorât. Vasile fusese printre cei destinaţi să arunce bomba dacă măcelul avea să se întâmple. Singura Iui speranţă era ca luciâtorii să fi fost lăsaţi în pace. Şi iată, tocmai în momentul când Ana îi dă prima sărutare, vin din stradă sgomote de luptă : greviştii au fost atacaţi şi măcelăriţi; guvernatorul, şi tu el Vasile, sunt condamnaţi la moarte. Scena aceasta e profund mişcătoare şi -le un dramatism sguduilor:
Vasili (cu vocea înecată) Mi-e frig, mi-e frig, vino mai aproape. (Ana se. apropie şi îl înconjoară cu braţele) O putere neîmblânzită, nemiloasă vrea să mi le smulgi. Şi eu nu vreau să te pii rd (ca şi cum s’ar ruga de cineva) Nu mi-o lua... (o pauză) N’a fost decât un vis .. A trecut... a trecut !...
Ana Vasili... Ti-aduei aminte de cântecul pe care-1 auzeam îu cartierul latin V
La vie est breve,
Un peu d'espoir,
Un peu de n'-ve Et puis bonsoir.
Vasili (automatic) Et puis bonsoir!...
Intră un tovarăş, Gregor, care descrie lui Vasili cele întâmplate în stradă şi ii reaminteşte de însărcinarea ce are de a-l omorî pe guvernator când va rşi de la operă. Vasili sdro-bit, îngenuchiază la picioarele Anei... Dar simţământul datoriei ii revine cu toată vigoarea. El trebue să meargă să arunce bomba pentru a răsbuna sângele nevinovat. Şi Ana îl va ajuta. Ea îi va da scmnalu1, ridicând la fereastră un sfeşnic, aprins. Scena aceasla, care sfârşeşte piesa, este iarâşi de un dramatism extraordinar.—Ana, in cuhnea agitaţiei a tidiral sfeşnicul aprins... bomba a explodat şi a ucis pe guvernator dar şi pe Vasili al ei... Ea isbucneşle în hohote dureroase şi în râsete nebune dar face o sforţare supraomenească, se stăpâneşte şi cu vocea exaltată exclamă; «Lăcrămile sunt zadarnice! lăcrămilc suut zadarnice! Lăcrămile sunt zadarnin! C opotul sună, sună, sună. înainte tovarăşi, Clopotul sângelui, înainte!... înainte!... înainte!... înainte!..»
Am azistat la repetiţia generală a piesei şi putem spune că interpretarea ce compania Davila dăduse acestei lucrări i ra mai presus de ori ce laudă. In rolurile principala alb Auri şi a lui Vasile, D-na Voiculescu-Quinlus şi D-nul Gulandra făcuse două admirabile creaţiuni. Sperăm că îndată ce vor vi ni vri muri mai bune, d-1 Davila nu va întârzia să aducă in lumina rampei, luminoasa lucrare a lui Liopo'd Kampf.
E.	P.
*
* *
O nouă teză de doctorat în ştiinţe.
O nouă teză de doctorat susţinulă la facultatea de ştiinţe din Iaşi, a apărut de curând. Lucrarea, săvârşită îu laboratorul de geologie de sub conducerea d-lui Prof. I. Simioncscu, e datorită d-lui G. Macovei şi tratează despre «Geologia şi pali ontologia basenului terţiar dela Bahna». Acesta e al doi-.ea doctorat in ştiinţe susţinut la Universităţile noastre, cel dintâi, în chimie, fiind decernat tot de facultatea din Iaşi.
* •
* *
NOUA REVISf ROMÂNĂ
22:
Revista Revistelor.
Economia Naţională Decembrie. D. C. i. Băicoianu, cunoscutul economist, face următoarele observaţiuni cu privire la podul proiectat peste Dunăre:
«Drumul Adriaticei, proectat de Serbia şi racordarea lui printr’un pod, ne-ar deschide mari perspective pentru industria noastră petroliferă în vederea aprovizionării Italiei şi a întregului basin adriatic, ar reînvia cultura animală în Oltenia, atât de înfloritoare odinioară şi atât de decăzută azi din pricina Austro-Ungariei, ar activa şi permite un comerţ mai. remuneratoriu pentru produsele noastre forestiere şi agricole, cu un cuvînt, prin apropierea în care ne va aduce de o serie de pieţe de desfacere prielnice, s’ar înlesni producţiunei noastre de tot felul, foloasele materiale netăgăduite.	.
«Nu tot atât de utilă vedem legătura pe care oficialilatea o plănurşle, cedând stăruinţelor bulgăreşti şi Austro-Ungare, prin racordarea liniilor noastre ferate şi implicit şi cele ale Monarchiei vecine printr’un pod peste Dunăre.	'
«Bulgaria năzueşte să obţină această legătură pentru ca in ciuda aspiraţiunilor noastre să atragă o bună parte a transi-tului european prin bătătura sa, şi să-şi alimenteze întru câtva portul său maritim Varna, care diu cauza situaţiunei sale mai apropiate de Stambul ar avea menirea să dispute propăşirea noastră maritimă, concentrată şi organizată cu mari sacrificii in chip atât de fericit la Constanţa ; iar Austria şi mai cu seamă Ungaria împinge din răsputeri la înfăptuirea acestei legături, pe care din consideraţiuni politice nu voeşte să o facă prin Serbia, măcar că ar fi cu 300 de km. mai scurtă pentru a’şi crea o linie directă întru atingerea Salonicului şi a Constanlinopolului in interesul expanciunei sale industriale.»
Revista Democraţiei române, revistă* nou apărută sub direcţia d-Iui Gli. Diamandi, la 25 Ianuarie cor. Gh. Diamandi Jioslul nostru.
«Cine suntem?
«Suntem liberali.
«In toată sinceritatea credem că partidul liberal e cel mai puternic instrument de democratizare a României.
«Partidul însă nu e scopul. El nu poate fi decât mijlocul. Astfel considerat, partidul liberal e singurul, având elasticitatea cuvenită pentru a păşi înainte. •
«Până unde ?
«Până la extrema limită a unei democraţii burgheze în cadrele unei societăţi burgheze. Fiind liberali, suntem democraţi în tendinţe şi progresişti în tactică.
Aci st rost, pe care îl caută d. Diamandi a mai fost căutat de partidul liberal şi în Germania. Rezultatul a fost acolo cu desăvârşire negativ. Liberalismul este o formulă prea vagă’ pentru a satisface cerinţele democraţiei moderne.—Uu articol foarte superficial de D. A. Theodoru. In el se pot citi următoarele :
«Mai intâiu, că noi am făcut minuni In 60 —70 de ani, am crescut repede ca in poveste, dar am crescut cum se creşte repede pe lumea asta, am crescut într’o parte şi nu deopotrivă în toate părţile; noi am crescut la oraşe. In oraşe avem o viaţă aproape civilizată, legile sunt legi, cetăţenii sunt ceUţ’-ni, ei au parte de un traiu bun, lesnicios, luminat, care ar putea, fireşte, fi şi mai bun, dacă? toţi oamenii cinstiţi ar av a curajul să pue frâu celor gălăgioşi şi necinstiţi; dar, la urma urmelor, ei au ce merită».
De sigur că şi cititorii Revistei Dem. rom. vor avea ce merită dacă vor continua să citească articole de d. Teodorii. D. C. Banu începe un interesant articol asupra Transformării agriculturii în Danemarca.—Revista mai anunţă că deschide coloanele sale pentru publicare de anchete.
Aceste anchete nu ştim dacă vor aduce vr'un folos ştiinţei
economice şi sociale din România, dar probabil vor aduce în schimb mijlocul ca administraţia revistei să se pună în legătură cu autorităţile administrative dip ţară pentru încasarea abonamentelor forţate. Iată, in adevăr, cum se anunţă anchetele :
«Statistica e oglinda vieţii reale a unui popor. Pe lângă autorităţile superioare; prefecţi, inspectori agricoli, facem apel la autorităţi: administratori de plasă, primari, medici, veterinari, agenţi sanitari sau fiscali, magistraţi, preoţi, învăţători şi învăţătoare, săteni ştiutori de carte, jandarmi, agenţi silvici, proprietari şi arendaşi, cum şi la orice bunăvoinţă. Aceste persoane sunt mai în măsură să cunoască starea materială, intelectuală, morală şi aspiraţiunile sufleteşti, politice, economice, naţionale şi artistice ale poporului român.
«Se pot conslitul mici comisiuni locale permanente în vederea funcţionării unei comisiuni statistice din iniţiativă particulară. Revista se obligă a publica răspunsurile şi informa-ţiunile interesante ale cercetaşilor noştri. Rugăm pe toţi ca datele să fie personal culese şi controlate. Altfel consecinţele ce se vor trage ar fi falşe.
«Cu timpul, după desvollare, se vor lua anchetele şi după îndemânarea binevoitorilor noştri colaboratori, vom stabili chestionare, cari vor uşura şi sistematiza cercetările. întregul material va fi strâns, clasat şi dat în copie ministerelor respective.»
Şi la acestea când mai adăogăm, că intre întrebările la care trr bue răspuns este şi aceea de a şti ce crede lumea despre liberali şi despre conservatori, îndoiala noa-lrâ sc schimbă in convingere. Anchetele Revistei Democraţiei Române constitue numai mijlocul de a strânge abonamente prin organele administraţiei. Mijloc ingenios dar puţin onorabil. «Să face şi s’a mai făcut» : aceasta este singura scuză.
Seraănătouul, 22 Ianuarie. G M. Murgoci: Intcresulpentru ştiinţă în Rusia. D. Murgoci arată, că deşi în condiţiuni foarte neprielnice, totuşi congresele ştiinţifice sunt mai populate în Rusia ca în multe alte ţări culte.
«Io Rusia nu există o Asociaţiune pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţei, ca British Associalion în Anglia, ca VAs-sociation din Franţa, ca Associalion din Statele Unite, ca Asociaţia noastră etc., nu există o Asociaţie şi totuşi s’a adunat 12 congrese până acum. In Rusia nu numai că o astfel de Asociaţie nu este sprijinită şi încurajată de Stat, dar este împiedicată de a se înjgheba şi de a lucra. Congresul la care am luat parte este o manifestare de tradiţie şi care are loc după circumstanţe şi numai din interesul pentru ştiinţă, pentru desvoltarea şi înaintarea cunoştinţelor in domeniile naturei şi ale raedicinei ştiinţifice. Ce semn frumos de cultură, când ţn, aşa, ţppdiţiupi,. nepţâplnipe, ştiinţei,,şe pot aduna pentrtr cultivarea ei 4.000 de inşi!»
VERAX
BIBLIOGRAFIE
Ilenrik Ibsen, Constructorul Sohiess. Traducere şi studiu critic de I. Giurculescu. Buc. 1910. Preţul 2 lei.
Yirgil Alimănişteanu, Note asupra întrebuinţării electricităţii în agricultură. Buc. 1909.
Constantin Petresco, La seconde moisson, preface d’Arail-care Cipriani. Edition du Courrier de Paris 1910.
Voltaire, Za dig sau Destinul, trad. de I. Z. Biblioteca pop. Socec. Preţul 55 bani.
Răsboiul aerian de Wells 2 voi. Biblioteca nouă. .75 bani volumul.
Arţar Slavrl, Luminişuri (poesii) Iaşi. Edil. Viaţa Românească 2 lei.
NOUA REVISTA ROMANA
2 28
POLITICA
PARTIDUL SOCIAL-DEMOCRAT
Astă-zi, 31 Ianuarie, are loc în Bucureşti congresul foştilor membrii ai Uniunei Sindicaliste din România pentru votarea statutelor de constituire a noului partid social-democrat. Proiectul de program al noului partid a fost dat publicităţii de acum câteva zile şi probabil că el va rămâne ca program definitiv.
Nu este momentul de a discuta, cu ocaziunea congresului de constituire, programul pe care şi-l va da ntoul partid. Programul social-democraţiei române cuprinde în esenţă toate principiile şi toate revendicările cari să găsesc în programul partidelor socialiste cari s'au constituit pe baza teoriilor economice ale lui Karl Marx în străinătate. Critica ar depăşi dar, în această privinţă, sfera vieţii noastre politice: pentru ce este eronat în teoriile lui Karl Marx nu putem face răspunzători pe organizatorii social-democraţiei române.
In ce priveşte complectările pe cari le-au adus so-cial-democraţii români la programul socialismului internaţional, în scopul de a adapta doctrina marxistă la cerinţele vieţii noastre naţionale, în special, la resolvi-rea cestiunii agrare, nici ele nu pot fi discutate acum. Valoarea lor se va vedea atunci când vor fi la ordinea zilei problemele sociale pentru a căror rezolvare com-plcctările au fost formulate. Critica lor nu poate atinge în nici un caz organizarea noului partid. Acest partid va fi chiar în drept să-şi formuleze şi în alt chip complectările de cari este vorba, fără ca prin aceasta caracterul lui de partid socialist să fie întru ceva slăbit. Nimeni nu mai ia astăzi programul de partid ca un crez de dogme, înaintea căruia trebue sa abdice ori şi ce drept de liberă judecată. Doctrina marxistă dă o unitate revendicărilor puse înainte de social-democraţia română, şi cu aceasta caracterul noului partid este fixat : avem înaintea noastră un partid socialist marxist cu program şi tendinţe bine lămurite.
Dacă însă cu ocaziunea constituirii partidului social-democrat nu este de nici un folos discuţia programului socialist în amănuntele sale, este însă de un mare folos discuţia unei alte cestiuni şi anume: dacă muncitorimea noastră dela ţară şi dela oraşe este în destul de pregătită sufleteşte pentru a se organiza în partid pe baza doctrinei marxiste; şi în consecinţă, dacă de aci înainte vom avea la noi în ţară un adevărat partid socialist, similar cclorl’alte partide socialiste din străinătate, sau numai firma unui partid socialist, şi în fapt vom avea cu totul altceva.
Această discuţie prealabilă am uitat să o facem, noi, Românii, în multe alte împrejurări de aceeaşi natură; şi am făcut foarte rău, fiindcă în urmă a trebuit să stăruim în această discuţie un timp mai îndelungat. Astfel, cu introducerea Constituţiei şi formarea partidelor burgheze am uitat să ne întrebăm dacă suntem şi pregătiţi sufleteşte pentru Constituţia pe care nc-am dat’o, şi pentru eticheta partidelor ce ni le-am ales, şi de aceea discuţia asupra acestor puncte a început în urmă şi ameninţă acum să nu se mai sfârşească... Tot
aşa în multe altele. Propaganda naţionalistă pe care o face un Iorga şi Cuza, cu tot puhoiul de murdării cu care ea este amestecată astăzi, când cercetăm la începutul începutului, o găsim pornită din sentimente şi principii foarte înalte şi generoase. Dar ce folos că aceste principii şi sentimente au căzut pe un fond de sălbăticie atavică, şi că din propaganda /naţionalistă în loc de a ne îmbogăţi cu nişte manifestări no: de cultură, ne alegem cu trivialităţile tuturor degeneraţilor?
Ce folos, că avem o nouă etichetă de partid, dacă fondul sufletesc al muncitorului nu este la înălţimea principiilor!	'
Doctrina marxistă este o doctrină «ştiinţifică», şi nu un simplu reflex al stomacului. Pentru a fi socialist din convingere, să cere mai întâi să'ai gradul necesar de cultură pentru a înţelege valoarea demnităţii personale şi a stăpânirei de sine în cazurile de conflict social. Prin această înţelegere numai, se făureşte idealul şi disciplina partidului..,
Există ea această înţelegere la muncitorii noştri? Vor putea conducătorii lor să-i apere de ademenirile unora, şi să-i stăpânească pentru a nu răspunde la provocările altora ?
Ademenirile unora ştim cum se fac. Există un capitol în bugetul tuturor statelor care se numeşte «fonduri secrete:.
Provocările, când nu există stăpânirea de sine, sunt încă şi mai primejdioase, căci ele reuşesc să devieze adese ori tendinţa întregului partid.
Aşa bunioavă, la noi, înainte de ce partidul social-demqcrat să fie definitiv constituit, o provocare i s’a şi aruncat, şi încă provocarea cea mai primejdioasă. Două dintre partidele burgheze, partidul liberal şi partidul conservator, au şi calificat de pe acum partidul social-democrat ca partid al străinătăţii. Iar codiţa acestor două partide, grupul naţionalist din jurul d-lui Iorga, să pare că şi-a luat chiar sarcina să ducă această provocare până la extrema limită. Vor avea ei oare, membrii noului partid socialist, stăpânirea de sine necesară ? Vor răspunde ei la provocările naţionalismului sălbatic prin dispreţuirea acestuia sau prin fapte duşmănoase naţionalităţii noastre? Bine ar fi ca această îndoială a mea să rămână numai teoretică. Mi-e teamă însă că socialiştii români nu vor avea tăria să reziste provocărilor şi că din această cauză internaţionalismului socialist, care este în programul lor, ei îi vor substitui în fapt internaţionalismul anarhist, care este cu totul altceva. Se ştie că în Apus, socialiştii au avut de dus o îndelungată luptă în contra anarhiştilor din şcoala lui Bakunin, şi că doctrina lui Karl Marx faţă de doctrina lui Bakunin a fost o adevărată cucerire culturală pentru ei. Nu este exclus însă cazul că această cucerire să se şi piardă prin lipsă de tărie sufletească. Şi acest caz se poate întâmpla la noi. Aci este tot pericolul pentru viaţa noastră politică.
Cu un partid socialist, similar partidelor socialiste din străinătate, viaţa noastră politică trebue să se acomodeze, căci acest partid corespunde la o cerinţă a cul-turei moderne; dar cu un partid anarhist, care poartă numai firma de socialist, viaţa noastră politică nu se poate acomoda fiind-că un asemenea partid înseam-
NOUA REVIS1Ă ROMÂNĂ
22 9
nu. începutul sfârşitului pentru întregul nostru neam.
Prin urmare, cu ocaziunea congresului de astăzi, nu discutăm programul socialismului internaţional, pe care îl cunoaştem de mult, ci discutăm: sunt ei în stare muncitorii noştri să fie adev'ăraţi socialişti şi nu anarhişti ?
Să nu se supere muncitorii că le punem această întrebare. Burghezii n’au ştiut nici ei să fie liberali când a trebuit, şi regretul celor mai culţi dintre acei de astăzi este tocmai că ei au falşificat până acum liberalismul.
Să nu ajungă acest regret şi pe socialiştii culţi de mai târziu.
C. Rădulescu-Motru.
ŞTI IN ŢA
vasii.t; conta
In volumul apărut de curând asupra «Istoriei monismului de Dr. Rudolf Eisler [Gcschichte des Mo-nismus. I.eipzig. Editura Alfrcd Kroner, 1910] autorul numără printre moniştii matcrialişti ai secolului al 19-lea şi pe V. Conta.
Acest nume mi-a îndreptat gândul cu 33 de ani în urmă, pe când eram încă elev în «Institutul academic .' ; pe vremea când membrii societăţii Junimea.; ţineau regulat conferinţi, în sala mare a Univcrsităţei, actuala facultate de medicină. Această sală era atunci prea mică pentru doritorii de a se instrui; în câteva minute ea se umplea de tot ce societatea ieşană avea mai ales şi mai distins.
Conferenţiarii erau toţi unul şi unul: Conta, A. Lambrior, G. Panii, C. Dumitrescu-la.fi, A. D. Xe-nopol. Ce timpuri! ce curent sănătos, cât avânt pentru tendinţele materialiste, care aţâţau şi deşteptau în tineretul de atunci iuteresul şi dragostea pentru ştiinţă.
Conta este singurul român care a conceput un sistem de filosofie monistă. Mare mi-a fost bucuria când pentru întâia oară, în 1886,am auzit în străinătate vorbin-du-se de el. Eram în laboratoriul institutului de zoologie din Iţma, când în .una din zile aud pe Haeckel cxplicândîn camera vecină, unui domn străin, avantajele microtomului pentru studiul fiinţelor vieţuitoare şi în special pentru sistemul nervos. Poliţe famulus devotat al maestrului seapro-pie de mine şi-mi spune: ştiţi cine este dincolo, autorul Forţei şi a materiei [Kraft und Stof f] profesorul Biich-ner. Cu nerăbdare aşteptam să intre mai repede în camera în care lucram. După câte-va momente, un bărbat mic de stat, cu o privire profundă, intră în sală însoţit de veneratul nostru maestru; era Biichner. Haeckal mă prezintă spunându-i că sunt din România. Eram deprins, când mă prezenta unui străin, să fiu întrebat dacă nu sunt din Bucureşti. Spre marea mea mirare, Biichner mă întrebă dacă nu sunt din Iaşi. I-am răspuns că da.
«Cunoşti de sigur pe profesorul Contat, am cotit In- ’ traducerea lui la metafizică"; deşi scurtă, această carte este foarte substanţială. In recenzia care anŢjpublicat asupra acestei cărţi, i-am adus elogiile Jcele mai sincere
şi cele mai meritate. Admir curajul cu care el, ca profesor în funcţiune a îndrăsnit a da o expresie publică ideilor sale radicale şi atât de în contrazicere cu tendinţele spiritului, încă dominant.:.
In această scriere, Conta atacă înlr’un stil limpede logic şi curgător, toate credinţele supranaturale: ideia de Dumnezeu, suflet şi viaţa viitoare. După el, frica de necunoscut este cauza tutulor acestor credinţi. Tot în această scriere combate opinia unora, că ştiinţa şi religia sunt două căi deosebite prin cari se poate ajunge la adevăr, arătând că ele nu sunt de cât două faze de dcsvoltare a spiritului omenesc şi că faza cea mai superioară care va înlocui religia, este ştiinţa.
Iată cum a fost apreciată această carte de către Paulhan în Rev. pliil. XII: «Cartea D-lui Conta este interesantă, foarte clară în general, adeseori ingenioasă, şi uneori profundă».
O altă lucrare a lui Conta scrisă tot în spiritul monist este: Teoria fatalismului" despre care Beurier în darea de seamă din Rev. pliil. IV, se exprimă astfel: «Această lucrare se recomandă prin calităţi de ordine şi metodă, care o fac după părerea noastră, să fie cu mult mai superioară operei celebre a lui Biichner, Forţă şi materie, care a avut atâtea ediţiuni în Germania şi în Eranţa .
In fine, o altă lucrare a lui Conta de o reală valoare monistă este «Teoria undulaţiunilor universale \ tradusă în limba franceză de abea în 1805 de Rosetti Tescanu, cu o prefaţă de Biichner.
In această scriere autorul arată că totul este supus unei undulaţiuni, adică totul evoluează până atinge un maximum de dcsvoltare, de unde apoi decade.
Conta este un apărător fervent al generaţiunii spontanee, în favoarea căreia aduce următoarea argumentaţie originală: «Fiinţele organice inferioare, precum sunt monerele, nu pot să fie scoborâtorii unor fiinţi, cari existau cu milioane de ani în urmă, căci dacă de pe vre-mile acelea speciile lor s’ar fi aflat totdeauna în acelaş habitat, ele s’ar fi stins de mult; dacă, din contră, ele ar fi schimbat din când în când habitatul, atunci s’ar fi schimbat necontenit în a te specii din ce în ce mai perfecte, lucru care se întâmplă cu toate fiinţele ce emigrează, Aşa dar monerienii de astăzi nu pot fi de cât productul unei arhigonii mai recente;.
Teoria undulaţiunei îmi aduce aminte de următoarea discuţie care am auzit’o într’un cupeu de drum de fier de la Ziirich spre Eugano. Discuţia a avut loc între un student italian, un pictor şi un profesor secundar neamţ, asupra teoriei descendenţei. După ce s’a-vorbit de Darwin şi Hacckel, de conferinţele lui Biich-ner asupra Darwinismului, profesorul care era în curent cu literatura teoriei descendenţei, le recomandă să ce, tcască lucrările foarte originale şi interesante ale lui Conta. Eu, care stăteam la o parte, aţipind de somn deodată m’am înviorat auzind numele de Conta, sorbind în acelaş timp vorbele profesorului, care cu mult foc şi convingere expunea în trăsături generale «teoria undulaţiunilor universale».
Era a doua oară că auzeam în străinătate discutân-du-se de către străini, lucrările unui filosof român. Marc asemănare—spunea profesorul—în privinţa clarităţii şi
230
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
a modului de expunere între acest Cqnta şi Buchner al nostru.
* *
*
Conta este în adevăr contagios ca Haeckcl şi Buchner; geniul lui s’ar putea numi într’un cuvânt «propaganda monistă».
El a fost un adevărat naţionalist, căci prin scrierile sale a contribuit la deşteptarea poporului român, atrăgând în acelaş timp atenţiunea bine-voitoare a luni ei culte din occident asupra noastră.
Nu ştiu cum să recomand mai călduros scrierile acestui monist tineretului nostru universitar, care ar trebui să înţeleagă că: iubirea de patrie nu poate să meargă de cât mână în mână cu cultul ştiinţei şi al adevărului.
Dr. N. Leon
Profesor la Universitatea din Iaşi.
CEST1UN1 SOCIALE
UNIVERSITATEA NOASTRĂ SI RELIGIA
>
Polemica iscată cu prilejul sfinţirei apei la universitatea din Iaşi, scrisoarea pe care d. Paul Bujor, profesor de morfologie la facultatea de ştiinţe, a adresat-o mitropolitului Moldovei—scrisoare reprodusă şi comentată de ziare, citită de preoţi, de învăţători, institutori, arhierei şi episcopi, adică de către acei ce au conducerea spirituală a poporului — a contribuit să atragă atenţia marelui public asupra unei chestiuni, la care el par’că de mult, nu se mai gândea.
In mijlocul pasivităţii spirituale a celor mai mulţi, a tumultului de idei a celor mai puţini, nu e rău să se facă, din când în când, un examen al conştiinţei noastre, pentru a descoperi starea adevărată a credinţelor în curs.
Noi, în cele mai fundamentale chestiuni, ne mulţumim doară cu un â peu preş, ca şi când ne-ar fi par’că teamă să facem o cercetare mai adâncită. Şi nimic totuşi nu e mai sănătos, în ameţitorul vârtej al vieţii, de cât acea oprire de o clipă în repedea fugă a sistemelor, teoriilor, a cărţilor ce ne trec prin mână, ca să ne reculegem şi să aruncăm o privire liniştită, asupra propriilor noastre gândiri.
Cinci profesori universitari, semnează o petiţie cerând suprimarea sfeştaniei, care se face de obiceiu la deschiderea cursurilor. Iată un act care înseamnă ceva mai mult decât un fapt divers.
Ce gândesc învăţătorii, ce gândesc preoţii, dar ce gândesc mai ales intelectualii ? Căci dacă faptul, fireşte, nu stă în legătură nici cu sporirea lefurilor, nici cu scumpirea sau eftinirea traiului, stă de sigur în legătură cu concepţia noastră intimă, şi cine alţii, mai bine decât intelectualii, ar putea să statornicească, să lămurească părţile dubioase ale ei ?
Sfeştania, zic cei cinci profesori, fiind o credinţă supranaturală a religiei, desigur că trebue exclusă din şcoli şi cu atât mai vârtos din universitate. Adevărurile ştiinţei au fost pururea combătute de reprezentanţii religiei: ordinea creaţiunii, configuraţia pământului, rotunzimea sa, originea vieţii, originea speciei, vechi-
mea pământului şi a omului, etc. Nu se poate crede în acelaşi timp că pământul se învârteşte şi nu se învârteşte. Când marele Laplace, ministru de interne al lui Napoleon I, fu întrebat de acesta: «Unde mai este loc, în sistemul d-tale şi pentru D-zeu ?» el îi răspunse: «Sire nu am nevoe de această ipoteză pe care nimic nu o justifică».
Datoria omului de ştiinţă, scrie d-1 profesor dr. N. Leon, în coloanele acestei reviste chiar, este de a nu ascunde adevărul şi de a lovi fără cruţare în credinţele supranaturale. Ar fi timpul 'ca şi oamenii noştri, liberi gânditori, loaiali, să se organizeze între ei pentru a duce o luptă sistematică contra credinţelor supranaturale ce apasă omenirea de mii de mii de ani, căutând a vulgariza adevărul, binele, frumosul1)».
Subscriu şi eu la aceste rânduri, cu singura rezervă că, acolo unde ştiinţa nu poate măsura şi cântări, să nu dea verdicte categorice, şi că un fapt istoric, chiar dacă nu intră în vederile tale, tot fapt rămâne, fapt cu urmări reale, văzute, constatate, peste care nu poţi luneca repede fără a cădea în-erori mai mari decât acelea pe cari tu ai dori să le îndrepţi.
Unul din aceste fapte este şi religia.
Avut-am vre un moment în istorie fără religie, vre-o epocă fără credinţă ? Dacă asemenea moment a existat odată, nicăeri nu suntem îndreptăţiţi a-1 căuta mai mult decât în marea revoluţie franceză, când raţiunea a fost declarată a tot stăpânitoare. Pe când autoritatea religiei şi a tradiţiei slăbeşte, pentru motive asupra cărora nu ne putem întinde aici, abeea a ştiinţei se ridică deodată la primul loc. Prin descoperirile sale grandioase şi multiple, ea construeşte bucată cu bucată temelia încrederei universale, care, din stare de simplă curiozitate interesantă, o ridică la rang de putere publică. Aşa începe autoritatea raţiunii. Odată cu dânsa vine şi spiritul de cercetare care, în loc de a se înclina, verifică, şi atunci religia, Statul, legea, obiceiul, cu un cuvânt toate organele vieţii morale şi practice sunt supuse analizei pentru a fi prefăcute sau înlocuite, după spiritul nouei doctrine.
Până la 1789 a fost vârsta copilăriei, de aici încolo începe majoratul, spuneau oamenii de atunci. Pentru prima oară adevărul începe a domni pe pământ. Dreptul său este suprem şi trebue să poruncească tuturor,căci, prin naturasa,el este universal.Prin aceste afirmări, filosofia secolului al XVIlI-lea seamănă cu o religie, cu puritanismul secolului al XVII-lea, cu mahometa-nismul secolului al Vll-lea. Acelaş avânt de credinţă, de speranţă şi entusiasm, acelaş spirit de propagandă şi de dominaţiune, aceeaşi asprime şi aceeaşi intoleranţă, aceeaşi ambiţie de a reface omul şi toată viaţa după un tip preconceput. Doctrina nouă va avea prelaţii săi, dogmele sale, catehismul său popular, fanaticii, inchiziţia şi martirii săi. Ea va vorbi tot aşa de sus ca şi precedentele sale, în stăpână puternică, căreia dictatura îi aparţine prin naştere, contra căreia orice revoltă este o crimă sau o nebunie. Ea diferă prin aceea că se impune doar în numele raţiunii, în loc de a se impune, ca cealaltă, în numele lui D-zeu.
1) Noua Revistă Română. 25 Oct. 1909
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
23*
Cu alte cuvinte, tot exista o religie, chiar în epoca cea mai antireligioasă.
După Taine, această înlocuire a religiei tradiţionale, a fost o eroare. Ştiinţa, în loc de a vedea în ea «o usurpătoarc pe care trebue s-o expulzeze, mai bine o recunoştea ca o soră mai mare căreia i se cuvine partea sa». înlocuirea ei pripită a prefăcut oamenii în lupi. Cecace noi numim raţiune nu este un dar înăscut, primitor, durabil, ci o achiziţiune tardivă şi fragilă. Cele mai elementare noţiuni de fiziologie ne arată că ea este o stare de echilibru nestabil, care atârnă de starea tot atât de nestabilă a creerului, nervilor, sângelui şi stomacului. «Ia femei înfometate, scrie Taine, şi oameni cari au băut, pune o mie împreună, lasă-i să se încălzească prin strigăte, prin adăstare, prin contagiune reciprocă a emoţiunii lor crescânde; după câteva ore nu vei mai avea decât o turmă de nebuni furioşi .
Religia tradiţională are cu totul altă putere. Ea poate să precumpănească egoismul natural, impulsia pasiunii brutale, să îndrepte voinţa spre abnegaţie şi devotament, să zmulgă pe om din el însuşi, ca să-l pună întreg în serviciul adevărului sau în serviciul altuia; ea poate să facă pustnici şi martiri, surori de caritate şi misionari.
Să o considerăm, nu în general, după o noţiune vagă, dar la naştere, în texte, luând ca pildă una dintre cele ce domnesc azi în lume, creştinismul, brahma-nismul, legea lui Mahomet sau Budha. In unele momente critice ale istoriei, oamenii, eşind din viaţa lor strâmptă şi mecanică, au prins universul într’o privire de ansamblu. In emoţiunea lor sublimă, li s’au părut că zăresc principiul însuşi al lucrurilor. .Şi au zărit, într'adevăr, cel puţin câteva trăsături. Acele t'ăsături, erau tocmai acelea pe cari secolul lor, rasa, grupa din rasă, parte din omenire, era în stare să le înţeleagă. Punctul lor de vedere era singurul din care putea să privească şi mulţimea ce să găsea dedesupt. Pentru milioanele de oameni, pentru sutele de generaţiuni, nu era altă intrare spre căile lucrurilor divine. Ei au rostit cuvântul eroic sau mângâetor, entuziast sauaţipitor, singurul pe care în jurul lor şi după ci inima şi spiritul au putut să-l înţeleagă, singurul care a fost adoptat trebuinţelor adânci; aspiraţiunilor acumulate, faeultă-ţiilor creditare, unei structuri mintale şi morale, acolo Indianului sau Mongolului, dincoace Semitului sau Europeanului! *)».
Religia este deci un fapt omenesc, un act primitiv al raţiunii şi inimii, care naşte spontan şi se organizează spontan, ca societatea, familia, arta, limba. A voi să creezi artificial o religie, este tot atât de imposibil ca a voi să creezi artificial o limbă, o societate, o epopee. Religia, în decursul veacurilor, a prins necontenit câte o fărâmă din realitatea adevărată, fărâmă pe care şi-a însuşit-o şi a impus-o mulţimei. A nu mânca carne de om, a nu omorâ pe bătrâni, a nu vinde sau ucide copiii ce par netrebuincioşi, a fi bărbatul unei singure femei, a avea groază de incest şi de apucăturile contra naturii, a asculta glasul pudorii, al umanităţii, al onoa-rei, al conştiinţei, atâtea obiceiuri în sfârşit, necunos- 1
1) Taiue. Les origines dela France contemporaine.
cute la început, stabilite azi, cari compun substratul unui suflet civilizat, sunt opera neîndoioasă a religiei.
«O dogmă, zice Taine, care azi pare arbitrară, a fost la început o pavăză pentru binele public. Şi încă continue a fi, cel puţin în liniile ci generale. Se poate spună cu certitudine, că dacă într’o societate ar dispărea dintr’o dată toate prejudecăţile, omul, lipsit de moştenirea preţioasă pe care a transmis-o înţelepciunea secolelor, ar cădea subit în sălbătccie şi ar redeveni ceeace a fost el la început, adică un lup neliniştit, flămând şi vagabond».
*
* *
După mărturisirea unui Taine, care numai printre credincioşi nu poate fi numărat, religia răspunde unei nevoi primordiale, de care nu fiecine se poate lipsi fără a-şi zdruncina echilibrul sufletesc. Sţiinţa, mi s’ar putea răspunde, n’are a se preocupa de urmări, ea caută adevărul şi numai adevărul: ori cât de folositoare ar fi o eroare, ea nu trebue, pentru aceasta, să o decreteze numai decât ca ceva drept şi justificat.
Mai întâiu să vedem până la ce punct religia este o eroare şi dacă ştiinţa ţine în de ajuns seamă de toate elementele cari o compun.
A reproduce, pentru lămurirea acestei chestiuni, ceeace au scris Renan, Max Miiler, Spencer, Strauss şi alţii, ar însemna, dacă nu să încurcăm lucrurile, cel puţin să plictisim pe cititori. Pentru cât ne trebue nouă aci, în discuţia de azi, va fi de ajuns, cred, o simplă schiţă a formării religiilor, pe care o voiu face servindu-mă nu de cărţi speciale, ci de Psihologia Sentimentelor a lui Ribot.
Orice religie implică în sine o concepţie oarecare a lumii, adică o cunoştinţă, un element intelectual, şi o stare afectivă, sentimentul ce însoţeşte acea cunoştinţă.
Pentru omul primitiv, totul este însufleţit, plin de capriciuri arbitrare, de dorinţi, intenţiuni, mistere. Nimic nu e prevăzut. Această concepţie a lui, e însoţită de sentimentul fricei, cu diferitele ei grade : dela groaza cea mai adâncă până la neliniştea nedesluşită. Şi nici nu se putea altfel, pentru că el, pretutindeni, nu vedea decât puteri necunoscute, misterioase, ascunse, putând mult, şi putând face mai ales rău. Instinctul de conservare l-a împins să caute din vreme a îmblânzi acele puteri. De aici ofrandele, sacrificiile şi celelalte ceremonii menite să câştige simpatia puterilor rău făcătoare.
Lipsa de mişcare, adică stabilitatea, fixitatea în natură a fost un fel de descoperire tardivă a spiritului primitiv. Spectacolul fixităţii materiale, pregăteşte des-personificarea naturii, cu care începe apoi şi primele rudimente ale ştiinţei. încetul cu încetul, spiritul de observare şi de reflexiune a desprins raporturi constante şi a introdus ideia de ordine şi regularitate, micşorând domeniul hazardului şi al contingenţei. Această noţiune de ordin cosmic, a influenţat şi concepţiunile religioase, guvernarea lumei fizice aparţine zeilor, ei sunt cârmui-torii, fiecare având domeniul său propriu unde domneşte în stăpân absolut.
Noţiunea de ordin cosmic dă naştere şi aceleia de ordin moral. Puterile superioare, zeii, cari au la început numai guvernarea fizică, au mai pe urmă şi guver-
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
-’32
narea etică a universului, ei sunt concepuţi ca puteri superioare, învestite cu atributuri morale.
Atributurile zeilor s’au succedat, după cum vedem, astfel: forţa (puterea de a face rău), inteligenţa (guvernarea fizică a universului), moralitatea (guvernarea etică a lumii). Ofrandele, adică mijloacele de a îmblânzi şi a câştiga simpatia zeilor, au urmat o prefacere paralelă; clin barbare cum erau la început, au ajuns la simple practice inofensive, apoi la rugăciuni şi în sfârşit la intenţiuni. Intcnţiunea morală, virtutea, este ia urmă cea mai plăcută ofrandă zeilor.
Rasele superioare au mers şi mai departe; din atributurile tuturor zeilor, prin abstracţiune, au ajuns la concepţia unui zeu unic: Dumnezeu. Rasele inferioare, incapabile de abstracţiune, au rămas tot la concepţia primitivă a multiplicităţii zeilor. Chiar azi se găsesc popoare cari n’au fost în stare să se ridice nici măcar la noţiunea de râu; ele numesc fiecare apă cu un nume propriu, de exemplu: Oltu, Prutu. Siretu, Dunărea, dar n’au o noţiune generală în care să se cuprindă toate, adică n’au noţiunea de râu.
Vedem dar, după cum am spus mai sus, că orice religie implică în sine o concepţie a lumii şi un sentiment — starea afectivă care însoţeşte acea concepţie. Astfel fiind lucrurile, putem noi spune că religia va dispărea ? Au dispărut oare din om facultăţile care l-au ajutat să se ridice până la noţiunea de D-zeu ? Şi ce este oare monismul lui Haeckel altceva decât o religie, şi ce este cartea sa, Enigmele Universului, altceva decât o «Scriptură)?
Omul a avut totdeauna nevoc de un punct fix, astăzi mai mult încă decât ori când, fiind-că în juru-i totul pare mobil. Nevoia de a vedea din ce în ce mai clar în gândurile noastre, pasiunea progresului, care ne împinge să revizuim ce a fost, ca să putem şti ce va fi, ne face să nu mai primim nimic fără rezervă. Multă vreme, punctul fix a fost în infinitul mare, în D-zeu, în urmă, însă, el este pus în infinitul mic, în atom. Acesta este etern, absolut etern. Fiinţa naşte, trăeşte şi moare; astrele se sting; totul are un început şi un sfârşit — numai atomul, nu.
El e veşnic acelaş, fie în meteoritul ce străbate u-nivprsul, fie în şina de sub roata vagonului, fie că zvâcneşte în globulele de sânge sub tâmplele poetului. Forma corpurilor singură c peritoare, atomul nu.
Molecula de bioxid de carbon, spunea Flamarion, ce esc din pieptul apăsat al celui ce-şi dă sufletul întins pe patul morţii va lua loc mâine în floarea din grădină, în iarba din câmpie ori arborele pădurei». Aceasta era dogma.
Dar iată că dogma se schimbă. Atomul este el însuşi un univers în mic, un vârtej de mişcare, un compus de electroni, de pulbere neînchipuit de mică care se împrăştie şi se perde în spaţiu. Aşa dar atomul se stinge, poate să se stingă, să moară, nu mai c etern ! Dacă e înţelept să nu primim nimic fără rezprvă, e şi mai înţelept să nu negăm nimic fără rezervă.
Un sentiment religios va exista cât lumea. Sentimentul, de sigur nu va fi acelaş ca acum 2000 de ani, dar el va exista. Frica primitivului, groaza de întuneric, de tunet şi de tot ce trăeşte în jurul lui, s’a
atenuat în decursul veacurilor p'ână a ajuns a fi eeeace este astăzi: un sentiment de admiraţie. Sentimentul
t
naturii, necunoscut celor vechi, e ceva mai mult decât un sentiment estetic, e însuşi sentimentul religios în ultimul său stadiu, Emoţia unui Ilugo sau Michelet pe Alpi, a unui Taine pe Pyrenei, nu diferă prea mult de aceea a marilor inspiraţi.
In rezumat, religiunile sunt produse schimbătoare ale vieţii spirituale şi sensibile ale diferitelor popoare, în diverse epoci. A voi să schimbi o religie înainte de vreme, este, dacă nu o imposibilitate, cel puţin un pericol. Eără a intra în dezbaterile amănunţite ale moralei independente, reamintesc că în om există două tendinţe opuse: una care tinde să-l înalţe deasupra lui însuşi, alta care tinde să-l coboare în jos. Obiectul mo-* ralei consistă în a împedica omul să cadă. Tot ceeace serveşte a înălţa sufletul omului în sus, este un ajutător al moralei: astfel artele, ştiinţa, libertatea politică, filosofia, sunt atâtea forţe diferite, cari ţin la un nivel mai înalt, întreaga omenire. Religia este neînduios una dintre aceste forţe, şi încă una dintre cele mai puternice şi mai hotărâtoare.
Ea, prin natura sa, având ceeace se chiamă simţul transcendentului, al infinitului, dă omului, dacă este sinceră, o zguduire, o pornire admirabilă către acele regiuni. Chiar sub forma sa naivă şi populară, ea este singura cale pe unde sufletele primitive, doborâte de necesităţile practice ale zilei, mai pot să se ridice către un ideal. Dacă toate religiile ar dispărea din lume, s’ar face neapărat un mare gol în sufletul omenesc, căci odată cu dânsele s’ar duce şi o înspăimântătoare forţă vie din ordinul moral ; ceeace s’ar câştiga în cunoştinţă, n’ar compensa nici pe departe, ceeace s’ar pierde ca energie, având şi vitalitate morală.
O fi monismul mai conform cu ştiinţa decât creştinismul ; întrebarea e, este el mai conform şi cu sufletul mulţimei ? Odată cu monismul unui Haeckel, putem noi să dăm mulţimii şi sentimentul lui Haeckel, starea de reculegere a învăţatului din vârful piramizii unde a ajuns prin acea vastă sinteză care-i aproape o revelaţiune ? Putem noi să-i dăm măcar acel sentiment adânc de sinceritate, ce dăinueşte în conflictul sufletesc al d-lui Paul P>ujor, de pildă, profesorul de morfologie la universitatea din Iaşi ?
In lumea mare a vieţii, scrie dânsul mitropolitului Moldovei, am văzut că, pentru a trăi, trebue să muncesc, să cercetez şi să aflu. Pe cât puterile trupului şi ale minţii m’au ajutat, am muncit, am cercetat şi am aflat că, în viaţa asta, nu e numai o cale care să ducă pe vin la bine, la frumos şi la adevăr, cu un cuvânt la fericire.
...Ca orice om care caută să-şi dea seamă de rostul lumei acesteia, am avut şi eu conflicte sufleteşti petrecute între lumea veche, care doarme în mine încă din copilărie şi între lumea nouă care năvălea din ce în ce mai mult în mintea şi sufletul meu cu cât intram în faţa maturităţii.
Şi dacă lumea nouă m’a subjugat complect, mă întreb cine c de vină ? Poate zidirea mea, poate cauze întâmplătoare, cari pas cu pas mă împinge acolo unde am ajuns azi. Şi aceste conflicte intime sufleteşti nu
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
le voiu spune nimănui, căci ele trebue să rămână pentru totdeauna, taina sufletului meii... >
Uite, se poate, ca «zidirea unora», a celor mulţi, să nu fie tocmai la fel cu aceea a d-lui Bujor, şi prin urmare să nu poată umbla pe calea ce o urmează dânsul pentru a ajunge la «bine, la frumos, şi la adevăr, cu un cuvânt la fericire». Şi dacă pe calea asta ei încă nu pot să meargă, e un cuvânt să’i abatem de la cealaltă, de la cea veche, de la cea bătătorită de secoli ?
Iluzia nu dispare; când una moare, alta îi ia numai de cât locul. Ea se schimbă necontenit cu spiritul, dar nu va fi niciodată aceeaşi pentru toţi: a filosofului ca a unui ignorant, a poetului ca a unui mărginit. Iluzia nu se desprinde de om, ea preţueşte cât preţueşte omul.
De aceea trebue să ne gândim mult, de nu cumva, în viaţă., există şi alte drepturi decât acelea ale raţiunii.
Printre izvoarele activităţilor noastre, cele mai multe şi mai puternice sunt de ordin subiectiv; a le atinge pe acestea, înseamnă să atingi activitatea însăşi.
Mulţi oameni încetând de a visa, încetează chiar de a trăi. In Raţa Sălbatică de Ibsen, Hamilcar trăeştc crezând într’o minciună, dar trăeşte, aspiră, are liniştea şi fericirea. Gregorie, logicianul neînduplecat, vede această rătăcire şi caută să aducă pe Hamilcar în calea adevărului, a ştiinţei, ca să înceapă o existenţă nouă. Când Gregorie îşi atinge scopul, observă că el a distrus pe Hamilcar!...
Iluzia zace în prea adâncul vieţii, ea se impune universal ca o misterioasă şi supremă sfidare, pe care natura o aruncă logicei omeneşti.
De aceea şi atitudinea universităţii, faţă de religie, trebue să fie, cred eu, dintre cele mai îngăduitoare. Cu atât mai mult—după cum foarte bine observă Convorbiri critice cu prilejul unei broşuri a d-lui dr. Thiron — că religia nu mai e un obstacol pentru înaintarea ştiinţei.»
Iar dacă vreun student «înaintat»—căci sunt foarte mulţi studenţi înaintaţi», în materie de negaţiunc mai ales—m’ar întreba: Cum împaci d-ta actualele forme ale religiei cu concepţia nouă a lumii ?
•Aşi răspunde:
— Aşa cum conştiinţa primarilor Londrei se împacă cu hainele lor medievale. Când ei, în zilele de ceremonie, apar în mantie, şi pălărie brodată, nu înseamnă că apar şi cu sufletul de acum câteva sute de ani; când membrii academiei franceze, în zilele de recepţie, încing săbiile cu mânerul sculptat, nu înseamnă că se înarmează în potriva progresului modern, Şi unii şi alţii, sub forma veche, ştiu să pună gândirea cea mai înaltă, credinţa şi mentalitatea cea mai rafinată.
Şi de o mie de ori e mai bine aşa, decât sub forme multe, nouă, să pui un spirit adesea prea învechit...
N. E.M. 1'EOHARI.
BIBLIOGRAFIE
Em. Gârloanu Cea d’inlăi durere. Nuvele şi schiţe. Ediţia II Socec. Bucureşti.
Artur Gorovei Şezătoarea, tevislă de foliilor. Goala 1 Voi.
XI.	Folticeni.	,
FOLKLOR
LĂUTARII şi POEZIA POPULARĂ
CÂNTECELE BĂTRÂNEŞTI
II
7.	In Badiul :
Bfidiuleasă, mult frumoasă Gu port de cârciumărcasă Cu stat de jupăneasă,
Gu ochi mari de puie'aleasă...
pag. 539.
In Marcul Viteazul:
Livda cu sprânceana trasă Şi cu chip de puie'aleasă Livda mi-e cârciumăreasă.
pag. 663
In Voinicul:
Tânără şi grasă, '	-
Chip de puic’aleasă,
Chip de jupăneasă.
pag. 6K6.
8.	In Badiul :
Ciauşul dacă vedea Cumpătul că nu-şi perdea,
Mâna ’n buzunar băga,
Seul de mălasă scotea.
Viţa ’n şase că ’mpletia '
Sfoara ’n nouă că ’ndoia Ca arcanul o ’nnoda...
pag. 540.
Iu Stanislav Viteazul:
Ceauşul ce mai făcea?
Mâna ’n buzunar băga,
Scul de mălasă .scotea Iu patru că i răsucia.
In şase că-l împlelia,
In nouă că-l îndoia..
pag. 567
In Tudorel:
Soacră-sa....
Mâna ’n ladă că băga,
Un scul mare că scotea Şase vite ’l împlelia Ca arcanul că-mi făcea...
pag. 671.
9.	In Badiul:
Badiul... zici a : Băduleasă soaţa mea... Ia, intră ’n odaea mea, Umple cu galbeni poala Toi cu galbeni venetici De câ.te-0 sută şi cinci, Cu mahmudele turci şli, Cu rubiele arăpeşli...
In Stanislav Viteazul :
.. Ceauşul iar îi da Tot la galbeni venetici De căte-o sută şi cinci Tot galbeni şi mahmudele l.osari şi cu nisfiele Câte-o fiită cinci-spre-zece De- ţt face inima rece.
pag. 567.
234
noua revjstX română
In Kira :
Arapul... zicea :
Kiră, Kiralinu...
Şi eu ţi-oiu aşterne Trei rânduri de perne... Cnperişul tău Galbeni venetici Care sunt mai mici D'o sulă şi cinci,
D’o sută cinci-spre-ce Stă inima rece !
10.	Iu Badiul:
pag. 644.
Dacă vedea şi vedea Badiul, măre, se opria ...
pag. 54S.
Ia Stanislav Viteazul:
Şi de vedea şi vedea Pe la ovrei se ducea De pa’oşe că ’ntreba
pag. 570.
De vedea şi iar vedea
Tot pe uliţă mergea.
'	pag. 571.
11.	Iu Stanislav Viteazul:
Iute-mi vine d’un caic,
Cu postav verde ’nvulil l'r.u năimim zugrăvit,
Pi in afară şinuil.
pag. 562.
In llincuţa Sandului :
Tare ’mi vine d’un caic
Cu postav verde ’nvulit, Prin nănnlru zugrăvit Prin afară şinuil...
12.	In Gheorghelaş :
Fireai jurat Maeovei,
pag 636.
Cin’ te scoase ’n ochii.: mei ?
Zile scurte d’ale lele Ori pocale d'ale melc
pag. 597.
in Ghi(â Catâniţă. :
Cine, dracii, le-a adus Cine ’n calea mea le-a pus ?
Zile scurte d’ale tete Ori păcate d’ale mele ?
pag. 627.
13.	In Oea năsdrăvană :
Si-mi pue la cap Ce ini-ii fost mai drag Căvăluş de soc Mu't zice cu foc ;
Căvâlaş de OS Mult zice duio= :
Căvăluş cu fire
Mult zice subţire	,
Vânt când o sufla .
Fiuer o cânta...
pag 436.
In Miul Cobiul :
Cântec de voinic Din cobuz de soc Mult zice cu foc;
Din cobuz de os Mult zice duios ;
Dm cobuz ca fire Mult zice subţire...
14.	In Dobrişan:
O dalbă călugăriţă...
Sor’ cu . vodă Ştcfăniţă ..
Sus în seară d’ajungea Palma biciu că mi-şi făcea Frumuşel mi-o aducea Pe gealat cu ea lovia...
Iu Badiul:
Buduleasa... .
Iar la el când ajungea Palma biciu că mi-o făcea
pag. 176.
Ca sfârcul mi-o aducea
Pe Neculeea-l nimeria..
In Marcul Viteazul:
Sluga ’n casă că intra .. Palma biciu că mi-şi făcea, * Şi cu dreapta aducea...
O palmă Marcului da.
In Tudorel :
Soacra ..
Bine vorba nu sfârşia, Palma bici că şi-o făcea Peste oclii când o lovea. .
15. In Dobrişan :
pag. 544.
pag. 666.
pag. 672.
Foicieă trei Suiliue, Ascultaţi, boeri, la mine, Să vă spui un cântec biir.
In Corbea :
Foicieă mărăcine,
Ascultaţi, boeri, la mine.
Să vă spui pe Corbea bine
In Badiul:
Frunzuliţă mărăcine, Mărăcine cu GhcorgUine, Ascultaţi boeri la mine,
Să vă spui pe Badiul bine.
In Stanislav Viteazul:
pag. 472.
pag. 517.
pag. 53S.
Foicieă mărăcine,
Ascultaţi, boeri, la mine,
Să vă spui d’un cântec bine.
.	pag. 561.
In Ghiţâ Câtănuţâ:
Foae verde mărăcine,
Ascultaţi, boeri, la mine,
Sl vă spui pe Gliiţă bine.
pag. 626.
In Nunul Mare:
Foicieă mărăcine,
Ascultaţi, boeri, la mim’,
Să vă spui un lâritccbine.
. pag. 653.
In Juganii:
Frunzuliţă mărăcine.
Mărăcine cu Glieorgliine,
Ascultaţi, bocii, la mine,
Si vă spui d’un cântec bine.
pag. 688.
10 In Miul Cobiul:	'
Janoş d’Hiizea Iar se necăji a Şi mi-l suduia.
In Badiul:
Uşa mare deschidea In pragul ei se oprea Şi pe Turci că suduia.
pag. 494.
pag. 493.
pag. 548.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
235
In Stanislav Viteazul:
Ovreiul dacă vedea,
Ovreiul se necăjea,
Pe Stanislav Suduia. '
pag. 571.
Iu Gheorghelas:
Şi pe dată ce-1 vedea,
Nuina ’n gând îl suduia
pag. 597.
In Ilencuţa’ Sandului:
.. . Turcii......
La obraz se ’nveselea
Şi din gură suduia...
°	pag. 638.
In Iencea Săbiencea:
Stanca greu se supăra Şi de mumă-1 suduia...
In Juganii:
Moş Drăgan se supără Şi din gură-l suduia...
17. In Iovan Iorgovan:
Fecior de mocan, Mândru căpitan,
Joi de dimineaţă Pe nor şi pe ceaţă...
In Balaurul:
Foae d’alunică,
Cine se ’ntunică
pag. 610.
pag. 691.
pag. 115.
Joi de .dimineaţă Pe nor şi pc ceaţă
pag. 411.
Iu Brumărelul:
Foicivâ ismă creaţă,
Intr’o Joi de dimineaţă Tuturor le-i cu dulceaţă Numai unul are greaţă Voinicel balai la fală
pag. 450.
In Meşterul Manole :
Mândra de Gaplea Ea mi se scula
Joi de dimineaţă	'
Pe nor şi pe ceaţă...
pag. 464.
In Miul Cobiul:
Foioică creaţă,
Joi de dimineaţă Pe nor şi pe ceaţă...
pag. 490.
In Fulga :
lntr’o Joi de dimineaţă Mult e ceaţă negureaţă Foae verde ismă creaţă Nu mi-e ceaţă, negureală,
Ci mi-e numai d’o albeaţă...
pag. 509.
Iu Ilencuţa Sandului:
Foicică ismă creaţă,
Intr'o Joi de dimineaţă,
Tuturor le-i cu dulceaţă,
Dar Ilinchi-i cade greaţă
pag. 636.
In Tudorel:
Foicică izmă creaţă Intr’o Joi de dimineaţă,
Toată lumea i iu dulceaţă,
Lui Tudorel cade greaţă...
pag. 670
Versurile acestea stereotipe, sunt dovada netăgăduită
că bucăţile, cântecele în care se găsesc sunt improvizate.
Şi dovada aceasta se întăreşte încă prin următorul fapt:
Am zis că un lăutar nu ne poate spune de două ori la fel acelaş cântec, întru cât priveşte forma, ci astăzi ni-1 spune într’un fel, mâine în altfel şi aşa mai departe. Iar din aceste diferite ediţii, cele mai apropiate vor fi mai asemănătoare cu cea de eri, adică va avea cu dânsa mai multe părţi comune decât cu cea de acum o lună sau de acum un an. Aci nu e la mijloc decât o chestie de memorie: mişcările mai nouă se reproduc mai lesne decât cele mai vechi.
Asta face că chiar bucăţi diferite, cele care sunt mai apropiate în timp să aibă mai multe părţi comune decât cele mai îndepărtate. Şi dovada despre aceasta am găsit-o fără să o caut:	'
In momentul când coordonam versurile stereotipe de mai sus, am băgat de samă că bucăţile: Badiul, Stanislav Viteazul şi Ilincuţa Sandului au între ele mai multe versuri comune decât altele. Ca să găsesc explicarea lucrului am căutat numai decât data şi locul când au fost culese de G. Dem. Teodorescu. Şi ce-am găsit ? Toatc-trele aceste bucăţi au fost culese de G. Dem. în Bucureşti în 1884 în luna lui Mai, cu singura deosebire că Badiul şi Stanislav viteazul a.u fost culese la 11 Alai, iar Ilencuţa Sandului la 7 Mai. Adică am găsit că aceste bucăţi aveau cele mai multe părţi comune pentru că ‘fuseseră cele mai apropiate în timp, cum am zis mai mult.
Se ’nţelege că părţile comune nu depind numai de timp, ci depind şi de fond, de idei, căci altfel apropierea din timp ar trebui să le facă cu totul la fel.
Dovada cealaltă, că lăutarii în graba improvizării fac versuri proaste ca formă şi ca fond, e foarte lesne de găsit, căci n’avem decât să citim acele bucăţi şi vom găsi atâtea versuri proaste. De pildă chiar cele de mai sus dela No. 17 cu dulceaţă şi cu greaţă. De ce atâta greaţă în toate părţile? Când ţi-e lumea mai dragă numai te pomeneşti că eroului sau eroinei îi cade greaţă!
Pricina e, nu că eroului îi vine aşa, ci lăutarul până să găsească cum s’o ia, cum s’o înceapă, spune şi el cum îi vine la gură, bâjbâe. Şi bâjbâitura aceasta se vede mai bine chiar şi în versurile de mai sus, din Fulga pag. 509, care sunt zăpăcite de tot:
Intr’o joi de dimineaţă Mult e ceaţă negureaţă,
Foae verde izmă creaţă.
Nu mi-e ceaţă negureaţă,
Ci .mi-e numai d’o albeaţă...
Negureaţă! Albeaţă!...
Versurile ca să fie populare—după cum am mai zis— trebue să fie versuri bune, cu înţeles şi cu legătură, ca să se poată ţinea minte, şi trece dela om la om. Dar cum s’ar putea ţinea minte aşa fel de versuri încurcate şi zăpăcite şi fără înţeles ca cele de mai sus?
In sfârşit exemple de versuri bune e mai, greu de găsit, în poeziile acestea, dar versuri proaste slavă lui D-zeu; de aceea las şi eu să caute cine vrea.
Deci: Lăutarii şi acei care ne cântă cântece bătrâneşti, cântece vechi, lungi, etc., nu ştiu aceste cântece
236
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
pe din afară ci ei le improvizează clapă teme cunoscute. Sau altfel:
In popor nu circulă forma, nu circulă versurile, ci numai tema, povestea, fabula.
O zic aceasta numai despre câtccele lungi ca Ba-diul, Fulga, Oprişan, ctc. Nu vorbesc de excepţii, nici de cântecele propriu zise, cântece scurte care circulă—pe cât pot—cu formă şi cu fond deodată.
De aci se vede şi care este rolul lăutarilor în transmiterea cântecelor de care am vorbit.
Vom mai da şi altă dovadă.
Teodor D. Sderanţia
NUNTA LA ŢARA—ZIUA A DOUA
Duminică.—Odaia a mare, dinspre uliţă, e plină,— cât ţine în lung, sânt aşezaţi, pe două şiruri, de o parte flăcăii, de alta fetele. In mijloc, bradul verde şi stufos. De afară, bate în fereastră soarele dulce de toamnă şi se joacă pe geamul curat mănuchiuri-mă-nuchiuri de raze, iar înăuntru se împletesc altemănu-chiuri de busuioc şi tufănică. Fac fetele şi flăcăii cununi. E toamna lungă şi frumoasă,—mireasa cu'noroc— au dat toate florile, a doua oară: crăiţe, gălbenele, ochiul boului; lemnul lui Dumnezeu miroase de te slăveşte, ca în Florar. Dar micsandrele, dar rozeta!... ce mândreţe e !... Inpletcsc cu toţii la cununi. Când şi când intră pe uşă câte o codană întârziată, cu azina în subţioară, înfăşurată în maramă subţire, cusută cu mărgele albastre pe margine. Vin suratela miresei, fiecare, cu două, trei chite de flori şi cu turta bradului,—c’aşa e obiceiul! Mireasa stă între fete, gătită în alb şi peste coadelc groase, bălane, se resfiră beteala lungă până în călcâie. Cum intră câte o surată se sărută cu ea.
E gătit bradul, ţi-e mai mare dragul să te uiţi la el! Crăcile toate sânt încărcate cu cununi. Colo chite de flori, dincolo mere poleite. Apoi beteala îţi ia ochii, cum a ţesut-o din frunză în frunză şi învârtită în steluţe. Câte o floare nărânzată de muşcată se despică, atunci parcă, pe vârful bradului, printre foile subţiri şi ascuţite ca nişte ace. Stă bradul înfipt într’o azi mă răscoaptă în ţest şi înflorată numai cu crestături în chip de brânişoare înpletite trei câte trei.
Cântă lăutarii şi fetele tot mai împodobesc bradul. Spun la glume flăcăii iar cobzaru zice din gură că el ştie să întoarcă glasul mai bine ! Unul din colţ, cu mustaţa mijită, şi cu pieptar nou, numai flori, cusute cu lăniţă lilichie, aruncă un boboc de crăiţă în spre bălăioara din mijloc. Fata ridică ochii de cicoară, iar pe frunte îi tremurară lăcrămioarele albe depe marginea tulpanului, şi svârli şi ea în flăcău cu muşcata de la ureche. Vecina din stânga—n’avusese noroc în dragoste,—îi dete cu cotul.
—	Ce bia, nici aici n’aveţi răbdare !...
Flăcăul înfipse floarea la ureche. Unul de alături, rămas de cârd,—cei de seama Iui aveau copii mari,— _ îi văzu pe îndrăgostiţi.
—	Dacă are cine să te gătească! Mie nu-mi daţi fă flori ?... Dă-mi tu Dumitro!...
—	Codana, ieşită la horă din părăsind, se roşi toată şi oţelită, de ce tocmai de ea să se lege.
—	Atunci să porţi tu flori, câîid ţi-oi da eu!....
Flăcăul cam în glumă,— că toate fugeau de el.
—	Dar ce fă eu sunt urât!...
Dumitra şi mai înţepată.
—	Ba eşti frumos!... să nu te visez la noapte.
O vecină de alături, cu iia numai fluturi şi cam bună de gură.
—	Nu vezi mă Durişcă cum fug fetele de tine! ce- , că eşti bătrân !
Fetide râd pe înfundat. Vre-o doi flăcăi, cari mai aveau o lună şi îi îmbrăca la roşiori, cleteră cu gura.
—	Dar cu cine să vorbeasă fă? cu voi! Copii! nu vedeţi că nu v’a căzut caşu de la gură!
Tot aia guraliva.
—	Ce-i mai puneţi parte acum ! Ori unde v’a apucat şi pe voi miliţia neînsuraţi ? Când oţi veni o să fiţi moşi ca el!... Mă Durişcă, îţi fac cu vorba cu Mira Cioachi!...
Fetele isbucniră de râs şi mai tare. Flăcăul din capul rândului îşi dete pe ceafă căciula creaţă de miel negru.
—	lauzi măi vere, cum râde de tine!... Iţi dă pe Mira Cioachi! Păi aia e de o seamă cu bâta !...
Durişcă făcându-se că nu-i pare rău.
—	Ce să-ţi pui mintea cu copiii ăştia mă!...
Au gătit bradul. Lăutarii schimbară cântecul. Fetide se ridicară în sus şi se strânseră împrejurul bradului, cuprinzând mireasa la mijloc. Chine toate de răsună casa ! Plâng fetele pe surata care pleacă dintre ele. Mireasa plânge şi ea cu prietenele de cari se desparte pentru totdeauna; plânge vremea de fată care a trecut aşa de repede, că par’că nici n’a fetit. Plânge vremea trecută, c’a fost frumoasă şi prea scurtă; plânge calea cea nouă, că n’o ştie cum > fi. Şi curg la-crămi! De acum încolo i se închide toate drumurile, de acum încolo vin nevoile şi necazurile. Trage vioara subţire, iar cobzaru zice din gură :
Taci mireasă nu mai plânge Că Ia mă-ta mi te-oi duce,
Când s’o ’ntoaree gârla ’ncoace Şi gârloiu pe dincoace ;
■	Când o face p’opu mere
Şi răchita micşunele ....
Când se desprinseră fetele erau cu ochii roşii! Flăcăii râd şi glumesc de oparte.
— Ia uite mă că plânseră nebătute !.,.
— Să le fi tras niţel de coade, n’ar fi plâns aşa!, se repezi Durişcă de dincolo cu gura.
Fratele de mână scoase bradul afară, şi porniră la fântână, ţinând împreună cu mireasa,—unu de oparte, şi altu de alta,—o vadră nouă, costorită. Merg cu toţii,— fetele şi flăcăii,—iar lăutarii cântă naintea lor. La fântână, fratele de mână scoate apă şi umple vadra. Apoi ţi-nându-se cu mireasa de mână, se întoarce cu faţa spre soare răsare şi după ce îşi fac cruce, udă pă-mântufu de busuioc în vadră şi stropesc de trei ori în prejur. Pe fetele şi flăcăii cari îi ajung picăturile, se zice că le vin rândul mai curând la măritiş, ori la însurătoare !... Un flăcău împinse pe Durişcă mai aproape de vadră. Dar fata care avea mâneărime la limbă
—	Aşa !... Du-te mă să te stropească !... De unde ştii
NOUA RKVfSTĂ ROMANĂ
237
ca 11’oin juca şi la nunta ta !... barem la anu pe vremea asta!...
—	Aşa îi urezi! grăi un alt flăcău. Eu credeam toamna asta, până la sfântu Dumitru!
—	De, poate n’o fi gata Mira !
Un amestec de râsete răsună până departe. Fratele de mână şi cu Mireasa udară pămătuful şi îl stropiră de sus până jos pe Durişcă. Flăcăul, bombănind, scoate de sub brâul numai bete, batiste cu ciucuri,—altfel era fudul şi îmbrăcat bine, dar cam prostănac, îl luau toţi peste picior, în armată fusese toba bătăilor! —şi se şterge de apă !
—	Mi-aţi umplut pieptaru nou!...
Iar isbucnesc de râs fetele şi flăcăii, apoi prind hora şi o învârtesc de trei ori. După aceea mireasa se întoarce cu faţa tot spre soare răsare, face iarăşi cruce şi răstoarnă vadra cu piciorul drepi.—Cum se împrăştie apa, aşa să fugă gândurile rele !... Iar umple fratele de mână vadra, iar stropesc cu pămătuful de trei ori, şi învârtesc hora, tot de trei ori, şi iarăşi varsă apă! F'ac aşa de două ori, iar a treia oară, pornesc spre casă. Poposesc în cale de trei ori şi tot de trei ori, joacă bradul împrejurul vedrei. Cea de pe urmă horă o fac în bătătură, în faţa casei. Aci iarăşi stropeşte mireasa peste fete şi flăcăi, şi aruncă de trei ori şi peste coama casei,—să plece răuţăţile, de ori fi trimese de gurile vrăşmaşe.
Au înfipt bradul mândru la straşină; apoi mireasa cu fratele de mână, cu flăcăii şi fetele intră in casă, unde îi aşteaptă masa gătită. Iese aburul din fiertura de orez, numai cu artane de gâscă; mai colo daunele pline cu prăştină, d’aia dulceaga şi ploscile rase cu vin. Azimele calde şi moi, să le îndoi pe mână, nu lipsăşte şi fie care cu câte un pumn de stafide! S’au aşezat cu toţii la masă. Fratele de mână rândue.şte de e tot ce tre-bue. Toarnă rachiu, mai dă gură pe la vatră să aducă ce lipseşte, iar flăcăii răstorn ceşcile peste cap. F'etele mai închid ochii, mai soarbe aşa câte niţel, doar buzele le moaie, şi la urmă tot o bea ceaşca! Din toate colţurile se aud urări: Să trăiască ginerile şi mireasa !... Viaţă lungă !... Ingăduire !... Rod să le dea Dumnezeu !... Au pornit şi ploscile. Se învârtesc mai mult prin partea flăcăilor ! Fata cu ochii ca de veveriţă şi gura nu îi mai tace ca o meliţă, n’o rabdă inima.
—	Da ce ploscile alea nu mai vin şi încoa ?! Ori s’au înţepenit la Durişcă!
Flăcăul luându-şi plosca dela gură şi făcându-i în necaz.
—	Si bem noi fă, că sântem cruce întreagă!... voi mueretu, apă!...
—	Aşa e, aşa c!... deteră flăcăii cu gura.
Durişcă mai prinse inimă.
—	Păi nu c cum spui eu mă ?!... Muerei apă!...
Dar fata cu mâncărimc la limbă
—	Muia-ţi-s’ar vinele Durişcă!...
Lăutarii cântă mereu. Vioara coboară glasul jos de tot, iar cobza o ţine în loc, pe coarda groasă. Apoi numai încep amândoi cu capetele plecate pe umăr, vioristul dând drumul glasului prelung, iar cobzarii tloar lungind-o în coadă mai gros.
Vtrde, verde maloslat Unde îţi văd gâtul spălat Şi mărgeanul revărsat M’nş băga la tine argat; Dar ce fel d’argat să fiu Numai ’n braţe să le ţiu; Ziua să-ţi fac slugărilu,
Şi noaptea să-ţi fiu iubit!...
Prin câte cântece n’au dat lăutarii!... Câte n’au început! Nu spună două—trei vorbe din unu şi se ridică, alt cineva să cânte pe cutare. Un flăcău cam mărunţel şi roşcovan, gătit cum îl prinde pe omul făcut bine—râde el şi se înveseleşte, dar parcă n’ar râde, parcă n’ar bea ca ceilalţi !... Numai saltă capul şi le zice lăutarilor.
— Mă, ia cântaţi ceva aşa de dragoste... ştii când...
Lăutarii îl înţeleseră numai de cât. Cloncănesc de câteva ori meşteşugurile ş’apoi încep.
Firar ceasu afurisit Când plecai după iubit,
Mai bine să fi murit Ori calul să fi plesnit...
In colţ şuşuesc două fete.
—	Ştii surată că nu mai vorbeşte Anghelina cu Miu?! S’au supărat de astă vară dela horă !
—	Păi d’aia văd că nu e ea la brad! Dar de ce s’au stricat fă ?!... Că ştii ce bine se aveau !
—	Păi ce-că ar fi văzut-o în ziua de Obrejenie vorbind cu al lui Delejan şi auzi că i-ar fi dat şi o batistă ! De atunci să n’o mai vadă îr. ochi Miu!
—	Proastă şi Anghelina,!... Ce-a găsit la al lui Delejan, mă mir ?!... Mai rar om ca Miu!...
Au zis lăutarii cântecul până la sfârşit şi n’a crâcnit nimeneni nimic; toţi ascultă şi din când în când se uită cu coada ochiului spre Miu...
S’a încins apoi o horă de sare lipitura în sus. Joacă fetele şi flăcăii; joacă şi chiue, crezi că saltă casa.
*
* *
Deabia a cârmit soarele spre nămiazi ’n deseară şi curtea e plină de lume. Flăcăi, fete, neveste măritate de câte un an—doi; femei mai trecute cu câte o noră— două alături; iar altele nu-şi pierd din ochi codana cu părul galben, ieşită mai de ieri-alaltăeri la horă. Pe tropuzanul prispei, mai colo pe poarta dela grădină, pe cosorobul damului, s’au înşiruit moşnegii,—li se tac mijlocul să tot aştepte în picioare până or veni nuntaşii din partea ginerlu*,—şi trag fumuri bătrânii. F'etele dau năvală în spre prispă, unde se încarcă zestrea miresei. Cară suratele în căruţă căpătâe în vărgate, perine cusute cu fluturi şi împletite numai în igliţă; ştergare de borangic cu ciucuri; mesele în chenar cu tulii de o palmă; scoarţe de lână cu tot felul de alcsături; cergi mari, deabia duc câte una două fete. Aduc şi lada nouă, jugrăvită de jur împrejur cu trandafiri, iar pe capac mere rumene. Au încărcat caru până sus. Printre femei se aude ici—colo câte o şoaptă.
—	Ce mândrete de ţoale are ! Parcă nu-s lucrate
» ♦
de mână de om ! Şi văzuşi, douăs’prcee căpătâe!!... şi ce
23
NOtf REVISTĂ ROMANĂ
mândreţe de cergi!... Ei, daca i-a dat Dumnezeu minte şi noroc!...
—	A avut şî de unde să facă fă cuscră!-.. Ş’apoi a avut şi vreme!... N’a fost necăjită ca fi-mea! Când vrea să lege şi ea gură la o pânză, ori la o velinţă, atunci n’avcm spată, sau nu se potriveşte sulu !...
—	Auz că are de. dat două’şi patru de cămăşi, numai de borangic, de sus până jos! Are şi rude multe din partea ginerlui! Ferice de baba Cristina ! Păi zău !... Unde ar fi găsit ea o noră mai bună?!...
—	Ce-că i-a dat soro şi o pereche de boi, o bi-oliţă cu lapte ş’auz că-i mai dă şi locul dintre vii!...
Se înghesue femeile tot mai lângă căruţă, înălţin-du-se în vârful picioarelor. '
—	Uite fă şi scurteica de plisă care i-a făcut-o ginurile! Are vulpi până jos!... Ia te uită şi cergă de car, bătută numai în câlţi!...
—	Vezi tu fă cuscră că eri avea mireasa altă rochie la beteală şi azi la cununie alta?!... Ia uite cămăşile de dat!... Ce mândreţe!... Parcă sunt spumă ! Şi toate cusute !...
Geme curtea de lume! Ulucile sunt încărcate cu copii, ba s’au agăţat ele şi neveste în toată firea, să vază ţoalele miresei. Mai stau şi pe uliţă, afară, cei cari n'au încăput în curte. A venit lume de peste două sate. Este vacu frumos şi socru om cu stare. In susul uliţei răsună două pistoale. Fuge vorba din gură în gură.
—	Vine dela ginere!
Nu trecu cât te-ai gândi şi colăcerii fură în poartă. Se dă lumea la o parte şi nuntaşii se opresc în faţa casei. Sunt şase colăceri şi cu ginerile şapte. Toţi pe cai negri, ţesălaţi, înşeiaţi, cu «coamele împletite numai în ciucuri, cu coadele înodate; iar flăcăii chipeşi toţi, cu mintene numai flori, căciulile nalte, pe sprânceană, . cişmele creţe, înţepenite în scările lucii ale şeilor. Unul dintre colăceri, mai iscusit, iese în faţă, dă un foc de pistol şi începe.
Soacră rnare, soacră mare,
Ia ieşi | ănă afară !...
Strigă de trei ori aşa; apoi începe urarea: că ci sunt de departe, de peste nouă mări şi nouă ţâri... Tânărul nostru împărat De dimineaţă s’a sculat Faţa albă şi-a spălat Chică neagră a pieptănat.
In strae noi s’a îmbrăcat Şi murgu l-a ţesâlat.
Cu trâmbiţa a sunat
Mare oaste a ridicat	.
Două sute grăniceri 0 sută feciori boieri ;
Şi pe la răsărit de soare Am plecat la vânătoare, '
Şi-am vânat ţara de sus.
Tot de sus, despre apus ! .
Şi urează înainte flăcăul. Au suit dealuri, au co. borât văi, până ce caii au căzut, şi potcoavele au pierdut! Au alergat şi au vânat: brazii şi cu fagii, cerul cu stelele, câmpul cu florile, dealul cu vălcelile şi cu viorelilc; iar satele cu fetele • Şi când era soarele în deseară deteră de o urmă de fiară! Toţi atuncea se mirară! Unii zic că e urmă de zână,—să fie împăratului cunună !...
Şi pornirăm noi, şase lipcani Călări pe şase jngani,
Cu coamele cănite Cu frânele zugrăvite Cu unghiile costorite Cu coadela împletite ;
Şi pornirăm şi venirăm,
Pe faţa pământului,
Pe aburii vântului
Bând şi chiuind
Şi din pistoale trosnind !...
\
Iar dau cu pistoalele, ciocnesc ploscile şi strigă pe socrii.—De nu-: crede pe cuvînt le arată pecetea dela împărăţie. Cine ştie carte latinească, să fie s’o citească! Şi să aducă socrii mari, oameni cărturari. Să trimeată vr’un popă cu barba deasă să citească cartea aleasă; să nu fie cu barba cănită, că rămâne cartea necitită; ci unul cu barba ca fusu să dea curând răs-punsu! Şi ei au venit să ceară floricica din grădină, să le-o dea, s’o ducă la împărat acasă, să rodească şi să îmulţească. Şi răspunsul lor mai este :
Ş.ise pahar cu vin Şase marame de in,
De cari se găsesc pe aici Cusute cu flori ş: amici,
Fie şi eu stramtitură Numai să (ie eu voie bună,
Să fie şi de mă lasă Numai să fie de aci din casă Dela cinstita mireasă !...
Ciocnesc iar ploscile. Caii tiăchiază, bat cu copitele şi tot joac.ă în loc. Colăcerul urează mereu. Din când în când trage câte o înghiţitură sdravănă, şi dă şi tovarăşilor.—Spune că ei sânt boeri mari, ghenerali de lângă mare, unde soarele răsare. Şi să le aducă scaune de argint, că nu pot să descalice pe pământ! Iar la cai să aducă fân, ghisdei verde, cosit în noaptea lui Sfântu Gheorghe.
C.u rouă neluută Cu floarea nescuturală,
Stiâns in sărbători De două fete surori !...
Apoi iar strigă colăceru: socrii mari, socrii mari !... ieşiţi până .afară să vedeţi' ce oaste vă împresoară!... 'Fine soacră mare astă ploscă groasă şi crăcănată, ia poftim de bea odată! Soacra iese în prag. Flăcăul care urează îi întinde plosca.
— Ţine, şi sărut-o odată, de două ori, pân s’o face de nouă ori! Dar să n’o săruţi cu sete că-ţi plesneşte iia în spele!...
Soacra îi întâmpina cu: bine aţi venit cu Dumne-’zeu şi voie bună în casă plină; şi închină plosca. Apoi leagă câte o basma albă la calul fiecărui colăcer şi ginerului îi pune după gât cămaşa dc borangic, cusută cu mătase şi pe la piept numai şabace; iar gi-nerilc îi dă soacrei scurteica de tralidan, cu vulpi la piept, ca şi a miresei, şi cu faţa ca foaia nucului când dă în toamnă! Apoi îi mai dă de mână soacra şi floricica din grădină, pentru care a bătut nouă mări şi nouă ţări!.
Au venit şi naşii, numai în cântecele lăutariler. Suratele miresei, s’au suit în car şi ţin ţoalele, să nu cumva să -cadă vreo velinţă pe drum. Loitra e încărcată cu fete. Dar câte poştalioane nu sânt rânduite în curte!... toate pline cu fete şi flăcăi. Mireasa
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
239
s’a suit cu naşii la un loc; tot acolea s’au urcat şi lăutarii, în codârlă. Trosnesc pistoalele, răsună chiuiturile în toate părţile, lăutarii cântă şi nunta porneşte la biserică. Colăccrii plesnesc cu bicele numai ciucuri, caii năchiază şi copitele potcovite scapără în urmă. Ginerile ţine pe negru tot lângă poştalionul unde e mireasa. Flăcăul care a urat mai zăboveşte niţel, trage trei focuri de pistol, unul după altul, închină încă odată oala nouă, dela de soacră, rasă cu «apă de sapă», apoi o trânteşte de pământ. — Aşa să se spargă în urmă toate răutăţile! Colăcerul înfige tocurile cismelor în coastele armăsarului şi cât ar fulgera şi ajunge nunta!...
*
* *
După cununie, mai fiind niţel soare pe cer, apoi a mai plimbat nunta pe uliţe; ba a dat o raită şi prin satul vecin. Ies femeile în drum şi pun mâna la gură.
—	Ce de ţoale mânca-te-aş!... trosneşte carul !... Şi ce mândreţe de nuntă!
Pe unde poposesc întind colăcerii ploscile pline cu vin la toţi cari îi întâlnesc. Din toate părţile se aude:
—	Trăiască tinerii!... Trăiască socrii mari!... Trăiască nunii!...
—	Să dea Dumnezeu !... răspundea altul de dincolo.
Şi nuntaşi pornesc nainte, în chiuitul flăcăilor şi cântecele lăutarilor. Colăcerii se iau la întrecere, fug negrii de mănâncă pământ, poştalioanele încărcate cu fete îi gonesc din urmă; dar ginerile nu se depărtează de lângă mireasa.
Scăpata soarele când s’a întors nunta. Acum a tras la ginere acasă. Toată lumea dela biserică aştepta aci, să vază darurile miresei. E plină curtea; să arunci ban nu cade jos!... In prag îi aşteaptă pe tineri, două femei, dintre rubedenii, cu două azime mari în mână, cu sare pe ele şi cu două plosci pline cu vin! Le întinde ploscile şi turtele—aşa să le fie toată viaţa de îndestulată casa! Apoi cu un ştergar nou împresoară gâtul tinerilor. — Cât vor trăi să fie nedeslipiţi unul de altul !...
Cântă lăutarii .nuneasca. Naşu şi naşa ies în bătătură cu finii de mână şi prind hora. Vin fetele şi flăcăii la joc şi cât ai clipi din ochi se lărgeşte hora de dabia încape în curte. Pe din afară cu hora, merge—tot în paşii jocului—o femee, cu o azitnă în mână şi cu un pahar cu vin pe ea! Bătrâna se ţine tot în dreptul ginerelui şi al miresei. — Numai de berechet să dea în drumul lor! Şi cât învârteşte nuneasca, de trei ori, femeea rupe o sburătură din turtă, aruncă peste umărul tinerilor şi varsă şi o picătură de vin. — La casa lor ori când să se găsească o îmbucătură şi pentru cel flămând şi însetat!... Se învârteşte hora rar şi res-picat, lăutarii ocolesc prin năuntru, tot în dreptul naşilor şi al finilor. Câtă câteşi patru acum, se îngână viorile şi cobzile, apoi numai încep şi din gură, toţi odată.
Să-ţi trăiască nune mare Că ţi e finii ea o floare,
Amândoi s’au potrivit
Şi la ochi şi la sprâncene Ca doi poiumbei la pene!...
Trag lăutarii din ce în ce mai subţire, glasul vioarei se îndoaie şi se desdoaie; iar jucătorii ţin nuneasca la pas. Ce mândri joacă nunii, cu capul în sus; iar din când în când îşi aruncă coada ochiului zâmbind spre fini. Ce bine le stă la toţi!... Mireasa gătită toată în alb. Parcă e o lămâiţă îmbobocită! Ginerile voinic şi rumen la obraz. Când bate cişmele, numai creţuri, în loc, i se dârdâie tot trupul; îi joacă la căciulă şi icusarii cusuţi de mireasă numai în beteală, — când i-a pus el la gât salba de galbeni, cu trei mahmud' le din cele mari, iar ea a scos din ureche părăluţele dela botez şi i le-a prins la căciulă, să le poarte cât ţine nunta,—că aşa c bine şi
aşa a pomenit!... Lăutaru vede că e semne să-i vâre şi lui pe crăpătura cobzei un zimţuit şi iar zice din gură.
Sâ Irâiasrii nuhişoru G’o să ne dea polişoru,
Trăiască şi nunişoara C’o si ne dea rublişoara...
Sl trăiască şi finii C’o să ne dea galbenii! .
Au învârtit nuneasca de trei ori. Ginerile şi mireasa se desprind. Hora tot joacă înainte. Acum s’au prins toate rubedeniile din partea ginerului. Nu trec câteva clipe şi vine mireasa în mijlocul horei cu darurile. Acum să vezi înghesuială, pe lume! Care se sue pe uluci, care se vâră şi se înalţă în vârful degetelor, să vadă ce dă cutăruia, cum e ştergaru ăluia, îi dă şi cutăruia !... Se întrec viorele şi cobzele, naşu bate picioru la pământ că i-a pi^s fina de gât cămaşa în chenar şi pe la umăr numai trandafiri despicaţi. Naşa aşişderea, îşi frânge mijlocul, tot cu cămaşa de gât, până în brâu de borangic şi bătută pe la piept numai cu ibrişim! Cuscru chiuie dincolo şi ştergaru îi bate genuchile!. Colo cumătră, cu mâinile ridicate în sus îi fâlfâie la gât dermeaua subţire şi cu faţa ca vişina putredă !.. Femeile pun mâna la gură şi clatină încet din cap.
—	Ce de daruri măiculiţă!... La toate neamurile lc-a dat!... Şi ce mai lucruri!... Ce mândreţe de cămăşi!... şi tot una şi una!... Ia uite ce ştergare late, năvădite în spată de şais’pre’ce L. şi în ochiuri !...
—	Vezi tu fă că Miclăchioaiei i-a datbariş!... Şi de, ea e mai de aproape!..
—	A lui Buzilă cu cămaşa de gât'soro!... Ia te uită că i-a dat şi ăluia !... S’a desprins Mielăchioaia fă Stanco !
—	Păi nu-ţi spusei eu !... Aia s’a făcut foc!... Ea de, trăgea nădejdie de cămaşă, nu de barişL.
Lăutarii cântă mereu. De prin toate părţile se aude: să’ţi trăiască socru mare!» când îi pune nora cămaşa de gât. Socru se lasă şi mai mult pe vine, chiuie şi bate cu picioiul în loc, rar şi apăsat. Unul bun de glume îi atârnă pe la spate un coş cu pac! Dar. lăutaru cum nu-i vine să tacă, numai începe iar.'
•	Ţiiî-te bice socru mare
Că < şli ru coşu ’n spinare!
Si trăiască cămaşa,
Să trăieşti şi dumneata C’o'să ne mai dai ceva!..
... A dat mireasa apoi soacrei cămaşa în chenar şi ştergar lung până în pământ, cu alesâturi în ochiuri. A dat la toţi, nici o rubedenie n’a rămas fără dar !..
S’a 'murgit bine. llora s’a stricat şi lumea se împrăştie cârduri, cârduri pe uliţi. Nunii intră cu finii de mână în casă, unde îi aşteaptă masa întinsă. Se aşează apoi iar pe mâncare, pe băutură şi pe cântece. Ţine masa până dinspre ziuă, în revărsatul zorilor, când trimet vestea la ceilalţi socrii, părinţii miresei,—că ei nu mai e bine să dea ochi cu fata până la săptămână, când se duc tinerii la iertăciune,—şi duce vestea fratele de mână din partea ginerului, cu lăutarii: rachiu nărânzat, ca floarea macului, o găină *100, o plosc ă cu vin şi o azi mă !...
Cât stau mesenii, toată noaptea, lumânările dela cununii ard una lângă alta, în capul mesei, înfipte în-tr’o pită mare şi rumenită în ţest. Ard făcliele îndelete. — Aşa să treacă viaţa tinerilor, liniştită. In calea lor să fie numai lumină, şi să nu se deslipească unul de altul câte zile or avea !...
(In numărul viitor urinează ziua dc Luni a mmţei.)
Ion Ciiiru-Nanov
NOUA REVISTA ROMANĂ
2rJO
G. S. BECHEANU & I. ILIESCU
STRADA LIPSCANI, 26 — BUCUREŞTI — STRADA LIPSCANI, 26
----------yy-------
MAGAZIN de NOUTĂŢI şi MANUFACTURA
Lânuri pentru rochii: I-Iommesponvon, cheviotte gros-cote etc., şi	■
Postavuri în toate genurile.
MATASARIE
Caehemir soie, charmcnse, crepe de chine etc. Taffetas din fabrica Bonnet culori şi negre Atelier special pentru rochi şi confecţiuni
PÂNZĂRIE
Jerseuri, Flanele, Cache Corsels tricotate. Ciorapi .fi Batiste.
CORSETE
Dantele torchon şl broderii veritabile
Rayon special pentru Lingerie şi Trousouri
^	gata şi după comandă
PREŢURI FIXE ŞI MODERATE ---------------
. vi.-
ses^ narat hoes; cens
SANATORIUL
Dr. GEROTA ,
CONSTRUIT SI MONTAT g
Speeial pentru tpatanhiUu! tn IhIof	p
OPERAŢIUNI Şl FACERI jj
Bulevardul Ferdinand 48, Bucureşti jj
|	TELlOroX 1/-4.-A	fţ
$
sânge, lapte, spute, secreliuni, suc gastric, fecale, para-
Analizează complect urine


$
^ ziţi, tumori, apă, vin, ceară, miere, stofe, etc. ^
i Laboratorul D-rului 6. Ro5in |
w singurul Dr, în medicină specialist cu o prac- te 2'	tică de Laborator de 15 ani,	^
$ De 11 ani Şef de Laborator al Spitalelor Civile <>
$	Str. I. C. Brătianu (Telefon 13/69)	^
^ ------ Cel mai mare laborator particular de -- ^
<)
$ Bacteriologie, Microscopie şi Chimie $
B	--------------.	. 1
Vase pentru slrins urină, etc. şi instrucţiuni se tri-^ mit la cerere.	^
Cta mal ingenioasă maşină de scris eaft
YOST
Singura care scrie fără panglici
MODEL 10: cu claviatura dublă.
MODEL 15: cu scrisul vizibil şi clavt-atura simplificată.
Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori.
(£ BUCUREŞTI
VII L E
DUILIU ZAMFIRESCU

= 2, STRADA ZORILOR, 2 =
Palatul NI mitei ui <le 1/Mctute TKLlîFON No. L>r,'i)7
Vinuri de cea mai superioară calitate
LOCAL DE CONSUMAŢIE
Serviciu Iji domiciliu
Angrosiştilor li se acordă rabat
I
i
I
Calea “Victoriei No. 54
TELEFON isia&teisiaisiBiBiisiaaisisiBiisiaaHisiBfBii5iaaiisiaiaEiHiaii5iaiaiisiaiaPB|5l
Ciocolata si Cacao ZatUfireSCU
Sunt preferate de cunoscători
ALHEICT 1IAEI1, Jlueui’cşt 1 Htr. IVtim:i-I>oin|>lliii 7.