NOUA REVISTA R OMÂNĂ ABONAMENTUL: (48 numere) IuRomftnia un an . ......io lei ,, şcase luni........6 ,, Intoateţftrile uniunei poştale un an xa ,, „ ,, ,, şeaseluni 7 M POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ DIRECTOR: REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA C. R A D U L ES C U-M O T R U Bulevardul Perdinand, 55. — Bucureşti PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI ARTA UN NUMĂR: 25 Bani ' Se găseştecu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din ţară Preţul anunţurilor pe ultima pagină >|t pagină: io lei. No. 14. DUMINICĂ 24 IANUARIE I910 Voi. 7. SUMARUL NOUTĂŢ I : ' ' Eroii' lui 'Phmnus ■Cariţ/lr in româneşte.— Re- vista revistelor. GESTIUNI SOCIALE: N. Hm. Teoiiari. Criza disciplinei, sociale. EOLKLOR: Tir. D. Speranţta. Lăutarii şi poezia populară. Ion Ciuru-Nanov : Nunta la ţară. LITERATURĂ: CriusKPPE Giacosa. Proloijla „o partidă de şah NOTE SI DISCUŢI UNI: i » C. Rădulescu-Motru. Lămurin pentru asră preţui ile din «Lege», voind .prin aceasta să şi arăte încrederea în lucrările Gomisiunii regionale, in care au avut şi ei dehgaţi. «Existenţa Comisiunilor regionale a făcut posibilă tranşarea pe cale paşnică a conflictelor inerente între capital şi muncă şi stabilirea de comun acord, în mod anticipat, a soluţiunii conflictelor care s’ar ivi in practică. «De de altă parte, amândouă clasele au avut prilejul să se cunoască mai dc aproape, şi aceasta a fost o binefacere pentru liniştea ţării. «S’a petrecut o prefacere în mentalitatea lor: sătenii s’au convins că proprietarii nu sunt aşa de câinoşi, cum s’a crezut, şi, contrar, proprietarii s’au putut convinge că nici sătenii nu sunt aşa de revoluţionari, n’au pretenţiuni absurde şi că sunt destul de concilianţi. «S’au risipit, astfel, multe echivocuri şi idei greşite, cari dăinuiau pentru nenorocirea acestei ţări. irS’a mai constatat, prin Comisiunile regionale, că acordurile sunt posibile, chiar într’o materie care a dat naştere la atâtea conflicte, atunci când se discută fără patimă. «In Comisiunile regionale, delegaţii fiecărei clase pare că au avut o altă mentalitate decât aceia a clasei lor, şi au soluţionat problemele numai din punct de vedere al intereselor generale ale agriculturii. «In sfârşit, pentru săteni, acordarea acestei reprezentări economice e cel puţin tot aşa de importantă ca şi cea politică, căci interesele economice primează pe cele politice». Intr’o substanţială «cronică ştiinţifică» d. Dr. Leon arată însemnătatea $i desvoltarea parazitologiei. D. P. N. Panaitescu asupra. Expoziţiei şcpalelpr dq meşerii .- «pentru (ea reuşita să fie deplină, mai este încă un pas de făcut: Şcoalele de meserii n-ar trebui să se prezinte, de fapt, înnaintea publicului numai cu unele obiecte bine executate, căci, dacă ne gândim puţin, vedem că din asemenea şcoli nu trebue să iasă decât obiecte bine executate. De aceia, pasul ce trebue să-l facă acum Şcolile de meserii, ar fi creearea a cât mai multe ateliere cu absolvenţii lor. Şi, după cum s’au prezentat astăvară, suntem în drept să ne aşteptăm ca la o viitoare expoziţie să vedem acelaş local plin cu obiecte, executate însă în atelierele absolvenţilor Şiroaielor de meserii, stăpâni de ateliere. Aceasta este menirea Şcoalelor de meserii, şi nu este nici-o îndoială că ele şi-o vor îndeplini » Vieaţa Nouă, 15 Ianuarie.—O. Densuşianu insistă asupra dreptului pe care îl are critica de a înlătura tot ce este mediocru în literatura de astăzi: «In destrăbălarea care domneşte azi in literatură, în mijlocul toleranţei, la adăpostul căreia se răsfaţă aţâţi dezertori din şcoală ori pretenţioşi, peste cari anii au trecut fără să lase mai multe daruri ale culturei, ori cine închide ochii se face vinovat de o faptă rea». Este de remarcat că aproape în acelaş timp s’au criticat cu severitate producţiunile literaturei din urmă de către direcţiunea revistei Falanga in prima verba, de către d. Porn în coloanele acestei reviste, şi de către d. Densuşianu în articolul semnalat aci. — Un articol de polemică al d-lui D. Cara-costea cu d. M. Dragomireseu.— Bucăţi literare de M. Elian, S. Bascovici. Ramuri, 1 Ianuarie. — Implinindu-se patru ani de când a apărut această revistă, d. C. S. Făgeţel scrie: «Să nu uite nimeni însă, că această grupare din jurul revistei «Ramuri», a adus aici, în acest oraş, o luptă, o straşnică luptă de prefacere; că această grupare tânără reprezintă aici, o netăgăduită forţă morală şi c’a izbutit, în răstimpul a patru ani, să creeze un spirit nou, un tineret nou şi să deschidă, prin urmare, izvoarele unei vieţi nouă». D. Bogdan-Duiră apreciază comedia în versuri Cometa a poeţilor A. Mirea : «Cometa» nu are valoarea unui fapt decisiv în desvoltarea teatrului român şi de aceea directorul teatrului naţional a putut s’o aşeze în rândul acelor piese ce se pot juca ori nu, la care se poate renunţa fără nici o pagubă pentru teatru. Verax NOUA revista romana 2 i1 CESTIUN1 SOCIALE CRIZA DISCIPLINEI SOCIALE In toate manifestările vieţii de azi se simte o scădere a disciplinei: în şcoală, în armată,administraţie, familie, biserică, pretutindeni. Qri unde există şi trebue să existe o ierarhie, nu mai întâlnim abnegaţie, acea renunţare de sine atât de necesară spiritului de ordine. Fiecare vrea să rupă cercul unde se găseşte, hotarul îndatoririlor lui, să păşească dincolo, neîntrebându-se clacă arc şi aptitudinea trebuitoare pentru aceasta. Competinţă ? Dar cine nu e competent azi, cine nu are o părere personală, o părere a lui, în orice chestiune! Elevul judecă pe profesor, soldatul pe comandant, copistul pe prefect, notarul pe ministru şi aşa mai departe. Ordinea însă cere supunere, supunere acceptată; voită, fiindcă altfel de supuneri* nu mai poate fi concepută acum. Dar tocmai asta lipseşte mai mult, supunerea voită, constrângerea spontană în săvârşirea îndatoririlor ce le are fiecare. Pricinile sunt de mai multe feluri: abuzurile autorităţii însăşi, libertatea rău înţeleasă, individualismul. In cecace priveşte autoritatea, ea, cea dintâi dă semnalul neascultării prin neaplicarea dreaptă a legilor. Toţi cei ce deţin o fărâmă de autoritate, dela primul ministru până la cel din urmă poliţist, în loc de a res pecta desăvârşit legea, pentru a da pildă de disciplină, ori o înconjură în favoarea amicilor şi partizanilor, ori o prefac într’un instrument de opresiune pentru adversari. S’a ajuns astfel la rezultatul foarte dăunător, că legea nu mai e simţită decât prin părţile ei vexatorii : impozit, serviciu militar, dări, monopol şi o mie de formalităţi costisitoare. E ca un om care caută regulat ceartă, ori de câte ori pătrunde, poftit sau nepoftit, în casa noastră. ' Şi aceasta când ? Intr’o epocă unde conştiinţa individuală e considerată ca sacră, autonomă; când spiritul de cercetare a pătruns până şi în păturile cele mai do jos. - Că asemenea fapte sunt menite să slăbească disciplina, fiecare o înţelege, nici nu mai e nevoe de prea multe explicări. Şi ce aş putea spune cu nou, când -presa, la noi ca şi aiurea, dar mai ales la noi, zilnic denunţă şi discută atâtea călcări de legi, călcări săvârşite tocmai de către acei ce sunt chemaţi să supravegheze justa lor aplicare. E mai instructiv, cred, să vedem, în ce împrejurări libertatea şi individualismul, cele două principii pe cari se întemeiază întreaga civilizaţie contemporană, devin ele însăşi cauze de indisciplină. I Fiecare epocă aduce neapărat un contingent de idei noui şi drepte. Aceste idei însă, dezvoltându-se cu excluderea contrariilor lor, ajung excesive ; deşi drepte, împinse prea departe, ele devin falşe, se transformă în Jug şi jugul acesta modern nu e mai puţin strâmpt decât reslricţiunile tradiţiei rău înţelese. Aşa s’a întâm* plat cu ideia personalităţii. Prin personalitate se înţelege îndeobşte tot ceoace este bun într’un om oarecare, în deosebire de individualitate, care cuprinde şi calităţile particulare şi slăbiciunile particulare, acestea din urmă putând covârşi adeseaori pe cele d’intâi. De la cultivarea personalităţii, s’a căzut în cultul eului, ceeace nu este tot una, şi în cultul energici, uitându-se că energia nu este numaidecât bună prin natura sa, prin felul indiferent sau nu al manifestărilor sale. Atacurile pe cari le dau azi unii sociologi individualismului, şi simpatia cu care e primită atitudinea lor, e ca o reacţie împotriva acestei stări de lucruri. Vrednic de notat este, că ambele tabere pretind a avea ştiinţa de partea lor. Adversarii individualismului, de pildă,aleg numai datele cari pot servi să arate dependinţa reciprocă a fiinţelor, subordonarea individului grupei. După Espinas şi alţi naturalişti, orice organism este o colonie de indivizi, trăind solidar unii cu alţii în vederea unor funcţiuni comune. Unii sociologi, ca Novicow, Gumplovicz, Durkheim, interpretând aceste date şi apli-eându-le în domeniul sociologicii ajung la-încheereacă individul este un produs, nu un producător, că conştiinţa lui este un simplu efect al conştiinţei sociale. Această totală înecare a individului în comunitate este, cred eu, tot atât de dăunătoare societăţii, ca şi excesele însăşi ale individualismului. Individul, la urma urmei, este o realitate fundamentală, fiindcă mai uşor poţi defini societatea prin individ, decât individul prin societate. Societatea nu există decât prin reunirea indivizilor cari o compun, conştiinţa ei ar fi o pură abstracţiune, o entitate, dacă indivizii ar fi nişte elemente lipsite de conştiinţă proprie. Conştiinţa socială rezultă din reprezentaţiunea şi sentimentul ce are fiecare despre legătura sa cu ceilalţi şi, dacă conştiinţa socială la rândul ci, influenţează pe aceea a individului, în nici un caz nu o creează. Rămâne deci bine stabilit, că unitatea ultimă şi autonomă, că unitatea conştientă nu e societatea, ci individul, persoana. Ar fi într’adcvăr absurd să admitem că, dintr’o însumare de organisme inconştiente, să se nască în fiecare, prin simplul fapt al însumării, o conştiinţă cel puţin embrionară. Omul nu este conştient fiindcă e sociabil, ci. este sociabil tocmai fiindcă este conştient şi raţionabil. Afirmarea adoptată în ştiinţă, că celula există pentru individ şi nu individul pentru celulă, nu-şi poate avea locul în sociologie. «Pe când celula există pentru individ şi nu individul pentru celulă, zice Gaultier, societatea este făcută pentru individ şi nu acesta pentru dânsa. înzestrate cu existenţă proprie, netrăind decât în şi prin unităţile ce le compun, familia, patria, omenirea, n’au un scop particular şi conştient ca fiinţări de sine stătătoare. Nu există în realitate, altă ţintă decât persoana. Toate formele, toate combinaţiunile, toate grupurile sociale n’au de sigur, alt motiv de existenţă, decât pentru a îngădui fiecăruia să-şi desăvârşească natura sa. Oamenii nu s’au reunit în vederea societăţii ca nişte cărămizi în vederea unui edificiu. Contrar celor ce au loc în arhitectură, în sociologie, totul nu există decât pentru binele părţilor» l). 1) L’individti dans la sod£t£. 5 I 2 NOUA REVISTA ROMÂNĂ Societatea e ţinută prin urmare să caute a dezvolta cât mai multe individualităţi. Pe acest fapt se înteme-ează şi principiul libertăţii. Diversele transformări prin cari au trecut toate societăţile politice sau familiale, dovedesc că ele au tins pururea către o mai mare independenţă individuală, prin urmare către o mai mare libertate. Din vremea evului mediu, care a fost o epocă de atârnare şi servitute în toate domeniurile vieţii, — atârnarea creştinului de biserică, a vasalului de senior, a servului de proprietarul fonciar, a muncitorului de corporaţie — până în zilele noastre, diferitele State n’au încetat de a evolua spre o mai întinsă libertate şi, prin urmare, spre un mai mare individualism. Societăţile nu pot progresa decât potrivit cu cantitatea de libertate pe care o pune la îndemâna membrilor săi. Fără libertate şi, prin urmare, fără drepturi, diversitatea indispensabilă vieţii ar face loc uniformităţii şi morţii. Starea staţionară a Chinei este o dovadă, alături de progresele realizate sub hegemonia libertară a Angliei. Individualismul e necesar şi colectivităţilor. Intr’ade-văr, cum ai putea să respecţi pe alţii, dacă nu ştii să te respecţi mai întâi pe tine? Cum ai putea să acorzi o demnitate altora dacă nu ai conştiinţă despre demnitatea ta proprie, mai întâiu ? Un om degradat niciodată nu va fi în stare să înţeleagă şi să admire virtutea, cntusiasmul, el va vedea pretutindeni numai propria sa pată. Tăria de caracter şi mândria dreaptă, nobilă, sunt singurile mijloace prin cari putem ajunge, nu numai la o exactă apreciare a valorii altora, dar şi la respectul calităţii lor de om. Individualismul este un factor hotărîtor pentru bunul mers fd progresului, în orice caz mai hotărîtor decât resemnarea: «Dacă resemnarea pasivă, dacă rabdă şi taci poate, în unele cazuri, să fie profitabile; dacă individul trebue să se supue legii, e neapărată nevoe ca el să se revolte înaintea nedreptăţii ce ea îi comandă, să nu o asculte şi chiar, dacă el va suferi din asta, să protesteze su-puindui-se, cu atât mai vârtos când ea loveşte în alţii. Mersul înainte nu atârnă numai dela supunere, dela adaptarea pasivă la realitate, dar şi din nemulţumire, din agitaţia neliniştită către o stare mai bună. Dogma de astăzi nu este ea, în multe cazuri, erezia de ieri? In realitate, societăţile nu pot progresa decât prin progresul membrilor ei. Ce nu datorează oare societăţile oamenilor mari? Instituţiile existente sunt ca o prelungire a umbrei lor. Un Newton, un Lineu, un Dalton, un Berzelius, un Watt, un Ampere, un Descartes, un Goethc, un Hugo, un Rembrandt sau Boethoven sunt creatori de valori noui, de cari profită, nu numai o naţiune, dar omenirea întreagă» (Paul Gaultier). Jată ce zice în această privinţă şi unnl din scriitorii noştri: «Fără apariţiunea indivizilor, ce sunt constituiţi altfel decât aceia din media comună, şi fără ajutorul ce indirect se dă acestora prin nimicirea celor neapţi de a-i irnit^, transformările sociale nu ar urma o direcţiune constantă, nu ar fi o istorie a vieţii popoarelor. Negreşit, nu zicem, că istoria popoarelor stă exclusiv în pomelnicul oamenilor constituiţi altfel decât cei din media comună, căci viaţa socială nu se restrânge nu- mai la aceşti oameni excepţionali, ci viaţa socială îmbrăţişează poporul întreg, dar zicem numai că fără aceşti oameni excepţionali nu ar fi cauză de diferen-ţiare şi prin urmare înaintare în mijlocul societăţilor. Apariţiunea unor schimbări brusce, cari să cuprindă pe toţi membrii societăţii deodată, nu întâlnim nicăeri; ori unde ne îndreptăm cercetările, găsim variaţiuni individuale cari se propagă şi aduc cu timpul transformări sociale; totdeauna scânteia noutăţii scapără într’un suflet individual.' (C. R.-Motru). II. Concepţia individualistă s’a impus şi în morală. Aceasta astăzi, nu se mai mulţumeşte cu virtuţile pur negative, adică nu se mai mulţumeşte a cere doară să nu faci rău. A nu fi coleric, vanitos, lacom, luxurios, avar, invidios înseamnă mult, de sigur, dar încă nu este tot. Viaţa e o veşnică luptă, ne spune ştiinţa, şi morala trebue să ia act de afirmările ei. Cum ar putea cere morala o viaţă curat, contemplativă, când pretutindeni întâlneşte numai acţiune, sforţare, energie ? Aici stă însă şi pericolul. Fiindcă pretutindeni întâlnim acţiune, am început să legăm de aceasta şi însuşiri cari nu-i sunt numaidecât inerente. Omul activ, de pildă, numai fiindcă e activ, e considerat ca folositor şi moral, fără multă cercetare. Am ajuns astfel la cultul energiei pentru energie, neglijând tocmai ceea ce este mai demn de însemnat: direcţiunea ei. Dovezi, despre acest cult, avem destule. Iată două mari personalităţi: Tolstoi şi Ibscn, un slav şi un om de nord. Cel dintâi a scris articole, manifeste, broşuri peste broşuri în chestiunile sociale şi morale, propovăduind bunătatea, mila, resemnarea. Cel de-al doilea a scris drame. .Şi cu toate acestea Tolstoi e admirat numai ca artist, ca literat, pe câtă vreme Ibsen, e admirat şi ca cugetător. Aceasta, fiindcă ideea, concepţia filozofică ce se se desprinde din opera lui Ibsen, contrar celei a lui Tolstoi, coincide cu credinţa generală că energia e bună şi salutară prin ea însăşi. «Loc la soare, strigă Brand, loc pretutindeni pentru cine vrea să fie el însuşi! Este un drept pe care fiecare îl ari' şi eu nu mai cer altul!» Dar sunt atâtea feluri de a fi cineva el însuşi! Este acela al desfrânatului, al sgârcitului, al tiranului, după cum este acela al eroului, entusiastului, al sfântului. Preotul Brand, una din creaţiunile la care autorul pare că ţine mai mult, are o conştiinţă rigidă şi o voinţă neînduplecată. Care este însă rezultatul sforţărilor lui ? Dezolarea. El luptă, se sacrifică pe sine, dar sacrifică şi pe ai săi : mama, copilul, soţia şi o fată tânără care se îndrăgosteşte de dânsul. In o altă dramă a sa, tânăra Nora apare la început naivă, curajoasă şi foarte devotată bărbatului său. Ea descoperă însă curând, că între sentimentele lor există o prăpastie şi părăseşte casa spre a începe o viaţă nouă. Fapta ei este un mare act de sinceritate şi de voinţă, dar ce va fi viaţa ei cea nouă, nu putem să ştim. Ibsen este admirabil în analiza ce o face ipocriziei sociale, şi laşităţii omeneşti, când începe însă viaţa «cea nouă», el ne lasă în vag. Alături de negaţiune. nu vedem afir-maţiunea; alături de idealul doborât, nu vedem pe cel NOUA KJiVJSJ'Ă ROMÂNĂ cc sc ridică. «Eroi lui, zice Schure, nu-şi pierd speranţa în omenire, dar toţi sfârşesc ca nişte misantropi şi neputincioşi. Educatorul social Rosmersholm, Solness constructorul, Borkman economistul, Rubek sculptorul, au toţi idei frumoase şi scopuri mari, dar cugetarea lor n’are nici o putere de radiare, nici o putere regeneratoare. Din potrivă, ei sterilizează sufletele nobile cari se apropie de dânşii». Observaţia lui Schure e justă, o simţim şi noi, dar asta nu ne împiedică să strigăm în-nainte, ca Brand, fără a ne întreba ce va mai fi pe urmă: «Loc la soare, loc pretutindeni pentru cine vrea să fie el însuşi! Este un drept pe care îl are fiecare şi noi nu cerem un altul!» Dacă energia pentru energie, a găsit o întrupare şi o formă literară în crcaţiunile dramaturgului Ibsen, expresia sa filozofică o întâlnim neîndoios la Nietzsche. Acesta atacă în prima linie creştinismul, religia com-pătimirei, care stă în contradicţie cu sentimentele ce sporesc energia spre viaţă : Viaţa, zice el, este în fond : asimilare, luptă, cucerire a tot ce este strein şi slab, zdrobire, cruzime, constrângere, cotropire, şi cel puţin, şi în cazul cel mal blând : exploatare... Individul, în mijlocul unei aristocraţii sănătoase, va trebui să fie o voinţă îndreptată spre putere; el va creşte, va cuceri în jurul său; va tinde spre dominare, — nu din cauza vreunei aşa zise morale, — ci din cauză că într'nsul este viaţă, şi viaţa este tocmai voinţa spre putere. Morala stăpânilor cere putere trupească şi o sănătate înfloritoare, bogată şi clocotitoare, dimpreună cu tot ce este necesar pentru conservarea lor : războiu, aventuri, vânătoare, joc, luptă şi toate câte se leagă de o faptă riguroasă şi liberă». Şi morala aceasta a stăpânilor — care cere putere, luptă, constrângere şi, în cazul cel mai blând, exploatare, — convine tuturor, fiindcă toţi vor să fie stăpâni. Cu toate exageraţiunilc lui, Nietzsche este tocmai în nota culturii noastre europene, fapt pe care l-a semnalat şi d. C. Rădulescu-Motru, după care am reprodus citatul: Europeanul de azi, zice d-sa, are ca ideal puterea; puterea asupra sa şi puterea asupra naturei. Toate ma-nifestaţiunile sale sunt judecate după sporul de energie pe care ele îl aduc... Idealul lui Nietzsche, cu toată înfăţişarea sa exagerată, nu stă ca o notă discordantă în mijlocul culturii europeneşti. Nietzsche scrie pe placul celor mai intime aspiraţiuni ale omului modern. El îndeamnă la luptă, la cucerire. Mijloacele, pe cari el le recomandă pentru această luptă şi cucerire, pot fi discutabile şi chiar greşite; ţinta însă însăşi este înţeleasă şi cam în genere admisă . (Puterea sufletească p. 52). Individualismul a fost considerat la început ca un scop în sine, ca un ţel necesar şi suficient în acelaş timp, către care trebue si se îndrepte toate sforţările omului. Individualismul astfel înţeles, duce însă la egoism, la un subiectivism exagerat, în care însuşiri cu totul extraordinare, de sigur, se amestecă în chip de necrezut cu lipsuri şi cusururi tot aşa de extraordinare: dorinţa mişelească de a ajunge cu orice preţ, sensibilitate şi aţâţări nepotolite, nestatornicie, nelinişte în fapte, lipsă de lămurire şi siguranţă în cele mai însemnate probleme ale vieţii şi mai presus de toate o mare şovăire de voinţă. O aţâţare cât de mică, vezi că înviorează pe foarte mulţi inşi, dar înviorarea nu ţine, ci se stinge repede şi odată cu ea se sting planurile şi hotărîrile. Individualismul ajunge astfel, prin însăşi excesele lui, la rezultate cu totul contrarii celor ce îşi propusese. In loc de a spori energia, . el o omoară, aducând cu sine inerţia, plictisul, nemulţumirea, discordia, slăbiciunea, sterilitatea. Fiindcă nu pot să-mi ţin voinţa mult timp încordată într’o anume direcţie, fiindcă nu pot să muncesc stăruitor, mai bine împiedic şi pe ceilalţi să muncească, — nu e şi asta o manifestare a energiei? Decât să păstrez ordinea, decât să mă sforţez şi să mă supun legii, constrângându-mă pe mine, nu e mai uşor să stau cu braţele încrucişate şi să nu ascult de nimic? Iată de unde vine criza disciplinei. Sindicatele funcţionarilor francezi, în marca lor majoritate, sunt un fel de sistematizare a indisciplinei, pe faţă. III. . Din cele arătate până aci se poate uşor înţelege, că nu individualismul e pricina indisciplinei, ci excesele lui. Cine se gândeşte astăzi să combată principiile libertăţii, de unde au izvorât atâtea bunuri sociale, dar pe cari, vai, se sprijină şi multe nedreptăţi? Trusturile de orice fel, de pildă, nu se bazează ele oare pe principiul libertăţii? Când doi, trei milionari se unesc şi stabilesc un monopol, ei. fac negreşit uz de libertatea lor personală. .Şi totuşi nu există apărare mai mare decât aceea ce rezultă din asemenea monopoluri cari, punând stăpânire pe obiectele de primă necesitate, dictează în urmă preţurile ce le convin fără ca consumatorii să poată face vreo împotrivire. După cum libertatea are o limită, aceea de a nu lovi în libertatea altora, tot aşa are o limită şi individualismul. Societatea, se ştie, nu poate să progreseze decât prin progresul indivizilor cari o compun. Libertatea este tocmai posibilitatea pentru individ de a tinde la deplinul exerciţiu al facultăţilor sale, la deplina des-voltare a activităţii lui. Libertatea desvoltării fizice, intelectuale şi morale a fiecărui om, a fost, este şi va fi prima condiţie a progresului societăţii întregi. Facultatea aceasta de desvoltare a individului însă, nu trebue să împiedice facultatea de desvoltare, tot atât de necesară,, a celorlalţi indivizi. Orice alcătuire politică sau socială care ar căuta să determine altfel marginile individualităţii, ar fi contrară legilor naturale ale evoluţiei sociale. Dreptul individului e limitat de drepturile celorlalţi indivizi, nimănui nu-i este îngăduit să se ridice în stăpân absolut al actelor sale, fiecare datorând societăţii cel puţin tot atât cât îşi datoreşte sie-şi, pentru binefacerile ce ea îi pune la îndemână, pentru protecţia cc i-a dat la început, pentru obligaţia ce o are, prin propria sa natură chiar, de a transmite şi altora, urmaşilor, ceeace a primit. Lucrurile omeneşti s’au desfăşurat pururea între două tendinţi opuse: exagerările individualiste şi contrariile lor. Individul nu. are toate drepturile, dar societatea nu le are pe toate. Adevărul stă la mijloc. In fiecare mo- NOUA - REVISTĂ ROMÂNĂ 2 14 ment al istorici, problema eternă e de a găsi termenul mijlociu care să concilieze aceste drepturi, problemă solubilă în parte, şi numai pentru acel moment. Pentru momentul nostru, de pildă, soluţia o dă So-Hdarismal, care nu este încă o doctrină clar definită, după cum foarte bine spune Leon Bourgcois, ci mai mult o sinteză ce se desăvârşeşte acum, sub ochii noştri. Din lupta economiei clasice cu socialismul s’a desprins mai întâi o idee, care planează deasupra ambelor acestor sisteme. Această idee nu este o încercare de transacţie între grupuri şi partizi, o operaţie de tactică politică, cum s’ar zice, care să justifice conlucrarea a câtorva personalităţi cu programuri diferite, ci o opinie concepută dintr’un punct de vedere î?iai înnalt, mai cuprinzător, de unde să poată fi privite şi apreciate toate activităţile omului. Solidarismul nu e opera unei singure persoane, ci a lumii întregi. El implică în sine un chip general de a gândi, pe care îl întâlnim, mai mult sau mai puţin, pretutindeni : la literaţi ca şi la oameni politici, în opera scrisă a filosofilor ca şi în opera trăită a oamenilor de stat, în instituţiile private ca şi în legi, la popoarele latine' ca şi la germani sau anglo-saxoni, în statele monarhice ca şi în republicele libere. «Solidarismul, zice Leon Bourgeois, este revendicat de către partizanii cei mai diferiţi, aparţinând punctelor celor mai îndepărtate ale orizontului filosofic şi politic; fiecare caută a-1 lega de ansamblul doctrinelor sale anterioare. 11 întâlnim propovăduit la socialiştii creştini, pentru cari el înseamnă aplicarea preceptelor evangelice; îl întâlnim la unii economişti, şi pentru aceştia înseamnă realizarea armoniei economice; pentru unii filosofi, este legea biosociologică a lumii; pentru alţii, legea înţelegerii universale; pentru pozitivişti, altruismul. Pentru toţi, în fond, şi sub nume diferite, concepţia se reduce la această idee fundamentală: Intre fiecare individ şi toţi ceilalţi există o legătură necesară de solidaritate şi această legătură numai, va putea să dea măsura drepturilor şi datoriilor fiecărui către toţi, şi ale tuturora pentru fiecare» 1). Adevăratul înţeles al solidarităţii s’a lămurit însă mai bine în congresul de Educaţie Socială» ţinut în Septembre 1900. La acest congres, între altele, s’a pus întrebarea dacă «solidaritatea» nu este unul şi acelaş lucru cu «fraternitatea». Din discuţiile urmate între d-nii Payot şi Gouffe, putem trage următoarele în-cliccri: In fiecare instituţie omenească există o parte juridică în care obligaţiunile fiecăruia faţă de ceilalţi sunt definite, determinate şi sancţionate, şi o altă parte în care, pe deasupra obligaţiunilor sancţionate, mai planează altele de ordin moral, pe care nici o sancţiune legală nu le poate determina. Această din urmă parte este fraternitatea. Fraternitatea are un înţeles larg şi vag, ea este o obligaţiune pur morală; solidaritatea, cred eu, este partea din fraternitate, care tinde a se preface, din datorie pur morală, în datorie legală. Cu cât va fi mai mare partea ce se va preface din obligaţiune morală în obli- 1) Leon Bourgeois. Solidarite. gaţiune legală, cu atât şi individualismul va fi mai bine înţeles şi limitele lui mai bine păzite. Acum, care şi cum va fi solidarismul în ultima sa fază, nu o putem spune; destul că el prinde rădăcini şi se generalizează ca idee. Innainte aveam familia, comuna, biserica, patria ; azi avem atâtea asociaţii mutuale, cooperative, smdicale, ştiinţifice, educative, de binefacere, de utilitate locală sau generală, prevăzute cu un statut legal, constituite în corp şi recunoscute ca persoane civile. Toate aceste asociaţiuni nu sunt decât câteva'numai din multiplele forme pe cari le poate îmbrăca solidarismul. De observat, însă, că nu orice asociaţie e solidaristă în sensul larg al cuvântului, multe din ele întemein-du-sc pe un egoism colectiv, analog cu acela al trusturilor în genere. Sindicatele franceze, de pildă, diferă mult de sindicatele engleze. Pe când dezideratele acestora din urmă sunt raţionale şi în perfect acord cu interesul general, dezideratele celor d’intâi nu au în vedere decât interesul profesional, mergând chiar până a voi să acapareze câteva din atribuţiunile însăşi ale statului. Se înţelege, că nu despre acestea e vorba aici. Asociaţiunile solidariste cari, având, fireşte, grije de interesele lor, ştiu să respecte şi interesele altora, pe lângă foloasele materiale ce aduc, dezvoltă şi spiritul de disciplină, de ascultare. O asemenea asociaţie are nevoe de pace. Turburările o neliniştesc, căci ele întrerup condiţiunile normale ale muncii pentru ani de zile, determinând greutăţi enorme, cari se vor restrânge toate asupra propriilor ei membri. Asociaţiunea, prin urmare, este o sămânţă de pace socială, legătura care apropie pe individ de individ, pe oameni de oameni, făcându-i să se cunoască mai bine, să se compătimească mai sincer, să se iubească şi să se ajute mai mult. A-sociaţiunea, după cum vedem, este o forţă nu numai economică, ci şi morală, findcă ea transformă cu încetul conştiinţa însăşi a individului, dându-i o noţiune mai clară şi exactă despre persoana omului, despre drepturile lui, dar şi despre îndatoririle lui. ______________________________N. Em. Teohari. ~ FOLKLOR LĂUTARII si POEZIA POPULARĂ CÂNTECELE BĂTRÂNEŞTI Când e vorba de cântecele populare la noi, toată lumea se gândeşte la lăutari. Se crede că lăutarii învaţă cântecele populare de pe unde pot, de pe unde le aud şi apoi le cântă pe unde li se cere. . Unii cred şi unii chiar au scris că lăutarii sunt şi autorii cântecelor populare. Lăsând la o parte celelalte cântece populare ne oprim deocamdată la cele cunoscute sub nunTe de cântece vechi sau cântece bătrâneşti. Când auzi că lăutarii sunt ştiutorii şi păstrătorii acestor cântece, cel întâiu lucru ce-ţi vine în minte e să te întrebi : — Dar ce memorie au lăutarii aceştia ? Cum se poate să ţină minte atâtea versuri ?!, I NOUA REVISTĂ ROMANĂ 215 1 .Şi întrebarea aceasta îţi vine în minte pentru că aceste cântece sunt de obiceiu lungi de sute de versuri. Aşa, de pildă, deschizând colecţia lui G. Dom. Teo-dorescu, găseşti: “ ’ 212 versuri. 36.5 » 425 » 450 » 600 » etc. etc. Oaia Năzdrăvană de Iovan Iorgovan Şarpele Soarele şi Luna Balaurul Se zice că la Arabi erau poeţi cari recitau inii de versuri; dar nu ne aşteptam ca şi la noi să fie asemenea minuni. Cu toate acestea dacă un lăutar ar şti să recite numai aceste cinci cântece pomenite mai sus, ar trebui să ştie pe dinafară vr’o două mii de versuri. Două mii de versuri pentru o minte nu e puţin lucru. . Veţi zice, însă: Lăutarii sunt specialişti, deci, două mii de versuri nu e mare lucru pentru un lăutar. Aşa ar fi dacă aceste două mii de versuri lăutarul le-ar cânta, adică recita în fiecare zi. Dar lucrul nu se . .....................................................* petrece aşa. Cântecele populare sunt la sate ca modele pe la oraşe. Un cântec e la modă acuma, anul acesta sau iarna asta, sau vara asta, apoi după dânsul vine altul, şi după acela altul, şi aşa mai departe. Şi cântecul care e la modă acela se cântă: acela îl cântă şi fetele şi flăcăii şi femeile şi oamenii şi babele şi copiii: şi cânii când latră şi vacile când rag şi pisicile când miaună tot cântecul acela îl cântă. Şi când îl cântă toţi trebue să-l cânte şi lăutarii. După ce s’a trecut însă de la modă, atunci toată lumea îl cântă pe cel dela modă. Atunci lăutarii cântă şi ei pe cel dela modă. Dar cântecele cele vechi ? Acelea ca şi modele vechi. Se mai găseşte din când în când câte un amator care nu le-a uitat, câte un bătrân care îşi aduce aminte, la câte un prilej, la o nuntă, la o cumetrie, la un chef. Vrea să zică la nuntă, la cumetrie, la chef se poate întâmpla să se găsească cineva care să-şi aducă aminte de un cântec vechiu şi deci să-l ceară lăutarului să-l cânte. Dar prilejurile acestea sunt rari. Cântecele vechi sunt marfă eşită din modă, iară lăutarii sunt debitanţi nu de mărfuri vechi ci de mărfuri la modă. Ce face deci lăutarul când i se cere un cântec vechiu ? Cântă şi el cât îşi aduce aminte dintr’ânsul; iar încolo îl mai potriveşte, îl mai cârpeşte cu bucăţi luate de prii\ altele. De obiceiu, între un amator de cântec vechiu şi lău-' tar, se încinge câte un dialog ca acesta. — Ian zi, măi: Cicoarea. Ştii Cicoarea? — Cum nu, mă rog, se poate!!. Lăutarul nici n’a gândit să auză de Cicoare, dar nu vrea să arăte că nu ştie. îşi acordă deci vioara, face vr’o câteva arpejuri, mai şopteşte ceva tovarăşilor; spu-nându-le ce să cânte, adică spunându-le un cântec oarecare, apoi mai face vr’o câteva arpejuri ori taximuri — cum le zic ei — şi însfârşit începe: — Foicică ismă creaţă, Intr’o Joi de dimineaţă, Tuturor e cu dulceaţă, Numai unul are greaţă. Voinicel bălaiu la faţă. — Ian, ascultă, măi—zice clientul—ce spui de dulceaţă şi de greaţă?!... — Apoi n’ai zis să cânt Cicoarea ? — Apoi aşa e Cicoarea ?! — Dar cum e? — Cicoarea e aşa : Pe pârâu de rouă Plimbă-mi-sc plimbă Tânără mlădiţă Pe rouă desculţă. — A-ha, zice lăutarul, apoi ăsta nu c Cicoarea, asta e Tudorel. — Aş, Tudorel! Ba e chiar Cicoarea. — Ba, s’avem pardon. Cicoarea adevărată e aşa: Foicică ismă creaţă, Inlr’o Joi de dimineaţă... • — Nu, nu, nu: Pc pârâu de rouă, Plimbă-mi-se plimbă.. — Dar de unde, mă rog, Cicoarea pe pârâu de rouă! Asta e Tudorel, zău, Tudorel. Tudorel e: Pe pârâu de rouă... — Mă rog, eu voiu să-mi cânţi: Pe pârâu de rouă. — Ei, bine, dacă vrei, asta e alt-ceva. Plăcerea D-tale. Zicem atuncea cuni vrei D-ta. Acordă iar vioara, trage câteva taximuri, mai vorbeşte cu tovarăşii şi începe să le potrivească: — Ş’apoi zice: «Pc pârâu de rouă «Plimbă-mi-se plimbă «Şi iar se mai plimbă «Şi tot se mai plimbă»... Mai trage câteva toximuri şi începe iar cu foc de tot: — Ş’apoi zice . «Foicică ismă creaţă «Intr’o Joi de dimineaţă «Tuturor e cu dulceaţă • «Numai unul are greaţă, «Voinicel bălaiu la faţă. — Iar greaţă şi dulceaţă ? ! — Apoi ce să fac, mă rog, dacă e aşa ?... Clientul protestează, dar lăutarul e debitant, e negustor, caută să nu-şi pearză clientul, face cum poate, şi cântă ce poate. Cum zic, lăutarii n’au de unde să ştie toate cântecele, pentru că ei nu ştiu mai din nainte ce-o să cânte, cum nu ştie un medic la ce boală o să fie chemat. Lăutarii, cel mult, se îngrijesc să ştie cântecele ori bucăţile la modă, cât despre cele vechi nici habar n’au. Ei n’au repertor ştiut, nici nu fac repetiţii ca să-l întreţină. Dar dacă este aşa, dacă prilejurile sunt aşa de rari pentru cântecele vechi, dacă lăutarii nu mai fac repetiţie ca să nu le uite, atunci cum se face că se mai găseşte câte unul care să mai ştie atâtea cântece vechi, cum a fost de pildă Petrea Creţu Şolcamd, lăutarul Brăilei, de la care avem atâtea cântece în colecţiunea lui G. Dem. Teodorescu ? 2 I 6 NOUA REVISTĂ ROMANĂ Adevărul e că nu prea sunt mulţi cari ştiu cântece vechi, dar vorba e cum de le ştiu acei cari sunt? Părerea mea este că de obiceiu lăutarii şi acei cari ne cântă cântece bătrâneşti, cântece vechi, cântece lungi, nu ştiu aceste cântece pe din afară, pe de-a rostul, ci, când li se cer, ei le improvizează după teme cunoscute. Lăutarul ştie tema, întâmplarea, povestea lui Meşterul Manole, de pildă, a lui Ivan Iorgovan, a lui Corbea, a lui Dobrişan sau Oprişan, a lui Miul Cobiul, Fulga, Badiul, Gheorghelaş, Ghiţă Cătănuţă, Chira, llen-cuţa Sandului, etc.; şi pe această temă improvizează, adică croeşte versuri. Că sunt în stare lăutarii să improvizeze versuri nu rămâne îndoială, pentru că se ştie că sunt chiar săteni neştiutori de carte cari la ocazie fac versuri. Am cunoscut mulţi de aceştia şi pot cita nume cari se pot controla încă: Ioan a Simionesei, gospodar şi fost consilier comunal în satul Lungani-de-Sus, judeţul Iaşi şi Vasile a lui Vasile Rotaru gospodar în aceeaş comună. • • Lăutarii chiar prin profesiunea lor, recitând mereu la versuri făcute de alţii, cu timpul, mai ales dacă au ceva talent, ajung să improvizeze şi ei. Şi le vine chiar şi îndemână să improvizeze, căci ce fac ei ? Lăutarul cântă şi din gură şi din diblă. începe din diblă, îi trage vr’o câteva taximuri în sus şi’n jos, arpejuri cari n’au a face nimic cu cântecul; dar în timpul cât le face, el se gândeşte de-şi croeşte în minte strofa sau versul de care are nevoe. Când are strofa gata în minte, atunci cântă şi melodia, iar după melodie cântă în sfârşit şi versurile, un vers, două sau cel mult o strofă. După aceasta vine iar un taxim sau un rând de taximuri, după cum are nevoe să se gândească mai mult ori mai puţin,—până să-şi croească iar versurile, apoi iar melodia şi iar versurile şi aşa mai departe. Din pricina acestei improvizări silite sau grăbite, lăutarul, se’nţelege, adese ori face . versuri proaste, şi ca formă şi ca fond. Se găsesc în aceste cântece versuri şi strofe sau grupe de versuri cari sunt nu numai lipsite de artă, ci pline de neînţelesuri, de prostii. • Poezia populară, acea care circulă din gură ’n gură cu fond şi cu formă cu tot, sau mai bine acele cari circulă sub o anumită formă stereotipă, au avantajul de a se ciurul, adică au avantajul de a-şi perfecţiona forma şi chiar fondul din ce în ce mai mult. Poeziile populare se perfecţionează astfel pentru că trecând prin ciururile atâtor minţi se curăţă de tot ce nu e perfect, de tot ce nu e bun ori nu e înţeles. Ce se întâmplă, de pildă, cu o poezie sau cu nişte versuri cari se pun în circulaţie în popor, cari încep să treacă din gură în gură? Versurile acestea nu pot fi decât: Bune, rele sau mijlocii. Dacă sunt bune, atunci dintre atâţia câţi le aud se găseşte unul, un om căruia să-i placă şi care să le ţină minte. Acesta le va spune la alţii, între cari se va găsi iar cineva care să le prindă şi să le ţină minte şi aşa mai departe. Dacă sunt rele, atunci nu interesează pe nimeni; trec ne băgate în seamă şi se uită, se duc ca şi cum nici n’ar fi fost. Poporul păstrează numai ce e bun, nu se încarcă de voe cu sarcini nefolositoare. Numai hârtia e suferitoare şi primeşte pe ea tot ce voesc poeţii cărturari; dar hârtia e şi răzbunătoare căci le păstrează toate prostiile ca să le vadă lumea. Dacă versurile sunt mijlocii,adică dacă sunt bunişoare, dar au ceva neajunsuri, ceva greşeli, atunci se poate ca din câţi le-au auzit, să se găsească unul care să le prindă în minte şi când o avea prilejul să le spună şi el la aiţii, dar să poată să le spună mai bine, adică să le îndrepteze, să le facă bune. Dacă nu se găseşte însă nici unul ca să le îndrepteze, atunci mor şi ele, se pierd fără urmă ca şi cele rele de tot. Vrea să zică, în circulaţie trec numai acele versuri cari sunt bune. Prin urmare, dacă în cântecele vechi ori bătrâneşti găsim părţi rele, aceasta însemnează că forma lor nu circulă, nu se ciurueşte, ci la fiecare dată, în gura fiecărui lăutar, fiecărui cântăreţ, îmbracă formă nouă.1" O dovadă că la fiecare dată lăutarii improvizează forma acestor cântece, este faptul că ei nu sunt în stare să-ţi spună a doua oară cântecul tot aşa cum ţi l'au spus întâiu. G. Dem. Teodorescu ar fi făcut foarte bine să supună la astfel de probă pe acei dela cari a cules el, de pildă pe Petre Creţul Şolcanul. De altfel această probă o poate face ori cine: după ce a cules dela un lăutar un cântec de acestea, peste o zi să-i spună că l’a perdut, că a perdut hârtia pe care a fost scris şi să-i ceară să i-1 repete. Cu cât vor trece mai multe zile dela prima ediţie—să zicem—cu atât diferenţa va fi şi mai mare. Altă dovadă c şi faptul că în bucăţi diferite, în cântece diferite, spuse de acelaş lăutar, se întâlnesc aceleaşi vorbe, aceleaşi idei, ori chiar aceleaşi versuri. Aceste versuri, aproape stercotipc, arată că lăutarul obişnuit cum este cu versurile, arc şi el unele versuri pe cari le ştie oarecum pe dinafară, care sunt, ca la orice maestru, un fel de articole făcute gata şi pe cari la nevoe le poate întrebuinţa unde voeşte. Astfel fiecare lăutar are versuri aproape stereotipe versuri gata de ale lui proprii, pe cari le întâlnim în toate câteccle lui, şi pe cari, se ’nţelege, nu le mai întâlnim la alţii,—numai dacă nu vor fi împrumutate. In rezumat: Din cele Spuse mai sus se vede că sunt trei feluri de dovezi pe cari mă raz im pentru a susţinea că lăutarii nu ştiu pe dinafară versurile cântecelor lungi, ci le improvizează la fiecare dată după teme cunoscute. Aceste trei feluri de dovezi sunt: 1. Că lăutarul nu poate să-ţi repete întocmai cântecul lung, şi diferenţa între o ediţie şi alta va fi cu atât mai mare cu cât între ambele ediţii va fi trecut mai * mult timp. 2. Că lăutarul în graba improvizării face versuri proaste, prin urmare prezenţa versurilor proaste în cântecele lungi, e semn de improvizare. 3. Versurile pe cari le-am numit stereotipe. Dovada întâi n’o putem face aci. Dovada a doua NOUA REVISTA ROMÂNA 217 lăsăm s’o facă oricine, fiind prea lesnicioasă şi ne oprim deci la cea de a treia. lată, de pildă, versuri dc-acestea în cântecele bătrâneşti culese de G. Dem. Teodoreseu dela Petre Creţu Şolcanul, după colecţiunea lui G. Dem. Teodoreseu : 1. Miul Cobiul: Stăpâne, stăpâne, Drag stăpân al men, Dat de Dumnezeu, Şaua nu m’apasă... pag. 491. In Voinicul: Stăpâne, stăpâne, Drag stăpâni al meu, Dat de Dumnezău, Visul ce-ai visai... pag. 6S6. 2. In Badiul: Şi-am să beau dobânzi le Cu nea Badiul eârciumarul Cu nea Badiul măcelarul... In 3. Iu In i. In Iu 5. In In pag. 546. Marcul Viteazul; Marcul ziua-i cârciamar, Noaptea mi este măcelar : llea, măre, făr, de liabar... pag. 66a. Stanislav Viteazul; bar în caic cine-mi sunt Tot cu molurile ’n vânt ? Sunt cinzeci de Dristurcni Şi şeizeci de Gălăţeni, Cu optzeci de Giurgiuvcni... pag. 562. Ilincuţa Sandului: In caic cine «u'-şi sunt Duşi pe apă, duşi pe vânt 'i Vr’o cinzeci de brăileni, Şeizeci de Turci gălăţeni, Cu optzeci larigrădeni Şi c’o sută giurgiuvcni.. pag. 636. Stanislav Viteazul: Iar mai mare cin’ era ? Toii de cine-şi asculta ? Ia, de turcul mărunţel, Mărunlel şi bondocei, Feciorul lui Ciupăgel De ţipă Giurgiul de el. pag. 562. Ilincuţa Sandului: Foae verde foi de trcsle Uar mai mare cine-mi este Turculeţul mărunţel • Feciorul lui Ciupăgel Se teme Giurgiul de el. pag. 636. Stanislav Viteazul: Ceauşul dacă vedea Pe babă se necăja... Mâna ’n seleaf că punea, Paloş mare că scotea, La babă se repezia 7Iţele că-i despica Şi eu sare le săra.., pag. 565. Ilincuţa Sandului: Dară Turcul n’o credea Pe ea mâna că punea Cot la cot că mi-o lega, Paloş, măre, că scoica Ţiţele că-i despica Şi cu sare le săra... 0. In Tudorel: Tudorel ce mi şi făcea? Vreme multă nu perdea Ci de tânăr se ’ uşura, Dalbă mândră că-şi lua pag. 638. El pc-alât nu se lăsa : De frumoasă ce-mi era Cârciumăriţu c’o punea. Şi, măre, ’mi cărciumărea, ’N drumul Ţarigradului La schela ’mpăraltdui, Unde-mi trec oştirile, Unde-mi merg poverile... Cine pe drum că-mi trecea .. La cârciumă se opria De bea, măre, şi iar bea. In Juganii: Moş Drâgan... zicea : De tânăr m’am însurat Mândră dalbă mi-am luat; Dar p’atât nu nul lăsam Cărciumăriţă mi-o puneam, pag. 669. Şi unde curciumăreum ? ’N valea Ţarigradului, Pe calea ’mpăralului Unde trec oştirile, Unde curg averile. Cine pe cale mergea... La cârciumă se opria, Vinişorul că mi-l bea... pag. 692. Tir. D. Sl’ERANŢIA NUNTA LA TARĂ _> Sâmbătă.—I .ăutarii cântă hora răspicat, iar naşa, ajutată dc câteva fete, deapănă pe răschitor beteala. O aşează pe capul unei codane, a mai frumoasă şi mai chipeşă. Se zice că fata care joacă beteala miresei îi vine rândul mai curând la măritiş! Apoi prind hora toate fetele şi o învârtesc de câteva ori. După joc naşa strânge beteala frumos într’un ciur împreună cu cununa de lămâiţă, şi cu daru pe care i l-a târguit; şi împreună cu fetele pleacă la mireasă. Lăutarii cântă tot drumul. Aci aşteaptă multe fete şi flăcăi. Se scoate în bătătură un scaun mai ridicat şi se aşează pe el un căpătâi. Naşa găteşte mireasa. Ii prinde beteala peste coadele frumos pieptănate, îi aşează florile înfipte în ace cu gămălia de urmuz. Suratele îi dau ocol împrejur; îi mai înfig ici câte un boboc de lămâiţă> îi resfiră dincolo firele de beteală. Mai colo şuşuesc două fete şi se uită cu dragoste la mireasă; alta şopteşte la ureche vecinii: că ar fi trebuit mai lungă beteala şi floarea mai naltă! După ce a gătit-o bine, desface bucata de rochie chitită în patru, — faţa care ştie naşa că o prinde pe fină,—şi i-o pune pe umăr; iar mireasa sărută mâna naşei şi-i dă şervetul de borangio, lung până în pământ. Apoi prind hora: fina şi cu naşa alături. Lăutarii cântă mereu. Răsună glasul viorei NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 2 I 8 până departe, cobza îi ajută rar şi răspicat, iar hora se lărgeşte tot mai mult... Scapătă soarele. Amurgul roşu stropeşte cerul; coboară razele pe deal, clopotul turmelor zoreşte pe sub coastă şi prin sat când şi când latră câinii. Din casă în casă umblă fratele de mână cu plosca plină cu roşior şi împodobită ca şiruri de mărgele. La toţi le dă să închine odată în sănătatea ginerelui şi a miresei. N’are vreme să mai stea de vorbă, doar: «să veniţi diseară la masă.» şi iese în fugă pe poartă, trosnind cu pilu numai ciucuri la coderie, înpletiţi de cea care îi poartă dragostile. Fratele de mână colindă satu în fugă, căci sunt case multe, socrii cu dare de mână şi trebue să vestească pe toţi oamenii!... Fetele şi flăcăii se întorc cârduri, cârduri spre casă, a jucat mireasa beteala. Oamenii cari au întârziat pe la câmp grăbesc boulenii să ajungă mai repede acasă, că-i aşteaptă nevasta, să se gătească pentru seara la masă. S’a întunecat bine. Pe vatră sânt rânduite tingirile cu bucate: una cu fiertură, numai artane de gâscă, pentru naşi, alta cu varză; mai colo în unghi se rumeneşte, la dogoarea focului, vre-o doui curcani, iar în cuptor se coace îndelete azimele albe şi umflate. Două femei, nu tocmai bătrâne, — dintre rubedeniile socrilor,—stau la mănuşa oalelor. întoarce dincolo, mestecă colo, mai trage jăratecul la oparte, prea e iute, să nu pârlească găinele, ori să arză gâscă din frigare! Apoi ciocnesc oalele amândouă pe vatră şi dau şi câte un chiot. Le dogoreşte focul şi vinul le scoate roşaţa în obrazul scofâlcit. Le-a făcut lăutarii şi lor un cântec şi au jucat de una singură pe vatră cu mâinile în şolduri şi cu testemelele date pe spate. In odaia mare e rânduită masa. Jos, cât ţine, casa e aşternută o meseală şi de jur împrejur căpătâie. Azimele sunt rânduite una lângă alta şi pe fiecare câte un pumn de stafide. Intre pâini sunt ceaunele cu rachiu şi apoi vin ploscile, cât fedeleşu, pline ochi cu ’năsprit. încep să sosească şi oamenii vestiţi, fiecare cu nevasta. Care cum vine se aşează la masă; femeile de-o parte, bărbaţii de alta. In capul mesei e locul naşilor. Acolo a pus un căpătâi mai nalt; azima e înflorată numai cu crestături de furculiţă, plosca nouă şi împresurată cu mărgean. Nu trece mult şi sosesc şi naşii, cu lăutarii, trimeşi mai de ’nainte cu un om al casei, cu ploconu,—o azimă, o găină friptă şi o ploscă cu vin. S’a umplut casa de meseni. Ciocnesc ceştile cu rachiu. Din colţ, unu de mijloc, cu mustaţa neagră şi cu ochii întunecoşi, se întoarce spre capul mesei. — Să vă trăiască finii! Să dea Dumnezeu cum la nuntă şi la botez !. . Dincolo unul cu părul cărunţit şi roşcovan la obraz ridică ceaşca. — Să vă dea Dumnezeu parte de finişori, anu şi botezul De prin toate colţurile răsună câtc-un glas. Femeile nu se lasă nici ele mai pe jos. Ciocnesc cescile, se golesc ceaunele, apoi iar se umplu cu rachiu. Se îndoaie în mâinele mesenilor azimele calde, se ridică aburul până în tavan şi un miros plăcut gâdilă pofta. Bătrânul mai din fund, de lângă naş, rupe pâinea dospită şi albă ca a de târg. — Par’că e coaptă la furnă !. Nu le-ar mai muri zilele la babile alea de pe vatră!... — Cine e babă!.. Şi femeia intră cu străchinele rase cu mâncare. Bătrânul dă din cap, răsturnând ceaşca pe gât. — Voi!.. Păi ce nu sunteţi babe ?!. V’aţi oşcăit de tot!.... Ridică fruntea în sus şi scoate pieptul afară. Femeia ia o ceaşcă cu rachiu, a mai marc. — Aide să vedem cine e mai bătrân! L’a întrecut pe moşneag !.., el a rămas mai pe urmă cu ceaşca!... Mesenii râd. — Degeaba moş Cinchirdel că te-a rămas baba!... Ia uite, nici picătură de leac, n’a mai e în ceaşca ei !... Bătrânul dă din cap. — Ce să te pui cu mucrea mă!... Să fii de şapte palme în piept, ea tot te răpune!.. N’ai văzut cocoşii cât e el de falnic şi măreţ, când se dă pe lângă găină se face mititel ? !... Femeia înţepată. — Vezi c’ai îmbătrânit!.. Nu mai eşti bun de nimic !.. Moş Ciuchindel îşi dă căciula pe ceafă. — Ba zău, acum sunt flăcău!... Când oi face cu ochiul dobor cinci!... Lăutarii cântă într’una,cine le dă răgaz!.. Au venit toţi oamenii cari au fost chemaţi, lese aburul din străchinele cu fiertură, azimele calde, atunci scoase din cuptor, miroase frumos, şi gâscă rumenită par’că îi face pe necaz nasului. Au pornit acum şi ploştile printre meseni; merg din mână ’n mână şi la fiecare o auzi; tot, tot, tot !.. apoi i-o dă vecinului: - Ia sărut-o şi tu mă!... dar vezi să nu-ţi pui mintea cu ea!». Naşii au plosca lor şi se învârteşte aci împrejur, la câţi-va, fruntea satului! Şi lăutarii tot acolea cântă, ce le porunceşte naşu mai întâiu. Socrii nu stau la masă, ei umblă în coa, în colo; iau seama să vadă dacă e masa încărcată, ciocnesc cu toţi. Din fund ridică unul plosca. — Să-ţi trăiască socru mare!.. Aide noroc şi să-ţi dea Dumnezeu nepoţi! Ca spuza bă! să joci şi la nunta lor!... Socru îmbrăcat cu cămaşă nouă, în chenar şi albă floare. — Noroc, noroc !... să, ne trăiască copiii!.,, să trăim cu toţii!... — Lasă că deabia ai început nepoate Ghcorghe, taie vorba moş Ciuchirdel. Mai ai încă cinci!... Cârlanu ăla.. ca mâine îţi aduce nora!... Băiatul se ruşinează şi îşi trage capul după uşă. — Apoi noroc socrule!... Şi o să mai faci ! — Prâslea n’a venit până acum !.. Ala mai încolo!... Eu am făcut opt nunţi!.. Şi d’o vrea Dumnezeu o să chiui şi la nepoţi!.. Cine n’are copii ăla nu e om mă!., Eu am avut doispre’ce! Mi-a luat şi Cel de sus şi slavă Domnului mi-a lăsat şi mie!. Să trăiască copiii!., să trăim cu toţii mă băieţi! . Pune plosca la gură şi îi trage sănătos!... Naşu îşi şterge mustaţa castanie cu şervetu nou. — Nu te lăsa moş Ciuchirdel!... să-i răsufli în fund! Bătrânul trage mâneca cămăşii pe la gură şi dă plosca mai nainte. NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 2IQ — Mă cu m’aş lăsa, dar nu mă lasă roşioru pu mine?... Şi nu ştiu ce are plosca asta că par’că se lipeşte de buze!.. ■'■Lăutarii nu mai stau din mâini. Si cine îi lasă să V « i tacă din gură!... Au luat la rând toate cântecele cari le-au ştiut. Au cântat şi pe al naşilor: seara pe luniţă nuniţă, nuniţă! Naşei îi râd ochii în cap. Tânără şi cu faţa bălană, îi stă aşa de bine tulpanul alb şi cusut în colţuri cu flori albastre. Naşu aşişderea: cu cămaşa de borangic şi bătută cu găurele pe la piept. Au zis lăutarii şi pe nevasta cu amanţi mulţi trimete bărbatu la moară, când e vremea rea şi sloată, să stea stămâna ’ncheiată!.. Printre oameni se aude : «A fost prea prost ăla!) Altul de dincolo râzând în ciuda femeilor: «Mă muereae bună să-i răsuceşti gâtul!... Au cântat pe: Lelea cu coadele lungi şi cu strungăreaţă în dinţi te face pe dmm să plângi!.. Femeilor le râd ochii în cap şi se ţin mândre. Dau mereu cu ploscile şi mai trag şi câte un chiot. Apoi au cântat pe Ghiţă Cătănuţă, pe Miu hai-ducu, pe Jianu Moş Ciuchirdel a pus căciula jos şi cu spatele rezemat de perete asculta cu ochii la lăutari. Trage ţigane cu arcuşu rar şi lung ; când şi când tace glasul vioarei, numai cobza se aude încet şi atunci zic amândoi din gură. Cântă pe Iancu Jianu cu haiducii lui. cum înfundau codru când da frunza fagului, bobocu măceşului, Cântă lăutarii şi sufletul bătrânului cântă şi el. Moş Ciuchirdel zice şi el din gură. Nu-1 ajută glasu, dar îi tremură capul şi parcă ar mânca vorbele când spun lăutarii! Cum se ’mbrăcâ pădurea năpădeau haiducii ’n ea! Şi cântă durerile lui Iancu, cum îl gonea potera, dar lui nu-i era frică, că-1 făcuse mă-sa voinic n’avea teamă de nimic ; umbla cu mâinile goale, doar la brâu şapte pistoale! Umblă Jianu cu tovarăşii lui prin codrul fără luminişi. Ţin calea la ciocoi; că ciocoii au poli, numai de cei gălbiori ! Stau haiducii la răspântii să mi-i prinzâ pe boeri şi să dea mâna cu ei; să-i mângâie aşa niţel, la retezu capului unde-i păs voinicului; şi la furca pieptului, la casa sufletului!... Şi de-1 jupoi pe bogat nu este nici un păcat; căci sunt banii ncmunciţi, din spinarea săracului, din masa flămândului ! Spun lăutarii din gură ; iar glasul vioarei se pierde din ce în ce mai subţire, se ridică şi se coboară agale gros tot mai gros. E cântecul lui Iancu, e dorul Jianului !.. Acum cântă codrul parcă, cântă isvoarele, cântă Oltul turburat; e glasul-apei de departe, de peste munţi ; cântă vreniile cari au trecut de mult!.. Şi iar mai zic din gură: Surioară căprioară roade poala codrului să văd mataţ Oltului!... Au schimbat lăutarii într’o horă d’alea îndesatile cari îţi frământă trupul pe loc. Se prind mesenii unul câte unul. De-abia îi mai încape casa! Câte o femee de mijloc aprinsă la obraz şi cu barişu dat pe spate numai o auzi: nu mă las, nu mă las!... Şi şi îndoaie şalele pe loc, cu mâinile ridicate în sus, lăsându se când pe un picior când pe altul! Nu mai a rămas nici unul la masă. Moş Ciuchirdel se scoală şi el, şi cu mâinele întinse. — Nu mă las nici eu !... nu mă las !... Se prinde lângă naş. Aduce piciorul încet, rar şi o loveşte tot unde trebue!... — Pă loc, pă loc !... Mai repede mă din cobză!... Aşa!... aşa!... Lasă dibla mai jos!... lauz, iauz!... Zup, zup!... Mă voi nu ştiţi să jucaţi!.. Uite aşa,., uite aşa!.. Pune-o jos!. Lăutarul trage cu arcuşul pe coarda groasă, parcă c din cimpoi. Moş Cinchirdel cu capul pe ceafă şi cu gâtul gol, doar trupul şi-l mişcă, se ţine şirul cântecului şi atinge piciorul când îi place jocului. — Aşa mă,., aşa mă!... Uite-1 ia,., uite-1 ia!... Zî,.. zî, zî!... Mă numai inima să joace!... Inima şi trupul!.. Cu piciorul doar s’o minţi,... să-i faci pe necaz!... Uite aşa!.. uite aşa!... Se lasă pe vine, se răsuceşte într’un picior şi rândul tot nu-1 încurcă !... Iar dă drumul lăutaru cântecului şi îndesat. Arcuşul trage subţirel şi întoarce şi o ridică şi o coboară !.. Chiue mesenii şi joacă de sare lipitura In sus. Când sunt mai înfierbântaţi toţi. Apoi numai încep iar lăutarii din gură. Aoleo ce mai potop Joacă şi socru şi tot Numai soacra n’are loc Că i-a dat fiertura’n foc !... Tinerii după ce au ciocnit şi ei câte un rând două, cu mesenii,—mireasa abia gustând din ceaşcă, aşa doar pe vârful limbei, şi doar atingând plosca de buze,— apoi îşi trec noaptea mai mult pe afară, pe prispă, ori prin grădină, se joacă dea număratul stelelor. Când zice mireasa: «o stea logostea!» ginerile de dincolo: «două stele logostele» şi-i sărută ochii!... Dar tot nu le dă pace! Din năuntru se aude glasul lui moş Ciuchirdel. — Măi, băieţii ăia!... Mai lăsaţi dragostele bă!.. Ori v’oţi fi culcat!! . Bătrânul iese în prag cu capul gol şi lasă să-i vie răcoreală la pieptul descheiat şi roşu ca coaja de rac fiert. — Ce credeţi că aţi scăpat ? Astă seară nu se doarme ticule!... Trebue să staţi colea cu noi de bâzăr, până în dalbă zi!... Mă eu când am fost ginere o săptămână încheiată om dus’o numa’n câtece şi ’n jocuri!... Şi voi picotaţi de acuma !... n’a răsărit nici cloşca i!... Lăutari !.. ia ziceţ o chindie s’o fac cu tinerii ăştia!... Ia de mână pe ginere şi mireasă. Se lasă pe vine şi chiue. — Uite aşa!., şi la dreapta, şi la stânga!... Pune-o jos! Mai dăsluşit mă cu dibla!... Ia uite,... v’am rămas!... Să n’atingă piciorul de pământ!... Parcă ai fi sus în aer!... Uite aşa!.. Nu mă las!... nu mă las!... Eu n’am să mai mor mă !.. Ţine masa cu jocurile şi cu cântecile toată noaptea. La ziuă albă, când se luminează bine, încep să se ridice mesenii, apoi pleacă şi naşii, — tot cu plocon din partea socrilor, iar lăutarii îi duce în cântece până acasă. (Numărul viitor urmează ziua de Duminică a nunţei). Ion Chiru-Nanov BIBLIOGRAFIE .1. Slavri, Luminişuri (versuri), Edit. Via(n Rom., Uşi, 2 lei. •1. B. Brociqr r. Chestiunea 'izraeliţilor români. Partea I, Buc. 1910. Vasile Gh. Ispir, Mănăstirile noastre, Studiu istorico-pracj-malic, Buc. 1910. 220 NOUA REVISTĂ ROMANĂ LITERATURA PROLOG LA <=0 PARTIDĂ DE ŞAH» LEGENDĂ DRAMATICĂ INTRUN ACT Subiecţii’ acestei piese ’n versuri, l’am cules Dintr’o romanţă, scrisă în anul... — mă cum înşel ades... O mie şi trei sute. Prea fi-câ dala nu-i, In cât cun veac s’o mute stă’n placul ori-şicui. Cincizeci de ani nainte sau cincizeci înapoi Tot una-s pentru mine, precum şi pentru voi. Romanţa era scrisă în limba provenţală, Inlr’o măsură lină, uşoară şi egală, Ce, ca şi-un glas de clopot domol, ie oboseşte. Mirat am văzul, însă, că ’n versu-i se găseşte Cules un fapt, şi încă cu farmec povestii, Ce, s’o citesc, ba chiar să-mi placă, m’a silit. Era o zi de toamnă. O vreme prea ciudată, Ce ’ntunecă în suflet senina judecată! Iar — aburii, ce ’n aer din vii se înălţau, Ori dulcile mirezme, ce din livezi porniau, Ori ploaia, ce ’n văzduhuri îşi adunase stropii, Ori fie presimţirea îndepărtată a gropii, Fapt e că peste gânduri un palid văl «'aşterne, Precum pe ramuri goale zăpada tristei ieme. Eram singur în casă, alene aşezat — Ba ce zic?—pe divanu-mi de-abinelea cidcat, Cu ochi pe jumătate închişi şi cu o carte Şi ea pe jumătate închisă. — De departe Veneau strigări şi cânturi din câmp. — Era spre seară. — Prin găurile ferestrei simţiam cum se strecoară Un vânt zicându-mi parcă: Iarna cea tristă vine. Nici nu clipiam, cu toate că-mi şerpuiau prin vine Fiori de frig; dar lenea mu cuprinsese aşa, In cât răbdam fiorii, în tihnă să pol sta. Părea enormă — odaia, de-amurg întunecată — Din când în când, în salturi, o muscă ’nlârzială Ţesea prin aer ritmuri misterioase, apoi Prosteşte da cu capul peste pereţii goi. Perdelele ferestrei foşniau îngrijorate... Vă povestesc aceste căci — dacă n ’o ştiţi, poate — Nu suntem noi poeţii cei care scrim, adese ; E vântul ce îngână şopliri neînţelese, E-un cânt ce ’n amintire duios iar se ridică, E-aroma de ţigară, e tot, şi e nimică. E fâşia din haina unei fiinţi iubite, E ploaia monotonă, în picuri nesfârşite, E un divan molatec ca un amurg de vară, E soarele ce ’n geamuri un snop de-arginl coboară, Sunt lucrurile întregei naturi, e litania De care râde Ariost şi plânge Ieremia. — Stăm deci culcat, cu ochii închişi pe jumătate Şi mintea rătăcită în năluciri ciudate. Lăsasem din mâni cartea ca s’aţipesc, şi-era, Precum v’am spus-o, toamnă, şi seara cobora. Erau poveşti în carte, străvechi, copilăroase, De pagi viteji, de lupte, de hărce fioroase; Pe-alocuri era vorba cam slobodă, părând Că un bunic o ’nşirâ, răutăcios zâmbind. E straniu că ’n acele foi vechi şi de praf pline Iubirea e curată şi frunţile senine ! S'ar zice cum că timpul, ne ’nduplccal cu noi, Şi-ar fi întors cărarea faţă de-acei eroi. Castelele trufaşe sunt azi ruini reci şi sterpe, Pe cari edera creşte cu ’ncolăciri de şerpe, Şi turnurile mândre în ţămă au căzut, Şi sălile întinse splendoarea şi-au pierdut; Căminele—uriaşe, cu protectoare aripă, Sunt dărmături informe; pe coperişuri ţipă A moarte cucuvaia; dar neclintiţi şi mari, Mai trainici decât 2>iatra, decât un turn mai lari, Din fier turnaţi, cei oameni de şovăeli streini, Se 'nalţă azi în minte viteji, vii şi senini. Ii vezi, cu spada în şold, în mâni cu scutul greu; Azi castelan, dar ieri, în lupta cruntă, leu. Ce-i libertatea, patria ei nau ştiut; Mureau pentru un nume ori pentru un sărut; Trei vorbe—aveau săpate în inimele lor: Isus, Iubită, Rege; şi, mai strălucilor Ca soarele ’n amează, un gând măreţ— himeră — O lege fără formă, de neînvins, seveiă, Dreptatea cea deplină, şi iertătoare « Vină,—cea de ne’nfrănt ca un cristal: Onoarea.— Atunci, cu lot vârtejul războiului cumplit, Tu, sfânt cult al familiei, divin ai strălucit. Atunci, în faţa celor ce, muţi, priveau cucernici, Descopcrindu-şi capul, părinţi, moşi, regi puternici, Prea-binecuvântau pe fiu, tută la rândul său, Cu-un gest solemn ca gestul făcut spre Dumnezeu. Atunci ştia bătrânul, când moartea peste jdeoape 11 atingea, că fiu-i va fi cănd-va aproape, Şi că nepotul gingaş, un prunc fără cuvânt, Va coborî de-asemeni în strămoşesc mormânt ; Şi ccl din urrnă-i zâmbet se pare că spunea, Nu plângeţi, colo ’n ceruri când-va nc-om revedea. Şi ce poveşti, în seri de iarnă, toţi laolaltă adunaţi! Copile cu părul de aur, balauri înaripaţi, Năluce şi vedenii, iubiri nefericite, Ce revărsau dulci lacrimi pe feţele—arămile. O, povestiri de lupte, de aventuri, iubire, Nori veseli, trecând gingaş pe-un cer de 'nehipuin; O, pace cea senină dup’ aspre încordări, O, vaste grădini, pline de-atâlea desfătări, O, gotice pupitre din domuri reci şi-umbroasc, In mândrele castele, o, fete mlădioase, O, umede năframe de jalea aşteptării, O, îngănări de harpă, o, rugă a 'nserării, O. zid de mănăstire, — azi trist, plin de seaeţi, — Locaş pentru visare de sfinţi şi de poeţi, Voi sunteţi al viselor şi al artelor focar, Trăiţi cu-acei ce vă mai poartă încă, un regret amar Iar vremea, care şterge o operă măiastră, îngălbeni de moarte, şi ’nfăţişarea voastră; Iar veacul, urmîndu-şi ursita şi cărarea, Vouă, amintiri de vrajă, vouă, vă lasă uitarea... încetul cu ’ncetul în juru-mi se ’noplase. — Mă scuturai de lene. — Din lampă, mângâioase învăluiri de raze cădeau pe file mute, Ce aşteptau parcă un rod din orele pierdute; Şi din romanţa scrisă la — o mie şi trei sute Făcui povestea ’n versuri, sub ochii-vă-aşternule. Giuseppe Giacosa. Tradusă din italieneşte de C. Sp. Ilasnaş tO .V... BIBLIOGRAFIE Chestiuni de discutat. Articole extrase din Rev. Păstorul Ortodox, Piteşti 1909. fiiorgio del Vecchio, Un punt o controverso nclla storia delle dollrine politicile. Roma 1909. Anuarul Societăţii institutorilor şi institutoarelor, cu sediul în Bucureşti, pe anul 1909. NOUA REVISTA ROMANĂ 52 I NOTE Şl DISCUŢIUNI LĂMURIRI PENTRU «FALANGA» In Falanga din 17 Ianuarie, cor., citesc următoarele rânduri: Pentru d. Rădulescu-ii lotru : «Rugăm pe d. Rădulescu-Motru, directorul «Nouei Reviste Române» să binevoiască a ne lămuri cine îşi ia răspunderea pentru necuviinţele strecurate la adresa scriitorilor români, în articolul referitor la poetul Cerna şi iscălit de un oarecare Eugen Porn. «Oare această insanitate literară este răsbunarea sus numitei reviste contra acelora dintre noi, cari am refuzat să colaborăm alături de un intrus fraudulos în literatură? «Şi oare d. Rădulescu-Motru crede cu adevărat că-şi poate face o glorie din patronarea unor asemenea promiscuităţi? «Cerem profesorului universitar şi directorul unei reviste româneşti un răspuns loial, cu atât mai mult, cu cât ne adresăm unui coleg al nostru din «Societatea scriitorilor români». « Nici o semnătură. Am recitit articolul incriminat al colaboratorului nostru d. Porn, intitulat: Un poet: P. Cerna, pentru a vedea unde s’au strecurat necuviinţele şi la adresa cui. In tot acest articol nu găsesc nici un nume propriu în afară de acela al d-lui P. Cerna, care este lăudat. Este adevărat că se vorbeşte în el pe un ton aspru despre cooperativele între literaţi, despre nesfârşita serie de publicaţiuni literare cari fac o literatură de o mediocritate revoltătoare, şi altele la fel, dar toate acestea nu văd întru ce pot ele să atingă pe scriitorii români, pe adevăraţii scriitori români, pe cari sper că îi are şi Falanga în vedere. Oare Falanga şi-a propus să apere mediocritatea literară? In cazul acesta sunt obligat să-i aduc aminte de programul său, publicat numai cu şapte zile înainte şi care zice textual: «Umăr la umăr în lupta pentru adevăr — iată lozinca noastră ; iată temeiul nostru literar. Azi, invidia şi ura pun sub obroc meritele celor mai buni scriitori; azi, linguşirea calculată ridică pe cei răi în paguba celor buni. Azi, interesul personal, interesul de gaşcă, interesul politic, falşifică judecata dreaptă şi curată, care ar trebui să fie crezul tuturor. «Iar dacă vreunul s’a ridicat purtând flamura adevărului —lira, invidia, calculul, interesele de tot felul, au năpădit a-supră-i să-l nimicească. Dar Adevărul nu piere — şi noi credem într’ânsul. Despreţuim pe cei ce, vrând să-şi facă faimă politică, înbamă literatura la carul politicei şi-o fac să grăiască minciuna. Desprcţuim pe cei cari, vrând să li se dea mai mult decât merită, îşi proclamă gloria, fără ruşine, în mijlocul unor minţi necoapte şi, sulemeninuu-şi muza firavă, întronează neadevărul. Despreţuim pe cei ce, prin intrigă, prin .drepturi câştigate fără drept, prin căi lăturalnice se pun în cale talentelor, ameţind publicul cu strălucirea artei lor falşe. Despreţuim in fine, pe toţi cei ce, cu vorbe mari, mistifică buna-credinţă tineretului pentru ca să-l împingă pe drumul neadevărului şi să-şi potolească o bolnavă sete de glorie... «Niciodată adevărul n’a avut sâ sufere mai mult din partea pasiunilor şi intereselor, ca acum. Niciodată nu s’a dat frâu mai liber, ca acum, exagerărilor. Românismul luminat, azi e şovinism orb; dragostea de poporul românesc— ţărănism exclusiv ; iubirea de distincţiune e mievrerie decadentă şi invidie simbolistă ; năzuirea spre sănătatea artei e manierism gon- goric şi preţuirea exclusivă a formei; iar sfântul amor al frumosului—operaţie de bursă!" Ce zice mai mult d. Porn, peste acelea constatate şi de Falanga, şi notaţi în aceeaşi zi, la 10 Ianuarie 1910? Mi se pare că nimic mai mult. Unde este dar necuviinţa ? A, dar d. Porn este un oarecare! Un oarecare, nu. Este un tânăr care şi-a făcut studiile liceale şi universitare în ţară la noi, cu deplin succes, care are toată cultura necesară pentru a seri în cestiunile de artă şi literatură, cu acelaş drept cu care scriu toţi acei ce scriu astăzi. înţeleg însă: d. Porn este evreu. Dacă este cineva evreu este «un oarecare -; fie el cât de cult, n’arc drept să aibă o părere. In cestiunile de artă şi literatură, criticii autohtoni, sau pretinşi autohtoni, şi-au re-servat monopolul. Când un străin îşi permite să spună sau chiar adese ori numai să repete, aceea ce au afirmat mulţi alţi înaintea lui, atunci indignarea unor literaţi dela noi nu mai are margini. Auzi să ne critice un evreu 1 Dar atunci ce mai însemnăm noi, Românii, în această ţară ? Ne-am compromis... Nu ştiu dacă acesta va fi fost şi raţionamentul aceluia care mi-a pus întrebările de mai sus în Falanga. Dacă acesta a fost, atunci nu pot decât să regret faptul de a vedea boala iorgismului întinsă aşa de mult; de răspuns n’am ce răspunde aici anume. Răspunsul este întreaga mea activitate dela Noua Revistă Română. Pentru mine, străinul, de ori şi ce naţionalitate ar fi el, este înainte de toate un om, pe care trebue să-d respect ; fiindcă respectul persoanei este prima datorie pe care mi-o impune cultura timpului meu. Calitatea de Român, ori cât de scumpă mi-ar fi ea, nu-mi întunecă deloc conştiinţa acestei datorii. Prin naţionalism eu înţeleg un mijloc de întărire a iubirei dintre oameni şi nici decum un mijloc de vrajbă şi de ură. Mi-aş permite chiar să recomand acest înţeles al naţionalismului şi redactorului dela Falanga, dacă nu-1 are încă; probabil însă, că dânsul îl are, fiindcă este la Falanga. Literaţii de temperament îşi fac în genere o mândrie din sentimentele lor generoase; sunt unii cari nici nu admit în republica» lor,—republica literaţilor,—decât cordialitatea internaţională... Prin urmare: cine ia răspunderea articolului îri ces-tiune ? O ia acela care l-a semnat. La Noua Revistă Română nu sunt slugi şi stăpân, iresponsabili şi responsabili, ci sunt colaboratori şi director. Crede redactorul dela Falanga că d. Porn n’are dreptate să discute şi să arate dânsul cum este adevărul. Şi dacă discuţia sa va contribui la găsirea adevărului, să fie sigur că tot ce va scrie dânsul va avea un ecou şi în coloanele Nouei Reviste Române. Dar cu ţipătul de ho jidane! Taci jidane! nu înlocueşte nimeni adevărul. Dacă adevărul s’ar înlocui numai cu atât, atunci ce lucru uşor ar fi cultura unui popor 1 Şi ce lucru uşor ar fi mai ales literatura! Din nenorocire, cu asemenea ţipete nu ajunge cineva să producă decât o maculatură de felul aceleia tipărite la... Vălenii de Munte! Mă mai întreabă redactorul dela Falanga dacă este cumva la mijloc o răzbunare din parte-mi în contra literaţilor cari au refuzat să colaboreze la revistă ? Foarte 222 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ loial răspund că nu. Pe literaţii mediocri nu i-am invitat niciodată să scrie la revistă, şi pe aceştia exclusiv i-a avut în vedere articolul incriminat. Literaţii cei buni au scris când au voit, fără să fie plictisiţi de solicitările noastre. .Şi aşa va fi şi pe viitor. Noua Revistă Română, va rămâne, fără solicitări, deschisă literaturei, dar scopul principal al ei este punerea în discuţie a problemelor politice şi sociale dela ordinea zilei. Colaborarea literaţilor ne încânta şi ne onorează, bine înţeles, dar noi nu o cerşim, şi cu atât mai mult nu o aducem cu sila. Şi această rezervă a noastră este uşor de înţeles. Coloanele Nonei Reviste Române sunt prea adese ori ocupate cu articole politice, care precum să ştie, orcât de obiective ar fi ele în formă, în fond sunt totdeauna ecoul intereselor şi al patimilor omeneşti. Literatura, din potrivă, este totdeauna senină în formă şi în fond. Punând alături politica şi literatura câte contraste nu se produc! Contraste umilitoare, bine înţeles, pentru politică. Să citeşti în fruntea revistei un articol violent de politică, scris de A. D. Xenopol, de N. Basi-lescu, de N. Em. Teohari, sau de scriitorul acestor rânduri, bunioară, şi pe urmă să treci la un articol senin de literatură, din care, precum este totdeauna cazul la literaţii noştri, lipseşte şi cea mai mică violenţă de limbaj..., n’ar fi aceasta prea izbitor, şi chiar de rău efect pentru cititor ? De sigur. De aceea, din modestie, evităm să ne adresăm prea des literaţilor. Cea mai mare parte dintre aceştia planează într’o lume prea eterică pentru noi, acei cari facem politică; stilul lor este atât de impersonal şi de clasic că prea ne aduce aminte, prin contrast, de patimile noastre! De aceea, încă odată o spunem, ne onorează colaborarea literaţilor, dar nu îndrăznim, din modestie, să o solicităm în bloc. Din aceiaşi modestie, eu personal am şi ezitat să răspund la amabila invitaţiune ce mi s’a făcut de a lua parte la şedinţele Societăţii scriitorilor români, societate de care îmi aminteşte şi redactorul dela Falanga. Mi-a fost teamă să nu fiu un «intrus» în sânul ei. Această teamă mi-a crescut încă şi mai mult acum după ce ştiu că redactorul dela Falanga îmi este coleg. Cum voiu putea eu să răspund la toate întrebătile acestuia, întrebări care mi se vor face de sigur cu tonul cel mai urban, şi cu expresiunile cele mai alese, dar cari vor fi cu atât mai pline de o ironie subtilă la adresa mea ?... Cum voi putea eu să răspund fără să ating cu vr’un gest stângaciu, sau cu vre-o' vorbă prea liberă, delicateţa de suflet a colegului meu, obişnuit să planeze în lumea idealului şi a formelor impecabile? Pentru a mă corija pe viitor nu găsesc de cât un mijloc jşi anume: să încep a-mi cunoaşte defectele. De aceea, în unul din numerile viitoare ale acestei reviste voiu începe un studiu despre psihologia trivialităţii, cu privire la manifestările ei în literatura românească de astăzi, şi când voiu termina acest studiu, sper să ies purificat de relele mele obiceiuri, în primul rând de obiceiul «de a patrona promiscuităţi», aşa ca să merit cinstea de a sta de vorbă şi de a mă lămuri mai pe larg cu colegii mei dela Societatea scriitorilor români. C. RĂDUr.ESCU-MOTKU POLITICA ROMANILOR DIN ARDEAL Fiind vorba de atitudinea României sub raportul politicei externe, arătam l) că avem alături cu Italia interesul ca şi posibilitatea de a slăbi imperiul austro-un-gar adoptând o nouă directivă. Posibil fiind chiar, după cum s’a prevăzut, ca faţă cu veleităţile Italiei în Albania şi cu opunerea Austriei, să se determine nu numai o schimbare din punct de vedere politic extern dar şi un conflict armat între aceste puteri, împrejurare de care va trebui să ne îngrijim spre a fi mai pregătiţi ca atunci când n’am ştiut să profităm de aceiaşi situa-ţiune în preziua luptei dela Solferino. Naşte totuşi întrebarea: cum avem curajul să cugetăm la slăbirea Austro-Ungariei faţă cu situaţiunea noastră în mijlocul oceanului slav şi cu interesele politicei naţionale tradiţionale a Românilor din Ardeal, potrivit cărora nu numai că nu trebue să ne gândim la slăbirea imperiului Habsburgic, cât să luptăm spre a’l întări ? Aceasta este partea cea mai delicată a politicei noastre naţionale şi neapărat că atâta vreme cât nu s’a indicat o nouă directivă mai practică în acest domeniu, nu a putut fi întru atât nesocotită politica tradiţională ca aceea care a acordat cel puţin o speranţă dacă nu rezultate destul de apreciabile. Fără să ne ocupăm de stăruinţele încercate de curând în Ungaria cu scopul întemeierei unui partid de împăcarea Românilor cu Ungurii, de oarece importanţa sa e minimă iar tendinţele zadarnice faţă cu puternicul curent naţional stimulat tot mai mult de şovinismul maghiar, ţinem totuşi să facem constatarea că politica tradiţională nu a realizat speranţele sădite de Românii din Ardeal cu atâta sfinţenie în Casa de Habsburg. Intr’adevăr, istoria luptelor lor naţionale ne prezintă pagini pe cât de dureroase din cauza procesului de do-minaţiune şi desnaţionalizarc pornit împotrivă le de către maghiari, pe atât vie înălţătoare ca entuziasm patriotic şi devotament pentru casa de Ilabsburg, devotament care dacă acesteia i-a dat în bună parte domina-ţiunea asupra Ungariei, lor nu le a dat decât martiri. Iloria, Cloşca, lancu şi toţi ceilalţi eroi martirizaţi n’au căzut în lupta cu Maghiarii pentru triumful cauzei lor naţionale cât pentru triumful dominaţiunei Austriei şi casei respective, stimulaţi în acţiunea- lor ades de către aceasta, distruşi de ea atunci când interesele cauzei lor proprii îi erau protivnice. In general, ca răsplată, românii dobândiră heghemonia Maghiarilor cu recunoaşterea tacită a uneltirilor acestora. Se va putea observa însă că Românii din Ardeal, cu toate neajunsurile acestei heghemonii au obţinut şi foloase după urma politicei tradiţionale, precum bunăoară a fost posibilitatea de a’şi organiza biserica. Revine însă numai organizatorilor acestei biserici meritul creaţiunii sale ca cult naţional, căci niciodată n’a putut fi aceasta în vederile Austriei, care astăzi sancţionează atentatele Maghiarilor împotriva autonomiei sale. Nu mai amintim de legi. precum acea pentru îndreptăţirea, naţionalităţilor, câştigate cu atâtea jertfe făcute de Ro- I) Noua Revistă Română No. 8, voi. 7. Noua Revista romană *23 mâni în serviciul Austriei şi care în fapt n’au găsit nici o aplicare. Totuşi s’a zis că Austria şi-a schimbat astăzi tactica faţă de naţionalităţi, în locul luptelor naţionale căutând să introducă luptele de ordin economic; în aceste vederi acordând chiar votul universal naţionalităţilor de sub sceptrul său. încercare zadarnică de a adormi astfel conştiinţa naţională a diferitelor popoare, căci rezultatul îl cunoaştem : Austria a recurs şi în imperiul său, cu tot votul universal, la mijloace de desnaţionalizare precum c prigonirea limbilor slave. De unde deducem că se va acorda în curând şi în Ungaria. Căci dacă şi acolo se va aplica sistemul austriac, atunci nu rămâne decât ca realizându-se votul universal, Românii să’şi îndrumeze interesele lor politice naţionale pe altă cărare, şi anume pe aceea care le va putea eja şi apăra drepturile lor întregi. ■ * Faţă cu atitudinea Austriei şi conduita Maghiarilor. Românii din Ardeal vor trebui să se convingă că entuziasmul măreţ şi înălţarea lor de suflet pentru isbânda cauzei naţionale n’a fost de ajuns în trecut şi nu c îndestulătoare nici astăzi fără a lua şi alte măsuri de apărare, deocamdată circumscrise în cadrul posibilităţii împrejurărilor şi drepturilor politice de acolo, cum vor trebui de asemenea să se convingă Românii de aici că puterea vitalităţii neamului nostru de dincolo nu îl va putea singură salva fără sprijinul posibil pe care regalul liber l’ar putea da din punct de vedere politic extern. Aşa că, cu toată admiraţiunea pe care o avem pentru caracterele pe cari le-a produs situaţiunea din Ardeal, rămâne de cugetat dacă o conduită politică a Românilor de acolo potrivită conduitei politice a Austriei nu va fi ertată de împrejurări pe lângă foloasele reale ce le-ar putea aduce. In acest sens credem că s’a înţeles bine situaţiunea atunci când prin presa austriacă precum şi prin toate mijloacele ce au putut sta la îndemâna Românilor de dincolo, aceştia au reuşit a alimenta în Austria un curent defavorabil atitudinei Maghiarilor, curent determinat de altfel de însăşi Austria faţă cu veleităţile Ungariei în chestia dualismului. Având de observat însă că procedeul românilor a avut mai mult caracterul unei plângeri a nedreptăţilor încercate din partea maghiarilor decât a unei provocaţiuni, şi că nu a fost complect întru cât o acţiune în aceste vederi dela Austria împotriva Maghiarilor nu c suficientă, trebuind împlinită cu o aceiaşi acţiune dela Maghiari împotriva imperiului austriac. Căci numai din învrăjbirea continuă a acestora va putea înflori ca rezultat politica naţională a Românilor din Ardeal. Astfel, Î11 faţa tendinţei de separaţiune a Ungariei de imperiul 1 labsburgic care îi rezistă şi a multiplelor conflicte cari s'au ivit şi se ivesc necontenit, Românii au toată posibilitatea să-şi manifesteze inteligenţa, utilizând toate aceste împrejurări în interesul cauzei româneşti. In fapt, dată fiind situaţiunea excepţională, Românilor le va fi motivat să procedeze politiceşte alături, indiferent de cineAustriacă sau Maghiari, pentru do- bândirea de satisfacţiuni vremelnice, conservând însă sistemul de împotrivire faţă de amândouă monarchiile, întru cât astăzi alături cu regatul român liber, amândouă au deopotrivă interesul de a’i desnaţionaliza. Care va putea fi rezultatul mai îndepărtat al acestui sistem nu trebue să ne îngrijească, de oarece credem că la un conflict armat între Austria şi Maghiari fatal se va ajunge când-va, indiferent de atitudinea Românilor, prin însăşi năzuinţa de separaţiune a elementului unguresc. Căci lucrurile fatal merg într’acolo, iar dacă e adevărat că istoria se repetă aici, e tocmai cazul de a se repeta, împrejurările din imperiul vecin nediferind prea mult de cele de acum o jumătate secol înapoi. Cel mult am putea releva ca deosebire situaţiunea regatului român, de data aceasta liber şi cu o forţă armată apreciabilă. Chestiunea care ne interesează e însă dacă această împrejurare va avea un rezultat fericit pentru cauza românească. In această privinţă socotim că totul se va reduce la măsurile de procedare ce se vor lua, şi anume la conducerea elementului românesc şi pregătirea lui pe baza învăţămintelor trase din trecut, învăţăminte cari de sigur că se vor rezuma în priceperea de a lăsa eventual loc unei lupte de exterminare între Austria şi Maghiari, spre a se istovi atunci când românii se vor reculege printr’o atitudine care să le menajeze numai cauza proprie, trecând astfel peste grcşala din trecut de a mai da vre-un sprijin Austriei, pentru ca aceasta să acorde apoi Maghiarilor întâetatea. Astfel că, dacă Austria va eşi învingătoare într’un viitor probabil conflict cu Maghiarii, Românii, prin atitudinea lor, nu vor avea ce pierde, ci dimpotrivă se vor menţine şi înălţa faţă cu Maghiarii îngenuchiaţi. Dacă însă împrejurările ar face ca aceştia să iasă biruitori, căpătând independenţa, atunci Austria de o parte slăbită şi scoasă din luptă, de alta Maghiarii istoviţi, independenţa Ungariei de care în aceste împrejurări atât de mult se tem unii români, departe de a aduce pierderea cauzei româneşti o va putea salva, de oarece faţă cu disproporţia ce există în Ungaria între elementul maghiar şi celealte popoare, n’ar fi de dorit decât ca în acele momente naţionalităţile nemaghiare să rămână faţă în faţă numai cu Ungurii, căci cea ce le-a îngenuchiat până acum nu a fost puterea elementului maghiar ci legătura acestuia cu Austria. N. ŞtefĂnescu-IaciNt BIBLIOTECA NOUĂ O pură şi înălţătoare desfătare a minţei; un rar, unic prilej de instructivă şi intensă distracţie intelectuală; emoţiuni covârşitoare şi viziuni măreţe ale unei lumi uoui şi ale unei vieţi aproape nebănuite vi le procură povestirea celor mai extraordinare aventuri, nu ale unui singur personaj, nu ale unei familii ori ale unui neam, ci ale întregei omeniri — descriere pe care o găsim în Răsboiul Aerian, cea mai puternică din operile marelui scriitor englez Wells, neîntrecut povestitor al vremurilor de eri şi de azi, şi genial, profetic povestitor al epocei care o să urmeze celei în care trăim. Cu o nemiloasă logică a faptelor, cu o prodigioasă putere de de-duc(iune şi convingere, Wells, în Răsboiul Aerian, te face să vezi, te înfiorezi şi să crezi in deznodământul tragic al dramei umanităţii întregi din veacul nostru de progres şi civilizatiune. In „Răsboiul Aerian" se perindează pe dinaintea ochilor noştri, întocmai ca pe pânza de proec(iune a unui cinematograf, toate fazele teribilului cataclism universal, pricinuit de noua metodă de răsboaie între naţiuni, rase şi continente : luptele de pe uscat şi apă, combinate cu bătăliile din văzduh, cu escadrele de baloane dirijabile şi flotilele de aeroplane. „Răsboiul Aerian" te iniţiază în toate misterele viitoarei arte militare, te face să asişti la enormele pregătiri din lumea întreagă, la isbucnirea conflagraţiunei generale, la groaznicele bombardări din înaltul cerului, la incăerările ce se dau deasupra oraşelor, la dezastrul ce urmează. Intr’o fidelă, frumoasă şi literară traducere românească, cele 2 volume, format mare, ale operei ,,RĂSBOIUL AERIAN" se găsesc de vânzare, pe preţul de 75 bani fiecare, la toate librăriile din ţară. E o scriere ce nu trebuie să lipsească din mâna nimănui. EDIT. NOUA revista romană 224 G. S. BECHEAIMU & I. ILIESCU STRADA LIPSCANI, 26 — BUCUREŞTI — STRADA LIPSCANI, 26 ---------3*5------- l MAGAZIN de NOUTĂŢI şi MANUFACTURA ' Lânuri pentru rochii: Ilommesponvon, cheviotte gros-cote etc., şi Postavuri în toate genurile. MATASARIE Cachemir soie, charmense, crepe de chine etc. Taffetas din fabrica Bonnet culori şi negre Atelier special pentru rochi şi confecţiuni ( ------------- PRETURI FIXE ■ » P ANZARIE Jerseuri, Flanele, Cache Corsets tricotate, C-io-' răpi şi Batiste. CORSETE Dantele torchon şl broderii veritabile ! Rayon special pentru Lingerie şi Trousouri ^ gata şi după comandă ŞI MODERATE --------------- . *Mo*-Vi^** SANATORIUL j | Dr. GEROTA | 1 CONSTRUIT SI MONTAT | I Special pentpu tratamentul bojlelor chirurgicale | OPERAŢIUNI ŞI FACERI 1 g Bulevardul Ferdinand 48. Bucureşti | 1 Bacteriologie, Microscopie şi Chimie X^3*î ^^3*53*5^^3*53*53*: I Analizează complect urine | a sânge, lapte, spule, secrepuni, suc gastric, fecale, para- â « zip, tumori, apă, vin, ceară, miere, stofe, etc. « I Lafioratonil D-ruIui G. Rofiin $ % singurul Dr. în medicină specialist cu o prac-j? tică de Laborator de 15 ani, $ De 11 ani Şef de Laborator al Spitalelor Civile I Str. 1. C. Brătianu (Telefon 13/69) $ ----- Cel mai mare laborator particular de - k £ k £ t TELEFON 1/44 PCTiKaaiKrtsrramnsLTBigBffmia £ k £ Vase pentru strîns urină, etc. şi instrucţiuni se trimit la cerere. ^ 7 7) Cea mai Ingenioasă maşină de scris est* Singura care scrie fără panglici MODEL 10: cu claviatura dublă. MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată. Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori. N & BUCUREŞTI Oale» Victoriei 3Vo. 64 TELEFON I 1 I £p 1 1 VIILE DUILIU ZAMFIRESCU ===== 2, STRADA ZORILOR, 2 - Puiuţul Muntelui «Io Pictuto 'J’ELEFON IN o. U5 1)7 Vinuri de cea mai superioară calitate LOCAL DE CONSUMAŢIE Serviciu lu «loiuieiliu t «ii «ii • n*i Angrosiştilor li se acordă rabat Ciocolata si (acao ZamfitCSCtt Sunt preferate de cunoscători AI.ItEltT ItAEIl, Ilucurt-Mt 1 Klr. JN'uiriii-l*«>mi>Ilin 7.