NOUA REVISTĂ
r oynÂNĂ
ABONAMENTUL: (.|S niimiîkkj
’OLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI
InKomAnia un an..................io lei
,, şease luni................6 ,,
In fnateţftrile uniunei poştale un an 12 ,, »•	1	••	• t Şcaseluni 7 ,,
APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ
DIRECTOR:
REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdlnand, 55. — Bucureşti
' C. RADULESCU-MOTRU
PROFESOR I,A UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
ARTA
UN NUMĂR:
25 Bani
Se găseştecu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din tară
Preţul anunţuri!
M« P«E
'aginâ
No. 13.
DUMINICĂ 17 IANUARIE I91O
113» 7-
SUMARUL
NOUTĂŢI:
Teatrul Naţional: «Prostul tle Ludicig Futila; Compania dramatică Davila: 'Mugurul de G. Feydeau.—Alfredo de Sanctis.—Revista Revistelor.
CEST!UNI ACTUALE:
C. RĂDur.Escu-Mo i KU. In zilele noastre de anarhie. Scrisori către tineri. IV.
POLITICA:	.
N.	Basilescu. Noua viaţă politică în România: La stânga!
GESTIUNI SOCIALE:
AIaria C. Buţureanu. Acţiunea socială a femeii.
LITERATURĂ:
Radu D. Roseite Isus.
Ai.kred Ca pus. Fantezii,
N. Pora. Ca colinda.
NOTE ŞI DISCUŢIUNI:	‘
V. I Iane.ş.' Educaţia. literară si mai ales «naţională•.
NOUTĂŢI_____________________
Teatrul Naţionali „Prostul" de Ludwrg Fulda; Compania dramatică Davila; „Mugurul" de G. Feydeau-
In timpul din urmă două comedii sliâine au fost jucate cu deosebit succes pe scenele noastre : La Teatrul Naţional «Prostul» tradusă din limba germană, ier la Teatrul Leon Popescu, de către compania Davila, comedia franceză «Mugurul».
Ludwig fulda, autorul «Prostului» e un scriitor foarte apreciat în Germania. Autor de aforisme,'de versuri, traducător de piese franceze şi italiene, a scris el însuşi multe lucrări dramatice, din care unele au fost foaite bine primite de public. In dramă nu a reuşit însă, ci succesele sale le-a avut cu câteva comedii printre care şi aceea ce obţine acum succes la noi. Comedia liji Fulda e o lucrare, jumătate veselă, jumătate serioasă. Inlr’o formă glumeaţă, sentimentală, el vrea să afirme, că cei ce au încredere in oameni şi sunt
sinceri, cad victime răutăţii şi egoismului semen ii ey^fir. «Prostul» lui Fulda e numit în ironie astfel căci în fond el e un om de ispravă, inteligent, simţitor şi idealist. Dar piesa nu pare atât scrisă pentru a dovedi o teorie cât pentru a amuza prin situaţiile ei vesele. «Morala fabulei» apare doar din când in când şi mai ales tn scenele din urină ale actului al V-lea, aşa că au avut dreptate acei ce au rubrical şi pe Fuldajn categoria scriitorilor numiţi «Unterhallungschriftsteller» adică scriitori beletristici care vor în primul rând să amuzeze. «Prostul» e o comedie cinstită, cu glume nemţeşti inocente, pe care pot să le asculte fără să roşească toate «Baekfischurile» când vin la teatru cu ale lor «Grossmamma», cu scene de un sentimentalism dulceag, idealist şi cu oarecare ironii foarte temperate, cum e de exemplu prezentarea ca o femee dezinteresată şi sentimentală... a unei americane Doris Wiegand.
«Prostu » a fost excelent interpretat de artiştii de comedie ai Teatrului Naţional. D-l Sorranu,— acest minunat artist al nostru- a avut Insfârşit prilejul să ni se prezinte într’un rol mare şi interpretarea ideală ce a dat «Prostului» a întărit in toţi admiratorii săi dragostea ce o au pentru dânsul. Noi am avut o deosebită satisfacţie când am auzit zilele acestea câţiva artişti italieni din compania de Sanctis, cari azistaseră la «Prostul», cum vorbeau cu un deosebit entuziasm de jocul fin, simplu şi atât de suggestiv al lui Soreanu.
In verii hrăpâri ţi şi moftangii ai «Prostului», D-nii Toneanu, Belcot şi Livescu au jucat cu multă vervă. D ra Maria Filolle, printr’un joc degajat şi mulţumită dicţiunei sale frumoase, a obţinut succes în rolul d-rei Doris, o americană... dacă ar fi să credem ce scria pe afiş.
D-nele Ciucurescu, lonaşcu şi d-Dii Slurza, Acliile, Con-slandiniu au mărit eu talentul lor succesul comediei.
*
Cu totul alt gen de comedie şi altfel de spirit găsim în piesa lui Feydeau, «Mugurul».—Autorul «Mugurului» aduce pe scenă problema riscată a crizei sufleteşti şi trupeşti ce stăpâneşte pe un adolescent la vârsta nubilităţ»i. Aceeaşi problemă a mai fost tratată într’o piesă germană «Friihlings Erwa-ehen» a lui Frank Wedekind, d> spre care a vorbit într’unul din numerile trecute ale revistei noastre, d rul I. Duscian.
Dar pe când Wedikind a tratai problem i dintr’un punct de vedere serios, Feydeau exploatează pentru o comedie foarte veselă, frământările unui tânăr ajuns la vremea «când dă mugurul»...
Sunt în această piesă situaţii comice care te silesc să admiri virtuozitatea autorului de a fi ştiut să ocolească pericolele unui subiect atât de riscat, reuşind să scrie o comedie, care dacă nu are nici o valoare literară, e în schimb bogată în spirit şi in ironie.
Sunt şi scene sentimentale în «Mugurul» şi chiar o scenă
*94
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
mare pasională, aceea când tânărul cu pricina, abatele Mau-rice e «dus în păcat» de cocota Etienelte care e îndrăgostită serios de dânsul. Nu lipsesc nici câteva «pointe» satirice ia adresa acelor părinţi cari din cauza unui bigotism îngust vor să ţină în loc drepturile naturii.
Actul al treilea,—cel din urmă,—al piesii păcătueşte prin convenţionalism şi e mai sărac în spirit ca primele două.
Interpretarea «Mugurului» de către compania Davila poate fi socotită ca maximum de perfecţiune ce a fost realizat până acum în teatrul nostru. Au jucat in această piesă aproape toţi artiştii companiei şi cuvintele elogioase ce se pot spune despre cel mai de frunte dintr’ânşii sunt meritate de toţi.
Se cuvine totuşi să relevăm în chip deosebit chipul magistral cum d-ra Voiculescu (Etienette) a jucat marea scenă din actul al II-lea, scena tentaţiunii.
*
4c 4c
Alfredo de Sanctis.
La Teatrul Leon Popescu a jucat toată săptămâna aceasta un mare artist italian, Alfredo de Sanctis, care vine pentru a doua oară la noi. Deşi încă relativ tânăr, de Sanctis şi-a câştigat în patria sa, de pe acum, faima unui fruntaş al artei dramatice. Această faimă e bine meritată şi suntem siguri că în scurt timp numele său va fi pronunţat alături de al celor mai de seamă artişti ai zilelor noastre.
Deopotrivă de genial în dramă ca şi în comedie, de Sanctis cucereşte publicul printr’un joc inteligent, generos şi de un realism uimitor, realism care nu cade însă niciodată în exagerări ci rămâne totdeauna în marginile artei.
In jocul lui de Sanctis ne minunează mai ales darul său de a nuanţă şi a sublinia prin gesturi de o deosebită fineţe stările sufleteşti. E un artist fin care în dramă nu recurge niciodată la mijloace extreme pentru a «terorizâ» publicul cum fac aţâţi artişti mari. iar în comedie nu cade niciodată în exagerări vulgare de dragul succesului. Vocea lui are un timbru simpatic, dicţiunea e foarte limpede iar ochii săi sunt extraordinar de expresivi şi adeseori cu o privire el spune mai mult decât spun alţii in discursuri întregi şi gesticulaţii nesfârşite.
Repertoriul său e foarte variat; el e stăpân însă pe toate rolurile sale, pe cari le joacă cu aceiaşi mâestrie şi siguranţă, fără sufleor, cum joacă de altfel toată trupa sa. Astfel el ştie să redea cu toată căldura şi sinceritatea cuvenită, sufletul cinstit şi drept al bătrânului ministru Pietro Maltei, din puter nica dramă socială a lui Rovelta, Papa Eccellenza. Revolta lui Mattei, când află de isprăvile netrebnice ale fiicei sale Re-rnigia şi ale amantului ei Alvise; durerea şi resemnarea cu care îndură loviturile nedrepte ale soartei, care îi sdrobesc mai întâi cariera politică şi apoi viaţa, au impresionat adânc în interpretarea excelentă a lui de Sanctis— Colonelul Bridau aventurierul ambiţios şi tot odată şiret ca nimeni altul, care ştie să simuleze orice, până şi moartea, are un interpret ideal în acest artist italian. Dar acolo unde talentul cel mare al lui de Sanctis s'a manifestat cu tot prestigiul artistului genial a fost in Osvald din Strigoii lui Ibsen.
Creaţiunea lui in acest rol e de un adevăr sguduitor şi prin caracterul uman, prin acea durere «straziante» pe care ştie să o imprime nefericitului erou al lui Ibsen, ea ni se pare superioară creaţiunei lui Zacconi, în acelaş rol, care exagerează peste măsură distrugerea exterioară, fiziologică, a lui Osvald.
Pentru a ne da măsura bogatului său talent, de Sanctis a apărut in seara următoare în melodrama spectaculoasă a lui Sardou, Procesul otrăvurilor, jucând cu o extraordinară vervă, rolul isteţului şi generosului abale Gri/fard.
Din trupa lui de Sanctis se impune ca un talent de mâna întâia, printr’un joc cald şi comunicativ, doamna Aida Borelli. Mai ales in Luisa Conţi din piesa lui Silvio Zambaldi, Soţia Doctorului, D na Borelli, s’a arătat un talent superior, interpretând rolul cu multă pasiune şi poezie.
E. P.
Revista Revistelor
Falanga, revistă literară şi artistică apărută la 10 Ianuarie acest an, sub conducerea d-lor Cincinat Pavelescu, E. Lovi-nescu, I. Minulescu, C. Moldovanu, Z. Bârsan şi Em. Gâr-leanu, are ca prima verba:
«Niciodată adevărul n’a avut să sufere mai mult din partea pasiunilor şi intereselor, ca acum. Niciodată nu s’a dat frâu mai liber, ca acum, exagerărilor. Românismul luminat azi e şovinism orb; dragostea de poporul românesc—ţărănism exclusiv ; iubirea de dinstincţiune e mievrerie decadentă şi invidie simbolistă; năzuirea spre sănătatea artei e manierism gongoric şi preţuirea exclusivă a formei; iar sfântul amor al frumosului—operaţie de bursă!
«Românism fără şovinism; dragoste de întregul neam fără deosebire de clasă; iubire de tot ce e ales şi sănătos, — mai înlâiu în fond şi apoi în formă; amor curat de artă, fără tendinţă de comercializare, — iată crezul «Falangei» noastre i.
Semănătorul, cu începerea anului nou şi-a luat o haină nouă. D. 1. Scurtu face promisiuni în numele redacţiunei:
«Vom publică, îp prima linie, proză originală, poezii şi traduceri literare, din pana colaboratorilor noştri interni şi din pana prietenilor literari ai revistei. Vom ţine deschise pagi-nele revistei pe seama tinerelor talente ce se vor ivi, urmând şi-n acest punct tradiţia glorioasă a «Semănătorului», în care au debutat cele mai multe şi cele mai valoroase elemente ale nouei mişcări literare româneşti. Vom răspunde, în fiecare număr, începătorilor, cu sfaturi şi observaţiuni sincere, păstrând hazliului coş al revistei drepturile sale neştirbile.
«Vom publică, de asemenea, articole de critică literară şi de ştiinţă, pentru orientarea sistematică a cetitorilor asupra mişcării noastre. Primul loc al revistei va fi închinat problemelor culturale şi literare, de actualitate, ori poeziilor şi prozei celor mai distinşi literaţi ai noştri, dintre rari unii, ca d. G. Goşbuc, ne-au făgăduit, cu generozitate, sprijinul lor nepreţuit, etc».
Arhiva din laşi cu numărul apărui pe Decembrie încheie 20 ani de existenţă. Dl A. D. Xenopol face cu această oca-ziune o repede ochire asupra activităţii revistei de până acum.
«Mulţi din scriitorii noştri cei mai de seamă au început activitatea lor în coloanele Arhivei, aşa d-nii: I. Tanoviceanu, Dr. N. Leon, Dr. Drag. Hurmuzescu, Gh. Ghibănescu, I. Gă-vănescul, N. lorga, Bogdan Duică, Th. Roseti, Eduard Gruber, M. Vlădescu, N. Beldiceanu, Vas. G. Buţureanu, Gr. G. Buţu-reanu, M. Slrajan, Teodor T. Burada, I. Boniface-IIetrat, Ca-listrat Hogaş. Th Nicolau, Dr. Roşculeţ, Ovid Densuşiauu, Alexandru G. Mavrocordat, Romulus Sevastos, A G. Guza, Ves-pasian Erbiceanu, Th. Speranţă, A Vojen, Emilgar, Gh. Murnu, St. O. Iosif, G. G. Stere, Th. Avr. Agiilelţi, Gonst. Ioncseu, Th. V. Stefanelli, Gh. Gheorghiu, Consulul rusesc de Giers, etc.; dintre doamne: Riria, Virginia Gruber, Ana Conta-Kernbach, Adela Xenopol, Eugenia Ianeulescu de Reus, Iohana Minkvitz, şi altele. Unii din ei şi-au stabilit reputaţia prin revista ieşană.
«Dintre lucrările cele mai însemnate notăm acele de geologie, petrografiie, mineralogie, naturale etc., ale Iui Grigore Cobllcescu, Vas. Buţureanu, Dr. Leon G. Cosmovici, Romulus Sevastos, Th. Nicolau, ’C. Ionescu; acele de drept ale lui I. Tanoviceanu şi Vespasian Erbiceanu; acele de arheologie şi antropologie ale lui Gr. G. Buţureanu, N. Beldiceanu; diferite lucrări de istorie, ca ale lui Alex. Mavrocordat, I. Tanoviceanu, Ghibănescu, Bogdan Duică, I. G. Sbierea şi altele.
«In ramura literară notăm poeziile de Riria, Ana Conta Kernbach, A. G. Guza, N. Beldiceanu, St. O. Iosif, Boniface Hetrat, Gorneliu din Moldova, şi alţii; iar în povestiri, descrieri, nuvele, s’au deosebit Galistrat Hogaş, Galon Theodo-rian, Dna Eugenia îanculescu de Reus, Tih. Grudu».. .
VHRAX
Noua revista româna
•95
CEŞTI UNI ACTUALE
IN ZILELE NOASTRE DE ANARHIE. SCRISORI CĂTRE TINERI.
(SFÂRŞIT)
IV.
Este interesant momentul lichidării şi în afacerile particulare ale unui om, darmite în afacerile publice ale unui popor! Intr’un asemenea moment vezi de câtă actualitate se bucură pasiunile, egoismul, atavismul, deoparte, deprinderile câştigate prin cultură şi încrederea altruistă de altă parte; vezi încordarea tuturor resorturilor sufleteşti. Cine apucă să observe viaţa unui popor dintr’un asemenea moment are un subiect nesfârşit de meditaţiune.
Tu, iubite tinere, ai ocaziunea şi să observi o aşa viaţă, şi să participi la ea, fiindcă astăzi nu arc să te lase nimeni să stai deoparte; toţi au nevoie de tine. Tu. deşi tânăr, eşti chemat chiar a fi judecătorul compatrioţilor tăi mai în vârstă. In cumpăna dreptăţii, pe care o invoacă fiecare, hotărîrea ta va decide cu cine este viitorul... De aceea fii cu multă băgare de seamă. Tu eşti judecătorul chemat să dea o hotărîre, şi dacă hotărîrea va fi nedreaptă tot tu eşti şi primul care va fi constrâns să-o ispăşească!
Să reluăm şirul celor spuse mai sus.
In urma cutremurului social din 1907, oligarhia română perde pe unul din aliaţii ci cei mai preţioşi; ea pierde de sub epitropia sa directă pe acea clasă de oameni care îi servise până aci drept instrument la exercitarea puterilor sale în organismul statului,—puteri cari ar fi trebuit să emane dela popor şi să rămână pentru popor, dacă legile ar fi fost sincer aplicate. Majoritatea acestei clase compusă din bărbaţi, pe cari selecţiunea i-a ridicat din păturile sănătoase ale poporului, dar cari nu au avut încă tăria morală ca să-şi creeze o viaţă politică nouă şi diferită de aceea a tradiţiunei boiereşti, formează astăzi, cu începere dela 24 Ianuarie 1908, un partid nou sub conducerea d-lui Take Ionescu. Acest partid nou se găseşte, ca tendinţe, pe calea de mijloc între partidele oligarhiei istorice, deoparte, cari vor să guverneze ţara şi de aci înainte în virtutea dreptului de a avea dinastii de pritn-miniştri în mijlocul lor, drept pe care ele l-au impus timp de 40 ani Coroanei; şi partidele curat democrate, de cealaltă parte, cari fac cu desăvârşire abstracţie de rolul burgheziei culte, şi vor ca poporul să se guverneze prin el însuşi, adică prin reprezentanţi aleşi din rândurile sale, fie după programul cunoscut al socialismului internaţional, fie după acel, mai puţin cunoscut, al poporanismului, sau al ţărănismului naţional. Faţă de cele două partide ale oligarhiei istorice, partidul cel nou, se diferenţiază prin tendinţa lui de a aplica legile fundamentale ale statului nostru în acelaş spirit larg şi drept în care ele au fost concepute de popoarele apusene, dela cari noi le-am luat, şi în consecinţă partidul cel nou voieşte să elibereze instituţiunile şi funcţiunile politice, începând cu aceea de prim-ministru, de sub jugul intereselor de familie, pentru a le reda pe deaîntregul
poporului, după principiul constituţional, că toate puterile emană dela naţiune; iar faţă de partidele curat democratice, socialiste sau ţărăniste, partidul cel nou se diferenţiază prin aceea că el nu renunţă la capitalul social pe care îl oferă cultura şi experienţa clasei burgheze în opera ce i se cere de a constitui un guvern de ordine pentru binele tuturor. Cu un cuvânt: partidul cel nou este un partid conservator faţă de partidele curat democratice, cari voesc de aci înainte să rupă cu tradiţiunea de a se lăsa conducerea politicei pe mâna claselor culte şi burgheze, şi partidul cel nou este în acelaş timp democrat faţă de tradiţia oligarhiei româneşti, care n’a cunoscut până azi altă politică, în afar de aceea a conservării intereselor sale proprii. De aci şi numele de conservator-democrat care s’a dat noului partid. Numele acesta indică principala ţintă pe care şi-a propus-o partidul condus de d. Take Ionescu, şi anume: pe baza principiilor de ordine şi de autoritate admise de societatea burgheză modernă, să se mijlocească poporului român dobândirea dreptului de a se guverna pe sine însăşi prin reprezentanţii săi legali, adică prin acei cari au încrederea sa. Izbânda acestui partid înseamnă dar, pe deoparte, o grăbire în procesul de lichidare a stărei ilegale din trecut, iar, pe de altăparte, o întărire a frâului ce trebue opus radicalismului democratic care se anunţă pentru viitor.
Va izbuti în cele din urmă acest partid să înfrângă conservatorismul de cLsă al unora, şi să înfrâneze democratismul exagerat al altora ? — aceasta nu o putem şti, fiindcă nimeni nu are darul să prorocească faptele sociale; dar aceeace putem şti este că acest nou partid a corespuns unei mari necesităţi istorice. In adevăr, în preziua înfiinţării acestui partid, politica ţărei noastre ajunsese la un maxim de instabilitate. Revoltele din 1907 sporiseră antagonismul dintre oligarhie şi ţărani, şi în acelaşi timp distrusese cohesiunea claselor intermediare. Sus boerii şi boeriţii, cu pumni strânşi de furie, cerând represiune; jos ţărani, smereţi de nevoie, dar cu ura în suflet; şi între ei cohorta zăpăcită a funcţionarilor, a profesioniştilor, şi a tuturor celor infeodaţi până aci oligarhiei cari nu ştiau de partea cui să treacă; unii făcându-se utili la represiune; alţii intrând în rândurile agitatorilor; alţii cercând să amăgească prin legi de ocazie pe revoltaţi. In aceste condiţiuni nenorocite se înfiinţă. partidul cerut de echilibrul vieţii noastre sociale, partidul menit să dea o cohesiune, mai morală şi mai sănătoasă claselor intermediare şi prin aceasta să îndepărteze antagonismul între cei învrăjbiţi. Organizarea lui deschise un câmp de activitate pentru marea mulţime a acelora cari erau acum refractari la tradiţionala ordine impusă prin frică, şi tot deodată nu destul de încrezători în ordinea care avea s’o stabilească acei cari purtau în sufletul lor dorul răsbunării.
Dacă ar fi să privim din depărtare lucrurile acestea, iubite tinere, şi ne-am pune întrebarea: căror clase sociale foloseşte în definitiv crearea noului partid ?—după o matură cumpănire ar trebui să răspundem, că în genere tuturor claselor, dar mai cu seamă claselor burgheze culte, şi indirect şi oligarhiei! In adevăr, lichidarea stărei de anarhie din trecut să face cu preţul
NOUA UlîVTSTA ROMANA
i 96
pcrderei unor privilegii din partea oligarhiei şi a claselor burgheze bogate, dar cu toate acestea lichidarea pe care o aduce partidul d-lui Take Jonescu nu distruge ci întăreşte autoritatea claselor de sus, şi prin aceasta menţine şi ordinea admisa de societatea burgheză. Clasele de jos, adică acelea menite să constitue odată şi odată partidele democraţii înaintate, nu au, prin crearea partidului d-lui Take Ton eseu, decât un folos relativ, şi anume ele câştigă vreme: fără partidul conservator-democrat, partidele oligarhiei ar fi putut întinde represiunea mai departe, şi ar fi făcut legi încă şi mai reacţionare în contra muncitorilor de toate categoriile ; aceea ce ar fi însemnat pentru aceştia prelungirea timpului de aşteptare în starea lor de astăzi. Partidul conservator-democrat foloseşte întru atât democraţiei înaintate, că o fereşte pe aceasta de loviturile directe ale oligarhiei. Sub scutul democraţiei-con-servatoare ajunge şi democraţia radicală, socialistă şi ţărănistă, să profite de oarecare drepturi prevăzute prin Constituţiune... Dar acei cari folosesc mai mult după urma creării partidului din jurul d-lui Take Ioncscu, sunt precum ziserăm, tocmai acei din clasele de sus, adică membrii burghezii şi ai oligarhiei. Aceştia pierd câte-va privilegii, e drept, şi cu deosebire pierd scumpul privilegiu de a avea şi ei, alături de dinastia regală, de fiecare fracţiune câte o dinastie de viziri, dar în schimb ei îşi asigură o neturburată folosinţă asupra avutului lor cultural şi material, căci ei rămân de fapt încă elita conducătoare a ţării. Programul partidului d-lui Take Ionescu corespunde în definitiv la soluţiunea pe care ar fi trebuit să o adopte conştiinţa cinstită a ori şi cărui privilegiat al soartei, după revoltele din 1907 şi anume: abandonarea privilegiurilor ilegale, pentru ca în schimb populaţiunea muncitoare să renunţe la tactica revoluţionară şi să primească ordinea şi autoritatea societăţii burgheze.
Şi cu toate acestea, iubite tinere, vezi ce se petrece astăzi în viaţa noastră po itică! Ai crede că toată lumea şi-a perdut capul! Cele două partide ale oligarhiei istorice, partidul conservator de sub şefia d-lui P. P. Carp şi partidul liberal de sub tutela familiei Bră-tianu nu se dau în lături de a întrebuinţa ori şi cefei de armă în contra partidului care vrea să asigure burghezii foldsinţa legală asupra avutului ei în contra revendicărilor exagerate ale populaţiunii de jos. Aceste partide par a-şi zice în tocmai cuvintele nepriceputului din poveste: mai bine să vină după noi potopul decât să ne abandonăm scumpele privilegii care stătea aşa de frumos pe umerii vizirilor noştri! Mai bine să înceapă din nou focul la sate, decât să nu avem noi dreptul să vedem alternând la guvernul ţărei cei doi representaţi ai oligarhiei istorice!
Şi armele întrebuinţate de partidele oligarhiei? Perzi vremea un moment de le cunoaşte! Nu-ţi trebue mai mult ca un moment, fiind-că ele sunt aceleaşi cu acele întrebuinţate de oligarhia de peste tot locul, fie în l-'ranţa, fie în Germania, fie în Polonia, fie în Ungaria, fie în Rusia, fie şi în China! Partidele cele noi cari dispută oligarhiei dreptul la guvern sunt toate partide corupte, şi vândute străinilor! Naţionalismul sălbatic, sau Xenofobismul, iată suprema armă a oligar-
hiei de peste tot locul! Îndată ce se clatină puterea oligarhiei şi îşi face loc încrederea poporului în drepturile sale, de îndată începe şi ţipătul: suntem ameninţaţi de străini! Ni se corupe şi omoară sufletul strămoşesc.
Oligarhia ştie ce înseamnă şi ce rezultate dau aceste ţipete, fiind-că ea le-a practicat cu succes în diferite rânduri. Ţipetele acestea sunt un apel la aliatul cel puternic care a mai rămas încă de partea oligarhiei; ele sunt un apel la sentimentul fricei, şi la atavismul păstrat în sufletul poporului! Şi acest apel mai totdeauna reuşeşte. Priveşte numai alături, la vecini ! Cum îşi freacă mâinile de bucurie oligarhia maghiară după urma frumoaselor rezultate pe care le dă idealul naţionalist a unui Kossuth ! Şi dincolo la vecinii ruşi, a-celaş lucru: autocrata Rusie înainte de toate! Şi până şi în China acelaş lucru. Când nedreptăţile şi furturile oligaihici ajung prea cunoscute, atunci începe ca prin minune mişcarea sfântă a boxerilor, care tinde la curăţirea imperiului ceresc de toate indiscreţiunile con-rupţilor de Europeni. Aşa peste tot locul, iubite tinere, şi aşa negreşit trebue să fie şi la noi. Când oligarhia noastră a simţit că îi se duce terenul de sub picioare, atunci ca prin minune a câştigat teren propaganda xenofobă a istoriografului N. Iorga, care se îndeletnicia până atunci cu adunarea documentelor întru stabilirea genealogiei familiilor bocrcşti, şi a economistului antisemit A. C. Cuza, care căuta până aci în zadar să găsească pe cineva care să-l ia în serios. Acum ca prin minune,—minunile lui 1907!—fură luaţi amândoi în serios. Le fură subscrise acţiuni pentru tipografia din Vălenii de Munte, şi cşiră ca din pământ apostoli pentru cruciada în contra trădătorilor de neam. Toţi nelegiuiţii fură bătuţi la stâlpul infamiei! Vânduţii jidanilor fură demascaţi: între ei, ce minune! nici un membru al oligarhiei 1 Iorga şi Cuza constituiră apoi. dragă Doamne! şi un partid naţionalist-democrat; un partid cu fruntaşi de aceia cari pot figura ori când la alegeri drept candidaţi ai partidelor oligarhiei, şi cu trupe, —ce mai trupe viteze!—cari pot sparge ori când geamurile redacţiunilor cari atacă pe vizirii oligarhiei!
Acestea sunt armele oligarhiei, iubite tinere, de peste tot locul. Acum înţelegi de ce ţi-am spus că n’ai nevoie decât de un moment pentru a le cunoaşte. Ţi-aş fi putut spune, că n’ai nevoie nici să fii în ţara româ-neescă pentru a le cunoaşte, fiind că ele sunt aceleaşi, la noi, în Ungaria, în Rusia, în China, şi pretutindeni unde există o oligarhie care poate conta pe aliatul cel puternic: pe nemernicia celor mulţi, cari să lasă a mai fi înşelaţi.
Partidul democraţiei conservatoare este primul zăgaz serios pe care burghezia noastră cultă îl opune democraţiei revoluţionare şi tendinţelor exagerate de nivelare ale sufletului slav, suflet ce ne înconjură şi în parte ne formează pe al nostru. Acest zăgaz distrus, torentul democraţiei socialiste şi ţărăniste ne va inunda de toate părţile. Un al doilea 1907, nu va găsi armata trebuincioasă pentru a potoli răscoalele şi şeful oligarhiei care va mai avea în gând să zică; - întâi reprimare şi pe urmă vom aviza», va fi nevoit să tacă,
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
>97
fiind-că coi mulţi de jos vor apuca să zică înaintea lui: mai întâi suprimarea celor bogaţi şi pe urmă vom vedea!
Oligarhia totuşi face tot ce-i stă prin putinţă ca să dărâme zăgazul pe care cursul natural al vieţii noastre politice l’a format înaintea ei pentru ca să o apere. Se agită; cheltuieşte bani şi muncă pentru a reveni iarăşi la frumoasele timpuri dinainte de 1907, adică la alternarea regulată la putere a celor doi şefi de partide istorice! Ce orbire! Dar, de altmintreli, aceasta a fost în tot cursul istoriei omeneşti politica oligarhiilor; ea a fost o politică oarbă! Oligarhiile, în momentele supreme ale pericolului, n’au ştiut niciodată să aleagă între interesele lor mari, permanente, şi interesele lor acesorii, ele au preferit totdeauna pe acele accesorii, înaintea acelora pari erau mari şi permanente. Mândria de a purta o uniformă sau de a avea un loc la masă alături de Suveran, a atârnat totdeauna în judecata lor mai greu decât prevederea primejdii înaintea căreia se aflau. Aşa şi la noi. Mai de îndată să învoieşte boe-rul român cu ideea că are să fie guvernat de un comitet de anarhişti ţărani, decât cu ideea că arc să fie guvernat de oameni eşiţi din rândurile burgheziei române, adică din rândurile clasei care stătea odinioară cu o treaptă mai jos decât dânsul! Dacă este să se prăvălească ceva, să se prăvălească cu toţi şi cu totul, dar mândria de boer să rămână neştirbită: aci se încheie toată înţelepciunea boercască!
Şi probabil, că dacă lucrurile vor continua să meargă cum au început, să vor prăvăli cu toţii şi cu totul Isbânda partidului conservator-democrat, deşi raţională, nu este însă sigură în mod necondiţionat. Ea depinde de multe împrejurări. Noul partid este atacat astăzi cu înverşunare de oligarhia de sus, şi va fi mâine atacat cu aceaşi înverşunare de democraţia de jos, fiind-că aceasta din urmă nu va şti, sau dacă va şti, nu va voi să facă deosebire între oligarhia veche şi între burghezia nouă. Apoi partidul cel nou va avea să mai lupte şi cu elementele cele rele din sânul său. Sunt câţiva dintre cei intraţi în noul partid, cari păstrează în sufletul lor deprinderile vechii oligarhii; aceştia înţeleg că menirea noului partid este numai să se substituie în foloasele pe care le aveau mai nainte vechile partide istorice... Toate aceste greutăţi pot fi înlăturate, negreşit, dar pot fi înlăturate curând, sau mai târziu; şi termenul acesta nu este indiferent. Dacă vor fi înlăturate mai târziu decât trebue, atunci noul partid al burghezii nu va mai avea puterea să împedice torentul, pe care el era menit să-l reţină şi să-l canalizeze în spre binele ţărei: la spatele lui se va ridica prea puternică democraţia nivelatoare, pe care o cere sufletul slav, şi pe care o cere înainte de toate chiar sufletul Românului neaoş, suflet desnădăjduit după atâtea secole de vexaţiuni. Când această democraţia nivelatoare va deveni puternică, atunci nu se va găsi în ţara românească bărbat de stat, care după exemplul lui Take Ionescu de astăzi să mai poată strânge Î11 jurul său majoritatea elementelor răzleze ale burghezii culte, pentru a le opune democraţii socialiste şi ţărăneşti, căci în acel moment încrederea acestor elemente burgheze în idealul burghezii va fi de mult dispărută.
Această încredere, de altmintreli, a început să dispară chiar de pe acum. Unde se vorbeşte mai mult astăzi despre un partid ţărănist, şi despre prefacerile pe cari le va aduce votul universal, dacă nu în anumite cercuri ale tineretului burghez? Şi are să se vorbească din ce în ce mai mult, cu cât va întârzia lichidarea pe care este menit să o aducă noul partid conservator democrat.
V
Am vorbit însă de ridicarea democraţiei socialiste şi ţărăniste că de un pericol pe care ni-1 rezervă viitorul, dacă burghezia nu va şti să se concentreze din vreme! Am avut oare dreptate? Pentru ce guvernul celor mulţi să fie un pericol pentru ţară, iar guvernul celor puţini şi luaţi din rândurile claselor culte, să fie un folos ? Pe ce îmi fundez afirmaţiunile mele, când încerc să te previu, iubite tinere, în contra guvernului celor mulţi ?
Pentru a fi cinstit trebue să-ţi mărturisesc, că în afirmaţiunile mele să amestecă, cum am eu însumi conştiinţa, o sumă de consideraţiuni de origină subiectivă. Am apucat să mă deprind cu ideea că între cultura burgheză şi organizarea statului este o legătură indisolubilă şi nu pot să fac abstracţia de influenţa pe care această cultură mi-a lăsat-o în minte: poate că aceasta şi constitue cauza determinantă a preferenţii mele! Se poate. Dar trebue să-ţi mărturisesc că eu oricât aşi încercă să fac abstracţie de rolul culturei pe care o are clasa burgheză, nu găsesc cu ce aş putea-o înlocui mai bine.
De aceea rămân partizan convins al partidelor cari să reazimă pe întocmirea societăţii de astăzi. Dar pe tine, am eu dreptul să te pun sub aceleaşi influenţe ca şi mine? Am eu dreptul să te'previu în contra idealului pe care ţi-1 faci tu despre o societate viitoare, în care cultura ar fi egal repartizată şi în care dreptul la guvernare l’ar avea ori şi care membru al societăţii? De sigur că n’am acest drept. De aceea şi ziceam în prima mea scrisoare că la sfârşit drumurile noastre se pot separa. Eu deşi rămân la convingerea pe care mi-o întemeiez pe ştiinţa positivă a timpului meu, adică pe aceea ce am apucat să ştiu despre sufletul oamenilor şi sufletul popoarelor, tu poţi cu toate acestea să mergi mai departe, şi poţi face credit ipotezelor pe care le afirmă uni oameni de ştiinţă despre aceea ce va fi în viitor... Să-ţi impun convingerea mea n’am nici un drept.
Cu toată separarea drumurilor noastre însă, o legătură sufletească trebue să rămână între noi. Eu, partizan al politicei sprijinite pe cultura burgheză, sunt dator să nu uit că dreptul de a guverna al clasei burgheze este condiţionat de încrederea poporului, şi are ca fundament binele pe care acest drept îl aduce poporului, iar tu, partizan al politicei burgheze sau partizan al unei alte politici, eşti dator să te fereşti de a crede că defectele unui sistem de guvernare sunt în destul do probate prin defectele oamenilor cari vorbesc în numele sistemului. Oamenii pot fi răi şi sistemul bun ; oamenii pot fi neprevăzători şi sistemul poate fi capabil să organizeze prevederea. Nu luă cuvintele oamenilor drept expresiunea intereselor mari şi permanente
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
I98
ale neamului întreg. Şi înainte de toate nu te lăsa prinx prin deşteptarea egoismului şi a atavismului tău, în cimntele oamenilor. Ridică-te, când va fi să hotărăşti, de-asupra intereselor de moment şi vezi dincolo de ce te îndeamnă să vezi apelul celor interesaţi. Atunci pe înălţime va începe să se facă lumină în mintea ta, şi vei luâ şi hotărârea de care nu vei avea să te ruşinezi mai târziu.
Ţara noastră trece prin zile de anarhie... Trece câtă vreme în sufletul nostru nu s’a făcut încă o lumină deplină asupra intereselor mari ce avem datoria să apărăm ! Trece, câtă vreme, între realitatea sufletului nostru şi obligaţiunile culturei burgheze nu există un raport de reciprocitate pe care să ne sprijinim o muncă rodnică şi cinstită. Aceea ce un gând generos plănueşte vine de-1 strică un gând pătimaş eşit din întunecimea egoismului. Aceea ce unul clădeşte, vine altul şi dărâmă. Lucrul făcut la lumina zilei este nimicit la întunericul nopţei.
Legenda Bisericei dela Curtea-de-Argeş, este legenda culturei româneşti din ultimii cinzeci de ani.
C. Rădulescu-Motru.
POLITICA
NOUA VIAŢĂ POLITICĂ ÎN ROMÂNIA
LA STÂNGA !
învăţatul nostru istoric, d. Al. D. Xenopol publică în Noua Revistă Română din 10 Ianuarie curent, un judicios studiu asupra schimbărei vieţii noastre politice, în care după ce constată înmulţirea partidelor politice conchide:
1.	că va trebui să ne hotărîm să vedem viaţa noastră politică frământată de mai multe tendinţe şi împărţită în mai multe partide politice ;
2.	că ocărmuirea ţării, în aceste condiţii, deşi foarte grea de realizat în practică, se va face «prin constituirea de majorităţi artificiale alcătuite din unirea mai multor grupuri într’un cuget comun»,—deci s’a încheeat definitiv cu sistemul de rotaţiune mecanică a celor două partide istorice.
Mărturisesc că aşteptam cu nerăbdare articolul anunţat de presă, ce d. Al. D. Xenopol avea să publice în Noua Revistă Română, şi am simţit o viue satisfacţiune când am văzut că şi d. Xenopol, de şi pe alte căi, ajunge la aceleaşi conclusiuni ca şi acele ce eu am dedus în studiile mele La stânga! publicate deună-zi în Ordinea.
Idea aruncată de mine, lasă, prin urmare, dâră;—pretinsa doctrină constituţională a coexistenţii numai a două partide,—zise istorice, şi a rotaţiunei lor obligatorii şi perpetuu la putere este azi în deobşte recunoscută inexactă şi falacioasă; — studiul d-lui Xenopol aduce un nou sprijin afirmaţiunei mele.
Aşi fi dorit, însă, să văd în studiul d-lui Xenopol nu numai o constatare de fapt,—ci şi o orientaţiune.
Că sunt azi mai multe partide politice, decât eri, — că aceste partide politice sunt un mănunchiu de idei rezultate din totalizarea intereselor ce reprezintă», că «aceste idei sunt nereductibile» şi că ele nu mai îngădue o contopire a partidelor în viitor,—că pentru a putea forma o majoritate guvernamentală, ele vor trebui să se alieze,—acestea sunt fapte evidente şi curente,—pe care uşor le poate vedea ori cine.
Acea ce, însă, nu ori cine poate vedea,—şi acea ce aşi fi dorit să văd în studiul d-lui Al. D. Xenopol este încotro bate vântul politic, încotro se orientează politica statelor civilizate, în general,—şi politica noastră în special, căci de această direcţiune depinde soarta partidelor politice, nu de «nereductibilitatea ideilor lor», precum şi întreaga noastră viaţă politică: poporul român aşteaptă dela cugetătorii săi nu numai o explica-ţiune a acea ce este, ci şi o îndrumare.
Eu cred hotărît că lumea merge tot la stânga, că însuşi poporul român merge tot la stânga, şi că numai la stânga este viitorul şi lumina! numai într’o politică larg populară, bazată pe împărtăşirea deopotrivă a tuturor cetăţenilor la exerciţiul puterei suverane, stă soluţiunea gravelor şi marelor probleme sociale, ce azi ne agită, şi prin urmare, pacea şi armonia socială.
Iată ce mă voiu sili să dovedesc în studiul de faţă:
Pentru a justifica coexistenţa a două partide: unul conservator şi altul liberal şi rotaţiunea lor vecinică la putere se invoacă, în totdeauna, doctrina constituţională engleză, precedentele engleze, fără a ţine seamă că această doctrină nu s’a putut aclimata în nici o altă ţară pe continent cu regim parlamentar şi că, în Anglia însăşi, ea nu are rigoarea unei axiome, că în orice caz ea se explică acolo prin lungul proces istoric ce apre-sidat la întocmirea aşezământului constituţional englez şi prin natura absolut proprie a felului de a fi al luptelor politice din Anglia.
Pe când, într’adevăr, pe continent, în mai toate statele feodale, poporul a întâlnit în faţa lui pe nobilii ca aliaţi ai Regelui şi susţinători ai omnipotenţei lui, în Englitera încă dela începutul Istoriei ei constituţionale, baronii au făcut cauză comună cu poporul şi au luptat eu el împreună în potriva Regelui şi autorităţii lui: ei au smuls acestuia una câte una libertăţile ce azi formează fondul dreptului public englez, şi le-au cimentat prin luptfe comune.
Şi în Revoluţiunea dela 1648, ca şi în acea din 1688, nobilimea întreagă este în fruntea poporului şi în contra Regelui.
Iată pentru ce în' Anglia nu sau cunoscut acele lupte intestine, acele teribile proscripţiuni şi confisca-ţiuni, cari au dezolat şi decimat Franţa în timpul ma-rei sale Revoluţiuni.
Dar încă din acele timpuri depărtate, care se confundă în negura veacurilor, două tendinţe politice s’au putut, ca în orice organism viu, însemna: una de progres şi alta de conservaţiune.
Şi una şi alta, însă, erau eminamente liberale, de oare ce libertăţile publice deveniseră şi au rămas patrimoniul comun al întregului popor englez.
Pe de altă parte, lupta de clasă, atât de acerbă pe
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
igg
continent, care cri se da între nobilime şi burghezime (le tiers e'lat), şi care tizi se dă între nobilime, burghezime şi proletariat, nici azi nu este cunoscută în Anglia, nici azi chiar, când tot războiul politic pare că se duce exclusiv în potriva nobilimei, reprezentată prin Camera Lorzilor.
Pentru că în Anglia nu există o clasă socială specific nobiliară, închisă de toate părţile, cum exista cri în Franţa, cum există azi în Germania, în Austria ori în Ungaria,—şi în general în ţările cu vii vestigiuri feodale.
In Anglia, nobleţă implică în sine o funcţiune politică, nobilul este un funcţionar politic,—şi numărul acelor, ce ocupă şi exercită atari funcţiuni politice în Stat, este atât de strâns, încât ei nu pot niciodată forma o clasă socială a parte.	.
Mai mult încă, aceea ce a salvat archaica formă de guvernământ, engleză,—şi-o va păstră încă multe veacuri neclintită,—este faptul unic în lume,—că un singur fiu dintr’o familie nobilă este chemat prin dreptul de naştjere la exerciţiul acestei funcţiuni politice, de ex., de a face parte din Camera Lorzilor,—care este azi aproape singura funcţiune, cu o oarecare autoritate, ce mai rămâne nobilimei engleze,—toţi ceil’alţi fii ai unui nobil,—cadeţii,—cad în popor, se confundă cu el,—ei nu au nici titlu, nici privilegii, ei împărtăşesc soarta tuturor cetăţenilor englezi, şi cea mai mare parte dintre dânşii, sunt săraci şi deci siliţi a’şi crea o poziţiune prin ei înşişi.
Şi încă Camera Lorzilor nu mai are azi decât un veto suspensiv, precum se vede din conflictul ce se desfăşoară acum sub ochii noştrii între, ea şi guvern, un drept de a impune guvernului un referendum popular.
Mâine, când poporul se va pronunţa pentru bugetul d-lui Lloyd George, Camera Lorzilor se va pleca în faţa voinţei naţionale, şi dacă prin imposibil, ca încă s’ar obstina în refuzul său, Regele mai are încă la îndemână un mijloc spre a învinge resistenţa ei, făcând o fournee de lorzi pe viaţă, al căror număr va schimba majoritatea în sânul Camerei lorzilor,—precum adesea s'a întâmplat.
In fond, dar, exerciţiul Suveranităţii aparţine Camerei Comunelor.
Observaţi, însă, bine, — şi-ar fi o gTavă eroare de a nu o face,—că partidele politice engleze nu au nici unul veri un program bine şi dinainte definit, după sistemul practicat pe continent şi mai ales la noi, unde partidele politice afişează înaintea opiniei publice fel de fel de făgădueli, dintre cari unele pentru a căror realizare ar trebui mai multe decenii, ba chiar veacuri.
Partidele politice engleze se mulţumesc a se lupta pe unul sau două puncte bine determinate: de acord asupra fondului dreptului public, care rămâne vecinie neschimbat, ele nu se diferenţează decât pe chestiunile zilei, lupta dar este circumscrisă.
In fine, în Anglia, mulţi oameni politici, fără deosebire de naştere, nasc liberali sau conservatori, prin tradiţiunc familială.
Mulţi nobili englezi au fost din tată în fiu liberali şi mulţi burghezi, conservatori.
Ce exemplu se poate dar lua dela un popor astfel constituit, dela oameni a căror mentalitate este înnăscută, ereditară, pentru o ţară ca a noastră, unde nobilimea nu există, unde chiar burghezimea este inconştientă de puterea şi dreptul ei, unde, în fine, grosul naţiunii este străin de viaţa politică ?
Nici unul.
Dar observaţi încă tendinţele actuale a celor două partide engleze: partidul conservator, altoit cu radicalii d-lui Chamberlain, sunt azi cei mai fervenţi adepţi ai Union-Tarif, adică al unui tarif vamal protecţionist pentru industria engleză, şi liberalii adversarii acestui tarif şi partizanii hotărîţi ai liberului schimb, integral şi absolut,
Cine nu'şi aduce aminte, însă, de cruciada formidabilă pe care John Bright şi Ricliard Cobden au dus’o, către anii 1830—1832, în potriva partidului conservator spre a abroga taxele vamale protecţioniste asupra grâului — Cornlaivs,—ce favorizau pelandlorzi în contra burghezimei industriale şi muncitorimei, şi azi conservatorii se erig în protectorii industriei naţionale, în potriva partidului liberal ?
Cine nu’şi aduce aminte, că partidului conservator se datoreşte, —chiar după ce Gladstonc a fost învins, asupra Home-Rulerului său irlandez,—introducerea principiului, revoluţionar după conservatorii noştrii, al expro-porţiunii silite în Irlanda, şi nu de mult chiar sub precedentul guvern al d-lui Balfour, întinderea lui şi în Scoţia ?
Dar chiar un buget socialist ca acela al d-lui Lloyd George nu ar speria pe cel mai purissim conservator englez, combaterea lui azi nu purcede dintr’o chestiune de principiu, ci dintr’o tactică politică.
Constituţionalismul englez nu se poate exporta, căci nicăeri nu există organele lui, şi nici chiar în Belgia, care s’a silit cât a putut să’l imiteze, el nu s’a putut aclimata, —deci mai puţin la noi, — care stăm atât de departe de istoria şi civilizaţiunea celui d’întâi popor din lume !
Iată pentru ce credem că este o eroare politică, o adevărată eroare constituţională ca să imităm doctrina engleză asupra coexistenţii a două partide de guvernământ şi a rotaţiunei lor la putere, şi aceasta nu când Regele,—cala noi—ci când poporul o hotărăşte!
Dar dacă observăm şi mai de aproape mersul curentului politic, chiar în Anglia tendinţa către stânga este evidentă.
Pe deoparte, partidul conservator s’a altoit cu partidul radical şi a fost silit să se plece la stânga, şi să arbore drapelul Union-Tarif al acestuia, iar pe de altă parte, însuşi partidul liberal a trebuit să facă apel la partidul muncei (Labour Party), dându-i un minister în actualul Cabinet şi făcând largi concesiuni ideilor socialiste, atât de largi încât el a stârnit printr’ânselc marele proces de azi: fără concursul lui, partidul liberal nu va învinge în alegeri, nici va putea guverna, chiar dacă ar eşi învingător.
Să ne întoarcem, însă, privirile dela aceste imposibilităţi irealizabile şi să vedem ce se petrece pe continent, mai aproape de noi, la naţiunile cu care noi mai
200
NOUA KEV1STĂ KO.MÂNĂ
des venim în contact, de care ne apropiem mai mult.
Să luăm, de ex„ pe clasica Belgie, unde, într’adevăr, regimul parlamentar este practicat cu sfinţenie şi conştiinţă dela Leopold I şi până azi.
Până acum 25 de ani, şi în Belgia existau două partide de guvernământ: unul liberal şi altul conservator,—ba partidul liberal, cu Frere Orban, ajunse chiar la o adevărată glorie.
încetul cu încetul, partidul liberal fu debordat, partidul catolic îi luă locul şi de 25 de ani el se menţine neclintit la putere, fără ca vreo rotaţiune să fi venit a-1 dislocă, deşi partidul liberal i-a dat dese şi nenumărate asalturi, dar toate fără succes.
Steaua partidului liberal belgian se pare chiar că a apus definitiv, căci dintre cele trei partide azi existente în Belgia, cel mai puternic după partidul catolic, este partidul socialist, iar nu cel liberal.
Şi această dispariţiune a partidului liberal în Belgia, ca şi aiurea, se explică istoriceşte: atunci când libertăţile publice erau încă tăgăduite popoarelor, când. prin urmare ele trebuiau să lupte spre a le cuceri, eră şi logic ca un partid să existe, care să poarte în numele lor aceste revendicări.
Azi, aceste libertăţi sunt universal recunoscute. Xu există popor în Europa, afară de Ungaria şi Rusia, în care ele să se mai tăgăduiască.
Dispărând dar funcţiunea, dispare şi organul: partidul liberal în această accepţiune şi cu această misiune este destinat să dispară, afară numai dacă el nu se va adapta noului mediu şi nu-şi va da o nouă raţiune de a fi şi de-a trăi, evoluând tot mai mult la stânga, către curentul gros popular.
Tot astfel, în Germania, Bismark a guvernat ani îndelungaţi, sprijinindu-se mai ales, pe partidul liberal-na-ţional; azi acest partid este abia o simplă expresiune politică în Reichstag.
Şi Germania nu este de sigur o ţară de regim parlamentar, căci acolo guvernul nu depinde de Parlament, ci de împărat, guvernul este silit a guvernă, însă, cu coaliţiuni mai mult sau mai puţin durabile.
Să trecem acum la Erancia.
Dela 1875, partidul republican se menţine neclintit la putere, deşi în faţa lui se dresează încă partidele vechi monarhice: regalişti şi bonapartişti.
Aceştea constitue încă o minoritate respectabilă, dar fără nici o speranţă de a mai recuceri puterea.
In sânul partidului republican, însă, o tendinţă evidentă la stânga se manifestă.
Sub preşedinţia lui Mac-Malion, deja, ea se afirmă definitiv cu realegerea celor 365 de deputaţi, ce făcuseră parte din Camera dizolvată, şi Mac-Mahon trebui să se plece şi să plece.
De aci înainte puterea aparţine, mult timp, republicanilor moderaţi, pe rari i-am putea numi republicani-conservatori, aşâ zişii oportunişti.
Dar, nici chiar Gambetta—şeful acestora — nu putu ţine pept valurilor, ce împingeau guvernul republican tot mai mult la stânga. Acesta trecu, încetul cu încetul, 1a republicanii-radicali moderaţi, ca Elocjuet, Go-blct, Dupuis, Waldeck-Rousseau ctc., până ce ajunse
la d-nii Combcs şi Clemcnecau, radicali socialişti, ba azi chiar prezidentul de Consiliu şi chiar doi miniştri importanţi sunt pur şi simplu socialişti. Aceea ce trebue să constatăm este că acul puterii niciodată nu se mai întoarce către dreapta!
El a urmat împulsiunca sufragiului universal, care pe fiecare zi tot mai mult către stânga cată, şi este natural, căci forţe noui politice es la viaţă din păturile groase ale naţiunii, pături ce până acum nu puteau cunoaşte şi aprecia rolul lor poiitic şi social, şi carc-1 împing tot mai mult către popor, către democraţie.
Şi acelaşi lucru se petrece în Italia şi chiar în Statele-Unitc ale Americci, unde puterea se menţine în acclaş partid, de mai bine de 20 de ani.
Da,—şi în România va fi tot astfel, acul politic tot mai mult la stânga se va duce şi el nu se va mai întoarce niciodată la dreapta,— căci ar fi să semnaleze o mişcare de retrogradare, care, în viaţa popoarelor moderne, nu mai este posibilă.
Isteria partidelor politice s’a încheiat.	:
Partidul conservator pur va rămânea, ca şi legitimiştii ca şi bonapartiştii în Erancia, o simplă expresiune politică, care va însemnă în Parlament locul onorabil unde el odată a fost,—dar puterea el nu o va mai obţine,—pentrucă, forţamente, el nu poate nici să întoarcă naţiunea îndărăt la ideile lui archaice, nici poate, fără a se negă pe el însuşi, să urmeze curentul tot mereu crescând al maselor populare—să se supună lui, să satisfacă cerinţele lui.
Xu,—căci atunci el ar încetă de a mai fi un partid conservator,—un partid oligarehic, aşa cum el are pretenţia de a se menţine la noi, — ci ar deveni pur şi simplu un partid democratic.
Dar însuşi partidul liberal va fi debordat şi întrecut, dacă cu adevărat şi el nu se va supune şi adapta acestui nou curent,—el riscă de a luă locul şi rolul partidului conservator de azi,—a fi de aci înainte vecinie un partid de opoziţie şi de control, el nu va mai putea nici odată să fie, singur şi num ii prin el, un partid la guvernământ.
De azi înainte, guvernul acestei ţări,—ori câte piedici li s’ar pune în cale, Şi cu cât obstacolele vor fi mai tari şi mai mari, cu atât valurile populare vor fi mai impetuoase, — nu va mai aparţine decât partidelor de stânga, partidelor populare, partidelor ce vor re-prezentă opinia publică şi vor guvernă în acord cu dânsa
Dacă partidul conservator-democrat va şti să se a-dapte nouei vieţi politice, să’şi ia hrana sa morală din trebuinţele vieţii reale a poporului român, să se pună la unisson cu poporul, cu opinia lui generală,—va dobândi şi va păstră puterea fără contest, — şi fără ca veri o rotaţiune să vină să-l mai turbure în opurile lui de organizare şi de consolidare socială, opere cărora el trebue să închine toată activivitatea lui.
Printre aceste opere stă în primul loc, de sigur, votul universal şi egal pentru toţi,—el va fi, cu certitudine, arbitrul şi suveranul vieţii noastre politice, — şi el se va da acelui ce va şti să-l facă să triumfe la vreme.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
2 Ol
Reformele sociale,—ca reformele agrare, printre cari o nouă şi succesivă,—după trebuinţe,—împroprietărire a ţăranilor,—reformele uvriere, printre care asigurarea generală şi obligatorie pentru cazuri de accidente, de boală, de întrerupere de lucru, de bătrâneţe, etc., vor trebui să ocupe în cel dintâi loc atenţiunea şi grija lui,
Reformele economice, menite a ridica buna stare generală a claselor de jos, şi
Reformele politice, chemate a consolida cucerii ile populare, ce el treptat va face în folosul acestor clase.
Căci să nu uităm că am intrat în viaţa socială şi economică modernă,—în lupta economică cu toate popoarele de pe glob, şi că noi nu avem nici unul din organele ce trebue să îndeplinească funcţiunile acestei vieţi, ele trebuesc create,—şi create de urgenţă.
Dacă, însă, din contră, partidul conservator-democrat se va mulţumi să urmeze pasul celor două partide istorice, să împrumute metodele lor, să practice politica lor, să se menţină în văgaşul împotmolit al acestei politici,—mărturisim că nu vedem raţiunea lui de a fi, — şi că toate speranţele ce s’au pus în întemeerea lui ar fi ircmisibil zădărnicite. Decepţiunca ar fi cu mult mai mare decât a fost entuziasmul cu care opinia publică a îmbrăţişat apariţiunea lui.
Ce să zicem, însă, de partidul social-democrat, ce resturile dizolvatelor sindicate vocsc acum să constitue ?
Cred că misiunea Statului modern şi, în general, a tuturor claselor sociale este azi, mai ales, de a rădică şi ameliora, pe cât posibil, soarta claselor muncitoare, care sunt şi cele mai sărace şi cele mai numeroase.
Cred că în acest scop acţiunea socială trebue să se exercite neadormit şi cu vigoare, fie pentru a împiedică acte de injustiţie, fie pentru a determină prin acte positive o reală îmbunătăţire a soartei lor.
Xiciun sacrificiu nu va fi prea mare, pentru căridicân-du-le pe ele—ridicăm şi ameliorăm propria noastră casă.
Credem, însă, că aceste reforme şi amelioraţiuni nu se pot îndeplini decât în cadrul social şi economic existent, bazat pe proprietatea individuală, pe familie şi pe Stat,—instituţiuni pe care socialismul colectivist le repudiază şi le combate.
In fine, socotim că ele se pot obţine pe căile legale prin votul universal, prin întruniri publice, prin ptesă prin Parlament, şi la nevoe, prin apel la Arbitrul suprem al acestui popor, care de atâtea şi atâtea ori a dovedit ce zel, ce sârguinţă, ce interes pune K1 în tot ce poate face să prospere şi să întărească poporul românesc.
Iată pentru ce suntem un adversar implacabil al utopiilor socialiste, comuniste şi anarhiste, sub orice formă sau denumire ele s’ar ascunde.
Atât timp cât socialismul stă pe terenul doctrinal, cât timp el discută, în teorie, principiile fundamentale ale societăţii, îl putem consideră şi discută, căci în definitiv, ideia nu este nouă, ea s'a născut odată cu viaţa socială a oamenilor,—el, în sine, este nobil şi generos pentru că tendinţa lui este sublimă,—de a îmbunătăţi soarta celor suferinzi.
Atunci, însă, când socialismul descinde în arenă şi chiar pe calc pacinică voeşte să ne impue chimera
lui ca o realitate posibilă, a fortiori pe cale violentă, avem dreptul şi datoria să ’i strigăm: stăi!
Că socialismul este o chim eră, cine o mai poate tăgădui azi ?
Teoria concentrării fatale a capitalurilor în câteva mâini şi exproporţiunea expropriaţilor, ce Karl Marx ne-a anunţat, cu atâta siguranţă, pentru finele secolului XIX, s'a dovedit absolut eronată, şi faptele pe fiecare zi o desmint încă.
Pe de altă parte, meritele unui sistem de produc-ţiune şi de consumaţiune colectivistă sunt atât de problematice, încât cei mai serioşi apostoli ai socialismului colectivist, dacă prin respect pentru Karl Marx, nu le abandonează pe faţă, ei le trec, însă, sub tăcere, de temere de a nu atrage din nou asupra lor atenţiunea şi critica generală.
Ideia colectivisăa socialismului a fost, ca să zicem astfel, remizată, pusă sub obroc, pentru timpuri mai puţin scrupuloase şi mai puţin cercetătoare ca cele de azi.
Şi în programele socialiştilor, şi Germani şi Francezi, nu veţi mai găsi decât revendicări sociale ce uşor se pot realiză în cadrul societăţii actuale şi cu concursul organelor acesteia.
Dacă dar noul partid, ce muncitorii voesc să întocmească, va fi un partid de clasă, având de scop îmbunătăţirea soartei clasei muncitoare pe căile legale şi în cadrul actual al societăţii, cum este Lnbour-Parfij, din Anglia, el va avea un mare şi sigur viitor, el va fi mâine arbitrul şi stăpânul politicei în ţara românească.
Nu numai că el va avea pentru dânsul toate simpatiile,—căci cine în ţara aceasta va îndrăsni să afirme că s’a făcut de 50 de ani încoa ceva pentru clasa muncitorilor? dar el va avea pentru el numărul, imensa majoritate a poporului român.
In acest partid va fi loc nu numai pentru lucrătorii de oraşe al căror număr azi este relativ mic,— nu numai pentru micii meseriaşi şi patroni, — pentru micii funcţionari publici şi privaţi,—dar pentru cele cinci milioane de ţărani, — ale căror interese generale se pot foarte bine armoniza şi confunda cu ale celor d’întâi.
De îndată, însă. ce noul partid se va afirma ca partid socialist—colectivist, el ’şi va înstrăina toate simpatiile, toate adesiunile oamenilor serioşi, ce nu visează chi-mere ci vor realităţi politice, ei vor ridica, înpo-triva lor toată opinia publică, organele publice ver fi somate a nimici o doctrină pernicioasă încă în faşe, şi aceea ce este şi mai grav, ei îşi vor înstrăina sprijinul şi concursul clasei ţărăneşti, atât de importantă, atât de puternică la nevoe, precum s’a văzut în 1907, căci este evident că cu toate atenuaţiunile ce doctorii socialismului voesc să aducă doctrinei colectivizării solului, capitalului şi în general a mijloacelor dc_ produc-ţiune, ei totuşi nu au găsit formula pentru a face să intre în această doctrină şi pe ţărănime atât de indiso-libil legată de ţarina ei.
Socialismul colectivist nu este o doctrină ce poate prinde rădăcini într’o ţară agricolă, de mici proprietari, în care fiecare aspiră să devină proprietar, iar nu să dea şi cceace are, fie chiar colectivităţii!
Aceasta au înţelos’o foarte bine vechii socialişti ro-
202
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
mâni, şi bine au făcut de au abandonat un ogor unde nu puteau nimic recolta, unde sămânţa cădea pe piatră.
Rău fac dar acei ce împing azi muncitorimea pe un drum fără eşire.
Unii dintr’ânşii sunt de bună credinţă, ei cred ferm în eficacitatea doctrinei marxiste,—pe aceştia suntem datori să-i luminăm.
Alţii, însă, sunt de rea credinţă, ei îşi dau bine seama de inanitatea doctrinei şi cu toate acestea ei cu ştiinţă împing pe sărmanii oameni, ce vor şi cer o pâine pentru copiii lor, pe drumul desiliuziunilor şi al desnădejdei.
Pe aceştia trebue să-i combatem, şi să-i demascăm.
Socialismul integral, aşa cum aceşti conducători vor să-l impună azi muncitorime: române, nu este numai o doctrină răsuflată, echivocă şi deocliiată, dar şi pernicioasă, pentru că el vine cu tot cortegiul lui de anti-patriotism, de internaţionalism şi de antimilitarism, ceeacc dacă pentru Francia, ce are atâtea alianţe şi amiciţii, constitue un real pericol, pentru noi ar fi adevărată aberaţiune,—pentru noi cari trăim înconjuraţi numai de duşmani!
La noi patriotismul, naţionalismul şi în consecinţă militarismul, trebue cultivate ca virtuţi civice de cari orice Român trebue să fie pătruns şi convins.
Quidquid agis, prudenter agas, et respicefinem ! ziceau înţelepţii Romani.
Să se gândească dar de o mie de ori conducătorii muncitorimei române, la pasul către care ei azi o în-drumează, căci de acest prim pas depinde toţi paşii ei următorii.
Dacă dar partidul muncitoresc va rămânea în cadrul social şi economic actual, el va fi un factor liotărîtor în viaţa noastră politică, aripa stângă a conservatori-lor-democraţi,—dacă din contră, el se va vărsa în socialismul colectivist, el se va exclude însuşi din viaţa politică a României.
Iată schimbările ce numai în decurs de doi ani s’au produs în viaţa noastră politică.
Ele nu sunt, cum cred unii, produsul artificial al câtorva individualităţi, care ori cât de puternice ar fi, ele totuşi nu ar putea închega şi înjgheba partide politice de o putere şi de o durată ce desfide toate asalturile, chiar pe cele mai disperate, — precum este azi partidul conservator-democrat,—şi va fi mâine partidul muncitoresc.
Ele sunt determinate de legea vieţii popoarelor moderne, de legea lor istorică, şi cu aceasta, cum prea bine zice d-1 Xenopol, „nu se poate stă la tocmeală*.
Prof. N. Basilescu.
Dela Universitatea (lin Bucureşti
BIBLIOGRAFIE
V.	Mihăilescu, Ce a făcut şi ce ne învaţă Şaguna. Craiova 1910. Libr. S. Pavlovici. 15 Bani.
D. Vasiliu-Bacău, Biblioteca naţională No. 21—23 30 bani.
P.	Smolensky, Ură şi răzbunare. Traducere. Focşani 1910. Preţul 25 bani.
Radu N. Mandrea, Legea tocmelilor agricole, Buc. 1909.
L)-r. Taşcu G. Trifon, Congresul Românilor otomani, Buc. 1909.
G.	Rădulescu-Motru, Naţmializmul, B:hL Lumen. Buc. 1909. Preţul 30 bani.
CEST!UNI SOCIALE
ACŢIUNEA SOCIALĂ A FEMEII
Femeia devenind mai conştientă, decât în trecut, vede azi, că numai atracţia corpului ci nu o mai poate satisface. Verdictul, dat de Rousseau şi mulţi alţii, că femeia e născută pentru a plăcea bărbatului, o umileşte în ziua de azi. Interesele ei personale nu o mai absorb. Câmpul îngust al căminului, nu mai poate ajunge energiei şi forţelor ei.
Intervenind şi faptul: că avântul mare al industriei de mult a scutit-o, că mijloacele de a conduce gospodăria au devenit mult mai practice; că dela 4—5 ani copiii sunt luaţi la şcoală (în ţările unde există învăţământul infantili)—femeia are timp mai mult liber şi sufletul ei lâncezeşte, dacă nu are putinţa să-l îndrepte şi în altă parte. Aşi se explică de ce unele femei — pe care toată lumea le găseşte fericite — sufăr, sunt nemulţumite, au ceva pe care, profanii nu pot explica.
In realitate conştiinţa acestor femei s’a trezit. Şi dacă trezirea conştiinţei intervine după măritiş şi în cazul când bărbatul nu e în stare să o înţeleagă, atunci femeia e cu adevărat nenorocită. Iar dacă mediul, în care împrejurările au adus-o, nu corespunde, dorinţelor ei, atunci femeia devine o declasată, o fiinţă care şi-a pierdut şi drumul şi cărarea.
Dacă o femee are norocul să fi deschis ochii înainte de măritiş, atunci ea în alesul ei nu voeşte să iubească decât fiinţa complectă, cceace este mai profund în bărbat, mai delicat. Ea voeşte forţa creerului şi a inimei. Ea aspiră la desvoltarea personalităţii ei, la libera stăpânire a sufletului şi a corpului ei. Interesele generale, de ordin social, încep a o preocupa. Şi în sufletul ei se petrec multe, foarte multe...
Femeia, care-şi dă seamă bine, luptă azi pentru a mişca şi inimile celorlalte surori ale ei. Ea voeşte a trezi conştiinţele lor şi a le lumina inteligenţa, astfel ca datoria socială să facă parte dintre datoriile sfinte ale femeii. Şi aceasta cu scop de a înfrăţi sexele şi nu de a le pune pe picior de resbel. Căci soluţia problemelor economice şi sociale numai din colaborarea celor două sexe va eşi.
Vocea femeilor se aude pretutindeni. Şi mişcarea lor nu va mai putea fi înăbuşită cu nimic. Ele încep a se asocia şi a lucra pentru cultivarea lor proprie ca apoi să poată lucra pentru societate în deplină conştiinţă. Căci dacă unele naţiuni rămân mai în urmă, e din pricină că femeile n’au ajuns la înălţimea intelectuală ce se cere. Şi omenirea nu-şi va găsi mântuirea decât în femeia perfect conştientă şi perfect stăpână asupra rolului ce-i este hărăzit.
Şi pentru a ne încredinţa despre activitatea ce desfăşoară azi femeile, să luăm pe rând fiecare ţară.
Mişcarea feministă a luat naştere în St.-Unite şi în ţările protestante în care educaţia şi moravurile găsesc un teren foarte favorabil. Vom începe dar cu Statele-Unite. Se ştie că aici sunt state în cari femeile sunt şi electoare şi eligibile. Iniţiativele cele mai fericite sunt ale femeilor şi pentru moment nu putem spune decât
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
203
atât: când populaţia doreşte să obţie ceva dela autorităţi, vine direct la clubul femeilor, care pun inimă la tot ce atinge interesele comunităţii. Femeile acolo sunt atât de onorate de societate, în cât e destul un simplu afiş din partea lor, pentru a li se executa numaidecât propunerea.
In Anglia femeile muncesc fără preget. Sunt 5.000 de grupuri feministe. Intre ele se găsesc femei dotate cu elocvenţă mare. Ele sunt şi inspectoare la închi-soarele de femei. Printre sufragetele engleze sunt femei din toate clasele— şi femei de miniştri. Asprimea guvernului a atras atenţia şi simpatia tuturor pentru aceste femei cari au atâta inimă şi dor de libertate, şi de muncă în acelaş timp.
In Elveţia sunt nenumărate asociaţii femenine cu o foarte marc activitate. Sunt 2.000 soc. caritabile cu peste 60.000 membre. Mişcarea, lupta contra alcoolismului e mare; au isbutit să scoată cu totul absintul. Asemenea luptă şi pentru aboliţionism—închiderea caselor de toleranţa. Femeile au votul în materie ecle-siastică. Şi sunt pe cale a avea votul politic. Alături cu ele sunt însă bărbaţi distinşi cari le sprijinesc, cum e doctorul şi filosoful Forel. Alianţa tuturor societăţilor femeeşti numără 9.500 soc.
In Suedia influenţa femeii în afacerile publice şi administrative a fost totdeauna directă. Scopul mişcării lor e numai progresul femeesc, cunoaşterea valoarei lor ca individ. Ele au votul municipal, votul în consiliile şcolare şi în asistenţa publică, votul eclesiastic asemenea. Mişcarea lor e concepută alături cu bărbaţii. Acî sunt femei profesoare la facultăţile universitare. Au şi sindicate.
Norvegia avu parte de spirite ca Ibsen, Bjornson şi alţii în ale căror scrieri mari nu sunt decât simpatie şi compătimire pentru femei. Aci asociaţiile femeeşti scot broşuri, jurnale, fac conferinţe în cari se tratează poziţia socială şi economică, educaţia şi lucrul femeilor, sănătatea lor, situaţia servitoarelor. Tot femeile de aici luptară contra prostituţiei, şi azi mulţumită lor în Norvegia ca şi în Suedia nu există încă case de toleranţă, dar nici alcool.
Finlanda. Aci educaţia e pretutindeni. Femeile au votul politic. Finlanda e o ţară înaintată. Ea a găsit curajul şi puterea de a-şi scutura jugul prea apăsător şi aceasta nu puţin o datoreşte femeilor de inimă ce le are. Femeia aici, ca în toate ţările scandinave, se bucură de produsul muncii ei.
In Olanda şi Belgia sunt societăţi şi sindicate femenine. Ele au jurnale multe, ţin conferinţi nenumărate. E destul a spune, că pentru a se formă consiliul naţional s’au unit 67 societăţi femenine, numai din Olanda. Aceasta vorbeşte destul despre gradul de conştiinţă la care au ajuns femeile în această ţară.
In Franţa femeile au un mare număr de societăţi protectoare pentru copii, pentru lucrătoare, pentru mamele de familie şi pentru bătrâni. Sunt sindicate femenine ca cel al: tipografelor, steno-dactilografelor, casieriţelor. Din mişcările sindicale se vede cum femeia franceză are conştiinţa trezită la drepturile economice şi ochii deschişi asupra nedreptăţilor sociale.
In Germania femeile îşi fac societăţi pentru a se
instrui asupra chestiilor igienice, legale şi sociale. Femeile aci încep a vedea că unele din surorile lor nu sunt decât spre licenţa bărbaţilor, fără ca aceştia să piardă ceva din onorabilitatea lor. Simţind această degradare, ele încep să lupte cu toată puterea.
In Rusia copiii sug odată cu laptele ura pentru despotism şi amorul de libertate. Revoluţiile în Rusia, femeile le fac. Ele împing pe bărbaţi să scuture jugul autocraţiei. O femee nu şovăeşte de loc a se deslipi de logodnicul, care refuză de a se lupta pentru libertate.
In Polonia femeia e tot aşa de vrednică. Ea păstrează comoara limbei. Femeile deschid aci şcoli private pentru răspândirea ideilor lor sfinte.
In Spania, dacă femeile nu au făcut mult, dar un început îmbucurător tot există. Sunt femei: romanciere, profesoare bune, oratoare ce dau conferinţe foarte aplaudate, medice... Ele îşi au societăţile lor. In ultimul timp femeile spaniole aderară la una din chestiile cele mai importante şi mai urgente ale civilizaţiei moderne: tendinţa ce este de a înlocui regimul forţei în relaţiile internaţionale prin principiile de judecată şi de dreptate.
In Italia femeile luptă foarte mult. Ele îşi au clubul lor naţional în afară de nenumărate asociaţiuni pentru ajutorul lor, pentru binefaceri... Au întruniri unde se discută asupra tuturor chestiilor căutând a şti tot ce e bun şi bine. Universităţile populare din Milan, Roma, Padova, fac apel la colaborarea femeilor.
In Austria femeile creară şcoli de gospodărie, case de retrageri, azile, biblioteci, spitale şi multe alte instituţii filantropice. In aşteptarea drepturilor depline, femeile de aici caută a se lumină şi a studia chestiile sociale.
In Ungaria încă din 1817 femeile făcură societăţi de binefacere. Ele lucrează azi la reuşita partidelor ce le sunt favorabile şi luptă pentru îmbunătăţirea economică.
Grecia are n Uniunea femeilor grece“ cu secţiile: de pedagogie, de binefacere care dă zestre fetelor, de ajutarea văduvelor şi orfanelor; secţia industrială; secţia spitalelor şi a igienei. Femeile aci sunt inspectoare de şcoli, arhcoloage, sculptori. Ele duc campanie contra corsetului şi a modei exagerate.
Serbia şi Bulgaria îşi au consiliile lor naţionale femenine şi aceasta e destul pentru a ne da idee de solidaritatea şi conştiinţa femeilor din aceste ţări. Ele au aderat şi la Consiliul Internaţional al femeilor.
In Australia, toate carierile sunt deschise femeilor. Ele au electoratul şcolar şi cel comunal. Iar în Noua Zelandă femeile votează de 17 ani. In Australia de Sud, asemenea au votul politic.
In Argentina femeile sunt admise la Universitate. Au şcoli normale şi comerciale. Ele sunt: supraveghetoare în fabrici, mecanice, în horticultură, juvaergiţe, copiste, fotografe, jurnaliste... Şi au şi ele societăţi multe.
In Japonia sunt peste 100 şcoli superioare de fete. Se ştie ce dorinţă au femeile aci să se instruiască. Este o Universitate în care se învaţă şi lucrări casnice. Iar la Tokio, sub preşidenţia unei prinţese din familia re-
204
NOUA RliVISIÂ ROMÂNĂ
gală., este o societate de 2000 femei, cu scop de a propaga pacea şi îmbunătăţirea stării sociale a femeii japoneze.
China nu-i mai pre jos: Femeile aici au început a se lumina şi a rupe cu credinţele trecutului. Cele cu dare de mână trec în Japonia unde se instruesc, iar cele cari nu disoun singure, sunt ajutate de societăţile femecşti. Chinezele au un jurnal al lor, ele ţin conferinţe adultelor.
In India este o rasă Parsis care se avântă în literatură, are reviste, scriitoare de seamă şi artiste bune. Una din femeile de aici a fost admisă la Salon des Champs Elysees.
Dar nu numai Albele lucrează ci şi Negrele. Şi cu atât li-i meritul mai mare cu cât condiţiile în cari se găsesc sunt mai nefavorabile. Există sute de cluburi şi foarte bine organizate. In Atlanta e un club femecsc cu trei secţii: literatură, industrie şi caritate. Mai e şi departamentul mamelor. La Chicago e un club cu scop de a face umanitatea mai bună.
* *
Revenind iarăşi în Europa găsim până şi la Turci un club al femeilor, cum e în Constantinopolc. Cadânele cunosc şi ele literatura universală. îşi dau scamă de interesele societăţii şi nu puţină parte au avut în darea noii constituţii.
Şi dacă despre ţara noastră se poate spune aşa de puţin, să avem credinţa în mersul forţat al lucrurilor bune, tot spre mai bine. Să lucrăm în conştiinţă şi fără preget; căci nu se poate ca ideile drepte şi din inimă pornite să nu sfârşească prin a-şi face drum şi a fi răspândite de spiritele devotate.
La noi, înainte de orice, ar trebui să căutăm a ne instrui mai solid, a ne lărgi vederile şi a ne pune în curent cu tot ce gândesc şi fac surorile noastre de peste hotare. Şi dacă râvna şi lupta lor pentru bine nu ne poate nouă ajuta direct, cel puţin să le urmărim cu gândul şi cu munca pentru a ne inspira dela ele şi a ne pune să reflectăm.
Greutatea c numai de a voi să privim în jurul nostru şi nu se poate ca inima, care pentru moment e amorţită, să nu ne împingă şi pe noi Româncele a ne mişca spre fapte bune şi mari cari să fie spre folosul ţării noastre.
Că noi, Româncele, suntem primite pe băncile Universităţii, că ne găsim în învăţământ în număr mare că avem inspectoare, că sunt câteva femei de valoare şi cu titluri—acestea-s prea puţin. E vorba de gruparea temeinică a Româncelor, de iniţiativa lor, în afară de operele de caritate.
Pentru ce să fim la fel cu femeile cele mai înaintate numai într’o singură privinţă—moda?
Pentru ce să nu căutăm a fi pe toată linia egalele lor, pe cât condiţiile timpului ne permit a fi.
Maria C. Buţureanu
Institutoare—Iaşi.
BIBLIOGRAFI-:
Dr. N. Luon, Moniste. Duşmanul liberei gândiri. — Minimi falşe.— Kreditalea—Ştiinţa oficială şi litiera gândire.—Fluxul şi Kefluxul inteleclualilăţi-i nnn n<*şli.—llăspuusd-lni A. C. Cuza— Lamari k, Daiwin, llaeikel, Ediiura Lumen. Bucureşti.
Preţul 110 bani.
LITERATURA
I s u s
(!•' K A G M E N T)
Fragment inedit din piesa religioasă a d ini Radu D. Rosetti, piesă care, după cum se ştie, în urma interpelării adresată în Senat de Mitropolitul Primat, a fost interzisă de a fi reprezentată pe scena Teatrului Naţional.
Acţiunea se petrece lângă muntele Măslinelor, pe o noapte înstelată. Isus se îndreaptă către Erusalim.
A C T U L I Scena V
IsilS (Apărând în fund înconjurat de apostoli şi mulţime). Ce faci Petre aici ?
Petre
Stăpâne, m’ai făcut păstor de oameni ; Propăvăducsc cuvântul celor urgisiţi de fameni.
Isus
Poate-ai obosit, ajungă, ai nevoie de odihnă.
Petre
Până nu te oiu şti departe, n’o să pot dormi în tihnă Isus
Petre 'ţi zice; şi pe-acestc petre-mi voiu clădi eu casa Unde’11 veci de veci creştinii or să’ţi preamărească rasa. Cheia Raiului tot ţie ţi-o voiu da...
Iuda (aparte inviJios).
Da, se ’nţclege.
Isus (continuând).
Cine'i demn sau nu să intre, o să poţi uşor alege.
Petre (arătă d un cosaş convertit).
Iată oaia rătăcită care se întoarce ’n stână.
Isus
Poate tocmai ea s’aducă cea mai preţuită lână.
Petre (arătând nişte orbi).
Iată şi-altă turmă, Râbbi, care vine să se ’nchinc.
Andrei (care stătuse de vorbă cu ei).
Sunt bolnavi....
Isus
De ce şi-acuma m’aşteptarăţi tot pe mine ? Vindecaţi-i ! Ca să faceţi bine, ştiţi c’aveţi putere.
Andrei
Până astăzi nu puturăm s’alinăm pici o durere.
Isus
Ei’ndcă nu aveţi credinţă, fie chiar cât un grăunte. De-aţi avea, aţi spune numai: «Mută-te dc-acolo, munte!» Şi-aţi vedea că’11 clipa aceia muntele înalt v'ascultă.
O Pemee (cu transport, arătându-şi copilaşul) Indurare, floarea asta, chiar din pântecele-mi zmultă, Jşi dă sufletul....
NOtTA REVISTA ROMÂNĂ
205
.Isus (întinzând mâinele) Hai, umblă i
Marfa (ia fel)
N11 te duce...
Toţi■ (miraţi)
1 Ai scăpat!
Femeea
Recunoştinţa,
Cum să ţi-o arăt ? Mârfit-am....
Isus
Tc va mântui credinţa.
Uit Bogat (transportat şi el)
Hunul meu stăpân, în viaţa vccinieă cu tine ia-mă.
Fecioara
Nu tc duce.
Pentru ce să văd în sân^e corpul tău plăpând pe cruce, Când luceşte ’n faţă-ţi viaţa, şi în ochiul Tău scânteea? Nu te chinui zadarnic, luiidem iar în Galilcca,
Să te mângâi ca pe vremea când purtându-te în braţe, Mânuşiţa ta de gâtu-mi încerca să se agaţe.
Ştii când te-am ascuns în staul, să te pot scăpă cu viaţă; Sfânta-ţi inimă curată n’o să fie aşa de ghiaţă,
Tocmai ca, să nu asculte calda, singura mea rugă!..., Vino. . .
Isus
Hun e Dumnezeu, pe mine altfel oamenii mă chiamă. Să-ţi răspund: tot ce se spune în Porunci, pe rând urmează. Si-o s'o ai.
Bogatul
Din tincrcţă mintea mea le venerează.
Istts
Atunci, şi mai bun, la îngeri ca s’ajungi fără prihană, Vinde tot ce ai, şi banii dă-i săracilor pomană.
(Boga ul sc strecoară şi fuge)
ISltS (arătându-1)
Adevăr vă zic: mai iute într’uu ac intră-o fringhie Decât va intră bogatul în cereasca ’mpărăţie.
(ăpar în fund Fecioara, Marta şi Marin)
Jsus
Myriam, Mario, Marto, ce cătati aici?
Fecioara
Copile,
Tini meu iubit, ne iartă, zorii strălucitei zile Ne aduse vestea tristă c'ai pornit de cri în vale; Nu călca ’n F.rusalimul plin de ură şi de jale.
Marin Zbirii te pândesc
Mar'a
In dreptul sinagogii, Fariseii Te bârfesc că îndră/nit-ai să-ţi zici Regele Iudeii.
Maria
Or să tc arunce ’ndată, fără milă, la ’nchisoare.
Isus ■
Dela datorie, numai slabii ştiu să fugă.
Fu voiu merge pân’la capăt (arâtându-şi apostolii) şi aceasta
[mi-e oştirea.
Fecioara
Dar de ce să mori, răspunde?
Isus
Ca să scape omenirea.
Fecioara
Moară alţii ai căror mame au mai mulţi copii pe lume; Gura mea atâta chiamă: blândul, dulcele tău nume. Să mă mângâi, cu sărmana, nu te am decât pe tine; Cinc-o să-mi închidă ochii când te-i duce, spune, cine ?
ISUS (vă'ând femeile plângând)
Voi reînvia, nu plângeţi. Ziua treia din Scriptură,
Mă veţi revedea ’ntre îngeri, stând în spirit şi’n Făptură, înainte ! ... (porneşte)	,
Fecioara (căzând)
Ah !
Maria (Măriei) Se duce!
Isus
Marto, vezi de Myriama.
(In implorare)
Doamne! Tu ce-mi ştii menirea, iartă c’am jertfit pe mama.
— CORTINA —
Radu D. Rosetti.
Fecioara
Poate şi mai rău ; plăli-vor un călău să tc omoare. Isus
Şi mai rău ; voi nu ştiţi încă, fiul omului o ştie:
Mă vor da pe mâna celor înrăiţi în trândăvie,
Să mă bată ca p’un câine; chipu-or să-mi batjocorească, Şi pe cruce, în piroane, corpu-or să mi’l răstignească.
Fecioara Pentru ce să mori ?
Mana (rugătoare)
Isnse. . .
FA NTEZII
STUDENT ŞI PROFESOR
. Ut Sili Jelit, feciorului său din casă: Joii t Ce am de făcut pe azi ? Ma parole, am atâtea treburi de o bucată de vreme, că nu-tr.i mai văd capul.
Jan, (cercetându-şi carnetul). Ce aveţi de făcut pe azi ?... Am însemnat, c mai fără greş (citind). La zece ceasuri adunare la sediul Asociaţiunei studenţilor. Redactarea unei scrisori din partea tincrimci universitare către preşedintele Republicci...»
SliiJeuliil. A. da, ştiu... O scrisoare prin care cerem preşedintelui Republice! să stabilească liniştea în ţară.
206
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
Jan. Credeţi că va fi de ajuns ?
Studentul. Fireşte. Preşedintele n’aşteaptă decât un cu-vînt dela noi. Urmează, Jan.
Jan, (citind). «La unsprezece, manifestaţie dinaintea ziarelor...»
Studentul. Asta o să ne ţie până la amiază.
Jan, (citind). «La unu, fluerarea cursului domnului X...»
Studentul. Nu, azi n’o să am timp... La unu tinerimea universitară compune o adresă către împăratul Chinei cu privire la evenimentele din Orient. E ceva mai serios decât cursul domnului X.
.Jan. Va să zică nu veţi mai fluera...?
Studentul. Nu, dar dute tu în locul meu.
Jan. Prea bine (Se aude sunând). A! O vizită.
Studentul. Dacă e preşedintele Consiliului să intre numai decât.
Jan. Prea bine (se întoarce după o clipă).
Studentul. Cine-i?
Jan. E un profesor de-al D-voastră care ţine să vă vadă.
Studentul, (neliniştit). Iară! A rri’ai venit de două ori de ieri.
Jan. Să-i spun că nu sunteţi acasă!
Studentul. Nu, să intre; mai bine s’o sfârşesc odată.
Jan, (introducându-i pe profesor). Fiţi bun, Domnule...
Profesorul, (studentului). Veneam, scumpul meu elev...
Studentul. Mă iertaţi, scumpe maestre: fiţi scurt. Jan vă va spune că n'ani nici un minut de perdut. Vă rog, de ce-i vorba?
Profesorul. Veneam, dragă tinere, să te rog să iai parte, din când în când la cursul meu. N’am decât câţi-va rari ascultători, străini; n’am mai văzut vre-un student dela începutul anului.
Studentul. Să iau parte la cursul D-voastă ? Dar, scumpe maestre, ce alt aşi putea dori? Totul atârnă de ceasul la cât îl ţineţi.
Profesorul. La două de după amiază.
Studentul. Cu neputinţă. La două huiduim pe câţi-va.
Profesorul. Flotărăşte D-ta atunci ceasul.
Studentul, (gândindu-se): Aşi avea un moment liber între unu şi unu şi jumătate din noapte. Vă convine?
At.frf.d Capus
(Tradus de Pompiliu Păllănea)
CU COLINDA
— DIN VIAŢA COPIILOR SĂRACI —
De patru săptămâni o ţineau într’o repetiţie. Cum eşeau dela şcoală se întâlneau, şi cu toţii porneau la «repetiţie». Repetiţiile le făceau la Virgil acasă, într’o odăiţă rămasă neînchiriată.
In odaie nu erau decât două scaune pe cari şedeau şeful, Iancu, şl Virgil, ca stăpân al casei ce era. Cei-l’alţi se răzemau de părete, cu paltoanele pe ei, că era frig al naibii, şi Virgil şterpelea cu greu câte două, trei bucăţi de lemne dela mă-sa, de-şi mai îndulceau şi ei sufletul.
Toate au mers bine, până la vacanţă. Bucăţile se ştiau toate de rost. Iancu, cu macferlanul roşcat pe umeri, cu braţele ascunse sub pelerină, şi cu pletele
pieptănate frumos, nu se putea ţine niciodată să nu le ia toate la rând, aşa cum trebuia să le cânte.
Ridica mâinile în sus, după ce cu diapazonul le da tonul la toţi, şi cu un gest hotărît le da semnalul. Când porneau în jos mâinile lui Iancu băeţii începeau iar, mâna cu diapazonul bătea tactul regulat, mai domol sau mai repede, precum venea cântecul. Şi nimeni nu se încurca ; cântec după cântec, eşeau toate de minune.
Spre Crăciun, când data sorocită se apropiase, băeţii eşeau rând pe rând în curte s’asculte «cum iese». Şi Virgil era cel dintâiu care se simţea dator să-şi dea părerea.
Cum intra, sta grav lângă uşe, rostind:
—	Păi bine măi, tenorul secund abia deschide ciocul şi rebegitul ăla de Costică mai bine ne-ar lăsa în pace, decât să horăie ca un cotoi! Cântec e ăla la mine mă!
Costică, basul cetei, nu se lăsă, şi uitându-se acru la Virgil, rostea cu un ton mai jos ca de pe coşul sobei:
—	Taci bă! Vezi de tine mai bine, că te luăm cu noi aşa, fiindcă n’am avut un’să ne strângem! Ce crezi că-i ceva de capul tău?
«Macferlanul», văzând că se încurcă iţele, făcea pace:
—	Staţi măi băeţi cu binişoru! Las’ că ştiu eu ce poate fieşcare...
—	Aşa! Da să ţii seamă de asta la ’mpărţeală — o lua iute Costică.
Şi dupăce tuşea de vreo două trei ori mulţumit, da cu cotul vecinului, un semn al lui, ca şi când ar fi zis: II pusei cu botu pe labe!».
Băieţii râdeau de se prăpădeau. Le plăcea cum îl lua Costică pe Virgil, că prea îşi lua şi ăla aere. Unde se făceau repetiţiile la el îşi închipuia eă cine ştie ce-i de el! Dar ce, par’că ei nu ştiau că el punea la socoteală şi lemnele pe care le lua din casă şi tot el sta pe scaun la gura sobii! Şi par’că, la adicătelea, nu puteau să se adune şi la Iancu, că şi el avea odăiţa lui unde îşi făcea lecţiile...
Insă toate au mers cum au mers până în seara de «Moş-ajun», când s’a întâmplat pozna.
Pe la aprinsul felinareler băeţii erau ca pe ghimpi. Numai Costică nu venise. Toţi ceilalţi bâjbâiau de colo până colo. «Macferlanu» ca să-i mai învioreze, da drumu glasului cântând «Miserere», cu o mână la inimă şi săltând un picior înainte, făcând pe tenoru dela Operă. Ăilalţi l’ascultau cu gura căscată.
Dar era frig rău şi cu toţii dârdâiau. Tocmai atunci Virgil nu făcuse rost «de lemne».
Dela o vreme tăcu şi Iancu şi rămase pe gânduri. Apoi, încheindu-şi macferlanu :	'
—	Toţi aveţi candel ?
—	Toţi! răspunseră în cor.
—	Daţi-mi şi mie, că am uitat să-mi iau.
Băeţii se grăbiră care de care mai iute, să rupă câte o bucată. Cât ai clipi «macferlanul» fu cu pumnu plin.
Dar Costică nu mai venea şi băeţii nu mai puteau, umblând de colo până colo, ca fiarele în cuşcă, tropăind din picioare să se încălzească. Nu-şi mai găseau însă astâmpăr.
Şi Iancu, să-i mai potolească:
—	Să ştiţi băeţi c’o să vie Costică cu încă un bas.
Noua Revistă româna
207
L’aduce pc I ,ică dela Sfânta Vineri». Să vedeţi la ăla ce pedale!
— Bravo! Ura! strigară băcţii.
Au stat însă cât au stat, până ce văzând că nu mai vine nici Costică, nici nimeni altul, Virgil fu de părere să plece, să treacă şi pe la Costică să-l ia.
Plecară, făcându-şi toţi câte o cruce, şi dregându-şi glasurile prin curte să-i audă surorile lui Virgil. De aproape şi de departe se auzeau cântece de coruri, ri-dicându-se ca un zvon de veselie al acestei nopţi de înseninare şi de cântec.
Băeţii încremeniră cu urechile ciulite la un cor din apropiere. «Această noapte e pentru noi, cea mai frumoasă din sărbători»—sună armonios înduioşind sufletele băcţilor. Numai ei nu cântau încă!
—	Ce frumos s’aude basul! — miorlăi un sopran.
Şi băeţii desmeticindu-se o luară şi ei la un noroc, intrară într’o curte. A eşit colinda ca vai de lume. Insă erau şi copii în casă şi când văzură băeţii licărind banii, nu mai putură de bucurie.
—	Bună saftea, da prost am eşit! — încheie Mac-• ferlanu». Şi o porniră iarăşi.
Peste tot, încolo, nu mai făcură nimic, vr’un ceas, Printr’unele locuri boerii nu erau acasă», şi într’altele îi luâ la goană, câte un dulău, de le băga spaima în oase. Ba într’un loc ieşi unu din casă, după ce i-a ascultat:
—	Nu vă e ruşine să veniţi la oameni şi să urlaţi ca câinii?
—	Da dumneata ce eşti, dacă noi suntem câini? — îi zise Virgil.
Şi n’aşteptară răspunsul. Cât ai clipi fură în stradă.
Colindară înainte şi tocmai aproape de miezu nopţii se pomeniră faţă în faţă cu Costică. Unde fusese, cum de le eşise în cale ?	•
—	Cu Ura! îl luară băeţii, să-l ia pe sus, şi nu alta. Că el par’că le mai da viaţă cu glumele lui.
—	Ia mi s’a făcut milă de voi, c’am văzut cum vă goneşte lumea! le zise el aşezat.
Nici Virgil nu mai crâcni o iotă. Vedeau cu toţii că fără bas nu merge, chiar aşa cum era Costică.
Cântară într’un loc însufleţiţi. Le merse din plin.
—*Mă tu ai venit cu noroc! — îi zise Macferlanu , apucându-1 de umăr.
Băeţii chiuiau.
—	Ssst! — îi linişti Costică — şi o luă înainte dâij, intrând el întâiu unde ştia că-i bine, că mai fusese şi an p’acolo. Şi colind după colind, cântec după cântec, sunară frumos, umplând încăperea largă de armonie şi isbucnind afară acordurile glasurilor argintii. Par’că i-ar fi ascultat cineva cu drag-, par’că îi asculta şi noaptea aceea plină de cântec şi înseninare, şi se ascultau şi ei.
După ce isprăviră cu colindatul începură raita prin cunoscuţi. Intr’un loc, după ce se mai dcsmeticiră din gerul de afară şi după ce glasurile li se înviorară cu un ceai, .ziseră cântec după cântec din tot sufletul. In-tr’un salonaş de alături, îi ascultau oaspeţii iar în per-vasul uşii stăteau două fete măricele şi frumoase, de li se păreau cadre băeţilor.
Costică şopti lui Iancu ceva la ureche. Băeţii îl văzură pe el cu diapazonu în mână. Tactul eră uşor şi
cântecul eşi de minune. Toţi bat în palme dincolo şi fetele îl felicită pc Costică, care este vesel de nu mai poate.
Când se depărtară băeţii de acolo, gata să intre iarăşi • undeva, ia-1 pe Costică de unde nu e.
—	Mă al dracului! Ala a făcut ce a vrut. D’aia a venit cu noi. . .
Şi atunci se întâlniră cu o ceată de vlăjgani cari începură să se învârtească printre băeţi. Aceştia începură să ţipe, să-i huiduiască.
—	Găliganii dracului!
—	Au pornit-o şi ei cu colindul
Aceia, ameţiţi, nu-i puteau dovedi pe băeţi şi dispărură într’o berărie, huiduiţi de colindători.
Iar mai încolo, când să se crape de ziuă, băeţii intrară într’o simigerie să facă împărţeala. Toţi vreau sâ-i dea şi lui Costică partea lui. Virgil, zor nevoie să nu-i dea nimic.
Un pici îl făcu să tacă :
—	Da dacă nu venea el mai luam ceva? Şi tuşind, răguşiţi de atâta colind, băeţii o luară care încotro, spre casă, legându-se să colinde tot împreună şi la anu.
N. Pora.
NOTE ŞI DISCUŢIUNI
EDUCAŢIE LITERARĂ ŞI
’	MAI ALES «NAŢIONALĂ».
Revista «tineretului craiovean», la care s’au grupat între alţii omul «scrupulos, necruţător faţă de nicio slăbiciune, cicălitor pentru cea mai mică greşeală», revista care lucrează sub autoritatea unui crez (care nici nu se vede, nici nu se spune), care reprezintă în Craiova «o netăgăduită forţă morală», făcând in numărul de 1 Ianuarie 1910 recensiunea «Vieţii Româneşti» de pe Noembrie 1909, iată ce spune : «Un fulgerător articol zdrobitor de concluant al d-lui Pase.u, dovedeşte că o altă autoritate filologică, D. 0. Densusianu, plagiază.»
0,	ce morali, ce imparţiali, câtă socoteală (ce zici, DTe Giotori, care reprezinţi pe omul cu socoteală la Ramuri ?)... Sau cu alte vorbe : Ce uşurinţă, ce imoralitate, ce neomenie...
Dacă eşti om cu socoteală trebue să nu te amesteci unde nu te ajută nici pregătirea, nici seninătatea de conştiinţă : ori un G. C. I, care n’are curajul să se arate precis lumii, cine este. un avocat sau student în «agronomie», neîndeplinind cerinţele (numai de «vorbe») ale «scrupulozitâţii» ce pretind că dă directiva revistei, o injoseşte şi-i scade evident din «forţa morală» cu care se laudă.
Dacă eşti obiectiv trebue pe lângă o cinstită redare a im-presiunii ce-ţi face un articol, să citezi tot ceeace stă scris în aceeaşi privinţă ; în coloanele Nouei Reviste Romane s’a răspuns cu fapte la lipsa de bun simţ şi de bună credinţă a d-lui Pascu ; s’au citat fapte din activitatea d-lor Philippide şi Pascu, fapte clare, precise, fără scornirea de teorii şi de-ducţiuni suspecte, fapte orbitor de vorbitoare, că aceştia au păcate de plagiare în ceeace au publicat. De ce nu se redă în Ramuri măcar faptul că s’a răspuns insinuărilor d-lui Pascu?
Motivarea e în pornirea tot atât de nefastă a «tinerilor» dela «Ramuri» cari-şi calcă peste pornirile nobile ale sufletului ca să înainteze aceleaşi insinuări condamnabile şi să se compromită, complăcând astfel cine ştie căror înalţi îndrumători. Auziţi!... Articolul d-lui Pascu «zdrobitor de concluant» că d. Densusianu plagiază!... Dar cine. cine din cei ce au citit acel articol n’au rămas cu impresiunea clară că d. Pascu din patima orbitoare de a-şi răzbună contra celor scrise de d. Densusianu cu privire la «Cimiliturile» sale, a căutat în 3 pagine să întoarcă lucrurile, ba aşa, ba altfel, să facă teorii, să citeze pe d. lorga, tot cu intenţiuni suspecte... De ce nu judecă tinerii dela «Ramuri» obiectiv faptele cum au fost prezentate, crez că destul de documentat, în N. R. R.?...
Cu asemenea apucături nu se crează un spirit nou în cultura noastră, un tineret nou, nu astfel se deschid isvoarele unei vieţi noui...
V. îtAXEŞ.
NOUA ttEVISTA UOMÂNÂ

IBKSnCffiZKraiBBEC^:
SANATORIUL
Dr. GEROTA
CONSTRUIT SI MONTAT
Speeial psntpu tratam ntu! ba lelor chirurgicala OPERAŢIUNI ŞI FACERI |
| Bulevardul Ferdinand 48, Bucureşti U	TE l-E PO X 114.-*.
I
n ca; ca; caîcatca^ca; ca? a --atca;'^: (3k>ca: ;-a*^'cas ca- ca;
| Analizează complect urine |
^ sângi', lapte, spute, secn puni, suc gastric, focale, para- £ ^ ziţi, tumori, apă, vin, ceară, miere, stofe, etc. ^
| Laboratorul D-rului G. Robin i
$	ţîţ
singurul Dr, în medicină specialist cu o prac-»	tică de Laborator de 15 ani,
$ De 11 ani Şef de Laborator al Spitalelor Civile
’f>	Str. I. C. Brătianu (Telefon 13/69)
----- Cel mai mare laborator particular de --- ^
$ Bacteriologie, Microscopie şi Chimie $
$ ------------------------------- . §
4) Vase pentru slrîns urină, etc. şi instrucţiuni se tri- ^ ^ mit la cerere.	^
G. S. BECHEANU & I. ILIESCU
STRADA LIPSCANI, 26 — BUCUREŞTI — STRADA LIPSCANI, 26
---------ÎA>-------

MAGAZIN de NOUTĂŢI şi MANUFACTURĂ
Lânuri pentru rochii: ITommesponvon, elieviotte gros-cote etc., şi
Postavuri în toate genurile.
MATASARIE
Cachemir soie, cliarmense, crepe de chine etc. Taffelas din fabrica Bonnet culori şi negre ' Atelier special pentru rochi şi confecţiuni
PÂNZĂRIE
Jerseuri, Flanele, Cache Corsets tricotate. Ciorapi şi Batiste.
CORSETE
Dantele torehon şi broderii veritabile
SV3
Rayon special pentru Lingerie şi Trousouri
gata şi după comandă
PREŢURI FIXE Şl MODERATE

Cea mai ingenioasă maşină de scris eslt
YOST
Singura care scrie fără panglici MODEL 10: cu claviatura dublă. MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată.
Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori.
& BUCUREŞTI
Calea "Victoriei No. 54	TELEFON
ElB151lciiaria||cîlBi73ltgiăl51[ciBrailciiBrallRiBroil5IEt5151iBlB151lcneiailciiBrailglBinillB13Bl
1	VIILE
I DUILIU ZAMF1RESCU
I-------------- 2, STRADA ZORILOR, 2 — ■
Palatul jMuntclui <le Pictat© 'TELEFON IVo. Ufl 07
Vinuri de cca uni superioară calitate
LOCAL DE CONSUMAŢIE
Serviciu la domiciliu
| Angrosiştilor li se acordă rabat |
[Kimg..^oiîa|!raBmiiioiaTOiicnBMiiCTBM;iaiCTor»llraBirill<aarailmaraiiaBiai[raBnailBlBlBl
Ciocolata si Cacao ZâUîHref CU
Sunt preferate de cunoscători
A HÎEUT II AlOlt,	Wtr. TV u mst-I *om |»1 M n 7.