rja* REVISTĂ ROMANA ABONAMENTUL: (48 numere) POLI I ICA, LI I ERA I URA, Şl IIN TA ŞI ARTA UN NUM AR : 3» România un an ... . ... 10 Ici ,, şease luni..........6 ,, In toate ţările uniunei poştale un an ia ,, 1» t 11 tt şease luni 7 ,, REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinand, 55. — Bucureşti APARE IN FIECARE DUMINICA DIRECTOR: C RADULESCU-MOTRU PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI 2 5 Bani Secăseştccu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din ţară Preţul anunţurilor pe ultima pagină Mi pagină: 10 lei. No. ii. DUMINICĂ 3 IANUARIE I910 Voi. 7. SUMARUL NOUTĂŢI: O conferinţă despre Oetarîan dopa.—Cărţi nmii: « Anecdote Nouă» de Th. D. Speranţia.—Compania dramatică Davila: «Lulîi» de Carlo Ber-tolazzi. GESTIUNI ACTUALE: A. D. Xenopoi.. Insulte, Batjocuri, Calomnii. C. Rădui-escu-Motru. In zilele noastre de anarhie. Scrisori către tineri. III. STITNTĂ: > j Dr. N. Leon. Religia celor puţini. Dr. I. Simionescu. Noua călătorie a lui Sven Hedin prin Tibet. CRITICĂ: Th. D. Speranţia. Criticul lui «Frunză Verde». LITERATURĂ: Guy de Maupassant. Regret. NOTE ŞI DISCUŢIUNI: M_.- Mihăii.eanu. Socialismul electoral în haina poporanistă. NOUTĂŢI O conferinţă despre Octavian Goga. * 1 Conferinţa d-lui Bogdan-Duică despre Octavian Goga cu prilejul celui de al doilea volum al său (Ne chiatnă pământul), a fost ţinută la Soc. l'em. române, Miercuri, 1G Decemvrie 1909. Din predilecţiunea poetului pentru biserică şi din iubirea pentru natura locurilor unde a crescut, au reeşit în poezia lui descrieri de privelişti, o utilizare deosebită a termenilor şi epitetelor bisericeşti, dar ca notă sufletească distinctă n’a reeşit blândeţea, cum s’ar fi cuvenit, ci sălbătecia, răutatea, ura. Această sălbătecie e îndreptată împotriva duşmanilor oamenilor. Cum se justifică, se eludează această notă sufletească? 1) Dintr’un motiv pur sufletesc, contrastul fericirii lui cu nenorocirile altora. 2) O motivare istorică (durerea din trecut a neamului lui, adică a Românilor din Ardeal). In poeziile in care această idee a predominat totdeauna, Goga a reuşit, graţie energiei sufletului lui, căreia i-a corespuns totdeauna şi o energie a cuvinlelor, a formelor concrete, să-şi evidenţieze sinceritatea. Din acest punct de vedere poezia Iui poate să aibă şi un rol educativ. Cea mai caracteiistică psicologie a Ardeleanului, o dă Goga în «Ion Crăşmarul». Poetul are a doua parte a manifestării lui poetice, aceea care priveşte punctul de vedere general omenesc, de felul căreia s’a citat şi anaiizat poezia «Frumoasa cea din urmă», a-jungându-se la rezultatul eă tendinţele de înălţare spre poezia aceasta mai grea, mai subtilă, mai şovăitoare n’au adus pe Goga la reuşită, rămâind cu mult mai prejos aici decât în partea «regională»—naţională, în care ne-a dat adevărate mărgăritare. * * * . De acord. Valoarea D-lui Gogş constă în faptul că ne-a dat poezii sincere, educative, cele mai caracteristice, pentru regiunea Românilor din Ardeal. In poezia largă, înaltă... nu. Că poate de-acum încolo... să vedem. O singuiă nedesluşire insă: Dacă pe d. Bogdan-Duică îl nemulţumeşte, îl inervează forma «întrucliipâ» la Goga, mă mir că nu i-au produs mai repede acelaş efect formele «a descopeiă», «fărtat» şi atâtea şi atâtea. V. V. H. * * * Cărţi noui: „Anecdote Nouă" de Th. D. Speranţia. Faţă de pretenţia atâtor scriitori mărunţi de a face literatură poporanistă fără bun simţ, fără a cunoaşte sau fără a putea reda lumea dela ţară iu adevărata ei lumină, d. Speranţia în «Anecdote Nouă»') ne dă câteva pagini delicioase de literatură populară pline de humorul firesc al poporului şi lipsite de exagerările şi trivialităţile obişnuite ale acestora. Multe din aceste anecdote au fost publicate in reviste şi ziare şi unele au figurat şi in volumele precedente. In ele găsim aceiaşi uşurinţă de a povesti vioiu şi curgător. De multe ori, în nararea unui fapt neînsemnat, un cuvânt, o întorsătură de frază, bine aşezată, dă faptului un relief deosebit. In Rusul Î11 Pod, povestirea începe cu un rus care umblă seara printr’o mahala şi urmează: Cum eră străin, se vede, Sau nu ştiu din ce pricină Nimeri ’ntr’un pod de casă Lângă-o sdravănă slănină. Iar in pod coli) sermanul, Ajungând pe ne-aşteptate, Ne-având ce face altă, Hai, luă slănina ’n spate — Şi porni de drum să-şi vadă. Unde-a fost el de-o fi stat, Nu erâ să umble doară Noaptea rătăcind prin sat. I) Th. D. Speranţia: Anecdote Nouă. Buc. 1909. Edit. Minerva. 162 NOUA REVISTA ROMÂNĂ Şi in chipul acesta colorat, iutr’un ton naiv şi in acelaş timp ironic, urmează toate povesliriie sale. De d. Speranţia s’a spus eă are darul de a ridiculiza pe străinii cari trăesc în mijlocul poporului. Dar aceasta o face în chiar felul poporului, adică cu multă seninătate şi fără răutate. Prin aceasta ne arată ce bine i-a prins D-sa felul lui de a fi, de a gândi şi a simţi. In Curcanii Ovreiului, e vorba de nişte Piuşi cari au vândut acelaş curcan unui ovrei de o mulţime de ori, fuiâudu-1 de câleori îl vindeau. Scena se petrece într'o cârciumă şi în-tr’o singură seară, fără ca ovreiul cârciumar să bănuiască ceva. Iată cum gândeşte el urcându-se în pod să-şi vadă curcanii cumpăraţi : Iar în pod când pune scara Se gândeşte el şi zice: Ce mai curcănime-acuma Este sus în pod aice! Când în pod cu lumânarea M'or vedea ei dintr’odată O să facă-uri hodur-hodur, De-o să crezi că-i o armată Parcă-aşi vrea cât mai în grabă, Sus în pod ca să mă sui Parcă vezi cum fişte-care Are colo capul lui!... Un cap roş cu nas deo-parie Parcă n’ar vedea prea bine, Şi-ar voi ca să te întrebe : Ce pofteşti mă rog cu mine!... Dar ţiganul ce bine e redat! Poate nimeni din scriitorii noştrii n’a ştiut să ne dea mai bine, adevărate pagini de psihologie, când e vorba de firea ţiganului. In Sporul Laptelui e un ţigan care păzeşte o oală cu lapte la foc. Şi pe măsură ce laptele se umflă ţiganului îi creşte inima până când laptele dă în foc şi atunci el începe a striga: — Fă Pirando, măi cutare, Hai cu oale, cu hârdae Că mai mare ţi-e păcatul Umple laptele tot satul. Pân să vină dânşii însă La aşâ mare noroc Laptele s’a dus în foc Iar ţiganul stă şi zice Ce-mi făcuşi tu Doamne-aice? Gălăgie, Bucurie, Şi grozavă dărnicie, Şi grozavă tevatură Când colo, păcălitură! Doamne cât eşti de tiran Nu fii, zău, şi tu, ţigan?... Sfârşitul anecdotelor cuprinde totdeauna o notă hazlie care reese de multe ori din spontaneetatea faptului final, Ia care nu ne aşteptam, dar care are totuşi o explicare logică sau psihologică la care cu ne gândeam. De altfel chiar şi în cursul anecdotei, d. Speranţa, nu uită nici odată motivarea psihologică a faptelor, şi chiar aceasta e ceia ce face ca stilul să-i fie plăcut şi vioi. Ialâ, de pildă, cum se termină Răsplata în care doi se târguesc pentru o cursă de şoareci. Vezi cum sunt cumpărătorii Cată într’una garanţie-! Că n’o priude-acnma şoareci ?! Dar de-o prinde ce-mi dai mie ? ! — De, răspunde acuma omul, Păi, mai ce la deal la vale, Dacâ-o (i să prindă şoareci Eu ţi-i dau tot dumitalc. Spiritul nesilit, uşurinţa de versificaţie şi o adâncă pătrundire a psihologiei poporului nostru, sunt calităţi cari rees vădit din opera d-lui Speranţia şi ultimul volum vine să confirme acelaş lucru. G. s. * * * Compania dramatică Davila: Lulu de Carlo Bertolazzi. In dorinţa de a ne face cunoscută literatura dramatică a diferitelor popoare, D. Davila după ce a jucat piese din repertoriul german şi francez, ne-a dat acum o comedie italiană. In Lulu publicul nostru a putut admiră realismul sobru şi vioiciunea comediilor italiene în care pictura caracterelor şi a mediului e făcută cu o plasticitate rară. E păcat că teatrul italienesc e aşa de puţin cunoscut la noi căci el posedă—mai ales în comedie—lucrări de o reală valoare artistică. Comedia italienească modernă atât cea italienească propriu zis cât şi cea dialectală, — şi în această privinţă dialectele venetian şi milanez stau pe primul plan — abundă in piese în cari minunata observaţie a caractelor şi agilitatea acţiunii nu sunt întrecute decât de bogăţia şi spon-taneetalea spiritului, — a unui spirit îusă care, contrar celor ce se petrece de obicr-iU 'în comedia franceză, nu depăşeşte niciodată limitele artei. Despre teatrul lui Carlo Bertolazzi, care a scris mult in dialect şi îu limba italiană cultă, s’a vorbit cu deamănuntul în articolul din numărul trecut al revistei noastre. Aci vom spune numai câteva cuvinte despre personagiile din Lulu şi despre interpretarea piesei. Lulii, baletislă la Scala, fiica unui cismnr, e o femee amorală pentru care viaţa destrăbălată a devenit o a doua natură. Ea minte şi-şi înşală amanţii cu o repeziciune şi o inconştienţă adorabilă. Deşi pare eă-1 iubeşte sincer pe tânărul Mario, fiul unor oameni cu stare, aceasta nu o împiedică să-I înşele chiar în timpul dragostei lor şi atunci când —luând drept bună minciuna ei că ar fi însărcinată—el o făcuse soţia lui, trecând peste opoziţia părinţilor săi. Mario înţelege însă însfârşit fondul pervers al acestei Lulii şi într’o scenă violenta, după ce o surprinsese în braţele unui amant, o ucide. Atât Lulu şi Mario, protagoniştii piesii, cât şi personagiile secundare Stefano (nu Stefâno cum pronunţă greşit actorii’ noştri) şi Virginia Napredone părinţii lui Lulu, Riccardo de Farnesi, amantul sceptic şi plictisit, etc., sunt descrise cu un extraordinar realism. Interpretarea companiei Davila a fost foarte bună deşi uneori intenţiile autorului pare că nu aii fost pe deplin realizate, — poate fiindcă lipsea artiştilor cunoaşterea tipurilor locale. D-na Giurgea a creat o Lulii nebunatică, mincinoasă, insinuantă, Insă nu atât de perversă cât a intenţionat autorul. D-na Giurgea colorează simpatic toate rolurile sale şi de aceea dânsa îndulceşte şi pe Lulii mai mult decât trebue. D. Bul-finsky în ex-bersaglierul Stefano, un palavragiu incorigibil, un «chiaccherone» cum zic italienii a fost prea încruntat. Tipul lui Stefano se întâlneşte des in comedia italiană. E un personaj de satiră, e limbutul patriotard care flecâreşte necontenit şi-şi afişează patriotismul în toate cârciumele şi pe toate străzile. Trebue jucat cu multă degajare şi chiar şarjat. D. Bulandra a jucat cu sinceritate rolul lui Mario şi in is-bucnirea dramatică din ultimul act a fost la largul său. Minunată a fost d-na Alcxandrescu în mama «oportunistă» a lui Lulii, ocărând-o pe fiică-sa rând i se pare că nu-şi exploatează destul amanţii şi sforăind delicios, prefăcându-se că doarme, atunci când Lulii îl convinge pe Mario s’o ia de nevastă. D. Davila a jucat cu multă fineţe pe de Farnesi amantul «experimentat», pe care anumite surprize nu-1 fac să-şi piardă cumpătul. D-sa şi-a compus rolul cu atâta discreţie, încât mulţi nu l-au recunoscut sub masca personagiului. E. I\ NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ '63 CEŞTI UNI ACTUALE INSULTE, BATJOCURI, CALOMNII Presa e fără îndoială unul din aşezămintele cele mai dc seamă ale civilizaţiei moderne şi ea nu are nici un înţeles dacă nu este liberă, adică dacă nu poate să destăinuiască tot ce se petrece în sânul poporului şi să facă să se coboare privirile guvernanţilor şi ale opiniei publice până în adâncuri, unde ea nu ar fi străbătut fără această preţioasă călăuză. Presa a contribuit la îndreptarea unei nenumărate mulţimi de abuzuri; a atras luarea aminte asupra măsurilor trebuitoare de luat în conducerea statelor; a limpezit probleme ce se desbă-teau în viaţa publică; a înălţat moralul în timpuri do restrişte şi a îmbărbătat inimile în acele de primejdii. Apoi cât nu a contribuit ea la răspândirea cunoştinţelor, la rafinarea gustului, la poleirea moravurilor! Intr’un cuvînt, întreaga noastră civilizaţie actuală nici nu poate fi cugetată, fără conlucrarea presei, încât s’a spus cu drept cuvânt că ea este a patra putere în stat, pe lângă acele trei reprezintate de elementele ocâr-muitoare. Dacă presa însă arc un rol atât de însemnat în viaţa popoarelor, ea, ca toate puterile lumei, poate uşor să fie abătută şi pe căi dăunătoare vieţii şi omul care are putinţa de a conduce şi stăpâni aceste puteri, este dator a le îndrepta aşa încât să tragă din ele cel mai mare folos şi să le îngădue cât mai puţin putinţa unei acţiuni dăunătoare. Aşa electricitatea a fost întrebuinţată spre a produce lumină şi mişcare, spre a încălzi, topi şi evaporă corpurile, apoi în terapeutică spre lecuirea boalelor; însă acţiunea ei distrugătoare a fost neutralizată şi accidentele pe cari le poate produce au fost împiedicate prin substanţe izolatoare. Şi presa, ca o putere elementară poate produce multe rele, când nu este canalizată în rigole folositoare, ci este lăsată să pustiască ogoare şi câmpii, ca râurile ce iesă din matcele lor; când nu este stăpânită de minte, ci lăsată în voia patimilor şi urilor omeneşti. Presa poate atunci produce mai mult rău decât bine, şi să nu ne mirăm dacă se aud din când în când glasuri cari cer restrângerea libertăţii ei; căci presa, ca o putere deslănţuită de sufletul omenesc, trebuesă'şî găsească frâul şi măsura în sufletele prin cari lucrează, dacă nu vrea ca altele să i le impună cu deasila. Să luăm deci bine seama la lucrarea presei noastre care nu se poate spune că numai decât trebue să fie un agent de propăşire şi de lumină, ci poate foarte uşor să contribue la dărăpănarea vieţii noastre, la demoralizarea ei, la ruinarea idealurilor noastre. Totul atârnă de modul cum e condusă şi îndreptată această putere elementară care poate face bine, dar poate face şi rău, şi în ori ce caz suntem datori a priveghea ca răul să nu precumpencască binele. De zeci de ani, ziarele noastre s’au pus în slujba luptelor de partid, ale cărora ţintă supremă este înlocuirea unuia prin cclalt la cârma statului. Şi fiindcă la noi în ţară, mare parte din elementele conducătoare trag un folos material din această conducere, se înţelege că luptele politice sprijinite de presă au luat un caracter cu deosebire uricios şi înverşunat care s’a înnegrit cu atât mai tare, cu cât atmosfera în care ele se desfăşoară este încă înnăbuşită de miasmii neculturei. De zeci de ani, ziarele noastre au urmărit, nu atât combaterea ideilor patronate de partidele politice, cât compromiterea pe toate căile a oamenilor ce le alcă-tuesc—şi arma cea mai cumplită de care s’au slujit, a fost bine înţeles defăimarea lor morală, atacurile îndreptate în contra cinstei şi a caracterului lor. Dacă am da crezare tuturor organelor presei noastre, nu mai există om cinstit în clasa conducătoare. Toţi sunt numai nişte ticăloşi ordinari cari se folosesc de situaţia lor pentru a se îmbogăţi pe căi nepermise. Ba lucrul a mers mai departe în învinuirile aruncate fără nici un temei dela partid la partid. Cu prilejul crimei încercate contra primului-ministru actual, s’a putut citi în multe ziare imputarea îngrozitoare că asasinul ar fi fost unealta opoziţiei care i-ar fi înarmat braţul spre a curăţ! dintre vii pe capul partidului dela putere. Dela luptela politice s’a molipsit întreaga noastră viaţă publică. Magistratura care deşi poate are şi dânsa câte-va fire de neghină în grâul ce o alcătueşte, a fost acuzată de corupţie; corpul didactic a fost şi el târât în noroiu, cu toate că este poate ramura ce s’a desvoltat mai mândru pe trunchiul poporului nostru. Nici armata, razimul existenţei noastre, care a dat cele mai strălucite dovezi de jertfire şi de abnegaţie, atât pe câmpul de râzboiu cât şi în lupta ucigătoare de fraţi, nu a scăpat nici ea de condeiul ponegritor al vrăjmaşilor de partid. Dar oamenii de ştiinţă, literaţii, poeţii, artiştii, cari din ei, cu toată strălucirea ce au revărsat asupra ţării, cari din ei zicem, a ieşit nebatjocorit, neatacat, nu în operile, ci în persoana lor? Care om ce a contribuit cu munca lui, cu jertfirea lui cât de neinteresată pe altarul patriei, a scăpat de hulă şi de ponegrire, de insultă şi de batjocură ? Şi aceasta pentru ce ? Nu doar fiindcă s’ar fi amestecat măcar în viaţa practică din care roesc poate foloase, ci fiindcă se disting pe tărâmul intelectual şi laurii dobândiţi de ei nu lasă în pace pe invidioşi şi pe păcătoşi. Ţara noastră este deci arătată atât poporului ei cât şi neamurilor ce trăesc peste hotare, ca o ţară condusă de o turmă de idioţi, de bandiţi şi de asasini, al căror loc ar fi mai curând în ospiciu şi în puşcărie decât la cârma soartei poporului. Dar nu’şi dau seamă acei ce săvârşesc asemene is prăvi de primejdiile ce le deslănţuesc asupra întregului nostru organismu social? Poporul de jos în care ştiinţa de carte se lăţeşte necontenit, cunoaşte tot mai mult imputările ce şi le fac conducătorii taberilor protivnice şi el se convinge tot mai adânc şi mai lăţit despre arătata netrebnicie a celor cari au în inânile lor frânele ţării. Răscoala primejdioasă a ţăranilor a fost adusă şi prin propaganda scrisă şi vorbită în contra proprietarilor, arătaţi ca o bandă de hoţi ce ar deţine moşiile lor cele mari fără nici un pic de dreptate ; iar Stocncscu a arătat ca mobil al crimei în contra primului-ministru ura NOUa Revisi Romană 164 şi dispreţul ce guvernul ar fi nutrit asupra muncitorimii, ambele aceste imputări nedrepte şi arbitrare culese din organele presii, tot atât de nedrepte şi de arbitrare ca şi, pe de altă parte, punerea încercării de asasinat pe seama uneltirilor capilor opoziţiei. Asemenea acte de vandalism şi asemenea fapte sângeroase nu sunt decât rezultatul firesc al propagandei de atâţia ani ai presei noastre; căci dacă se tot cântă la urechea poporului neconştiut şi neînstare a judeca lucrurile, că toţi acei cari îi stau în cap nu sunt decât un cârd de vulturi sugători de sânge, e prea firesc lucru ca instinctele josnice şi sălbatece ale masselor să caute a curaţi de pe faţa pământului nişte fiinţe făcătoare de atâtea rele. . Revoluţiile şi asasinatele vor deveni, în asemenea împrejurări, tovarăşele nedespărţite ale ticăloasei noastre vieţi de stat şi popor. Dar efectul pe care înnegrirea fără răgaz a conducătorilor acestei ţări îl are peste hotar este, dacă se poate, încă şi mai grav, căci el aduce deconsidcrarea ţării noastre în ochii străinilor. Se cunoaşte anume adagiul, că ori ce popor nu are decât guvernul pe care-1 merită şi atunci, şi poporul român este osândit în mintea oamenilor de treabă şi cuminţi. Dar pentru noi, bunul renume peste hotar are o însemnătate încă mult mai mare. Pretutindeni în împărăţiile vecine suntem înconjuraţi, de frânturile deslipite ale însuşi neamului nostru, şi aceste frânturi cată la noi ca la astrul menit să le încălzească inima răcită prin viaţa între străini şi să le călăuzească mintea spre limanul mântuirii. Noi reprezintâm pentru toţi Românii cea mai înaltă întrupare a idealului naţional, căci noi suntem singura ramură liberă din marele trunchiu al poporului român. Apoi când noi singuri ne arătăm fraţilor noştri ca o adunătură de idioţi, de pungaşi şi de asasini, ce încredere voim să mai aibă ei în noi, ce razim pot să mai spere ei în puterile noastre, ce călăuză pot ei să mai găsească în o turmă de derbedei ? Să bage deci bine de seamă acei ce conduc presa noastră, să mai lase la o parte ocările, insultele, batjocurile şi calomniile; să’şi critice mutual părerile fără a atacă persoanele; căci la urma urmelor persoanele joacă un rol în lume numai întru cât sunt zemislitoare de idei fie acestea închise în propria lor sferă fie ele zemislitoare de fapte. A. D. Xenopol In No. viitor: Schimbarea vieţeipolitice in România de A. D. Xenopol. BIBLIOGRAFIE. V. E. Moldovao, Ce am aflai aci ? Ce este astăzi? Ce nădăjduim de acum ? Editura ziarului Românul, Cteveland Ohio 1900. V. E. Moldovan, Duşmănie povestire. Ediţia 11, Editura librăriei Românul, G'eveland Ohio 1909. Calendarul ziarului Românul pe anul 1910. Cleveland Ohio 1909. , IN ZILELE NOASTRE DE ANARHIE. SCRISORI CĂTRE TINERI. III Cari-s vinovaţii? Mai este nevoie săi denumim? Suntem cu toţii; fiindcă toţi am contribuit prin faptele noastre la dăinuirea acestei situaţiuni intolerabile. Am făcut legi, pe cari însă nu le-am aplicat, fiindcă li se opunea realitatea sufletului nostru, şi de altă parte n'am avut nici curajul să ne dăm cel puţin legile potrivite vechiului suflet. Am mascat deprinderile rele şi egoiste, cu cari veneam din trecut, cu o serie de îndatoriri puse pe hârtie, şi am crezut că lucrurile se vor îndrepta de sine. Lucrurile nu sau îndreptat deloc, ci din potrivă mai rău s’au făcut. Pe hârtie, aveam legi în cari se sancţionau toate cuceririle mari ale culturci omeneşti; aveam consacrate toate drepturile şi datoriile cu care să putea făli un cetăţean liber, dar în fapt urmam vechia practică pe care ne-a dat’o vremea. Rutina şi mentalitatea vechilor clase sociale, şi nu a tuturor, ci a acelor clase sociale cari trăiau din munca altora; defectele ciocoismului trecut: lăcomia şi îngâmfarea de sine, linguşirea către cei mari şi dispreţul către cei mici; toate, toate acestea s’au continuat ca şi mai nainte cu toate că legile cele noi li se opuneau. Deprinderile cele rele s’au arătat mai tari decât toate legile. Compoziţia claselor de sus, e drept că s’a schimbat în aceea ce priveşte persoanele; dar spiritul de boerie, adică dispreţul pentru munca cinstită. a rămas totuşi acelaş. In locul vechilor ciocoi de baştină au venit oameni noi din popor, dar cu aceştia n'a venit şi un suflet nou, ci sufletul a rămas acelaş ca şi mai nainte, tot fuga de ocupaţiuni serioase, tot goana după slujbe; cei noi de multe ori au fost încă mai răi decât cei vechi. Şi aşa legile apusene au avut fiinţă numai pe hârtie; în realitate guvernarea poporului românesc s’a operat prin mijloacele cunoscute mai dinainte; prin frică, faţă de unii; prin hatâr faţă de alţii... Sub masca unui constituţionalism de paradă, am continuat să trăim zilele unui popor oriental. «Toate puterile emană dela naţiune' zicea legea fundamentală a statului românesc! Legea de pe hârtie. Să vedem ce s’a petrecut în realitate. In realitate s’a petrecut tocmai contrariu: Toate puterile au fost proprietatea unei oligarhii, care le-a practicat şi a abuzat de ele în numele naţiunei, fără ca ea oligarhia, să poată fi trasă măcar la răspundere. Dar cum ? vei zice. In modul cel mai natural. Istoria vieţii noastre politice din ultimii 40 ani îţi va desluşi totul. Deodată cu proclamarea Constituţiunei occidentale şi cu aşezarea pe tron a unui prinţ străin, luat din cea mai strălucită casă domnitoare din Europa,—lucruri întâmplate acum 40 ani,—legalmentc poporul român se scutură de toate samavolniciile oligarhiei de odinioară, de toate nedreptăţile şi de toate deprinderile introduse în guvernarea lui de către ciocoii şi de către bizantinii de altă dată; legalmentc, poporul român devenea liber şi stăpân pe destinele sale; el îşi da de aci îna- NOUA REVISTĂ ROMANĂ 165 inte, prin consimţimântul său, ordinea şi autoritatea de care statul avea nevoie: acestea toate legalmente adică pe hârtie. In fapt, după proclamarea constituţiunei şi aşezarea pe tron a prinţului străin, oligarhia nu dispăru ci îşi schimbă numai numele; iar drepturile sale la samavolnicii şi abuzuri rămaseră în fond aceleaşi. Oligarhia îşi păstră şi în noua stare de lucruri posi-ţiunea de mai nainte, deşi decorul fu acum schimbat. In locul privilegiului care se cuvenea protipendadei boereşti ca un drept de naştere, se institui pentru oligarhie privilegiul de a fi în statul-major, sau de a ocupa şefia într’un partid de guvernământ, şi lucrurile îşi reluară apoi cursul de mai nainte. Negreşit, pe hârtie, poporul avea dreptul să indice prin alegerea sa pe acei cari vor trebui să guverneze în numele său, de fapt însă poporul îi găsea pe. aceşti guvernanţi indicaţi gata prin organizaţia de partid. Poporul în organizaţia nouă îndeplinea numai forma cerută de constituţie, în fapt guvernul îl avea, oligarhia cea vechie care să constituise acum în partide de guvcrnămînt. Boerii vechi îşi aveau partidul lor şi boerii noi, adică aşa numiţi burghezi înbogăţiţi tot prin mijloace boereşti, pe al lor, partidul albilor şi partidul roşilor, şi tot boerii guvernau alternativ, poporul era chemat de formă, cel mult, ca să’şi arate preferinţa pentru unii sau alţii, dar ca să-i înlocuiască pe unii şi pe alţii niciodată! Constituţia prevăzuse modul cum vor fi exercitate toate drepturile cetăţeneşti ; Constituţia vorbise de: alegeri, deputaţi, senatori, miniştrii, putere executivă, etc., dar nu vorbise de un singur drept,—şi cum ar fi vorbit ca, căci de un asemenea drept nu vorbise nici o constituţie din lume până atunci,—anume nu vorbise de dreptul pe care îl au partidele politice de a forma guvernul ţării. Acest drept rămăsese subînţeles, adică pe seama tradiţiunei; şi natural că el nu dispăru, ci şi-l arogă vechia oligarhie. Principele străin, adus pe tronul ţărei, l’ar fi putut face să dispară, sau l’ar fi putut trece asupra poporului, dar el nu voi, sau mai bine zis nu putu. Oligarhia fu mai puternică decât bunele intenţiuni ale principelui. Organizarea de partid rămase o afacere internă a în-tocmirei boereşti. Boerii vechi şi noi îşi alcătuiră partidele, şi impuseră pe şefii lor Suveranului. Acesta fu obligat să guverneze prin mijlocirea şefilor de partide cari nu-şi deţineau astfel puterea lor dela suveran, sau dela popor, ci dela colegii lor de bocrie, dela oligarhia din cari făceau şi dânşii parte. In constituţie se zicea : «Suveranul îşi alege pe primul-ministruîn constituţie se zicea iarăşi că «ori ce putere emană dela naţiune»; dar în practică era tocmai contrariul. «Suveranul numea prim-ministru pe omul impus de partide, adică de fracţiunile oligarhiei, şi poporul primea de frică puterea acestui prim-ministru, care graţie parlamentului ales de administraţie era şi în afară de ori ce răspundere! Şi lucrurile merseră astfel liniştit în ţara românească timp de 40 ani. Poporul aproape că se obişnuise în rolul de. figurant pe care i-1 da practica Constituţiunei; Principele, Regele de mai târziu, se obişnuise şi el deasemenea şi gândia chiar cum să găsească mijlocul ca să împace printr’o alternare regulată la guvern pe cele două fracţiuni ale oligarhiei băştinaşe române; iar oligarhia însăşi, ce mai vorbă ! se obişnuise până într’atât că începuse a considera funcţia de prim-ministru ca o avere transmisibilă prin testament, şi îşi alesese în acest scop familiile cari vor trebui să beneficieze pe viitor de asemenea avere! Era cum nu se putea mai bine în cea mai fericită ţară din lume! Când, iată, veni cutremurul social din 1907... Iubite tinere, cunoşti spasmele prin care a trecut oligarhia tomână în primăvara anului 1907 ; cunoşti represiunea; cunoşti ororile... Toate s’au spus şi s’au scris pe larg, când mai exagerat când mai aproape de adevăr, după cum era şi vorbitorul, sau scriitorul. I>ar toţi câţi au vorbit şi scris, n’au uitat cuvântul anarhie ! Anul 1907 nu se poate pomeni, fără să se pomenească şi de anarhie. Anul 1907 nu se poate pomeni, fără să nu se pomenească şi de anarhie. Anul 1907, zic unii, este începutul anarhiei la noi. Aşa să fie oare? Dar pânăla 1907 aveam noi ordine şi autoritate? Ordinea şi autoritatea, cari de fapt existau, erau ele legale, adică în conformitate cu legile noastre constituţionale ? Sau ordinea şi autoritatea ce aveam erau numai extra-legale; pur si simplu bazate pe frica tradiţională a supusului faţă de stăpân ? Şi dacă ordinea şi autoritatea, statului nostru nu erau legale, ci numai bazate pe frică, de ce atunci revoltele ţăranilor din 1907, cari aveau şi ele scopul să impună prin frică anumite cereri să fi fost începutul anarhiei? Anarhia consistă într’un regres, aşa bunăoară când ordinea şi autoritatea bazată pe încredere sunt înlocuite prin acelea bazate pe frică, dar la noi acesta era cazul? La noi ţăranii prin revoltele lor, nu înfăptuiau nici un regres în obiceiurile ţării; ei căutau numai să d'sloce obiectivul sentimentului de frică; de unde până aci frica era îndreptată în contra lor, ei voiau să o îndrepte de aci înainte în contra boierilor.... Dacă ei ar fi reuşit, ordinea şi autoritatea din statul român nu ar fi suferit, mi se pare, nicio scădere de nivel; ar fi fost numai înlocuite persoanele cari ar fi exercitat funcţi-un le autorităţii, şi alta nimic. De ce atunci anul 1907 să fie începutul anarhici? Fiindcă voiau şi ci odată, ţăranii, să cucerească autoritatea pentru ei-şi să impună ordinea în statul românesc prin aceleaşi mijloace de cari se servea oligarhia în contra lor de atâta vreme? Să fim drepţi şi să nu mai acuzăm pe ţărani de anarhie, căci ei nu făceau altceva decât să-şi imiteze stăpânii. Ah! dacă oligarhia băştinaşă română şi ar fi înţeles până aci menirea sa într’altfel; dacă ea, în loc de a trăi pe spinarea poporului, s’ar fi pus în serviciul edu-caţiunii acestuia; dacă ea ar fi mijlocit cvoluţiunea moravurilor publice şi ar fi înţeles că întâietatea sa în hicrarhia societăţii este o întâietate la datorii sociale iar nu la câştig fără muncă , atunci, negreşit, anul 1907 ar fi însemnat începutul anarhiei! Dar aşa cum s’au petrecut de fapt până aci lucrurile, anul 1907 n’a însemnat nici deoum începutul anarhiei, ci cel mult întărirea anarhiei persistente de atâta amar de vreme. De altmintreli nici oligarhia însăş:, întru cât ea a putut să se rostească prin membrii săi de seamă, n’a considerat revoltele ţărăneşti din 1907 ca o adevărată anarhie îndreptată contra statului român, sau contra 166 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ eulturci române, ci ea a considerat revoltele ca o simplă duşmănie îndreptăţită în contra membrilor ei. In timpul zilelor de panică poţi să constaţi şi tu că oligarhia s’a plâns numai de distrugerea caselor şi a hambarelor cu producte, de uciderea persoanelor, de sărăcia care ameninţa în viitor oraşele... dar de slăbirea statului, sau a culturei române, niciodată; ea singură dar a înţeles că între existenţa ei ca clasă diriguitoare şi existenţa statului, sau a culturei române, nu era nicio legătură indisolubilă. Ţăranii revoltaţi, cari au pus foc şi au ucis în primăvara anului 1907, s’au făcut culpabili de crime în contra persoanelor, dar nu în contra ordinei sociale şi a culturei româneşti, pentru simplul motiv că asemenea bunuri nici nu se găseau în calea lor.... Acesta este adevărul; tristul adevăr. Şi acum să venim la anii după 1907, iubite tinere! Revoltele au fost potolite ; cum şi ce fel, nu este momentul să insistăm aci; cuvântul «anarhie» a rămas totuşi în conversaţia zilnică. Ce fapt să se fi întâmplat de atunci care să îndreptăţească persistenţa cuvântului «anarhie»? Un fapt în lumea celor de jos, în lumea celor potoliţi, nu ; taurul a fost înblânzit şi el îşi duce mai departe jugul. De anarhia lui nu mai poate fi vorba. S’a întâmplat însă ceva în lumea celor de sus. Să nu fie oare aci cauza persistenţei cuvântului ? Aşa cred. Cu anul 1907 se sfârşesc frumoşii ani de linişte pentru oligarhia română: anii de digestiune molcomă la sânul bugetului oferit în mod alternativ de miseri-cordia Celui de Sus... Conştiinţele începură să se trezească ; nu conştiinţele celor din oligarhie, ci conştiinţele celor infeodaţi oligarhiei. Căci existau şi de aceştia, şi încă foarte numeroşi. Pe aceştia trebue să-i cunoşti acum pentru ca sa înţelegi schimbarea ce se petrece în jurul tău. Oligarhia care a constituit partidele politice în România, şi din mijlocul căreia până acum se alegeau vizirii, adică primi-miniştrii, era restrânsă la un mic număr de familii: boerii de tradiţie, de o parte, boe-riţii prin rcvoluţiunea (!) de la 1848, de cealaltă parte, împrejurul oligarhiei însă s’a format cu vremea o clasă numeroasă de cetăţeni, o clasă relativ cu cultură şi care sta infeodată oligarhiei. Membrii acestei clase, recrutaţi în cea mai mare parte prin selecţiune din rândul poporului chiar, constituiau instrumentul prin mijlocul căruia oligarhia punea în mişcare maşina Statului. Iii erau funcţionarii Statului mari şi mici; ei erau deputaţi şi senatori, cari votau legile cerute de interesele celor de sus şi adesea negreşit şi de interesele lor proprii; ei erau şi electorii cari duceau la urnă pe poporul suveran ; ei făceau cu un cuvânt bucătăria constituţionalismului nostru de paradă. Intre membrii acestei clase infeodate erau tot felul de profesionişti, unii de talent, alţii mărginiţi şi ca minte şi ca avut; erau proprietari cu şi fără moşie; arendaşi îmbogăţiţi, sau în goană după bogăţie; erau medici, ingineri, profesori de toate gradele de la cei de că-tună până la cei de Universitate, şi erau mai ales avocaţi. Toţi aceştia formau un fel de clientelă a oligarhiei. Unii dintre ei, prin talentul şi munca lor, de- veniseră indispensabili oligarhiei şi din această cauză ei erau curteniţi şi ridicaţi până la posturile cele mai înalte. Această clasă infeodată îndeplinea prin urmare formele legale în statul fundat pe o veşnică ilegalitate. Membrii acestei clase reprezentau cultura apu-sană pusă în serviciul oligarhiei româneşti. Cum erau conştiinţele membrilor acestei clase, te las să ghiceşti tu singur, eu nu mai insist. E destul să spun că la cei mai inteligenţi zeflemeaua» ajunsese de rigoare, de câte ori era vorba de drepturile politice ale poporului... Un exemplu în această privinţă, unul singur, dar caracteristic, cred că-ţi va fi de ajuns. Pe când acela care îţi adresează aceste rînduri îşi făcea studiile sale universitare în Bucureşti, se găsea la Universitatea de aci unul din profesorii cei mai iluştrii pe cari i-a avut vre-odată ţara noastră. Acest profesor, prin talentul şi capacitatea sa, exercita o influenţă covârşitoare asupra tineretului din auditor, şi nu a fost student care să fi audiat la dânsul fără ca să ducă în sufletul său câte ceva din influenţa ce se desfăşura de pe catedră. Acest profesor se ilustra nu numai prin talent şi capacitate, dar şi prin o scrupulozitate exemplară în îndeplinirea datoriilor sale. Pentru nimic în lume el n’ar fi întârziat cu un minut dela o lecţiune anunţată. Era anunţată lecţiunea pentru ora 5 după amiază, la ora 5 fix sosea şi el, fie că înaintea orei, cu câteva secunde numai, s’ar fi întâmplat o eclipsă de soare sau un cutremur de pământ. Nimic nu-1 împiedica pe acest profesor de la punctuala îndeplinire a datoriei. El era tocmai idealul pe care îl în-trevăzuse poetul antic, care scrisese : Si fracius illabatur orbia Impamclum ferient ruinae. Cu toate acestea acest, profesor, atât de scrupulos în îndeplinirea datoriilor şcolare, avea o conştiinţă foarte împăciuitoare în aceea ce priveşte datoriile sale faţă de poporul românesc. De câte ori tineretul care îl asculta n’a avut ocaziunea să-l audă zeflemizând drepturile acestui popor! Când dânsul bunioară făcea aluziune câteodată, şi făcea destul de des, la faptul că crâ deputat, nu zicea: sunt deputatul colegiului I de Gorj sau Vaslui», ci totdeauna: sunt şi eu reprezentatul unui oayecare colegiu din această ţară >, şi gestul complecta gândul... Adică un colegiu oarecare în care a voit să mă aleagă guvernul... Poporul ce să aleagă ? El este un popor oarecare, dator să asculte! Şi acest profesor era ilustru, şi dela el învăţa tinerimea! Cum erau conştiinţele acestei tinerimi însăşi, după o aşâ influenţă, este uşor de înţeles. Drepturile poporului nu puteau fi decât un subiect de zeflemele. Cel dintâiu venit erâ îndrituit să zică : daţi-mi guvernul, adică daţi-mi de partea mea oligarhia care să mă prezinte Suveranului ca şef, şi atunci am şi Cameră am şi Senat, am şi poporul... Prin urmare conştiinţele membrilor acestei clase mijlocii, clasă care se formase între oligarhie şi popor, pentru a servi interesele oligarhiei în contra poporului, deşi ea reprezenta de fapt cultura pe care o aveam în ţară, — conştiinţele membrilor acestei clase mijlocii se adaptase destul de bine la cerinţele oligarhiei, ba încă uneori mai mult de cât bine. Erau în sânul acestei clase mijlocii unele conştiinţe dotate NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 167 cu atâta cinism, în cât oligarhia ar fi putut face cu ele orişice ar fi voit. Din fericire însă, nu erau toate aşâ. Intre conştiinţele acestei clase mijlocii erau şi unele în care bunul simţ şi simpatia pentru popor ţineau un zăgaz puternic în contra zeflemelei şi a cinismului. Erau printre asemenea conştiinţe: funcţionarii de carieră, profesori, medici, ingineri, avocaţi cinstiţi, în sfârşit toţi aceia cari prin serviciul sau profesiunea lor veneau mai des în contact cu poporul, şi cari începuseră a se pătrunde de adevărul, că existenţa lor se sprijină pe munca poporului şi nu pe hatârul oligarhiei... In rândurile acestei clase mijlocii, recrutate, cum spu-serăm, din origini diferite şi având conştiinţele membrilor ei la un nivel moral aşâ de variat, cutremurul social din primăvara anului 1907 produse o mare spărtură. Cohesiunea de până aci a clasei se sdruncină adânc. Prestigiul oligarhiei nu mai fu suficient ca să-i ţină pe toţi membrii numeroasei clase în linişte şi servitu-de. Unii, înfricoşaţi de vijelia pe care o ridicaseră ţăranii, părăsiră pe vechiul stăpân, şi intrară în serviciul acelui ce împrăştia în jurul său frica, se făcură ţărănişti şi popo-ranişti. Alţii, din potrivă, cum erâ şi natural, se strânseră şi mai mult în jurul vechiului stăpân, şi cercară prin teroare să menţină vechea stare de lucruri. Aceştia, deşi unii erau cşiţi din popor, şi deşi unii făceau până aci paradă de idei înaintate, încă chiar de idei socialiste, aceştia se arătară cei mai reacţionari şi cei mai doritori de represiune. Dar partea cea mai numeroasă a clasei sta încă nedecisă. Trecerea de partea poporului, şi cu aceasta inaugurarea unei noui vieţi politice, erâ o hotărâre prea îndrăsneaţă. Poporul de altmintreli, dovedise că nu ştie ce vrea; el vreâ o schimbare, dar cum şi ce fel nu ştiuse să spună. Aservirea ca şi până aci la interesele oligarhiei, adică continuarea aceleiaşi comedii constituţionale, care durează de mai bine de 40 ani ? O asemenea hotărâre părea celor mai aieşi ca o în-genunchiare morală încă şi mai ruşinoasă, ca acea din trecut. Intre aceste două nu mai rămânea de:ât următoarea : Membrii acestei clase mijlocii, recrutaţi prin se-lecţiune din toate mediurile şi fiind mai toţi înzestraţi cu cultură, să ia asupra lor menirea pe care ar fi trebuit s’o ia dela început oligarhia asupra ci: să aplice legile cu sinceritate ; să facă educaţiunea politică a poporului; şi înainte de toate să dobândească încrederea poporului, pentruca în numele poporului şi cu voia acestuia să guverneze. O asemenea hotărâre era singura demnă; dar cine să o propună, şi mai ales cine să aibă curajul să o urmeze? Trebuia un îndemn puternic ; un îndemn care să influenţeze nu numai asupra minţii ci şi asupra inimii atâtor şovăitori.... Din fericire acest îndemn veni mai curând de cât putcâ să fie nădăjduit. O intrigă de club puse pe cel mai strălucit reprezentant al acestei clase mijlocii, pe omul de stat cel mai capabil pe care l’a avut ţara românească, să aleagă între umilinţă şi eşirea din partidul oligarhiei albe. El eşi din partid şi cu aceasta produse îndemnul trebuincios. In câteva zile un nou partid fu constituit sub şefia d-lui Take Ionescu. U11 nou partid nu ca membrii, căci membrii lui sunt în cea mai mare parte foşti membri ai partidului adunat în jurul oligarhiei albe, ci un nou partid ca su- flet, ca tendinţe, un partid care ar fi trebuit să fie de la 1864, de când s’a introdus constituţia bazată pe principiul: «toate puterile emană dela naţiune». Noul partid, după câte-va luni dela constituire, fu destul de puternic ca să se măsoare şi să învingă vechile partide. Şi cum ar fi putut fi altfel ? Erâ şi timpul ca după un 1907 să se trezească în clasa, în care se gă-siau cele mai multe din elementele culte ale ţării noastre, conştiinţa datoriilor cetăţeneşti, şi cu această trezire să se sfârşească odată cu «viziriatele» pe cari oligarhia istorică avusese dreptul să le impună atât M. S. Regelui, cât şi M. S. Poporului! Acum înţelegi, iubite tinere, pentru ce persistă cuvântul de «anarhie» în conversaţia noastră zilnică! Ori ce schimbare pare pentru acei cu deprinderi câştigate o anarhie. Şi se poate pentru aceştia o anarhie mai mare, decât aceea de a ridica încrederea poporului la valoarea unui principiu de guvernare, în loc de a-1 ze-flemisi pe popor, aşa cum se făcea până acum ? Acum înţelegi de asemeni pentru ce partidul cel nou, care se reazimă numai pe încrederea poporului, — ta-Icismill, — este considerat de oligarhia istorică ca partidul corupţiunu! Ori ce schimbare la cele apucate din vechime este în felul său o corupţiune: este ruperea firului tradiţional, care susţinea aşâ de bine interesele unora... Adevărul este însă acesta : talcismul este lichidarea stării de anarhie în care trăiam ; şi lichidarea aceasta este numai la început până acum. (Va urma) G. RĂ DU LEŞCU-MOT RU ŞTIINŢA RELIGIA CELOR PUTINI > Sentimentul religios este un sentiment primitiv, inconştient la început, de care omul nu devine conştient decât târziu, când inteligenţa sa a evoluat şi s’a desvoltat. Formele sentimentului religios au variat în fiecare regiune în raport cu climatul şi alte împrejurări. La început oamenii adorau focul, luna şi soarele, această formă de religie (sabeismul) a fost odineoară răspândită în Arabia, în-Egipt, la Chaldeeni, la Perşi şi la alte popoare. Mai târziu omenirea s’a dedat la idolatrie, adoraţiunea unor imagini (idoli) sau a diferitelor obiecte (fetişi) pietre, săgeţi, animale, arbori etc. cărora imaginaţiunea primitivă le atribuia o putere divină, binefăcătoare sau rea-făcătoare. Cu cât omenirea înaintâ în vârstă cu atâta şi sentimentul religios tindea la unificarea unui singur Dumnezeu. In religia dominantă din Indiile Engleze (Braha-manismul) care numără peste 150 milioane de aderenţi este o singură divinitate compusă din trei persoane : Brahma (creatorul), Wischnu (conservatorul) şi Schima (destructorul). Trinitate pe care mai târziu a adoptat-o şi creştinismul sub forma de tatăl, fiul şi Sfântul Duh. Această religiune conţine unele precepte cu mult NOUA REVISTĂ ROMANĂ l 68 mai frumoase ca ale moralei creştine. Pe când evanghelia spune: «Nu fă. altuia ceea ce nu vrei să ţi se facă ţie», precept negativ, care se mărgineşte a apără răul. In cartea sfântă a brahamanismului « Vedas», acest precept este afirmativ şi porunceşte astfel: «Fă altuia ceeace doreşti să ţi se facă ţie». Din Brahamanism s’a desvoltat Budhismul, cea mai răspândită dintre religiuni care numără peste 400 milioane de aderenţi, ea recunoaşte de asemenea un singur Dumnezeu. Iudaismul sau mosaismul, religia evreilor fundată de Moise şi desvoltată în urmă de profeţi — filosofii evrei — recunoaşte şi ea numai un singur Dumnezeu pe Iehovah. Din Mosaism s’a desvoltat Islamismul sau Maho-metanismul. Fondatorul său Mahomet dispreţuind po-liteismul concetăţenilor săi a căutat să-i înveţe monoteismul. Această religie reprezintă cel mai pur monoteism fără intermediul altor persoane. Christos nu este pentru Mahomet decât un profet ca şi Moise. In fine din Mosaism s’a desvoltat creştinismul, care propagă mai multă iubire pentru Dumnezeu decât pentru oameni şi care-i pregăteşte mai mult pentru viaţa viitoare decât pentru viaţa pământească. Fondatorul ei este Christ, Creştinismul s’a separat şi el la rândul lui în mai multe biserici: catolică, protestantă şi ortodoxă. Când Luther în anul 1517 afişă pe uşa bisericei castelului din Wittenberg, cele 95 de teze ce cuprind învăţăturile lui, toţi reacţionarii din vremea aceia considerau acest fapt ca o mare îndrăsneală şi necuviinţă faţă de religia statului. Evoluţia însă şi-a făcut cursul ei iar protestantismul numără astăzi 120 milioane de aderenţi. Creşrinismul şi-a exercitat acţiunea lui culturală asupra omenirii. Cu cât ştiinţa va progresa cu atâta numărul aderenţilor săi va diminua, căci el devine neputincios faţă de trebuinţele noastre cauzale. Ca concepţie despre lume este în perfectă descompunere, iar ca morală a devenit insuficient. După cum catolicii la început nu vroiau să recunoască de bine cele spuse de Luther, tot aşa astăzi protestanţii refuză în mod energic de a recunoaşte mo-nistmd care se ridică acuma. In Germania un număr însemnat de oameni de ştiinţă şi intelectuali au constituit o ligă intitulată der deut-sche Monistenbund, al cărei scop este de a propaga monismul. Iată în esenţă, după revista germană: 72 Dar despre asta n'am nimic de zis. Oricine are dreptul să crează cum îi vine îndemână. Xu e obligat nimeni să fie de aceeaşi părere cu tine. Poate să-i placă şi poate să nu-i placă articolul tău şi poate să spună ce i-se pare adevărat şi ce nu. Cine se interesează serios de dezlegarea unei chestiuni n’o să citească numai ce zic criticii, trcbue să citească şi opera. E însă altceva de care poţi să te superi. Adică cu ce drept cineva, sub cuvânt că e critic, ar veni să ţi se aşeze dinainte, cu căciula pe ceafă, cu mâinele până la cot în buzunarele dela pantaloni şi, ni tam ni sam, fără să-i fi făcut nimic, să înceapă a-ţi spune că eşti cârn ori că eşti cu nasul mare, ori cu părul roşu ?... Onor. nostru critic îmi spune că: ăesleg această întrebare cu multă uşurinţă, ba că articolul meu e un articolaş (deşi —dacă e vorba să ne măsurăm articolele — al meu e de trei ori mai lung decât al d-sale), ba că minţi foarte iscusite au încercat să afle rostul chestiunii, ba că trebue cunoştinţi, cumpănire, limpezime în judecată... Eu însă nu mă supăr nici de acestea, pentrucă nu mă privesc. Cele zise privesc pe cine le zice şi depind de buna-i creştere şi de respectul ce şi-l poartă însuşi. Vezi uneori pe stradă câte unul care înjură pe toată lumea şi nu se supără nimeni. Tu. D. Sperantia. LITERATURA REGRET Domnul Saval, pe care toţi cei din Mantes îl numesc «taica SavaL, s’a sculat. Plouă. E o zi posomorâtă de toamnă; frunzele cad. Ele cad încetişor în apă, ca o altă ploae mai deasă şi mai molatecă. Domnul Saval nu e vesel. Se tot plimbă de la sobă la fereastră şi de la fereastră la sobă. Viaţa îşi are zilele ei posomorâte, pentru el nu va mai avea de cât zile triste, căci acum are 62 de ani! E singur, flăcău bătrân, fără nimeni împrejurul lui. Cât e de urât să mori astfel, singur cuc, fără vreo iubire sinceră! Se gândeşte la traiul lui atât de searbăd, atât de gol. îşi vede, în trecutul de demult, în trecutul copilăriei sale, casa, casa cu părinţi; apoi gimnaziul, vacanţele, timpul cât a studiat dreptul la Paris. In urmă boala tatălui său, moartea lui. S’a întors să locuiască cu mama lui. Au trăit amândoi, tânărul şi femeia bătrână, liniştiţi, fără să mai dorească ceva. Şi dânsa a murit. Cât e de tristă viaţa! A rămas singur. Şi acum, o să moară şi el, la rândul lui. O să dispară şi atâta tot. X’o să mai fie Domnul Paul Saval pe pământ! Ce lucru spăimântător! Alţii vor trăi, se vor iubi, vor râde şi el nu va mai vieţui. E de mirat cum poţi râde, petrece, fi vesel, sub veşnica siguranţă a morţii. Dc-ar fi numai probabilă, moartea asia, ai mai putea nădăjdui ceva; dar nu, e inevitabilă, tot atât de neînlăturat ca noaptea după zi. Dacă măcar viaţa lui ar fi învăluit ceva; dacă ar fi făcut el ceva; dacă ar fi avut aventuri, plăceri grozave, succese, satisfacţii de tot felul. Dar nu, nimic. Xu făcuse nimic, nimic alt ceva decât să se scoale, să mănânce, totdeauna la aceeaş vreme, să doarmă. Şi tot aşa a dus-o până la 62 de ani. Xici nu s’a însurat măcar, ca alţi bărbaţi. Pentru ce? Da, pentru ce nu s’a însurat ? Ar fi putut-o căci avea oarecare avere. Oare i-a lipsit ocazia? Se prea poate! Dar omul le faCe să se ivească, ocaziile astea. Era moale, iată pricina. Moleşcala era răul lui cel mare, greşeala lui, viţiul lui. Câţi oameni nu isbu-tesc în viaţă din cauza moleşelei. Le vine atât de greu unor firi să se ridice, să se mişte, să facă, să dreagă, să vorbească, să studieze. Şi nici iubit n’a fost. Nici o femee nu dormise la pieptul lui într’o complectă uitare de sine. Nu cunoştea turburările delicioase ale aşteptării, fiorul dumne-zeesc al unei strângeri de mâini, extasul pasiunii covârşitoare. Ce fericire supraomenească trebue să ne copleşească inima când buzele se ating pentru întâiaşi dată, când strângerea a patru braţe, fac o singură fiinţă, o fiinţă pe deplin fericită, din două fiinţe nebune una după alta. Domnul Saval se aşezase cu picioarele la sobă, în costum de casă. Fireşte, viaţa lui fusese neizbutită, cu totul neizbutită. Cu toate astea, el iubise. Iubise în taină, cu durere, cu moleşală, cum făcea orice. Da, iubise pe vechea lui prietină, doamna Sandres, nevasta camaradului său Sandres. Ah! de ar fi cunoscut-o ca domnişoară! Dar o întâlnise prea târziu, era deja măritată. Cu siguranţă că ar fi cerut-o, pe dânsa. Cum o iubise totuşi, fără întrerupere, din prima zi! îşi aducea aminte de emoţia lui de câte ori o vedea, de mâhnirea ce-1 cuprindea când o părăsea, nopţile când nu putea dormi fiindcă gândea la ca. Dimineaţa se trezea totdeauna mai puţin amorezat ca seara. Pentru ce ? Cum fusese odinioară de frumoasă, gingaşă, blondă, frezată, surâzătoare! Sandres nu era omul ce-i convenea. Acum dânsa avea cincizeci şi opt de ani. Părea fericită. Ah ! de l-ar fi iubit, odată! de l-ar fi iubit. Şi de ce nu, când el o iubea? Dacă ar fi ghicit, numai, ceva.... Nu ghicise ea nimic, nu văzuse, nu înţelesese nimic. Şi ce-ar fi gândit? De i-ar fi vorbit, ce i-ar fi răspuns! Şi Saval se întreba mii de, lucruri. îşi retrăiâ viaţa, căuta să prinză o mulţime de amănunte. Îşi aducea aminte de nopţile cele lungi petrecute la Sandres, când soţia lui erâ tânără şi atât de fermecătoare. Îşi reamintea fleacurile ce i le spunea ea, accentele pe cari le întonâ, mici surâsuri mute ce trădau atâtea gânduri. îşi aducea aminte de plimbările lor, câte şi trei dc-a lungul Senei, de Duminicile şi dejunurile lor pe iarbă, căci Sandres erâ funcţionar la subprefectură. Şi deodată amintirea precisă a unei după amiezi petrecute împreună, într’o pădurice de-a lungul apei, îi năvăli în minte. Plecaseră de dimineaţă, ducând cu dânşii mâncările în nişte pachete. Erâ într’o zi frumoasă de primăvară, una din acele zile ce te înviorează. Totul e bine, totul pare fericit, Păsărelele ciripesc Noua Revistă romana 1 “3 mai vesel şi bat din aripi mai repede. Mâncaseră pe iarbă, sub nişte sălcii, lângă apa scăldată de soare. Aerul era călduţ şi îmbălsămat de miros de sevă; îl sorbeai cu nesaţiu. Ce frumoasă, eră ziua ceea! După dejun Sandres adormise pe spate: «Cel mai bun somn din viaţă» spuse când se trezi. Doamna Sandres luase braţul lui Saval şi amândoi plecaseră de-a lungul malului. Se sprijinea pe dânsul. Râdea, spunea: «Tare sunt înviorată, prietene». Şi el o privea cutremurându-se până-n adâncul ini-mei, simţind că păleşte, temându-se ca ochii să nu-i fie prea îndrăsneţi, ca o tremurătură de mână să nu-i trădeze taina. Dânsa se împodobise cu o coroană făcută din iarbă şi nuferi şi-l întrebase: «Aşa, îţi plac?». Şi cum el nu răspundea nimic — mai de grabă i-ar fi căzut în genunchi — ea se puse pe râs, pe un râs nemulţumit, spunându-i în faţă: «Haida de, prostule. Vorbeşte ceva!» Era cât pe ce să plângă, tot fără să găsească un singur cuvânt. Toate astea îi năvăleau în minte precise ca’n întâia zi! Pentruce îi spusese ea: «Haida de, prostule. Vorbeşte ceva ! Şi-şi aduse aminte cum se sprijinea încetişor pe el. Trecând pe sub un copac aplecat, el îi simţise urechea atingându-i obrazul şi se retrăsese brusc, de teamă ca nu cumva ea să creadă intenţionată atingerea. Când dânsul îi spusese: < Oare n’ar fi timp să ne întoarcem ? ea îi aruncase o privire neîncrezătoare. Desigur, îl privise curios. Pe atunci nu gândea la aceasta de loc; şi iacătă că acum îşi aducea aminte! — Cum doreşti, prietene. Dacă eşti obosit, să ne întoarcem. Şi el îi răspunse: — Nu că sunt obosit, dar Sandres s'o fi sculat. Şi dânsa, înălţând din umeri îi spuse: — Dacă te temi că soţul meu să nu se fi deşteptat, asta-i altă socoteală ; să ne întoarcem ! La întoarcere, tăcea şi nu se mai sprijinea pe braţul lui. Pentruce ? Acest «pentruce» încă nu şi-l pusese. Acum îi părea că înţelege ceiace nu pricepuse până atunci. Oare ?.... Domnul Saval roşi şi se sculă buimăcit ca şi cum cu treizeci de ani mai tânăr, auzise pe doamna Sandres spunându-i: «Te iubesc!» Oare e posibil ? Această bănuială ce-i pătrundea în suflet îl chinuia! E oare posibil ca el să nu fi văzut, să nu fi ghicit ? Oh I de-ar fi adevărat, că norocul îi bătuse la uşă şi că el nu dăduse să-l prindă? Îşi zise: «Vreau să ştiu. Nu mai pot rămâne în îndoială. Vreau să ştiu !» Şi se îmbrăcă repede. Gândea : «Am şaizeci şi doi de ani, ea cinzeci şi opt; se cade prea bine s’o întreb.» Şi ieşi. ' Casa lui Sandres se afla de cealaltă parte a străzii, aproape în faţa casei lui. Se îndreptă în spre ca. La sunetul de clopot, servitoarea veni să-i deschidă. Ea fu mirată că-1 vede aşa de dimineaţă. — Dumneavoastră, la ora asta, domnule Saval, vi s’a întâmplat vreo nenorocire? , Saval răspunse: — Nu, dar dute spune cucoanei că aşi vrea să-i vorbesc cât mai de grabă. — Cucoana pregăteşte compoturile de pere pentru iarnă: e în bucătărie şi neîmbrăcată. — Bine, dar spune-i că e un lucru important. Servitoarea se dus.e şi Saval începu să se plimbe în salon cu paşi mari şi nervoşi. Şi cu toate astea nu se simţea încurcat. O va întreba lucrul acela, cum ar întreba ceva despre bucătărie. Şi asta fiindcă avea şaizeci şi doi de ani i Uşa se deschise; apăru dânsa. Acum, era o femee grasă şi rotundă, cu faţa plină şi cu râsul zgomotos. Ţinea mâinele depărtate de corp; mânecele îi erau suflecate deasupra braţelor goale îmbibate de zeamă zaharisită. întrebă liniştită: — Dar ce-i prietene; eşti cumva bolnav? El răspunse: — Nu, dar vreau să te întreb un lucru ce pentru mine are multă însemnătate şi care îmi chinucşte inima. îmi promiţi că-mi vei răspunde fără înconjur? Ea surâse. — Sunt totdeauna sinceră. Vorbeşte. — Iată ce: te-am iubit din ziua în care te-am văzut. Oare ai observat aceasta ? Dânsa răspunse zâmbind : — Haida de prostule! Fireşte că am observat-o din prima zi! Saval începu să tremure; îngână: — Aşa dar ai ştiut...? Atunci ?... Şi tăcu. Ea întrebă: — Atunci?... Ce? El răspunse: — Atunci... Ce-ai fi gândit?... că., ce... Ce-ai fi răspuns? Dânsa râse mai tare. Picăturile de sirop îi lunecau până ’n vârful degetelor şi cădeau pe parchet. — Eu?... Dar nu mai întrebat nimic. Nu eu trebuia să-ţi fac o declaraţie. Făcu un pas spre ea: — Spune-mi... spune*mi... Iţi reaminteşti ziua aceea când Sandres adormi după dejun pe iarbă... şi când noi amândoi ne-am plimbat împreună, până în acel loc.... Aştepta. Dânsa încetă să mai râdă şi acum îl privea drept în ochi: — Fireşte că-mi aduc aminte. El reluă tremurând: — Ei bine... în ziua aceea... de-aş fi fost... de-aş fi fost... întreprinzător... ce-ai fi făcut ? începu iar să râdă, ca o Lniee ce nu regretă nimic şi răspunse sincer, cu glasul limpede şi cam ironic: — Aş fi cedat, scumpul meu. Apoi se întoarse şi fugi spre compoturile ei. Saval ieşi în stradă, mâhnit ca după o nenorocire. Mergea pe ploaie, cu paşi repezi, drept înainte, coborând spre mal, fără să gândească încotro se îndrepta. i?4 NOtiA Revistă romană Când ajunse la mal, apucă la dreapta, şi începu să-l urmeze. Merse mult timp, ca mânat de un instinct. Ilainele-i curgeau de apă, din pălăria-i moale ca o cârpă picura ca dintr’o ştreaşină. Mergea mereu, mereu înainte. Şi se pomeni la locul unde dejunaseră odinioară şi a cărui amintire îi copleşea acum inima. Se aşeză sub arborii desfrunziţi şi plânse. Guy de Maupassant (Trail. de P: L ) NOTE ŞI DISCUŢI UNI * 12 SOCIALISM ELECTORAL IN HAINĂ POPORANISTĂ Socialiştii vor desfiinţarea proprietăţii. Poporaniştii sunt pentru întărirea micei proprietăţi. Prin urmare poporaniştii nu sunt socialişti. Astfel se argumentează în presă, în întruniri şi chiar în Parlament. Aşa, de pildă, iată ce afirma un fost ministru şi actual preşedinte al Camerii în şedinţa'din 12 Decembre 1907. «Mă mir de felul în care se tratează o chestiune ştiinţifică, şi cum se aduce o învinuire de socialism unor proecte de legi, cari numai de socialism nu pot fi învinuite. Oricine are o oarecare idee de socialism, îşi poate da seama de netemeinicia unei asemenea învinuiri. In doctrina socialistă din ţările occidentale, născută din trebuinţele proletariatului industrial, care nu există la noi, — ideia proprietăţii individuale este combătută de toţi socialiştii». «Socialiştii din ţările apusului, produşi de proletariatul industrial, nu consideră pe ţăranul mic proprietar ca un partizan, ci ca un duşman firesc al ideii socialiste». Este întemeiată această argumentare? Nu. Aceste afirmări, dacă nu sunt izvorâte din dorinţa de a curăţi partidul liberal de o grea învinuire, — dovedesc că cel care le-a rostit nu este de loc în curent cu mişcarea socialistă djh ţările apusului. Intr’adevăr, ce urmăreşte astăzi socialismul în Franţa? A rămas el credincios idealismului de altă dată? Adică, este el încă şi astăzi încredinţat că nedreptăţile aci pe pământ vor lua sfârşit de îndată ce utopicile şi ceţoasele formule marxiste vor fi atât stăpânitoare pe minţile celor cari cârmuesc noroadele ? Nu, de mult socialismul în Franţa a încetat de a mai fi o propagandă de doctrine utopice şi încâlcite. Astăzi, socialismul nu-şi mai amână împlinirea idealului într’un viitor foarte îndepărtat. In Franţa şi aiurea, căpeteniile socialiste au iuţit pasul şi sub îndemnul lor, socialismul, lepădându-se de Marx şi de toţi sacerdoţii, altă dată apoteozaţi, şi-a schimbat şi tactica şi doctrina: din idealist a devenit pozitivist, din teoretic a devenit foarte practic, din nebulos a devenit foarte simplist. «După ce a trecut, în scurgerea veacului, prin faze diferite, religios şi autoritar cu Saint-Simon, umanitar şi sentimental cu Fourier, dialectic cu Proudlion, pretenţios ştiinţific cu Marx şi Lassale, socialismul, ne spune D’Eichthal, se prezintă astăzi ca o putere electorală, ţintind prin buletinul de vot la cucerirea parlamentului şi a influenţelor politice şi sociale, cari depind de eL. înţelegeţi ? Astăzi socialismul este în Franţa o forţă electorală având ca armă în potriva ordinei sociale buletinul de vot. S’a rupt dar cu vechea teorie marxistă. Nu se mai crede astăzi în lagărul socialist că influenţa politică a unei clase este deadreptul isvorâtă din forţa economică; adică, nu se mai crede că, numai îmbună-tăţindu-şi starea materială, va putea muncitorimea să-şi croiască şi să-şi netezească pârtia în spre puterea politică. Astăzi teoria este răsturnată. Socialismul modern crede că, de îndată ce puterea politică va fi cucerită, restul va veni dela sine. - Marx — spune un scriitor — a trebuit să se întoarcă cu faţa în jos Î11 mormântul său, când a auzit că se predică asemenea erezii de către nişte discipoli, cari se închină la el ca la un Dumnezeu >. Odată îndrumat astfel, socialismul s’a văzut silit să-şi arate încă odată lipsa de respect faţă de cei mai veneraţi ai săi pontifi. Aşa, votul universal, numit de Engels «cel din urmă instrument de împilare în mâinile claselor posedante , şi multă vreme dispreţuit în tabăra socialistă, este de câtva timp foarte mult preţuit de căpeteniile socialiste şi adoptat ca zdravănă armă de luptă. De atunci idealul ca şi întreaga doctrină socialistă s’au schilodit cu desăvârşire. Şi nu e greu de priceput pentru ce. E la mintea omului că propaganda electorală n’ar fi prins dacă muncitorilor zoriţi de nevoi, li s’ar fi dat nişte făgă-dueli, cari, chiar realizabile să fi fost aveau să se împlinească într’un viitor foarte îndepărtat. Cine ar mai alerga să asculte pe oratorii socialişti, şi cine le-ar da votul, dacă în locul neînţeleselor teorii marxiste, nu li s’ar desfăşură programul unor grabnice şi concrete revendicări în potriva ordinei sociale. Nevoile electorale, au scoborât dar jos de tot idealul socialismului. Astăzi, nu se mai vorbeşte de prefacerea morală, fără de care—spuneau vechii apostoli ai socialismului— oricp schimbare în bine este cu neputinţă. Nu se mai pomeneşte nici de sacrificiul datorit societăţii, principiu pe care se întemeia propaganda sectelor comuniste. Astăzi, din potrivă, se aţâţă şi se întărâtă patimile cele mai josnice, şi toată grija propagandiştilor stă în a nu izbi în prejudecăţile poporului suveran. Care este ţinta actuală a grupului socialiştilor zişi parlamentari ? se întreabă E. Redus. Să adune voturi şi să cucerească puterile publice.... atrăgând pe alegători prin toate meş-teşugirile care îi ademenesc, şi dându-şi toată silinţa să nu le izbească prejudecăţile». Aşa se explică pentru ce în discursuri şi în ziare, socialiştii se străduesc să bată în struna celor mai înjositoare pofte. Aşa se explică pentru ce, începând cu impozitele şi sfârşind cu serviciul militar, toate sarcinile care apasă azi asupra individului sunt puse spre desfiinţare în programul socialist. Aşa se explică pentru ce, în rândul celor mai năzdrăvane făgădueli este în totdeauna vârâtă şi promisiunea de a despuia pe cei avuţi în profitul celor strâmtorări. Bine înţeles că simpatiile celor de jos se îndeasă în jurul celor cari promit atâta fericire şi belşug, şi ceata deputaţilor socialişti sporeşte mereu. 175 NOUA REVISTA ROMÂNA Am biruit! Avem atâtea milioane de voturi! exclamă plini de mulţumire călăuzele socialismului. Dar idealul, dar teoriile marxiste, au triumfat şi ele? Nu. «Instinctiv, ne spune D’Eichthal, alegătorii şi aleşii au simţit că o societate coordonată după formulele vagi ale lui Marx şi ale lui Engels, ar fi fost ceva foarte îndepărtat şi foarte nebulos, şi că era mult mai bine să se servească de ceeace aveau sub mână, deja preparat de capitalism. Pentru ce atâtea transformări complexe şi încâlcite în principiul proprietăţii, pe câtă vreme se poate ca printr’un articol de lege să faci să treacă proprietatea din mâinile lui Jacques, care a pri-mit’o moştenire, sau a câştigat’o, în mâinile lui Petre, care se crede în drept să profite de ea?» Cum se vede tot maldărul de teorii marxiste se reduce astăzi la următoarea simplistă şi ademenitoare formulă: Statul are menirea să asigure bunul trai ti al celor cari ti’au, luând dela cei cari au. * * * Şi nu e numai atât. Nevoile electorale au cerut ca din nou programul socialist să fie maltratat. Şi iată de ce. Ea oraşe, în centrele industriale, în faţa lucrătorilor, cari n'au nici un petec de pământ, se poate vorbi fără înconjur şi cu deplin succes de suprimarea dreptului de proprietate. La ţară, nu. Ţăranul—se ştie —în Franţa şi pretutindeni, este foarte bănuitor şi foarte încăpăţânat păstrător al datinelor vechi. Pe el nu’l poate ademeni perspectiva unei prefaceri violente a felului său de viaţă, şi mai ales nu’l poate câştiga propunerea de a renunţa la dreptul de proprietate. Acolo, ca şi la noi, dragostea săteanului pentru bucata sa de pământ îi este prea adânc înfiptă în suflet, pentru ca o propagandă, fie cât de îndulcită, să i-o poată desrădăcina. Socialiştii au înţeles numaidecât acest lucru. Ce era de făcut ? Ce drum să apuce? Să se lepede încă odată de divinul Marx care spusese că: - Regimul micilor cultivatori independenţi, lucrând' pe socoteala lor, trebuc nimicit ? Sau să renunţe la cucerirea celor dela ţară? Discuţiunea a fost aprinsă şi înpotrivirea a fost crâncenă din partea câtorva habotnici admiratori ai lui Marx. Biruinţa însă şi de data aceasta a fost de partea acelora cari pun mai presus de toate interesele c-lectorale. Aşa se explică ciudata schimbare de tactică a socialiştilor de pretutindeni. «Trebue ca faţă de ţărani, să schimbăm cu desăvârşire modul nostru de a lucra, mărturiseşte cu sinceritate un socialist german; trebue să ardem mai întâi toate vechile broşuri, de cari, ne-am servit pentru propaganda industrială*. Şi aşa s’a şi făcut. In Franţa şi pretutindeni, cea mai de seamă năzuinţă a socialismului — desfiinţarea proprietăţii, — a fost doborâtă de nevoile electorale. In faţa sătenilor nu se mai pomeneşte azi de suprimarea micii proprietăţi. «Partidul socialist, stăpânind puterea — spunea un orator socialist — departe de a voi să turbure pe ţăranul proprietar în pacinica posesie a petecului de pă- mânt, pe care-1 fecundează cu sudoarea sa, va suprima impozitele cari îl apasă, îl va scăpa de cămătarii, cari îl istovesc, desfiinţând datoriile cliirografare şi ipotecare». Şi pentru ca voturile ţărănimii să se reverse şi mai din belşug asupra lor, căpeteniile socialiste au mers şi mai departe. Anume, în programul agricol întocmit la 1892 şi 1894 în congresele din Marsilia şi Nantes, nu numai că au hotărît că mica proprietate este vrednică de a fi respectată, dar încă au şi declarat că ea va fi mărită în dauna marilor domenii luate detentorilor trândavi. Aci a fost târât socialismul. Pe aceste cărări încâlcite sunt astăzi nevoiţi să-şi furişeze propaganda purtătorii steagului roşu. * * * La noi, ce c dreptul, socialismul nu arc două atitu-’ dini. Adică, nu este contra proprietăţii, la oraşe, — şi pentru proprietate, la sate. Poporanismul nostru, încă dela a lui răsărire, nu a avut decât un singur şi nestrămutat ideal: să sape şi să exproprieze pe marii proprietari în profitul şi întru înfiriparea celor mici. Şi e uşor de priceput pentru ce. La noi neexistând mari centre industriale, nu există nici cete de lucrători înfometaţi de greţoase linguşiri şi de violente atacuri împotriva proprietăţii. Avem însă o foarte numeroasă ţărănime, care, din pricina ignoranţei şi a mizeriei în care se sbate, poate mai mult ca cea din Franţa, să fie sbuciumată şi întărâtată de către agitatorii fără conştiinţă. Asupra acestei ţărănimi, şi numai asupra ei, propunându-şi să lucreze proporaniştii, e la mintea omului că n’au avut nevoe să împrumute ambele atitudini ale socialiştilor francezi. . Au adoptat însă şi sunt pe cale să mânuiască cea mai primejdioasă armă a socialismului: Votul universal. Nu-1 au încă, şi de aceea sunt nemângâiaţi. Când şi acest atât de scump vis al poporanismului se va împlini; când milioanele de analfabeţi vor avea putere să asigure biruinţa oratorilor de răspântii, poporanismul va fi slobod să puc la încercare întregul tipic al utopiilor socialiste, şi într’un glas cu Jaures, va fi în drept să declare: • Noi nu avem nevoe de a fi răzvrătitori, într’un timp şi într’o ţară în care legalitatea, chiar bine mânuită, este revoluţionară şi regimul parlamentar poate să fie un formidabil instrument de dislocare şi renovare. Noi ne servim, în potriva societăţii nedrepte şi barbare, chiar de mecanismul pe care ea l-a creat». Pe scurt, din faptul că cei dela Iaşi nu urmăresc desfiinţarea proprietăţii, nu se poate trage încheerca că poporanismul nu e o sectă a socialismului. Poporanismului nu-i lipseşte de cât votul universal, pentru ca să poată prăvăli asupra noastră tot răul, pe care socialismul îl revarsă de atâta amar de vreme în ţările apusului. Bine înţeles că, şi lipsiţi de această primejdioasă uneltă, socialiştii noştri, adăpostiţi cum stau sub streaşină partidului liberal, au avut putinţa să facă însemnate şi destui de numeroase isprăvi. M. M111A11.EANU MOtTA REVISTA ROMANA ERATĂ In studiul Lupta, solidaritatea socială şi morală, publicat în numărul trecut al revistei noastre, sau strecurat câteva erori tipografice. In prima coloană rândul al 7-lea de jos în sus, în loc de malul să se citească mielul. In a 3-a col. rând. 2 de sus, în loc de supărat, să se citească superior; iar în rândul 7 în loc de intimă, întinsă. In a 3.-a col. rând. 4 să se pue particula în, înainte de cântarea... iar în rândul de jos sunt în loc de este. In col. 6 rând. 20, înainte de: când e vorba,., să se pue altul de luptă; iar în rând 4, de jos în loc de întemeiate, intensiti ';e. Col. 7 rând 11 în loc de amoral, amoralul. ^ Analizează complect urine | ^ sânge, lapte, spule, semţiuni, suc gastric, fecale, para- ^ ziţi, tumori, apă, vin, ceară, miere, stofe, ele. I Laboratorul D-ruIui 6. Robin i g $ % £ g singurul Dr. în medicină specialist cu o prac-® tică de Laborator de 15 ani, $ De 11 ani Şef de Laborator al Spitalelor Civile $ Str. I. C. Brătianu (Telefon 13/69) S ------ Cel mai mare laborator particular de --- | Bacteriologie, Microscopie şi Chimie | ^ Vase pentru strîns urină, etc. şi instrucţiuni se tri- 8 £ £ mit la cerere. .. _ « G. S. BECHEANU & I. ILIESCU STRADA LIPSCANI, 26 BUCUREŞTI -----5*5--- STRADA LIPSCANI, 26 MAGAZIN de NOUTĂŢI şi MANUFACTURĂ Lânuri pentru rochii: Hommesponvon, cheviotte gros-cote etc., şi Postavuri în toate genurile. MATASARIE Cachemir soie, cliarmense, crepe de chine etc. Tafjetas din fabrica Bonnet culori şi negre Atelier special pentru rochi şi confecţiuni PÂNZĂRIE Jerseuri, Flanele, Cache Corsels tricotate. Ciorapi şi Batiste. CORSETE Dantele torehon şi broderii veritabile Rayon special pentru Lingerie şi Trousouri ^ gata şi după comandă PREŢURI FIXE ŞI MODERATE --------------- Cea mai ingenioasă maşină de scris este YOST Singura care scrie fără panglici MODEL 10: cu claviatura dublă. MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată. Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori. HULIT R EŞTI Cntoa Viefnrîoi >’<• ' * TET.EFON VIILE DUILIU ZAMF1RESCU 2, STRADA ZORILOR, 2 |3j Pn.lnt.ul Muntelui de Pietnte | H TELEFON 7\o. SS'OT 1 | Vinuri de cca mai superioară calitate | | LOCAL DE CONSUMAŢIE | || Serviciu In domiciliu ^ | Angrosiştilor li se acordă rabat | [râaaEgfialKiBnaiiCToraiiCTBiKiliCTaiaiiairaamiicaBnaiIrilonoiiraBrKiiiKiamiiicnBmiiiatBtSl Ciocolata si Cacao ZatnfitCSCU Sunt preferate de cunoscători iVLUEKT 1IAER, II uoureijtT Str. Numti-Fomiilllu 7.