NOUA REVISTĂ
R OWYÂnA
ABONAMENTUL: (48 numere)
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI
In Rora&nia un an................io lei
11	şcase luni..........6 ,,
jn toate ţările uniunei poştale un an 12 „
,	11	" şeaaeluni7 ,,
APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ
DIRECTOR :
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdînand, 55. — Bucureşti
C RADULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
ARTA u N NUMĂR:
25 Bani
Se găseşte cu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pe ultima pagină 11# pagină: 10 lei.
No. 8.
DUMINICĂ 13 DECEMBRIE 1909
Voi. 7.
SUMARUL
NOUTĂŢI:
Atentatul contra d-lui I. I. Brătianu.—Plănui-rea unei mari greşeli politice: represiunea în contra sindicaliştilor.—Revista revistelor.
POLITICA:
Profesor N. Basilescu. D. P. P. Carp.
CESTIUNI ACTUALE:
Dr. C. N. Tonescu-Iaşi. Răspuns d-lui A. C. Cuza.
M.	Miiiăileanu. Errare humanum...
CRONICA ŞCOLARĂ:
Ion S. Floru. 0 discuţiune asupra şcoalelor particulare.
LITERATURĂ SI TEATRU:
Haralamb G. Lecca. In Alpi. .
Eugen Porn. Teatrul Naţional: «Viforul» de d-l Barbu Delavrancea.
ŞTIINTA:
Victor Anestin. Mersul cometei Halley pe cer.
NOTE ŞI DISCUŢIUNI:
N.	Ştefănescu-Iacint. Politica externă.
NOUTĂŢI
Atentatul contra d-lui 1. I. Brătianu.
Atentatul săvârşit în ziua de 8 Decembrie cor. de către lucrătorul Gheorghe Jelea în contra primului ministru, 1. 1. Brătianu, a emoţionat adânc întreaga naţiune românească. Simpatia de care se bucură persoana, în contra căreia fusese in-dreptat atentatul, explică cu prisosinţă această emoţiune împărtăşită de toată lumea. Toţi oamenii politici, fără deosebire de partid, s’au grăbit să condamne atentatul şi să aducă fe-Icitări primului ministru, care a scăpat cu câteva răni uşoare din cele trei focuri ale lucrătorului Jelea.
Asociăm din toată inima urările noastre pentru sănătatea d-lui 1. 1. Brătianu, şi nu putem în deajuns să deplângem fapta criminală a lui Gheorghe Jelea.
N.	R. R.
*
* #
Plănuirea unei mari greşeli politice: represiunea în contra sindicaliştilor:
După crima neisbutită a lucrătorului Gheorghe Jelea, partidul liberal pare că voeşte a plănui o mare greşeală politică. Atentatorul la viaţa primului ministru fiind sindicalist, se vorbeşte acum cu insistenţă de legi de represiune în contra sindicaliştilor.
Aceasta însă ar fi o mare greşeală politică.
In Germania, in anul 1878, se comiseseră două atentate, de către doi socialişti, în contra blândului şi înţeleptului împărat Wdhelm I. Prinţul de Bismark răspunse la aceste atentate cu legi de represiune în contra socialiştilor. Cari fură însă consecinţele legilor lui Bismark? Mişcarea socialistă deveni mai unitară şi mai serioasă ca mai nainte, şi prin suferinţele aduse de lrgile lui Bismark ea dobândi şi un ideal. Persecuţiunile lui Bismark deteră socialiştilor caractere şi martiri, elemente de care era atâta nevoie pentru a asigura mişcării lor o reuşită. După puţini ani, politica lui Bismark fu învinsă de socialismul persecutat, şi Împăratul, contra căruia fuseseră îndreptate atentatele, se găsi constrâns el însuşi să pună în discursul tronului din 1881 următoarele cuvinte : «Convingerea noastră este, că vindecarea ranelor sociale nu «va fi dobândită prin represiunea socialiştilor, ci prin îmbu-«nătăţirua liniştită şi pozitivă a soartei lucrătorilor...
Aceasta se va întâmpla şi Ia noi, de sigur.
O lege de represiune în contra sindicaliştilor va însemna la noi îndrumarea socialismului sindicalist pe calea terorismului rusesc.	. .
Legea de represiune va da sindicalismului caractere şi martiri, şi cu aceasta îi va da şi o voinţă.
Toată lumea deplânge negreşit atentatul săvârşit în contra d-lui I. I. Brătianu Dar această deplângere nu trebue să ne facă a dori răsbunarea acestui atentat cu preţul liniştei statului român.
De altfel, suntem convinşi, că d. I. I. Brătianu printre cei dintâi, va vedea că este mai cuminte, şi în viitor mai bine pentru siguranţa persoanei sale chiar, a da lumei muncitoare legi drepte şi înpăciuitoare decât legi de represiune, cum îl povâţuesc câţi-va politiciani diu jurul său.
G. R. M.
*
% *
Revista Revistelor.
Cumpăna. Anul I. No. 1. Noua revistă săptămânală este scrisă în întregime de scriitori bine cunoscuţi: M. Sadoveauu,
D. Anghel, St. O. Iosif, II. Ghendi. Multă literatură nu se putea face în cele 16 pagini ale Cumpănei, cum ar fi de aşteptat dela scriitorii amintiţi... Dar se va face o literatură bună!
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
ti4
Nu ne îndoim. Era însă nevoie de o nouă revistă, când Sa-doveanu, Angliei, Iosif şi Cliendi puteau scrie ori unde?
Cumpăna, după nume, pare să indice o direcţie spre polemică mai mult decât spre literatură... Aci stă poate şi explicarea nonei publicatiuni.
O cumpănă pentru cântărirea atâtor producţiuni ncampanile în deajuns este in cazul acesta bine venită. Urăm confraţilor noştri tot curajul trebuincios.
Ramuri 1 —15 Noembre. D. N. Iorga dă primul capitol din Istoria oşlirei româneşti în care se ocupă despre vaduri. In acest capitol d. Iorga face un rezumat din acelea ce istoriceşte se ştie că s’au petrecut pe la diferitele vaduri de intrare în ţările româneşti. In zadar căutăm în acest capitol, după cunoştinţe ştiinţifice cari pot fi folosite de un strateg viitor al oştirei rotnâne. D. Iorga, ca în toate ale sale, face şi aci o compilaţie de note reţinute prin memorie şi nu o operă de judecată. — Bucăţi literare de A. D. Atanasiu, V. Lascâr, Ca-ton Theodorian, etc.—Dl C. S. Făgeţcl printr’un articolaş T)-l Rădulescu-Motru şi naţionalismul, se arată ca un demn şcolar al d-!ui Torga, adică fraziolog fără miez. Pentru d. Fă-geţel, ca şi pentru toţi jorgiştii şi cuziştii de altfel, critica ideilor cui-va se reduce la insulte triviale. In articolul său, d. Făge-ţel comite şi o falşificare pe care nu o putem lăsa fără protest. D-sa zice că d. Motru s’ar fi mărturisit naţionalist în felul d lui Iorga prin scrierea sa de acum cinci ani, «Cultura română şi Politicianismul» ! D-l Făgeţel n’a înţeles nici «Cultura română şi Politicianismul» precum n’a înţeles nici ultimele articole ale d-lui Motru asupra naţionalismului. In urmă cu cinci ani, ca şi acum, d. Motru este teoreticianul întărirei românismului prin muncă şi prin recunoaşterea defectelor moştenite, iar nu prin fraze şi prin laude de sine, cum face d. Iorga. Naţionalismul d-lui Iorga şi Cuza este o fază, — ultima, să sperăm, — a goanei după «câştigul fără muncă», — despre care ne-a vorbit aşa de mult nemuritorul Eminescu.
Românul literar şi politic, 27 Noembrie. Caion despre Maiorcscu:
«Fără îndoială că Tilu Maiorcscu e unul dintre cele mai luminoase spirite ale acestei ţări. Lui i se datoresc cele mai frumoase pagini de critică românească şi, după Odobescu, este singurul scriitor român care ştie să scrie româneşte ; apoi lecţiunile sale de Ia facultatea de litere sunt şi ele pilde pentru limpezime, elocvenţă şi probitate didactică.
«Tilu Maiorescu este o figură care rămâne şi va ocupa, împreună cu Odobescu, capitolele singure, unde, în istoria literară a unei ţâri fără literaţi, se vor întâlni două figuri de artişti. Aceasta e întâia cauză ce ne face să nu aprobăm actul necugetat al d-lui Haret, iar a doua este strânsa noastră legătură cu universitatea, unde ne-am format intelectualiceşte şi am putut preţul erudiţia şi cinstea unor profesori, din nefericire nu dintre cei noi».
Convorbiri critice, 25 Noemvrie. Nuvele şi poezii de Mi-liail Sorbul, A. Mândru, N. Davidescu, Ana Godreanu, A. Bănăţeanu, etc. — N Em. Teohari, un studiu comparativ : Maiorescu şi Gkerea.	•
«Glierea e un înainle-mergâfor, unul din oamenii aceia, cari, cheltuind mult talent şi întrebuinţând muncă stăruitoare, isbuteşte să deschidă calea unui nou gen literar. Odată munca aceasta făcută, cei ce vin mai târziu, au drumul mai uşor şi condeiul mai slobod. Formula şi limba e dată, sarcina lor stă numai în alegerea subiectelor şi în folosirea inteligentă a mijloacelor de scris, moştenite de la dânsul.
«După mine, d. Glierea mai are încă un merit: ne-a deschis ochii asupra literaturii ruseşti. Articolele sale au fost o revela-
ţiune pentru tinerimea universitară de pe vremuri. Noi auzisem doară de Puşkin, dar despre Tolstoi, Dostoievsky, Turghenef nu ştiam mai nimic. Astăzi cunoaştem mai toate operile de seamă cari au fost traduse şi în franţuzeşte, şi cred că le înţelegem mai bine decât Francezii, pentru că poporul rus cu civilizaţia lui pripită, cu moravurile lui încă brutale, cu înclinarea sa spre fatalism, dar mai ales cu tezaurul lui de milă şi îndurare, se apropie mai mult de poporul nostru.
«D. Maiorescu a rămas până azi maestrul criticii judecătoreşti, omul, de gust. care nu umblă după scopuri.
«Foloasele artei!... La ce să ne întrebăm, zice /dânsul, de scopul ori folosul ei practic ? Dar prin faptul că eşti suspendat
0	clipă, dar această transformare internă, nu are oare nici un folos ? In artă, domnilor, nu există scopuri meschine, nu există idealuri mărginite. Eminescu n’a avut nici un scop definit când a scris Plopii fără soţ; el a scris fiindcă eră cuprins de entusiasmul limbei româneşti şi mânat de expansiunea simţirii lui. Căci scopul e moartea artei, e o îndeletnicire caro n’o priveşte, ca un element absolut tterogen».
«Forma — iată ceeace a atras în totdeauna pe d. Maiorescu. Discursurile sale politice, polemicele sale personale, sunt tot alât de îngrijite ca o prelegere sau un studiu literar. O pagină din Glierea o poţi rezuma şi spune mai bine uneori, — pe Maiorescu trehue să-l citezi; construcţiile lui sunt impecabile, desăvârşite, orice altă schimbare ar miişorâ neîndoios efectul. Fm, cu măsură până şi în vehemenţ-S, el a descoperit şi lovit multe vanităţi, înlr’un stil admirabil».
O bogată revistă critică de Mihail Dragomirescu.
Neamul Românesc, 6 Decembre. Semnalăm articolaşul, D. Panu trăieşte, scris de N. Iorga, un articolaş în care profetul dela Vălenii de munte se scoboară jos, jos de tot... «77. Panu trăieşte» este scrisul unui canibal rătăcit în cultura europeană. Iată începutul:
«/mi impusesem a nu vorbi de bătrânul cu su/lel murdar care se chiamă Gheorghe Panu. Dacă moartea face iertat pe oricine, credeam că apropierea de mărginele vieţii înseninează şi curăţă. Când, anul trecut, acela pentru care se ccrşia la chestură, când acela care era funcţionar şi deputat şi căruia
1	se ierta aceasta pentru că i se immărau zilele, a intrat în Cameră, cu puşi şovăitori, privind trist şi încercând gesturi de prietenie către acei ce-l înconjurau, un sentiment care n’a-vea nimic a face cu ura şi cu dorinţa de răzbunare, s'a mişcat în inima mea...
Gerem iertare cititorilor că reproducem din proza acestei hiene înfometate; datoria de cronicari ne obligă. D. N. Iorga trece încă în ochii multora drept un copil naiv... Copil, se. poate ; dar copil sălbatic, in tot cazul!
Economia Naţională, Notmbre. D. C. I. Băicoianu sfârşeşte articolul său: Ce ne învaţă presa Austro-Ungarâ, cu următoarea constatare:
«lată de ce, la rândul nostru susţinem fără temere de a fi desminţiţi, că degenerarea calitativă a grânelor ungureşti necesită şi va necesita încă multă vreme amestecul cu grâul românesc, şi de ce nutrim convingerea că, oficialitatea Austriacă, dar mai cu seamă cea ungară, vreâ nu vreâ, va fi silită mai curând sau mai târziu să toarne apă in vinul agrarianismului său ; altcum, va nimici puternica sa industrie a morăritului in care se află îngropată o mare parte a capitalului şi forţelor naţionale, reducând-o la o fabricaţiunc de interes local, provocând astfel toate urmările pe caro un atare proces ’l va atrage după sine.»
Vfrax
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
II 5
POLITICA
n. P. P. CARP
UN TESTAMENT POL'TIC!
Onor. d-1 P. P. Carp este. desigur, azi, personalitatea politicii cea mai originală:
Originală, prin trecutul său, căci este aproape ultimul dintre veteranii marei generaţiuni, ce au fondat România modernă.
Originală, prin statornicia în ideile sale politice,—neclintite.
Originală, prin chiar aceste idei, care îl diferenţiază de toţi oamenii politici de azi, şi îl izolează, aproape singur, în chiar partidul său.
Originală, încă, prin ideile sale în politica naţională a Statului român şi care îl izolează la rândul lor, — în întregul iveam românesc, — şi de aici şi de peste Car păţi.
Onor. d-1 P. P. Carp «a fost,—şi este, — un om onest» — nimeni nu poate tăgădui aceasta — nici chiar d-sa nu se îndoeşte, precum a spus’o în Cameră, că posteritatea îi va decerne acest modest, dar curat titlu.
Onor. d-1 P. P. Carp, însă, voeşte ca posteritatea, ca ţara să’i mai decearnă un testimoniu, — că trecerea sa prin viaţa politică a lăsat .şi urme, — şi desigur urme neşterse.
Oricine judecă cu imparţialitate trecutul unui om politic, care deşi încă din fericire este în mijlocul nostru, pe care, însă, vârsta îl apropie fatal de încheerca carierii sale, — nu poate să nu recunoască, că Onor. d-1 P. P. Carp a lăsat în urma sa o brazdă luminoasă, ale cărei licăriri se perd în cel mai înalt punct al Istoriei noastre, în epoca organică a Statului român.
Nimeni nu poate tăgădui că Onor. d-1 P. P. Carp a luat o parte activă la toate marile acte naţionale săvârşite în decursul lungei sale vieţi politice de 50 de ani, — ba chiar că pe unele le-a adus la îndeplinire singur, — precum afirmă însuşi, — cum sunt de ex. chestiunea Dunărei, chestiunea agiului, împroprietărirea însurăţeilor, acte dintre cari, unul singur ar fi suficient pentru a creia un titlu de onoare celui mai mare cetăţean.
Dar sfera politică a Onor. d-lui P. P. Carp nu consistă numai în partea sa activă,—pozitivă, — ci mai ales în partea sa negativă: fiind aproape 40 de ani,' din cei 50 ai carierei sale, continuu în opoziţiune, din acest turn de observaţiune, cu un ochiu vigilent, el a supraveghiat mişcările acelora ce erau la cârmă şl cu glasul său argintiu, limpede ca cristalul, el a dat semnalul de alarmă atunci când nava ameninţa să cadă în primejdie prin vina celor ce o conduceau: de câte ori, într’adevăr, el nu a ferit Vasul Naţiunei de stân-cele abrupte printre care se avântase!
Şi, desigur, Onor. d-1 P. P. Carp a putut, cu drept cuvânt imputa tânărului deputat de Fălciu, că nu a tratat cu destulă cdnştienţiozitate datele istorice».
Nu, — daţi Cesarului, ce este al Coşarului, — şi d-lui P. P. Carp ce este al d-lui P. P. Carp!
Onor. d-1 P. P. Carp poate eşi din lumea aceasta ca un om just, după cea mai înaltă accepţiune a cuvântului platonician,—căci d-sa şi-a îndeplinit datoria,— şi toată datoria către ţara sa, şi ţara nu va uită tot ceeace ’i datoreşte.
intr’un timp, când ideile erau o marfă ce aveau un preţ pe piaţă, şi se ofereau celui ce da mai mult, Onor. d-1 P. P. Carp a avut singur curajul să zică:—eu nu cumpăr ideile altuia şi nu vând pe ale mele; eu păstrez pe ale mele, pentrucă eu le consider că cele mai propice pentru ţara mea,—şi neclintirea sa, în ideile sale, a fost desigur o trăsură de caracter politic.
Intram timp când conştiinţele aveau şi ele un curs pe piaţă, când şi ele se ofereau celui ce da mai mult, d-1 P. P. Carp a răspuns semeţ: eu nu mă vând!
Intr’un timp, când curagiul civic era o virtute, când interesele materiale ameninţate făceau să plece grumajii celor mai trufaşi, Onor d-1 P. P. Carp a ţinut cu superbie sus capul său, şi. a întărit-«curajul celor timoraţi..
Da, Onor. d-1 P. P. Carp a fost o figură luminoasă, un caracter statornic, un cetăţean roman, demn de timpurile cele mai eroice ale patriciatului roman ; şi Istoria nu o va uita, ea va înscrie în litere de aur curat, fără nici un abagiu, trecerea d-lui P. P. Carp prin viaţa noastră politică.
Dar Onor. d-1 P. P. Carp nu se mulţumeşte cu laurii culeşi în decursul lungei sale cariere politice, d-sa voeşte să exercite încă o influenţă activă şi diriguitoare asupra vieţii noastre politice de azi, şi d-sa se expune, prin urmare, benevol examenului şi criticei opi-niunei publice, ce d-sa pretinde să conducă.
Din acest punct de vedere, d-1 P. P. Carp ne aparţine nouă — timpului nostru, — d-sa ese din cadrul senin al Istoriei pentru a intră în vâltoarea spumoasă a luptelor politice.
Ce este azi d-1 P. P. Carp şi ce voeşte d-sa?
«Pe când totul se schimbă şi înnaintâ în jurul lor (nobililor francezi dinainte de Marea Revoluţiune), ne spune Taine, ei singuri stau pe loc».
Pe când totul se schimbă şi înaintează, în jurul Onor. d-lui P. P. Carp, d-sa, — singur, — stă pe loc.
Este de sigur frumos pentru un filosof care pretinde că a descoperit adevărul, şi tot adevărul, să per-severe întrânsul,—schimbarea ideilor ar afirmă slăbiciunea convingerilor,—dar omul politic este un filosof relativ, —nu absolut,— el nu pretinde că a descoperit piatra filosofală, care să facă pentru vecie fericirea poporului său,—el arc o aspiraţiune mai modestă,—de a fi făcut societăţei un pas mai înainte către progres,— şi de a fi consolidat progresele deja realizate: întocmai ca cârmaciul care conduce o navă, el trebue să o facă să înainteze printre stâncele abrupte sau furtunile vieţei, ferind’o de primejdie, de naufragiu.
Iată pentru ce el trebue în totdeauna să înainteze —şi el—cu ea: să dicteze mateloţilor manoperile ce împrejurările momentului îi impune, iar nu să se pironească într’o idee nepotrivită lor, sub pretext că ar fi să se contrazică dacă ar schimba-o, şi aceasta sub pedeapsă de a face ca corabia să facă naufragiu.
Oh ! dacă nobilimea franceză ar fi evoluat ca şi no-
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
i 16
bilimea engleză,—Franţa nu ar fi avut să deplângă cataclismul din 1793,'—şi nici sbuciumările ce de un secol încoa o frământă.
Oh! dacă Guizot ar fi văzut că lărgirea dreptului de vot se impune,—nu s’ar fi deslănţuit Revoluţia din 1848 şi nu s’ar fi surpat atât de uşor tronul lui Ludovic Filip.
Oh! dacă Napoleon III ar fi înţeles mugetul vulcanului popular, ce murmura sub picioarele lui, nu s’ar fi aruncat cu atâta uşurinţă în războiul contra Germaniei, în care a perdut şi tron şi Ţară.
Oh! dacă azi descendenţii nobilimei engleze nu vor înţelege, precum au înţeles antecesorii lor, că vântul bate cu furie la stânga, că poporul voeşte să fie stăpân absolut,—fără împărţire,— pe destinele lui, atunci uraganul va spulbera, precum valurile furioase măturară eri Messina, ultimele vestigiuri ale unor timpuri dispărute de mult şi aproape uitate.
Ideile politice ale Onor. d. P. P. Carp,—ca ideile sale de gubernii, d. ex., ca ideile sale de reformă agrară,— erau încă bune, acum 20 de ani, şi de sigur că legea sa de Tocmeli agricole din 1893 a fost un pas înainte asupra legii din 1882 a lui C. A. Rossetti, care şi ea fusese un pas—cu mult mai gigantic, asupra odioasei legi din 1872, care era opera unui guvern conservator, din care însă-şi d-1 P. P. Carp făcea parte.
Dar când principiul însuşi al acestor legi — libertatea tocmelilor, — s’a dovedit inoperant, ineficace, a persevera într’însul, nu este a expune nava naţiunei din nou a naufragiu?
Tot asemeni, de sigur, că realizarea în parte a fă-găduelei solemne ce legea din 1864 a făcut fiilor de clăcaşi,—despuiaţi de dreptul lor secular de a avea pământ de hrană şi loc de casă, în perpetuu, în moşiile particularilor, până la 2/3 din întinderea moşiilor acestora, -dea li şefi dat pământ în moşiile Statului—fâgădu-ială repetată pe câmpiile Bulgariei, în toiul Răsboiului Independenţei şi uitată a doua zi,—a fost pentru anul 1888 şi după răscoalele din anul acesta un fapt politic oportun şi drept,—dar tot urmările au dovedit că această măsură nu a fost suficientă pentru a remedia răul, căci şi după ea starea săteanului nostru a devenit şi mai precară şi mai rea, până ce ea ’i a adus la disperarea din 1907; această revoluţiune nu dovedeşte ea Onor. d-lui P. P. Carp, că politica urmată de D-sa şi de întreaga sa generaţie a dat faliment, că acest faliment ne-a condus până în fundul abizului, din care în zadar voim să eşim,urcând tot treptele zidite de ea,— ele sunt putrede şi rupte, ele nu se mai pot închea, şi că trebue dar să clădim o scară nouă, să închipuim o altă politică nouă ?
Dar ce să zicem de ideia sa politică, faţă de fraţii noştri de dincolo?
«Când vom hotărî a zis d. Carp, dacă din Românii de dincolo trebue să facem buni cetăţeni ai Imperiului Austro-Ungar, sau să’i lăsăm să se maghiarizeze, atunci chestiunea va fi rezolvată!» (din discursul d-lui P. P. Carp, «Epoca» 5 Oct. 1909).
Când, aşa dar, linţoliul morţei Ideei naţionale se va fi întins peste toată suflarea românească de dincolo de
Carpaţî,când dincolo de Carpaţi nu se va mai auzi «dulcea limbă românească ce noi cu drag grăim .’,— când toţi fraţii noştri vor vorbi şi vor simţi ungureşte,—când privirile lor nu vor mai căuta dincoa de Carpaţi, ci spre Tisza, Budapesta şi Viena, — când, într’un cuvînt, «somnul cel de moarte în care’l adâncesc barbarii de tirani» va fi coprins toată românimea de dincolo,—oh ! atunci, de sigur, Onor. d-le P. P. Carp că chestiunea este rezolvată!
Dar Neamul românesc nu voeşte să se sinucidă, nici să fie ucis: el este plin de vlagă şi de speranţe în viitorul lui.
Şi dacă Dumnezeu şi împrejurările nc-au despărţit, sufletul nostru este unul, el bate deodată şi aici şi peste Carpaţi şi peste Dunăre,—şi până la Pind.
Neamul românesc este ca un singur om, cu un singur suflet, — când îi tai numai un deget, întreg corpul se sgudue şi suferă.
Când un Român merge la temniţă pentru că a vorbit româneşte, a simţit româneşte, a întins mâna lui frăţească fraţilor de sânge, întreg neamul românesc se cutremură şi ’l doare.
Dar politica noastră externă, adică o politică pur sentimentală, de inimă, de suflet, faţă de fraţii noştri de dincolo, este legitimă ; mai mult încă, ea este dictată de propria noastră datorie de conservaţiune.
Noi nu cerem şi nu voim decât un lucru, ca acei ce pretind la prietenia noastră să nu jicnească sentimentele noastre naturale faţă de fraţii noştri de dincolo; să’i trateze în oameni, iar nu în sclavi, să’i respecte precum şi noi ’i respectăm pe ei aici, să’i lase să trăiască în limba şi datinele lor, fără a turbura inima şi conştiinţa lor naţională.
Dar politica de abandon a fraţilor noştri, la care ne învită onor. d. P. P. Carp, este o politică de sinucidere pentru Statul român însuşi.
Cine nu vede primejdia ce ar fi pentru el, când la graniţele lui în loc să întâlnească 3.000.000 de suflete de frate, bătând cu dânsul împreună, el ar întâlni
3.000.000 de maghiari, animaţi de sentimentul de ură ce rivalităţile de rasă duce cu sine?
Norocul României libere, acea ce a făcut posibilă plutirea micei insule în mijlocul oceanului slav şi mongol, este Onor. d-le P. P. Carp, acest fapt unic: că jur împrejurul ei fiii Românismului au veghiat ca la intrarea unui altar sfânt, păzind graniţele ei; cu jertfa lor, cu suferinţele lor seculare, s’a clădit România liberă!
• Oh! dacă în Basarabia nu erau Români, dacă în Bucovina, Crişana, Maramureş, Transilvania ori Banat nu erau Români, dacă chiar braţul drept al Dunărei nu era păzit de Români, de mult mica insulă era înghiţită de valurile oceanului slav sau mongolic.
Ca straje neadormite, fraţii noştri respândiţi pe culmile munţilor sau pe malurile Dunărei, au înconjurat cu peptul lor, arca sfântă în care se păstrează Taina şi Idea naţională română, pentru ca ea de aci, la adăpost de ori ce profanaţie, pe toţi să’i îmbărbăteze, să’i încălzească şi să’i unească, într’un suflet.
Şi Onor. d. P. P. Carp ne propune să’: repudiăm ! ne propune să abandonăm Idealul unui neam întreg ce veacuri, o mie de ani, ne-a însufleţit, ne-a unit şi ocrotit!
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
>>7
Oh ! nu, — a fost un moment de distracţie, — de bravadă, atât de obişnuite la Onor. d. P. P. Carp, de originalitate, această butadă a bătrânului bărbat de Stat-Ea nu va schimba nimic în sentimentele şi ideile noastre, — în ideile fraţilor noştri, — dar cu toate acestea, nu putem stăpâni o dureroasă strângere de inimă, că ele au putut eşi din gura unui bărbat politic român, ca Onor. d. P. P. Carp, şi dela înălţimea tribunei Parlamentului Neamului românesc.
«Dar lumea, zicea divinul Ilomer, este ca pădurea,— vântul suflă frunzele uscate,—pe când pădurea înverzită face să dea altele mari în primăvară!»
Profesor N. Basilescu
de la Universitatea din Bucureşti.
CEŞTI UNI ACTUALE
RĂSPUNS IM.UI A. C. CUZA
Din întâmplare am citit în «Neamul Românesc> din 13 Noembrie a. c. articolul d-lui A. C. Cuzaprin care doboară printr’o lovitură de condeiu întreaga reputaţie ştiinţifică a marelui naturalist german Ernst Haeckel.
Nu m’arn revoltat de acest atac mortal pentru ITae-ckel şi nici nu voesc cu această ocazie să-i iau apărarea, căci Haeckel n’are nevoe de apărare; el numai există de azi înainte după lovitura pe care i-a dat-o d-nul Cuza. Aş fi înţeles ca d. Cuza să atace pe ITae-kel în chestia monismului, cu toate că nici în acest domeniu filosofic nu l-ar putea judecit nepărtinitor, dar să-l acuzi pe marele naturalist Haeckel de falşificator al ştiinţei, asta nu mai este permis unui om cult.
Fiindcă această gravă acuzaţie e bazată pe aventura celor trei clişee voiu căuta să explic publicului cult şi nepărtinitor la ce se reduce chestia clişeelor. Mai în-nainte însă trebue să se ştie că His şi Wirchow au fost cei mai mari duşmani personali a lui Haeckel; profesorul Elcischmann din Erlangen este singurul antidarvi-nist german, deci singurul antidiluvian care nu poate în consecinţă să aprobe pe Haeckel; iar Joh. Reinke, botanistul din Kiel, e unul din cei mari fericiţi membri din asociaţia lui Kepler» (Keplerbund) care pe baza creştinismului apăra ştiinţa de ereziile lui Haeckel.
De oarece însuşi llaekel a răspuns acuzaţiei «celor trei clişee; voiu căuta să dau în esenţă chiar răspunsul său din Decembrie 1908 pentru a nu mai da naştere la discuţii fără sfârşit.
încă dela 1906 se înfiinţase în lena asociaţia mo-niştilor (Monistenbund) care avea de scop desvoltarea şi răspândirea unei concepţii unitare a lumei bazate pe rezultatele ştiinţelor naturale moderne şi mai cu seamă pe ideia evoluţiei adecă pe teoria descendenţei reformată de Danvin. Pe baza acestei teorii s’a stabilit origina simiană a omului, s’a răsturnat dogma nemurirei sufletului şi credinţa într’un Dumnezeu personal care a creiat şi conduce lumea. Aceste idei fundamentale au fost expuse de Haeckel încă dela 1866 în cartea sa de Morfologie generală şi mai târziu la 1899 în «Enig-
mele Universului». Ele au fost admise de majoritatea naturaliştilor.
— Dela început chiar, Monismul acesta a fost combătut cu violenţă de teologii creştini şi de filosofii dualişti. Pentru salvarea religiei creştine ameninţate (?) s’a înfiinţat acum câţiva ani la Francfurt pe Mein asociaţia lui Kepler (Keplerbund) care recunoaşte revelaţi-unea şi minunile, D-zeu personal şi sufletul nemuritor. Toate cercurile conservative, ortodoxe, reacţionare, stăpânite de spiritul clericalismului le-au venit în ajutor cu bani şi influenţe şi au început un răsboiu în regulă contra moniştilor, şi în special contra lui Haeckel, preşedintele lor de onoare.
Cel mai activ orator ambulant al Kepleriştilor este astăzi Dr. Arnold Brass, un zoolog deraiat, care timp de 30 de ani s’a trudit în zadar ca să câştige o catedră universitară şi care astăzi vrea să ajungă mai repede la scop pe baza unor scrieri în contra Danvi-nismului şi a teoriei simiene a omului. El evită toate dovezile ştiinţifice şi denaturează lucrurile printr’o întorsătură curat jesuitică. In special atacă personal pe Haeckel şi scrierile lui dar Haeckel n’a răspuns la aceste pamflete a lui Dr. Brass.
In Aprilie 1908 Dr. Brass într’o conferinţă atacă iarăşi pe Haeckel acuzându-1 de «falşuri ştiinţifice; .El pune din nou pe tapet chestia «celor 3 clişee»; căci să ştie d-1 Cuza că această acuzaţie a fost adusă întâia oară contra lui Haeckel încă dela 1874 de către anatomistul His la care Haeckel a răspuns cu vârf şi îndesat prin cartea lui de Antropogenie (edit. IV, p. 857, 1891). Dr. Brass în acea conferinţă a ajuns cu impertinenţa şi prostia până a susţine că Haeckel ar fi pus un cap de embrion uman la un embrion de momiţă şi viceversa, se afirmă, că însuşi el, Brass ar fi făcut desemnele lui Haeckel.
Aceste minciuni revoltătoare au determinat pe Haeckel să răspundă în chestia «falşificării desemnelor de embrioni».
Haeckel recunoaşte că din vre-o 100 de desemne de embrioni ce a întrebuinţat sunt vre-o 8 exagerate, dar această exagerare provine din cauza insuficienţii materialului de observaţie. Se ştie câte dificultăţi întâmpină un embriolog când voind a stabili o serie de forme găseşte stadii intermediare dela cari nu poate luă decât desemne schematice. Dar dacă aceste desemne sunt atacate în falş atunci ar trebui considerate ca falşe toate desemnele schematice cari se dau prin tratatele clasice de anatomie, embriologie şi zoologie. încă dela 1874 anatomistul His din Leipzig a atacat pe Haeckel pe tema aceasta şi a primit răspunsul cuvenit.
Despre acest răspuns nu pomeneşte nimic Dr. Brass şi caută a deschide din nou chestia crezând că a sosit momentul oportun pentru a se asigură de succesiunea lui Fleischmann, antidarwinistul din Erlangen.
Săgeţile înveninate pe cari blânda societate creştină a Kepleriştilor (Keplerbund) împinsă de iubirea aproapelui, le-a aruncat contra lui Haeckel se întorc acuma asupra lor. Truda ce pun de a amestecă dogmele religiei creştine cu rezultatele ştiinţelor naturale moderne, este cea mai mare încercare de falşificare. In acest sens se poate consideră societatea Kepleriştilor ca societate de falşificatori a filosofiei naturale.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
r 18
De altfel, în urma pamfletului publicat de Dr. Brass majoritatea naturaliştilor de valoare din Germania au iscălit un protest publicat în revistele şi jurnalele principale ale Germaniei, prin care arată că teoria Darwi-nismului şi chestiunea originei omului nu pierd nimic din valoarea lor chiar dacă Haeckel ar fi întrebuinţat câteva desemne schematice exagerate. Se înţelege că în acest protest n’au iscălit nici Fleischmann, nici Reinke, nici chiar vestitul Dr. Brass după care s’a luat vestitul domn profesor A. C. Cuza.
Aceasta spre ştiinţa celor nepărtinitori. Iar la ncvoe voiu reveni.
Dr. C. X. Ionescu-Iaşi.
Profesor la liceul Naţional
ERRARE IIUMAN UiM...
D-l A. C. Cuza, cunoscutul profesor dela Iaşi, care pe vremuri a arătat pumnul lui Dumnezeu, — astăzi, după o matură chibzuinţă, şi la o matură vârstă, este unul din cei mai dârji şi mai aprinşi apărători ai bi-sericei. — După unii, această faptă nu e de natură să înalţe pe om. — Cu alte cuvinte, nu e nici moral, nici pilduitor ca un om care în tinereţe a fost trufaş ateu, — să profeseze cu ostentaţie creştinismul la o vârstă când mintea se curăţă de ateismul nelipsit tinereţii.
Este întemeiată această judecată ?
Negreşit nu mi-e în gând să mă refer la cele ce se petrec în viaţa politică. — Adică, nu vreau să afirm că fapta d-lui Cuza este la adăpost de orie mustrare, numai pentru cuvântul că mulţi, foarte mulţi oameni politici, s’au lepădat de convingerile multă vreme împărtăşite.
Xici nu vreau să răspund citând părerea unui mare cugetător, mi se pare Emile Faguet, care găsind că e foarte firesc ca omul să-şi primenească părerile, ajunge la încheerea că cineva pentru a-şi păstra unitatea de credinţe trebue numaidecât să treacă din-tr’un partid într’altul.
Nu, — lepădarea de ateism, nici pe departe nil se aseamănă cu părăsirea unor credinţe politice.
lntr’adevăr, ce a făcut d-l Cuza? — A recunoscut autoritatea bisericei creştine, — adică şi-a pus toate puterile minţii şi ale sufletului în slujba celei mai înalte şi mai curate morale. — A făcut bine ?
Negativ nu poate să răspunză nimeni, şi nici că a răspuns cineva pe ori unde s’a înfipt drapelul ateismului. — In afară de anormalul Xietzsche, nimeni, fie cât de habotnic liber cugetător, nu s’a încercat să susţină că a propovădui şi a făptui înaltele virtuţi creştine, însemnează a fi om vrednic de hulă şi de ocară.
Din potrivă, toţi liberii cugetători, — până şi Com-bes, fostul prim-ministru francez, care a dezgrădinat biserica de Stat, recunoscând că religia creştină este codul moral cel mai perfect şi cel mai bun, au fost nevoiţi să afirme împreună cu Renan că «Cristos nu va fi nici odată întrecut».
Cristos nu va fi nici odată întrecut ? — Da, — aşa
e.	— Acesta este adevărul în veci adevărat.
Poate că idealul religiei creştine este prea înalt; poate că acest ideal nimeni nu l-a atins. — De aci însă nu rezultă că a nâzui înspre împlinirea mântuitoarelor porunci, însemnează a fi om vrednic de mustrarea opiniei publice.
Şi cu toate acestea creştinismul este departe de a intra în voia tuturor. — De ce ?
Unii, mai ales oamenii de ştiinţă, partizani ai moralei independente, — sunt prea mândri pentru a nu se lepăda de o doctrină, care — după expresia democratului Voltaire — te sileşte să crezi la fel cu cele mai înalte şi mai de jos făptuiri omeneşti. — Alţii, adică socialiştii, aceşti vrăjmaşi ai ordinei sociale, vor să desrădăcineze credinţa, pentru că învăţătura creştină, înfrânând orice năzuinţă de răzvrătire, stă în drumul acestor cioclii ai ordinei sociale, după cum o igienă care ar fi în stare să stârpească toate molimele, ar sta în drumul decoratorilor de pompe funebre. — «Nici o doctrină — ne spune Laveleve — nu e mai bine întocmită ca materialismul ateu pentru a umplea inimile lucrătorilor de furie şi de ură contra ordinei sociale, care le determină condiţiunea, şi pentru acest motiv îl adoptă şi îl propagă apostolii răzvrătirii».
Pe scurt dar, pe mulţi îi indispune creştinismul; dar când e vorba să se cântărească valoarea diferitelor sisteme de morală, toţi într’un glas afirmă: Cristos nu va fi nici odată întrecut.
Aci stă deosebirea cea mare. Pe când cineva, schimbându-şi părerile politice, este ori când expus la tot felul de critici şi învinuiri, — nimeni trecând dela necredinţă la credinţă, nu poate fi învinuit că a rătăcit drumul.
Şi nu e numai atât. — In deosebire de drumul în zig-zag pe care îl urmează cugetul omului în domeniul vieţii politice, — evoluţia sufletului nostru cu privire la ideea de Dumnezeu, este în totdeauna sau mai în totdeauna aceeaşi.—Cine nu ştie că aceia cari încă după băncile şcoalei încep prin a fi mândrii atei, — mai totdeauna sfârşesc prin a se împăca cu Dumnezeu atunci când le-a ajuns mintea la maturitate. — De necopţi la minte atei gem toate liceele noastre; de convinşi drept-credincioşi este plină societatea oamenilor formaţi. — Nu este şi acesta un semn că" într’un fel trebue judecată lepădarea de unele convingeri politice, şi într’altfel trebue privită pilduitoarea trecere dela necredinţă la credinţă ?
De altfel, aşa este privită chestiunea aiurea. — Cel puţin în Franţa nici un om serios nu s’a gândit să-i tăgăduiască lui Brunetiere dreptul de a vorbi în numele religiei creştine, pentru motivul că distinsul scriitor francez a stat mult pe gânduri până să se hotărască a pronunţa cuvântul: Cred.
Aşa stând lucrurile, nu înţeleg asprimea cu care este judecat actul d-lui Cuza. — Fapta d-sale, departe de a contribui la schilodirea caracterelor, •— este de natură să împuţineze stricăciunea morală, desmeticind pe mulţi şi îndemnându-i să se scuture cu un ceas mai nainte de zgura nccrcdinţii.
Al. AlnrAit.EANU.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
I 19
CRONICA ŞCOLARA
O DISCUTIUNE ASUPRA SCOAUELOR ’ PARTICULARE
Domnule Director,
La un articol cu totul obiectiv, crez eu, asupra examenelor şcoalelor particulare, publicat în Revista generală a învăţământului, D. 1. Clinciu, director a unui institut particular, s’a crezut dator să dea un răspuns (?) mai mult personal în revista d-voastră. Pentru respectul ce-1 port cititorilor Noii reviste române, primesc să răspund articolului d-lui I. Clinciu. Ar fi mai plăcută şi mai instructivă discuţiunea, dacă s’ar putea privi lucrurile cu mai multă seninătate, dacă solu-ţiunea căutată ar fi mai pre sus de vreun interes material, dacă luptele noastre de profesori ar avea în vedere mai mult idealuri de viitor decât exigenţe de moment; ar fi mai plăcut să discuţi cu cineva, faţă de care să simţi ca o nepoliteţă că ai zis eu şi o necuviinţă că ai zis tu. Insă participanţii la o discuţie nu se aleg ci se îndeasă ei, uneori cu feţe încruntate, cu lovituri şi cu strigăte asurzitoare, în cât distingi acolo mai mult o mânie care fierbe, de cât o inteligenţă care se exprimă. In acest caz discuţiunea nu mai poate trece pe deasupra persoanelor, aci trebue să constaţi insuficienţele şi uşurinţele necugetate.
1.	Căci e o mare uşurinţă, ca fără probă, fără o dovadă oarecare, D-l Clinciu să scrie: ministerul face tot felul de concesiuni elevilor leneşi şi cu protecţie». Acest domn profesor, o putea spune cuvintele acestea şi înaintea unei judecăţi ? Sau nici nu bănueşte, că dacă ai drept de a scrie orice, eşti şi răsponsabil de aceeace scrii ?
Ce probe poate da d-lui că «ministerul a căutat să înfăţişeze publicului şcoalele particulare numai ca aşezăminte de speculă» ? Care ministru din ultimii 20 de ani a făcut aceasta ?
Uşurinţă însoţită cu o îngâmfare nesăbuită se vădeşte în părerea d-lui despre profesorii publici, examinatori ai elevilor particulari: se joacă din răutate eu soarta nenorociţilor, elevi, fac chestionări riclicale şi gesturi provocătoare (la ce ?). Alai toţi profesorii universitari au examinat elevi particulari, mai toţi profesorii secundari, şi contra tutulor cere d. Clinciu ca să
se pună capăt acestor capricii revoltătoare . Tot corpul profesoral public să se recunoască în aceste caracterizări ? Exemple de chestiuni pretenţioase am citat şi eu în articolul numit şi într’un raport despre examenele de sfârşitul anului, nu le citam însă ca să arăt capricii şi răutăţi, ci exageraţii, isvorîte dintr’o intenţie bună de îndeplinire a datoriei. Acei profesori nu numai că nu sunt de lepădat, ci sunt buni de recomandat şi fiindcă cei mai mulţi sunt tineri inteligenţi, observaţiile drepte le vor fi de folos şi d-lor şi şcoalei.
Când vedem asemenea oameni, cu asemenea idei, să ne mai mirăm de lipsa stăpânirii de sine, de lipsa de educaţie, de lipsa de respect ? Cum ? Scrii într’o revistă, pe care o pot citi toţi elevii tăi,, că viitorii lor examinatori sunt răi, pun chestiuni ridicole, fac ges-
turi provocătoare şi mai ai pretenţia că vei putea deş teptâ în sufletul lor amintiri plăcute despre vicaţa din şcoală, amintiri duioase despre profesorii lor? Le spui că ministerul face c'oncesiuni elevilor leneşi şi cu protecţie şi să mai fii în stare să le mai deştepţi sentimentul de ordine în stat, de respect pentru lege şi autoritate, de iubire pentru patrie, care e mai mult armonia socială de cât pământ şi aer ? Şi încă să te mândreşti tocmai prin ceeace păcătueşti ? Intă o adevărată anomalie!
Cu conştiinţa întunecată de supărare a judecat şi purtarea mea, când a scris copilăroasa judecată «d-l inspector Floru poate fi bănuit de rea credinţă, când prezintă lucrurile sub un alt aspect, vorbindu-ne dc libertatea învăţământului privat, deşi e ştiut că autoritatea şcolară, chiar în timpul de faţă, prin d-sa personal, nu-ţi permite să te abaţi o iotă dela programele oficiale, ca şi când ele n’ar putea să fie supuse, oricând, discuţiunilor şi modificărilor.» Logică inflexibilă ! Fiindcă o lege, un program poate fi discutat şi modificat (de cine, nu spune) urmează că poate fi şi călcat, şi că libertatea consistă în a le putea călca în voie, iar cel care împiedică abaterea dela ele cu o iotă (nu crez că e o iotă, când cer ca şcoalele particulare să nu-şi mai întrerupă cursurile dela 16 Maiu, ci să mai aştepte cel puţin 10 zile) poate fi bănuit de rea credinţă! Cu aceasta logică cei mai mari vinovaţi pot băga în temniţă pe procurori: adică ce, d-lor, legile nu pot fi supuse oricând discuţiunilor şi modificărilor ?»
Libertatea, D-le director, ai avut-o atunci când ţi-ai ales direcţia în care voeşti să duci şcoala D-tale, libertate ai avut când ţi-ai ales ce fel de cunoştinţe vei da copiilor ce ţi se vor încredinţa, ce fel de educaţie morală, ce fel de educaţie fizică, dar dupăce ţi-ai făcut alegerea, neobservarea condiţiunilor la care te-ai îndatorat, nu se mai chiamă libertate, ci ilegalitate şi cel care te chiamă la respectul legii îşi face datoria, indiferent dacă este sau nu pe placul D-tale.
2.	D. director de şcoală particulară crede că reforma fundamentală şi urgentă, în şcoalele particulare, ar fi desfiinţarea examenelor de clasă înaintea profesorilor statului. Aceasta însă ar aduce o mare turburare în şcoală, dacă n’ar fi înconjurată cu garanţii serioase. D. Clinciu ştie, pe cât se vede, foarte puţin istoria şcoalelor particulare, dacă ignorează, că într’o vreme (care nu este cea mai frumoasă a fstoriei şcoalei noastre) aceste şcoale s’au bucurat de o libertate nelimitată, dar acea libertate a trebuit să li se restrângă, de oarece ajunseseră adevărate fabrici de bacalaureat. La acel ideal se vede că voeşte să se întoarcă d-lui, când cere libertate pentru directori să aşeze pe elevi în orice clasă ar găsi dânşii cu cale, iar la stat să se treacă numai examene de absolvire, gimnaziale şi liceale.
Cererea de a se depărta dela conducerea şcoalelor persoanele străine de şcoală este de prisos, căci autorizările şi de directori şi de profesori se dau conform regulamentului, care a putut obţine aprobarea d-lui Clinciu.
Insuficient înţelege d. I. Clinciu importanţa învăţământului secundar, când susţine că el e un lux pe care statul să-l lase pe seama iniţiativei particulare!» şi să aibă grijă numai de învăţământul primar. Cu totul falş. Indus-
120
NOUA REVISi'Ă ROMÂNĂ
triaşii cei mai pricepuţi, comercianţii întreprinzători nu se pot forma numai cu instrucţia elementară. Exemplul Germaniei e deciziv. Şcoalele ei secundare, comerciale şi industriale, în care se dă o instrucţie mai în-naltă, au început a fi imitate de regina comerţului şi industriei. Ştie D. Clinciu câţi elevi de curs secundar erau anii trecuţi în Wtirttemberg, o ţărioară de trei ori şi ceva mai mică decât ţara noastră? 9.370 liceişti şi 12.670 realişti, iar în Prusia 97.000 de cei dintâiu şi
71.000	de ceilalţi. Şi să ne mai speriem de numărul elevilor noştri secundari! Nu numărul lor trebue să ne sperie, ci direcţia greşită ce apucă, dorinţa de a se sustruge dela datorii, urâtul de muncă.
Direcţia aceasta ar vrea să o încurajeze D. Clinciu, prin propunerea sa, ca «să se permită şcoalelor particulare să urmeze şi nişte programe mai uşoare, şi anume pentru acei tineri, cari nu doresc să continue studiile universitare, ci se mulţumesc cu o diplomă ce le dă dreptul de a-şi face stagiul în armată, ca voluntari.» Fiul de săteni din Bran face. această, propunere cu o candoare de invidiat. D-nealui nu înţelege însemnătatea celei mai mari datorii a cetăţianului, datoria sângelui, înaintea căreia trebue să fim toţi egali, căci patria e una pentru toţi. Dacă e pe dreptul, ar trebui ca cei cu mai multă putere în ţară, cei mai bogaţi, să-şi prelungească stagiul în armată, nu să şi-l scurteze. D. Clinciu jndecă cestiunea material de tot, d-nealui se întreabă, pierde ministerul ceva sau nu? Şi răspunde «ministerul n’ar pierde nimic!» Ar pierde dreptatea d-le director, căci toţi surtucarii s’ar grăbi să treacă prin acele câteva clase cu programe mai uşoare, ar pierde idea de patrie, ar pierde armata.
Tot insuficient vede, când cere, cu oarecari ocoluri ca profesorii din administraţie să nu mai scrie cărţi didactice «ca să nu fie bănuiţi de ingerinţele ce pot exercită asupra colegilor lor. - Căci acei profesori or fi având ei vreo calitate de au fost chemaţi în adminis-traţiune: vreo exactitate deosebită ca profesori, vreo sârguinţă în a se instrui, vreo carte didactică, şi ar fi o anomalie, ca tocmai lor să le interzici de a scrie cărţi, sau după ce i-ai chemat în administraţie, pentrucă au scris cărţi, să le interzici cărţile. D. autor, căci D. Clinciu e şi autor, nu simte ce mare păcat’ s’ar comite faţă de sufletul unui copil, dacă l-ai priva de o carte, poate mai bună, ce mare jignire se aduce corpului profesoral, dacă pui la îndoială buna lui credinţă şi la alegerea manualului didactic! D-lui e prea puţin psiholog şi nu înţelege că tocmai printr’un fel de contrast, de exagerare a spiritului de independenţă, cărţile autorilor din administraţia centrală nu se recomandă prea mult de către profesori. încât mă priveşte pe mine, care am cărţi similare cu ale D-lui Clinciu, D-lui ştie că nu le-am compus acuma, ci de zece ani de zile, că erau destul de răspândite înainte de a ajunge inspector şi, dacă-i pot face plăcere, îl asigur, că anul acesta cărţile mele au fost recomandate mai puţin ca altădată.
înainte de a termina, o mică explicare asupra rolului inspectorilor particulari. D. Clinciu crede că ei trebue să fie un fel de agenţi între directori şi minister, ca să aducă la cunoştinţa ministerului dorinţele directorilor. Dorinţele directorilor? Sunt puţine şi uşor de
înţeles, vorba este dacă se pot satisface aşa de simplu şi fără pericol pentru învăţământ. Inspectorii sunt un organ de control al directorilor, ca să constate întrucât îşi îndeplinesc promisiunile cu cari asurzesc publicul la începutul anului şcolar.
Dacă nu se suprimă examenele, zice D. Clinciu, ins-peeţiunile sunt de prisos. Nu, zic eu, căci vor câştiga părinţii şi elevii, de oarece directorii vor fi nevoiţi să păstreze pe acei profesori pe cari îi anunţă prin jurnale, se va şti că şcoala particulară se deschide pela începutul lui Octombre nu al lui Septembre, se va constata că mulţi profesori vin nepregătiţi şi Improvizează, cum am găsit pe un director, profesor de istorie, care între altele, spunea elevilor, că studentul, omorâtor al lui Kotzebue se numiâ Georges Sand. Chiar dacă depc urma inspecţiunilor nu s’ar vedea decât o tablă văp-sită, o sufragerie spoită, un dormitor igrasios părăsit, tot se face ceva, mai ales, dacă inspectorul nu se depărtează cu o iotă de regulament şi de programe.
Domnule Director, mă opresc aci, căci mă tem că am abuzat prea mult de ospitalitatea revistei Domniei Voastre şi vă rog să primiţi asigurarea respectului meu.
Ion S. Floru.
LITERATURA ŞI TEATRU
IN ALPI
(Fragment din romanul «Vâltoare», care va apare în curând).
De-o lună sunt în Elveţia. Au intrat prin Lindau şi s’au oprit la Ziirich. Din Ziirich, Berna; din Berna, Interlaken; apoi, o colindă întortochiată, cu popasuri la Brigue, Zermatt şi Martigny; pe urmă, ca să dea ocol Genevei, trece în Savoia, la Chamonix, peste Alpi, cu trăsura,—şi acum... odilină-n St. Gervais.
Sus, sus de tot, în coapsa unui munte, acolo le e otelul,— mândru ca o cetate, împungând cerul cu turnurile lui. In spate, Mont Blanc; în lături, păduri, iar la poale, între munţi, albia nichelată a Arvei, cu şosele cari-i şnuruesc livezile, cu turme cari-i tund păşunile şi cu sate cari-i turbură liniştea. O terasă mare, de marmoră, îşi înfige stâlpii arcadelor în pietrişul unui parc de maniolii. Balcoanele înflorate, ferestrele în glicină, ghirlandele între arbori şi bura spulberată a unui avuz uriaş, parfumează aerul cu un miros răcoritor de verbină. Ici, un chioşc; la doi paşi, un hamac; alături, o umbrelă; sub o stâncă, o peşteră, — şi, mai departe, în uruitul depărtat al unei cascade, ca o colivie monstră,—un tenis.
Radu, se uită distrat la cei patru jucători; un ungur cât o uşă, un «viconţel» de-o palmă, o scoţiană şuie şi-un frate al ei mai fus. Distractivă împerechere!... Pe ungur, îl trec sudorile; vicontele dă vecinie aut; pe când, din contra, «fusul* şi soru-sa îşi numără ghem-urile, cu cel mai insular sânge rece.
Sub un pom, Tică,—jucător dibaci, partener invidiat, fala Sinaiei,—deşi urmăreşte partida, aşteptând cu neastâmpăr câte-un rait care să răscumpere stângăciile,— tot nu uită să-şi arunce din când în când ochii la Radu. De-o lună, de 'când sunt împreună, nu l’a lăsat o zi
NOUA REVISTĂ ROMANA
12
în voe. L’a urmărit, l’a cercetat, l’a sguduit, l’a deşteptat,—şi-l îngâmfă iluzia că a isbutit să-i însenineze gândurile, să-i răcorească sufletul, să facă din el altul. Nu-i mai smulge vorba cu cleştele, nu-1 mai caută prin colţuri, nu-1 mai surprinde albindu-şi nopţile. Friguri nu mai are. Boala n’o mai simte. La Zurich, l’au lecuit străinii; la Interlaken, munţii; la Chamonix, zăpezile, —şi peste tot natura,—iar de când e aici, la St. Ger-vais, rar se mai uită înnapoi. Şi, dacă nu-i dă încă drumul, dacă tot îl mai privighiază, nu neîncrederea îl îndeamnă, nu frica de umbra Adei, — Tică e convins c’a uitat-o ;—ci o prietenoasă deprindere, gâdilată poate de mulţumirea ce simtp orice doctor, când urmăreşte convalescenţa unui fost muribund.
C’o mână-n şold, drept reazărn, cu alta în sus pe-o creangă, proptit a lene într’o glesnă şi-un baston,—Radu stă, stă de mult, şi se uită... «acolo», crede Tică,— «departe», ştie el. Cine i-ar vedea ochii sclipind, obrajii arzând şi gura zâmbind, ’şi-ar zice: «i-a trecut»,—fără să-i dea prin gând că-i sclipesc de lacrămi, că i-o arde dorul şi că amar zâmbeşte,—iar că-n cuptorul dinăun-tru-i e vechiul foc, încă nestins. A încercat să se schimbe, s’a sbuciumat, s’a chinuit... n’a putut!... Şi-atunci, ca să-şi adoarmă santinela, ca să-şi mintă spionul,—a început să se prefacă şi s’a deprins să-l amăgească; d’aia, azi, se uită orb, ascultă surd, trăeşte mort. Dacă l’ar bate acum pe umăr, ar tresări ca împuns, în aşa sbor e dus,—şi tot aşa ar tresări şi mioapa psihologie a lui Tică, dacă i-ar spune cine-va că Radu e azi leit acel de acum o lună.
De-abia spre seară se urniră de-acolo,—şi, după un 8 prin parc şi-un zig-zag pe-un munte, învitaţi de o doamnă şi momiţi de-o miss, plecară la Cascadă.
Albă şi netedă erea şoseaua pân’acolo. Eşca dintre oteluri, şerpuia o pajişte, tăia un cătun, dâ ocol unui zid şi se-ntindea apoi frânghie între o biserică şi un pod.
Tică şi fata mergeau înainte. Ea, ţeapănă, smerită, madonă.; el, din contra, vorbăreţ, mlădios şi pârdal-nic, ca un hulub când dă târcoale. Vorbeau cu salturi şi de toate; când de cea mai grea artă a răbdărei, când de cele mai mari idei ale inimei, — când de cei mai straşnici zei, banii.
La trei paşi în urmă, Radu şi doamna, — o femee plăcută şi deşteaptă. In contrast cu cei dinainte, ea vorbea de trei ori cât el. .Şi vorbea frumos, lămurit, metalic, bărbăteşte,—cum îi erea şi felul, şi cum sunt toate femeile cu carte, cu vrere, cu cap.
Cât ţinu pajiştea, ori fata se oprea din când în când să rupă o floare,—ori mama să-şi sublinieze o părere,— ori câteşi patru să se uite la un zid rîios, din a cărui ferăstruie chioară, o chetă cu lacăt cerea de pomană
pentru suflete.»
In cătun, la uşa unei cârciumi, o biată maimuţă «savantă îşi câştiga oftica vieţei jucând şi tuşind, — pe când pe-o prispă de peste drum, destinul părea că-i face-n ciudă, legănând în poala unei babe un cotoi cât un clapon, sătul, spălat şi răsfăţat.
— Călâule ! strigă Radu italianului, care chinuia maimuţa. Na 5 franci, şi iart-o!...
Mai departe, la o răspântie, duduia un automobil nărăvaş, sub ochii sgâiţi ai ţăranilor, care-şi închegau uimirea în trei cuvinte :
—	A dracului dihanie !...
In sfârşit, după sat, la o cotitură-n loc a drumului, în firida unei porţi în zid, detcră peste un sfânt duhovnic», pipăind ispitele unei păcătoase.
—	Bine-cuvinteaz’o, părinte !... îi zise Tică, în treacăt, ca să-l ruşineze.
—	Amin! răspunse preotul, obraznic.
Şi-şi urmă scârbos «misiunea»,—pe când miss iuţea paşii schimbând vorba, iar mamă-sa deplângea, cu Radu, depravarea şi tăvălirea celei mai curate instituţii.
Jos, la pod, — Podul Dracului, svârlit peste-o prăpastie, — tăcură. Sunt clipe şi locuri, în cari amuţim. Un soare-n mare, un pisc în gheţuri, o apă-n spume, ne-aduc numaidecât aminte ce mic, ce slab şi ce şubred e omul: d’aia-nmărmurim. D’aia trăsnetul, focul, furtuna, înnecul, molima, moartea,—tot ce e mare, tot ce e natură — ne cutremură şi ne pune să facem semnul crucii. D’aia îngheţăm, când sute de ani de trudă omenească, le spulberă într’o oră o scuturătură de pământ.
Radu se rezemase de-un parapet al podului, şi, uluit, ipnotizat, tâmpit,—se uita-n jos. In golul neguros de sub el, clocotea argintul unui puhoi. Stropii cari ţâşneau în aer, fierberea necăjită a apei, urletul ei năucitor şi numele drăcesc al podului,—îi aminteau cazanele cu smoală ale iadului, sau forfotul vulcanilor treziţi. Un brad lăeţ se despletea de-asuprâ-i şi-un paltin ţanţoş îi întinsese umbrela. Lăstunii treceau săgeată,—iar pe muşchiul unui genunchi de stâncă, două tulpine înflorite îşi legănau la răcoare clopoţeii.
—	Asta e cascada ? întrebă fata, cu glas înăbuşit de sgomot.
—	Asta, îi răspunse mamă-sa, încercând să se uite şi-ntorcând repede capul.
—	Ce! Ţi-e frică ? reîntrebă fata.
—	Nu de ea; de mine.
—	De ce ? interveni Tică.
—	Orice putere, orice monstru, orice haos,—m’atrage. Sunt pe mare? îmi vine să m’asvârl. Trece un tren? îmi vine să m’asvârl. Mă uit, ca acum, de pe-un pod ? îmi vine să m’asvârl !... Vreau să lupt, şi nu pot. Simt imediat o ameţeală, un vârtej, care-mi ia voinţa şi mă îmbrânceşte într’acolo.
—	Ciudat!...
—	De loc !... Şi nu sunt singura. Mai am tovarăşi. Chiar d. Câmpinaru. Nu-1 cunosc, dar m’aş prinde. Uite-1 ce singur şi ce departe e !.. L’a vrăjit apa.
—	Noroc că nu-1 chiamă, râse glumeţul.
Dar, cu toată gluma, îi fu şi lui frică de-atâta neclintire. Se apropie deci de «călător» şi-i puse mâna pe umăr. Nimic. Piatră.
—	Vezi ? insistă femeea. Instinctul nu-nşeală.
Drept răspuns, Tică luă pe Radu de-un braţ şi, des-
lipindu-1 de parapet, îl trezi, tot cu o glumă, din somnul lui lunatic:
—	Bine-ai venit!.. Pe unde-ai fost ?...
—	In rai, să-ţi caut un loc,—îi ripostă trezitul, neobişnuit de vesel.
Şi o luară înapoi, spre otel.
Neaşteptată întoarcere!...
I 2 2
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Soarele se-ascunsese de mult. Din topazul cerului, din amctistul munţilor şi din smaragdul văilor, venea o răcoare parfumată. Cirezi răsleţe treceau spre casă. Tălăngi dogite spărgeau liniştea. Pasările îşi căutau cuiburile... Florile ’şi închideau potirele... Arborii toţi dormitau.
Mergeau, câteşi patru, încet, călcând uşor, ca pe vârfuri. Un simţimânt rar, un fel de respect al ordi-nei şi al frumosului, le încarcerase vorba. Sorbeau spaţiul, gustau poezia şi-şi transmiteau impresiile cu ochii. Fata, tot ca la dus, înainte; dar, de astă dată, cu Radu,—şi muma, tot înapoi, lângă Tică. La cotitura-n loc a drumului, «prea sfântul» dispăruse din firida spovedaniei, dispăruse şi «dihania» cu foc dela răspântie. Numai «călăul» maimuţei, italianul, mânca lacom dintrun taler, pe care «victima» 1-aşteptâ, să-l lingă.
Când ajunseră acasă, suna prânzul.
Zece minute-n urmă, după o grabnică «schimbare la faţă >, cei doi prieteni erau în sufragerie. Două mese lungi, ca două chiurasate, şi o sumă de altele mărunte, îşi lăudau argintăria şi cristalurile. Afară de-o măsuţă de lângă Radu şi de alte două la uşă, toate erau prinse. Fel de fel de naţii!... Fel de fel de chipuri!... In mijloc, un fost Don Juan, cocoşat ca un 3, îşi netezea circomflexul mustăţilor spre două franceze vecine. Alături, o bavareză sentimentală, zăpăcită de figura popească a unui rus bălan şi sălciu, îşi oftă de zile ’ntregi extazul. Mai la vale. taciturui şi fometoşi, mâncau cât patru «d-1 şi d-na io», porecliţi astfel de Tică, pentru că pe drum, el prăjină, lângă ea, pepene, erau tocmai ca un unu-zero. In capăt, o mexico-braziliană îmbogăţită vrea să-şi ascundă crenviştii degetelor, sub două duzini de inele. Dincoaci, la rând, un fante cu «godeuri», o milostivă-n doliu, o stingheră ruşinoasă, un bătrân arţăgos, şi opt obraji ca şuncile, ai unui neam de băcani belgieni. In restul sălei, o sumă de alte manechiouri, cari de cari mai suspecte, — printre cari o cântăreaţă cu multe şi mari talente, «viconţelul» dela tenis, ungurul cât uşa, girafele scoţiane şi cele două doamne dela Cascadă.	“
Tocmai după opt, spre sfârşitul prânzului, apăru în pragul intrării statuia unei femei. Nu ’nnaltă, nu plină, nu mare, — ci o ideală mijlocie, conturând cel mai sculptural corp cu cele mai perfecte linii. Se opri o clipă, întrebătoare. Un chelner-şef îi alergă ’nainte şi, după un schimb şoptit de vorbe, îi deschise calea până la una din singurele trei mese libere: cea de lângă Radu. Un tacâm, păzit de ciclamenele dintr’un vas, o aştepta. Se aşeză, foşnind, şi, pe când ochii vecinii o măsurau curioşi, ai ei citeau nepăsători rândurile cartonului menu.
Radu, înmărmurise. La ivirea ei în uşă, paharul pe eare-1 ducea la gură, îi scăpase din mână. Şi rămăsese aşi, trăsnit, rotindu-şi pupilele, ca s’o urmărească.
Acum, se uita fix la ea. Ereau faţă-n faţă. (3 vedea bine. Dantela unei rochii cenuşii îi modela bustul, discret deschis la gât. Unghiile, trandafirii ca într’un tablou, îi ascuţeau degetele fără nici un inel. Obrajii, fildeş,—nasul, medalie, — buzele, tinere,—ochii, lacuri,— urechile, umbrite de argintul şuviţelor de păr, — iar
peste toate, un văl uşor de tristeţe, o ceaţă de gânduri, care-i estompa figura, ca într’un pastel.
Tică, văzuse fulgerul,—şi tăcea. Ii părea bine. Latinescul similia, românizat în «cui pe cui», îl statornicea în convingerea că, chiar de n’a uitat pe Ada, necunoscuta care-1 trăsnise acum, avea să o şteargă de tot din mintea lui. Şi se făcea că citeşte o însemnare ca să nu cumva să-l turbure, să-l smulgă din vârtej.
După câtva, tot fu silit să-l trezească: i se topea îngheţata, servită cam de mult.
—	Radule !...
Alt fulger... dar scurt şi slab, cât o tresărire.
—	Mănâncă.	•
Şi-a început să mănânce, încet, preocupat, mecanic, — uitându-sc tot la noua venită, — întâi rar, apoi mai des, pe urmă întruna, până ce-a rămas iar ca la început, în extaz.
De ce?... Ce-i spunea lui străina aceia?... Ce putea citi în ochii ei?...' Ce-1 atrăgea astfel spre ea?
—	Radule! îl chiamă iar Tică, după alte câteva minute.
Surd. Nu mai exista nimeni pe lângă el, nu mai vedea nimic, nu mai ştieâ unde e. Tot auzul, tot văzul, toate simţurile i se topiseră într’un gând şi gândul acela îl făcu în sfârşit să şoptească:
—	Ada!...
Noroc că Tică, înclinat sub scaun, ca să-şi ridice şervetul, — nu-1 auzi. Altfel, s’ar fi deşteptat îndată din fericitul somn al celor săraci cu duhul.
După masă, Radu, sub pretext că l’a ostenit plimbarea, se sui în odaia lui, — spre şi mai marea bucurie a sentinelei lui sufleteşti, care-1 şi vedea în slăvile unui alt amor. Şi, pe când el «salvatorul», afla, prin portar, că ochii cari-i răniseră prietenul, ereau ai contesei D’Obrandini, — văduva unui colonel italian,— celalt, rănitul, se svârcolea în patul lui, culcat într’adins, ca să nu se mai deâ jos în hali, să n’o mai vadă, să nu-1 mai fulgere.
Copilăresc refugiu!... Ca şi cum n’ar fi ştiut că, în singurătate, amintirile n’au alt ţel decât să’ţi sară creerii.
Şi, ca în trenul care-1 dusese la plecarea dîn ţară, tot aşa a stat ceasuri întregi la fereastră, — şi tot ca atunci, spre Vârciorova, n’a închis ochii până la ziuă.
IIaralamb Ct. l.ECCA.
BIBLIOGRAFIE.
Din BIBLIOTECA .JUBILIARĂ SOCEC
au apărut:
No. 1 Carmen-Si/lva, Poveştile Peleşului.
» 2 Mircea Roselti, Nuvele.
» 3 Alecsanilri V. Poesii populare ale Kom. voi.
J>-1»	»	»»>»
» o Const. Netjruzzi, Păcatele Tinerelelor.
» C Alecstindri V. Poesii alese.
»	7 D. Onciid, Din istoria României.
»	8 Ion Ghica, Munca, Creditul, împrumuturile Stalului.
Fiecare volum 95 bani
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
123
TEATRUL NATIONAL: „VIFORUL"
PIESA IN 4 ACTE
de d-nul HARBU DELAVRANCEA
Titlul acesta e un simbol. E vorba de un vifor-om, de Ştefăniţă Vodă, fiu al lui Bogdan al III-lea şi nepot al lui Ştefan cel Mare,—a cărui scurtă şi nevrîst-nică domnie pe tronul Moldovei a fost un lanţ nesfârşit de nelegiuri.
«... iute şi pornit, crud în mânie, autoritar şi nesupus. Insă pe când la Ştefan cel Mare asemenea însuşiri periculoase slujeau ca substrat de energie pentru elementele cele bune ale sufletului... în nepotul lui, desbrăcate de orice nobile şi înalte avânturi, ele manifestau la lume urîcioasa lor fiinţă numai în porniri sângeroase şi apucături nebuneşti.» Astfel ni-1 descriu istoricii pe acest Ştefâniţă-Vodă care, urcat pe tronul Moldovei în anul 1,51 jj având abia vîrsta de 11 ani, moare în 1527, otrăvit de soţia lui, doamna Tana, care scapă în chipul acesta ţara de un tiran nebun şi criminal.
Putea un asemenea om să formeze subiectul unei opere de artă? Da, fiindcă artistul e liber să aleagă orice subiect,—cu condiţia însă de a-1 prelucra după regulile artei sale, deşteptându-ne astfel interesul şi emoţia estetică pentru ceeace în viaţa reală ne-ar fi lăsat indiferenţi ori poate chiar ne-ar fi produs impiesii neplăcute. Făcut-a d-1 Delavrancea acest lucru cu Ştefăniţă Vodă al său? După cum spuneam în notiţa din numărul trecut, numai în parte, doar în câteva scene din Viforul» d-1 Delavrancea a scris dramă adevărată, atingând chiar puterea tragicului; în complexul ei însă, a doua piesă a d-sale—deşi din punct de vedere literar, e o lucrare de preţ,—ca operă dramatică e nesusţinută, are multe scăderi şi unele greşeli care o fac pe alocuri de o cruzime greu de suportat.
Dat fiind felul talentului literar al d-lui Delavrancea, era de aşteptat ca din cauza lui, activitatea dumisale dramatică să sufere. D-1 Delavrancea este, după părerea unanimă a criticilor săi, un mare descriptiv. Bun observator, nescăpând nimic din vedere, Domnia-Sa are darul de a reda în chip foarte concret până şi epizoadele cele mai neînsemnate ale subiectelor sale. Arta sa e o artă strâns legată de subiect. In teatru un asemenea talent nu poate reuşi decât într’un singur gen: în genul biografic. Dar genul biografic e şi cel mai puţin dramatic. De altfel d-1 Delavrancea nu e cel d’întâi care scrie astfel de teatru. Alţi scriitori, în străinătate, au încercat de a reda într'un şir de scene dialogate, în proză sau versuri,—numite de ei fireşte, piese—vieţile a diferiţi oameni mari ai trecutului. Dar dacă asemenea piese» pot alcătui un spectacol plăcut ochilor şi auzului atunci când au de subiect viaţa unui erou mare, simpatic, şi sunt pe deasupra frumos şi pitoresc înscenate;—aşa s’a întâmplat cu «Apus de Soare» care redă bătrâneţile lui Ştefan cel Mare — ele pierd orice înţeles când e vorba de un personaj urîcios» care a trăit cu «porniri sângeroase şi nebuneşti. Asemenea personagii trebuesc tratate în chip dramatic ca să ne poată interesa. Artistul, dacă ţine cu orice preţ
să nemurească prin artă pe un Ştefăniţă-Vodă, trebue să găsească în viaţa lui momente—iar dacă nu găseşte să le inventeze — care să-l facă esteticeşte interesant. E indiferent dacă asemenea momente dramatice stau mai mult în caracterul personagiului, ori în ciocniri dramatice ori în vreo idee superioară, pentru afirmarea căreia, artistul are nevoe ca pretext, de un astfel de personaj odios. Dar prezintarea pe scenă a unui om-neom, a unui individ sanguin şi detracat, numai pentru plăcerea de a-1 prezintă,—aceasta nu are ce căuta în artă. Şi revenind la «Viforul», trebue să spunem că numai în două scene de seamă, ultimele din actele II şi III, d-1 Delavrancea a reuşit să îndreptăţească tratarea dramatică a acestui subiect. Restul, când nu sunt cuvinte şi imagini, prea frumoase, ori cuvîntări inimoase şi însufleţite,—sunt scene crude, oribile, de orori inutile, ca aiurările pe scenă, timp de un act şi jumătate ; ale nebunei Oana, ca sângele pe cuţit, topor şi pe feţele boerilor; ca cele S—opt—execuţii la cari Ştefăniţă priveşte dela fereastră:—deci, literatură bună şi frumoasă într’o parte; literatură, dacă vreţi tot bună, însă de un realism primitiv, în cealaltă parte.
Nu vom mai povesti detaliat subiectul «Viforului» ci vom insista numai asupra scenelor mai importante.
Din actul I, doar scena cu boerii, în care Ştefăniţă voeşte răsboiul cu Polonii, pentru a se răzbuna de o insultă personală, iar boerii în frunte cu hatmanul Luca Arbore îl sfătuesc înţelepţeşte pentru pace, are legătură cu restul piesii. Scena e frumoasă. Cuvintele boerilor şi replicile lui Ştefăniţă sunt pline de vioiciune. Lunga scenă burlescă cu bufonul Mogârdici ce urmează şi ocupă două treimi din actul I impresionează urât prin repetatele ei vulgarităţi. In acest răstimp Ştefăniţă pune la cale cu Moghilă, omul lui de încredere un complot pentru prăvălirea într’o prăpastie a lui Cătălin fiul mai mare al lui Luca Arbore, duşmănit de Vodă fiindcă e fiul bătrânului hatman şi fiidncă îl învinsese la o întrecere, în aruncarea săgeţilor.
Sfârşitul actului I, când Doamna Tana îşi surprinde soţul în braţele polonezei Irma, rămâne un simplu epizod în toată piesa, deşi aşa cum e introdus în acest act părea că va da naştere unui conflict dramatic. Dacă Doamna Tana îl otrăveşte la sfârşit pe Ştefăniţă, o face îngrozită de cruzimile lui ; gelozia ei e foarte superficial tratată. De altfel în toată piesa Doamna Tana, e numai Doamnă şi de loc femee, din care cauză ne apare cam convenţională.
Tot actul al 11-lea se petrece în munţii Ceahâului. la o vânătoare şi e ocupat cu executarea complotului urzit împotriva lui Cătălin. Primele scene, cu pornirea lui Cătălin în vârful muntelui, cu trimiterea după el a ungurului ca să-l prăvălească în prăpastie, cu întoarcerea ungurului şi omorârea lui de către Moghilă; în sfârşit, bucuria isterică a lui Ştefăniţă când află că s’a comis crima, — toate acestea au ceva din romanele de
124
NOUA REVISTĂ ROMANA
senzaţie. Scena sentimentală cu Irma, reflecţiile filosofice ale lui Ştefan iţă, asupra răutăţii oamenilor, corul vânătorilor, sunt epizoade interesante însă tratate artificial şi ele nu contribue de loc la unitatea piesei.
Reapariţia bufonului Mogârdici,'care tot timpul, în-tr’un colţ al scenei, bea la vin şi subt impresia lui glumeşte vulgar pe socoteala lui Ştefăniţă şi a Irmei, — este nu numai o scenă urâtă dar şi o greşeală de tech-nică căci împarte atenţia spectatorului în două direcţii. Prima scenă cu adevărat dramatică şi una din cele mai frumoase din piesă e aceea ce urmează când, sosind Luca Arbore, Ştefăniţă ar vrea să ocolească pe bătrân şi să-i ascundă cele întâmplate, căci capul acela cărunt, sever, sgudue numai prin prezenţa lui conştiinţa vinovată a tiranului. Dar crima a fost făptuită. Cuvintele binevoitoare cu care el întâmpină ca nici odată pe Arbore; porunca lui de a se suna buciumile «morţi de ar fi, să auză ■ cu tresărirea lui la cuvântul ■ morţi ; conştiinţa lui care se clatină un moment la presimţirile durerii ce va cuprinde pe bătrân, când va afla că i-a murit fiul,—sunt momente de un dramatism real şi de o observaţie pishologică adevărată. Apoi îndoiala şi teama ce încep sâ-1 cuprindă pe venerabilul hatman şi care merg crescând până ce i se aduce de ceilalţi fii cadavrul lui Cătălin, când în sufletul lui năvăleşte o durere sfâşietoare, — sunt iarăşi momente de dramă puternică, mişcătoare.
In actul III, Ştefăniţă învingând mustrarea de conştiinţă ce-1 stăpânise o clipă, reia drumul nelegiuirilor. De aci în colo e mânat exclusiv de firea lui de scelerat bolnav şi faptele sale sunt de domeniul patologic, înscenează o intrigă împotriva lui Arbore, acuzându-1 de trădare şi în faţa întregului Sfat care protestează, îl condamnă la moarte. In mijlocul actului apare Oana, văduva lui Cătălin, care a înebunit la ştirea că soţul ei a fost ucis din poiunca lui Vodă. Inebunirea Oanei e motivată; păstrarea ci pe scenă însă, cu înfăţişarea aceea macabră şi cu aiurările sinistre e inutilă.
Dar partea cea mai frumoasă a acestui act este sfârşitul : Scena când Luca Arbore, într’o cuvântare plină de un patos 'nobil se apără de acuzările ce i se aruncă". In cuvinte mândre, demne, el aminteşte serviciile ce a adus lui Ştefăniţă şi ţării şi respinge calomnia cu care Domnul ar vrea să arunce o pată asupra bătrâneţii sale curate. Tiranul rămâne însă nemişcat Atunci din gura lui Arbore ies vorbe de mânie; venerabilul sfetnic acuză în faţă pe nelegiuitul domn de omorârea fiului său. Sentinţa de moarte răsună din nou ; boerii murmură, întrebând după ce lege e condamnat hatmanul. Ştefăniţă ripostează cinic: «Legea sunt eu», şi atunci Luca Arbore îşi ia rămas bun pentru totdeauna dela boeri. Despărţirea aceasta, prin modul sobru cum e stilizată, prin pateticul ei, şi prin grandiozitatea morală sub care ne apare Luca Arbore, e prea frumoasă.
Are dreptate d-1 Mihail Dragomirescu când observă că Luca Arbore e singurul personaj întreg şi dramatic din «Viforul» şi că în jurul lui ar fi trebuit scrisă piesa, care atunci ar fi putut deveni o tragedie.
Sârşitul actului al IlI-lea ca şi acela al actului al II-lea, sunt cum spuneam mai sus, singurele momente cu adevărat dramatice din piesă. Dacă asemenea mo-
mente ne arată că d-1 Delavrancea ar putea scrie teatru în adevăratul înţeles al cuvântului, ele ne mai arată însă, prin raritatea lor în piesă, că talentul dramatic al d-sale este încă covârşit de cel literar-descriptiv.
Actul al IV-lea este acela care a provocat cele mai multe critici şi cu drept cuvânt. In el se observă acel mare defect de care vorbeam la început, de a trata în teatru, cu realism literar descriptiv faptele grozave ale unui scelerat. Dacă citită, o asemenea literatură ne poate deştepta admiraţie pentru puterea de analiză şi de construcţie a unui scriitor; în teatru, reprezin-tate, cruzimi ca. acelea din actul al IV-lea al «Viforului» devin insuportabile în realizarea lor scenică. Tot actul, cu executarea mai întâi a celorlalţi doi fii ai lui Arbore,— execuţie privită de Ştefăniţă de la fereastră; revenirea pe scenă, un act întreg, a Oanei, în acelaş costum macabru şi cu aceleaşi aiurări sinistre; intrarea boerilor revoltaţi, plini de sânge pe obraz; executarea acestor 6 boeri, la fel cu a copiilor lui Arbore, şi contracţiunile nevropate ale lui Ştefăniţă; în sfârşit agonia sa lungă, spasmodică după ce a băut otrava ce Tana i-a turnat în vin, — sunt o orgie de senzaţii crude care pot cel mult să sdruncine nervii, în nici un caz însă nu reuşesc să emoţioneze.
Recurgerea la asemenea mijloace eftine, la asemenea efecte de «pauopticum» nu sunt demne de un talent de talia d-lui Delavrancea.
Scena când Ştefăniţă priveşte executarea victimelor sale, dacă ar fi fost mai temperată, neînsoţită de sgo-motul satârului călăului şi mai ales dacă n’ar fi fost repetată de opt ori cu o insistenţă sâcâitoare,—ar fi putut impresiona, căci eră de natură să arate maximul de cruzime şi cinism ce încăpea în sufletul lui .Ştefăniţă. In ce priveşte viziunile şi aiurările Oanii ele sunt inadmisibile căci nu putem admite că un cinic scelerat ca Ştefăniţă să suporte atâta timp ca acea nebună să-i stea în faţă. In sfârşit acţiunea otrăvii e prea înceată şi agonia tiranului, cu tiradele lui exaltate, e prea lungă şi e nefirească. Ficţiunea dramatică cere o reducere a timpului real pe când agonia lui Ştefăniţă pare a nu se mai sfârşi.
Din actul al IV-lea numai tirada lui Cărăbăţ care acuză energic pe domnitor de toate neomeniile făptuite prezintă un interes mai deosebit.
In rezumat Viforul > ne apare ca o lucrare inegală. Are câteva — prea puţine — scene de artă dramatică adevărată, superioară, iar restul înscenări înjghebate cu virtuozitate în care se caută cu orice preţ şi cu orice mijloc efectul asupra spectatorilor. Eroul principal, Ştefăniţă Vodă, nu ne poate interesă aşa cum e pre-zintat căci apare ca un individ bolnav, ce aparţine domeniului patologic.
In schimb Luca Arbore e un personagiu chisic, redat cu multă măestriă. Psicologia femeilor, mai ales a Doamnei Tana, e superficială; sunt însă foarte bine schiţaţi bărbaţii cu roluri cpizodice.
Interpretarea a fost, exceptând pe d-1 Liciu în rolul lui Ştefăniţă, foarte bună şi în stilul piesei. De altfel şi d-1 Liciu a făcut tot ce a putut face d-sa într’un asemenea rol. Singura sa vină e că a ţinut să joace un rol ce nu convine de loc talentului d-sale. Ştefăniţă-Vodă
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
125
reclamă un virtuos mare în arta teatrului, un actor care să dispună de o mască şi o voce apte pentru a exprima sinistrul şi a inspira teroarea.
In Luca Arbore, d-1 C. Nottara a jucat cu toată demnitatea cerută de acest rol; a înţeles şi a redat mărimea tragică a nefericitului hatman.
D-na Olimpia Bârsan a interpretat cu talent şi inteligenţă rolul nebunei Oana. Ar trebui însă să nu exagereze în grimare şi să nu rămâe imobilă în actul IV-lea, când ascultă lângă leagăn cum boerul Cărăbăţ îl acuză pe Ştefăniţă de omorârea lui Cătălin. Oana, care cade mereu în vorba celorlalţi ori de câteori aude vre’un cuvânt mai deosebit, nu se poate să stea nemişcată când aude numele lui Cătălin. Chiar dacă autorul a omis să-i scrie vre-o replică, ea trebue cel puţin prin gesturi să se Impresioneze. Cam declamatorie d-ra Tina IWbu în Doamna Tana. Foarte bine d-1 Ion Pe-trescu în rolul lui Cărăbăţ, d-1 Brezeanu în Mogârdici —ddşi îl şarjează» peste măsură—şi ceilalţi artişti în părţile secundare.
Viforul» a fost montat cu o deosebită artă şi îngrijire.
Eugen Porn.
_____ŞTIINŢA________
MERSUL COMETEI HALLEY PE CER
După cum ştiu, de sigur, mai toţi cititorii acestei reviste, cometa Iialley, pe care omenirea noastră nu a mai revăzut-o din anul 1&35 s’a reîntors în păraginele noastre ; ea a fost descoperită în luna Septembrie de către trei observatoare deodată şi anume: cel din Cairo, cel dela Greenwich şi cel dela Koenigstuhl (Hcidel-berg). Astronomii dela cele două observatoare nu s’au grăbit însă să controleze plăcile fotografice cu hărţile cereşti, ca să poată deosebi cometa de -nenumăratele steluţe în mijlocul cărora se afla pierdută, pe când Max Wolff dela cel din urmă observator nu a pierdut vremea şi a făcut această operaţie, chiar în acea seară. El a fost cel d’întâi, care a anunţat lumea învăţaţilor prin Astronomisclie Nachrichten despre această importantă descoperire. La început, când a fost descoperită, cometa era numai de mărimea 16. Trebue să ştiţi, că stelele ce se văd cu ochii liberi sunt împărţite în 6 clase; stelele de i-a mărime sunt cele mai strălucitoare, cele de mărimea 6-a sunt cele cari abia se mai văd. Cu lunetele din ce în ce mai mari se văd stele de mărimea 7, 8, 9 etc., pâr.ă la mărimea 16, acestea din urmă se văd cu greutate chiar cu cele mai puternice lunete şi telescoape, de aci înainte numai plăcile fotografice de o sensibilitate extremă pot să mai reproducă alte stele şi mai mici.
Cometa Halley nu putea fi descoperită decât cu ajutorul fotografiei şi aşa a şi fost descoperită. De unde ştiau însă astronomii să caute tocmai în acea parte a cerului în care se afla cometa ? Drumul cometei a fost calculat de astronomul Pontecoulant încă din 1835, dar nu pe acest drum a venit cometa, cum s’a scris din greşeală în unele ziare din Capitală, ci pe drumul calculat de doui astronomi englezi, Cowell şi Crommelin,
cari au ţinut seamă în calculele lor de toate perturbările pe cari trebuia să le sufere cometa din partea marilor planete ale sistemului nostru solar.
Din lună în lună, cometa Halley, apropiindu-se din ce în ce mai mult de soare, şi-a mărit strălucirea şi a putut fi văzută şi fără ajutorul fotografiei, însă prin lunete puternice. Astronomii calculează, de obiceiu, şi strălucirea pe care o va avea cometa la anumite date, dar calculul acesta e singurul, care nu poate fi exact, de oarece, o cometă nu străluceşte numai prin lumina ce o primeşte dela soare, ci are şi lumina ei proprie. Astfel, la începutul lunei Decembrie st. n. cometa trebuia să fie numai de mărimea 12. Deşi ştiam, că e peste putinţă să o găsesc pe cer, totuşi am cercetat partea cerului în care se afla cometa cu cea mai mică din lunetele ce le posed, fiind cea mai uşoară, o lunetă cu un obiectiv de 54 m.m. a casei Merz, şi în seara de 5 Decembrie st. n. am găsit-o în apropierea stelei gama din Taurul. A doua seară a fost nor şi n’am
MERSUL COMETEI HHLLEY pe bolta cerească In Ianuarie şi Fevruarle st. n.
mai putut să controlez prima observaţie. Dacă astrul ce-1 văzusem era în adevăr cometa Halley, trebuia să se deplaseze spre est Am socotit observaţiunea mea ca o simplă iluzie optică. Intr’un număr recent din excelenta revistă «English Mechanic» ce apare săptămânal în Londra, am găsit însă, că în seara de 4 Decembrie st. n„ cometa a fost observată cu lunete identice cu cea de sus, în Anglia şi în Spania. Cometa era deci în acele seri de mărimea 10, adică putea fi văzută şi cu lunetele mai mici. Cum în România există în prezent vre-o 30 de lunete între 43 şi 135 m.m. obiectiv, cometa va fi observată şi la noi. Mai mulţi dintre cititorii revistei de astronomie populară ce conduc, mi-au şi cerut mersul cometei pe cer, ca să poată să observe mai de cu vreme acest astru.
Am socotit, că afară de cercul restrâns al celor cari se interesează cu patimă de fenomenele cereşti, cometa Hallev va interesa şi pe cititorii unei reviste care se ocupă cu ştiinţa în general, şi întrebuinţând efemeridele publicate de Cowell şi Crommelin în numărul pe Decembrie al revistei londoneze Observatory, am întocmit alăturata schiţă a mersului cometei dela 15 Ianuarie st. n. 1910 până la 1 Martie st. n. 1910'.
Am început cu data de : 5 Ianuarie, pentru că dela această epocă, cometa Halley se va putea observa cu
126
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
un simplu binoclu, apoi poate în Februarie să se observe cu ochii liberi.
In a doua jumătate a lunei Ianuarie (st. n.) 1910 şi în luna Februarie (st. 11.) cometa Ilalley, îndreptându-se spre Soare, va străbate constelaţiunea Peştilor; la 15 Ianuarie st. n. va fi vecină cu steaua omicron din Peştii şi cu planeta Marte; la 28 Ianuarie se va afla aproape de planeta Saturn.
La începutul lui Martie, st. n„ cometa apune trei orc după apusul soarelui şi poate că va fi bine observată cu ochii liberi. In urmă se va pierde în razele soarelui. După ce va ocoli acest astru, cometa Ilalley va reapare spre sfârşitul lui Aprilie st. n., dimineaţa, înainte de răsăritul Soarelui ajungând să răsară cu două ore şi jumătate înaintea lui. La această epocă, cometa Ilalley va fi un splendid astru ceresc, atrăgând privirile tuturor.
La 18 Mai st. n„ adică la ,5 Mai 1910, după stilul nostru, se va întâmpla un fenomen ceresc interesant, Pământul nostru va trece prin coada cometei Ilalley. In aceiaşi zi capul cometei, care se va afla la vre-o 25 milioane kilometri depărtare de noi, va trece în dreptul soarelui.
Cum vedeţi, cometa Halley ne aduce cu ea destule surprize şi e deci un astru interesant. Nu vor avea loc nici ciocniri cu Pământul, nici gazele coadei nu ne va asfixia şi dacă vre-un speculator al bunei credinţe va anunţa asemenea năsbâtii, puteţi să râdeţi, căci bietul om va rămâne profet mincinos.
Din punctul de vedere astronomic însă, reîntoarcerea cometei Hal le}' are o mare însemnătate, căci cu ajutorul spectroscopului, se va putea afla din ce gaze e formată şi poate se va afla ceva şi asupra misterioasei puteri repulsive a soarelui, care înfrângând puterea de atracţiune a soarelui, aruncă materialul uşor al cometei în partea opusă astrului zilei, dându-se astfel naştere coadei cometei.
Astronomii dela observatorul Lick din California, au şi încercat să cerceteze cometa Ilalley cu spectroscopul, încă din luna Noembrie, dar cometa avea o strălucire prea slabă şi nu a dat rezultate interesante.	~
E probabil însă. ca în momentul de faţă, astronomii să fi repetat încercarea lor.
Victor Anestin
BIBLIOGRAFIE
Numărul pe Decembrie al revistei Ion Creangă, care apare la Bârlad, este închinat aniversării XX-a a morţii lui Creangă. Are uimătorul cuprins:
Ion Creangă. — Auto-biografie (prescurtare din Amintiri). A. D. Xenopol. — Ceva despre Ion Creangă. lacob C. Negruzzi. — 0 scrisoare.
N. Iorga. — însemnare.
C. Grigoriu. — Ion Creangă şi Gheorghe lenăclurcu, preot. G. Panu. — Ion Creangă la «Junimea». — Prietenia între Creangă şi Eminescu. Ion Creangă între câţiva Junimişti. M. Lupescu. — Rugăminte. — Amintiri despre Ion Creangă. G. A. Cosmovici. — Note.
P. G. Savin, V. G. Şuşnea. — Din viaţa lui Ion Creangă. Zahei Grigoriu. — Din viaţa lui Ion Oreangă.
T. P. — Rămăşiţi dela Ion Creangă.
NOTE Şl D1SCUŢ1UNI
POLITICA EXTERNĂ
Italia şi tripla alianţă. Confederaţuuiea Balcanică Atitudinea României
Participarea Italiei la tripla alianţă era dubioasă încă dinaintea întrevederii de la Racconigi, şi aceasta atât faţă cu interesele sale protivnice Austriei, cât şi cu situaţiunca sa internă mai favorabilă de data aceasta politicei externe Anglo-Franco-Ruse. Aşa că evenimentul de la Racconigi n’a făcut de cât să statornicească prevederile privitoare la situaţiunea viitoare externă a Italiei.
Intr’adevăr s’a spus că scopul acestei întrevederi a fost tranşarea chestiunii liniei ferate Dunărea-Adria-tica spre a deschide un drum Serbiei către marea A-driatică, în opunere cu linia ferată proectată de Austria prin România şi Bulgaria peste eventualul pod de peste Dunăre. împrejurări cari pun şi mai bine în lumină pornirea celor două mari puteri protivnice: Rusia şi Austria, spre a se micşora şi înfrânge. Or, dacă acesta a fost scopul întrevederii dela Racconigi şi dacă între Rusia şi Italia s’a tratat această chestiune, nu rămâne decât că o înţelegere prealabilă există între aceste două puteri,^întemeiată tocmai pe faptul intereselor lor comune faţă cu Austria.
Că zvonurile de o nouă direcţiune politică externă a Italiei au fost desminţite de către oficialitatea italiană, nu trebue să ne mire, aceasta fiind de rezortul diplomaţiei ; declaraţiunea de a continua, în interesul păcii, să facă parte din tripla alianţă fiind zadarnică faţă cu forţa împrejurărilor şi cu evenimentul care le-a concretizat. .
Chiar ultimele evenimente din Balcani, nu pot fi socotite străine de cele petrecute la Racconigi, însăşi atitudinea recentă a Austriei, cu atenţiunea îndreptată în Balcani şi prin sforţările unei apropieri de Turcia, confirmând presupunerile unei noi orientări în politica externă.
Astfel credem că alianţa dintre Bulgaria şi Serbia, de care n’a putut fi streină vizita ţarului Bulgariei la Belgrad şi de care Turcia s’a temut cu drept cuvânt că este îndreptată împotriva sa, a fost încurajată şi de Austria, interesată în ultimul timp de a îndepărta atenţiunea Sârbilor dela evenimentul dela Racconigi, care trebuia să-i alăture Paliei cu care au interese comune faţă de Austria, zdrobind în acelaş timp idealul realizării unei confedcraţiuni Balcanice printr’o confe-deraţiune parţială care să fie îndreptată în orice altă direcţiune decât împotriva sa.
De sigur însă că Austria ar fi tot aşa de bine dispusă să poată determina chiar pe Turcia la o alianţă cu statele Balcanice în sensul intereselor sale, şi că numai aşa ar privi bine o confederaţiune Balcanică, împrejurare de care s’a îndoit probabil tocmai faţă cu atitudinea Serbiei şi cu interesele Bulgariei protivnice imperiului otoman. Aşâ că încercările Austriei de a dobândi apropierea Turciei se motivează atât pe inte-
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
l 27
resul de a da un contrapond alianţei Bulgaro Sârbe anihilându-le între ele, cât şi pe acela de a avea, aliaţi Î11 Balcani, ceeace confirmă încă atitudinea Italiei.
Totuşi Turcia atribuc numai panslavismului apropierea Bulgaro-Sârbă. O alianţă însă pornită din inspi-raţiuni pur slave ar fi fost mai de grabă îndreptată împotriva Austriei, şi cu toate că presa Serbiei a păstrat aceiaşi atitudine ostilă Austriei sub raportul eventualei alianţe, totuşi cum această apropiere este în mare parte rezultatul stăruinţei Bulgariei şi cum aceasta urmăreşte în Macedonia anumite interese, probabil că s’a inspirat de data aceasta, şi din sursa care i-a adus independenţa, indicând şi Serbiei calea intereselor tot în aceiaşi direcţiune.
Este adevărat că proiectul unei uniuni slave în Balcani este mai vechili şi că a fost inspirat de Rusia, însă nu trebuc trecut cu vederea că alianţa Bulgaro-Sârbă are loc acum şi că e fapt împlinit provocările recente ale Sârbilor după teritoriul turcesc împotriva autorităţilor respective, ca rezultat al zisei alianţe, precum şi apropierea Turciei de Austria ca rezultat al politicei austriace; fără a nesocoti însă, în toate aceste împrejurări, iniţiativa proprie a Bulgariei care în căutarea intereselor sale utilizează atât influenţa Austriei cât şi a Rusiei pentru realizarea lor.
In tot cazul, fie că Austria sau Rusia au stimulat alianţa Bulgaro-Sârbă, nu putem decât să constatăm că această alianţă e departe de a aduce pacea în Balcani, constituind o forţă care să Joată fi opusă acolo unde ar trebui; căci popoarele Balcanice nu trebue să piardă din vedere că pericolul cel mare nu poate veni decât din partea Austriei şi Rusiei, şi că provocările acestora au de scop numai slăbirea lor. Că prin urmare dacă e vorba de o Confederaţiune, Statele Balcanice trebue să confedereze la o laltă între ele, nu unele împotriva altora, cum au fost ademenite să procedeze în contra intereselor lor superioare.
Şi întru cât suntem în ajunul unei mari orientări politice externe, e bine să ştim care va trebui să fie atitudinea României faţă cu noile împrejurări.
Am arătat alte dăţi că o comunitate de interese ne leagă pentru multă vreme de Italia. De unde, o schimbare în direcţiunea externă a acesteia va fi bine venită pentru noi în sensul unei noui atitudini externe, şi aceasta mai cu seamă faţă cu politica noastră naţională.
Interesul nostru cel mai de seamă astăzi este acesta : slăbirea Austro-Ungariei. Imperiul Rusesc e slab şi incapabil pentru mult timp de a lua ofensiva. Ne mai trebue alături de noi şi o Austrie slăbită, căci numai aşa vom putea consolida existenţa statului nostru şi vor putea triumfa interesele noastre naţionale.
N. ŞtefAnescu-Iacint.
BIBLIOGRAFIE
Calendarul Tovărăşililor săteşti, Anul III, 1910. Preţul 40 bani.
No. 541 din «Biblioteca pentru toţi» acum apărut, cuprinde comedia lui Nivolae Gogol: Revizorul, în traducerea d-lui Alexandrescu-Durna.
Clasica lucrare a marelui scriitor rus a făcut epocă în literatura rusească. Mişcătoarca satiră a moravurilor administra-
tive ce domneau a-.-um 70—80 de ani în imperiul ţarilor, moravuri cari în majoritatea lor dăinuesc şi azi în multe administraţii, a rămas in literatura universală ca una din cele mai desăvârşite opere clasice şi reprezentarea ei pe scena Teatrului Naţional din Capitală, în stagiunea aceasta, n’a făcut decât să-i confirme din neasemănatele ei calităţi dramatice şi literare.
Publicând in răspândita sa «Bibliotecă pentru toţi» marea operă a lui Gogol, Librăria Alcalay face un real serviciu iubitorilor de literatură clasică pe de o parte, iar pe de alta tuturor celor cari, asistând la reprezentaţia piesei, rămasă în repertoriu, pot aveâ la îndemână, pe minimul preţ de 30 bani o operă completă, in lo ul rezumatelor programelor de teatru lot atât de costisitoare şi marilor ediţii streine de câte 3 şi 4 lei.
Revizorul lui Gogol e o lucrare a cărei citire e folositoare tuturor claselor intelectuale, ca şi tineretului şcolar şi publicarea ei în «Biblioteca pentru toţi». într’o traducere din care nu s’a lăsat afară nici un cuvânt aproape şi a fost pe cât cu putinţă adaptată in întregime limbei româneşti, va fi primită de sigur, cu lot interesul ce i se cuvine.
De vânzare Ia loate librăriile din ţară.
Catalogul acestei «Biblioteci pentru toii» a se cere la Librăria Leon Alcalay la Bucureşti.
Memoriul Naiuralişlilor din România şi a doritorilor de tămăduire naturistă pură, independentă de Stat, înaintat Onor. Corpurilor Legiuitoare, cu ocaziunea desbaterii şi votării legei noi sanitare in sesiunea anului 1909 —1910.
MINISTERUL FINANŢELOR
DIRECŢIUNEA C0MPTAB1LITÂŢII GENERALE A STATULUI
ŞI A
DATORIEI PUBLICE
PUBLICAT^
No. 124741 din 26 Noemvrie 1909.
A 8-a tragere la sarţi a titlurilor de rentă 4°/0 amortizabilă din 1905, împrumutul de lei 100.000.000, se va efectua în ziua de 20 Decemvrie 180!) (2 Ianuarie 1910), ora 10 a. m. în sala specială a Ministerului de Finanţe, conform dispozi-ţiunilor stabilite prin regulamentul publicat în «Monitorul Oficial» No. 245 din 7 Februarie 1906.
La această tragere se vor amortiza titluri pentru o valoare nominală de lei 593 000 în proporţia următoare :
2t Titluri a . . . 5.000 Iei ... .	105.000 lei
71	»	»	.	.	.	2.500	»	.	.	.	.	177.500	»
148	»	»	-	.	.	1.000	»	.	.	.	.	148.000	»
325	»	»	.	.	.	500	»	.	.	.	.	162.500	»
565 titluri pentru o valoare nom. de :	593.000 Ici
— A 8-a tragere la sorţi a titlurilor de rentă 4#/0 amortizabilă din 1905 (rentă conveitilă) împrumutul de lei 424.613.000 se va efectua în ziua de 20 Decemvrie 1909 (2 Ianuarie 1910), ora 10 a. m., în sala specială a Ministerului de Finanţe, conform dispoziţiunilor stabilite prin regulamentul publicat în «Monitorul Oficial No. 245 din 7 Februarie 1906.
La această tragere se vor amortiza titluri pentru o valoare nominală de lei 2.517.000 în proporţia următoare:
5	Titluri	a	.	.	20.000	lei	...	.	100.000	lei
304	»	»	.	.	5.000	»	. . .	.	1.520.000	»
1794	»	»	.	.	500	»	...	.	897.000	»
2103 titluri pentru o valoare nom. de:	2.517.000 lei
Publicul este rugat a asista la tragere.
128
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
G. S. BECHEANU & I. ILIESCU
STRADA LIPSCANI, 26 — BUCUREŞTI
------------------------
STRADA LIPSCANI, 26
MAGAZIN de NOUTĂŢI şi MANUFACTURĂ
Lânuri pentru rochii: Hommesponvon, cheviotte gros-cote etc., şi
Post'n toate genurile.
v MĂTĂSĂRIE
r~ l soie, charmense, crepe de chine etc. 76" din fabrica Bonnet culori şi negre aer special pentru rochi şi confecţiuni
PÂNZĂRIE
Jerseuri, Flanele, Cache Corsets tricotate, Ciorapi şi Batiste.
CORSETE
Dantele torchon şl broderii veritabile
Rayon special pentru Lingerie şi Trousouri
gata şi după comandă
PREŢURI FIXE ŞI MODERATE ---------------
Cea mai ingenioasa maşina de scris esto
Boalele Intestinului
Diareea (la copii şi adulţi), Dizenteria Colicele, Furunculoza, Eczema şi toate POALELE CE PROVIN DIN Illf6C)flUlIlG illt6Stilial6
SE TRATEAZĂ ADMIRABIL PRIN
LACTOFERMENT
(Bulion paralactic)
Aprobat de Cons. Santt. Super. Zilnic preparat proaspăt numai la
LABORATORUL Dr. ROBIN
5,	Str. 1. G. Brătianu 5. — Telefon.
Un flacon 2 lei. In provincie contra mandat 2,50 Cereţi prospecte gratuite

DC
rDCr:
DC
VIILE
DUILIU ZAMF1RESCU
===== 2, STRADA ZORILOR, 2 -
Palatul Muntelui tio Pietate -TELEFON No. 35197
Vinuri de cea mal superioară calitate
LOCAL DE CONSUMAŢIE
Serviciu la domiciliu
Angrosiştilor li se acordă rabat
Singura care scrie făr? panglici MODEL 10: cu claviatura dublă. MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată.
Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori.
BUCUREŞTI
Calea "Victoriei No. 54	TELEFON
kionamcaisirjr^^^QaisBarac^ssiBBiBissBW
I SANATORIUL
„ Dr. GEROTAI
| CONSTRUIT SI MONTAT
“ Speeial pentru tratamentul boilelor chirurgieale OPERAŢIUNI ŞI FACERI Bulevardul Ferdinand 48, Bucureşti
TELEFON 1/44	')
Ciocolata îi Cacao ZatUSrejCU
Sunt preferate de cunoscători
ALBEIIT BAER. Bucureşti Str. Numa-Pomplllu 7.