NQUA REVISTA ROMÂNĂ A BONAMF.NTUL : rr numere) jn Roniftma un an.................io lei „ şease luni............6 ,, In toateţArile unlunei poştale un an 12 ,, 1 • . .. .. şeaseluni7 „ POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI APAKF. ÎN FIECARE DUMINICĂ DIRECTOR: REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinand, 55. — Bucureşti C. RADULESCU-MOTRU PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI ARTA UN NUMĂR: 25 Bani Se găseşte cu numărul la principalele librării şi la depozitarii de zlaifc din ţară Preţul anunţurilor pe ultima pagini. ‘|# pagină: 10 lei. No. 7. DUMINICĂ 6 DECEMBRIE 1909 Voi. 7. SUMARUL NOUTĂŢI: • Viforul — Aud 'diuMM societăţii -Carmen. — Revista revistelor. POLITICA: Prof. V. Bareş. Proedul de lege sanitară al guvernului. Gestiuni sociale: Benedetto de Lui a. In amintirea lui Cesarc Lombroso. IGIENA: I)r. Birman-Bera. Cum să respirăm ? LITERATURĂ: ărtur Gorovei. Povestea lui ■< Frunză-Verde». M. Stroescu. Datoria (amintiri despre d. Maiorescu). NOTE ŞI DISCUŢIUNI: I. Răducanu. In chestia organizării statisticei oficiale în România. NOUTĂŢI .Viforul.* * Joi, 26 Noemvrie, s’a reprezentat la Teatrul National pentru întâia oară «Viforul», piesă fn 4 acte de d-1 Barbu Delavran-cea. Această piesă este a doua din trilogia istorică începută de d-1 Delavrancea anul trecut cu «Apus de Soare». In «Viforul» e vorba de domnia degeneratului şi sanguinicului Şte-fănită-Vodă care, după ce comite o sumă de nelegiuiri este 0-trâvit de soţia sa. In această lucrare marele talent al d-lui Delavrancea s’a manifestat din nou cu toată vigoarea şi puterea-i de adevăr cunoscută. Prin bogăţia şi frumuseţea limbii şi a imaginilor, «Viforul» este, netăgăduit, o operă literară superioară. Din punct de vedere dramatic tnsă, deşi înjghebată cu multă virtuozitate, a doua piesă a d lui Delavrancea ni se pare o lucrare inegală. Ea cuprinde, e drept, câteva momente tragice, de un dramatism superior, cum sunt scenele din urmă din actele II şi III, scena innebunirei Oanii din actul 111 şi aceea din act. IV în care Ştefăniţă priveşte dela fereastră executarea boerilor; prin îngrămădirea însă de cruzimi inutile şi căutarea cu orice preţ a efec- telor de groază, precum şi prin lipsa oricărei note omeneşti, generoase, «Viforul» are scăderi şi nu poale fi numit o tragedie, în înţelesul clasic al cuvântului. ' Dar, despre piesa d-lui Delavrancea precuin şi despre jocul artiştilor ce au interpretat-o, vom vorbi cu deamănuntul în numărul viilor. P. * * * Audrţiunea Societăţii Carmen. Cu prilejul congresului profesorilor de muzică, societatea Carmen a avut o audiţiune de muzică corală Ia sediul său din Str. Sf. Ionică 12. Asistau profesorii strânşi în congres şi mulţi profesori din Bucureşti, pe lângă care şi o seamă de *ntelectuali, ce urmăresc activitatea acestei societăţi. S’au executat coruri religioase, dintre cari trebue să relevăm «Sfântul Domn lisus» de F. A. Gevaert şi solo d-lui Folescu din «Qui tollis» de I. Haydn. Au urmat cântece cu cor mixt (s’a distins d-şoara E. Drăgulinescu în soio din «Anotimpurile» — Haydn), coruri de femei, coruri bărbăteşti (de relevat d-1 I. T. Căpriţă, solo, în «Cântecul Serii»), La fine cântecele populare româneşti pentru cor mixt (Negruţi, Răsunetul Ardealului şi peste deal, cu solo de D-na E. Lăcusleanu) au încălzit sufletele tot atât de mult pe cât le înălţase, le subtilizase mintea minunata armonie din «Pe lacul Traum», «Cântecul Serii» şi celelalte. E prilejul să facem în legătură cu această audiţiune şi cu momentul care a provocat-o, o observare de un ordin mai general. E lucru cert că Societatea Carmen are meritul de a fi reliefat pentru lumea noastră intelectuală frumuseţea muzicei noastre populare, pe cât şi de a fi dat pilda uner" dfstmaeinterpretări corale din muzica artiştilor străini. La suszisa âu-diţiune am simţit din nou această impresiune. Profesorii noştri de muzică veniţi de aiurea vor fi simţit şi ei aceasta, mulţi poate pentru înlâia dată. Cum pentru un intelectual oarecare interpretările corale ale Societăţii Carmen au preţ doar întrucât îi în-nalţă sufletul, maestrului de muzică sau oricărui alt om de şcoală, ele să-i servească mai mult şi drept o pildă. Grija şi stăruinţa pe care le pune d-1 Kiriac, maestrul societăţii, atenţiunea ce o dau elementele corului, armonia pătrunzătoare ce se desprinde din coruri, viaţa pe care o dau combinaţiunile de voci, toate au făcut de bună seamă pe profesorii de muzică să tresare şi să-şi îndrepte gândul, ca un fel de comparaţiune, la corurile lor. Ei pe deoparte, iotervenţia autorităţilor superioare pe de alta, să dea imboldul unei mai intense preocupări de această artă a şcoalei care uşurează mintea şi sufletul şcolarului de multe din greutăţile materiilor aride şi care are şi darul să înnobileze şi să înalţe moralul mai mult decât o fac pildele lecturilor sale. NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 9ă Şi fiindcă atât firea cât şi nevoile noastre mai apropiate ne Îndeamnă să ne întoarcem privirije şi gândurile spre muzica atât de virtuoasă şi mişcătoare a poporului, fie spre pildă cântecele Societăţii Carmen, privite cu toate calităţile pe cari li le-a inspirat priceperea şi însufleţirea unui maestru ca d. Iviriac. H. V. * * * Revista Revistelor. Arhiva din Iaşi. Octombrie. D. Gh. Ghibănescu începe un studiu interesant despre Breasla Armenilor din Roman. •tţ Ţara noastră, Sibiiu, 22 Noembre. —Redactorii foii, d-nii II. Chendi şi Oct. Goga, anunţă suspendarea acestei publica-ţiunî pe viitor. Viaţa nouă, 15 Noemvrie — D. Ovid Densuşianu dă Partea I din articolul: Folklorul — cum irebue înţeles. «Când cercetările asupra particularităţilor fizice ale unui popor formează astăzi obiectul unui studiu special, al antropologiei, de ce le-am introduce în folklor? Tot astfel, ce rost pot avea informaţiunile asupra artei populare, asupra îmbrăcămintei şi chiar asupra graiului, când aceste chestiuni privesc pe etnograf şi pe dialectolog ? Folkloristul arc, fără îndoială, uneori nevoe şi de informaţiuni de natura aceasta, dar nu urmează că are să se ocupe el singur cu adunarea lor — ca orice specialitate, folklorul trebuc să recurgă la ştiinţe auxiliare, în cazul nostru la etnografie şi dialectologie, fără a se confunda insă cu ele, cum voia 'Weinhold. . «Nu nui încape deci discuţiune că felul de a înţelege folklorul pe care l-am văzut la cei mai mulţi din şcoala germană este cu desăvârşire în desacord cu direcţiunea studiilor de azi şi trebue să se renunţe definitiv la el. «.Mâi puţin contestabilă apare atunci cărerea celor din şcoala engleză şi franceză. Putem insă subscrie la ea fără nici o rezervă, corespunde ea la ce trebue să fie într’adevăr studiile folkloristice ? Vom vedea că răspunsul nu poate fi decât negativ şi că altceva suntem în drept să cerem folklorului de acum inainte». — B. Kanner face câteva observaţiuni asupra lui Heliadc Rădulescu ca critic : «Heliade era un autodidact şi în frigurile activităţii sale, atât de rodnică dar şi atât de variată, nu a putut să se ocupe în deosebi de critică literară. Ţinând seamă de renumele de care se bucura printre contemporani, se pare că ar fi trebuit dela sine să i se impu.#ă mai mult şi critica literară, totuşi numai întâmplător, judecă producţiunilc epocei şi dă uneori sfaturi ce ni se par Şi azi destul de sănătoase. «lntr’un moment de indignare sufletească el face o aspră critică a epocei arătând ce se petrece în literatură şi se exprimă astfel: «astăzi scriem cu toţii, traducem, furăm, pră-dăm şi parodiăm, masacrăm autorii, vorbim despre obiecte ce nu cunoaştem, tractăm despre materii despre cari n’avem nici primele noţiuni, ne întindem în ştiinţe şi în arte despre cari nu ne-am ocupat niciodată; tipărim la cărţi; ne punem In capul publicităţii, trecem de erudiţi, de literaţi, de artişti, de lumini, de fenomene ale epocei noastre; şi apoi cum să nu le ştim toate,-şi mai vârtos să nu scrim o biată limbă românească ce se învaţă fără" dascăl de acasă?... M’am ferit de critică cât am putut; şi oricând am intrat într’insa foarte puţin sau din dorinţa mai binelui sau că cuţitul ne-a ajuns de multe ori până la os... N’a venit încă timpul când din observaţiuni sau critice judicioase să-şi facă Românul cunoştinţele, voitori de bine amici.» Viaţă Nouă. 1 Decembrie D. Ovid Densuşianu sfârşeşte articolul asupra Folklorului. — D. Garacostea: Cu prilejul sărbătoririi d-lui Maiorescu. Extrag* m din ace3t articol următoarele tânduri: «Armonia, măsura, cununa albă a frunţei, estetismul senin al personalităţii sale te atrăgeau, treptat te fermecau; neasemănatul său dar de a expune şi de a sensibiliza un adevăr te euceria. Câştigat de forma aceasta te adânciai cu încetul în inima învăţăturii sale. Câtă deosebire între această învăţătură şi cCeace fuseseşi deprins să preţueşti şi să admiri până atunci! Din cărţi de filosofie erai deprins cu terminologie complicată, adesea pretenţioasă şi deşartă, dincolo de care adevărul se întrevede anemic, palid. Acum erai uimit să vezi spuse simplu, în cumpănit grai românesc, mai concretizat, mai viu şi deci mai aproape de suflet, adevărurile cari până atunci rămăsese nebuloase»... «I s’a reproşat că nu mai era în curent, că nu deştepta interesul pentru problemele nouă. Dar ceea ce-1 interesa pe el era nu atât să-ţi dea cheia întrebărilor nouă cât să-ţi desvălue taina întrebării: să te pătrunzi de ceea ce este în esenţa ei o întrebare filozofică şi care este necesitatea ei. Apoi, prin temperament ca şi prin convingere, era de o prudenţă exagerată adesea faţă de manifestările nouă: niciodată n’a fost iubitor de noutăţi şi nici n’a fost, oricât s’ar părea de paradoxal, un inainte mergător in sensul larg al cuvântului. Pe Wagner nu-1 admitea: pe Nielzsche îl privea cu ironie: mişcările nouă literare i se păreau «mievrârii moderne» ; socialismul, sub zodia căruia, ori-ce s’ar zice, se indrumează societatea contemporană, îi părea că o perspectivă de tiranie; ceea-ce s’a numit la noi «activitatea extraşcolară», o necesitate, întru cât dascălii sunt singurele elemente mai luminate la ţară, i se părea un pericol, şi când în urmă un academician arăta nevoia ca literatura să sc îndrumeze către un ideal mai înalt de artă, d-l Maiorescu devenia tăios. Aştepta ca o ideie să se impună, sâ-şi facă probele de trăinicie pentru a o accepta. Căile pe cari le-a arătat la noi nu revelau un adevăr nou, ci o normă veche, de bun simţ, de mult intrată in patrimoniul culturei din alte părţi. Când a luat deplină conştiinţă de menirea sa in cultuia noastră a încetat de a mai merge pari passu cu mişcarea filozofică a Apusului: îl interesa nu ceea-ce se adăoga, dâr ceea-ce fusese în deobşte recunoscut. «A mai fost învinuit că se repetă. Eu însumi l-am auzit spunând, cu aceleaşi cuvinte şi cu aceleaşi exemple, ceeace spusese cu trei ani în urmă. Poâte d-l Maiorescu a voit să urmeze aici pilda dată de părintele filozofiei, de Socrate, pe care sofistul Hippias, înapoindu-se dela Atena, după o lungă călătorie, il găsi expunându-şi neschimbat învăţăturile lui, cu aceleaşi cuvinte şi cu aceleaşi exemple ca şi în trecut. La mirarea şi la ironia sofistului, Socrate-i răspunse că a rămas neschimbat, pentru că sunt adevăruri care rămân şi ele aceleaşi. — Odată ce pentru aceste adevăruri ai găsit forma care te mulţumeşte, de ce să nu beneficiezi de.’o asemenea înlesnire, mai ales când îţi lipseşte spontaneitatea ? «Mulţi au deplâns plecarea dela Universitate a d-lui Maiorescu, gândindu-se că nu va putea fi înlocuit. Cred că a avut norocul de a veni la timp şi de a plecă la timp, pentru că studiile filozofice trebue să aibă şi la noi alt izvor de aci înainte: formalisnr.ul nu ne mai poate îndestulă. Prin creşterea culturii, în deosebi a celei ştiinţifice, temeliile sufleteşti de cari vorbeam şi pe cari a simţit nevoia să le formuleze la noi d. Maiorescu, încep a fi însuşite ca şi în Apus, dela sine, din atmosfera generală a culturii şi a învăţământului mai bine organizat, iar în ce priveşte mişcarea noastră filosofică ea trebue să se îndrumeze pe o cale nouă, sub pedeapsa de a se reduce la îndeletnicire deşartă, fără vlagă. Un filosof trebue să fie dublat cu un om de ştiinţă, de specializare amănunţită în cel puţin o ramură de cunoştinţe, pentru că întrebările filosofiei se desprind din adâncul cunoaşterii ştiinţifice, sistematice, şi se îndreptează asupra acestei cunoaşteri». Verax Noua Revista RomÂNa yO POLITICA PROECTUL DE LEGE SANITARA AL GUVERNULUI Fiind rugat să’mi dau avizul asupra proectului le-gei sanitare care va veni în curând în discuţiu-nea Corpurilor noastre legiuitoare am primit cu atât mai bucuros această invitare cu cât de peste 20 ani m’am ocupat fără întrerupere cu chestiunea sanitară a ţării, am studiat mult legislaţiunea sanitară din străinătate şi am pus la Congresul internaţional de medicină dela Roma în prima sa şedinţă generală bazele unei legislaţiuni sanitare întemeiate pe rezultatele obţinute de ştiinţele sanitare moderne. Aceste principii au fost primite ca baza legiferaţiu-nei sanitare din cele mai multe state cari de atunci încoaci au creat legi sanitare. Şi la noi în ţară am conlucrat până în cele din urmă ca membru în consiliul sanitar superior şi ca preşedinte în mai multe rânduri al asociaţiunei generale a medicilor din ţară la modificarea legei sanitare actuale, astfel încât şi proectul legei asociaţiunei medicilor, care a servit ca baza proectului guvernului, conţine în mare parte ideile mele asupra cerinţelor moderne ale unei legi sanitare. Aruncând o privire superficială asupra respectabilul volum al proectului guvernului, nu pot să nu recunosc că conţine în mare parte aceste idei şi în genere idei moderne, satisfăcând totdeodată cerinţele profesionale ale medicilor, veterinarilor şi farmaciştilor, şi punând sume mari de bani la dispoziţiunea adminis-traţiunei sanitare. Şi până acuma serviciul sanitar era bine dotat, dar cu cele 6—7 milioane pe an ce va reclama această lege nouă putem zice că, serviciul sanitar român va fi cel mai bine dotat din lumea întreagă, iar lefurile prevăzute pentru personalul sanitar, vor fi printre cele mai ridicate. Chiar şi «Expunerea de motive» a legei este satisfăcătoare; par’că ar fi un extras al multiplelor mele conferinţe asupra cerinţelor moderne sanitare şi asupra posibilităţii de a ridica starea sanitară atât de compromisă a ţărănimii pe baza ştiinţelor sanitare. Dar dacă examinăm legea mai de aproape desilu-siunea noastră devine cu atât mai mare. Innainte de toate vedem că este o deosebire ca dela cer la pământ între aceeace ne promite expunerea de motive şi între textul legei. Şi legea are, privit de departe, o înfăţişare frumoasă. Un cititor superficial nu vede în dânsa decât ştiinţa modernă, sănătate, abondenţă şi libertatea omului de ştiinţă. Nu lipseşte decât lucrul esenţial, adică garanţii legale pentru că cei sus puşi să fie oameni de ştiinţă şi ca ei să execute principiile frumoase enunţate. Dacă căutărr^mai de aproape, vedem chiar că organismul viu şi puternic al proectului nostru menit de a scăpa ţărănimea şi ţara de degenerarea ce le ameninţă, că acest organism s’a omorît în mod ascuns şi perfid şi că s’a înlocuit cu o păpuşe care i seamănă de de- parte şi că sufletul a fost înlocuit cu un mecanism ale cărui fire sunt toate în mâna adininistraţiunei politice, astfel încât legea sanitară, unica noastră speranţă pentru mântuirea neamului românesc; instituţiunea, pentru care ţara face sacrificii de zecimi de milioane, a devenit cea mai de căpetenie: instituţiune de stat pentru risipire de bani publici, pentru rocompensareg agenţilor electorali, pentru sinecure şi nepotisme. S’a făcut cu această lege. de prima, necesitate pentru salvarea naţiunei aceea ce advocaţii, necredincioşi fac cu câte un act de donaţiunc sau, cu un testament generos. In contra voinţei donatorului şi în ascuns avocaţii necredincioşi fac, în interesul partidului lor sau pentru profitul lor personal, o schimbare atât de mică încât nu se observă la început până ce nu intră în vigoare; să schimbă o virgulă, un cuvînt, o frază, prin care însă tot înţelesul actului să schimbă şi toate intenţiunilc nobile să distrug; cei în drept sunt spoliaţi şi întreaga avere devenită prada falşificatorilor să cheltueşte pentru intenţiunilc lor inavuabile. . Să mă explic prin un exemplu. Supremul principiu al legei sanitare trebue să fie ca serviciul sanitar să fie condus de cei mai distinşi oameni de ştiinţă ce posedă ţara. Numai oamenii de ştiinţă pot găsi, aprecia şi alege pe funcţionari. Dacă în locul oamenilor de ştiinţă să aleg oameni politici, arivişti, toată legea sanitară, toată sănătatea publică, toate milioanele cheltuite sunt compromise şi pierdute. Totul este deci ca în această lege nu ministrul, ci oamenii de ştiinţă să aleagă funcţionarii pentru posturile sanitare superioare. Acest lucru însă nu convenea celor ce au formulat proectul guvernului. Ei au căutat deci să păcălească parlamentul şi publicul în modul următor. Au creat un consiliu permanent compus din 4 membrii ai consiliului sanitar şi din un director general, adică omul ministrului. Acest consiliu este chemat a alege pe funcţionarii sanitari superiori pentru cari nu trebue nici concurs nici examen. Insă un aliniat al articolului respectiv spune: că consiliul numai cu unanimitate poate să aleagă pe candidat, dacă directorul serv. sanitar este de altă părere să alege candidatul ministrului. Adică niciodată oamenii de ştiinţă nu vor putea alege omul cel mai capabil, omul de ştiinţă, ci totdeauna administra-ţiunea politică alege pe omul ei. Omul ministrului poate să fie şi el un om de ştiinţă, însă ministrul de interne nu este medic nu e specialist sanitar, este însă cel mai important om politic din ţară, şi deci va prefera totdeauna pe medicul politician omului de ştiinţă. Este regulă generală că un om nco-rientat în o ştiinţă, dacă să amestecă în această ştiinţă fără a asculta pe oamenii speciali, în totdeauna va face greşeli. Dar .se va zice că ministrul are şi pe Directorul general pe care’l va consulta. . Insă la noi miniştrii de interne au fost în totdeauna atât de autoritari încât arare ori s’a ascultat directorul general competent. Directorul a fost aproape în totdeauna un instrument iOO NOUA ftEVIS'IA ROMANA docil al ministrului. Consiliul sanitar a fost subordonat directorului, aşa încât din această cauză serviciul sanitar era în totdeauna paralizat. Xoua lege nu dă nici o garanţie că pel puţin Directorul să fie un om competent. Cu un cuvînt cerinţa cea mai de căpetenie, condi-ţiunea sine qua non a unei organizări eficace sanitare, este cu totul zdruncinată prin acest aliniat care dă administraţiunei politice puterea să aleagă pentru posturile cele mai importante, în loc de oameni de ştiinţă, medici politici, buni agenţi electorali, sau şarlatani, sau arivişti cari cu atât mai uşor vor putea să inducă în eroare pe ministru, cu cât ministrul e mare politician dar nu este specialist în ştiinţele sanitare. Ar trebui să înceteze în fine acest inconvenient ca să dispună de sănătatea publică a ţărei, un om ori cât de distins ar fi, dar om politic care nu are competenţa în ştiinţele sanitare; ar trebui ca odată să se ridice patriotismul luminat al parlamentelor şi al guvernului la această abnegaţiune, încât să se adrniţă odată pentru totdeauna că pentru conducerea celui mai important serviciu, şi pentru a garanta vitalitatea na-ţiunei, să se creeze un minister a parte cu un om de ştiinţă în frunte. Legea nouă ar fi prilegiul cel mai potrivit pentru această schimbare atât de necesară. insă să revenim la exemplul nostru. Cred că orice om imparţial vede că acest mic aliniat distruge toată economia, toate intenţiunile nobile, toată eficacitatea legei. Nu pricep cum acela care a redactat această lege s’a putut preta la această păeâlitură; cum cei pe cari a-a consultat Ministrul la alcătuirea legei au fost atât de orbiţi încât nu au pătruns această comedie. In adevăr să creează o înaltă instituţiune de stat, un consiliu permament», cu membrii distinşi, cu diurne, însă care nu are absolut nimic aface decât să acopere intenţiunea inavuabilă a administraţiunei politice care să pună în fruntea luptei sanitare numai oamenii ei fără să ţină seamă de valoarea lor ştiinţifică. Dar se va zice că ministrul este patriot şi că va a-lcge câte odată şi pe cei recomandaţi de acest consiliu; să poate, dar experienţa a arătat contrariul. Dacă administraţiunea politică a fost în stare să pună_ toată administraţia sanitară ca să insulte în mod continuu un consiliu sanitar compus din oamenii de ştiinţă, cei mai distinşi din ţară, din cauză că pentru întâia oară în această ţară aceştia ’şi făceau datoria impusă de legea sanitară; dacă să puneau persoane comice din camera deputaţilor ca să-l calomnieze şi să-l batjocorească pe acest consiliu, atare administraţiunc va fi capabilă de orice faptă pentru a face ca puterea ministrului şi a omului politic să triumfe asupra omului de ştiinţă. Deci primul lucru ce se cere pentru ca proectul legei sanitare a guvernului să merite a fi chiar discutat este eliminarea acestui mic aliniat care face ca toate cheltuelile ce s’ar vota cu această lege să fie aruncate pe fereastră şi că starea sanitară a ţărei să devină din ce in ce mai desperată. Cum proectul legei este în mare parte bazat pe proectul consiliului sanitar al asociaţiunei, cred că studiind bine modificările aduse de către guvern voi putea uşor descoperi şi denunţa atari dispoziţiuni dezastroase, astfel ca eliminându-se aceste, să rămână o lege care în adevăr să corespundă nevoilor urgente ale ţării. Nefiind posibil în acest cadru restrâns de a discuta toate dispoziţiunilc legale cari în mare parte au fost deja semnalate împreună cu mijloacele de a îndrepta greşelile, în expunerea de motive a fostului consiliu sanitar, publicate în No. precedent al acestei Reviste, vom insista numai asupra unor puncte principale. Înainte de toate treime constatat că guvernul a ţinut seamă de o parte din objecţiunile noastre. Astfel a şters dispoziţiunca ca directorul să fie numit pentru io ani; a dispus că inspectorii regionali să-şi aibe reşedinţa în regiunea respectivă; s’au mai redus puţin lefurile exagerate ale inspectorilor; s’a mai restrâns numărul enorm de articole, s’au eliminat din taxele create pentru fondul asanărei satelor acele cari sunt dependinţe de convenţiunile comerciale, etc. însă nu s'a schimbat nimica din inconvenientele principale alo legii. Astfel consiliul sanitar coprinzând tot ce este mai competent în ştiinţele sanitare remâne de fapt desfiinţat, căci este o batjocoră că un atare consiliu să ţină o şedinţă pe lună! Astfel administraţiunea sanitară nu posedă nici un consiliu ştiinţific şi independent cu iniţiativă proprie care s’o îndrumeze, care să controleze întrebuinţarea fondurilor şi care să reprezinte continuitatea după un plan bine chibzuit al operei de asanare a ţării. Nu mă îndoesc, că orice om de ordine, ori ce patriot, ori ce cunoscător de ţară va pricepe aceste argumente şi va privi ca o necesitate absolută propunerea nostră că acest consiliu trebue să primească toate ştirile sanitare, să examineze budgetul fondurilor sanitare şi că acest consiliu să hotărască asupra combaterii epidemiilor şi asupra pedepselor. Diferitele consilii fără legătură între ele cum sunt propuse de guvern, după proiectul nostru, sunt secţiuni ale unui consiliu sanitar, care astfel cu com-petinţa sa superioară rămâne de fapt cea mai înaltă autoritate ştiinţifică din Stat. Un atare consiliu, tare şi independent, va trebui să fie sprijinul cel mai puternic al direcţiunei sanitare în contra influenţării acesteia din partea administraţiunei politice. Influenţări politice s’au exercitat aproape de către toţi miniştrii şi la acestea au cedat aproape toţi directorii, paralizându-se astfel lupta pentru sănătatea publică. Proiectul guvernului introduce o dispoziţiune strim-ptă şi neumană în admiterea la libera practică a medicilor (art. 83). Este ncuman să creăm un regim excepţional pentru unii locuitori ai acestei ţări, născuţi în ţară şi fără a fi sub vre-un protectorat străin. Nu este permis medicilor, ca oameni umani şi moderni, să oprească pe aceşti locuitori, cari nu sunt propriu zis străini să-şi poată face studiile lor şi în străinătate. Am arătat tendinţa primejdioasă a legii, de a alege pentru posturile mai importante protejaţii administraţiunei politice fără garanţii serioase (art. *, alin. 59). Eliminând aliniatul respectiv, rămâne ca fie consiliul sanitar, fie un consiliu permanent, care însă va trebui complectat cu profesorul de igienă şi cu cel de bacteorologie din NOUA REVISTA româna IOI ------------------------8---------------------------------- Bucureşti, să aleagă cu majoritatea voturilor, inspectori, etc. Printre aceştia inspectorii tecnici, vor trebui să fi fost cel puţin 3 ani, asistenţi într’un laborator universitar de igienă sau de bacteriologic. Asemenea condiţiuni trebuesâfie împlinite şi de candidaţii pentru posturile de şefi de laboratorii bacteriologice. Nu este admisibil ca aceşti şefi de laborator să fie veterinari, căci veterinarii nu cunosc boalcle omeneşti cu care are să se ocupe în prima linie şeful laboratorului de bacteriologic. In ce priveşte crearea inspectorilor regionali (art. 3 1) în locul medicilor de judeţe, aceasta nu este nici o trebuinţă reală şi nici o economie, căci se crează pe lângă dânşii funcţiuni noi de medici legişti. Sunt cu totul în contra acestor despărţiri, căci : 1) Cu înmulţirea funcţiunilor sanitare, medicul regional pus peste 2 judeţe, nu va mai putea urmări de aproape serviciul sanitar şi medical; 2) Lucrând în înţelegere cu prefectul va fi o conlucrare continuă şi un control al activităţii medicului mai deaproape, dacă medicul este numit pentru un singur judeţ. 3) Nu este de recomandat că medicul legist să fie un simplu ajutor al justiţiei. Justiţia are alte puncte de vedere şi alte legi decât medicul. Acesta ca medic legist trebue să’şi păstreze nu numai independenţa dar şi mentalitatea sa umană de medic şi să privească crimele ca savant modern, din punctul de vedere medical şi umanitar. Experienţa mea îndelungată mi-a format convingerea că medicul este foarte dispus să fie influenţat de justiţie, făcând pe judele de instrucţie, şi pe procuror... Fiind influenţat de justiţie pierde uşor în detrimentul acuzatului, objectivitatea necesară a omului de ştiinţă. Lăsăm deci exerciţiul medicinei legale medicilor independenţi de justiţie, cerând însă pentru admiterea lor obligaţia ca să fi câştigat titlul de medici legişti, creat prin legea asociaţiunei. Să examinăm acum, dacă pentru moment avem în adevăr trebuinţa de o augmentare atât de mare abucl-getului sanitar precum o prevede proectul guvernului. După părerea mea unica cheltuială indispensabilă, care însă va fi mai micăpcn'.ru anii viitori şi se va desfiinţa treptat până peste aproape 10 ani va fi augmentarea numărului medicilor de circumscripţii. (Art.32). Aceasta nu va recere deocamdată decât poate 1 milion în anul întâi, căci nu se vor găsi deocamdată decât 50—100 medici pregătiţi pentru aceste posturi. In a doua linie va trebui îmulţit în mod grăbit numărul moaşelor rurale. Am arătat în mai multe rînduri ci\. până la complectarea numărului necesar de moaşe, 1 an de studiu e suficient astfel cum să practică în cele mai multe state civilizate, însă şi în acest caz ar trebui trimise cel puţin 200 femei anual pentru a învăţa moşitul. Este primejdios că proiectul guvernului cere şi pentru comunele rurale o pregătire de 2 ani căci astfel nici după 20 de ani nu vom avea numărul necesar de moaşe pentru a garanta vitalitatea populaţiunei rurale. Dacă guvernul insistă că chiar de acuma învăţământul moşitului pentru moaşele rurale să fie de doi ani, atunci un număr şi mai mare de moaşe trebue pregătit în fiecare an, aceea nu se poate face din cauza lipsei de material de faceri, şi pentru că un aşa mare număr de eleve nu poate fi urmărit şi preparat deodată în mod practic. Pentru acest scop precum şi pentru înmulţirea agenţilor sanitari cred că va trebui asemenea aproximativ 1 milion pe an. Celelalte înmulţiri de cheltueli sunt mult mai puţin urgente. Crearea de 14 inspectori generali şi tcchnici, crearea de sute de locuri de veterinari pentru circum-scripţiuni relativ mici, crearea de 7 laboratoare nu sunt trebuinţe reale. Putem să ne mărginim foarte bine cu numărul pe jumătate a inspectorilor cari şi astăzi au prea puţină ocupaţie, şi do încă un laborator în provincie spre exemplu la Craiova, şi să lăsăm deocamdată la o parte cele două laboratoare chimice dela Bucureşti şi Iaşi, unde sunt destule laboratorii cari pot fi însărcinate cu examenele chimice sanitare. Ţara noastră e mică şi cum posedăm un număr atât de mare de laboratorii de bacteriologic la Bucuteşti. precum şi laboratorii în Galaţi, Sulina. Constanţa crearea de 1 nou laborator la Craiova este suficientă. Este absurd faptul că în proectul guvernului din ură personală s’a suprimat din lege institutul de bacteriologic din Bucureşti care ca organ sanitar era creat pe lângă ministerul de interne, ca să serve pentru cercetări sanitare şi pentru combaterea infecţiunilor, întocmai ca Gesundheitamt în Germania. In locul acestui institut deja existent, şi care a lucrat şi ca institut sanitar fără o altă cheltuială, proectul guvernului crează nişte laboratorii în provincie neavând nici o competenţă. Asemenea va fi cu totul suficient dacă deocamdată se va crea jumătatea posturilor noi de veterinari prevăzute în proectul guvernului ; fiecare pentru un număr mai mare de comune. De o parte medicina veterinară nu prezintă nici aceiaşi urgenţă, nici aceeaşi eficacitate în căutarea boa-lelor de animale ca şi medicina umană, valoarea unui animal neputând fi comparată cu aceea a unui om; de altă parte înmulţirea ceva mai marc a medicilor veterinari şi a revizorilor de vite vor da destule garanţii pentru descoperirea şi combaterea epizootiilor. Astfel deci, după planul nostru, cheltuelilc culegea nouă sanitară se vor putea reduce în mod sensibil, mai cu seamă dacăjne vom limita deocamdată la o augmentare mai modestă a lefurilor şi a diurnelor a acelor funcţionari, cari chiar astăzi sunt la noi mai bine retribuiţi decât în străinătate. Va să zică se va putea economisi o bună parte din sumele noi reccrutc prin legea guvernului fără ca prin aceasta serviciul sanitar să sufere. Legea nouă prevede :ca cheltuelilc cari se vor ivi cu asanarea localităţilor să se acopere prin un fond special alimentat prin diferite taxe rău chibzuite şi poate insuficiente. Noi am propus un mijloc mult mai eficace pentru crearea acestui fond, anume 0% din 'excedentele budget are, adică din aceste sume mari cari astăzi se distribucse în mod grăbit pentru necesităţi mai puţin importante. In ce priveşte lucrările de asanare de întreprins, ar trebui ca serviciul sanitar să aibe o mai mare laţi- 102 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ tudinC. Ar trebui anume sume însemnate puse la dis-poziţiunea serviciului sanitar pentru combaterea sistematică a malariei, a pelagrei, a sifilisului la ţară, pentru care proectul guvernului nu prevede nimic. In proectul nostru din contra s’a prevăzut chinini-zarca sistematică gratuită în contră malariei (art. 119) comisiuni regionale pentru studiarea şi combaterea pelagrei (art. 144), şi delegaţiunea medicilor speciali în comunele bântuite de sifilis (art. 134). Cii toată întinderea extraordinară a textului legii sanitare lipsesc dispoziţiuni de prima necesitate şi de cari autorii proiectului n'au ţinut cont, cu toate că proectul de lege al consiliului a atras atenţiune asupra lor, (art. 191 şi 205). Lipsa cea mai sensibilă este aceea a dispoziţiunilor pentru îngrijirea copiilor mici de ţâţă,precum şi pentru protecţiuneasarcinei şi lăuziei.a femeilor sărace şi lucrătoare. Numai dacă Statul se va interesa de îngrijirea noilor născuţi români, vom putea spera să înceteze mortalitatea extraordinară a copiilor mici, cari fac ca în locul românilor, străinii să cuprindă toate o-raşcle noastre. > O altă lipsă gravă a proiectului, este că nu se îngrijeşte ca asanarea .localităţilor să fie executată de oameni competenţi. Suntem convinşi că pentru acestea, ca şi în alte ţari civilizate, trebue creat un corp de ingineri sanitari, pregătiţi anume pentru acest scop, fiind ataşaţi direcţi unei sanitare şi lucrând după indicaţiunea ei, şi a consiliului sanitar superior. Dacă aducerea apei de băut va fi încredinţată inginerilor nepregătiţi, tot fondul de asanare se va cheltui fără mare folos. In rezumat, prin proiectul său delege sanitare,guvernul propune o augmentare a bugetului cu mai multe milioane ; pe ele altă parte caută să anihileze prin o singură frază,prin care exclude oamenii competenţi cu lotul dela alegerea celor mai importanţi funcţionari sanitari, toată eficacitatea legii .şi face ca sumele mari cerute să fie zadarnice. O lege bună trebue în prima linie să dea cuvântul hotărâtor în alegerea personalului superior oamenilor de ştiinţă, iar dreptul de control ştiinţific al serviciului sanitar şi al întrebuinţării bugetului, trebue încredinţat unui consiliu stabil, compus din tot ce avem mai experimentat şi competent in ştiinţele sanitare. Tn tot cazul însă putem să reducem, fără pierdere pentru sănătatea publică, o bună parte din sumele mari cerute pentru noua lege. In astfel de concliţiuni şi cu mai multe alte modificări esenţiale, deşi de mai mică importanţă, legea nouă, care va fi deci aceea a fostului consiliu sanitar, suntem încredinţaţi că va putea îndreptă sănătatea publică. Prof. V. Babeş. BIBLIOGRAFIE. G. Poboran, Istoria oraşului Slatina. F.diţia 11. Slatina 190!). Tipografia G. Conslantinescu. Preţul 10 lei. . . * G. Poboran, Editcaţinnea femeei şi gospodăria casnică. Slatina 1907. CEŞTI UNI SOCIALE IN AMINTIREA LUI CESARE LOMBROSO. Lunga, strălucita zi a marelui muncitor a apus: a acelui muncitor nepregetat, neobosit, străduitor, care, timp de mai bine de jumătate de veac, de pe catedră, din ziar, din carte, în cercurile intime ca şi în întrunirile învăţaţilor, împrăştia luminata şi sloboda sa cugetare, ne-închinându-se cucernic decât în faţa Adevărului, cu toată înflăcărarea şi entuziasmul unui tânăr, chiar şi atunci când tinereţea apusese de mult, cu tot avântul unui îndrăgostit, cu puterea şi credinţa unui apostol. Omul dispare; dar învăţătura, dar opera sa, dobândesc, prin însăşi moartea lui, un accent de eloquenţă şi de convingere nouă; par’că nemurirea nu aştepta decât moartea trupească spre a consfinţi pe marele maestru şi întemeetor în locaşul aleşilor ei. Intr’adevăr, cu greu vălul uitării ar ajunge să şteargă numele părintelui criticei antropologice şi al ştiinţei criminalogice; după cum nu va ajunge niciodată în-vierşunarea potrivnicilor săi postumi să şteargă brazda deschisă de mâna-i vânjoasă în ogorul ştiinţei. Spre a-i păstra numele pentru cei viitori, ar fi de ajuns descoperirile sale asupra pelagrei şi nebuniei; ar fi de ajuns straşnica lui cruciadă slujind la înfiinţarea spitalelor de nebuni pe lângă închisori. Şi ar fi de ajuns, mai presus de toate, Summa, sau Corpus doctrinelor sale, privite nu sub intrinseca lor valoare specifică, ci ca întemeere a acelor principii şi postulate cari, aplicate la ştiinţele sociale, erau menite să răscolească, în scurtă vreme, lumea dreptului penal; aşa în cât numele său s’a adăogat la numele lui Cesare Beccaria şi a lui Francesco Carrara, alcătuind astfel aleasa treime a ştiinţei penale moderne. Eu nu voiesc aci, şi n’am nevoie să repet ceea-ce s’a spus în aceste coloane asupra teoriilor lombrosiene. Va fi de ajuns să reamintesc că Cesare Lombroso, pornit să deslege cea mai nedesluşită şi năprăznică problemă socială care frământă omenirea — deliquenţa —, izbuti să deschidă orizonturi cu atât mai întinse, cu cât mai neprevăzute îngustelor hotare ale dreptului penal. Până la Lombroso, dreptul de a pedepsi se rezema, în mod axiomatic şi absolut, pe existenţa liberului arbitru: persoana vinovatului, ca fiinţă psicologică, nu însemna aproape nimic; ceea ce însemnă numai eră delictul ca entitate juridică. Lombroso a fost antropologul, sau, mai bine zis, biologul omului criminal, căci el cercetă toate problemele cari se leagă de om în mod mijlocit sau nemijlocit, toate premisele ereditare, fenomenele descendenţei, ale originelor, ale întregei vieţi sociale în funcţiunile şi manifestările sale, dimpreună cu degenerarea pricinuită, în unele cazuri, de mediu. (Sergi). Bizuindu-se pe acea lege a cauzalităţii pe care el o lăţeşte, cu străşnicie de fier, şi asupra celor ma; lăuntrice mişcări ale voinţei şi ascunzişurilor cugetului, Lombroso nu vede în răufăcător, — chiar când el nu se înfăţişează cu nici una din trăsăturile caracteristice ale degenerării —, decât pe un subiect patologic, pe NOUA REVISTĂ ROMANĂ 103 o fiinţă degenerată, sub îndoita înrâurire a legei atavice şi a legei mediului înconjurător. Privită sub lumina acestei doctrine, fără-de-legea nu ni se mai înfăţişează ca o glăsuire liberă a unei libere voinţe a făptuitorului (şcoala clasică), ci ca neînlăturatul şi firescul produs al unui sistem de nenumărate cauze fizice, antropologice, sociale (şcoala pozitivă). Urmează că delictul, ne mai fiind privit ca un quid abstract, neatârnat de determinante exterioare şi fără forme evolutive, fu cercetat, d’aci înainte, în chip obiectiv, în legăturile sale cu însuşirile trupeşti şi morale ale nelegiuitului şi cu facto rul «ambiental» şi ereditar. Şi căutarea pozitivistă a elementelor cari înlesnesc ivirea fenomenului criminal, înlocuind sistemul vechiu al aplicărilor mecanice ale unei reguli nestrămutate, care nu ţinea nici cum seamă de acele elemente, e tocmai cea mai înnaltă cucerire a şcoalei pozitive, de care, — după patruzeci de ani de cercetări şi de lupte —, Lombroso şi-a legat numele pe vecie; e cuvântul de lumină al acelei învăţături a sa de dragoste, care, deşi pornită din adâncurile nenorocirei obşteşti, cuprinde totuşi în sine cea mai limpede şi mângăetoare undă de poezie omenească; întrucât ea ne înfăţişează pe răufăcător nu ca o fiinţă prăpădită care cere îngăduinţă şi milă dela sufletele duioase ori femeeşti, ci pe bolnavul psihic care are nevoie de îngrijiri şi de îndreptare, — pe cea mai jalnică şi tânjitoare făptură socială. S’a observat că teoria antropologică a crimei se leagă de doctrina lui Spinoza, a lui Bucle, Vico, Quetelct şi în deobşte, cu întreagă acea concepţie deterministă a societăţii şi a istoriei omeneşti, care caută raporturile dintre legile cari îi orânduesc desvoltarea şi legile firei. Intr’adevăr Lombroso, mulţumită spiritului său di-vinator, care aruncă neîncetat raze de lumină nouă asupra unor legături nedesluşite ori ascunse şi găseşte pe neaşteptate analogii uimitoare, se în nalţă prin agera sa intuiţie, dela studiul biologic al individului, la noţiuni sociologice generale, înnodând într’un lanţ mai mult sau mai puţin rezistent la ciocanul criticei, fenomenele organice cu fenomenele sociale. Prin aceasta, omul de ştiinţă italian, pe când se depărtează, în mod hotărît, de teoriile uşuratice şi pripite după cari întocmirea socială ar fi călăuzită de aceleaşi legi cari cârmuesc şi organizmele animale, dovedeşte implicit unilateralitatea cugetării marxiste, care leagă ursita noastră socială şi istorică de starea şi de orânduirea noastră economică. E uşor de înţeles cum aceste doctrini îndrăzneţe ale antropologului italian, cari răsturnau din temelie întreaga sistemă a concepţiilor morale şi a teoriilor psihologice şi juridice, până atunci predomnitoare; cari nu ereau sprijinite de tradiţiune, ba încă aveau înpotrivă-le miso-neismul, dacă nu chiar dispreţul «catedratecilor» şi cari, în aplicaţiile lor practice, se loveau de codul penal şi de convingerile încăpăţânate ale unei magistraturi adăpată la izvoarele dreptului penal clasic şi plămădite la şcoala acelui mare dascăl al cuvântării, Francesco Carrara; se înţelege, zic, cum aceste teorii îndrăsneţe Şi. revoluţionare nu au biruit fără a înfrunta lupte înverşunate, din cari harnicul luptător deşi câteodată ostenit, nu cedă însă niciodată şi nici se trase îndărăt. Nu mai vorbim de critica rău voitoare şi batjocori- toare, din care am avut o pildă într’un ziar francez din Bucureşti: mulţi glumesc din însăşi lipsa de a putea gândi, şi socotesc că acoperă golul neştiinţei lor, prin scânteierea vre-unui cuvânt hazliu ; să lăsăm pe aceşti critici de porunceală cari cred de bună seamă că ştiu (halal de ei) aceste două lucruri: cum că Lombroso era pentru pedeapsa cu moarte (!) şi că el vede pe un nebun în orice criminal din pricina vreunei anomalii fizice^). Rămâne totuşi o aprigă falangă de critici cu greutate, de cugetători şi oameni de ştiinţă, cari nu se împacă ori chiar s’au ridicat din răsputeri împotriva teoriilor Lombrosiene. Valoarea reală a acestor critici, nu ne scapă. Unii au zis: Pentru ca să hotărîm pe veci caracte-risticele umanităţii delinquentă, va fj de ajuns —după cum pretinde Lombroso,— să vedem cutare sau cutare stigmate : asimetria craniului, maxilarele dezvoltate, umerii obrajilor scoşi, gropiţele occipitalului, urechile ad ansa > ?. Dar greutatea şi înnălţimea boiului, socotite de Lombroso ca semne anatomice de căpetenie, ce însemnătate vor mai avea oare după ce măsurile de el înregistrate s’au găsit în contrazicere cu cele luate de Wilson, Thomson ori Virgili ? Şi ce rost poate avea capacitatea craniană întru a deosebi delinquenţa de tiorma-litate, când, împotriva principiului microcefaliei criminalilor, susţinut de Ferri şi Benedikt, Bordier a reuşit să învedereze prisositoarea mărime a multor craniuri de vestiţi tâlhari P Şi oare nu s’ar putea face aceiaşi observare cu privire'la brachiocefalia şi dolicefalia delin-quenţilor? Alţii au combătut obârşia ereditară a cri mei, zicând : Răufăcătorul, după Lombroso, e rudă de aproape cu omul primitiv, cu sălbaticul cu instincte fioroase şi crude. Dar Darwin, Spencer, Wall ace, Ouatrefages afirmă că dacă tipul sălbatecului zugrăvit de Lombroso a existat, numai ca excepţie, apoi tipul cel mai comun al sălbatecului e ccl al unui om cu porniri blânde şi blajine, care se împacă cu formele cele mai dezvoltate ale convie-ţuirei civile. Deci, dacă cel mai depărtat strămoş al nostru trebue căutat într’un frugivor blând şi liniştit, cum rămânem cu ipoteza care află într’o întoarcere atavică explicarea faptei criminale ? Se poate prea bine că—în fierberea grăbitei sale zidiri, pe rămăşiţile vcchei lumi ştiinţifice— şcoala pozitivistă s’a lăsat a fi stăpânită prea muit de farmecul şi sugestia noutăţii, ridicând pe tărâmul afirmărilor îndrăzneţe, c]ă-diri tot atât de pripite pe cât de şubrede, cari alcătu-esc partea slabă a puternicului sistem lombrozian. Dar chiar şi din mijlocul lipsurilor antropologilor . moderni îndrumaţi de Cesare Lombroso pe calea noilor cuceriri, es la iveală o sumă de merite de cari c datoare să ţie seamă istoria. A fi încercat să se elibereze din îngustimile unui clasicism învechit, în neputinţă de a îndestula cerinţele moderne ale criminologiei şi tot deodată de a o împăca cu sănătoasele rezultate ale ştiinţelor naturale; a fi înlocuit punctul de vedere strict juridic cu examenul dezvoltării psiliico-sociale a fenomenului criminal; a fi desluşit, în mare parte, cele mai adânci şi ascunse izvoare ale sale prin mijlocul raporturilor în cari, în mai multe cazuri, se găseşte nelegiuirea cu unele forme de boli mintale; a fi prilejit o reformă sa- NOUA REVISTĂ ROMANĂ I04 lutară în domeniul procedurei şi al regimului închisorilor, adesea neîndestulător ori chiar, câte odată, vătămător ; a fi împlinit, cu un cuvânt, una din mişcările cele mai adânci în ştiinţă şi în filosofia modernă, prin răspândirea de metoade şi adevăruri noui, într’o materie în care orice noutate introdusă reprezintă un act de eroism al gândirei şi al voinţei,—acestea sunt atât de înaltele titluri de glorie netăgăduită, ce se vor refrânge, deapururi, asupra operei austerului cugetător italian. Iar austerul cugetător, care cunoscuse tremurul ne-izbândei, avu fericirea de a cunoaşte şi bucuria deplinei victorii. Căci criticele treceau, anii se perindau unii după alţii. şi evoluţia propăşitoare a antropologiei criminale îşi urma biruitoare sborul său, reînoind concepţia răspunderii omului faţă de om, abătând, dintr’o lovitură, multe nedreptăţi străvechi, croind aproape, putem zice, o tiouă justiţie. Singuraticul propovăduitor al unei doctrini eterodoxe şi răsturnătoare avu fericirea şi gloria de a vedea încetul cu încetul cum creşte în juru-i o ceată de voinici ce ridicau sus, ca un steag de izbândă, ideile sale; de a deveni căpetenia unei şcoli, căreia Garofalo îi închina doctrina sa juridică, Ferri vraja cuvântării sale, Sciamanna, Sergi, Sighele întreagă râvna tinereţe! lor harnice; el avu bucuria de a tîrî după carul săU triumfal, ca urmaşi şi conlucrători ai săi, psihiatri, antropologi, criminalişti, din cele două lumi. Cinci congrese de antropologie criminală consacrară unul după altul, în diferite ţări, opera lui Lombroso, pe când al Vl-lea Congres, ţinut laTorino, nu era de cât o întreagă sărbătorire a maestrului, cu prilejul jubileului său ştiinţific. Dacă apoi chiar şi bunele şi inteligentele doamne, cărora le surâde un ideal de caritate mântuitoare, se apropiară de învăţămintele lui, aceasta e semn că în ştiinţa lui ţinteşte la preîntâmpinarea şi vindecarea răului, şi în ideile sale, pline de compătimire şi de îngăduinţă, ele văd că se împlineşte acel spirit de solidaritate omenească, căruia ele îi slujesc, în viaţa, de interprete inconştiente şi sublime. Azi, după trei ani dela Congresul din Turin, măreaţa demonstraţie internaţională, se reînoeşte, mai adâncă şi înduioşată faţă de amintirea sa; şi în Europa ca şi în America, peste tot locul, până unde pătrunsese cuvântul său, creator de curente noi sau stârnitor de vii des-bateri, presa, academiile, cabinetele, catedrele răsună de numele şi gloria sa, şi îl proclamă de geniu. Şi chiar aşa a şi fost. Toată valoarea şi, în acelaş timp, toate lipsurile operei sale chiar, o dovedesc îndestul. Căci vrednică numai de om de geniu fu puterea lui de a întrezări, de a scoate la iveală, de a determina o lume nouă şi pe nefericitul erou al acestei lumi: Criminalul; numai ca om de geniu el putu să ajungă la expunerea metodică a unui întreg sistem alcătuit pe această descoperire a sa, mai mult întemeiată pe fericite şi îndrăzneţe inducţiuni, de cât pe largi şi amănunţite experienţe. Dar, puţin lucru ar fi pentru a califica natura inteligenţei lui Lombroso, să zicem că a fost «un geniu , de nu am adăoga că a fost, în toată puterea cuvântului, «un geniu italian». Geniu italian e, într’adevăr, sinonim de «pioner». Cei mai mari premergători au fost italienii. Gloria descope- ririlor e cu deosebire italiană. Francezii, Germanii, Englezii au putut să adâncească, să pătrundă, să sistematizeze, să orânduiască, să lăţească, să închege: geniul italian a deschis calea spre continentele pământului şi spre sferele ştiinţei, spre căile cerului şi ale cugetării, fie că el se chiamă Cristof Columb ori Galileo, Marco Polo, ori Galvani şi Volta, Amerigo Vespucci sau Leonardo, da Vinci, Giawbattista Vico sau Guglielmo Marconi. Nici un neam nu lăţi mai mult în juru’i şi în jurul lumei întregi, orizonturile vieţii, ca poporul italian ; nici unul n’a contribuit atât ca el, ca să facă ca ştiinţa să fie rodnică în foloase pentru omenire. Alte popoare, spre a se urca spre culmile neatinse ale cugetării, per-dură în sborul lor orice atingere cu pământul şi mai de grabă rătăciră printre nourii abstrăcţiunei, decât tra-seră adevăruri din teoriile ştiinţei, cu adevărat folositoare vieţii practice şi cerinţelor sociale; alte neamuri spre a traduce în realitate principiile dospite de cugetare şi primite de inimi,fură nevoite a se coborî în piaţă şi a ridică târnăcopul dărâmător mai înainte,de a luă în mână mistria zidarului; numai poporul italian, cumpănit, temperat, dialectic, plăsmuitor, speculativ şi totodată practic, analitic tot atât cât şi sintetic, nici prea din calc afară metafizic, nici prea materialist, plămădit din cea mai fericită contopire a geniului elleno-latin cu geniul germanic, numai poporul italian nu uită niciodată, chiar şi în zborurile cele mai înalte ale cugetării sale, nu uită niciodată omenirea şi ştiu să facă din ştiinţă un dreptar al vieţii. Iată de ce, tot aşa cum literatura italiană c după cele clasice, aceea care păstrează mai adânc pecetea universalităţii, tot aşa şi ştiinţa italiană e aceea care a grăbit şi a precedat ritmul propăşirii etice, politice, sociale; e aceea care, într’un cuvânt, a folosit mai mult civilizaţiei obşteşti: dela născocirea busolei (I-'lavio Giiia) până la aplicarea forţelor hidraulice la mecanica industrială (Galileo Ferraris). Fie-ne deci îngăduit, ca din aceste coloane, ospitaliere cugetării italiene, să constatăm cu mândrie că din întreaga operă a marelui om dispărut răsare, încă odată, scânteia dumnezeiască a geniului italian, şi că italiană s’a numit acea şcoală care, în numele lui Cesare Lombroso, a biruit în lumea ştiinţifică, asupra prejudecăţilor doctrinare şi sistematice ce păreau de nedesrădăcinat, şi care nu încetează a birui, fie chiar cu încetul, în legiuirile statelor celor mai înaintate. In plebiscitul de cinste cu care lumea a preaslăvit memoria sa, puţini însă reamintesc, dimpreună cu meritele învăţatului, şi virtuţile lui ca om. Aceasta fiindcă omul modest, retras, dedat cu totul şcoalei şi familiei sale, adevăratul tip al învăţatului italian — nu putea fi cunoscut şi preţuit decât de către cei intimi ai săi. Dar pe cetăţean, pe părinte, pe maestru, merită să-l slăvim, tot atâta, dacă nu încă şi mai mult, ca pe omul de ştiinţă. In mâna sa străluci făclia arzătoare a tutulor idealurilor de libertate şi de mărire cetăţenească. El a fost o mărturie vie a puterii atot-birui-toare a credinţei, a. muncei. a dragostei. El a fost o aspiraţie necurmată spre adevăr ca izvor de râscumpă-rare al răului şi de dreptate omenească. Nimeni nu va şti vreodată cât eroic spirit de jertfă pentru binele altuia îl însufleţea în cercetarea adâncurilor tăinuite ale NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ ' "35 răului cu scopul de a-1 tămădui. Dacă—cum reaminti Guglielmo Ferrero — a existat vre-un om care să se închine ştiinţei numai pentru ştiinţă şi pentru a folosi cu dânsa semenilor săi, apoi acesta a fost Lombroso. Spiritul său curat, fecioresc, străin de orice înjosire, se dete cu totul tocmai, prin sforţare a voinţei, să cerceteze până în fund prăpastia durerii ce se deschide la picioarele noastre; căci el simţea că geniul are puterea de a tămădui viaţa. Omul de ştiinţă în înalta-i râvnă nu-i întrecut decât numai ca tată de familie şi dascăl în duioasele lui porniri către copii şi ucenici. In acea casă a sa, consfinţită de cugetare, cele două fiice ale sale, Gin a şi Paola, deveniră două femei superioare, două vrednice cooperatoare ale tatălui lor şi, soaţe astăzi a doi oameni de frunte, — Guglielmo Ferrero şi Carrara, care urmă lui l.ombroso la catedra-i de medicină legală —, ele măriră slava numelui lor prin rcnumele operilor împlinite. Unicul fiu al lui l.ombroso, docent universitar la Roma, a luat loc printre tinerii bei mai cu vază pe câmpul ştiinţife. Şcoala fu pentru Lombroso, o a doua familie: ea a fost cu adevărat templul în care acest slujitor al ştiinţei, prăznui cele mai măreţe din desbaterile sale. Cine a avut, ca mine, norocul de a fi, pe acea vreme, în numărul credincioşilor săi, va păstra, cât va trăi, în suflet, — ca un neperitor parfum — răsunetul vorbei lui blânde, o rază din acea lumină ideală care par’că strălucea în jurul frunţei lui de învăţat pe când adânceâ, cu sfinţenie şi cu hotărâre totdeodată, «misterele eleuzine ale vieţii». Din orice cuvânt al dascălului, ca şi din orice pagină a scriitorului, se resfrân-geâ un neînfrânat dor de bine, un totdeauna viu sentiment umanitar. Elevii săi se numără în legiuni. El îi atrăgea nu prin farmecul cuvântării, — care era cumpătată, dar neîmpodobită, — ci prin ameţitoarea lărgime şi genialitatea orbitoare a vederilor sale. Cel ce asista odată la prelegerile lui, nu mai lipsea dela nici una; şi din ascultător, devenea părtaş; din părtaş, apostol, la rândul său. El găsi pentru toţi, cuvântul cel mai pătrunzător de încurajare şi de înălţare, şi îi hrăni nu numai cu miezul învăţăturilor, ci şi cu nesfârşita bunătate a inimei sale. Acum aş dori ca glasul meu mişcat să aibă puterea de a tălmăci gândurile tutulor acelora cărora el— în afară de a le fi hărăzi torul ştiinţei, — le-a făurit caracterul, lc-a oţelit virtuţile şi conştiinţa civilă, şi cărora, dispărând din viaţă, le lasă drept moştenire, pilda vieţii sale. Şi această gândire — cel din urmă prinos de recunoştinţă către sufletul părintelui nostru spiritual — nu poate fi decât una singură: de a putea fi totdeauna vrednici de dânsul; de a ne putea împlini — călăuziţi de luceafărul idealurilor sale — pe de-a’ntregul, datoria noastră! Benedetto de I.uca. BIBLIOGRAFIE. Guy de Maupassant, Pe coastele Italiei, trad. de Mândru. Biblioteca populară Socec. IGIENA CUM SĂ RESFIRĂM? Această cestiune mi s’a părut de actualitate, în a-ccst anotimp friguros, sezon de laringitc, bronchite etc., afecţiuni cari în parte ne survin, pentru că nu ştim să respirăm. Şi dacă cestiunea aşa pusă va surprinde poate pe mulţi din cititorii cari îmi fac onoarea de a mă citi, căci ar părea că fiecare om ştie eo ipso să respire — respiraţiu-nea fiind un act natural ca şi mâncatul, mersul, dormitul etc.,— totuşi am convingerea că multă lume nu respiră cum ar trebui, parte pentru că nu ştie, parte pentru că nu poate. Respira ţiu nea normală se face numai prin nas, şi cantitatea aerului inspirat ar trebui să fie suficientă pentru a ventila plămânul în toată plenitudinea sa. In acest articol mă voi mărgini numai, să arăt pentru care motive respiraţiunea trebuc făcută exclusiv prin nas, rezervându-mi cu altă ocaziune de a vorbi de respiraţiunea pulmonară, respiraţiune în mare parte defectuoasă, din cauza schimbărilor aşa de radicale a condiţiunilor sociale, îndepărtând omul de modul vieţei sale primitive. * * Nasul este o sentinelă puternică, într’u apărarea organismului contra vătămărilor ce pot veni din afară pe cale aeriană, modificând aerul, acest aliment al plămânului, prcparându’l, imprimându’i calităţi fisiologice pentru ca să nu devie vătămător tractului respirator. Dovadă cum că nu’i indiferent dacă respiraţiunea e nasală sau bucală, şi că nasul este în adevăr organul respiraţiunei, o avem în date anatomice, funcţionale, fisiologice şi patologice pe care le vom examina pe rând. * * * - Anatomia comparată ne arată în adevăr, că sunt specii animale la cari nasul se continuă, nu ca la om prin faringelo comun, ci în mod direct cu trachea, cu bronşiile etc. Cu alte cuvinte, nasul conduce aerul, alimentul plămânului şi indispensabil pentru întreţinerea vieţii, în mod direct către plămâni, pe cât timp gura se continuă direct cu esofagul, stomacul etc. Intre animalele la care aceste funcţiuni sunt distincte în mod aşa de net, putem cita şi calul. Este ştiut în medicina veterinară că dacă printr’o paralisire facială periferică, muşchii nărilor calului nu mai pot funcţiona, atunci calul asfixiază, dacă nu i se face tra-cheotomia de urgenţă. El nu poate de loc respira prin gură, şi înlocui său compensa respiraţiunea nasală: A doua probă, cum că nasul este organul respiraţiunei, o avem din constituţia anatomică a mucosei nasului şi acea a mucosei tracheei, a bronchiei etc., cari sunt identice, pe cât timp cu acea a esofagului său a gurei nu se aseamănă de loc. A treia probă. La animale la cari respiraţ'unea se face în mod intens, ca la cal de exemplu, axul cavităţilor nasale şi acela al tracheei se află pe un acelaş plan. Circulaţia aeriană se face în modul acesta, nejig- io6 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ nit. La animalele la cari respira ţiu nea nu e activă, axul cavităţilor nasale cu acela al tracheei va forma un unghiu mai mult sau mai puţin mare. Dacă aceste consideraţiuni de ordin anatomic, sunt un puternic argument cum că nasul este adevăratul organ respirator, apoi fisiologia, ne va dovedi cu atât mai mult rolul său funcţional. Aerul care trece prin nas este modificat, preparat fisiologiceşte după cum am spus, pentru ca să fie cât mai puţin vătămător organismului. Şi această modificare consistă în încălzirea, în umezirea şi purificarea lui. A) Aerul trecând prin nas se încălzeşte. Această încălzire va fi cu atât mai însemnată cu cât diferenţa de temperatură între temperatura corpului şi temperatura ambiantă va fi mai mare. Dacă admitem că temperatura ambiantă ar fi de 150 C, d.e., iară temperatura corpului de 370 C, atunci aerul va fi încălzit cu 12,2° C ridicându-se la 27',2“ C, după formula clasică a lui Bloch: E (încălzirea aerului)=|{r (temperatura corpului—t (temperatura ambiantă)]. B) Umezirea lui se face prin degajarea de vapori de apă din secreţiunea nasului, la trecerea aerului. Secrc-ţiunei nasului mai incumbă şi o altă funcţiune foarte importantă, acea, de a contribui la purificarea aerului, cea de a treia funcţiune. C) Purificarea. Aerul ce trece prin nas se purifică filtrându-se. Rare ori avem ocaziunea să ne dăm bine seama de cantitatea enormă şi constantă de praf—mai puţin bine înţeles, de enormă cantitate de microorganizme ce sunt ţinute în suspensiune în aer. Să ne reamintim numai vara când o făşie de lumină pătrunde printr’o fereastră într’un spaţiu mai puţin luminat, cum, în mod admirabil se proectează şi se desenează toate impurităţile aerului, impurităţi cari pătrunzând continuu prin tractul respirator către plămâni, ar cauza cu .siguranţă mai curând sau mai târziu iritaţiuni, inflamaţiuni, leziuni. Tocmai ca să obvieze unor asemenea posibilităţi, natura a pus această armă de apărare la capătul superior al căilor respiratoare, pentru modificarea aerului, în interesul integrităţii aparatului respirator. Şi prin ce mijloc este reţinut praful în nas? Parte este ţinut de perii cari se află la intrarea nasului, parte de mucosităţile nasului după cum am spus, parte în fine de cilii vibratili ai epiteliului nasal. In urmă aceste impurităţi vor fi eliminate de acolo, spălate fiind de lacrimile ce se scurg în mod continuu prin nas, vor fi eliminate prin strănut, prin suflatul nasului etc. Dar dacă acesta este un mod de a se debarasa, natura a mai înzestrat mucosităţile nasale cu o putere bactericidă foarte sensibilă aşa încât microbii cari se infiltrează în nas, sunt distruşi încetul cu încetul în contact fiind cu acea secreţiune. Aşa bacilii difteriei, tuber-culesei, pneumoniei etc., etc., toţi aceştia încetul cu încetul sunt distruşi. In capitolul următor vom vedea, cum oameni cari nu pot respira prin nas ci prin gură, sunt expuşi, şi au, de cele mai multe ori pharingite, tracheite, bronşite, contractă chiar difteria, pentru că mucoasa gurei şi a gâtului nu se bucură de funcţiunea şi de rezistenţa nasului. înţelegem deci foarte bine, cum aerul astfel modificat şi preparat fisiologiceşte devine mult mai apt pentru a.fi respirat. Pe lângă aceasta nu trebue să uităm că nasul este şi organul olfacţiunei, iarăşi o puternică armă într’u apărarea organismului contra nocivităţilor venite din afară, căci majoritatea substanţelor—cari ar putea vicia aerul sunt odorate, deci supuse controlului acestui simţ. * • * * Dacă prin aceste consideraţiuni am dovedit cum că respiraţiunca normală trebue să se facă numai prin nas, atunci voi întări această teză făcând apel la fapte clinice, patologice, arătând, ce se întâmplă, sau, la ce sunt expuse, persoanele cari nu pot respira în mod normal prin nas. Complicaţiunile cele mai frecvente sunt după cum am spus, faringitele, laringitele, tracheitele, bronşitele, pseudo-astma şi, trebue să mai adăugăm, surditatea. Am avut de multe ori ocaziunea să fiu consultat de bolnavi cu boale de această natură, cari 11’au fost vindecaţi decât atunci când le-am tratat nasul şi le-am dat posibilitatea de a redobândi rcspiraţiunea nasală. De asemenea copiii cari au respiraţiunca nasală defectuoasă, mai curând sau mai târziu prezintă un tablou a parte, care trădează acest defect. *Ei sunt de cele mai multe ori anemici, slabi, rău dcs-voltaţi, privirea puţin stinsă, vocea nasală, voce ce a a perdut timbrul său metalic, şi este înfundat. Gura de obicei întredeschisă, buza superioară îngroşată dân-du-le un «cachet» de imbecili ce nu sunt. Somnul le este neliniştit, se svârcolesc foarte des în pat, pentru că gura şi limba li se usucă, pentru că oxigenarea sângelui se face anevoios. Medicul olandez Guye a mai descris subt numele de Aprosexie> o stare de inferioritate intelectuală a acestor copii. Ar fi incapabili de cea mai mică sforţare de atenţiune şi de judecată. Această incapacitate, această stare de distracţie mi se pare însă că foarte des trebue să fie datorită insuficienţei auditive. Mai toţi, cei cari nu respiră bine prin nas, mai curând sau mai târziu, vor auzi greu, căci respiraţia liberă prin nas este o «conditio sine qua non» pentru funcţionarea integră a urcchei. Inferioritatea intelectuală, aprosexia lui iiuye ar fi datorită unei perturbaţiuni în circulaţia limfatică dela creer în jos. După alţi, ar fi o formă de neurastenie întreţinută prin nasul înfundat. Dealtminteri respiraţi-unea nasală stânjenită, produce de multe ori o apăsare pe creştetul capului, o durere şi fenomene de neurastenie indubitabile. Aceste fapte dovedesc în destul că singura res-piraţiune naturală şi fisiologică este rcspiraţiunea nasală, rcspiraţiunea bucală neputând fi decât o respira-ţiune complimentară şi anormală. Dacă afecţiunile cari pot împiedica funcţionarea normală a nasului sunt foarte variate, putem spune totuşi, în mod schematic că două sunt afecţiunile cele mai frecvente: Vegetaţiunile adenoide la copii, iar la adulţi guturaiul cronic. Dr. Bjrman-Bera NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ IO? LITERATURA POVESTEA LUI «FRUNZĂ-VERDE» Mai toate cântecile noastre populare se încep cu «frunză, verde», o invocaţie care adeseori nu are nici o legătură cu restul cântecului. Adeseori nu are legătură, fiindcă alte ori o are. Cine ar putea tăgădui legătura dintre bujor şi un fecior mândru, din cântecul: Frunză verde de bujor plânge-mă, maică, cu dor, că şi eu ţi-am fost fecior. Trebuinţa rimei, numai, nu explică potriveala aceasta minunată între floarea care se cheamă bujor, şi care personifică frăgezimea tinereţii şi vioiciunea ei, şi între feciorul înstrăinat, care-şi îndeamnă mama să plângă de jalea lui. De asemenea când zice: Frunză verde trei lalele mă ’nsurai, luai muere, mă bucurai la avere, vai de păcatele mele, să nu fie oare, nici o potriveală între lalea şi femee, când poeţii tuturor timpurilor au comparat totdeauna femeea cu o floare ? Iarăşi, când ţăranul amărît cântă: Foaie de pelin voinicel străin, simţi potriveala între amăreala pelinului şi mâhnirea voinicului înstrăinat, când în totdeauna, în asemenea împrejurări, românul zice: traiul mi-i amar ca pelinul». Pilde ca acestea aş putea să dau foarte multe, pentru a dovedi că, uneori, este o mare potriveală între frunza - invocată şi restul cântecului. Intr’un studiu publicat în Noua Revistă Română (voi. 6 pag. 328—332) d-1 Th. D. Speranţia se întreabă : de unde o fi, de unde s’a luat acest frunză-verde în cântecele noastre?-, şi desleagă această mare întrebare, cu multă uşurinţă. «Când a început a se întrebuinţa întâi frunză-ver-de în poezia populară, în cântece, negreşit că s’a întrebuinţat cu înţeles, şi anume cu înţelesul de a preciza timpul.» Această părere o ilustrează cu câteva exemple. Aşa: Dat-a frunza fagului pus-am cruce satului şi coadă baltacului, «arată foarte limpede că îndată ce-a răsărit frunza «.fagului voinicul a părăsit satul, a pus coadă baltacu-«lui şi s’a dat la haiducie.» Aşa ar fi dacă în acest cântec nu ar lipsi invocaţia frunză verde, pe care o găsim în Frunză verde foi de fag ce mi-a fost în lume drag, şi dragostea nu-i numai când dă frunza fagului! D-1 Speranţia continuă: Frunzele şi florile au fost «în poezia populară un mijloc de a determina sezoa-«nele, întrebuinţând, după nevoie, când nume de frunză, «când nume de floare. Această îutrebuinţare făcută la «început din nevoia dea determina timpul, a putut cu «încetul să ajungă un fel de modă, mai vârtos că în-«lesnea alcătuirea versurilor dela început.» Şi cum a ajuns modă această întrebuinţare a lui frunză verde? D-1 Speranţia crede că moda a fost introdusă de ţigani, adică de lăutari, cari au industrializat poezia populară, şi sub influenţa cărora a ajuns să avem, pe lângă invocaţii posibile, şi invocaţii «puţin posibile», ca foaie verde lemn uscat, invocaţii «cu ceva imposibil», ca foicică bob de linte, şi chiar invocaţii «imposibile de tot», ca foicică solz de peşte. Concluzia d-lui Speranţia este: «Astfel toate chipurile în care se întrebuinţează astăzi, frunză verde în po-«ezia populară, sunt datorite abilităţii lăutarilor cari în graba improvizării pentru a închega mai repede versurile, se folosesc de frunză verde precum se folosesc -matematicii de artificiile de calcul (?)». Cum aceasta ar fi povestea lui Frunză verde», încheie d-1 Speranţia acest articolaş, care atinge o chestiune foarte gingaşă. * * * Xu. —Povestea lui Frunză Verde e cu mult, cu foarte mult mai complicată, şi minţi foarte iscusite au încercat să-i afle rostul, şi din acest lucru ţigănesc — după cum îl socoate d-1 Speranţia pe frunză-verde — unii învăţaţi scot argumente pentru a dovedi origina noastră romană, argumente oe cari alţii le combat cu înverşunare. Frunză verde din cântecile noastre populcfre nu este o născocire a noastră proprie. Cu frunză verde a cântat antichitatea greacă şi romană, cu* frunză verde cântă şi astăzi popoarele neo-latine. In toate timpurile, şi la toate popoarele, poeţii au comparat pe femee, singurul şi adevăratul izvor al dragostei, cu florile; aşa au făcut Homer, Anacreon, Vir-gil, Horaţiu, ca şi mai pe urmă Dante, Tasso, Milton, Leopardi, ca şi pleiada nesfârşită a tuturor poeţilor lumei, ca şi Eminescu al nostru care zice aşa de gingaş : Atât de fragedă, te-asemeni Cu floarea albă de cireş, Şi ca un înger dintre oameni In calea vieţii mele ieşi. Şi e firesc să fie aşa, ştiind că mitologia antică e presărată cu mituri despre arborii cosmogonici, şi în poezia celor vechi se resfrânge credinţele timpurilor lor, după cum poeţii dela Christos încoace vor fi influenţaţi de cuvintele frumoase ale Evangheliei: omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului». Poezia populară din vechime a trebuit să facă şi mai multă întrebuinţare de aceste comparaţii, care sunt origina îndepărtată a lui frunză-verde al nostru. Cu frunză-verde, începeau, la Grecii vechii, poeziile populare numite anthimata, pluralul cuvântului care io8 NOUA REVISTA ROMÂNA însemnează, floare, numire răspândită în Provenţa de colonia phoceană a Masolioţilor, unde şi astăzi se numesc flouretas-, cu frunză-verde încep cântecele populare toscane: stornelli, ca şi ciuri şi ciuretti ale Siciliei, şi vocerots din Corsica. - Şi în multe din aceste câtece, ca şi în ale noastre, adeseori invocaţia dela început nu arc nici o legătură cu restul cântecului. Să spicuim câteva pilde, lată nişte stornelli toscane: Mazzeto di basilico odorato: E mi pento del ben che t’lio voluto; Maladetta quell’ora che t’lio amato. (Bucheţel de busuioc mirositor—şi-mi pare rău că te-am îndrăgit — blăstămat fie ceasul în care te-am iubit). Sâleio piangente: io vo’ rifar la pace col mi’amante, e quando mi lascio egli era innocente. (Salcie plângătoare, — eu vreau să mă împac cu iubitul meu — şi când m’a lăsat el era nevinovat). Timo fiorito: ' mi fidai degli amici e fui ingannato, mi fidai delle donne e fui tradito. (Cimbru înflorit: — m’am încrezut în prieteni şi am fost înşelat — m’am încrezut în femei şi am fost trădat). In Brazilia se aud astfel de cântece : Alecrim verde cheiroso, mangerona d’outra banda, haide, amar-te, menina, ncm que corra demanda. (Rosmârin verde mirositor—marjolen din cea parte— trebue să te iubesc, fetiţă — fără să-mi ceară inima). Manjari<;ao douradinho, douradinho ate o pe, o men coracao e ten, o teu nâo sci de qucm e. - (Busuioc legat — inima mea este a ta — a ta nu ştiu a cui este). CâiUecile populare portugheze, şi ele încep aşa: Laureiro, verde laureiro, vos que daes a baga branca, nâo posso mostrar carinhos â quem me mostra carranca. _ (Laur, laur verde — care ne daţi sămânţa albă — nu pot să mă arăt drăgăstos — cu cel care mi se arată posomorât). Exemplele ar putea să se înmulţească, dar nu mulţimea lor ne poate interesa. Cum se explică acest frunză verde comun unor popoare aşa de îndepărtate în spaţiu, care niciodată nu au venit în atingere, pentru a se influenţa ? O singură explicare este posibilă: coloniştii lui Tra-ian au adus, prin meleagurile acestea, şi cântecile lor cu frunză-verde, care s’au menţinut sub forma lor actuală în tot poporul nostru, ca şi la ceilalţi urmaşi direcţi ai cuceritorilor romani. Aceasta ar fi încă o dovadă a latinităţii noastre, dovadă pe care Schuchardt o tăgădueşte cu îndârjire. Iată dar, că povestea lui frunză-verde nu-i aşa de simplă, precum o socoate d-1 Speranţia, şi lăutarii ţigani, n’au ce căuta în rezolvarea unor aşa de gingaşe chestiuni de folklor, ştiinţă aşa de grea, care cere atâtea cunoştinţi, atâta cumpănire în soluţiuni şi atâta limpezime în judecată. Artur Goruvei. DATORIA AMINTIRI DESPRE D. MAIORESCU Eram student. l)-l T. Maiorescu ne invita pe o seamă dintre noi în fiecare Joi seara la d-sa acasă. Aci dispărea distanţa dintre profesor şi elevi. Eram deopotrivă socotiţi. Cred că nici unul nu va uita vreodată binefacerile acestor întruniri şi fiecare va binecuvânta vremurile acelea cu regretul, că nu se vor mai întoarce niciodată, niciodată,.. Intr’una din aceste seri, d-1 T. Maiorescu ne spune: la viitoarea întâlnire aşi dori să cunosc părerile d-voas-tră, motivate mai ales, asupra chestiunilor: Este ţăra-«nul român religios sau Superstiţios? Are el înnăscut «sentimentul respectului autorităţii, sau se conduce de «frică în actele lui şi care-i pricina? Ideea de familie «cum stă?... Se vede că se gândea la pregătirea legei instrucţiunii publice, pe care a şi propus-o mai târziu. In opt zile, trebuia să ne formulăm ideile noastre asupra punctelor date şi, Joia următoare, să le expunem documentându-le. Aveam să discutăm cu Magistrul, deci trebuia să ne înarmăm cu băgare de seamă. De aceea fiecare dintre noi trebuia să-şi aibă observaţiunea sa proprie, bine susţinută, frumos întărită, căci altfel nici n’ar fi mai avut de ce veni Joia următoare. O săptămână întreagă am colindat cu gândul tot ce citisem, tot ce învăţasem, tot ce auzisem şi văzusem şi degeaba. Datoria de a observă ceva, ideea ce o aveam de micimea noastră faţă de Magistru, teama de ridicol, emoţiunea expunerei, grija de a nu întâmpina, surâsul binevoitor, aprobarea ironică, încurajarea cân-tăritoare a sufletului, toate acestea mă împiedicau de ii găsi ceva nou, de a mă lega de-o idee, de a-mi fixa vre-un punct, de a susţinea un principiu. Miercuri spre Joi, m’am sbătut toată noaptea ca prins de friguri şi gândul nu mi se lua dela chestiunile puse. Tocmai despre ziuă, m’am oprit asupra acestor două idei: Poporul nostru nu-i religios, poporul nostru n’are înăscut sentimentul respectului autorităţii. Dar aceste două afirmaţiuni îndrăzneţe trebuiau susţinute, desvoltatc, întărite. Şi cum le voiu putea dovedi ? Ce probe convingătoare am la îndemână? Ce greutate au dovezile mele? Nu-s greşit la punctul de plecare? Argumentarea este serioasă? Şi ce-ar urma din toate acestea? Din pricina aceasta n’am închis ochii toată noaptea şi Joia aceea, pot să zic, că n’am trăit-o pe pământ. NOUA UTÎViStA ROMANA IRQ Mereu şi ’n toate părţile, îmi sunau în urechi, mi se plimbau prin minte. Hotărât nu, poporul nostru nu-i religios, căci n’a avut şi n’are cine-i face educaţiunoa religioasă. A avea un cult, însemnează a-ţi da seama, a te convinge, a deosebi ce-i bine de ce-i rău, ce-i frumos... Mai ştiu eu acum, în ce fel mă gândeam în Joia aceea? Un singur semn, îmi ziceam, ar fi, că poporu-i religios: Respectul pentru cei morţi. Dar acest respect frumos se observă el oare numai la poporul nostru şi numai la popoarele creştine ? Nu cumva respectul acesta derivă din sentimentul de iubire, ce avem pentru noi înşine şi ai noştri ? In adevăr: E caracteristic poporului nostru, grija ce o au femeile de a-şi pregăti cele trebuincioase pentru moarte cam dela •vîrsta de 50—60 de ani înainte. Care dintre ele nu-şi are gata la vremea aceea: cămaşa de moarte, calâpul de ceară, părăluţa pentru deget? '. Nu ştim întru cât în această lucrare, s’a impietat asupra atribuţiunilor altor servicii de statistică. Ştim însă că statistica funcţionarilor «compilată» la Ministerul industriei şi comerţului a fost amintită cu laudă întruna din ultimele şedinţe ale societăţii statistice din Paris. Nfe pare rău că trebue să arătăm acest lucru dar îl facem fiind că calificativul -statistică compilată» ni sg pare prea riguros. Iluştrii statisticiani din Apus sunt mai binevoitori cu modestele noastre străduinţi. >k * • In afară de acestea, rămân încă două chestiuni, asupra cărora aşi avea de spus câteva cuvinte. 1) D-l Băicoianu îşi exprimă dorinţa «a se întreprinde o lucrare concentrând alocaţiile budgetare dela diferite servicii statistice existente». Cred că satisfac, în parte, cel puţin, cerinţa d-sale dacă voiu da aci. dintr’un scurt raports) înaintat congresului internaţional de statistică, ce a avut loc astă- vară la Paris, alocaţiunile budgetare pentru principalele servicii dela noi. Numărul Alocaţia biul ♦ Pentru per Personala- • getară pe sonalTu lui 1909/1910 total a) Serviciul statisticei generale {Ministerul de Domenii) .... 22 61.480 90.580 b) Direcţia statisticei generale a Fi- nanţelor (Ministerul de Finanţe, 49 115.560 115 560’) c) Serviciul statistic din Ministerul de instrucţie şi comerţ .... 9 23.700 112.700>) Total . . . 80 190.740 318.840 2. Intru cât priveşte concluzia articolului: Centralizarea în acţiune şi unitatea în direcţiune, n’am nimic de spus decât că aceste deziderate au fost formulate şi altă dată. Pe cale oficială, ideea e cuprinsă în expunerea de motive a proiectului de lege privitor la organizarea Ministerului de industrie şi comerţ: pe cale particulară, ea a găsit răsunet prin presă şi reviste. Vă mulţumesc pentru ospitalitatea ce aţi binevoit să-mi acordaţi în coloanele revistei d-voastră, şi vă rog, să primiţi, Domnule Director, încredinţarea stimei mele. I. RAducanu. BIBLIOGRAFIE, Adolf Rolhmann, Blicke in das wirlschaftliche Leben Rumă-niens. Rumănisdier Lloyd. Bucarest 1909. H. de Balzac, Liturghia ateului, trad. D. metrius Biblioteca Nouă. Bucureşti. Preţul 75 bani Henric Sienkiewicz, Prinsoarea sau judecata lui Jupiter, trad. Paul Ionescu. Bucureşti. Libiăria Nouă. 20 bani. Gonst. G. Diculescu, Propaganda papislă şi întâmplările bisericeşti de azi. Bucureşti 1909. James Gaterly, Românii (traducere de Eugen Lovinescu) Librăria Socec. Bucureşti. Preţul 4 lei. Diraitrie Canlemir, Descrierea Moldovei cu o notiţă introductivă de Miron Nicolcscu. (Biblioteca Socec. Buc., 1909). Dr. C I. Istrati, Din trecutul nostru. Una sută de ani de când G. Asaki s’a dus la Roma. A. Baer. Bucureşti, 1909. E. Lovinescu. Critice Voi. I. — Eminescu, Garagiale, M. Sadoveanu, Octavian Goga, I. Minulescu, E. Lovinescu, Em. Gârleanu, D. Anghel şi St. 0. Iosif, Contesa de Noailles, I. Basarabescu, Em. Farago, G. Sandu-Aldea, I. A. Brătescu-Voi-neşti, Vasile Pop, Impresionismul în critică, Fragmente critice, Fantasii asupra criticii şi Literaturii. Buc. Socec 3 lei. Calendarul bibliotecii pentru toţi pe anul 1910. Ed. Librăriei Leon Alcalay, Bucureşti preţul 0.50 bani. C. Rădulescu-Motru: Naţionalismul, cum se înţe.’ege, cum trebue înţeles. Biblioteca Lumen, Bucureşti, preţul 0.30 b. 1) Vezi „Foaia de informaţiuni comerciale" ^ dela 20 Iunie a. c. 2) Vezi „Statistica funcţionarilor publici in România" introducere pag. 1. . 3) „Quelques donnâes relaiives â1 Vorgantsation de la statistique offi-cielle en Rotimanie". 2) Totalul alocaţiei budgetare pentru direcţia statistici dela Finanţe se referă numai la personal, intru cât materialul face parte din fondurile comune ah Ministerului de finanţe. 3) In această sumă, în afară de fondurile pentru bibliotecă etc., e prevăzută suma de 10.000 lei pentru plata diurniştiior, al căror număr oscilează după cerinţele lucrărilor. rs [Sfsrsrsors.fs.jj] 11 î NOUA REVISTA ROMANA G. S. BECHEANU & I. ILIESCU STRADA LIPSCANI, 26 BUCUREŞTI ---------- STRADA LIPSCANI, 26 MAGAZIN de NOUTĂŢI şi MANUFACTURĂ Lânuri pentru rochii: llommesponvon, cheviottc gros-cote etc., şi Postavuri în tonte genurile. MĂTĂSĂRIE Cachemir soie, charmense, crepe de chine etc. Ta/fetas din fabrica Bonnet culori şi negre Atelier special pentru rochi şi confecţiuni PÂNZĂRIE Jerscnri, Flanele, Cache Corsets tricotate, Ciorapi si Batiste. • CORSETE Dantele torchon şi broderii veritabile Rayon special pentru Lingerie şi Trousouri gata şi după comandă PRETURI FIXE SI MODERATE rsrsisisrsrsrsfsisrsts. srsrsistsissis. ii] !Î1 Iii iii ni --- Să nu lipsească din nici o casă---- FpaDzbranntwein „Ur. RONYA Fricţiune întăritoare pentru muscul 'ură, infailibilă contra durerilor rheumatismale, la gută, lumi şi ori-ce răceli. întreţine sănătatea, puterea şi frumusv corpului. — Flacon de buzunar 50 bani. Flaconul original LEI 2. Franztanntwein en Meathol de Dr. Konya se distinge prin puterea sa antiseptică şi răni coritoare. Ca atare este recomandat în special contra durerilor ţ- nevralgice, durerilor de cap şi contra afecţiunilor catarale. IH Flacon de buzunar 60 bani.—Flaconul original LEI 2.25 m — se găseşte la farmacii şi droguerii — [U Icriţi-vă de imilaiiuni! ^““Sr^aJă Qj marca „Fortuna» depusă la Tribunal şi semnătura Dr. |y Konya şi fiu pe gâtul sticlei. SJS)SJ3JSJ^3JSlSJc2JSJSJSlSJSJSJSlS.iSJSJă fu ăl ăl ăl ffl ăi ăl ăl Cea mai ingenioasă maşină de scris est* Singura care scrie făr* panglici MODEL 10: cu claviatura dublă. MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată. Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori. t BUCUREŞTI Calea Victoriei Xo. r>-l. TELEFON El^iaHnaiiaafia:lg!gl51lEîigifii|lliiiainillcilBlnil51lcnBrallciiHn3i[BIBiaic!lBl51lciBiîal,EiBiril 1 VIILE DUILIU ZAMF1RESCU == 2, STRADA ZORILOR, 2 - Pjilnt.nl Nliintelui do Pietnte TELEFON N'o. LÎ.VOT Vinuri de cea nui superioara calitate LOCAL DE CONSUMAŢIE Serviciu lti domiciliu Angrosiştilor ii se acordă rabat | SANATORIUL | Dr. GEROTA | CONSTRUIT SI MONTAT Speeial pentru tratam1 ntul boitelor chirurgicale OPERAŢIUNI ŞI FACERI Bulevardul Ferdinand 48, Bucureşti TELEFON 1/44 Ciocolata si Cacao ZafflfifCSCU Sunt preferate de cunoscători AJ.IfEllT IIAKK, ItiKMii.'.şt 1 «Ir. IN u mu- l’on>i>lll o 7. ~