NOUA REVISTA
** R OMÂNÂ
ABONAMENTUL: (48 numere)
In KomAnîa un an................ lei
,, şcase luni.............6 ,,
In toate ţările uniunei poştale un an 12 ,,
,,	• n u şeaselum 7 ,,
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI
APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ
DIRECTOR:
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA	C. R A D U L E S C U-M O T R U
Bulevardul Ferdinnnd, 55. — Bucureşti	PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
ARTA
UN NUMAI!:
25 Bani
Seşăaeştecu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din (ară
Preţul anunţurilor pe ultima pagină, pagină : io Ici.
No. 3.
DUMINICĂ 8 NOEMBRIE 1909
Voi. 7.
SUMARUL
NOUTĂŢI:
.0 nouă broşură asupra politicei Românilor din Ungaria.—Vieaţa musicală la noi: Concertele simfonice.— Teatrul Naţional: «Portofoliul».— Revista revistelor.
POLITICA:
C. Rădulescu-Motru. Naţionalismul, cum trebue să se înţeleagă.—II.
GESTIUNI SOCIALE:
Dr. I. Simionescu. Veteranii dobrogeni.
Artur Gorovei. Dincolo de fortificaţii.
ARTA:
Dr. P. Zosin. Stingerea unui idealist: Vittold Rolla Pielarski.
LITERATURA:	.	‘
N. Em. Teoiiari. Doina lui Emincscu.
NOTE ŞI DISCUTIUNI:
Prof. Dr. N. Manolescu. Utilitatea, unui congres periodic al Româncelor.
Tjt. D. Speran’jta. Dela Expoziţia Uropeanu,
NOUTĂŢI
O nou& broşură asupra politice) Românilor din Ungaria.
O nouă broşură asupra «politicei Românilor din Ungaria (trecut, prezent şi viitor)», a apărut zilele acestea in Bucureşti, (Tipografia Garol Gdbl), sub semnătura B—A.
Tendin(a acestei broşuri o pot recunoaşte cititorii din următoarele citate :
Pag. 23. cin timpurile mai noui, trei oameni s’au ridicat din mijlocul Românilor de peste munţi, cari, fiind înzestraţi cu deosebit talent politic, pot fi consideraţi ca expresiunea cea mai autentică a credinţelor şi aspiraţiunilor poporului lor. Aceştia sunt: Episcopul Ioan Inochentie Glain (1730—1750), Simeon Rărnuţ la 1848 şi Mitropolitul Andrei Şaguna (1848 — 1873). Ei bine, toţi trei aceşti bărbaţi providenţiali, n’au făcut alta decât au continuat firul politicei tradiţionale a Românilor, în-
cepută de Ştefan cel Mare şi continuată în toate timpurile de toţi oamenii mari ai neamului nostru. Toţi trei au fost credincioşi împăraţilor din casa de Habsburg, pentrucă au înţeles că aceştia reprezintă, în Orientul Europei, civilizaţîunea europeană, adieă principiul culturii, al umanismului, al dreptăţii şi al convieţuirii paeinice a popoarelor.
«Rezultatele sunt cea mai bună dovadă că această politică a fost cea mai bună. Tot ce Românii din monarhia habsbur-gică şi-au putut eonservâ sau au putut obţine ca drepturi şi* bunuri sufleteşti: Biserica, mitropoliile şi episcopiile, şcolile şi alte instituţii culturale, se datoresc bunăvoinţei împăraţilor, cari lc-au acoidat de cete mai multe ori tn lupta aprigă cu oligarhia ungurească, lacomă ţi intolerantă.
«Tot rezultat al politicei tradiţionale româneşti este şi România modernă, centrul vieţii şi culturii româneşti pentru toate timpurile viitoare.
«Oare ar fi ajuns Regatul român acolo unde rste astăzi, la poziţia unui factor recunoscut şi respectat al intereselor civilizaţiei şi al păcii europene, dacă bărbaţii Iui conducători n’ar li recunoscut şi n’ar fi respectat cu sfinţenie principiul, că interesele ţării şi ale neamului nu se pot servi mai bine, decât punându-le în concordanţă cu interesele cele mari ale Europei».
(Pag. 35). „Credincios acestor principii, poporul român din Ungaria a fost, este şi va fi un popor eminamente dinastic, căci dinasticismul său nu este o sentimentalitate trecătoare, ci convingerea adâncă, câştigată din experienţele multor generaţii, că împăraţii din Casa de Habsburg întrupează principiul misiunii civilizatoare a monarhiei ce stăpânesc, principiu de ale cărui binefaceri au beneficiat Românii şi în trecut, şi speră că vor beneficia şi mai mult în viitor, atât^ ei şi toate popoarele din monarhie, cât şi întreg Orientul european». Broşura este interesantă.
* *
*
Vieaţa musicală la noi: Concertele simfonice.
Dumineca trecută orchestra Ministerului Instrucţiunii şi-a reînceput concertele sale simfonice. Pentru Bucureşteni, concertele acestea formează aproape unica manifestare muzicală Înaltă şi temeinieă. Până la intemeerea unei opere româneşti, concertele acestea duc, singure, povara unei manifestaţii artistice serioase. Povara aceasta e insă răsplătită în deajuns : sala Ateneului veşnic plină, ne îndritueşte, până la un punct, să credem că avem in sfârşit şi noi un public avid de artă...
Primul concert s’a început cu preludiul din Meislersinger: e o cinste pe oare nu se mai sfieşte s’o aducă astăzi nimeni, la asemenea ocazii, marelui răsvrătit al muzicii din veacul al XIX. La noi, mai ales, executarea fragmentelor celor maica-
34
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
racteristice ale muzicii lui Wagner, e cea mai bună pregătire ce se poate da publicului nostru, pentru o viitoare reprezentare pe scenă a dramelor muzicale. Tot asemenea s’a urmat şi la Paris, când cu apariţia muzicii vagneriane şi se mai urmează încă şi astăzi.
Ca noutate ni s'a adus, de astă dată, o simfonie a compo-sitorului ceh Dvorak, din care relevăm mai ales scherzo din partea a 3-a, elegant şi plin de o gratie stăpânită.
S’a reluat apoi, pentru a patra oară Ia aceste concerte, Procesiunea nocturnă, o lucrare a tânărului compozitor francez Rabaud, după Fa/ust de Lenau. E o lucrare inspirată, de o inspiraţie însă nu tocmai profundă. A ştiut, e drept, să-i dea culoarea romantică germană, dar care ne apare limpezită parcă, prin prisma geniului francez. E o lucrare simplistă, prea închegată (spiritele subtile mă vor înţelege), din care lipseşte orice atmosferă de mister. Acele câteva efecte ieftine de cari uzează compositorul, nu răusesc nicidecum să ne sugereze misticismul pe care o asemenea temă îl comportă.
Lucrarea însă a plăcut... ca şi anul trecut, când a fost bisată la câteşitrele producţii. Faptul acesta tocmai, mă face să văd oarecum în reluarea de astăzi o adulare adusă gustului public. Frasa e poate prea tare...—nimic însă, nici chiar succesele lor nesfârşite, nu mă pot împiedica să văd în operile prea cu uşurinţă şi prea îndeobşte gustate, nimic alt decât un mijloc, o pregătire a marelui public către lucrările de artă • cari, pentru a fi gustate, mai cer şi altceva decât dispoziţia cea bună de după masă...	G. B.
*
* * *
Teatrul Naţional; „Portofoliul"
De câteva seri se joacă la Teatrul National o comedie în-tr'un act de Octave Mirbeau : «Portofoliul», tradusă de d-1 E. Gărleanu. E o satiră spirituală, ironică, exagerată poate, însă plină de generozitate, în care întâlnim toate calităţile talentului lui Mirbeau:
«Acţiunea se petrece în biroul unui comisariat. După ce comisarul a petrecut câte-va clipe plăcute cu prietena lui, Flora, agenţii poliţieneşti introduc pe cerşetorul Guenille, care pretinde că are să spună ceva foarte important comisarului.
Et e primit cu mare plictiseală. Plictiseala comisarului se schimbă deodată în surprindere însă, când Jean Guenille declară că a găsit un portofoliu cu zece mii de lei. Uimirea tuturor e Ia culme : un cerşetor, un calic, găseşte zece mii de lei şi, în loc să şi-i însuşească cum ar fi făcut poate şi comisarul şi orice alt agent al sigurautei publice, el îi predă comisarului.
Comisarul e cucerit de cinstea extra-ordmară a acestui necunoscut pe care îl numeşte cu entuziasm «erou» dar pe care, conform legii, e nevoit să-l aresteze, nu fiind-că a fost prea cinstit e drept, dar pentru că... n’are domiciliu!
Jean Guenille e aruncat în beci, iar comisarul îşi ia repede toate măsurile ca să nu se mai ştie nimic de urma banilor găsiţi de cinstitul cerşetor.»
Actul aresta al lui Mirbeau a fost excelent interpretat de artiştii dela Naţional. D-1 Soreanu in cerşetorul Guenille, oropsit şi resemnat, a fost foarte mişcător prin jocul său cald şi sobru în acelaş timp. Plin de vervă şi foarte agil d-1 Li-vescu in rolul comisarului pedant şi înfumurat. D-na Ionaşcu, d-nii Duţulescu şi Grigorescu au reliefat cu spirit rolurile lor
secundare.	P.
*
* *
Revista Revistelor.	*
Neamul Românesc. 1. Noembrie. D. N. [orga (sub semnătura deUltor) încearcă să se apere de învinuirea că s'ar fi contrazis în definirea dată naţionalismului, pe care a releval-o d. Motru în primul său articol asupra Naţionalismului. D. Molru
reprodusese o definiţiune a d-lui Iorga în care se zicea că naţionalismul este o concepţie de, Stat şi în acelaşi timp o credinţă exclusivă, şi se întrebă cum aceste două înţelesuri se împacă împreună. D. Iorga la aceasta răspunde: «Că vorba «credinţă» din ultima propoziţie nu e luată în înţelesul strict (opus noţiunii «ştiinţă») de «dogmă», ci in acela, curat, de «mod de a crede (in cele politice), concepţie, convingere, doctrină politică, crez politic» (notaţi cuvintele: orice credinţă politică», din aceiaşi frază).
«Că sensul, perfect logic şi consecvent, al argumentării e a-cesla: Naţionalismul nefiind un colorit sentimental pentru orice doctrină politică, ci fiind el însuşi o concepţie politică exclusivă, ca şi liberalismul sau conservatismul, cine e liberal sau conservator, eo ipso nu mai poate li (şi nu se poate pretinde, numindu-se astfel) «naţionalist!».
Cu această lămurire d. Iorga n’a făcut decât să reducă din definiţiunea sa, fără să suprime însă contradicţia care se găseşte înfr'însa. Contradicţia stă între cele două afirmări, că naţionalismul ar fi, pe de o parte, o înţelegere raţională a intereselor neamului, adică ar fi o concepţie, eşită din cumpănirea judecăţii, şi de altă parte, ar fi o concepţie exclusivă. Dacă d. Iorga ar avea dreptate atunci ar' urma că în toată lumea cultă — nu mai vorbim de România, — singurii oameni cari au la inimă interesele superioare ale naţiunilor sunt acei cari s’au constituit în partid naţionalist! Adică toţi «săriţii» Europei, fiindcă partidele naţionaliste din întreaga Europă numai din «săriţi» se compun, ar fi ei fsingurii iubitori de neam !! Greşeala d-lui Iorga în această cestiune stă intr’o afirmare pe care şi-o face singur şi pe care o aruncă apoi asupra altora. Dânsul crede că pentru alţii naţionalismul este un simplu colorit sentimental. Dacă nu ar fi făcut această afirmare gratuită, atunci d. Iorga ar fi aj ins poate să recunoască şi altora dreptul de a apăra interesele superioare ale neamului, fără să fie aceştia alţi obligaţi să se înscrie în partidul său. Logica d-lui Iorga este de altmintreli admirabilă pentru... interesele sale. Ascultaţi numai cum se desfăşură: Eşti patriot şi lupţi pentru interesele neamului, atunci eşti naţionalist; eşti însă naţionalist, atunci trebue să te înscrii în partidul d-lui Iorga, care îşi zice naţionafist exclusiv! Mare pişicher este d. Iorga, n’avem ce zice ! — In acelaş articol d. lorga-Ullor pomeneşte de omisiunea d-lui Motru de a nu fi vorbit de programul na-ionalist, publicat cu ocazia alegerilor trecute şi în care s-ar fi găsind şi soluţiuni pozitive. . Nu credem să fi omis d. Molru acest program, dar n’aveâ pentru ce aminti de acest program când eră vorba de d. Iorga! Programul partidului naţional-democrat este rezumatul ideilor d-lui A. G. Cuza, care la rândul său şi acesta le-a împrumutat dela Eminescu, şi prin urmare, se va aminti de el atunci când va veni vorba de d. Guza şi de Eminescu, iar nu de d. Iorga.
Verax.
BIBLIOGRAFIE.
Heinrich Pestalozzi, Leonard şi Ghertruda, o carte pentru popor. Partea I şi II tradusă în româneşte şi însoţită de o introducere de Ion A. Rădulescu-Posoneanu (Administraţia Gassei Şcoalelor, Biblioteca pedagogilor clasici) 190!).
Maxim Gorhi: In stepă. Biblioteca Nouă No. G, un volum
75 bani. Editura Librăria Nouă Calea Victoriei, 78 Bucureşti.
* *
A APĂRUT; *
E.	Lovinescu. Critice, Voi. I.—Eminescu, Garagiale, M. Sadoveanu, Octavian Goga, I. Minulescu, E. Lovinescu, Em. Gârleanu, D. Anghel şi St. O losif, Contesa de Noailles. I. Basarabescu, Em. Farago, G. Sandu-Aldea, I. A. Brătescu-Voi-neşti, Vasile Pop, Impresionismul in critică, Fragmente critice, Fantasii asupra criticii şi Literaturii.
Despre această interesantă lucrare a d-lui Lovinescu vom vorbi înlr’unul din numerile viitoare.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
35
POLITICA
NAŢIONALISMUL, CUM TREBUE
sâ st: înţeleagă.—ii
II
In fiecare teorie socialo-politică trebuesc deosebite două părţi: partea referitoare la faptele constatate, şi partea referitoare la explicarea acestor fapte. Pentru ca o teorie să. fie numită adevărată, sau în tot cazul să fie numită ştiinţifică, trebuesc ca ambele aceste părţi să fie întemeiate. Nu este destul ca faptele să fie bine observate ci se mai cere ca şi explicarea faptelor să fie la înălţimea ştiinţei timpului, şi de altă parte, nu este de nici un folos o bună logică în explicarea dată, dacă faptele nu au fost exact observate.
Teoria socialo-politică a lui Eminescu şi a continuatorilor săi naţionalişti de astăzi, îndeplineşte ea oare condiţiunilc ce se cer unei teorii ştiinţifice ?
Iată ce ne propunem să examinăm în paginile ur-mătoarc.
I Intru ce priveşte faptele, Eminescu are în general dreptate. Poporaţiunea noastră, dacă nu degenerează tocmai, este departe de a avea procentul de creştere pe care ar trebui să-l aibă, dat fiind pământul aşa de roditor al ţării. De altmintreli, d. A. C. Cuza n’a per-dut nici o ocazie ca să dovedească acest fapt prin ajutorul statisticilor făcute după Eminescu. Tot aşa de adevărat este apoi spusa lui Eminescu, că, în organizaţia societăţii noastre, parazitismul este foarte întins. Şi iarăşi tot d. Cuza a complectat pe Eminescu prin-tr’o formulare şi mai fericită pe care o găsim în discursul său dela 29 Noembre 1894, pronunţat în Cameră: «în organismul nostru social s’a stabilit ceeace ■ se numeşte în sociologie şi în biologie o stare de parazitism, în loc de o stare de synibioză, adică de împreună vieţuire, bazată pe reciprocitatea serviciilor. Tu susţin în adevăr că, pătura conducătoare în ţara românească, trăeştc pentru sine şi din acest trai nu rezultă nici un folos pentru nevoile adevărate ale po-
I porului român.»
Intru ce priveşte elementele cari constituesc parazitismul, nici Eminescu, nici continuatorii săi, naţionaliştii de astăzi, nu dau o enumerare precisă. Eminescu, în primele timpuri, când scria la Curierul de Iaşi, înclină să vadă în poporaţiunea de origină austriacă, adică în evrei, elementul parazitar; dar în urmă, când trece în Bucureşti ca redactor la Timpul, el lasă pe evreii pe al doilea plan şi pune pe primul plan rămăşiţele haimanalelor de sub steagurile lui Pasvantoglu «şi Ypsilant, resturile numeroase ale cavalerilor de in!	- dustrie din Fanar ; şi pe aceste rămăşiţe şi resturi,
t cari nu au nici tradiţii, nici patrie, nici naţionalitate hotărîtă, el le consideră ca pe acelea cari mijlocesc venirea străinilor în ţară. Naţionaliştii, de după Eminescu, au revenit din nou la evrei; poate.şi din cauză că d. Cuza locueşte la Iaşi. Apoi în afară de evrei şi de rămăşiţele de care vorbeşte Eminescu. între elementele parazitare mai trebue să punem şi elemente Ş de origină curat românească, căci altfel nici Eminescu,
nici continuatorii săi. n’ar fi putut identifica pe paraziţi cu clasele dirigente! Ori câtă x'enofobie am admite noi pe seama naţionaliştilor, este cu neputinţă să credem însă că ei au putut afirma cum că toate elemen-mentele ce intră în clasele dirigente de astăzi sunt de origină evreiască, sau sunt rămăşiţe din Fanar! Clasele dirigente de astăzi, cuprind elemente româneşti, şi ele totuşi sunt, atât pentru Eminescu, cât şi pentru d. Cuza, acelea cari sug din vlaga poporului şi-l aduc pe acesta la nenorocire, în aşa fel, că studenţii naţionalişti ai d-lui Cuza s’au crezut îndreptăţiţi ca într’un congres public să respingă orice colaborare cu clasele dirigente, pentru motivul că ei, domnii studenţi, voiesc cu adevărat ridicarea poporului !
La aceste două fapte, cari sunt în fond adevărate, —lăsând la o parte, bine înţeles, exagerarea sub care le prezintă unii naţionalişti,—se adaogă un al treilea fapt, acesta nediscutabil şi anume : avântul economic şi social pe care îl ia ţara după tratatul de Adriano-pol din 1829.
Para românească, se înbogăţeşte după 1829 şi totuşi poporaţiunea ei muncitoare descreşte; descreşte poporaţiunea muncitoare şi totuşi elementele parazitare se înmulţesc; acestea sunt faptele cari au isbit mintea lui Eminescu, şi pe care Eminescu a căutat să le explice.
Să vedem explicarea.
Eminescu are două explicări; amândouă nu pe deplin formulate, dar amândouă în deajuns de schiţate pentru a forma obiectul discuţiunii noastre. Pe una dintre aceste explicări o găsim în conferinţa sa asupra influenţei austriace, adică în prima perioadă a activităţii sale politice ca redactor la Curierul de Iaşi, pe cea de a doua o găsim în Timpul, adică în cea de a doua perioadă.
Aceste două explicări sunt mult diferite între ele, precum mult diferite între ele sunt şi condiţiunile în cari scrie Eminescu. Pe cea dintâi Eminescu o schiţează la Iaşi: într’un mediu cu preocupări ştiinţifice; pe cea de a doua o schiţează la Bucureşti în calitate de redactor al unui ziar de partid. La Iaşi Eminescu era mai mult în atmosfera cărţilor; la Bucureşti era mai mult în atmosfera pasiunilor politice. începem cu aceea schiţată în conferinţa asupra influenţii austriace.
In timpul când scria Eminescu în Curierul de Iaşi în toată lumea cultă europeană făcea marc sgomot o scriere a istoricului englez II. T. Buckle, intitulată: Istoria civilizaţiunii in Englitera ') In această scriere pentru prima oară, era făcută încercarea ca faptele istorice, în loc să fie numai descrise, să fie şi explicate prin legi cauzale. Buckle, întemeiat pe ideile filozofice ale timpului său, încerca să-şi explice progresul şi decadenţa civilizaţiunii din analiza condiţiunilor de viaţă ale popoarelor. In special, explicarea dată de dânsul mizeriei în cafe trăiseră popoarele vechi orientale, cari avuseseră totuşi sub picioarele lor un sol foarte fertil, a făcut o mare impresiuue în lumea cultă de pe atunci. Explicarea lui Buckle era citată de toţi
1) In traducere franceză, Hisioirede la civilisation en Angleterre, apărută la 1865, în 5 volume. Volumul I este acela in care se găsesc consideraţiunile generale.
3&
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
scriitorii timpului, mai ales că ea se sprijinea şi pe teoriile lui Malthus, un alt scriitor foarte răspândit pe acea vreme. Aceast scriereă a lui Buckle pătrunsese şi la Iaşi. D 1 Titu Maiorescu, pe atunci profesor de fi-losofie la Universitatea din localitate, o comenta la curs şi chiar în conferinţe publice. Toţi membrii Juniniti o cunoşteau şi cu atât mai mult o cunoştea Eminescu, care avea o mare preferinţă pentru scrieri de asemenea natură. Credinţa noastră este că Eminescu a împrumutat din scrierea lui Buckle cu ceva modificări metoda acestuia de argumentare în explicarea faptelor-istorice, şi că de această metodă el s’a servit pentru a-şi explica starea de fapt în care se găsea ţara noastră sub ochii lui.
Astăzi scrierea lui Buckle este socotită ca o scriere de valoare, judecată faţă de acelea din timpul său, dar ca o lucrare ştiinţifică incomplectă, faţă de cele contimporane nouă. Buckle n’a ţinut scamă de toate datele problemei ce avea de rezolvat; el a trecut cu vederea câte-va dintre cele principale, cum este influenţa caracterelor fixate în rasă, şi influenţa eredităţii în genere; iar în schimb, a dat o prea mare importanţii Influenţii mediului fizic asupra sufletului omenesc. In tendinţele sale fundamentale, scrierea lui Buckle urmează filosofici lui Lockc, care este în deobşte recunoscută astăzi ca unilaterală.
Modificările pe cari le aduce Eminescu argumentării lui Buckle sunt de un ordin secundar, aşa că ele nu înlătură lipsurile fundamentale de cari s’a făcut vinovat marele istoric englez. Din această cauză şi teoria politică socială a lui Eminescu lasă mult de dorit din punctul de vedere ştiinţific.
Buckle stabilise în scrierea sa mai sus citată, o legătură cauzală între fertilitatea solului şi mizeria popoarelor orientale din vechime prin mijlocul următorului raţionament: Un pământ prea fertil, zicea dânsul, are ca rezultat o sporire a populaţiunii, fiindcă el dă un belşug de materii hrănitoare, — şi teritoriile vechilor civilizaţiuni orientale, India şi Egiptul, erau tocmai fertile şi dedeau un belşug de sâmburi de orez; sporul de populaţiune aduce însă după sine o ofertă prea mare de braţe muncitoare şi deci o concurenţă prea marc la muncă; o prea mare concurenţă la muncă aduce după sine scăderea salarului şi cu aceasta mizeria claselor muncitoare! Dacă n’ar fi fost belşugul de materii hrănitoare, — sâmburele de orez «greşit în organizarea societăţii», cum ar zice Eminescu, — n’ar fi venit nici mizeria claselor muncitoare pe care o întâlnim în vechile civilizaţiuni! Acum iată şi raţionamentul lui Eminescu din conferinţa sa asupra influenţei austriace, pe care l’am citat pe larg în articolul precedent. Ţara românească până la tratatul de Adrianopol avea exportul oprit, zicea dânsul, şi din această cauză locuitorii ei rămâneau cu un prisos de grâne neconsumate, fiind-că preţul acestora era mic; acest prisos de grâne,— «sâmburele nenorocit» pentru noi! — îşi găsi o întrebuin-, ţâre în cultura vitelor, fiindcă acestea se puteau vinde mai cu preţ; cultura vitelor aduse după sine necesitatea fabricaţiunii de rachiu; de aci: înmulţirea cârciumilor, înmulţirea evreilor, şi degenerarea populaţiunii rurale. «Sâmburele nenorocit», care aduce mizeria cla-
selor muncitoare, la Buckle, este sâmburele de orez, care ieşind prea nutritiv din pământul fertil al Indiei şi al Egiptului, sporeşte populaţiunea, care apoi se îmbulzeşte la muncă şi scade salariul; iar la Eminescu, «sâmburele nenorocit», este prisosul recoltelor neconsumate, din cauza oprirei exportului, şi care prisos a trebuit să fie prefăcut în rachiu pentru a-şi găsi un bun preţ. Asemănarea între amândoi este evidentă: nu avem identitatea termenilor, dar avem identitatea metodei. Paradoxul ce trebuia explicat era de altmintrelea acelaş: în ţara noastră, ca şi în ţările vechci civilizaţiuni orientale, pe un pământ fertil, trăieşte o populaţiune muncitoare în cea mai neagră mizerie.
Ştiinţa mai nouă din timpul nostru, ar avea însă multe obiecţiuni de făcut argumentării lui Buckle, şi prin urmare şi aceleia a lui Eminescu.
Populaţiunea zice Buckle, sporeşte, fiind-că găseşte o nutriţiunc îmbelşugată ! Dar oare orice populaţiune sporeşte când nutriţiunea este îmbelşugată ? Evident că nu, ci numai anumite populaţiutii sporesc, pe când altele rămân neînfluenţate în creşterea lor de faptul belşugului în nutriţiune. Dacă faptul afirmat de Buckle ar fi adevărat pentru toate popoarele, atunci nu s’ar înţelege cum poporul francez, care, în comparaţie cu alte popoare, nu duce giija nutriţiunii, este totuşi în descreştere, pe când alte popoare, cari n’au nici un belşug de nutriţiune, cresc! Trebue ca populaţiunea să fie de o anumită natură pentru ca belşugul de nutriţiune să determine în chip necesar creşterea ei, şi această anumită natură este produsul eredităţii sufleteşti de care se bucura, populaţiunea. O populaţiune fără multe însuşiri dobândite prin creditate, este de sigur mai pasivă faţă de influenţa nutriţiunii, de cât o altă populaţiune care are în sufletul său deprinderi proprii, fixate prin ereditate. Pentru aceasta din urmă, fenomenul creşterii sau a descreşterii ei stă independent de faptul că pământul locuit este fertil sau nu. Cu cât o populaţiune este mai cultă, cu atât se
bucură de o mai mare libertate fată de conditiunile i» •
mediate ale mediului cosmic, în care ea trăeşte. Buckle are dreptate, cu argumentaţi un ea sa, numai în ce priveşte populaţiunile inculte, adică în ce priveşte po-pulaţiunile influenţabile în modul cel mai pasiv de mediu. De asemenea, nici raportul dintre sporul populaţiunii şi descreşterea salarului nu este exact pentru ori şi ce populaţiune. In Europa cultă, ca şi în America, sunt multe popoare cari cresc în numărul locuitorilor, şi cari, în acelaş timp, au din an în an salariile muncitorilor mai urcate. Şi aci, ştiinţa mai nouă, are aceiaşi observaţie de făcut lui Buckle: el face prea mult abstracţiune de dispoziţiunile sufleteşti pe cari le aduc cu dânscle în viaţă diferitele popoare, şi admite, prea uşor, că sufletul omenesc ar fi ca un fel de ceară moale pe care se poate imprima ori-ce. Cu un cuvânt, Buckle a primit prea pe de-a întregul filozofia unilaterală a compatriotului său John Locke.	•
Aceleaşi obiecţiuni se pot aduce şi lui Eminescu. «Sâmburele greşit» s’a preschimbat, să zicem, în chip fatal în rachiu, fiind-că altmintrcli el, ca sâmbure, n’a-vea voie să treacă graniţa, şi rămânea fără valoare de schimb, dar ca rachiul produs din el să găsească ime-
NOUA REVITSĂ ROMÂNĂ
37
diat un debuşeu sigur pe piaţa noastra internă, adică să găsească muşterii care să-l consume cu atâta aviditate, aceasta nu se întâmplă totdeauna fatal. Numai o anumită populaţiune, cu anumite dispoziţiuni sufleteşti dă fabrica ţiuniirachiului aşâ debuşeu; alte popu-laţiuni însă nu. Emincscu a trecut cu vederea, întocmai ca şi Buckle, dispoziţiunile sufleteşti ale popula-ţiunii care avea să sufere influenţa sâmburelui greşit. Din cauza acestei treceri cu vederea, concluziunca argumentării păcătueştq mult din punctul de vedere al ştiinţei obiective. Eminescu zice: înmulţindu-se crâşmele s’au adus mulţi evrei, apoi proprietarul impunând supuşilor săi de a consuma atâta rachiu, consumarea a devenit o trebuinţă şi a adus degenerarea populaţiunii. A cărei populaţiuni ? Numai a populaţiunii muncitoare, afirmă Eminescu, căci populaţiunea evreiască şi a altor exploatatori n’a degenerat, ci din potrivă s’a înmulţit. Atunci nu rachiul singur a fost cauza degenerării, fiind-că rachiul sta la îndemâna tuturor, ci dispoziţiu-nea sufletească a acelora cari nu putea să reziste consumării rachiului... Despre această lăture a problemei a uitat să vorbească Eminescu, deşi el ar fi avut multe de spus. Populaţiunea rurală, masa cea numeroasă a muncitorilor, se găsea înaintea rachiului, ca un copil fără povăţuitor. Nici şcoala, nici biserica, nici obiceiurile nu ofereau acestei populaţiuni un adăpost sufletesc în contra ispitei. Populaţiunea aceasta a transformat îndată consumarea rachiului în trebuinţă şi din această cauză a degenerat. O altă populaţiune, cu altă îngrădire morală ar fi rezistat: şi probă: a rezistat însăşi acela care avea rachiul pe mână, crâşmarul evreu
Explicarea dată de Eminescu este aşâ dar unilaterală, întocmai ca şi a lui Buckle. Am fi nedrepţi însă cu dânsul dacă n’am adaoga că el a presimţit singur, insuficienţa argumentării sale şi că în alte scrieri a încercat să se complecteze tocmai în felul cum cere ştiinţa de astăzi, adică introducând şi factorul sufletesc. Dar această complectam nu ajunge niciodată până la o formulare definitivă. Reflexiuni şi crâmpeie de argumentare presărate ici şi colo prin diferitele sale articole şi informaţiuni, cu deosebire în acele publicate în Curierul de Iaşi, şi atâta tot. Iată una din acestea, pe lângă cele reproduse mai sus.
Cu ocazia unui discurs ţinut de d. Ion Brătianu la desbaterea bugetului în 1S76, Eminescu face următoarea reflexiune în Curierul de Iaşi : Reproducem din «discursul d-lui Brătianu toate pasagele, care caracterizează vina cea mare a generaţiunii trecute, care orbită de .civilizaţia străină, a crezut că, introducând for-«mele exterioare ale ei, i-a introdus totodată şi cuprin-' sul. Acest cuprins nu se realizează decât prin muncă.
■ Nici ziare, nici legi, nici academii, nici o organizaţie «asemănătoare cu cele mai înnaintate, nu sunt în «stare de a înlocui munca, şi o stare de lucruri, care «nu se întemeiază pe ea, e o fantasmagorie, care va «dura mai mult sau mai puţin, dar se va preface în < fum la suflarea recei realităţi. .1) Şi în genul acestei reflexiuni sunt încă multe altele.
Cuprinsul unei civilizaţii nu se realizează de
cât prin muncă : acesta este marele adevăr asupra căruia trebuia să stăruie Eminescu. Din nenorocire; el n’a făcut de cât să-l enunţe, ca şi mulţi alţi, de a.lt-mintreli, după dânsul. Dacă ar fi stăruit asupra acestui adevăr, cu mintea cea limpede pe care el o avea, ajutat de cultura solidă pe care o primise din Universităţile’germane, Eminescu ar fi ajuns de sigur să formuleze pentru totdeauna cauza neajunsurilor în cari ne sbatem noi, Românii de astăzi; el ne-ar fi definit pentru totdeauna' datoria celor ce voim să luptăm pentru binele neamului ! Dar Eminescu a lunecat într’o-altă direcţie, precum vom vedea îndată, şi adevărul enunţat de el a rămas fără o mai de aproape cercetare. Colegii săi din societatea Junimea, l’au repetat după dânsul pe toate tonurile, când mai duios când mai declamatoriu, aşâ că astăzi toţi îl cunosc dar nimeni încă nu l’a analizat în mod obiectiv, şi n’a scos dintr’însul toate consecinţele pe cari un om de ştiinţă le poate scoate. Şi cu toate acestea, toţi vorbim de naţionalism.
Adevăratul înţeles al naţionalismului,—naţionalismul cum trebue să se înţeleagă,— are ca premisă majoră adevărul enunţat de Eminescu: la civilizaţie nu se ajunge decât prin muncăl Cum îţi este munca aşa îţi este şi civilizaţia! După cum este munca pozitivă pe care un popor o produce, aşa va fi şi civilizaţia lui! Orice altă credinţă, vorba tot a lui Eminescu, nu este decât o fantasmagorie.
Care este munca poporului nostru? Este ea la înălţimea civilizaţiei pe care ne-am apropiat'o ? Este ea sub nivelul acestei civilizaţii ? Aci stă cheia înţelesului pentru toate nenorocirile noastre. Dacă munca noastră este la înălţimea civilizaţiei pe care ne-am dat’o, şi totuşi populaţiunea noastră muncitoare degenerează, şi parazitismul se întinde în viaţa publică şi nemulţumirea generală creşte... atunci singura explicare posibilă este că suntem înconjuraţi sau subminaţi de duşmani bine pregătiţi pentru distrugerea noastră şi care lucrează în contra noastră, după un plan bine stabilit! Dacă munca noastră însă nu este la înălţimea civilizaţiunii pe care ne-au dat’o, atunci explicarea se schimbă. Pentru a cădea în nenorocire, nu este nevoie de duşmani bine pregătiţi şi învoiţi între dânşii, ci sunt în dea-juns faptele noastre, noi ne suntem nouă cei mai mari duşmani! Viaţa noastră publică, în cazul acesta din urmă, pentru a fi viciată de parazitism, nu arc nevoie să aştepte imigraţiunea străinilor,’duşmanii noştri, ci se viciază ea singură prin deprinderile noastre neadaptate civilizaţiunii; paraziţii răsar din mijlocul neaoşilor Români, bunii noştri fraţi. Bunioară, legile noastre politice, impun regimul parlamentar, adică regimul după care afacerile publice se decid prin discuţie publică, fiindcă discuţie publică se presupune că va produce adevărul, dacă noi însă, nepregătiţi pentru discuţie cinstită, ne minţim chiar pe noi înşi-ne ! cum voim atunci ca regimul parlamentar să ne aducă vre-un folos ? Doi oameni de ştiinţă ajung prin discuţie la un adevăr durabil, fiindcă fic-care dintre dânşii şi-a impus anumite reguli de discuţie, şi în primul rând legea morală ca să afirme numai aceea ce crede obiectiv; dacă ei ar face altfel, dacă fiecare nu sar asculta decât pe
1) M. Eminescu, Scrieri politice şi literare, I. pag. 241
38
NOUA KEVIS1Ă ROMÂNĂ
sine, de sigur că discuţia n’ar ajunge la nici un rezultat. Şi tocmai aşa facem noi în politică. In discuţiile publice nu ascultăm decât pe acela care vorbeşte cum cer interesele noastre personale, iar pe acela care nu vorbeşte cum cer interesele noastre personale, îl hulim numindu-1 «calomniator» al ţării! Tot aşa procedăm şi în viaţa comercială şi peste tot. Comerţul ca să fie profitabil trebue să fie făcut în anumite condiţiuni sufleteşti, care să împiedice risipa de timp şi de mate-tcrial: noi însă, voim ca printr’o muncă «de mântuială» să profităm din corner ţ! Şi ne mirăm apoi că nu izbutim! Dar, ar trebui ca să ne mirăm când s’ar întâmpla contrariul! Munca noastră, a Românilor, faţă de obligaţiunile pe cari ni le impune civilizaţiunea pe care ne-am dat’o, este o muncă «de mântuială» un sa-botage, iar nu o muncă producătoare. In viaţa politică, nu facem politică, ci politicianism; în viaţa industrială şi agricolă, nu muncim ci ne pripim spre «câştigul fără muncă»;—un ideal prea bine descris de Eminescu în satirele sale. Pentru a ajunge în situaţia, în care am ajuns, nu era dar nevoie de mâna străinilor duşmani ; am fi ajuns noi aci unde suntem, şi chiar dacă întreagă suprafaţa 'Tării Româneşti ar fi fost locuită totdeauna de neaoşi Români i Căci duşmanii noştri nu sunt în afară de noi, ci sunt în noi înşine; şi ei nu se numesc nici evrei, nici greci, nici bulgăroi cu ceafa groasă, nici nemţi, ci se numesc: lenea, rhinciuna, lipsa de rezistenţă faţă de ispita viciului, orgoliul copilăresc, pe care nu-1 ştim distinge de mândria cea nobilă, şi multe asemeni slăbiciuni, despre cari vorbim adesea noi între noi, între patru ochi, dar pe cari le ascundem în public de teamă că ne va râde lumea.1)
Există, prin urmare, un «sîmbure greşit» în organizarea societăţii noastre, — cum prea bine zicea Eminescu;—dar acel sâmbure nu este de grâu sau de porumb, cum presupunea acelaş Eminescu, imitând raţionamentul lui Buckle, ci este un sâmbure de natură sufletească, şi dela acesta ne vin toate neajunsurile! Duşmanii pe cari noi îi vedem în afară de noi, stând la pândă, nu au o existenţă mai reală decât o au întrupările pe cari le dă imaginaţiunea poporului cauzelor ascunse şi nepricepute. De ce este bolnav copilul tău, babă Ioană? L’a deochiat un străin, cumătră Stan-co! Ai făcut rău că l’ai arătat străinului, babă Ioană! Şi baba Ioana, pe viitor, îşi fereşte copilul de ochii străinului, dar cu aceasta nu şi-l fereşte totuşi de boală. Aşa şi cu boala poporului nostru. L’au deochiat străinii, fiind-că prea era muncitor? Să lăsăm ştiinţa babelor, şi să venim odată la adevărata ştiinţă!
Eminescu, din nenorocire, cum am spus mai sus, nu a urmărit mai departe explicarea neajunsurilor societăţii româneşti pe baza adevărului pe care el însuşi îl enunţă aşa de bine, ci cu vremea el ajunge la o nouă explicare,—aceea de a doua din ziarul Timpul,— care este cu mult inferioară, ştiinţificeşte, aceleia date sub influenţa lui Buckle.
1) Asupra repotrivirii dintre însuşirile sufleteşti cerute de cultura apuseapâ şi însuşirile de fapt ale poporului nostru, a se vedea mai pe larg scrierea noastră : Cultura română şi politicianismul. Librăria Socec, 1904.
In ziarul Timpul, între anii 1880—1S81, el aruncă vina, după cum am văzut, pe elementele neistorice, rămăşiţele haimanalelor de sub steagul lui Pasvantoglu şi Ypsilante; spuma tuturor resturilor din Fanar, şi care s’a reconstituit într’un partid... acela al roşilor! Aceste stârpituri la fizic şi la inteligenţă, «neavând nici tra-«diţii, nici patrie, nici naţionalitate hotărîtă, le vedem, «zice Eminescu, punându-se la discreţia străinilor şi vo-«tându-le când pe Strusberg, când răscumpărarea, ba «le vedem aliându-sc în Moldova cu evreii, ca să pa-«ralizeze lupta de emancipare naţională de acolo. Aprinşi «de o instinctivă ură contra tuturor elementelor isto-«rice şi autoctone ale acestei ţări, le-am văzut intro-«ducând în toate ramurile legi străine, neadaptate nici «intereselor, nici naturei ei!» Eaţă de aceste stârpituri. —cari constituesc după Eminescu, să nu uităm, marea majoritate a partidului roşilor, adică a partidului liberal !—poporul român stă plin de calităţi.
Poporul român n’are nici un defect, afară de acela că este prea blând şi se lasă să fie jupuit ca oaia din biblie! Naţionaliştii de astăzi din jurul redacţiei Neamului Românesc, în tot ce priveşte aceste idei, sunt servilii imitatori ai lui Mihail Eminescu. Schimbaţi numai câte-va cuvinte: în loc de partidul roşilor, cum zicea Eminescu, ziceţi partidul jidoviţilor, şi în loc de Pasvantoglu, Ypsilante, Fanar... ziceţi Mochi Eişer, Froim Fişer. Palestina... şi atunci aveţi articolele naţionaliştilor redactori la Neamul Românesc! Ideile sunt aceleaşi, numai că la aceştia din urmă, ideile sunt exprimate mai puţin plastic de cum ştia să le exprime Eminescu. D-l A. C. Cuza singur, încearcă între aceşti naţionalişti o notă originală, exagerând până la absurd campania contra evreilor. D-l A. O. Cuza nu vede înaintea ochilor decât pericolul jidovesc; după dânsul: presa este jidovită, magistratura este jidovită. ţara întreagă este jidovită... Şi Eminescu, dealtmintreli, în multe din articolele sale din Timpul fulgerase în contra ... Caradalelor, Gianiilor, Ferekizilor, etc., acuzându-i că ar fi pus stăpânire pe această ţară! A exagerat el dar un Eminescu ; de ce n’ar exagera în această direcţie şi un A. C. Cuza?
Insă această comparaţie să nu ne înşele.
Comparaison n’est pas raison», zice un proverb francez, şi aci este locul să-l repetăm şi noi. Din faptul că Eminescu a exagerat nota naţionalismului ieftin în articolele sale din Timpul, întocmai cum exagerează astăzi şi d. A. C. Cuza, nu rezultă de loc că motivul care produce exagerarea d-lui Cuza a fost şi cauza exagerării lui Eminescu. Mihail Eminescu, avea ce-i drept între 1880—1881, calitatea de redactor la un ziar de partid,—şi anume la un ziar adversar roşilor, —şi aceasta explică întru cât-va pasiunea sa, dar aceasta nu explică pe deplin abaterea sa de la direcţiunea pe care o începuse mai nainte, pe când se afla în Iaşi. Eminescu putea fi pătimaş în polemică, dârei nu eră omul care să părăsească o metodă ştiinţifică, pentru a susţine o convingere dictată de interesul unui partid, fie chiar când acel partid eră compus din prietenii săi. Naţionaliştii de astăzi pot face aşa lucru, nu însă şi Eminescu.
Pentru ca să se opereze o aşa schimbare în jude-
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
39
cata lui Eminoscu, a trebuit ca în sufletul lui să se fi petrecut ceva de mare importanţă, ceva care să-i fi schimbat cumpăna hotărârei, şi care să-l silească să a-runcc preocupările ştiinţifice pe al doilea plan, şi să pună pe primul plan interese de altă natură!
In adevăr, există după părerea noastră, un motiv puternic care a putut să facă pe Eminescu să ia o altă direcţie în explicarea stării sociale a ţării noastre, şi care Fa putut aduce de la raţionamentul unui Buckle la tonul violent şi adesea nedrept al articolelor sale din Timpul. Când vom cunoaşte acest motiv, vom cunoaşte şi principala cauză pentru ce adevăratul înţeles al naţionalismului îşi face cu atâta greutate un drum în conştiinţa compatrioţilor noştri....
De acest motiv rămâne să ne ocupăm în ultima parte a studiului nostru.
C. Rădulescu-Motru
(SfArşiiul In numărul viitor).
CEŞTI UNI SOCIALE
VETERANII DOBROGENI
(NOTE DlN ESCURSII)
Trebuia să fac drumul de la ITârşova la Cernavoda, pe apă. Pornirăm ceva mai târzior, din cauza unor şlepuri ce ocupau portul. De şi în susul apei, luntrea plutea lin, când mânată de mişcarea ritmică a lopeţilor, când trasă la edec. Am lăsat în urmă satul (t., plin de lipoveni, am trecut cu obraz curat cotitura Verigei primejdioase ; ne aflam cam în dreptul satului I., aşezat pe coama unor dealuri pietroase, când, de-o-dată, sălciile dese şi mlădioase ce întovărăşesc Dunărea, începură să se agite sub bătaia austrului, pornit fără de veste. Valurile bătrânului fluviu mâniat, îşi arătau puterea, faţă de coaja de nucă în care ne găseam. Trebuia, cu ori ce preţ, să tragem la mal, căci altfel ne puteam pomeni, fără voie, îndărăt la ITârşova. Întâmplarea ne opri tocmai în dreptul unor bordeie presărate pe coasta unui deal scormonit de cariere.
După ce tragem luntrea pe uscat, spre a o adăposti de furia valurilor, ne îndreptăm, cu desagii în spinare, către cea dintâi locuinţă din cale. Un moşneag încă verde, ne cse înainte, scos din casă de lătratul unui câne, încovrigat înaintea uşci.
«Bucuros *lo oaspeţi, moşule?».— Apoi unde stăm şi noi, s’a găsi un locuşor şi pentru D v„ că doar nu-ţi rămânea afară pe o vreme ca asta» răspunse stăpânul, în cea mai dulce şi curată moldovenească.
Repede legarăm prieteşug, mai ales când află că sunt din Iaşi, aproape de ţinutul Vasluiului, de unde nevoia' l’a mânat pe pământul dobrogean. Afară începu să toarne cu cofa, dar nu mai aveam nici o grijă. La lumina focului ce pâlpâia în vatră, după ce se sătură de pus întrebări: de unde venim, ce căutăm, încotro vroiam să ne ducem, spovedania începu, repetând aproape aidoma, peripeţiile veteranului din nuvela Datorii uitate», a lui Jean Bart.
Câte n’a îndurat până ce s'a văzut unde este. Mânat din gară, în gară, cu căruţa plină de ce mai rămăsese
din vechea gospodărie desfăcută, părea că era un ţigan cu şatră.
Din portul Cernavoda, el şi tovarăşii lui, fură luaţi în primire de nişte oameni, cari nu ştiau unde să-i ducă, pentru că nu era încă hotărît, unde să le dea pământ. Au colindat multe sate, până ce i-au asvârlit pe malul Dunării.
—	Ei, moşule, ce-a fost s’a trecut; bine în sfârşit că te-ai văzut la gospodăria cea nouă!».—Dădu din cap cu tristeţă, şi arătă spre «baba» lui, care stătea mută pe un scăunel lângă vatră, cu mânele subsuoară...
—	Vai de gospodăria noastră, făcu el de la o vreme. Nici leaca cea de grâu, ce am putut-o scoate, nu am unde să o pun. E în odaia de alăturea, unde aveţi să hodiniţi. Ne-au amăgit că ne dau de casă, că ne cumpără boi, că ne dau un car. Cum nu ţ'au dat Domniei tale, aşa nu am văzut nici eu nimic. Ca să ar, înjug vaca alăturea de mârţoaga de cal, cu care am venit din ţară. M’aş duce mâne înapoi, să mor în satul meu, dar nu mai pot. Suntem legaţi de mâini şi de picioare cu plata dărilor pe pământ. Deacum, cum va vrea Cel de Sus, că nu mai e mult până departe; să apropie funia de par.
De când am poposit la bătrânul veteran—sunt vre-o cinci şeasc ani de atunci—mai în fiecare vară trebue să colind când o bucată din Dobrogea. Credeam la început că numai întâmplarea mi-a scos înainte pe unul din acei oameni, veşnic tânguitori, cari nu se mai mulţumesc cu nimic. Dar ori unde mă întorceam, auzeam acelaş plâns. Nu era inconştienta dorinţă «Vrem pământ», exprimată chiar de acei care posedă câte io—15 hectare, ci jăluirea nenorocitului pribeag, asvârlit în lumi străine, fără sprijin, fără îndrumare, lăsat singur să se lupte cu o climă deosebită de cea obişnuită lui, cu un pământ, dacă nu sterp, dar productiv numai în anumite condiţiuni de lucru, să înfrunte indiferenţa sau lăcomia unei adminiştraţiuni nemiloase ca şi ciuda ori ura elementului antochton, căruia i-a răpit» pământul ce i se cuvenea. In libertatea de care ar fi trebuit să se bucure, doria sclavia stăpânului, îi părea rău după vremea când muncea pentru alţii, căci măcar «aveai la cine întinde mâna când erai la am^n».
E plină Dobrogea de tânguirea dreaptă, a acestor nenorociţi. Ea se poate auzi pe malul Dunării, ca şi între dealurile pietroase, la miază noapte ca şi la miază-zi-
Mă găseam, anul acesta, în liniştea şi singurătatea unui deal din judeţul Tulcea, căutând un colţ umbros, unde să mă odihnesc puţin. Abea aciuat în o groapă, din care se săpase piatră şi apăru înaintea mea, ca din pământ, o umbră de român istovit, cu o căciulă ţurcă-nească în cap, măcar că erâ luna lui Cuptor. Purta în spate o sarcină de vreascuri, adunate pe furiş în o mare zi de sărbătoare. Erâ un însurăţel, venit cu socrul său veteran, tocmai din Strehaia, lângă Baia-do-Aramă. După ce trecu spaima întâlnirii prea neaşteptate, explicabilă şi la unul şi la altul, veni rândul sa-tisfacerei curiozităţii şi apoi a destăinuirilor. Aceeaşi tânguire auzită de la vasluianul din Constanţa fu repetată şi de olteanul din Tulcea.
«Calicie curată, Domnule, nu altceva. Doi ani de-a rândul seceta ne-a dat gata. Cele câte-va fire de secară
40
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
scoase din pământul de cremene, trebue să-le păzesc de perceptorul ce nu ne lasă în pace. Plătim aproape 200 lei pe an pentru pământul ce ni l-au dat. Lui so-cru-mcu, dragă Doamne, i se cuvine 8 hectare, dar i-au dat numai 6. Ci-că unul e pentru imaş, unde o fi nu ştim, iar altul e pădure. Celelalte 6, iată ce fel de pământ c. Tarlaua noastră e colea. Abca ai sgâriat pământul cu plugul şi dai de bolovani de piatră. Nc-au dat boi. Au adus toate stârpiciunile, şi le-au împărţit pe sprânceană. Lui socru-meu, i-a perit un bou la lună. Nc-au făgăduit înlesniri de casă, dar trăim în bordeie, mai rău decât lingurarii. Ne-au asvârlit în sat bulgăresc; nici apă nune lasă să luăm, căci pun lacăte pe la puţuri, ne mână să aducem apă de băut tocmai de la dcreua cea de colo, arătându-mi albia unui pârăiaş departe cale de 4—5 km. de sat.
Am strâns mână dela mână şi ne-am dus câţi-va la Bucureşti, ca să cerem dreptate. Cum ne-am dus, aşa nc-am întors. Primarul şi cu jandarmii pun ţara la cale. Ba am auzit că săptămâna trecută a fost prin partea locului un ministru. Pe la noi nu s’a oprit ci a trecut ca fulgerul cu ^tomobilu», ca să ajungă la vremea mesei la Babadag. In ţară, la o nevoie cum e aceia din ăst an puteam găsi de lucru, ba la şosea, ba la gară, ori la stăpân. Aici stăm cu mâinele în sân, căci nu ne putem apucă de nimic. Am voit să mă duc la carieră, să învăţ a scoate piatră; nu mau primit; mi-au dat răspuns că au talieni şi sârbi deajuns. Unii ş’au dat pământul la bulgari, muncind cu ziua pentru stăpânii lor cei noi: alţii au făcut ce au făcut şi au vândut ce mai aveau şi peste noapte au fugit. La urma urmei voiu face şi eu ca dânşii, măcar că ştiu că nu scap de datorie-Ia, păcate pe capul nostru, şi osândă dela Dumnezeu . După asemenea vorbe, spuse în mijlocul naturei îngăduitoare, unui străin dela care nu putea aşteptă nici o îndreptare, deci cu aeea curăţenie de suflet adusă de împrejurări, mai încăpeau cuvinte de mângâiere, de liniştire, de speranţă într’un viitor mai bun? Şi nu eră exagerarea ori durerea unuia, lovit de soartă. Cine a avut ocazia să treacă prin mai multe sate cu veterani, a putut constată adevărul în toată urâta lui goliciune. «Mahalaua> veteranilor se recunoaşte uşor, fără multă căutare. Bordeie tupilate, cu un ochiu de fereastră cât pumnul, în-tr’o ogradă neîngrădită, în care stau asvârlite, pare că le-a adunat apa, un coşar pe jumătate isprăvit, o căruţă cu trei roţi, răsturnată, câte-va cioate, un contrast is-bitor cu gospodăriile întemeiate ale străinilor, cu casele încăpătoare,cu grajdurile pentru vite. In satul B., zăresc în ograda unui veteran o casă lutuită şi acoperită cu ţigle, întreb cine e norocosul, care a început să-şi zidească o locuinţă mai omenească. Un bătrân de prin Dorohoi, servitor la şcoală, îmi desluşi că e modelul de casă, ce eră să se zidească pentru veterani, dar că a rămas de doi ani neisprăvită. De frică să nu-1 puie la dare, gospodarul stă în vechjul bordei, rămânând casa ca o curiozitate, arătată cu degetul de bulgarii ce compun populaţia satului. Ori unde te-ai întoarce, casa veteranului e de recunoscut. Treceam prin satul O. In mijiocul căsuţelor curăţele ale locuitorilor băştinaşi, zăresc o cocioabă aplpcată pe o coastă. Mare lucru, zic tovarăşului meu, ca această locuinţă să nu fie a unui român
pribeag.). Un vecin îmi lămureşte că e a unui veteran ce a fugit din saf, cu tot ce mai avea. Şi aşa ori-încotro îmi îndreptam paşii.
*
H- *
E greu de desluşit care a fost scopul adunării pe pământul dobrogean a unui număr mare de veterani. Dacă a fost numai dorinţa umanitară de a mai alină ultimele zile ale bătrânilor ostaşi, s’a greşit calea. După socotelile se mi-a făcut o persoană în măsură să ştie suma totală cheltuită până acum în chestia veteranilor — sumă care nu pare a fi ajuns în întregime până la ei —, s’ar fi putut ajută cu jumătate din ea sub formă de mică pensiune, pe toţi cei ce au fost aduşi în Dobrogea; de sigur şi lor le-ar fi priit mai bine să rămână locului, prin satele unde odihnesc ciolanele părinţilor lor, decât să-şi mute calicia în locuri străine-Se zice însă că scopul a fost să mai mărească numărul românilor, mai ales prin satele dobrogene, pe unde străinii erau mai compacţi. In cazul acesta, s’a făcut o greşeală şi mai mare, căci s’a nesocotit una din legile biologice, care puţin se schimbă şi când e vorba de om. E dovedit că o fiinţă luată din mediul ei obişnuit, cerc* un timp îndelung, de multe ori chiar vieţi de generaţii până să se adapteze la mediul nou, deosebit de cel din-tâiu. In primul rând se cer elemente viguroase în deplină putere, care să poată lupta cu bun rezultat contra noilor nevoi. Aducându-se elemente istovite, aproape de încheierea vieţii, asvârlite într’o populaţiune ostilă, fără nici o îndrumare serioasă, pe un pământ şi într’o climă care * diferă mult de acele obişnuite, lăsându-le şi în sărăcie, au fost date pradă unei peiri sigure, cheltuindu-se şi banii de geaba.
In ori-ce caz, starea acelor nenorociţi ostaşi, din a căror sânge s’a plămădit România liberă, nu e de loc de invidiat. E un contrast dureros între soluţia la care s’a ajuns pentru ei, zidul de armată ce a cucerit Plevna şi între răsplata, laudele şi statuele ridicate marilor căpitani ce stăteau la adăpostul depărtării sau conducătorilor de cabinet, la care. nici nu ajungea mirosul fumului de praf, ce înăduşa respiraţia celor mulţi. Drept şi omenesc ar fi, nici nu mai pomenesc şi de mândria simţului de naţionalitate, ca soarta veteranilor dobrogeni să fie mai bine cunoscută de cei îndrept, spre a putea să li se aducă măcar alinarea ultimelor lor zile.
DR. I. SlMIONESCU
Profesor la Universitatea din laşi.
DINCOLO DE FORTIFICAŢII
Mai zilele trecute am avut ocazia să călătoresc, în tren, câteva ceasuri, cu un fruntaş al partidului de la putere, un om care are cuvânt hotărîtor în sfatul ţării. Alergând, cu expresul, pe valea Şiretului, spuneam fruntaşului, că noi, moldovenii, ar trebui să cerem şi să stăruim din toate puterile, să ni se canalizeze Şiretul, lucrare prin care am dobândi patru mijloace de înălţare economică -a urgisitei Moldove.
Şi anume:
Dacă s’ar canaliza Şiretul şi s’ar face navigabil, agricultura Moldovei ar propăşi, pentru că transportul
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
41
unui vagon de cereale care costă astăzi din nordul Moldovei până la Galaţi sau Brăila, peste 150 lei, când transportul sar face pe apă, n’ar costa nici pe jumătate, de la cea mai îndepărtată gară, iar pentru agricultorii de pe valea Şiretului, transportul s’ar reduce la mult mai puţin.
Prin canalizarea Şiretului s’ar da agriculturii o imensă întindere de pământ, de calitatea cea mai bună, pe care s’ar putea cultiva grâu pentru îndestularea întregei ţări.
1
Odată Şiretul canalizat, s’ar putea face irigaţii, ideal pe care ar trebui să-l urmărească ţara asta, care, oricâte jertfe zadarnice am face, tot ţară agricolă va rămânea şi trebue să rămâie.
In sfârşit, canalizându-sc Şiretul, s’ar naşte o viaţă nouă, s’ar deschide un nou câmp de activitate, pentru mulţi cari ar vrea să muncească, dar n’au ce.
Fruntaşul politician a ascultat spusele mele, a găsit că am dreptate, şi după ce mi-a arătat greutăţile tech-nice pe cari le-ar întâmpina o asemenea lucrare, păreri cari nu prea erau întemeiate, mi-a obiectat că dacă Şiretul ar deveni navigabil, s’ar face o concurenţă dăunătoare căilor ferate.
I-am arătat că şi aceasta este o părere greşită.
Mai întâi ar trebui să dispară mentalitatea aceasta nenorocită, după care publicul este creat pentru existenţa căilor ferate, şi nu căile ferate sunt construite pentru satisfacerea trebuinţelor publicului.
Din cauza acestei mentalităţi, cerealele noastre stau prin gări, în bătaea ploilor, până ce încolţesc în saci; din cauza asta nici un tren nu mai pleacă şi nu mai soseşte la timp, şi tot din cauza asta, personalul căilor ferate este de-o îndrăzneală şi de-o obrăznicie ne mai pomenită cu călătorii cari au nenorocirea să vie în contact cu dânşii.
Dacă s’ar face canalizarea Şiretului de către nişte particulari, Statul nostru, care este negustorul cel mai nemilos, judecând din punctul lui de vedere, ar avea dreptate. Această lucrare, însă, făcându-se tot de Stat, care-şi poate îngrădi prin legi draconice ori-ce privilegiu, frica de concurenţa aceasta nu are nici o raţiune.
Scăzând încasările căilor ferate de la transportul mărfurilor, ar scădea şi cheltuelile. E lucru firesc acesta : dacă nu vor mai circulă sute de trenuri de marfă, cari trebue să, plece la ceasuri anumite, fie că au sau nu ce să transporte, n’are să se consume nici combustibil, n’are să so. plătească nici personal, prin urmare n’are să fie cheltuială.
Pe de altă parte, venitul cu care s'ar micşora balanţa căilor ferate, ar încărca pe acela al navigaţiei pe Şiret, şi nu numai că nu ar fi pierdere, în definitiv, pentru Stat, ci şi din această schimbare s’ar realiza un beneficiu, pentru că deşi transportul pe apă este mult mai eftin de cât acel pe uscat, totuşi câştigul este şi el mult mai mare la primul sistem de transport.
Tovarăşul meu de călătorie a recunoscut şi aceste adevăruri, şi cu toate acestea continuă să susţie că Şiretul nu trebue să fie canalizat, şi ca ultim argument mi-a spus că acest lucru nu trebue făcut pentru că... Şiretul este dincolo de fortificaţii.
Dincolo de fortificaţii!
Aceste trei cuvinte mi-au deşteptat o lume întreagă de amintiri, şi mi au născut o sumedenie de cugetări pesimiste.
Eu am călătorit foarte mult prin ţară; aş puteă ţineă recordul. Numai anul acesta, în timp de şapte luni, am făcut, cu drumul de fier, cincisprezece mii de kilometri, afară de drumurile cu trăsura. Am văzut multe şi am auzit multe. Şi din toate am ajuns la convingerea că România se compune din două ţări cu totul deosebite: o ţară din care se adună milioane şi altă ţară în care se cheltuiesc acele milioane pentru folosul obştesc. Şi hotarul între aceste două ţări l-am determinat cu prilejul convorbirei avută cu fruntaşul politician de care am vorbit: hotarul acesta este linia fortificaţiilor.
Călătorul din drumul de fier recunoaşte, în fiecare clipă, că străbate ţări deosebite.
Poftim într’o zi în gara de Nord, pe vremea când pleacă trenurile. Iată un tren foarte lung, cu vagoane directe pentru Târgoviştc, Câmpulung, T.-Jiu etc.; şi iată un tren foarte scurt, cu vagoane foarte puţine. Cel întâi străbate cu repeziciune ţara de dincoace de fortificaţii; cel de al doilea merge» gâfâind ca un ofticos spre pustiurile de dincolo de fortificaţii. Ba, mai mult încă, din Bucureşti pleacă un tren, seara, care se opreşte la Mărăşeşti: pe linia fortificaţiilor. Este un tren care merge numai până la hotarul ţării de dincoace de fortificaţii.
Deosebirea dintre cele două ţări îţi sare în ochi; privind gările. Dincoace de fortificaţii se face lux; dincolo de fortificaţii nu este nici strictul necesar. Până şi Râmnicul-Sărat are o gară monumentală, pe când gara din Iaşi, luminată cu petrol, îţi face impresia locuinţei unui calic. D’apoi linia propriu zisă? Dincoace de fortificaţii ace electrice, poduri solide, până şi cantoane luxoase; dincolo de fortificaţii, podişte pe cari le ia apa la cea întâi ploaie mai gospodărească, iar despre îmbunătăţirile necesitate de progresul technicei nici vorbă.
Aceiaşi deosebire o constată călătorul cu trăsura. Dincoace de fortificaţii, şosele splendide, străbat toţi munţii; dincolo de fortificaţii, călătorul nenorocit, care se avântează spre Slănic ori spre Dorna, străbate, cu zilele în mână, drumuri aşa cum erau pe vremea lui Ştefan Vodă cel mare şi sfânt. Dincoace de fortificaţii, de pildă în judeţul Dâmboviţa, aproape nu mai există drumuri naturale, pe când dincolo de fortificaţii, în Dorohoi, de pildă, aproape nu se cunosc şoselele.
Deosebirea aceasta o constaţi numai din goana trenului şi din trapul cailor. Iar dacă mai intri în oraşe, şi prin unele sate, şi vezi unele lucruri, şi auzi cele ce nu se pot vedea, nu mai stai o clipă la îndoială că altă ţară e dincoace de fortificaţii, şi alta dincolo de fortificaţii.
Şi consecinţa logică a acestor lucruri este că: pe când dincoace de fortificaţii răsar milionarii ca ciupercile după ploaie, dincolo de fortificaţii, se spulberă, ca de furtună, şi ceea ce-a mai rămas adunat din alte timpuri.
Şi care să fie pricina că România este împărţită în două ţări, al căror hotar — linia fortificaţiilor — este aproape vechiul hotar dintre fostele Muntenia şi Moldova ?
Am întâlnit odată, într’un oraş din Moldova, un om
42
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
tânăr, foarte inteligent, cu o cultură aleasă, bun patriot, dar foarte ciudat. O noapte întreagă, noapte lungă de iarnă, a făcut să-mi defileze pe dinaintea ochilor, o serie de tabele statistice, cu ajutorul cărora voia să-mi dovedească un lucru care, la început, mă pusese pe gânduri : că Moldava este o ţară cucerită, şi că cuceritorii ei o tratează ca englejii pe indieni, iar cuceritorii Moldovei sunt fraţii noştrii munteni, cari singuri câr-muiesc ţara.
Şi tabelele acestea cuprindeau lucruri curioase.
Una din ele privea magistratura.
Gazda mea făcuse următoarea socoteală : în ţară sunt atâtea curţi de apel cu atâta număr de judecători; la curtea din Craiova nu este nici un moldovean, pe când curţile din Bucureşti, Galaţi şi Iaşi au mai mulţi judecători munteni de cât moldoveni, în comparaţie cu populaţiunea din amândouă ţările. Şi comparaţia o făcea aşa: dacă numărul total al consilierilor de Curte este atâta, apoi pentru atâta populaţie a Moldovei s’ar cuveni să fie atâţia consilieri moldoveni, şi întru cât numărul real este inferior numărului care ar trebui să fie, urmează că moldovenii sunt nedreptăţiţi.
Aceiaşi socoteală era făcută şi pentru preşedinţii de tribunale, dovedind că numărul muntenilor era mai mare de cât al moldovenilor.
Şi aşa, pentru fiecare ramură de activitate, când îi spuneam că aiurează, el îmi scotea ochii cu statistica. Mai cu seamă în privinţa armatei, moldoveanul meu era neînduplecat: ceasuri întregi mi-a citit nume de coloneii şi generali, pentru a mă convinge că gradele superioare se recrutează cu o majoritate exorbitantă dintre munteni, dându-se şi moldovenilor câte o iluzie de dreptate, înaintându-i când trec în rezervă.
Am încercat să-l conving de netemeinicia susţinerilor lui, şi când mi-am dat pe deplin socoteala că mă aflu în faţa unui maniac de moldovenism, n’am voit să mai discut cu el.
Teoriile acestui maniac mi-au răsărit în minte când fruntaşul politician mi-a amintit că Şiretul e dincolo de fortificaţii.
Acest,a însă, era moldovean sadea, întrat de curând în vârtejul politicei efective, şi-l cunosc de mult şi destul de bine, şi am convingerea că nu vede lucrurile prin prisma muntenismului, de care l’ar fi învinuit tânărul de care am pomenit. Când politicianul mi-a spus că Şiretul nu trebue să fie canalizat, el nu a fost condus de argumentul că Şiretul e în Moldova, ci de adevăratul argument isvorât din toată sinceritatea cugetării lui, că Şiretul e dincolo de fortificaţii.
Şi această mentalitate este extrem de primejdioasă.
Avem mărturisirea guvernanţilor că ţara este împărţită în două părţi: una dincoace de fortificaţii, menită să fie şi România de mâine, şi alta dincolo de fortificaţii, menită să fie Rusia sau Austria de mâine, în caz când, numai cu acest preţ, România de dincoace de fortificaţii ar putea fi menţinută ca ţară deosebită.
Această mentalitate nenorocită, făurită de oameni pe cari ne place să-i socotim mari patrioţi, explică pen-truce ţara de dincolo de fortificaţii este, ca şi fata moşneagului din poveste, urgisită de mama ei vitregă.
Dincolo de fortificaţii!
Şi când te gândeşti că fortificaţiile acestea au a fi apărate de soldaţii de dincolo de fortificaţii, şi că aceşti soldaţi ar putea pătrunde şi ei taina gândirii guvernanţilor!	Artur Gorovei,
ARTA
STINGEREA UNUI IDEALIST: V1TTOL1) ROLLA PIEKARSK1
Era prin anul 1897, prin Septembrie, în vremea congresului studenţesc din Tg. Jiu,—unul din cele din urmă congrese studenţeşti în cari se mai dădeau şi lupte de idei pe lângă acele de chef şi veselie,—când am cunoscut pe V. R. Piekarski. După îndemnul unui prieten, publicist, care mă întovărăşea şi care-1 aprecia mult, am făcut cunoştinţa lui, fâcându-i o vizită la locuinţa sa modestă ce-o avea pe vremea aceia în Tg. Jiu, fiind, dacă nu mă înşel, profesor de desemn acolo.
M’a lovit în chip deosebit şi de neuitat figura acestui bărbat, aducând aşa cum socotesc că trebue să fi fost figura lui Tolstoi pe la 40 de ani, de-şi va fi lăsat barbă: asta trebue să fi fost vârsta lui Piekarski când l-am văzut atunci, pentru întâia oară. O fisiono-mie blândă, tip slavo-teuton, impunându-se atenţiunii printr’o barbă mare, lungă, blondă-castanie şi un păr bogat ceva mai închis; trăsături dulci, ochi negri mici cătând cu drag şi cu simpatie. De atunci, la rari răstimpuri, l-am mai văzut pe Piekarski, şi tot astfel mi-a apărut şi tot astfel se pierde pentru de-a pururea din întâlnirea mea : mort la spitalul Pantclimon.
Atunci, la Tg. Jiu, l-am văzut înconjurat, aproape înecat în vrafuri de cărţi şi de desemne, cari îm-podobiau toţi pereţii odăii lui. In mintea mea se făcea par’că un joc de curcubee, căci se desfăceau într’un amestec multicolor văpselile desemnurilor ce ni le arăta şi dânsul, şi mesele, şi pereţii. Şi neînţelegători cum eram noi şi eu şi prietenul publicist—de toate farmecele ce se desfac pentru cunoscători, dânsul, ca vrăjit, căută să ne puie pe calea înţelesului acelor desemne dintre cari majoritatea arătau motive de artă şi desemn româneşti. In acekiş timp, odată cu efectul ce trebuia să ni se desluşească din îmbinarea culorilor, dânsul mai căuta să ne edifice şi asupra efectului psihologic şi rostului social al desemnului şi al stampelor. Pentru întâiaşi dată în viaţa mea, am întrevăzut în pictură şi în desemn şi alt ceva de cât efectul fizic şi adeseori prozaic al liniilor şi culorilor. Nu erâ din parte-i o expunere propriu zis ştiinţifică, cu probleme şi teorii de estetică, dar din întreaga-i fiinţă, când ne vorbea de arta românească, se» degajă un suflu care ne cuprindea, ne convingea şi ne făcea fără motive calculate şi măsurate, să-i dăm toată dreptatea şi să regretăm adânc că omul acesta se pierdea în mediul îngust al unui târg ca Tg. Jiu.
Dar numai vorba vine că Piekarski se pierdea acolo. In realitate el nu se pierdea de loc; căci, tot în zilele congresului studenţesc de atunci, când ne-am pornit cu toţii, în căruţe, mergând şirag, să vizităm valea Jiului până la trccătoarea Lainici; care nu ne fu mirarea, mie şi prietenului meu, să-l vedem pe Piekarski mergând pe jos, apostoleşte, până la un sat învecinat, de nu mă înşel chiar Bumbcştii, spre a mai vedea de rostul băncii populare, cea dintâi ce-o înfiinţase dânsul în ţara noastră, care legalmente nu era şi ţara lui. Nu
NOUA RKVISTĂ ROMANĂ
43
voiu uita niciodată imaginea acestui drumeţ, întru nimic rătăcitor—căci dânsul ştia bine încotro merge şi pentru ce merge,— imaginea acestui drumeţ pe drumul colbăit şi bătut de soare, cu silueta lui subţire, delicată şi mai mult 'naltă, uşor încovăiat, cu barba răsfirată şi cu privirea împlântată înainte. Ne-a zâmbit dulce, prietenos, cu o prietenie ca de veacuri, nu de decenii ori de ani, şi ne-a făcut să înţelegem că numai într’o temeinică organizare economică a ţărănimii stă taina mântuirii ei.
Vrea să zică noul meu cunoscut nu era numai desenator, un profesionist ori meşteşugar cu totul redus în orizontul lui, dânsul era şi un economist practic, un sfătuitor şi un propovăduitor al principiilor de viaţă vrednică şi îndestulată. Acum vedeam un uriaş în cunoscutul meu şi meditam asupra soartei care l-a mânat să vie în ţară străină şi să lucreze astfel, cum puţini lucrează în propria lor ţară, când, mergând aşa împreună până în preajma Bumbeştilor, de unde era să ne despărţim de dânsul, din îndemnul lui, ne oprim dimpreună cu un mare număr de studenţi să vizităm ruina unui castru roman de pe marginea Jiului.
Cu acel prilej s’a pomenit cu multe laude despre regretatul arheolog Tocilescu, care a fost la faţa locului acolo mai înainte, spre a scoate cuvenitele învăţături din acea ruină romană. Cine să fi găsit însă ruina ? Cine, cel dintâi, să-i fi recunoscut însemnătatea ? Cine să fi atras atenţiunea asupra ei ? Se înţelege de sine că mirarea noastră n’a găsit măsură, când ni s’a spus cam pe şoptite, că tot Piekarski a fost acela care a recunoscut şi a cerut să fie studiat ca atare castrul roman de pe malul Jiului.
Desemnator, economist, arheolog... dar atât de puţin par să se lege în de ele aceste îndeletniciri, că omul care le practică sau cel puţin le ştie pe tustrele, negreşit că mai practică şi mai ştie multe, multe altele. Trebuind să ne despărţim de acest minunat bărbat, ni s’au pierdut fireşte prilejurile de a-1 vedea ce alte lucruri mai cunoaşte; dar în puţinele noastre întâlniri de mai târziu, am văzut şi ne-am convins că Piekarski, că polonezul acesta rătăcit prin România, era cu drept cuvânt un enciclopedist.	.
Şi totuşi... traiul lui extrem de simplu şi sărăcăcios: o neînsemnată leafă când era ca profesor de desemn; restrânse mijloace când, neavând post oficial în Bucureşti, trebuia să se mulţumească cu ceia ce-i renta ilus-traţiunile pe la unele gazete şi reviste ori pe înveli-torile cărţilor unor stabilimente do editură. O calicie lucie care te lovea la un om cu atâta talent şi cu atâta simţ practic, simţ practic mai ales, când era vorba de interesele obşteşti, căci el cu drept cuvânt poate fi socotit ca creatorul şi iniţiatorul băncilor noastre populare, ce se fălesc astăzi de-a avea câteva zeci de milioane.
Calicia care era răsplata văzută a tuturor talentelor şi serviciilor sale, să-l fi jignit oare întru câtva pe el ? Lucrul acesta nu-i de crezut. Vădit că pentru cei ce-1 vedeau, Piekarski înpuşca, cum se zice, francul, că era adesea prost îmbrăcat şi nu totdeauna săturat, că era un nestatornic, fără domiciliu stabil, aproape un vagabond. Pentru dânsul însă aceste condiţiuni valorau prea puţin, erau inevitabile intemperii de cari nu se sinchi-
sea nici măcar în măsura în care ele stânjeneau oricum pornirea sa artistică şi avântul său pentru binele tuturora. Acest polonez, «străin de ţară şi de neam , în schimbul atâtor servicii nu pretindea măcar ca «ţara şi neamul» să-l hrănească mai cum se cade. Acest • «străin» lăsa altora beneficiile şi slava chibzuirilor sale, * oarecum conştient că pizma ce-ar răscoli-o prin cererea unui drept al său, ar fi o pricină de împiedicare în munca în care se complăcea atât.
Cum este oare a se interpreta o atare personalitate ? Cum să ne lămurim asupra actelor măreţe ale acestui om, într’o ţară care nu era a lui şi faţă de un popor cu care n’avea nici măcar înrudire de rasă ? Pentru asta trebue să nu vedem determinantele acţiunilor omeneşti numai în jocul orb al intereselor precise, numai în consideraţiunea unui schimb de servicii, ceeace negreşit are loc la majoritatea muritorilor. Pentru asta trebue să ne referim la închegarea anumită a fiecărui om, la răsadul etnic din care dânsul s’a desprins. Astfel unii oameni vor fi înţeleşi în chipul lor de a lucra precum sunt înţelese în chipul lor de-a fi unele plante exotice cari, împotriva mediului climateric recalcitrant, se îndârjesc a-şi schiţa cel puţin viaţa din patria de unde provin.
Polonia, după ce a contenit să mai fie o ţară de sine stătătoare sub greutatea regimurilor ce au desfăcut-o. a împrăştiat în toată lumea energii. Ca dintr’o vastă şi mândră seră, prăpădită de cutremur, din care prind a se vedea pe la vecini, aşa ca de căpătat, exemplare rari scăpate din dezestru. din Polonia s’au desprins ş1 au rătăcit destui vizionari, destui idealişti şi prin ţara noastră, dându-ne nouă ceia ce ar fi urmat în mod natural să dea ţării lor, de-ar fi continuat a exista. Unul din aceşti idealişti a fost şi Piekarski.
Popoarele cari şi-au pierdut independenţa, poate nu atât din pricina degenerării şi slăbiciunii lor, pe cât din pricina lăcomiei vecinilor lor, îndeplinesc în lume rolul compensator al unificării popoarelor. Membrii popoarelor subjugate, având slabă nădejde de întoarcere la independenţă, se împrăştie mai uşor şi, ori în ce parte a lumii ajung, lucrează ca în propria lor ţară, pentru că dânşii înclină forţamente a se socoti ca fiind cu adevărat copiii pământului. Astfel lucrează îndeobşte polonezii, armenii şi evreii. încât înduşmănirea naţiunilor se complineşte, pe această calc de îngenunchiare totală a unor naţiuni, cu împrietenirea naţiunilor. Popoarele cărora li s’a nimicit independenţa şi li s’a şters patria de pe faţa pământului, rămân în mod natural să şi le recâştige subt altă formă prin stăruinţă şi muncă în direcţiunea înfrăţirii şi armoniei universale.
Acesta-i motivul etnic pentru care polonezul Piekarski a îmbrăţişat cu atâta foc şi atâta modestie cauze româneşti. Cât despre avântul deosebit ce l-a pus în îndrumarea acelor cauze, motivul etnic nu mai poate fi invocat; aici apare în evidenţă numai închegarea sa aparte personală, apare acea însuşire intrinsecă a plantei de-a da anumite flori şi anumite roade. Aici este vorba de acei oameni pentru cari chiar consideraţiunilc de patrie şi de neam sunt încă meschine spre a-i lămuri în toată desfăşurarea firii lor; e vorba de acei oameni pentru cari doar pământul întreg nu-i încă prea
44
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
ngust pentru revărsarea întregei lor fiinţe, atâta sunt de buni, atâta sunt de prietenoşi, atâta sunt- de blânzi, atâta sunt de harnici, atâta sunt de dezinteresaţi... Aceştia sunt idealiştii, sunt cetăţenii lumii; şi Vittold Rolla Piekarski a fost unul dintre aceştia.
Inşi, 24 Oct. 1909.
Dr. P. Zosin.
LITERATU RA
DOINA LUI EMINESCU
Copiii fără părinţi, orfanii, nu rămân niciodată cu sentimentele ce obişnuit întâlnim în comunul oamenilor. Ei ajung sau nişte revoltaţi, în stare veşnică de apărare, reci şi fără simpatie, fiindcă simpatie adevărată n’au întâlnit nici dânşii în copilăria lor,—sau nişte resemnaţi.
Copiii fără părinţi sunt singuri, veşnic singuri. Când nu poţi fi cu oamenii şi nici în potriva lor, e firesc să rămâi cu tine, cu gândurile tale numai. Şi dragostea şi simţirea se îndreaptă atunci spre lucrurile neînsufleţite, spre priveliştea care se duce şi emoţionează, spre muzică, care e un fel de desmerdare ideală, spre gândire-care e lăcomia spiritului. Când nu poţi fi cu oameni1 şi nici împotriva lor, e firesc să fii cu frunzele, cu arborii şi florile, cu văile întinse—cu natura. Pe cine superi când priveşti câmpia verde? Pe cine jigneşti dacă miroşi o floare ? Şi cui faci rău când te afunzi în umbra deasă a pădurii ? Aici, graiul tăcerii e mai adânc, mai spontan şi mai bun parcă decât al omului.
Copiii fără părinţi n’au primăvară. Primăvara e veselă, zburdalnică şi răspândeşte raze de căldură. Tocmai aceasta îi lipseşte lui, copilului orfan, căldura primăverii, razele dumnezeeşti, înviorătoare, ce scânteiază în zâmbetul unei mame, în ochiul unui tată.
Acestea sunt reflexiile ce mi-a sugerat o povestire a d-lui Iorgu Bogdan, un fost judecător de ocol, azi retras la pensie. L’am întâlnit, acum câţiva ani în urmă, la mănăstirea Neamţului, unde mă dusesem să-mi petrec vara.
Ne vedeam adesea într’o poiană retrasă, înconjurată cu brazi, unde nu prea venea lume multă. Eu luam revistele mai nouă, el aducea ziarele, şi ne citeam unul altuia ceeace ni se părea mai de seamă. Bătrânului îi plăcea cu deosebire poeziile; el cunoscuse şi personal pe Eminescu, căruia îi păstrase o mare evlavie. Neamuri mai de aproape nu avea decât un nepot de soră, Teodor Bornea, către care îşi îndreptase în urmă toată afecţiunea sa.
Tocmai despre dânsul, despre Teodor Bornea, îmi făcu el povestirea, arătându-mi şi o scrisoare pe care o păstra cu sfinţenie în carnetul lui.
*
* *
Teodor Bornea îşi pierduse părintele de mic copil. De câte ori se încercă să-şi reamintească chipul tatălui său, nu reuşea să vadă, în memoria sa, decât umbra nedesluşită a unei figuri, apariţia unui vis pe jumătate uitat. Mama sa, Elena, rămânând văduvă în
floarea tinereţii, se devotează cu totul micului Teodor, în care ’şi pune toate speranţele ei. Ea se retrase la ţară, unde avea o mică moşie, cu hotărârea de a nu mai apărea în lume decât la braţul lui Teodor, fiul său prea iubit,—dacă D-zeu o va ajută să facă dintr’ânsul un om de omenie, după dorul şi inima ei.
Femee duioasă, inteligentă şi instruită, ea îşi adoră copilul fără a-1 răsfaţă, considerându-1 ca un personagiu aproape, încă dela vârsta de şase ani. Băiatul făcu cursul primar în şcoala din sat, şi mama lui îi fu preparatorul cel mai sârguitor. După terminarea celor patru clase primare, d-na Bornea trimete pe Teodor să urmeze liceul, la Bârlad.
Aproape de vacanţia de Paşti, Teodor primeşte o scrisoare dela unchiul său Bogdan, prin care îl rugă stăruitor să vie la dânsul. Teodor rămase un moment surprins, el nu primise dela mamă-sa, care îi scria atât de regulat, nici o veste, de trei luni şi mai bine, • şi acum, .în loc de a se duce de-adreptul acasă, la dânsa, să mai întârzie încă câteva zile pe la unchiul său, care locueşte în alt judeţ, mai departe! Plecă în sfârşit din Bârlad la unchiul său, cu inima îndoită, cu o teamă vagă, trist, având presimţirea unei lovituri grele. Când sosi aici, el fu primit de toţi ai casei cu o căldură, cu o atenţie, par’că neobişnuită.
—	Unchiule, zise Teodor la masă, mâine, tiu-i aşâ,
mă trimeti cu trenul de dimineaţă ?
* »
—	Ba să mai stai şi cu noi... ce, mare lucru două săptămâni ?
Teodor simţi ca un fier ars ce-i trece prin inimă, li fu groază să cerceteze mai mult, să întrebe de mamă-sa. Căzu pe gânduri şi nu mai putu să mănânce nimic.
După masă se retrase într’un colţ, posomorât, îngândurat. Plecă curând în camera de culcare, se des-brăcă şi se aruncă iute în pat, apoi îşi trase plapoma peste ochi şi izbucni într’un mare, într’un prelung hohot de plâns. Cu capul în perne, înghemuit, cu mâinile şi picioarele strânse, stătu aşâ toată noaptea până la ziuă, vărsând şiroae de lăcrămi. Se simţea singur, cu totul singur, ca într’un pustiu, la începutul unui drum necunoscut.
Petrecu toată vacanţia la unchiul său fără a face o întrebare, fără a scoate o vorbă măcar despre mama lui. D-l Bogdan pe de altă parte, păstra aceeaş tăcere. E atât de dureros, atât de greu să începi vorba despre unele lucruri... Nu-i venea să-i spue că sora-sa Elena murise încă din Ianuarie, subit. La şcoală nu l-a vestit din timp, cu gândul că mai uşor îi va fi să-l consoleze aici, la dânsul, în familie.
La plecare, în ziua de Dumineca Tomei, d. Bogdan îl strânse îndelung la piept; Teodor îi sărută mânaşi apoi sări iute în trăsură, cu batista la ochi, ca să-şi ascundă plânsul.
*
* *
Trecu mai mulţi ani. D-l Bogdan îşi regulă dreptul la pensie şi se retrase la ţară, unde avea o căsuţă şi un parc frumos, ca la două ceasuri departe de satul unde trăise în ultimul timp, sora-sa Elena. Teodor terminase liceul şi se înscrisese la universitatea din Iaşi.
Aici işi făcu puţini prietini, firea lui îl împingea să
NOUA REVISTA ROMANĂ
45
stea mai mult retras, nevoind a luâ parte decât foarte rar la întrunirile şi manifestările zgomotoase ale studenţilor. Ii plăcea să ducă o viaţă liniştită, domoală, să citească mai mult decât să discute. Pe faţa lui se aşternuse o tristeţe adâncă, o melancolie duioasă, ceva din umbra tainică pe care o aruncă uneori golul din inima omului.	.
El scrieâ adesea d-lui lorgu Bogdan, singurul său confident, pentru care nu avea nici o taină. în scrisorile către unchiu-său, Teodor punea uneori câte ceva şi din frământările şi ascunzişurile sufletului lui.
Iată conţinutul unei scrisori, pe care d. Bogdan o primise în ajunul paştelui şi pe care dânsul o păstra ca o reliquă:
Dragă Unchiule.
Vine primăvara, vine Aprilie, totul începe să trăiască o viaţă nouă. Mi-i dor de câmp, de pădure, de ţară, de dragoste şi inimă bună, de d-ta. Vom face Paştele împreună, dragă Unchiule, împreună. Ai fost bun şi iubitor cu mine, nu voiu să te las singur de sărbători.
Mă întrebi în ultima scrisoare dacă mai ştiu ceva despre Emincscu, căruia i s’a dat un post la biblioteca universităţii noastre. II întâlnesc adcseaori prin sala ac jos care duce la aulă, plimbându-se cu mâinele la spate, tăcut. Răspunde la saluturile studenţilor cari-1 înconjură, dar nu le vorbeşte. De câte ori am încercat să leg vorba cu dânsul, nu mi-a răspuns decât prin monosilabe.
Câtă schimbare în el, Doamne!... Gânditor, cu privirea pierdută, el are o expresie de amărăciune şi de descurajare vagă, care te ’nfioară. Se uită la tine şi nu te vede, privirea lui blajină pare cu totul afundată în adâncimile sufletului lui necăjit. Viaţa lui nu mai e viaţa, ci o agonie neînchipuit de tristă, de dureroasă.
Să-ţi istorisesc ce mi s’a îutâmplat luna trecută.
Intr-o seară, după ce-mi trecusem examenul de sesiune la universitate, ne ducem mai mulţi colegi la Bolta-rece, ca să mâncăm ceva. Un obiceiu al nostru, al studenţilor. In sală nu era decât un singur domn, retras în fund, cam la întuneric, aşa că nu-i puturăm vedea faţa.
Xe aşezăm cu toţii la o masă, apoi cerui ăm să ni se aducă mezeluri, pâine si vin. Mai într’un târziu începem să vorbim de toate, de socialism, de pesimism, de religiozitate şi antireligiozitate, de o mulţime de chestiuni în sfârşit, cari formează obiectul obişnuit de discuţie al tineretului. Tocmai când ne aflam în toiul discuţiei, iată că vine un taraf de trei lăutari,—doi cu vioarele şi unul cu chitara—cari ne salută, rugându-ne să-i lăsăm să cânte. Primirăm în cele din urmă, ba, mai târziu, câteva voci dela noi se uniră chiar cu ale lor.
In mijlocul gălăgici, auzim pe străinul din fund :
— Adu vin.
Şi după câteva momente, mai mult ca o şoptire:
Trec ut au anii cu nori lungi pe şesuri
.Şi niciodată n’or să vie iară...
Noi tăcurăm, miraţi din cale afară, uitându-nc unii la alţii : era vocea lui Eminescu.
Ne-am dus numaidecât la masa lui şi-l rugarăm să primească a lua ceva cu noi. Făcu un semn afirmativ din cap, fără a rosti însă vre-o vorbă. Ofta foarte des.
Nu trecu mult şi ceru deodată lăutarilor să-i cânte o horă. După horă, îi întrebă, încet:
—	Ştiţi voi doina ?... dar numai acompaniamentul,-hangul, cum se zice... să mă lăsaţi pe mine să cânt, singur... acompaniamentul uşor, uşor de tot.
Şi începu să cânte, dar aşa de duios! cu atâta durere ! că mi se păru ca un cerşetor dumnezeesc care aşteaptă la poarta umanităţii, cântând cântecul primă-verclor moarte şi al anilor dispăruţi.
Tăcu, puse capul între mâini şi începu să plângă.
Unchiule! unchiule... în aceste câteva minute am trăit mai mult decât în timpul celor două zeci şi unu de ani ai mei. Eminescu se ridică în mintea mea ca un simbol, în care s’au întrupat par’că toate sentimentele şi gândirea românească. Doina, în gura lui, părea poema omului rătăcit într’un pustiu fără lumină. Şi un nod începea să mă înece şi lacrkmi îmi venea în ochi, şi ceva inexprimabil, misterios, tulburător ca natura însăşi, străbătea în sufletul meu, umed de jale. Păream învăluit în negura lucrurilor dispărute, în vraja sfântă a unui vis neînchipuit de duios, în care se amestecau la olaltă viziunea zilelor trecute cu emoţiunile copilăriei mele... Unchiule! nu mai pot să scriu...
Teodor
La citirea scrisorii, d. Bogdan fu cuprins de o adâncă emoţiune.
—	O, Doamne!... ce inimă bate în pieptul acestui copil. Unde e mamă-sa să-l vadă, să iasă la braţ cu dânsul, după cum zicea ea... Sărmana Elena !
Şi d. Bogdan îşi sterse ochii, umezi de lacrămi.
—	Mâine sunt Paştele, îşi zise el, la noapte trebue să sosească şi Teodor. Voi să aprind cu mâna mea, o lumânare de ceară pe mormântul Elenei, înnainte de a mă duce la înviere. Sunt bătrân, cine ştie dacă mai apuc ori nu ziua de mâine. Afară de asta am tot timpul să mă duc şi să mă întorc până să înceapă slujba bisericii.
Dădu poruncă să-i pue caii, şi plecă.
Ajunse în satul unde era înmormântată soru-sa, tocmai pe seară. Coborâ din trăsură şi apucă spre cimitir, pe jos. Pătrunde înnăuntru coprins de o emoţie adâncă, de o teamă nedesluşită, tainică. începuse a nu se mai, vedea. Toate mormintele zăceau în întuneric. O, minune !... Innaintează repede... o umbră îi apare în dreptul crucii...
—	Teodor! strigă bătrânul...
—	Unchiule! glăsui umbra. Pricep de ce-ai venit... ai avut acelaş gând ca şi mine. Nu te supăra dacă am trecut întâi pe aici. Ai fost bun cu mine, m’ai îngrijit, m’ai ajutat, m’ai mângâiat... dar mângâerile, vezi, ale mamei par’că erau altfel...
Drept răspuns, d. Bogdan îl cuprinse în braţe şi amândoi căzură în genunchi înnaintea sfintei cruci de pe mormântul dispărutei. Iar lui Teodor i se păru că aude din nou şoptind de-aşupra, din înnălţimele întunecoase, vocea melancolică care-i cântase odată doina :
Să smulg un sunet din trecutul vieţei,
Să fac, o suflet, ca din nou să tremuri?
• Cu mâna mea în van pe liră lunec:
Perdut e tot în zarea tinereţei Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte’n urma mea... mă’ntuncc!
N. Em. Teohari
46
NOUA REVISTA ROMÂNA
NOTE Şl DISCUŢIUNI
UTILITATEA UNUI CONGRES PERIODIC AL ROMÂNCELOR
In mai multe numere ale ziarului Opinia, din Inşi, d-na Maria C. Buţureanu, institutoare, expune o serie lungă de opere sociale la crearea cărora a prezidat şi prezidează spiritul femcnin din occident.
Este sigur că aceste opere exercită asupra traiului societăţii omeneşti o oarecare influenţă binefăcătoare.
Aceste instituţiuni sociale, desigur, onorează sexul frumos, sau mai bine zis sexul căruia îi este încredinţat ministerul de interne al familiei.
Pentru binele ce femeia face societăţii, prin aceste instituţiuni, ea îşi înalţă poziţiunea socială şi-şi creiază mândria snfletească de a-şi fi făcut datoria în cel mai • mare grad. Mişcarea femenină, din acest punct de vedere, este mare în occident!
Dar la noi ?
Eu ştiu că există, dar nu ştiu în ce măsură şi cred că mulţi sunt ca mine.
D-na Buţureanu, nu mă îndoesc, va continua şi în ţară cercetarea, ale cărei urmări vor fi numai bune.
Faţă însă de această mişcare, eu am de propus femeilor române un mod de mişcare care este încercat de sexul bărbătesc care a încălzit activitatea acestui sex, împingându-i această activitate la un însemnat progres.
Pe femei, acest mod de manifestare a activităţii lor. le-ar pune în poziţiune să facă progres repede nu numai familia, dar chiar să ajute şi neamul.
Bărbaţii, din diferite clase de activitate socială, se reunesc în adunări mari pe cari le numesc congrese.
In aceste congrese aduce fiecare pasul său făcut în ştiinţă şi experienţa sa.
Acestea, după discuţie, se înregistrează, însoţite de păreri multiple şi intră în biblioteca fiecăruia pentru a ajuta, mai târziu, la alt pas înainte.
Ce mândră emulaţie ia naştere între cei de aceiaşi breaslă, spunându-se lumei, prin presă, punctul de vedere personal al fiecăruia!
In modul acesta: medici, ingineri, naturalişti, istorici, etc. etc., stimulaţi prin rostul acestor întruniri au înaintat ştiinţa lor colosal de mult.
Convingerea mea este că acest lucru se va realiza şi printr’un congres femenin, ale cărui teze de cercetare şi de discuţie se vor trage din întreg ministerul de interne al familiei.
Raţiunea unui congres femenin periodic, cu scop de a discuta asupra trebilor interioare ale familiei şi a face propuneri guvernului şi publicului pentru opere sociale, la noi are o raţiune deosebită.
Un asemenea congres al femeilor române din România liberă şi din toate provinciile stăpânite de alte state, ar avea, până la un punct oare-care, chiar un caracter internaţional prin diversitatea etnică a participantelor.
Cine a parcurs prin case româneşti, din diferite regiuni ale pământului, pe unde trăesc români, a con-
statat deosebiri mari în modul practic de gospodărie, adică de a opera pentru învestmântare, pentru alimen-taţiune şi pentru folosinţa de produsele fiinţelor vii, cari din ministerul de externe al bărbatului trec în cel de interne al femeei.
De n’aşi aminti decât feluritele preparate alimentare cari se găsesc pe masa Moldovenilor şi cari sunt necunoscute Muntenilor şi încă se întrevede folos mare al unei adunări de gospodine, cu expoziţiune de fabricate familiare.
Dar dacă această adunare ar reuni românce din România liberă, Banat, Bucovina, Maramureş, Temişoara, Basarabia, Macedonia, Istria şi din alte părţi pe unde furnică români ?
Or: fi poate proprietare şi arendăşiţe cari nu se apropie de gospodăria ţăranului, ce se găseşte în mare intunerec cultural, numai pentru motivul că nici ele nu cunosc operaţiunile de gospodărie, sau că nu le cunosc mai mult decât ţărancele.
Femeile acestea, superioare în societate, ar învăţa operaţiuni utile ţărancelor şi le-ar duce acestora ca lumină culturală, de care sunt însetate, şi pe care ele prin ele n’o pot ajunge.	_
Ţărancele, aceste fabricau te de articole de existenţă pentru orăşeni, pentru proprietari, arendaşi, etc. nu aşteaptă decât asemenea lumină pentru ca fabricatele lor să fie demne de serviciul de tot soiul al civilizaţilor
Pe lângă asemenea foloase vitale un congres periodic al româncelor din diferite regiuni, unde acestea trăesc, ar fi şi şcoala cea mai practică pentru desvol-tarea simţului de neam, căci cel mai serios plantator al acestui simţ în familie nu este de cât Mama!
Prof. Dr. N. iManolescu
Sanatoriul şi Băile Strunga.
DEL A EXPOZIŢIA GROPEANU
S’a luat obiceiul ca unde e vorba de artă să se facă numai de cât nu dare de seamă ci critică.
E în totdeauna câte ceva la modă. La noi e moda criticii.
Baba cea mai strâmbă din fundul mahalalei, beţivul cel mai beat din cea din urmă cârciumă, în cele din urmă momente ale. inconştiinţii, nu fac alta de cât critică, şi cu toate acestea critica tot e la modă şi tot se găsesc oameni cari să o facă şi să-o guste.
Aci voiu să fac numai o mică dare de seamă şi să spun ceva din ce mi-a plăcut.
Gropeanu e colorist nu pentru că în lucrările lui se vede abondenţă de culori, ci pentru că la el se găsesc game de culori. Sub penelul lui Gropeanu culorile se întind în complete şi armonice toturi organice, asupra cărora privirea alunecă cu înlesnire, deschizând gândului porţile cele mai depărtate ale orizontului sufletesc.
Păcat că pentru ca să vezi culorile e nevoe de lumină, şi lumină potrivită nu se găseşte în ori ce sală, în orice loc şi în orice timp. Asta m’a făcut să nu văd la expoziţia lui Gropeanu tot ce puteam vedea. Astfel, o pânză de mare interes, intitulată în catalog Tăerea moţului No. io se nimeri să fie jumătate i-
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
47
nun dată de o brazdă de lumină, care îmi împedică prima impresie.
Tabloul prezintă lume, oameni, cari se aduna la aşa împrejurări.
Jos, în mijloc, copilul căruia i se tae moţul. In faţă-i îngenuchiat un bătrân, care îi tae moţul şi care îşi îndeplineşte misiunea cu convingerea deplină că face un lucru pe care altul nu l-ar fi putut face aşa de bine, şi pe care dacă nu l-ar fi făcut el n’ar fi fost bine... ... cine ştie ce s’ar fi întâmplat. Bătrânul parcă ar fi un bătrânul Simion !
Deasupra se vede un sătean tânăr cu chip ca de Christ. Acesta pare a fi fericitul tată. La spate o femee care se apropie cu oare-care grijă, pare a fi mama.
Mai departe, la dreapta, între lume, se vede şi părintele bătrân, preotul din sat, care e de faţă, dar care nu trece, mai aproape, fiind-că el n’are să-l mai tundă acuma pe copil, râci el l-a tuns la botez când i-a pus „Pecetea darului sf. Duh'3,.
In mărimea şi lumina în care sunt prinse lucrurile în tablou c greu să precisezi figurile, totuşi cred că dacă figurile ar fi fost mai româneşti, mai de săteni, tabloul, destul de însemnat, aşa cum e, ar fi căpătat valoare cu mult mai mare.
îmi aduc aminte de ceva.
Sunt câţi-va ani de când se făcea biserica nouă — mitropolia din Sibiu.
Am fost acolo cu prilejul expoziţiunii româneşti. Am fost la Sibiu la expoziţie şi am vizitat şi satul Siliştea.
Fiind la Sibiu, m’am dus să văd şi biserica nouă. In-năuntrul bisericii începuse zugrăvitul. Era zugrăvită bolta dela turnul din mijloc, cu cei patru Sfinţi Evangelişti. Dar ce să vezi! Sfinţii au figuri cunoscute, seamănă a persoane cu cari m’am întâlnit, pe cari le-am văzut, pe cari parcă le cunosc chiar! Văd mai ales un sfânt care seamănă leit cu un sătean dela Siliştea, cu care am stat de vorbă şi la care am fost în casă!
Da, semănau toţi sfinţii a persoane cunoscute, căci toţi aveau chipuri de români, semănau chiar a preoţi români, ardeleni.
Şi nu cred că zugravul a căutat înadins să facă chipuri româneşti, dar mediul în care trăia zugravul îi imprimase în minte numai imagini reprezentând figuri de români şi, se ’nţelege că, aceea ce. zugrăviâ pe pânză sau pe părete nu putea să fie decât copiat după icoanele din minte. Aşa se explică pentru ce ace-laş-sfânt are la fiecare popor un chip deosebit, la linul blond, la altul brun, etc; aşa se explică de ce şi chipul lui Christ e diferit.
Mediul în care trăeşte pictorul, influenţează fixarea figurilor. Când trăeşti la Paris îţi vine greu să dai figurilor tale expresie românească.
Acesta c cazul D-lui Gropeanu.
Cu toate acestea, când prezinţi români, trebue să le dai chipul şi tăetura de români.
Observaţia aceasta se aplică şi la frumosul panou decorativ al d-lui Gropeanu, panou care întrupează admirabil calul cel năzdrăvan al lui Făt Frumos, calul cel cu douăzeci şi patru de inimi, care tae văzduhul până în ’naltul cerului şi-l duce pe Făt frumos cu iuţeala gândului.
In afară de aceste consideraţiuni speciale, tablourile d-lui Gropeanu au darul pe care îl are orice lucru de adevărată artă, tablourile d-lui Gropeanu te stăpânesc, te fură, îţi fură gândul şi ţi-1 duc pe unde n’ai fost de mult, şi pe unde n’ai fost nici odată. De pildă, în faţa Vechei biserici bretone No. 4 cum îţi fuge gândul în trecut, căutând să deştepte ori să mai in vieze o lume din credinţa căreia s’a ridicat acest sfânt locaş, cu turnurile, cu bolţile, cu zidurile lui groase, împrejurul cărora astăzi nu domneşte de cât singurătatea în care mai stau în picioare doar cruci şi pietre de mormânt, în capul unui cimitir ce se întinde în fund departe, departe.
Şi lucruri din ziua de astăzi.
Şcolăriţa. No. 30. U11 fund de cameră, sub fereastră. Şcolăriţa îşi face lecţia pe caet şi e cu tot gândul şi cu toată fiinţa ei numai în caet.
Doamne, câte amintiri în faţa acestei pânze! Cum te vezi pe tine în locul acestei şcolăriţe şi cum îţi vin în minte gândurile ce te stăpâneau când erai în locul ei: disciplina şcolară, autoritatea părintească, simţul de emulaţiune!
Cabinetul de lucru al M. S. Regelui. No. 39.—Un colţ din palatul regal. Interior cald, liniştit. Un mic pupitru cu un taburet în formă de şea lângă o fereastră care dă lumină din stânga. Fără să ştii că e biu-roul de lucru al Suveranului, tot îţi închipui că e biu-roul unui om care însemnează ceva pe lumea asta şi care are nevoe de linişte ca să poată gândi.
Neoasta răzeşului, No. 7. Interior. Mamă tânără care îşi ţine copilul înfăşat în braţe şi se uită la el, dusă pe gânduri : ce bine doarme mititelul! Cum seamănă cu tată-său! Când l’oi vedea mare!!... Gânduri de mamă, de mamă singură.
Femeea cu corsetul. No. 47. îşi pune corsetul dinaintea oglinzei, şi ţine manile la spate să.strângă şireturile dela corset; dar e un moment când nu mai trage de şireturi ci stă dusă pe gânduri, se reculege.
Lumina albă tiveşte admirabil conturul interior al braţelor şi le dă rotunziinea reală. Tot lumina albă dă şi relief umărului drept care e luminat.
E admirabil redată realitatea şi relieful coafurii : părul e aşa de natural că îţi pare că se ridică în relief, că e lipit pe pânză, nu pictat.
Tânărul călugăr. No. 48 este o pânză care cea dîn-tâiu îţi atrage privirea la intrarea în sală.
Un tânăr călugăr, în profil, cu culionul pe cap şi ţinând băţul dinainte, parcă ar ţinea o cârjă arhierească.
Pictorul a prins un moment în care se arată tot ce poate gândi acest tânăr călugăr care e încântat de el. Cel mic se mulţumeşte cu puţin şi se crede mare. Priviţi pe tânărul călugăr şi vedeţi ce-i lipseşte lui ca să se crează mare, să se crează vlădică: barbă-barbă, potcap-potcap, cârjă-câijă! Ce mai vrei ?... Toate lucrările d-lui Gropeanu sunt frumoase şi de valoare, dar tânărul călugăr e admirabil.
Păcat că nu pot vorbi şi de celelalte, căci ar fi prea lung. Dar acestea trebue văzute nu povestite.
Tu. D. Sperantia
48
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Ciocolata si Cacao ZamfifCSCtt
Sunt preferate
BANCA COMERCIALA
DIN
TURNU-SEVERIN.
SOCIETATE ANONIMA PE ACŢIUNI
Capital social 300 000 Lei
Face cunoscut onor. public că,
PRIMEŞTE ORI-CE SUME LA ECONOMIE SPRE FRUCTIFICARE,
IN CONDIŢIUNI FOARTE AVAVTAGIOASZ PENTRU DOMNII DEPUNĂTORI Cu deosebiţi slimd:
BAiNCA COMERCIALA DIN T.-SEVERIN 80CIETA7 E ANONIMA
Preşedinte, T. Costescu.	Director, I. Oiurescn.
de cunoscători
Boalele Intestinului
Diareea (la copii şi adulţi), Dizenteria Colicele, Furunculoza, Eczema şi toate
oalele ce provin din infecfîunile intestinale
SE TRATEAZĂ ADMIRABIL PRIN
LACTOFERMENT
(Bulion paralactic)
Aprobat de Cons. Sanit. Super. Zilnic preparat proaspăt numai la
LABORATORUL Dr. ROB1N
5, Str. I. G. Brătianu 5. — Telefon.
Un tlacon 2 (el- In provincie contra mandat 2,50. Cereţi prospecte gratuite
| SANATORIUL
I Dr. GEROTA.
CONSTRUIT SI MONTAT g
Speeial pentru tratamentul bonelor chirurgicale OPERAŢIUNI ŞI FACERI Bulevardul Ferdinand 48, Bucureşti
TELEFON 1/44

DC

DC
VIILE
DUILIU ZAMFIRESCU
2, STRADA ZORILOR, 2
|	Palatul Muntelui «lo Pictate	II
1	TELEFON A'O. a,'»i97	1
| Vinuri de cea mai superioara calitate |
|	LOCAL DE CONSUMAŢIE	1
g	Serviciu la «lomiciliu	j|
i Angrosiştilor li se acordă rabat 1
9	a
igngnarfcnlliailcnBfeiligiaiî3iiiaianail5'5igllollcaBialiiaiBnai!cnainilienana[iKiBnaii<niBnaiiBIB15i
Cea mai ingenioasă maşină de scris este
YOST
Singura care scrie făr? panglici MODEL 10: cu claviatura dublă. MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată.
Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori.
c.	MUCunEŞTI
Calea 'Victoriei IVo. 54	TELEFON
ALEEKT li A ICIt. Uit eu !•<•* II Str. Numu-PompIUu 7.