NOUA REVISTA
ROMÂNĂ
ABONAMENTUL: (48 numere)
In Rora&nia un an.........io lei
,, şease luni.........6 ,,
In toate ţările uniunei poştale un an 12 ,,
„	,	.»	şcaseluni7 ,,
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA
APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ
DIRECTOR:
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinand, 55. — Bucureşti
C. RADULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
UN NUM AR:
25 Bani
Se găseşte cu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din (ară
Preţul anunţurilor pe ultima pagină. 11, pngiuâ : 10 Ici.
No. 2.
DUMINICĂ I NOEMBRIE 1909
Voi. 7.
SUMARUL
NOUTĂŢI:
Procesul Steinheil: Acuzata.—Revista revistelor.
POLITICA:
C. Rădulescu-Morr u. Naţionalismul, cum trebue să se înţeleagă.
I.	Petrovici. Afurisenia dela Sf. Sinod.
GESTIUNI SOCIALE:
Dr. N. Leon. Fluxul şi refluxul mentalităţei omeneşti.	.
ŞTIINTA:
i	J>
I)k. I. Duscian. Cesare Lombroso şi teoriile sale asupra Geniului. -
LITERATURA ŞI TEATRU:
II.	Chendi. A, C. Cuza: Poezii, Epigrame şi Cugetări în proză.
Eugen Porn. Teatnd Naţional: Corbii de Henry Becque. Compania dramatică Davila: Refugiul de Dario Niccodemi; Doi cocoşi de Tristan Bernard.
NOTE ŞI DISCUŢIUNI:
A. IIerz. Răspuns domnului Lovinescu.
Ei. _LoviNEScu. Pentru a sfârşi o polemică.
N O UTĂŢI
Procesul Steinheil: Acuzata.
Paris, 3 Nov. noaptea.
E frumoasă? E mai frumoasă decât cum poate părea după portrete[? E In adevăr fascinatoare? Sunt întrebările ce se ivesc In mintea cui intră In sala Curtei cu juri; sunt cele d’întâi întrebări ce ne vin întoarse dela uşă. Nimeni nu întreabă E vinovată? E inocentă? Geiace loveşte mai mult fanta-zia acum nu e enormitatea delictului: e aureola aventurilor galante.
La întâia vedere a eroinei pe banca acuzaţilor, nimeni nu caută în ea stigmatele criminalităţii, ei faimecul femeii care a iubit mult, sau care, pentru a vorbi mai bine, a fost mult iubită. E o nouă Madame Bovary — zic filosofii cronicei după o leTnicioasă potrivire literară ; — e Madame Bovary a celei de
a treia republică, mica burgheză ambiţioasă, lacomă de câştig, constrânsă la o neîncetată sforţare do voinţă.pentru a-şi acoperi mediocritatea adevăratei sale stări sub aparenţa luxului, care într’o zi crezu că a atins culmea norocului, atrăgând în laţul farmecelor sale pe cel rrraf îrra't msrgrstnrt al naţitmif şi- eare plăti ora scurtului său triumf de femeie cu o viaţă sbuciumată şi amară.
E permis oare de a călâ în ea prototipul parisienei moderne? Ori nu e o jirnire pentru marea majoritate a acestora? Puţin ne pasă. Nu e momentul de a cântări exageraţiile sau inexactităţile Cronicei. E inutil să-i mai găsim una la fel: ajunge să ne gândim că suntem în faţa unei femei, care a strălucit în lumea pariziană, care a văzut murind în braţele sale un preşedinte de republică înamorat, şi ale cărei avenluri amoroase, descoperite publicului de către cei mai indiscrtţi şi mai lipsiţi de pietate, cronicari, au făcut încunjurul întregului pământ.
*
* ★
E frumoasă ? E fascinatoare ? De-am întâlni o astfel de femeie în calea noastră ne-am da învinşi de privirea ei?
Iată-o hotărâtă şi nemişcată pe banca sa în timpul citirii actului de acuzare. E sveltă, elegantă în haina sa de doliu. Faţa-i e palidă ca a unei moarle. Lumina alburie care, prin-tr’un nor, scoboară dela ferestrele peretelui opus, pare a da obrajilor săi reflexul unui chip de cadavru. Ea oferă privirii un profil pur, de marmoră, sub cununa de păr negru. A lăsat descoperit, fără îndoială, cu meşteşug, gâtul ei de lebădă. E un gât delicat, fin, care printr’o irezistibilă rechemare artistică duce gândul la sfânta Caterina sub securea călăului, in care, după legendă, Bernardino Luini refăcu icoana unei creaturi de patimă şi sânge, Blanche de Ch&lant. Şi -prin o rechiemare analoagă, vălul de doliu ce i se scoboară din creştet, duce gândul la portetul unei alte creaturi iubitoare şi dramatice, Maii.a Stuart.
E desigur a face o zadarnică cinste acuzatei, dar în timp ce ea rămâne nemişcată, nesimţitoare, sub valul de acuzări vărsate asupră-i de glasul monstru al grefierului, fantazia celui ce priveşte profilul său de statuie e îndemnată să-l idealizeze. Dar glasul grefieiului tace, şi statuia se însufleţeşte. Ea-şi întoarce privirile împrejur. Faţa-i, văzută în plin, este mare şi neregulată, pe obraji grijile lungei detenţiuni, au lăsat o brazdă evidentă. Dar ochii mari, negri, cu cearcăn vânăt, ce arată acum prisosul durerii, precum altădată arăta iubirea, rămâne semnul cel mai elocuent al farmecului ei.
Buzele sensuale au o încreţitură amară, pare că n’ar să mai poată cunoaşte surâsul.
* *
*
Statuia se însufleţeşte. La cele dinlâi întrebări, răspunde eu glas stins, cu uşoare suspine, apoi glasu-i se încălzeşte. E
l8 __	_ NOUA REVISTĂ ROMANĂ	.
un gjas moale, schimbător, cu timbru de aur, acela al Sarei pe acest motiv se razimă aceşti domni studenţi. Eli ştiu că a-Bernhardt de acum zece sau cinsprezece ani. Sarah Bernhardt în- . utorităţilor nu le plac manifestaţiile pe stradă, nici scandalu-
săşi nu ar şti să-l moduleze înlr’o împrejurare asemănătoare cu o artă mai rafinată în efecte. Cu ce vigoare şi cu ce is-bucniri acuzata întoarce argumentele preşedintelui! Gu ce avânt şi cu ce duioşie imploră mila juraţilor! Desmierdarea glasului ei trebuie să fi fost in adevăr irezistibilă, ca şi privirea ochilor ei. Şi mai întâi fu o uimire generală : o credeau înfrântă, pregătită a înduioşa inimele juraţilor cu evidenţa durerii sale. Şi din potrivă, o femeie arzătoare, vibrantă, războinică se descoperă th ea; lupta ce se încinge intre ea şi preşedinte e inverşunată, cotropitoare; in unele clipe se pare că magistralul trebuie să se lase învins. De altfel el e constrâns să recurgă la propria-i autoritate pentru a avea întâ-lalea. De ar rămânea numai pe câmpul dialectic n’ar putea să reziste şivoiului de elocuenţă al acuzatei.
Prima parte a interogatorului se transformă îutr’o serie de monoloage; s’ar zice că preşedintele, înţelegând neiăbdarea adversarei şale.—şi aşa trebue s-o num m, nu pentru că magistratul nu s’ar arătâ nepărtinitor, ci pentru lupta ce s’a încins ■ între cele două. părţi —vreâ să-i lase câmp Jiber pentru a,©, .putea prinde apoi in laţul vre-unei contraziceri. Ea se foloseşte de libertate pentru a desfăşura vorbirea-i volubilă şi foarte • repede: venită poate pe dearoslul, o parte învăţată în singurătatea închisorii ? repetă cu glas tare solilocviile do acolo ? Sau, din potrivă, • improvizează intr’un avânt de dispreţ şi de patimă propriV-i apărare ?
. îndemânarea ei e atât de mare încât nu se poate gândi
•	măcar cineva la artificiu şi nici că pentru moment artificiul presupune vinovăţia. Toţi gândesc şi spun: Ce .măreaţă actriţă, fără de păreche! Nici o mare artistă nu ar puttâ ră recile cu atâta foc, cu atâta înrâurire un ro.i alât de greu şi de pasionant. Nici nu se gândeşte nimeni că în acest caz actriţa presupune pe asasină. Suntem alât de deprinşi cu rmşleşugurile scenei încât nu ni se pare cu putinţă ca o femeie să găsească în sinceritatea sufletului cuprins de durere şi mânie, accentele pe care le admirăm de obicei la teatru.
E o actriţă, de vreţi; dar mai înainte de toate e o femeie. E o femeie ce-şi arată în orice mişcare, în orice gest, în orice fineţă a excepţionalii sale oratorii, însuşirea do femeie, ageră' şi vibrantă. E femeie în isbucnirile sale, în denegări, în neorânduiala argumentelor sale, în uşurinţa cu care cearcă să ocolească minciunile şi contradicţiunile, în recursul la ideile ei fixe, în obstinare, în aroganţă, in cochetăria atitudineior sale, în arta suspin.ării; e femeia care a cunoscut puterea farmecelor sale şi care, luptând pentru propria-i mântuire, ar vrea să învingă pe orice adversar, pe orice spectator.
E frumoasă? E vinovată? Toţi se întreabă eŞind din aulă. Timp de peste cinci Ceasuri privirile noastre nu au putut să se desprindă de pe chipul palid, marmorean, tragică mască albă pe fondul de doliu din juru-i; peste trti ore am auzit vibrând vocea aurie, când mâniată, când rugătoare. Nimeni nu se mai Indoeşte de farmecul pc care femeia aceasta îl pulu exercită în jurul ei; rumeni nu-şi poale închipui ce tragică taină ascunde ea.
'	P. Croci.
*	* *	(Tradus din italieneşte de C. Sp. Hasnaş)
*
, . . * - *. •
Revista Revistelor	'
Săptămâna. D. G. Panu, despre scoaterea lui Manasse de pe afişul Teatrului Naţional, in urma ameninţărilor studenţilor :
•	.Va să zică Teatrul Naţional n’are voie, ne spun studenţii, să joace Manasse. Ei, şi dacă va jucâ această piesă? Ce are să se întâmple? Desigur că ordinea va fi puţin turburată şi
rile la teatru şi că mai bine preferă să dea înapoi pentru a evită asemenea buclucuri.
Este o greşală. Cu asemenea metodă bonace se încurajează energumeni ca d-nii lorga şi Guza, cari stau între culise şi cari trimit pe studenţi să se bală cu sergenţii In stradă sau cu jandarmii iu interiorul teatrului.
Ceeace pentru o autoritate este o simplă concesiune a spiritului de 1.nişte, la energumeni şi la studenţi e considerai ca un succes, prin urmare, o încurajare pe calea apucată.
Dar noi, publicul, dar uoi opinia ţării, cum rămânem? De părerile noastre nu se ţine mei o seamă ? Şi părerea noastră e că Teatrul Naţional trebue să joace Manasse, o piesă care, cu toate defectele ei, e una din piesele bune, deşi ar li putut fi scrisă iritr'o românească mai bună.
Va să zică noi, suntem majorizaţi de opinia a doi energumeni, căci aceea a studenţilor .nu contează.
Va să zică doi energumeni decid care piesă trebue să se joace la Teatrul Naţional şi care nu.
la.tiţ consecinţele, cari. pot urma, dacă, Teatrul Naţional, te-mâtulu-se de scandal in' afară şi inlăuulru sălei, nu ar juca piesa lui Ronttli Roman.
Eu rog pe d. Director al Teatrului Naţional, ca iudală ce actorul care e boloav, se va însănătoşi, să pue pe afiş piesa Manasse.
* *
* ,
intreptarea învăţământului, 15 Octombrie. D. Sabba Ştefănescu atrage atenţia asupra favoritismului care domină în bugetul Ministerului de Instrucţiune publică, Ia' capitolul lefu-rilor şi diurnelor funcţionarilor dela institutele şi laboratoarele universitare.
«Ereâ fatal, ca ministerul care nu a respectat legea, când a trecut în buget apuntamentele directorilor, să uzeze ad libitmn de un drept al său, când a trecut în buget lefurile şi diurnele funcţionarilor subalterni directorilor.
Şefii de lucrări sunt remuneraţi cu lefuri de câte 100,225,. 280 sau 300 lei; lefurile asistenţilor sunt de câte 140, 150,. 180, 200, 300 sau 3G0 lei; preparatorii au lefuri decâle 95,. 100, 140, 150, 180, 200, 250 sau 300 lei, iar servitorii, deşi. nu sur.t funcţionari, sunt salariaţi ru lefuri de câte 58, 00,. 65, 70, 75 sau 80 lei pe lună».
*
* *
Neamul Românesc, 23 Octombre. Studentul R. Portocală in numele sludenţiinei, care urmează teoriile d-lui A. C. Cuza, respinge ori şi ce cooperare cu clasele diriginte de astăzi:
«A lucră alături cu «oamenii din clasele diriginte de astăzi» înseamnă a alunecă pe panta teoriei care face ca studenţimea sârbească să tulbure viaţa politică, destul de tulbure, a ţării lor şi înseamnă a înfiinţâ şi la noi cluburi şi societăţi politice studenţeşti, ca în Bulgaria, unde studenţii ţin întruniri şi fac manifestaţii politice.
«Studenţimea însă, cftre a priceput tot aşa'de bine ca şi «oamenii din clasele dirigente» — aceştia însă în cugetul lor ascuns—că de o îngrijire grabnică şi desinteresală şi completă a clasei ţărăneşti, atârnă viitorul de independenţă economică şi naţională a acestei ţări, a mai priceput că văzduhul e prea otrăvit deasupra, pentru a se putea porni de jos în sus,, dela acea ţărănime şi burghezie care, atunci când va fi luminată şi întărită,1 nu va"aveâ nevoe de cine va fi mai sus.
«Studenţimea nu mai ■ voieşte să lase altora sarcina de a-i formă viitorul-; acest viitor ea îl va trăi, deci ea să şi-l alcătuiască.»
• ' . , ;. •	• -.	VErax
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
--------------f----------
POLITICA
NAŢIONALISMUL, CUM TREBUE SĂ SE ÎNŢELEAGĂ.—I.
I
Am cunoscut până. acum aşa dar două înţelesuri diferite pe cari le are cuvântul naţionalism: înţelesul din programul economic uaţional-liberal şi înţelesul din fraseologia d-lui Iorga; unul avându-şi rădăcinile în interesele unei clase, dacă nu chiar a unor familii, celalt în temperamentul unui om, care întruneşte în sine calităţile unui remarcabil stilist cu acelea ale unui îndrăsneţ agitator. Negreşit însă că acestea nu sunt singurele înţelesuri, în curs mai sunt şi altele, numai că aceste două, descrise mai sus, sunt cele mai răspândite şi prin urmare cele mai tipice la noi. Toate celelalte sunt imitaţiuni şi variante ale acestora, după loc şi ocazie. Domnul băcan din colţul stradei, buni-oară, care face naţionalism «la toartă» nu se ridică până la perspectiva la care se ridică un fruntaş naţi-onal-liberal, dar în strâmta lui perspectivă, el împărtăşeşte cu toate acestea tendinţa ego-centrică a acestuia din urmă: fericirea neamului depinde de îmbogăţirea lui... De asemenea, băieţanul licean, care sparge geamurile magazinelor evreeşti, după fiecare manifestaţie, deşi este departe de a suferi de ipertrofia eului, cum suferă d. Iorga, cu toate acestea în fond, sufleteşte, el este fiul acestuia din urmă: fericirea neamului depinde de satisfacerea vanităţii sale copilăreşti. Schimbaţi rangurile, schimbaţi vârstele, şi diferenţele dispar.
Aceste înţelesuri nu sunt speciale limbei româneşti, ci sunt universale. In orişice limbă s’ar găsi cuvântul naţionalism, întru cât limba este vorbită de egoişti şi de vanitoşi, se vor găsi si înţelesurile arătate mai sus.
Dar în opunere cu toate aceste înţelesuri însă, mai este unul; acela pe care îl găsim în judecata oamenilor deprinşi să facă abstracţiune de interesele şi deşertăciunea personalităţii lor, înţelesul care ar trebui să fie...
Pentru a-1 găsi pe acesta, în limba românească, tre-bue să revenim la scrierile politice ale lui Miliail E-minescu.
Cuvântul de «naţionalism» îl întrebuinţează Mihail Eminescu rar, în comparaţie cu acei cari au venit după dânsul, dar la el cuvântul este cu un înţeles precis şi profund, cum ar trebui să fie. Toţi naţionaliştii de după Eminescu, în cazul cel mai bun, n’au făcut decât să repete aceea ce a scris Eminescu, şi în cazul, când ei au vroit să depăşească pe Eminescu, cum a voit d. A. C. Cuza, n’au făcut decât să exagere concepţia lui. Inteligenţa extraordinar de originală şi de limpede a lui Eminescu, a desprins din şirul fenomenelor sociale pe acelea cari au adus mizeria morală şi materială a poporului român ; Eminescu a explicat înlănţuirea cauzală a suferinţelor noastre din prezent; şi tot el a formulat marea întrebare la care rămâne să răspundă viitorul. Mintea lui critică a găsit toţi termenii problemei; sufletul lui, bogat în însuşiri artistice, a dat şi cea mai, strălucită formă, care se putea da, unei mişcări naţio-
19
naliste. Acei veniţi după dânsul sunt şi în ceeace priveşte fondul, şi în ceeace priveşte forma cugetării, cu mult inferiori lui. De aceastase poate convinge orcine comparând cele scrise de Eminescu cu cele de cel mai de valoare epigon al lui Eminescu, d. A. C. Cuza.
Cât a văzut Eminescu atâta văd şi epigonii lui, naţionaliştii noştri de astăzi; cu deosebire numai că E-minescu vedea limpede şi avea măiestria formei în exprimarea celor văzute, pe când aceştia de astăzi, văd turbure, şi când exprimă cele ce văd, bâjbâie numai cu fraze apocaliptice, iar nu vorbesc. Acolo unde n’a izbutit Eminescu, şi anume în faţa unei soluţiuni poşi-tive la problema naţionalismului, acolo dd^ fapt n’au izbutit nici epigonii lui; nimic nou, de valoare, nu întâlnim în mişcarea naţionalistă de astăzi, care să iasă deasupra celor gândite, acum vreo 30 ani în urmă, de nemuritorul poet.
înapoi la Eminescu dar, toţi acei cari aveţi dorinţa să ştiţi cum se pune chinuitoarea problemă a durerilor neamului nostru !
Ideile naţionaliste ale lui Mihail Eminescu au fost publicate între anii 1876 şi 1881 prin Curierul de Iaşi şi prin Timpul, ziare cari apăreau pe acea vreme. Ideile acestea au avut dela început un mare răsunet, şi ele au fost cunoscute de toată lumea care se interesa de progresul culturii româneşti, deşi nu toată lumea ştia că sunt ale lui Eminescu. La această mare răspândire au contribuit nu atât cele două ziare amintite, cât persoanele cu cari venea în contact Eminescu, şi în special acelea cari făceau parte din societatea literară a Junimei, înfiinţată de d-nii Carp, Maiorescu, Negruzzi şi Pogor. Această admirabilă societate făcea o întinsă propagandă pentru ideile nemuritorului poet. întocmai cum servesc în laboratoarele de fizică instrumentele numite resonatoare pentru a distinge şi a întări tonurile muzicale, tot aşa servia pe vremuri această admirabilă societate a Junimei pentru a distinge şi a răspândi ideile originale pe cari câte unul dintre membrii săi le da la lumină. O frumoasă cugetare rostită sau scrisă într’o frază lapidară, cum era în obiceiul lui Eminescu, să rostească şi să scrie, era destul să fie auzită de	membrii	Junimei,	pentru ca a
doua zi să-şi ia zborul	în toate	cercurile	societăţii	ro-
mâneşti. «Aţi auzit ce-a spus Eminescu ?» aţi citit ce-a scris Eminescu ?» şi în	trei zile	cel mult	nu mai	era
nimeni care să nu ştie	ce a spus şi a scris marele	cu-
getător ! Admirabilă societate, — pe care unii, numai în necunoştinţă de bunele ei servicii, o numea societate de admiraţie mutuală; — fără ea, cine ştie, dacă ideile naţionaliste ar fi găsit aşa de curând un ecou în politica ţării noastre!
Naţionalismul eminescian consistă mai ales în o critică nemiloasă a stării de fapt în care să găseşte societatea românească de astăzi. Mergem în spre peire, ne zice Eminescu. Poporul român se stinge din viaţă, înaintea ochilor noştri indiferenţi. «Un mic bulgăr de «omăt căzând din vârful unui munte se face din ce «în ce mai mare, rupe cu el copacii codrilor, strică o-«goarele, astupă un sat. Un mic sâmbure greşit în or-«ganizaţia societăţii, în viaţa economică, creşte şi în-
2o
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
«groapă o naţiune. Ne mirăm cu toţii de mulţimea «crâşmelor î'n ţara noastră—de mulţimea jidanilor —, «cauza e mulţimea rachiului, mulţimea velniţelor, dar «oare această mulţime de unde vine ? Supt domnia «turcească a existat micul sâmbure, o dispoziţie de -export. Exportul grânelor era oprit. Prin urmare, grâ-«nele neconsumate trebuiau prefăcute în obiect exportabil, în vite. S’au combinat lucrurile. Velniţa consumă prisosul, şi dă hrană vitelor. Velniţa producea «rachiu, rachiul trebuia consumat şi eră mult. S’au făcut - multe crâşme. Pentru acestea trebuiau crâşmari. S’au «adus mulţi Evrei şi proprietarul impunea fiecărui din «supuşii lui de a luâ atâta rachiu pe an. Unele plăţi pentru muncă se făceau în rachiu. S’a introdus expor-«tul, în adevăr, însă velniţele au rămas, în locul grâ-nelor s’au luat cartofii, «căci rachiul devenise o trebu-«inţă şi această trebuinţă cerea împlinire. Care au fost «rezultatele ei ? O populaţie nesănătoasă, fără energie «de caracter, fără energie economică, care îşi vinde «munca pe băutură, o populaţie în care mortalitatea «creşte în mod înspăimântător, iar sudoarea mânilor «ei se capitalizează în mâinile unui element fără patrie, «fără limbă, fără naţionalitate. Nu este de mirat că influenţa austriacă «este mare».
Aşa îşi explică Eminescu la 1876 influenţa austriacă1) Problema nu se mărgineşte însă pentru el numai la robul nefast al cârciumilor, ci el îmbrăţişează întreaga noastră desvoltare socială. Noi ne-am dat, zice dânsul, o constituţie politică nepotrivită cu existenţa reală a claselor noastre sociale. «Corelatul constituţiilor state-«lor apusene este o clasă de mijloc, bogată, cultă, o «clasă de patricieni, de fabricanţi—industriaşi—cari văd «în constituţie miji >cul de a-şi reprezenta interesele în «mod adecvat cu însemnătatea lor,—la noi legea fun-«damentală nu însemnează decât egalitatea pentru toţi «scribii de a ajunge la funcţiile cele mai înalte ale «Statului ». Noi nu avem acele clase sociale pozitive pe care să sprijină organizaţia de stat în Apus. «Aristo-«craţia istorică,—şi ea trebue să fie totdeauna istorică «pentru a fi importantă—a dispărut aproape, clasa de «mijloc pozitivă, nu există, golurile sunt împlinite-de «străini, clasa ţăranilor e prea necultă şi deşi singura «clasă positivă, nimeni n’o pricepe, nimeni n’o reprezintă, nimănui nu-i pasă de ea.
«Ne mai rămâne o singură clasă pozitivă, pe al cărei «spate trăim cu toţii—ţăranul român...
«Cum am tratat noi pe aceşti ţărani ? Am clădit un «aparat greoi şi netrebnic pe spatele sale, aparat reprezentativ cum îl numim, şi care nu-i decât pretextul de a crea din ce în ce mai multe posturi, plătite «tot din punga lui, direct sau indirect. Intr’o ţară, care ' n’are export industrial, ţăranul munceşte pentru toţi: «sigur şi necontestabil. Dantela de Bruxelles, galonul «de pe chipiul generalului, condeiul de fier cu care «scriem, chibritul cu care ne aprindem ţigara, toate «ne vin în schimbul grâului nostru, şi acest grâu îl «produce numai ţăranul, grâul e productul muncii sale.»
«Cu cât mai mulţi indivizi se sustrag dela produce-«rea brută, cu atât mai mulţi trăiesc pe seama aceleiaşi
«sume de oameni. Ce este consecvenţa ? Este că acel «om, sau nu va fi în stare să ne susţie, sau va trebui «ca cu acelaş timp şi cu aceleaşi puteri să producă «mai mult. Va trebui sau să peară, sau să se cultive-«ze şi să lucreze cu maşina. Care-i cazul nostru ? El «nu s’a cultivat. Ţăranul nostru este acelaş ca şi îna-«intede acum 50 ani, dar sarcina ce-o poartă, înzecită. El «poartă în spatele lui: câte-va mii de proprietari (la «începutul secolului câte-va zeci), mii de amploiaţi (la «începutul secolului câte-va zeci), sute de mii de Evrei «(la începutul secolului câte-va mii), zeci de mii de alţi «supuşi străini (la începutul secolului câte-va sute)».
Sîmburele greşit din organizaţia societăţii noastre, a crescut şi ameninţă să îngroape întreaga naţiune. «Dacă «nu ne vom trezi de cu vreme şi nu vom arunca la «naiba toţi perceptorii, subperceptorii, sub-subpercep-«torii, dacă nu vom descărca pe ţărani şi nu-i vom a-«sigurâ o desvoltare liniştită, dacă nu ne vom hotărî, «să nu purtăm nici un product străin pe noi, precum «au făcut Ungurii în vremea absolutismului... Nu drep-«tul public, ci păstrarea naţionalităţii noastre e lucrul «de căpetenie pentru noi şi ar fi mai bine să nu alegem «deputaţi decât să piară naţia românească.»
«Altfel am avea a alege între domnia austriacă şi cea «rusească. Supt cea d’ntâi, Evreii ar intra în sate în «număr mai mare decât astăzi, ţăranii ar deveni servii lor, moşiile ar fi cumpărate de societăţi şi de capita-«lişti, colonizate cu Nemţi, iar naţia redusă la proletariat, — In cazul al doilea, un ucaz ar şterge limba din «biserică şi stat, ţăranul ar trăi mai bine, însă supt «condiţia ca să se rusifice; care din noi, cum ar scrie, «acolo i-ar îngheţa mucu condeiului; iară cei mai cu-«rajoşi ar mări pohodul na Sibir, fără judecată, prin «ordin administrativ—administratnym poriadfcom*.x)
Aceste idei din 1876 revin sub condeiul lui Eminescu şi câţi-va ani mai în urmă, în 1880—1881, pe când Eminescu se găsiâ ca prim-redactor la ziarul conservator Timpul, cu deosebirea numai că influenţei aus-triace i-se dă acum un rol mai redus, şi în locul acesteia vine pe primul plan teoria păturei superpuse. «Nu «există, după a noastră părere, nici o deosebire între -rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai «considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării ungureşti. < E absolut aceiaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi «aptitudini».
«Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Du-«nării, s’a ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid «care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi. «Aceştia sunt rămăşiţele haimanalelor de sub steagu-«rile lui Pasvantoglu şi Ypsilant şi resturile numeroase «ale cavalerilor de industrie din Fanar... Toată spuma «asta de fanarioţi novisimi, cari s’au pripăşit în ţară «de 50—60 de ani încoace, formează naturalmente ele-«mentul de disoluţiune, demagogia României.
«Fizic şi intelectual stârpituri, ncavând nici tradiţii, «nici patrie, nici naţionalitate hotărîtă, le vedem pu-«nându-se la discreţia străinilor şi votându-le când pe «Strussberg, când rescumpărarea, ba le vedem aliân-«du-se în Moldova cu evreii, ca să paraliseze lupta de
1)	M. Eminescu, Scrieri politice şi literare (Ediţia Minerva) I p 98.
1)	M. Eminescu. Scrieri politice şi literare I, pag. 99 -102.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
2 I
«emancipare naţională de acolo. Aprinşi de o instinc-«tivă ură contra tuturor elementelor istorice şi autoc-«tone ale acestei ţări, le-am văzut introducând în toate «ramurile legi străine, neadaptate nici intereselor, nici «naturei ei». r)
Şi Eminescu adaugă: «Ceea ce sunt. pentru Moldo-«va evreii, sunt pentru ţara românească aceste venituri «cari, prin identitatea religiei, au ştiut să se strecoare «printre români, să-i amăgească şi să ajungă a-i stă-«pâni; şi pentru ca lucrul să le succeadă şi mai bine «au .precupeţit tocmai instinctele noastre naţionale...».
«Avem de o parte rasa română, cu trecutul ei, iden-«tică în toate ţările pe cari le locueşte; popor cinstit, «inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem apoi «deasupra acestui popor o pătură superpusă, un fel de «sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din ames-«tecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă «de adevăr şi de patriotism.... pe care Moldovenii din «eroare o numesc Munteni.
ltl«^Vccastă teorie am expus-o în mai multe rânduri...;
In alte articole Eminescu arăta apoi cum peirea neamului nostru decurge din exploatarea nemiloasă a ţă-rănimei sub jugul ierarhiei sociale, pe care ne am dat-o.
«Boalele f;zice bântue populaţiile noastre din cauza «regimului rău alimentar. Acest regim nu se poate «schimba decât prin înbunătăţirea soartei materiale a «ţăranului şi această îmbunătăţire nu-i cu putinţă decât «prin o reorganizare socială care să-l asigure în contra exploatării sub ori-ce formă ar veni, fie sub forma «datoriilor contractate pentru a plăti birul, fie sub aceea a prestaţiunilor exagerate, fie, în fine, sub aceea «a datoriilor pentru băuturi».2)'
Dar cum se explică faptul că ţărănimea noastră a început să piară d’abia acum, deşi regimul lui alimentar a fost insuficient şi în trecut ? In timpurile de dinainte de epoca, de când s’a deschis comerţului ţării noastre drumul exportului european, nu era o mai mare bogăţie în ţară, dinpotrivă; şi cu toate acestea populaţiu-nea ţării noastre era în creştere, pe când acum este în descreştere! Cum se explică acest fapt paradoxal ?
Pentru a da această explicare, zice Eminescu: «Ve-«nim la principiul pe care l’am stabilit de mult în co-«loanele acestei foi (Timpul). Regimul vechiu ori câte «defecte ar fi avut, capabile însă de îmbunătăţire, era «ieftin. Pentru a susţinea un regim, pe care surîzând v d. C. A. Rosetti îl numea compus din zece boeri mari «şi trei zeci de boierănaşi mici, ţăranul plătea acel tradiţional galben pe andin prisosul lui. In fine, trebuin-«ţele acelor patru-zeci de oameni erau mici şi lesne de «satisfăcut; astăzi o Carada cheltuieşte mai mult decât «Iordache Filipescu, care era putred de bogat, cum se «zice. Sarcina socială era uşoară; era în raport cu pu-«terile de producţiune ale poporului! Dacă ţăranul trăia
■	rău ori bine, în belşug sau sărăcie, forţa musculară
■	pe care avea a o pune la dispoziţia societăţii, a ţării «era minimă; echilibrul între puterea musculară cheltuită şi între rcstituţia acestei puteri prin alimente
1) M. Eminescu, Culegere de articole apărute in «Timpuh (Ed, Gr-Peuccscu) pag. 91.
1) M. Eminescu, Culegere de articole, pag. 92—93, 111,
«era deplin. Acest echilibru e acum stricat. Sute de «mii de greco-bulgari şi de jidani trăesc astăzi de pe «spatele aceluiaş număr de muncitori; aceştia caută «să-şi înzecească munca pentru ca să susţie noua sar-«cină socială şi cu toate acestea regimul alimentar, de-«parte de a deveni mai bun, e mult mai rău decât «înainte...»* 1),
Această explicare revine adesea ori în articolele lui Eminescu; ea era aproape subînţeleasă în toate afirmările susţinute de dânsul. «Populaţia, şi tocmai popu-«laţia producătoare, scade dela 1864 încoace în pro-«porţii înspăimântătoare, dar ceeace e mai trist sunt «cauzele acestei scăderi, cauze adânci economice şi so-«ciale cari fac ca însuşi sîmburele naţionalităţii, rasa, «să degenereze. S’a observat de către medicii de regi-«mente că statura oamenilor scade, că aptitudinile lor «fizice şi morale degenerează şi această din urmă îm-«prejurare e mai tristă decât celel’alte. Nu mai e nevoie «a adăoga că aceste rezultate sunt a se atribui şi să-«răciei şi urmărilor ei morale, decăderii vieţii, de faipi-«lie, viciilor... Dar care e originea comună a acestor «rele? Declasarea, zicem noi, înmulţirea peste măsură «a oamenilor ce trăiesc din munca aceleiaşi sume de «producători. In alte ţări, clasele superioare compensează prin munca lor intelectuală, munca materială a «celor de jos. întrebăm dacă cele patru clase primare «şi cursul de violoncel a d-lui Costinescu compensează «zecile de mii de franci ce acest consumator le ia pe «an, evident din munca altora? înaintarea pe scara so-«cietăţii române nu este dar datorită meritului, ştiinţei, «activităţii, ci un leneş ignorant care învârteşte şuru-«puri patriotice, ajunge prin intrigă şi neadevăr ori «unde pofteşte. Aceşti oameni declasaţi sunt totodată «instrumentele cele mai bune, pentru că sunt cele mai «coruptibile, cu cari se servesc străinii pentru a ex-«ploata ţara, populaţiile ei autoctone.
«Iată nervul răului în contra căruia nu ajuta nici «proclamarea independenţei, nici coroana de oţel a regelui, nici ridicarea creditului visteriei, bogat pe cuno-«ştinţa că Statul român are bunuri imobiliare de câ-«te-va miliarde de înstrăinat, nici frazele patriotice!2).
Şi după constatarea răului în altă parte asupra so-luţiunei: «Chestiunea c fără îndoială socială: am fi socialişti numai atunci când am propune o soluţiune «socialistă. Departe de noi asta. Din contra, soluţiunea «ce o propunem nu poate fi decât conservatoare, reac-«ţionară chiar. Clasele muncitoare trebuesc scăpate de «paraziţi; paraziţii însăşi trebuesc, prin o riguroasă or-< ganizaţie, siliţi la munca la care se pricep. La tăiat «lemne Serurie, la cârciumărie Carada! Nu oameni «mari cu abecedarul în mână; nu escroci şi tâmpiţi în «demnităţile statului; nu cocoterie şi pungăşie în afa-«cerile publice!
«O reorganizare socială având de principiu apărarea «şi încurajarea muncei, înlăturarea feneanţilor şi para-«ziţilor din viaţa publică, iată ceeace e de neapărată «trebuinţă!
«Aşa dar să ne înţelegem.	.
1) M. Eminescu, Culegere de articole, pag. 112.
1) M. Eminescu, Culegere de articole, pag. 83—84.
o ■>
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
«Nu cerem şi nu voim, precum insinua Românul, «exterminarea cu sabia a elementelor hibride. Dar ceea «ce pretindem pozitiv e ca asemenea elemente să nu «fie determinante, domnitoare în Statul român. Nu «ne opunem dacă ele se vor hrăni prin muncă pro-«prie, dar nu exploatând munca altora. Nu avem ni-«mic de zis dacă Serurie se va ocupa cu cinstita cis-«mărie, Bosnagi cu zidăria. Dar în capul unui Stat ro-«mân nu se cade să vedem aproape esclusiv numai «oameni străini, incapabili de a pricepe geniul popo-«rului nostru şi, până la un grad oare-care, incapabil «de a-1 iubi şi de a-1 cruţa.
«Şi când vorbim de poporul român, ştim foarte bine «de cine vorbim. Nu de amestecături, nu de oameni «veniţi de eri alaltăeri în una din provinciile Daciei lui «Trajan, ci de acel element etnic eşit din încrucişarea «Romanilor cu Dacii, de rasa romană. Aceasta a fost «în trecutul ţărilor noastre rasa plastică, rasa forma-«toare de stat, cea orânduitoare, cea istorică; aceasta «trebue să şi rămâie de acum înainte. Cum că deose-«birea între adâncimea rasei istorice şi superficialita-«tea celor superpuse, e mare, o ştie oricine. In inima «unui popă din Ardeal e mai mult sentiment naţional «românesc decât într’o sută de mii de Caradale şi în «craniul unui singur Român încape de cinci ori pe a-«tâţia creeri pe cât s’ar constata cu cumpăna în tit-«vele mutrelor de paiaţă ale patrioţilor»1.)
Acestea sunt scrise de Eminescu cu vre-o trei-zeci de ani în urmă, deşi sună aşa de cunoscut că par a fi scrise de ieri, alaltăeri. Societatea Junimea a avut în păstrarea actualităţii lor, un rol frumos şi netăgăduit, după cum am mai spus’o.
De asemenea d. A. C. Cuza a fost un aprig propagator al acestor idei până la o vreme. Scrierea sa din 1895, Ţăranii şi clasele dirigente, este un simplu rezumat al teoriilor lui Eminescu despre păturile superpuse; numai că d. A. C. Cuza evită această din urmă denumire şi se mulţumeşte cu denumirea de «paraziţi.» Pentru unul ca şi pentru celălalt, procesul nenoroci-rei noastre naţionale . se urmează în acelaş chip : începe dela aceeaşi dată şi are aceleaşi faze. «După pacea' dela «Adrianopol s’au dărâmat însfârşit şi cele din urmă «fortificaţii pe cari Turcia le avea pe malul stâng al «Dunării, şi de odată cu acestea se ridicară una câte «una piedicele de până atunci ale negoţului şi agri-«culturei şi astfel, începând a se desvolta bogăţiile pă-«mântului nostru şi căutându-şi schimbul pe producte «apusene, am fost puşi în contact cu civilizaţia, cu «ideile apusului, cari şi-au făcut drum, s’au răsădit la «noi fără nicio greutate, fără nicio înpotrivire din par-«te-ne»,—ne spune Eminescu2 3). Aceiaşi constatare de dată o face şi A. C. Cuza.8). Apoi, după ce libertatea comerţului fu proclamată prin tratatul dela Adrianopol, exploatarea muncei ţăranului şi parazitismul social urmează în aceeaşi înlănţuire cauzală. «Cauza morbidi-«tăţii ţăranului român, este exploatarea neomenoasă
1) M. Eminescu, Culegere de articole, pag. 127.
2) M. Eminescu, Culegere de articole, pag. 21.
3)	A. C. Cuza, Ţăranii fi clasele dirigente, pag. XVI —XVIII.
«la care este supus în linia întâia din partea Statului, «în linia doua de către mulţimea nenumărată de străini «pe cari îi susţine cu munca lui. Cauza e demagogia, «care se hrăneşte din spinarea lui, uzura roşie, admi-«nistraţia roşie, sporirea bugetelor de cheltueli ale Sta-«tului... iar nu clima şi epidemiile. Sub aceeaşi climă «poporul nostru era sănătos şi sporea până mai alal-«tăeri, sub Mihai Sturdza, sub Barbu Ştirbei, sub Gri-«gore Ghica;»—ne spune Eminescu.1) Aceeaşi logică şi la d. Cuza. «In trecut era o potrivire perfectă între «modul de trai, hrană, îmbrăcămintea şi locuinţa ţăra-«nului nostru, şi munca ce i se cerca ; între formele «înăuntru cărora era chemat să se mişte, şi starea sa «de cultură; între foloasele ce le avea dela organiza-«ţia puterii statului şi mijloacele ce se luau dela dân-«sul pentru întreţinerea sa. Puterile claselor noastre «muncitoare fiind astfel cruţate, poporaţia ţării a putut «să prospereze, după cum se vede din înmulţirea sa «îmbucurătoare şi din liniştea ce domnea atunci prin-«tre locuitori. Starea aceasta de lucruri a ţinut până «la anul 1829, când tractatul de Adrianopol a procla-«mat libertatea desăvârşită a comerţului în principate, «care, modificând sistemul de schimb al productelor, a «trebuit fireşte să transforme şi întregul nostru sistem «de producere... De unde odinioară munca ţăranilor «noştri era mărginită prin însuşi sistemul economic în «vigoare, atraşi în piaţa universală, munca lor nu mai «putea să aibă astăzi de normă decât trebuinţele aces-«tei pieţe, cari sunt nemărginite. De unde altă dată «stăpânii mijloacelor de producere lăsau neîntrebuin-«ţate chiar zilele de clacă hotărâte prin lege, astăzi «puterile claselor noastre muncitoare, încordate peste «măsură, nu mai erau în stare să astâmpere setea nepotolită de câştig, care este în firea însăşi a formei «de producere capitalistă...»2). întreg raţionamentul pe care îl face Eminescu încă dela 1876, îl repeta şi d.
A.	C. Cuza la 1895: «Era firesc dar ca clasele noastre «dirigente să înmulţească funcţionarii, peste nevoile «reale ale ţării, şi să întrebuinţeze întreaga putere a «statului şi mai toată munca luată dela cei de jos sub «forma de impozit pentru satisfacerea propriilor tre-«buinţi.
«Astăzi nu mai este nici un soiu de potrivire între «modul de trai, hrană, îmbrăcăminte, locuinţa ţăranului «nostru şi munca ce trebue să o facă; între formele «înăuntrul cărora e chemat să se mişte şi starea sa de «cultură, între foloasele ce le are dela organizarea pu-«terei statului şi mijloacele ce i se cere pentru întreţinerea sa. Puterile claselor noastre muncitoare fiind «astfel risipite fără folos pentru dânsele, poporaţia noas-«tră îşi manifestă strâmtorarea în care trăeşte, prin «descreşterea sa şi prin răscoalele periodice ale ţăra-«nilor.»8).
In sfârşit soluţiunea la care ajunge d. A. C. Cuza, în scrierea sa din anul 1895, este aceiaşi la care ajunsese şi Eminescu cu vre-o două-zeci de ani înainte, cu deosebire numai că Eminescu, mai modest, nu vedea
1)	M. Eminescu, Culegere de articole, pag. 117.
2) A. C. Cuza, Ţăranii şi clasele dirigente, pag. XLVI.
3) . A. C. Cuza. Ţăranii şi clasele dirigente pag. L.
t
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
23
necesitatea unei noui direcţiuni în politică, direcţia cu tendinţe naţionale şi democratice,, ci se mulţumea cu direcţia conservatoare pe care o împărtăşeau şi patronii ziarului 'limpid, la care cl colabora. Am văzut cum îşi expune Emiriescu soluţiunea sa: «o reorganizare «socială având de principiu apărarea şi încurajarea «muncei, înlăturarea fencanţilor şi paraziţilor din viaţa «publică, iată ceeace e de neapărată trebuinţă;» d. A. C. Cuza ajunge la aceeaşi soluţiune, numai că dânsul pune printre paraziţi, în prima linie, elementul evreiesc.
C. Rădulescu-Motru
(Sfârşitul în numârul viitor).
AFURISENIA DELA SF. SINOD.
Sau comparat adesea şi subt multe raporturi, popoarele cu indivizii. Şi fără îndoială, că un punct de vedere în care se aseamănă straşnic, este acela de a vorbi cu mândrie de neamurile cele mai de seamă ale lor. Indiyidul ,zice; Fraţe-meu cutare, mătuşă-mea cutare. Tot aşa în numele poporului nostru, se spune: mama noastră Roma, sora noastră Franţa. Foarte arare ori se pomeneşte însă de sora noastră Spania.' Şi aceasta fireşte, pentrucă rubedenia cu naţia spaniolă nu oferă o platformă de mândrie excepţională, cât şi poate pentru faptul că între Românii noştri şi poporul de căpetenie al peninsulei Iberice se găseşte prea puţină similaritate. Ai noştri, cu ură de rutiriă, cu scârbă de prejudecăţi, cu independenţă în părerile lor şi cuviincioşi faţă cu părerea altora. Ceilalţi, fanatici în tradiţia moştenită, bigoţi până la exces, intoleranţi până la cruzime. Ai zice .0 prăpastie uriaşă între aceste două feluri de a fi, peste care stabileşte legătura sufletească — ca o punte îngustă şi izolată — numai regretabila doză de lene, care, din păcate, se găseşte de ambele părţi. Cine va fi urmărit totuş, ultimele evenimente din ţara noastră — chestiunea afuriseniei dela Sinod—şi mai ales ecoul pe care dânsa l’a avut în opinia publică, oglindită în presa noastră, îşi va fi zis că lucrul nu stă astfel, în tot cazul, că dacă a stat odată, acuma s’a schimbat. Cei doi fraţi, care semănau aşa de puţin, au început să aibă aerul îutr’atâta, că ai putea să-i confunzi. Ai zice că suntem în plină Spanie. Ai spune că a noastră cugetare, aşa de geloasă totdeauna de libertatea sborului său, s’a vârît de bunăvoie în cuşca îngustă şi ferecată în care dormitează pe o labă, cu aripile strânse, cu penele scămoşate — pasărea gândului spaniol.
Ia să vedem mai de aproape ceea ce s’a petrecut. La adunarea Sinodului nostru izbucneşte un conflict între prelaţi. Deosebiri de vederi în aprecierea noii legi sinodale, intrată în vigoare de curând. Faptul se numeşte în lumea noastră laică «o diverginţă de păreri" care, fireşte, poate să capete forma cea mai acută şi mai pasională, fără obiecţia nimănui. Dar Episcopul de Roman, principalul adversar al legii, asvîrle totodată «anatema asupra antagoniştilor săi, care după cât am citit în ziare, alcătuiau aproape întregul Sinod. I s’a părut că acea lege atinge pe «acele dumnezeeşti > înţelegând fireşte, prin legi dumnezeeşti, nu principiile de dreptate înscrise în toate conştiinţele luminate, care alcătucsc idealul tuturor legilor scrise, ci numai alte
legi -scrise, mai de multă vreme, care se numesc în religie, canoane. De aci «afurisirea» Sinodului, fulgerarea lui cu o armă aşa de cunoscută odată, care 1 smulgea omului, în ochii tuturora, autoritatea, până şi dreptul manifestărilor sale. Natural, aprinsă discuţie în presă. Unii aprobă actul episcopului, fără rezervă, şi se aşează cu spaimă subt patrafirul aceluia care arată că înţelege să mânuiască toate armele bisericii ori cât de antice ar fi. Alţii, cari desaprobă actul, şi caută să anuleze efectele lui eventuale, nu îndrăznesc totuşi să-l reducă la ce este, ci încearcă numai ca să-l limiteze, consultând canoanele chiar. Ba că anatema episcopului de Roman nu poate să aibă influenţă de cât numai în cuprinsul eparhiei sale, ba că dezlegarea de afurisenie se poate face mai uşor. Citez textual din gazete : «Negreşit Episcopul Romanului a abuzat de acest drept, întrucât nu s’a mărginit a da anatemii numai pe mirenii sau clericii din eparhia sa» sau «cât despre afurisenie, e fără existenţă, fiind făcută de unul ce nu era în drept să o facă.» Aşa dar se tăgădueşte puterea anatemii în gradul în care Episcopul o dorea, dar i se recunoaşte una, efectivă, cu tot sub stratul mistic şi cu.-toată greutatea ce o întovărăşea odinioară.
Să ne fie îngăduit a spune că actul episcopului de Roman, şi mai cu seamă seriozitatea cu care presa noastră l’a primit şi discutat, sunt astăzi de natură să slăbească la noi în tară religiozitatea majorităţii, deci să producă rezultate absolut contrare de acele cari ştiu că se doresc. Fără a avea pretenţiunea să schiţez o lege de evoluţie sufletească, pot totuşi să fixez din proprie experienţă unele studii prin care ne trece firea- cu atitudimele ei. Când vine copilul la şcoală vine cu ceva credinţă religioasă în el. învaţă cu seriozitate bazmele testamentului vechiu şi alegoriile celui nou. Dar la prima atingere cu noţiunile ştiinţei, după întâia familiarizare, îndată ce remarcă imposibilităţile ce dincolo se povestesc, se întoarce cu furie dela ele,—şi devine ateu. Nu doară că ştiinţa distruge religia, nimicindu-i chiar sâmburele ei. Dar la acea epocă de înţelegere superficială, fondul de adevăr al religiei nu se zăreşte, prin veşmintele în cari se înfăţişează; fondul aproape se confundă cu acea formă pe care ştiinţa o condamnă fără apel. Sau chiar de nu se confundă tocmai, reacţiunea totdeauna depăşeşte marginile drepte, şi înlâturându-se forma cea caducă, se înlătură tot. După acest ateism urmează şi o a treia fază. învăţând mai mult, pricepând mai adânc puterea şi limitele ştiinţei şi chiar urmărind mai departe, cu chibzuinţă, concluziile .ei, se recunoaşte religiei un sâmbure de adevăr etern, se produce astfel o revenire, o întoarcere la credinţă, care îţi poate rămâne nezdruncinată, oricât de mult ai retrage confienţa în părţile concrete pe cari le-a avut de obiceiu.	-
Atâta numai că această a treia fază nu o ajunge ori şi cine. E nevoe de o cultură serioasă:şi de putinţa unor distincţiuni mai fine. Marea majoritate rămâne la acea de-a doua, în cazul când a putut-o ajunge, ceea ce se întâmplă cu necesitate astăzi când ştiinţa e foarte , răspândită, când învăţătura e obligatorie, când nimeni nu se mai gândeşte să întreţină lumea în ignoranţa şi întunerecul iniţial. S’ar părea că lăţirea ateismului este o fatalitate. Aşa va fi câtă vreme nu se vor lăşâ în. ura-
24
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
bră toate acele elemente cari contrazic ştiinţa, câtă vreme nu se vor evita cu îngrijire, toate acele manifestări şi acte—făcute în numele bisericii — care sunt fantastice şi absurde subt unghiul ştiinţei moderne. Fiindcă alături de cosmologia imposibilă, adoptată de religia creştină, nu mai puţin îndepărtează de religie —pe toţi acei din a doua fază—şi istoria faimoaselor anateme medievale, care înăbuşea libertatea gândirei, învingea cauzele drepte, paraliza forţele reale, acele a-natcine cărora numai ignoranţa putea să le atribuiască o putere adevărată. Religia nu trebueşte, prin organele şi manifestările sale, să se pună în contrazicere şi rivalitate cu ştiinţa, căci altfel riscă să-şi compromită şi fondul ei de adevăr, faţă de acea majoritate cu cultură mijlocie, care n’a ajuns să separe fondul de formă, sâmburele de coajă, conţinutul de conţinător. Până la acea dată fericită, când o să se ivească vr’un prelat de geniu care să cuteze a rupe cu litera tradiţiei, care să suprime vechile legende şi să adapteze o cosmologie ştiinţifică adevărului religios,—atâta vreme cel puţin, să se caute a se lăsa în umbră elementele neştiinţifice, a se evită cu deosebire toate acele acte faţă de care ştiinţa îşi are surâsul pregătit. Iată pentru ce afurisenia Episcopului de Roman a fost dăunătoare cauzei religioase, iată pentru ce socot greşită toată atmosfera spaniolă pe care presa a făcut-o împrejur. In interesul vieţii noastre religioase, anatema trebuia ironizată ca atare, lăsându-se ca o rătăcire i-zolată—cu cât mai izolată cu atât mai inofensivă—indiferent de faptul că Episcopul de Roman, în facerea divergenţii sale a avut sau nu a avut dreptate.
I. Petrovici
Trofesor conferenţiar la Universitatea din Iaşi.
CEŞTI UNI SOCIALE ~
FLUXUL ŞI REFLUXUL MENTAL1TĂŢEI
OMENEŞTI	J
>
Mentalitatea omenească este supusă unei succesiuni de acţiuni şi reacţiuni, ea se mişcă ca marea într’un fel de flux şi reflux. O mişcare intelectuală socială sau politică se desvoltă, ea proporţii din ce în ce mai mari, o lume întreagă e cuprinsă de fluxul ei, nu trece mult şi mişcarea se stinge încetul cu încetul, par’că nici n’ar fi fost — ea este în reflux. Un nou curent apare şi aşa mai departe.
Acum o sută de ani Schiller scria «Franţa stăpâneşte pământul, Anglia stăpâneşte marea. Ce ne mai rămâne nouă (Germanilor)? şi el conchidea în mod filosofic : «ne rămâne gândirea» şi în adevăr că preo-cupaţiunea Germaniei n'a fost decât gândirea. Cine ar fi crezut vr’odată, că spiritul filosofic, care a dominat atâta timp întreaga Germanie, să fie astăzi înlocuit cu spiritul realist. Astăzi, savanţii germani se consacră mai mult ştiinţelor aplicate, toată activitatea lor este îndreptată spre industrie, agronomie, medicină şi co-merciu.
Clasicismul este în reflux, realismul în flux.
In privinţa instrucţiei ce trebuie să se dea fetelor,
curentul era, ca ele să facă aceleaşi studii liceale şi universitare ca băeţii.
Astăzi, în lumea întreagă, suflă un curent contrar, învăţământul menager este la ordinea zilei, el este chemat să joace un rol din cele mai active în cariera fetelor.
Numărul şcoalelor de menaj sporeşte pe fiecare zi.
Curentul carierei fetelor, prin studii universitare, este în reflux, gospodăria casnică în flux.
In privinţa educaţiunii, acelaş lucru; se dădea o atenţiune exagerată educaţiunii intelectuale şi se neglija educaţiunea fizică. Astăzi, din contra, reînvie curentul educaţiunii fizice. In Franţa sunt aşa numite tlcoles nouvelles datorite iniţiativei lui Demolin; în Germania sunt Land — Ersiehungsheim în care se caută a se desvoltă copiilor gustul de muncă pe bazele unei sănătăţi robuste. Sănătatea le este asigurată prin situaţia şcoalelor la ţară, prin diferite jocuri şi tot felul de exerciţii sub cerul liber.
' Şi aşa mai departe am putea cita nenumărate -exemple din toate ramurile activităţii omeneşti.
O mişcare frumoasă a fost acea de acum 25 ani, când un grup de tineri în jurul revistei «Contemporanul >, însufleţiţi de ideile înaintate în Occident, îşi propusese a le populariza şi a lupta contra plagiatorilor şi a compilatorilor de cărţi eronate. Ei au contribuit mult la răspândirea principiilor lui Darwin, HaecJcel, Spencer, Bfichner, Conta, etc.
Tineretul nostru universitar de atunci, era tot atât de însufleţit de curentul progresist după cum este astăzi de curentul naţionalist. Curentul naţionalist, dupăce-şi va face şi el fluxul lui va descreşte treptat până la dispariţie.
Aceste două curente nu vor dispare ca sisteme; căci fiecare din ele vor lăsa câteva adevăruri spre a fi a-daose la progresul omenirii.
Oricare ar fi ideile în flux însă, apostolii lor nu trebue să fie intoleranţi şi violenţi, căci cu cât vor fi mai violenţi, cu atâta şi ideile cari vor succeda vor fi mai puternice şi mai durabile.
Intoleranţa şi violenţa revoltă spiritele cele mai calme şi mai neutre şi le dispune în contra ideilor în flux.
Astfel s’a întâmplat cu abuzul curentului naţionalist, care a adus la exasperare pe unii profesori universitari.
Ceea ce s’a întâmplat cu ocaziunea întrunirii de protestare a muncitorilor din Iaşi, care trebuia să aibă loc în ziua de 18 Octombrie, întrunire la care era să ia cuvântul şi profesorul universitar Paul Bujor — pentru a protesta contra execuţiei lui Ferrer—este un fapt ne mai pomenit în istoria universităţilor.
Un profesor universitar care vrea să-şi spue părerea într’o întrunire publică, silit să tacă, ameninţat de vocile însălbătăcite ale studenţilor —- fără ca ci să ştie măcar sensul în care profesorul îşi propusese să vorbească.
Acesta este un atentat brutal contra binelui suprem al umanităţii civilizate — contra libertăţii de a-şi exprima gândirea prin graiu. —
Contra acestui atentat să-mi fie permis a protesta din toate puterile mele.
Mă aflam student în Germania, în timpul când Bis-mark era a tot puternic, iar veneratul meu profesor,
NOUA REVISfĂ ROMÂNA
25
Ernst Haeckel, ţinea cuvântări publice în care ataca religia şi ideia de D-zeu.
Ne spunea cum reprezentanţii lui Cristos la Roma au comis timp de 12 secole cele mai teribile crime şi infamii în numele lui D-zeu; arătă dispreţul pe care religia creştină l’a profesat contra familiei; îşi băteâ joc eu multă'competenţă de enciclica celebră pronunţată în Decembre 1864, prin care Papa blestemă întreaga civilizaţie şi cultura intelectuală modernă; arătă cum sub marele inchizitor Torquemada, numai în Spania au fost arşi de vii opt mii de hcretici, iar altor nouăzeci de mii li sau confiscat averile şi au fost condamnaţi la pedepsele cele mai teribile; iar sifiliticul şi uşu-ratecul Papa Leon X — cum îl numeâ el — petreceă în beţie şi destrăbălări, spunând în mod ironic despre bogăţiile confiscate «Câte avantaje ne aduce fabula lui Isus Cristos». Concluzia cuvântărilor era: Separaţia complectă a bisericii de stat.
Patruzeci de ani acest mare naturalist şi filosof a combătut r,pri'iv igraiu şi scris religia ca un obstacol al ştiinţei, fără ca în acest timp să se fi găsit studenţi sau cetăţeni cari să atenteze la libertatea cuvântului lui, şi cu toate acestea popor mai de ordine şi mai naţionalist ca poporul şi tineretul universitar german, nu poate să existe.
Studenţii germani însă nu fac politică.
Amestecul studenţilor noştri în mişcările politice — ori care ar • fi ele — constitueşte o mare pierdere de timp pentru ei şi un mare obstacol bunului mers al învăţământului. A-i încurajâ pe această cale, este o mare greşală, preocuparea lor trebuie să fie studiul ; iar înainte de a avea aspiraţiuni politice, trebue mai întâi să înveţe a respectă dreptul cel mai sfânt şi mai preţios, acela al liberei gândiri şi cuvântări.
Dr. X. Leon.
Profesor Ia Universitatea din Iaşi.
ŞTIINŢA
CESARE LOMBROSO ŞI TEORIILE SALE ASUPRA GENIULUI
Sunt foarte rari oamenii de ştiinţă cari au putut reuşi să devie cunoscuţi şi afară din cercul îngust al activităţii lor şi să atragă asupra lucrărilor şi invenţiunilor lor şi atenţia profanilor. Cu tot progresul uriaş al presei, care nu lasă în uitare nici pe cei mai puţini dornici de reclamă dintre învăţaţi, sunt excepţionali acei specialişti cari fac să se vorbească de ei.
Unul din aceşti oameni rari şi excepţionali a fost fără îndoială şi de curând decedatul Cesare Lombroso. S’a vorbit aşa de mult de profesorul de psihiatrie din Turin; s’au scris atâtea lucrări, în cât s’ar putea forma cu uşurinţă o bibliotecă; s’a trâmbiţat în tot felul activitatea lui, încât fiecare om cu o oare-care cultură trebue să ştie cine a fost Cesare Lombroso şi ce a făcut.	.
E posibil ca şi felul studiilor sale să fi fost una din •.-..cauzele acestei atenţiuni speciale; se poate însă ca şi ■ el să fi căutat, cu studiile sale, să atragă asupră-şi a-
tenţia tuturora şi nu numai a confraţilor săi. Căci savanţii cari ajung la un mare renume sunt sau mari descoperitori, a căror descoperiri trebuiesc să străbată, cu orice preţ, aşa de mari sunt operile lor, aşa a. fost Pas-teur, CI. Bernard, Berthelot; sau sunt din acei învăţaţi cari avansează lucruri extraordinare şi prin îndrăzneala lor reuşesc să se facă cunoscuţi şi afară din cercul lor de specialitate.	...	. .
Nu ştim în ce categorie trebuie pusă activitate,a lui Lombroso : descoperirile sale n’au nici prioritatea, nici valoarea absolută unor lucrări ştiinţifice,, au însă o niare-enormă doză de îndrăzneală; nu credem însă că avansarea ipotezelor sale să o fi făcut numai din dorinţa de a se face popular: era un om prea entuziast de ştiinţa lui, prea muncitor şi prea fanatic, ca să fi fecurs a scrie lucruri în cari n’a crezut dar cari i-ar fi., permis să-şi vadă numele trâmbiţat şi slăvit.	;
De oarece Lombroso, chiar dacă are mulţi admiratori şi încă fanatici, are în schimb împotriva lui ţpate ^coaiele oficiale de antropologie şi toate facultăţile. Universităţilor în ramurile în cafe a lucrat.	;
Se poate că renumele său să-l datorească.şi faptului de a fi atins o foarte mare problemă: a psihologiei geniului, ceeace l’a făcut să fie cetit înţr’o anumită lume, care stăpâneşte de fapt toată opinia publică.
Or, ca şi teoriile sale asupra omului criminal, şi teoriile sale asupra geniului sunt aspru, combătute. ...
Ne vom opri asupra acesLor teorii ale sale, căutând a le rezuma într’un chip pe cât e posibil de succint şi a arăta toate erorile pe care le conţin.	,	,.
*	■	’-'î	■
* S|C
Pentru Cesare Lombroso geniul este o degeneres-cenţă, o anomalie a tipului normal al omului. ..Cum idioţenia, imbecilitatea, cretinizmul şi alte boli mintale sunt semne de degenerescenţă ale individului normal, tot aşa şi geniul este o abatere dela acest tip, tocmai, prin superioritatea uncr anumite, calităţi.
Ce este un degenerat?
O abatere dela normal. Prin ce se poate deosebi un degenerat de un om normal?	.
Lucrări anterioare lui Lombroso au stabilit în .psihiatrie că diferitele abateri, fie . în construcţia , aţiato-ri mică a individului, fie în fisiologia sau psihologia , lui, şi cari corespund în general la oamenii cu boli mintale, formează anumite stigmate cari caracterizează pe un anumit individ atins de o atare boală. , : .
Aceste stigmate sunt deci anatomice, fi si ologi,ce şi psihologice.	■ ■ .	.	'
Stigmatele anatomice se referă la diferite an o pi aii i cari privesc scheletul, musculatura şi diferitele organe ; stigmatele fisiologice se referă la anumite funcţiuni cari se fac într’un chip anormal; cele psihologice, privesc sfera de activitate psihică a individului: memoria, voinţa, atenţia etc., etc.	.	,	, ■ „
Am zis că. în psihiatrie se pune foarte mţilţă. bază pe aceste stigmate când e vorba de a, şe diagnostica o boală mintală; prezenţa lor, deşi e foarte folosjţoare, nu este însă absolut necesară. Şi asta, pentru, că,stigmatele de degenerescenţă se întâlnesc tot aşa; de des la indivizi .sănătoşi şi normali ca şi .la degeneraţi. Stig-
26
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
matele se găsesc la indivizi anormali dar un degenerat, nu e nevoe ca să aibă pururea aceste stigmate1) pentru ca să fie un degenerat.
A defini astăzi un om anormal e tot aşa de greu cum e a defini un om normal. Frontierile între nebunie şi sănătatea sufletească sunt aşa de delicate în cât cel mai. perspicace ochiu şi mintea cea mai fină nu le poate recunoaşte.
Şi o dată ce nu putem da o definiţie exactă a de-generescenţei, a nebuniei, cum putem spune că geniul este o degeneresccnţă, o nebunie ?
Iată prima imputare care s’a făcut teoriilor lui Lom-broso în ceeace priveşte definiţia însăşi a geniului.
De fapt, Lombroso nici n’a făcut o definiţie, el a lăsat ca să se înţeleagă doar că geniul ar fi o degene-rescenţă. Cum a procedat pentru a face ca din lucrarea lui să se poată trage o atare concluzie ?
A luat după biografiile tuturor oamenilor mari, toate acele particularităţi, cari corespundeau cu stigmatele de degenerescenţă la alienaţi şi a conchis că este o mare înrudire între geniu şi nebunie.
Spre pildă, o talie mică, un cap mare, un nas turtit, o ureche mare şi al cărei lob se lipeşte de obraz, sunt printre altele stigmate anatomice de degenerescenţă. A găsit Lombroso, că Shakespeare, Voltaire, Cristos sau Mahomet, au avut una din aceste stigmate, el a şi conchis că aceste genii ale omenirei au fost degeneraţi.
O memorie prea dezvoltată, o atenţie slabă, o lipsă colosală de voinţă, sunt stigmate psihofisiologice de degenerescenţă. A aflat Lombroso că Moliere, Goethe, Tolstoi sau Schopenhauer au avut una din aceste stigmate şi toate aceste genii au trecut drept degeneraţi.
Aceasta e metoda. Acolo unde stigmatele anatomice şi psihofisiologice nu se potriveau, Lombroso a recurs la alte defecte. Aşa, oamenii cari sunt sterili sunt exemplare de degeneraţi. Omul normal trebue să aibă descendenţi. A fost de ajuns ca să n’aibă Schopenhauer, Goethe, Aristotel sau Socrat, copii, pentru ca să fie degeneraţi.
Metoda e foarte simplă, ea este însă falşă din primul loc, căci e bazată pe lucruri cari n'au tărie, 'n’au reazăm. Am spus mai sus, stigmatele nu sunt absolut necesare unui degenerat; sunt degeneraţi, cari n’au nici un fel de stigmate.
Ca să dea însă o mai mare putere teoriilor sale, Lombroso a arătat în cartea sa asupra Gemului că au fost foarte mulţi oameni de geniu cari au suferit de diferite boli mintale. Melancolia, paranoia, diferitele afecţiuni delirante, au fost bolile câtorva oameni de geniu şi deci şi asta învederează, după Lombroso, degenerescenţă lor. Mai mult, pentru a arăta legătura între geniu şi degenerescenţă, Lombroso a publicat câteva lucrări admirabile, scrise de nebuni din azile de alienaţi. Prin urmare, ar reeşi după dânsul, că de oarece sunt genii cari au fost nebuni, sunt şi nebuni geniali.
Or şi aci e o mare greşală a lui Lombroso şi e de mirat ca un om care a fost un eminent psihiatru să fi putut face astfel de erori.
1) Magnau şi Legrain.ţLes D6g6ner6s. Paris, Rueff. 1895.
Am spus că între omul normal şi nebun e o graniţă foarte delicată. Afară de stigmatele de degenerescenţă, cari pot fi deopotrivă şi la un om sănătos şi la un nebun, sunt boli mintale de cari suferă şi omul sănătos şi nebunul, dar omul sănătos, cu toate aceste boale, e sănătos pe când nebunul e nebun.	.	;
Să luăm spre pildă melancolia. La baza acestei boli este o senzaţie sufletească dureroasă şi continuă. In manifestările slabe ale acestei boli, când durerea nu e aşa de puternică, melancolicul poate continua munca sa şi nimeni nu-1 poate numi pe un atare individ, nebun. Câţi oameni sănătoşi, inteligenţi, au idei triste, dureroase, fără a fi nebuni ? Când însă durerea aceasta, ideile acestea dureroase, îl împedecă pe un om de a mai judeca şi a munci, şi el e tot prada melancoliei celei mal negre, atunci acest individ e nebun.
Prin urmare gradul, intensitatea aceleiaşi afecţiuni face pe un om să fie nebun, pe altul normal.
Dar câte alte boli mintale, cum sunt ideile obsedante, exaltarea maniacă, mania religioasă, etc., nu sunt şi la oamenii normali ca şi la nebuni, dar se deosibesc numai după gradul şi intensitatea lor ?
Prin urmare, dacă limita între nebunie şi normal e aşa de delicată, se înţelege că se poate ori când demonstra că geniul sau talentul sunt degenerescenţe. E imposibil că între aţâţi oameni de valoare, cari au trăit viaţa mai intens ca alţii, despre cari ne-au rămas amănunte mai multe asupra vieţii lor, să nu găsim tipuri cari să nu fi fost la frontiera aceasta, care e aşa de delicată, între sănătate şi nebunie.
Când e aşa de greu pentru toată omenirea de a se fixa precis limitele dintre nebunie şi normal, de ce ar fi mai uşor pentru geniile şi talentele ei, să se precizeze aceste graniţe. Oare ele nu intră în cadrul însăşi al omenirei ?
Aceasta e a doua greşeală a teoriilor lui Lombroso asupra geniului: aceea de a fi fixat prea rigid limitele între normal şi nebunie, ceea ce ştiinţa psihiatrică n’a putut încă hotărî. El şi-a clădit un sistem pe ceva nehotărât şi de aceia teoriile sale asupra geniului au şi căzut aşa de uşor sub critica severă a ştiinţei.
*
* *
Un tânăr medic psihiatru Marcel Reja a publicat o lucrare de curând asupra Artei la nebuni. In acea carte găsim o admirabilă definţie a nebunului. Nebunul se deosibeşte de omul sănătos pentru că el e sclavul mişcărilor, ideilor sale în loc să le diriguiască el.
Şi această definiţie e şi adevărată. Ea stabileşte deosebirea între nebun şi normal. Omul normal poate suferi de melancolie, de anumite apucături maniace, să aibă diferite idei obsedante, dar omul normal le conduce el aceste idei şi ştie când să le puie frâu; nebunul însă e sclavul mişcărilor acestor idei. De aceea se poate că foarte mulţi oameni de geniu să fi suferit dc/'boli mintale, cum suferă foarte mulţi oameni normali de aceste boli, dar nu ele îi conduceau ci boalele erau sub stăpânirea voinţei lor.
Că de multe ori s’au lăsat stăpâniţi de aceste afecţiuni, se poate, dar ei le conduceau pururea. D. Marcel Reja în cartea sa de care amintirăm, spune ; Anumite
noua revitsă română
27
poeme ale lui Victor Hugo ca Plein mer, Plein Clei nu vă fac impresia că sunt adevărate deliruri de grandoare, dar pe cari logica le conduce. Or astfel de deliruri nu au nebunii !
Analogia între delirul nebunului şi al poetului, savantului, geniului, e evidentă dar e numai superficială. Controlul rezonabil pe care nebunul, cel mai puţin atins, nu’l poate exercita de cât cu mare greutate, poetul cel mai exaltat îl exercitează fără să-şi dea seama.
Judecata lui veghează şi observă; ea ştie să o oprească la momentul dorit.
E drept că mulţi poeţi şi scriitori, şi chiar savanţi serioşi, în momentele lor de concepţie sunt într’o stare pe care ipnotizorii o numesc «o stare secondară» şi pe care noi o numim inspiraţie. Această stare se poate obţine printr’un chip artificial. Aşa, mulţi oameni de talent, întrebuinţează diferite băuturi excitante: alcool, cafea, alţii au anumite apucături cari îi conduc la inspiraţie : aşa unii trebuie să se îmbrace elegant, alţii să se culce pe jos, alţii să fie culcaţi în pat; nu ştiu care scriitor avea nevoie de comprese calde la cap, ca să poată lucra.
Or această stare de inspiraţie Zola o căpăta lucrând zilnic la aceiaşi oră. Obicinuinţa era pentru el excitantul cel mai bun.
Această «stare secundară» sau «inspiraţie» a făcut pe Lombroso să considere geniul ca o nebunie. Dar câţi oameni cari n’au făcut nici o descoperire, cari fac meşteşugurile cele mai normale n’au nevoie de fel de fel de excitante şi nu se dedau la manii ridicule ca să poată lucra.
Ceea ce face deosebirea între nebun şi omul sănătos e controlul pe care ultimul îl poate face asupra sa. Şi omul de geniu ca şi ori-ce om sănătos are această putere de control.
D. Charles Richet în prefaţa sa la cartea lui Lambroso Omul de geniu compară geniul cu don Quichotte şi Sancho Panca lui Cervantes.
Don Quichotte are idei grandioase, el e gata să reformeze omenirea, se bate cu morile de vânt, se plimbă prin lume ca un somnambul. Alături de el vine Sancho Panca care îl opreşte deseori cu spiritul lui critic de a face unele nebunii.
Fiecare om de geniu trebuie să aibă în el şi pe Don Quichotte şi pe Sancho Panca. Unul îl va împinge la lucruri extraordinare, celalt trebuie să-l reţie în altele. Nebunul se deosibeşte de geniu pentru că n’are decât pe Don Quichotte, Sancho Panca îi lipseşte.
Dar pentru ce numai geniul să fie comparat cu aceşti doi tovarăşi din cartea lui Cervantes ? De ce omul normal, omul sănătos, să nu fie şi el comparat cu Don Quichotte şi Sancho Panca ? Oare orice om n’are idei mari, dorinţi nebune, credinţi fără limite, aspiraţii extraordinare, fantazii fără pereche—şi n’are nevoie oare de un control ca să’l oprească şi să nu’l lase a trece graniţa sănătăţii şi a trece în ţara nebunilor? N’are oare pentru aceasta nevoie de logicul Sancho Panca ?
Comparaţia lui Richet se poate aplica tot aşa de bine şi omului normal; şi greşeala cea mare a lui Lombroso e de a fi dorit să scoată pe geniu din mijlocul omenirii. Şi căutându-i un loc s’a văzut obligat să’l a-
runce în casa de nebuni. Or dacă am vrea să urmăm procedeul lui Lombroso, am putea ori când să vârâm toată omenirea printre nebuni.
Geniul n’are nimic deaface cu o boâlă a creerului. El poate fi cel mult o anomalie a sistemului cerebral, prin complexitatea fibrelor de asociaţiuni ce cuprinde, Putem noi cunoaşte cauzele determinante ale acestui fenomen ? Bine înţeles că nu, şi tocmai aci rezidă ultima eroare a lui Lombroso, de a fi vorbit într’un chip prea sentenţios într’o chestiune în care era nevoie de multă băgare de seamă.	,	;
Geniul nefiind o nevrosă şi nici o degenerescenţă, este în schimb freamătul vital al întregei omeniri, unit cu cea mai superioară seninătate intelectuală, cum spune Remy de Gourmont.
Se poate că au fost printre scriitori şi oameni cu ticuri şi cu manii, oameni cari au frizat nebunia, cum sunt şi în restul muritorilor—oameni normali şi anormali, în orice caz până astăzi n’a eşit nici un poem nemuritor şi nici o operă neperitoare dintr’un azil de nebuni—orice va voi să susţie Lombroso.
Şi ni se pare că această constatare nimiceşte cu desăvârşire definiţia savantului italian că geniul ar fi o nebunie.
Dr. I. Duscian
LITERATURA ŞI TEATRU
A. C. CUZA
Poezii, Epigrame, şi Cugetări în proză. Vălenii de Munte 1909 p. 232.
Cine mai cunoaşte astăzi pe d-1 A. C. Cuza ca poet ? Versurile d-sale, pe cari le scoate acum în o nouă ediţie, se tipăreau înainte de asta cu două decenii. Li s’a făcut atunci o primire în doi peri, ceea-ce, probabil, l-a îndemnat să se consacre altor preocupări. D-sa este cunoscut cititorilor de astăzi mai mult ca agitator de probleme sociale practice, ca de pildă antialcoolismul şi antisemitismul. Iar literatura-i de ocazie, cum sunt cele câte-va pamflete rimate, sau cum a fost articolul d-sale despre naţionalitatea în artă din «Făt-frumosul» lui Gâr-leanu, n’au găsit de loc apreciatori entusiaşti.
Scriitori de aceştia, cari îşi fac apariţia cu oarecare impetuozitate, muncesc la început cu stăruinţă, atacă îndrăzneţ toate genurile literare şi, obosiţi de grabă, se pierd în banalităţi şi se retrag la alte îndeletniciri, se cheamă diletanţi. Iar un diletant pur este şi d-1 A. C. Cuza în versurile sale. D-sa este unul din acei mulţi contimporani ai lui Eminescu, cari, sub vraja maestrului, porniseră să-i imite gândurile şi forma în care le exprima, având ca dar dela natură numai un dram de talent de versificare.
Atât forma lirică şi satirică a lui Eminescu, cât şi frânturi întregi de imagini şi potrivri de cuvinte şi de rime de-ale acestuia, le regăsim în poezioarele lui A. C. Cuza într’o asemănare adese-ori jignitoare. Citiţi chiar poezia lui dela începutul volumului şi veţi întâlni strofe eminesciane :
28
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Tu eşti un vis, acel dintâi Şi cel din urmă poate,
Şi fără tine trislc-mi par Şi ne’nţelese toate.
Dar chip cu-al tău asemănat Nu-i în puterea firii,
Şi veşnic tu vei rămânea In lumea închipuirii...
Pecetea aceluiaşi mare poet liric al nostru o zărim şi în poeziile, cu o notă mai şăgalnică, ale d-lui Cuza, că de pildă în «Ţie»:
De când mă lot uit la tine Chipul tău m’a scos din minţi,
Eşti atât de drăgălaşă Când la mine te alinţi.
Şi privind cu ’nduioşai'e
■	Ochişorii tăi isteţi,
Am văzut atâta farmec Şi atâtea frumuseţi,
Că de-alunci mă arde'n taină O văpaie de dorinţi,
Eşti atât de drăgălaşă Când la mine te alinţi.
Acest «atâta» farmec şi «atâta» de drăgălaşă, care dă strofelor lui Eminescu o nuanţă specială, nu e greu de recunoscut. Deasemenea ne par cu totul cunoscute versurile de cuprins reflexiv ale d-lui Cuza. Cetind «Cogitanda» d-sale şi analizând puţin filosofia rimată ce coprinde, nu e greu să descoperim în ea o simplă parafrazare încâlcită a < Glossei» lui Eminescu. Intîilnim acolo rânduri ca;
.... Ci cu mintea liniştită Tu gândeşte şi socoate,
Că şi’n lumea cea de visuri înţelesul lor le-au toate,
... Fărmături din lot îutregul jYe trudim a-l înţelege,
Nepătruns rămâne veşnic Ori ce-om face, ori ce-om drege.
Deci lipsa desăvârşită de originalitate este întâia vină a poeziilor d-lui Cuza. Şi, de nu ne înşelăm, nu Eminescu singur este pus la contribuţie. Pe ici colea se iveşte şi maniera lui Heine. Şi se întâmplă uneori că până şi maxime celebre, răspândite pretutindeni, îi servesc de subiecte poetice. Aşa de pildă din nemţescul Ernst ist das Leben, lieiter ist die Kunst», d-sa face strofa:
Căci viaţa-i haos de durere Dar arta-i pururea senină.
Ceeace-i aparţine numai d-lui Cuza sunt câteva poezii lirice în genul lui Şerbănescu, romanţe uşoare, femenine, cu mici cochetării sentimentale, — un fel de versuri de album, cum se scriau şi se cântau pe vremuri. Se vorbeşte în ele de vremea care trece, de iluziile cari mor şi de doruri neîmplinite. Unele sunt mai curăţele, ca populara romanţă «Te chiamă privighetoarea». Cele mai multe însă sunt din lumea «Micului dor» şi nu se ridică întru nimic mai pe sus de fecunzii noştri trubaduri erotici, cari banalizează cu
atâta zel sentimentele cele mai curate. O singură dovadă a acestui gen primitiv:	-
Tu ce-mi sbori voios în cale,
Rândunică, draga mea,
Spune-i că, zdrobit de jale,
Tot gândesc, plângând, la ea.	-
Vânt, ce fugi de plaiuri falnic Sbori spre draga ce iubesc,
Şi-i şopteşte cu glas jalnic
Că, plângând, la ea gândesc	.
Iar tu, lună argintie,
Tu priveşti în al meu gând,
In zadar ţi-aşi spune ţie	■
Că la ea gândesc plângând ...
In aceste modele de «Mica poezie» d-1 Cuza este de cele mai multe ori de o rară sărăcie de imagini, iar câte-odată de o emfază umoristică. Cine nu va râde citind de pildă invocaţii de felul acesta:
„Salutare, salutare, cocostârg /■'
Dar dacă din aceste motive opera poetică a d-lui Cuza nu prezintă nici un interes artistic, volumul îşi are şi partea sa de cugetare, care caută să stabilească autorului reputaţia de scriitor. In pieptul d-sale, pe cum se vede se zbat două suflete, unul de poet şi altul de cugetător. Ori cât aceste suflete au căutat să se îmbine în mod armonic, ele n’au reuşit, căci a biruit «cugetătorul».
Din fondul câtor-va poezii, din monoloagele d-sale cu reflexiuni sociale, din mormanul de epigrame satire şi cugetări, se desprinde figura unui filosof acru şi înrăit. Suferind greu de apostolomanie, se improvisează în apărător al virtuţii şi biciuitor al păcatelor, de cari geme lumea şi societatea de astăzi. Socoti ndu-se cu modestia care-1 caracteriză, drept un mic Uebermensch se ridică singur la o înălţime ameţitoare, de unde priveşte cu dispreţ suveran la cei de jos, trimiţând fulgere împotriva lor. Ca un fir negru se ţese această grandoare în toate produsele cugetării d-lui Cuza, ară-tându-ni-1 drept un moralist rece, antipatic şi obsedat de sine.
Lipsit de humor şi seninătate, în epigrame d-1 Cuza întrebuinţează arma satirei vulgare şi a cuvintelor triviale. Singura d-sale forţă, prin care a răuşit să-şi răspândească un număr de epigrame, este jocul de cuvinte aplicat cu abilitate. In acest gen se apropie une-ori de talentul d-lor Cinci nat Pavelescu şi Teleor, cari însă nu recurg nici odată la cuvinte drastice pentru forţarea notei satirice. Cât pentru eşirile d-lui Cuza împotriva criticilor, din partea cărora se pare că a avut mult de suferit, oricine poate să vadă, că acele numai sunt satiră, ci pur şi simplu un rânjet de om chinuit şl fără noroc în cariera sa de scriitor.
Cât de mare este nepotrivirea între pretenţiile apostolice şi îndrumătoare ale d-lui Cuza şi între ceea-ce produce în adevăr, se poate controla şi din «Cugetările în proză» dela sfârşitul acestui volum. Filozoful nostru, departe de a fi original şi uriaş în concepţiile sale, este de cele mai multe ori de o banalitate uimitoare, editând, ca adevăruri nouă, lucruri ştiute de toţi şi spuse de alţii. Să-cităm câte-va exemple:
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
ig
1.	Viaţa în sine îşi are scopul ei.
2.	Neadevărul de sine se zdrobeşte; adevărul de sine triumfă.
3.	Iubirea adevărată e jertfire de sine.
4.	Semănaţi idei, ca să culegeţi fapte.
5.	Timpul e avuţia cea mai scumpă...
6.	A pricepe este mai important, decât a şt).
7.	E mai uşor a cuceri inima unei femei, decât a o păstra..
Filosofia aceasta simplistă, culinară, a d-lui Cuza nu
este de loc schinteierea unei inteligenţe strălucite şi ne aminteşte deprinderile similare ale d-lui Iorga, care şi d-sa are, în volumul de maxime, perle ca masiv nu e solid» sau alb nu e negru...
Cu asemenea versuri imitate şi cu gânduri atât de profunde şi de originale, va înţelege ori şi cine că, pentru acest volum, nu putem socoti pe d-1 Cuza ca o apariţie serioasă în mişcarea noastră literară. Cu alde «salutare, salutare, cocostârg»... nu trece nimeni pragul nemuri rei.
II.	Chendi.
TEATRUL NAŢIONAL: Corbii
piesă în 4 acte
de Henry Becque tradusă de d-1 M. Sadoveanu
Fără îndoială, ca să fii bun autor dramatic, trebue să fii înzestrat cu darul de observaţie; trebue să fii în stare să «vezi» bine în sufletele oamenilor, ca la rândul tău să poţi crea fiinţe reale, trăind pe scenă aşa cum se trăieşte în viaţa adevărată. Dar atât nu e destul, căci de-ar fi destul, atunci ar însemna că orice scenă din realitate ar putea fi adusă în teatru, numai cu condiţia ca să fie bine studiată şi redată. Nu. Autorul dramatic e artist înainte de toate şi de aceia pe lângă putere de observaţie—o calitate ce o are şi omul de ştiinţă—îi mai cerem şi calităţi artistice.
Printre aceste calităţi care deosibesc pe artist de omul de ştiinţă, numărăm în primul rând imaginaţia şi poezia. Fără de ele nu se pot plăsmui opere de artă —ci cel mult se pot imita cu o exactitate uimitoare scene din realitate. Dar asemenea imitaţii fidele ale realităţii, lipsite de imaginaţie şi poezie, oricât s’ar chema «o anumită şcoală artistică» nu realizează condiţiile şi scopul artei; ele ne dau în loc de iluzittnea realităţii însăşi realitatea şi de aceea nu produc asupra spectatorului acea «delectare senină» care e ţinta oricărei adevărate opere de artă.
Corbii, piesa lui Ilenry Becque, face parte dintre aceste opere ale şcoalei naturaliste, în care observarea şi redarea exactă a realităţii sunt marile,—dar şi singu-rilc merite ale autorului.
E vorba în această piesă de exploatarea unei văduve şi a copiilor ei de către nişte oameni fără milă, cari ştiind-o fără pricepere şi neocrotită vor să-i răpească toată averea rămasă dela soţul ei:—Văduva Vi-gneron după moartea neaşteptată a soţului, un fabricant bogat, rămâne cu patru copii, un băiat care se grăbeşte să intre numai decât în armată (de ce?) şi trei fete Judita, Maria şi Blanca. Blanca e logodită de mult cu un tânăr nobil, de Saint-Genis pe care îl iubeşte atât de mult încât s’a grăbit să-i «devină nevastă» înainte de căsătorie.... Abia a murit bătrânul şi iată că toţi oamenii cu care el era în relaţii, cunos-
când inexperienţa celor râmaşi în urma lui, năvălesc ca nişte corbi să le răpească toată moştenirea. Printre aceşti «corbi» se disting prin rapacitatea lor, Teissier, fostul tovarăş al lui Vigneron, un bancher bătrân, avar şi lubric şi Bourdon notarul casei, cinic şi şarlatan. Vin apoi «corbii» mai mici, arhitectul, tapiţerul, etc. Fireşte, ei reuşesc lesne şi iată-le pe sărmanele Vigneron, păşind repede spre mizerie. Logodnicul Blanchei, simţind că s’a dus zestrea, se face nevăzut şi maică-sa, D-na de Saint-Genis, o bătrână cochetă şi intrigantă, vine în persoană să comunice bietei Blanche că fiul ei îşi retrage promisiunea. (O cruzime inutilă şi nefirească ; putea foarte bine să-i scrie). De ruşine şi de durere, Blanche înnebuneşte. De sigur că nenorocitele femei ar fi fost reduse să cerşească dacă în ultimul moment, Teissier n’ar fi prins o slăbiciune pentru una din fete, Maria, care pentru a-şi scăpa familia, primeşte să devină soţia acestui bătrân ruşinos, ceeace înseamnă pentru ea moartea tinereţii ei.—
E un şir de scene sornbre, brutale, reale poate—se zice că Becque a reprodus fidel nişte fapte identice întâmplate familiei sale— redate fără îndoială cu o mare putere de adevăr şi cu multă vigoare, dar care n’au nimic din seninătatea artistică.
Becque n’a fost un iubitor de oameni şi chiar de n’am şti dela biografii săi c’a fost toată viaţa un misantrop, personagiile Corbilor ne dovedesc ce idee exagerat de rea avea despre semenii săi.
Dar dacă e destul de greu să privim atâta urâciune şi mizerie sufletească, câtă a grămădit autorul. în cele din urmă trei acte ale piesei sale, ne e peste putinţă să mai suportăm şi plimbarea pe scenă a nebunei Blanche, ca să vedem cum i se toarnă pe gât o lingură de supă. Asemenea privelişti penibile intră în domeniul patologic şi acolo suntem dincolo de artă. Nu ne mai mirăm, cu asemenea scene, că un critic francez a spus de, «Corbii» că face parte prin excelenţă din acel teatru, numit «theâtre cruel».
Corbii e o lucrare exclusiv descriptivă, fără nici un conflict. De o parte, patru femei, slabe, care plâng în-tr’una şi n’au nici voinţa nici puterea de ase opune; de alta, un şir de indivizi, răi, iscusiţi, cari merg uniţi ca să le exploateze. Intre cele două părţi e o disproporţie imensă care face cu neputinţă un conflict şi care calcă regulile artei dramatice.
O astfel de piesă reclamă o interpretare superioară, nuanţată, discretă, dar caldă şi viguroasă în acelaş timp, pentru ca publicul să poată suporta tot ce e penibil—şi e mult de tot— în ea şi să poată admira preciziunea şi măestria cn care sunt descrise caracterele principalelor personagii—singurele calităţi, cum spuneam, ale piesei. Dar aceasta nu s’a întâmplat cu interpetarea ce-au dat artiştii Teatrului Naţional operii de căpetenie a lui Henry Becque. In afară de d-1 Petre Sturza care a fost foarte elocvent şi viguros în notarul Bourdon şi de d-ra Macri, care a jucat rolul Blanchei cu distincţie, dovedind că are o şcoală excelentă şi că promite mult pe viitor—restul rolurilor principale au fost jucate slab ori declamatoriu. Au reuşit mai bine. în roluri epizodice, d-nii Gogu Mihăilescu, Al. Mihălescu şi Duţulescu.
3o
NOUA REVISrĂ ROMÂNĂ
COMPANIA DRAMATICĂ DAVILA Refugiul de Dario Niccodemi tradusă de d-1 G. Me-taxa-Doro.—Doi cocoşi de Tristan Bernard
Refugiul este cea mai frumoasă piesă franţuzească jucată în ultimul timp la noi. Autorul ei, italian de origină, după ce a petrecut mai mult timp în sudul A-mericei, s’a stabilit la Paris unde se ocupă de teatru, şi e foarte apreciat îu cercurile artistice. Influenţa ori-ginei italiene pe de o parte şi aceea a spiritului francez pe de alta, se întrevăd lesne în piesa lui Niccodemi. Găsim în ea în acelaş timp, pasiunea şi poezia teatrului italian, aşa cum l-au scris în zilele noastre, Giacosa şi Bracco—precum şi vioiciunea dialogului şi meşteşugul scenic al autorilor francezi contimporani. Ceeace mai ales dă preţ Refugiului e minunata analiză sufletească a personagiilor, redată cu o extraordinară plasticitate, ca în cele mai bune opere de «commedia psico-logica». Personagiile Refugiului fac parte dintr’olume cu o viaţă sufletească subtilă şi complexă. Dacă autorului unei asemenea piese i se cere o deosebită intuiţie psicologică şi multă imaginaţie constructivă, actorilor chemaţi să interpreteze rolurile, li se cere multă inteligenţă, şi o artă aleasă şi bogată în mijloace de exprimare, iar spectatorilor dintr’un mediu social străin de piesă, li se cere putinţa de adaptare, ca să înţeleagă şi să simtă sbuciumările sufleteşti ale unor fiinţe cu o viaţă mai complicată decât aceea ce ei o duc în toate zilele.
Gerard de Volmieres, pictor, parizian, află că soţia sa Julieta îl înşală cu un bun prieten al său, Louis de Saint Airan. El nu comunică nimănui ceeace a aflat nici chiar celeia ce-1 necinsteşte, ci îşi ţine ascunsă durerea, îşi înfrânează mânia dar se retrage pentru totdeauna la ţară, într’o casă pe care o botează «Refugiul». Sufletul lui e însă zdrobit căci a iubit mult pe Julieta. Trec ani fără ca el să destăinuiască ceeace-1 îndurerează. In locul dragostei a venit indiferenţa faţă de toţi şi de toate. Singura-i consolaţie e arta lui. Zadarnic încearcă Julieta să-l scoată din mutismul său; el rămâne acelaş, nepăsător. Iată însă că acolo la- ţară, în casa unde s’a refugiat să caute odihnă şi uitare, soseşte să petreacă mai mult timp, o familie prietenă, familia Lacroix. Printre membrii familiei se află o fată de 28 ani, d-ra Dora Lacroix, o fiinţă apasionată, care toată viaţa ei a căutat un om care s’o iubească dar n’a găsit decât aventurieri ce o curtau pentru zestrea ei mare. A fost deseori logodită dar desgustată mereu de logodnicii ei interesaţi, îi respingea în ultimul moment. Acum, când e cu părinţii ei în vizită la familia Volmieres, ea e iarăşi logodită. Logodnicul ei nu e altul decât Louis de Saint-Airan, prietenul lui Gerard. Dora are şi faţă de acest logodnic aceleaşi sentimente ca faţă de cei din trecut.
Intre această fată deziluzionată şi între cellalt «de-sanchante», Gerard, se aprinde o dragoste puternică. Dora devine amanta lui Gerard.
Este interesantă şi adevărată psichologia lui Gerard. Ceeace îl apropie mai întâi de Dora, e instinctul de răzbunare, dorinţa de a răpi logodnica, aceluia ce odinioară J-a luat soţia... Dar sufletul lui dornic de dra-
goste, prinde să iubească adevărat şi puternic—şi locul sentimentului meschin îl ia o pasiune puternică şi sinceră. Răzbunarea a fost un imbold ; ea a dispărut însă cu totul dintre actualităţile sale sufleteşti.
Când acum, într’o bună zi, soţia sa vine să-l mustre din nou şi cu multă violenţă pentru indiferenţa lui faţă de dânsa, Gerard isbucneşte, îi spune cum ştia tot, cum a tăcut pentru a nu face scandal şi a nu amărî bătrî-neţele mamei sale pentru care are o adâncă pietate filială şi îi mai spune cum de atunci i-a devenit indiferentă, iar sufletul său e fermecat acum de o altă femee. E o scenă minunată aceasta, de un dramatism frumos şi concentrat. Julieta cade zdrobită, are o isbucnire de gelozie contra celeilalte; din această gelozie renaşte dragostea ei de altădată—de mult stinsă—pentru Gerard, pe care simte acum că-1 pierde. Cine cunoaşte psichologia femeii ştie cât e de adevărată această observaţie, cum adesea gelozia e generatoare şi regeneratoare de iubire.... Iar cândjulieta se convinge că soţul ei nu o mai poate iubi niciodată pe dânsa, căci atât de mult o iubeşte pe Dora, atunci dragostea ei devine abnegaţie pentru cel iubit. Astfel, atunci când Saint-Airan (în urma unei explicaţii violente ce a avut cu Gerard) spune Dorei, care îl respinsese ca şi pe ceilalţi logodnici, să nu se încreadă în dragostea lui Gerard pentru dânsa, căci e o dragoste falşă, de răzbunare, iar Dora, amărîtă vrea să plece departe şi să-l uite pe Gerard, — atunci, Julieta intervine şi asigură pe Dora că Gerard o iubeşte sincer, şi că o iubeşte numai pe dânsa. Şi această scenă în care Julieta, cu sufletul distrus de durere, duce dragostea ei pentru Gerard, până la atâta sacrificiu încât să-i readucă pe Dora, numai ca să-l facă fericit, ştiind bine că această fericire înseamnă distrugerea ei, căci Gerard va divorţa şi se va căsători cu Dora, —şi această scenă zic—cu care se încheie piesa,— pe cât e de conformă cu logica afectivă a femeii, pe atât e de frumoasă şi de mişcătoare.
Dacă Refugiul a plăcut atât de mult la noi, dacă frumuseţile acestei piese au fost atât de apreciate şi au mişcat adânc pe spectatori, aceasta se datoreşte excelentei interpretări ce i-a dat compania Da vila. D-na Lucia Sturza, în Julieta, a făcut o creaţiune care ar figura cu succes pe orice scenă apusană. A jucat cu toată distincţia, nobleţă şi sinceritatea reclamată de personagiul Juliettei de Volmieres. Iar în Dora Lacroix nu ştim dacă vre-o artistă străină ar putea juca cu mai multă pasiune şi inteligenţă ca d-ra Voiculescu. Acea feminilitate apasionată a acestei fiinţe, domnia-sa a redat-o cu o frumuseţe nespusă, dându-ne una din cele mai frumoase creaţiuni ale d-sale. In Gerard au jucat atât d-1 Davila cât şi d-1 Bulandra şi jocul amândorora a fost frumos. Numai că d-1 Davila a avut mai multă prestanţă în scenele de concentrare sufletească iar d-1 Bulandra mai multă căldură şi vibraţie în scenele de revoltă, şi când vorbeşte de dragoste. In Louis de Saint-Airan, d. Storin ne-a arătat că e un adevărat artist, printr’un joc energic, demn şi foarte distins. In roluri secundare, d-ra Teodosian, d-nii Bulfinsky, Stănces-cu, Kaner etc., au complectat cu talent ansamblul. Piesa a fost montată cu o eleganţă şi o pricepere artistică cum
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
3*
nu s’a văzut până acuin pe vreo scenă de-a noastră
' . * ,
* *
După reprezentaţiile atât de frumoase ale Refugiului, compania Davila a avut greşita inspiraţie să joace — de altfel pentru o singură dată — Doi Cocoşi, o «po-chadă» de prost gust de Tristan Bernard, cu prea puţin spirit şi acela foarte eftin ori chiar indecent. Pe deasupra, piesa a fost rău şi pe alocuri vulgar jucată, ceeace a contribuit mai repede — â quelque chose malheur est bon... — la căderea ei.
.	Eugen Porn.
NOTE $1 D1SCUŢ1UN1
RĂSPUNS DOMNULUI LOVINESCU
(Scrisoare către Directorul Nouei Reviste Româţie).
Domnule Director.
Cu prilejul reprezentărei piesei mele «Noaptea învierii» D-l Lovinescu îşi desgroapă morţii. Se foloseşte de faptul că cronicarul dramatic al revistei D-v. a găsit o apropiere de subiect între piesa mea şi a D-lui, ca să publice o scrisoare din rândurile căreia se desprinde o invidie neînţeleasă şi mai ales un fel de „reclamă“ pe care d-l Lovinescu—un critic de seamă, dar un scriitor de teatru nul—vrea să ’şi-o facă în jurul unei piese, uitate, despre care nu ştiu ce părere aveţi d-v., dar eu o socot o copilărie a unui nepriceput în Teatru.
D-l L, care până mai deunăzi îmi era un preţios prieten, (dovadă e o corespondenţă urmată între noi doi, pe când d-lui era la Paris), are aerul să mă ia de sus în scrisoarea adresată d-voastre şi-mi vorbeşte ca un profesor unui student. Face rău d-l L. pentru că or ce om de bun simţ ’i-ar spune că fapta d-sale nu e a unui profesor, ci a unui reclamagiu care pare că strigă în drumul mare : «Staţi! am scris şi eu o piesă, dar n’am avut noroc.., etc... etc !».
Sunt împotriva obiceiului de a răspunde criticilor ce ţi se fac. Fie-care e liber să scrie ce vrea şi nu i se cere de cât să fie nepărtinitor şi cuviincios. Cazul Lovinescu, însă, prezintă un oare care interes, şi mă grăbesc să răspund nu pentru a lămuri opinia publică, ci pentru a lămuri pe d-l «Profesor» Lovinescu.
D-l I.. ca profesor trebue să fi citit mult şi prin urmare trebue să i se fi întâmplat să întâlnească în literatura universală subiecte scrise de câte doi sau mai mulţi autori.
Subiectul unui roman sau al unei piese de teatru np eşte de fel proprietatea celui care ’l-a scris, pentru că aceiaşi învinuire am putea-o face întregului teatru ‘clasic francez care ’şi-a luat subiectul dela Greci şi dela Romani. (Cazul: Avarul lui Moliere şi Aulularia lui Plaut e cunoscut tuturora). Cea ce mă miră însă foarte mult, e că d-l L. are aerul să spună că subiectul pe care ’l-am tratat şi eu în «Noaptea Invierei» este al «d-lui». De ce ?—Dacă ar fi citit cu mai multă luare aminte articolul criticului dela Noua Revistă Română ar fi văzut,—lucru de altfel pe care mi ’l-au spus toţi care au vorbit de piesa mea — că, e o asemănare de subiect cu «Therese Raquin», romanul lui Zola. îmi
place să cred că Zola ’şi-a scris romanul înainte ca d-l L. să-şi fi scris piesa şi prin urmare subiectul nu e nici al meu, nici al d-lui L. ci al lui Zola. D-l L. zice: «Piesa lui Ii. e a mea!!?» dar dacă ar învia Zola cum ’şi-a înviat d-l L. piesa şi ar spune: «Foarte bine dar şi piesa lui L. nu e a lui ci a mea!!?» Ne-am înfunda rău de tot şi „reclama11 ne-ar fi de prisos. Prin urmare de subiect să nu mai vorbească d-l Profesor care în cazul acesta face d-lui pe şcolarul faţă de Zola.— D-l L. se supără grozav. Zola însă care n’aveâ ne-voe să vorbească „singur, despre el“ nu s’ar fi supărat pentru-că iată ce scrie după reprezentaţia piesei :
«L’espionnc» de Sardou.
«j’ai le regret, en terminant, d’avoir â prendre la parole pour un fait personnel. Dans un de mes der-niers romans, Son Excellence Eugene Rougon, j’ai moi aussi deux grandes dames, la comtesse Balbi et sa fiile Clorinde qui courrent Ies villes de plaisir et le monde de la politique, comme la marquise de Rio Zares et sa fille Dora (In piesa lui Sardou. N. S.) l’une cher-chant a marier l’autre. Ma Clorinde corespond avec un gouvernement etranger. Ma Clorinde epouse un diplomate et se trouve melee au meme milieu que la Dora de M. Sardon. Enfin dans le chapitre IlI-e de mon roman, mes deux etrangeres sont posees comme Ies deux etrangeres de M. Sardou, au premier acte, avec des details de grande analogie. Dieu me garde d’insi-nuer que M. Sardou a lu mon livre avant d’ecrire sa piece! Les ressemblances s’arretent lâ et Ies deux ac-tions sont completement differentes. Seulement comme je puis avoir l’idee de mettre Son Excellence Eugene Rougon au tlieatre, et que mon point de depart, mon premier acte, sera identiquement celui de M. Sardou, il faut bien que je prenne mes precautions. Voilâ qui est fait.»
Fireşte; de ce ar fi subiectul numai al lui Zola ? Şi Sardou răspunde mai târziu foarte liniştit, că dacă e vorba de subiect sânt două piese cu faimă mare: una scrisă de Moliere şi alta de Beaumarchais, care se aseamănă ca... (hai, să nu ne mai facem reclamă):
D’fîCOLE DES FEMMES LE BĂRBIER DE SEVILLE
(MOLlfeRE)	(BEAUMARCHAIS)
Arnolf, e bătrânul tutoral unei fete tinere Agncs, îndrăgostit de pupila sa care nu-1 poate suferi, pentrucă iubeşte pe tânărul Horaţiu.
Zadarnic Arnolf o îngrijeşte ca ochii din cap şi caută să-i surprindă pe Agnes şi pe Horaţiu.
Pupila şireată corespunde cu Horaţiu, îl primeşte chiar în casa tutorelui ei. La urmă Arnolf crede că a sosit momentul să se căsătorească cu Agnes-, dar aceasta dă de veste lui Horaţiu care o răpeşte şi se căsătoreşte cu ea in necazul- lui Arnolf care trebue să aprobe căsătoria.
Bartholo e bătrânul tutor al unei fete tinere Rosina, îndrăgostit de pupila sa care nu’l poate suferi, pentru că iubeşte pe Ahnaviva.
Zadarnic Bartholo o îngrijeşte ca ochii din cap şi caută să-i surprindă pe Rosina şi pe Ahnaviva,
Pupila şireată corespunde cu Ahnaviva, îl primeşte chiar în casa tutorelui ei. La urmă Bartholo crede că a sosit momentul să se căsătorească cu Rosina; dar ea dă de veste lui Ahnaviva care o răpeşte şi se căsătoreşte cu ea în necazul lui Bartholo care trebue să aprobe căsătoria
Avea dreptate şi Sardou.
D-le Director, ar trebui să-mi daţi revista pe cinci numere numai mie ca să pot arăta câte asemănări de subiecte există în literatură. D. L. le ştie dar se face că le-a uitat, pentru că altfel n’ar putea să mai vorbească despre piesa d-lui. Ştiţi de ce le ştie ?
3*
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Pentrucă d. Profesor e păţit.
Intr’o seară a citit d-lui. «o piesă» în cercul Conv. Critice. Toţi, fără excepţie, au spus că piesa e proastă. Ba. d-1 Dragomirescu îl sfătuia chiar să nu mai scrie teatru. Eu singur m’am împotrivit. Piesa avea un chiţibuş care arată că autorul nu e străin de meşteşugul atât de greu, al Teatrului.
După câtc-va săptămâni traducând «Patrie», puternica dramă a lui Sardou, găsesc că chiţibuşul din piesa d-lui L. e sâmburele în jurul căruia se înfăşură acţiunea lui Sardou. Mă şi miram. Dacă aş fi fost eu profesorul şi d-1 Lovinescu şcolarul poate că l’aşi fi lăsat să-şi publice piesa /«şi pe urmă să’l prind că s’a uitat în foaia vecinului spre a copia; dar era altfel; şi-atunci ’i-am scris că e o mare asemănare de subiect(!?). D-1 Lo-vinescu ’mi-a răspuns. Notaţi bine d-le Director, deşi eram student şi anul trecut, totuşi nu’i dădea mâna d-lui Profesor Lovinescu să-mi scrie cum a scris scrisoarea de rândul trecut în revista D-v.
Iată scrisoarea:
Paris 14 Dec. 1908.
4	. i . N’am avut încă timpul să cetesc Patrie') dar am putut luă act de conţinutul ei. Ai toată dreptatea. Am scris imediat. Ia Iaşi că şă suprime publicarea comediei, iar dacă e deja în curs de publicaţie să i se adaoge o notă prin care să sublinieze asemănarea. Ce vrei? Subiectele de obicei sânt luate din aer, din conversaţie, din două rânduri de ziar cetite unde-va (unde?! N. S) şi obliterate. Mi s’a întâmplat şi poate să mi să întâmple.
Păi ! când ai. pe conştiinţă pe Zola şi pe Sardou e mai bine să taci din gură. Afară de apropiere de subiect să-mi arate d-1 L. unde se mai aseamănă piesa mea cu a d-lui şi a d-lui cu romanul lui Zola.
Primiţi vă rog, d-le Director, încredinţarea stimei mele deosebite.
:	A. Herz
P.S. — De altfel piesa mea va fi reluată la Teatru îndată după însănătoşirea d-lui Demetriad din pricina căruia s’au suspendat reprezentaţiile.
Lumea va putea urmări cu cartea d-lui L. în mână, dacă cele spuse de d-lui prezintă vre-o seriozitate.
1) Ingăduiţi-mi să nu fi citit nici eu piesa D-lui L	•
• ! | ■ ■	. ..
Pentru a sfârşi această polemică, direcţiunea N. R. R. a comunicat d-lui Lovinescu răspunsul d-lui Herz, ld care d-sa a trimes următoarele rânduri:
PENTRU A SFÂRSI O POLEMICĂ
I.a scrisoarea d-lui Herz, pe care aveţi buna voinţă a mi-o comunica, îmi pare rău, domnule Director, că nu voi putea răspunde.
Nu-mi îngădue timpul să lărgesc discuţia asupra plagiatului în literatura universală; nu mă poate interesa ce crede d. Iierz despre talentul meu de critic sau de scriitor dramatic; socotesc ca o copilărie afirmaţia, că aşi fi fost îndemnat în teatru de d. Herz, şi ca un sfruntat neadevăr că toţi cei ce erau de faţă la citirea unei mici încercări dramatice a mea, au spus că e «proastă» (martori: M. Dragomirescu, Cincinat Pave-lescu, Em. Gârleanu şi Corneliu Moldoveanu); toate aceste sunt lucruri streine de discuţie, care n’ar putea avea vreo însemnătate, ca păreri personale, decât când ar fi semnate de un om cu simţul răspunderii, şl al delicateţii în polemică.
In discuţie e numai atât:
1)	E sau nu adevărat că subiectul din Noaptea Invie-rei» e luat din *De peste prag» ?
2)	E sau nu adevărat că scenariul din actul I e luat pe dea’ntregul din piesa mea ?
3)	E sau nu adevărat că d. Herz citise piesa mea şi că am discutat împreună subiectul ei, şi prin urmare nu mai poate fi vorba de o simplă întretăiere de subiecte ?
Aceste trei puncte le-am desfăşurat într’un articol în «Convorbiri critice». La aceste poate răspunde d. Herz, şi vom vedea. încolo, ceiace spune d-sa nu e de cât o îndrăzneală, şi cum nu e cea dintâi, o las să treacă pe alături, fără a ftuera a pagubă.
E. Lovinescu
BIBLIOGRAFIE
Şcoalele de Meserii: Organizare. Rezultate obţinute de George Hazu inspector al şcoalelor de meserii. Bucureşti 1909.
Isisr^EiaiajiEiaiaiiBiBsiiaiaEiisisiBiiEiaiHiIllisiaiajisiajajisiaiâlEiaraiiaiaiaiiEifijsj
§■'	VIILE	1
jbuiLIU ZAMFIRESCU
8— 2, STRADA ZORILOR, 2 - ------------------------
Palatul Muntelui ele Pietate 1	TELEFON >'o. 25197
I Vinuri de cea tuşi superioară calitate
LOCAL DE CONSUMAŢIE
Serviciu la domicilia
t • M * n « n «l
Angrosiştilor li se acordă rabat
1
D
IfclaraipraflaiBBndiimaraiICTonaligiCToraiimnrHiipnBralIpnEraHmaralliflaralKlBia
Cot mai ingenioasă maşină de scris eşti
Singura care scrie fără panglici MODEL 10: cu claviatura dublă. MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată.
Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori.
BUCUREŞTI
Calea "Victoriei IVo. 54	TSL£FOS[
ALBEKT BAEK, BuouresU Str. Numa-PompIIlu V.