NOUA REVISTA
r owyânA
abonamehtul.,POLITICA.LITERATURA.ŞTIINŢA Şl ARTA	.
In Rom&nia un an...................io lei
,,	şease luni...........6 ,,
In toateţftrile unlunei poştale un an 12 ,, „	,	„	„ şeaseluniş ,,
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinand, 55. — Bucureşti
APARE IN FIECARE DUMINICA
DIRECTOR:
C. RADU LESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
SeşTâseştecu numărul la prim*5 librării şi la depozilarii d< din ţară
Preţul anunţurilor t\ in ‘ ’la pagi.' S£l|
No. I O.
DUMINICA 27 DECEMBRIE 1909
SUMARUL
NOUTĂŢI:
f Ioan Russu-Şirianu.—Arestarea poetului Oc-tavian Goga.— Teatrul Naţional: Reprezentaţiile D-nei Agata Bărsescu.—Din ale publicului nostru de teatru.—Cărţi noui: Schiţe şi Amintiri de D. D. Pâtrăşcanu.
CEŞTI UNI ACTUALE:
C. Rădulescu-Motru. In zilele noastre de anarhie. Scrisori către tineri. II.
ŞTIINŢE SOCIALE:	.
Theodor D. Speranţia. Accidentele şi ştiinţa. Maria C. Buţureanu. Femeia în industrie şi comerţ.
Tiberiu Constant. Lupta, solidaritatea socială şi morală.
LITERATURĂ:
I. Chiru-Nanov. Nu mai pleacă...
TEATRU:
Giulio Piazza. Teatrul lui Carlo Bertolazzi.
ARTA:
N. D. Cocea. Expoziţia de pictură Ion Alex. Sterladi.
NOTE ŞI DISCUŢIUNI:
Ion S. Floru. încheierea discuţiuniicu d. Clinciu.
N O UTĂŢI
t Ioan Russu-Şirianu.
[. Russu-Şirianu, unul din fruntaşii z'aristicei române şi luptător de seamă în viaţa noastră naţională din Transilvania, a încetat din viaţă in zilele din urmă.
«Ioan Russu-Şirianul s'a născut Ia 1864 în Şiria, comitatul Aradului. După terminarea studiilor pedagogice în pedagogiul de stat din Deva, a trecut In România unde dela 1884—1891 a fost profesor de istorie la şcoala pedagogică şi la Liceul de fete din Bucureşti. In acelaşi timp a muncit în calitate de redactor la «Lumina pentru toţi» (1885), «Românul» lui Rosetti
T "
(1880 —1891) şi «Voinţa Naţională». In anul 189 întoarce acasă pentru a intra in redacţia ziarului «Tribuna» din Sibiiu (1891 —1890). In acest timp a indurat, în repeţite lânduri, pedepse aspre de închisoare şi amenzi in bani pentru articolele saie energice. La 1893 întemeiază în Sibiiu cu d-nii Eugen Brote şi S-ptimiu Albini «Foaia Poporului», cea dintâi foaie românească scrisă pentru popor, şi multă vreme şi cea mai bună.
«In urma neînţelegerilor ivite în sânul partidului naţional (1896) e nevoit să părăsească «Tribuna» şi vine la Arad, unde în 1897 întemeiază, cu sprijinul moral şi material al fruntaşilor români din Arad, «Tribuna poporului» — «Tribuna noastră de astăzi, muncind la ea vreme de 11 ani, până în vara anul lui 190S când trece din nou în România.
«A fost ales, în repeţite rânduri, deputat sinodal şi congre-sal şi membru în congregaţia comitatensă a Aradului. La 1905 a fost ales, după o luptă grea, deputat al cercului electoral Chişineu, pe care l’a reprezintat până la alegerile din 1906, când a rămas în minoritate.
«Russu-Şirianul, in afară de numeroase articole de gazetă, s’a îndeletnicit şi cu literatura frumoasă, publicând un volum de nuvele «Moara din vale» (1893) şi impresii din călătoria sa îii Italia «La Roma» (1903). Una dintre lucrările sale mai însemnate «Românii din statul ungar» (1905), a fost premială de Academia română. Pentru studiul său istoric «Jobăgia» (1908) i-s'a făcut proces de «agitaţie».
«In anii din urmă a fost chinuit de o boală grea de nervi ce i a hărăzit-o munca istovitoare în ogorul gazetăriei române».
(Tribuna).
*
* *
Arestarea poetului Oclavian Goga.
Octavian Goga, cel mai iubit scriitor din Ardeal a fost arestat zilele trecute la Budapesta şi se află în pericol de a intra pentru mai mult timp în temniţa ungurească. Motivul invocat de autorităţile maghiare care l’au arestat, e că murind deunăzi Dimitrie Mărcii fostul redactor responsabil al revistei Ţara Noastră din Sibiu, care fusese condamnat la un an închisoare, pedeapsa trebue făcută de editorul z'sei reviste (dtşi acesta a încetat de a mai apărea) şi care e tocmai poetul Goga.
Ungurii îl pândeau de mult pe distinsul scriitor şi au profilat de acest pretext pentru a-1 intemniţâ. Noi sperăm însă eă, pe deoparte guvernul nostru va interveni in favoaiea celui pe nedrept arestat iar pe dealla că autorităţile ungureşti vor reveni curând dela rătăcirea lor. Până atunci trimitem sentimentele noastre de simpatie tânărului poet.
*
★ *
NOUA REVtSt ROMANĂ
r.|6
Teatrul Naţional: Reprezentaţiile D-nei Agata Bârsescu.
înainte de a se reîntoarce în teatrul german, d-na Agata Bârsescu a reapărut pe scena Teatrului Naţional,— pentru ultima oară spun afişele, însă noi vrem să sperăm că acest «ultimatum» nu va fi respectat. Astfel ne-a fost dat să o vedem zilele acestea, mai întâiu în drama burgheză a lui Su-dermann. Magda, apoi in piesa istorieă a lui Willbrandt Mes-salina şi in sfârşit în Phedra, capodopera lui Iiacine. Câte-şi trele eroine au fost întrupate de distinsa artistă cu o artă aleasă, superioară, care îndreptăţeşte faima de care se bucură dincolo de hotarele ţării. D-na Agata Bârsescu face parte din acel grup de «aleşi» ai artei, pentru care cariera dramatică e departe de a fi un simplu meşteşug ori o virtuozitate exterioară de a debită cu mai multă sau mai puţină conştiinciozitate un rol. Eroinele ei trăesc cu adevărat, şi trăesc cu toată măreţia şi cu toată intensitatea închipuită de autorii lor. Fie că joacă în drama modernă ori în tragedia clasică, d-na Agata Bârsescu reuşeşte deopotrivă să-şi afirme remarcabila-i personalitate artistică, atât in inteligenţi cu care pricepe ro. lurile cât şi prin spontaneetatea şi puterea cu care le întruchipează. E firesc dar că o astfel de interpretare să ne producă emoţii estetice puternice, făcându-ne să nu băgăm de seamă accentul cam exotic al ilustrei tragediene, datorit faptului că joacă de atâta timp în limba germană.
Ansamblul care a secondat-o pe d-na Bârsescu în aceste reprezentaţii extraordinare a fost destul de bun in Magda, acceptabil în Messalina şi destul de slab în Phedra. In special capodopera teatrului francez ne aşteptam să fie tratată mai
puţin vitreg la Teatrul Naţional..... Puţinele repetiţii sunt o
scuză care explică faptul, dar care nu e cu nimic îndreptăţită. Distribuţia apoi.... Tot fizicul D-Iui Leonescu protesta contra rolului lui Ipolit. Din povestirea lui Teramene a d-lui Achile n’am înţeles nimic iar Aricia d-nei Dcmetriad era foarte departe de demnitatea teatrului tragic.
...Plivind la jocul minunatei interprete a Messalinei, ne-am
pus o întrebare, la care nu am ştiut ce răspunde: Cum se poate că sacrificiul pe care una din numeroasele scene germane îl face pentru a o avea pe Agata Bârsescu, nu poate fi făcut deprima scenă românească, mai ales că pletoră de artiste de talia distinsei tragediene nu prea este la Teatrul Naţional ? Ar strica oare ca în cei mai de seamă teatru românesc să lie permanent angajată cea mai de seamă artistă a noastră?
*
. * *
Din ale publicului nostru de teatru.
Deunăzi la Teatrul Naţional, cu ocazia reprezentării Phedrei lui Itacine, s’a petrecut un fapt nostim care merită să fie relevat, căci el e caracteristic pentru gradul de cultură al publicului nostru de teatru. Precum se ştie, tragedia lui Racine e scrisă în 5 acte. Direcţia teatrului însă pentru a nu lungi prea mult spectacolul, a legat între ele câte două acte rrpre-zentând Phedra în 3 acte.	■
Pe afiş rămăspse însă tipărit 5 acte. Ştiţi ce s’a întâmplat? După ce s’a lăsat cortina la sfârşitul actului al Ill-lea, deşi în ultimele scene ale acestui act Teramene povestise lui Teseu moartea lui Ipolit sub carul fatal, iar Phedra se otrăvise,—prin urmare nu mai rămăsese în viaţă nici unul din eroii piesei totuşi publicul a rămas în sală,., aşteptând actele IV şi V!
Şi când zic publicul, înţeleg marea majoritate a persoanelor ce erau în sală, printre care se aflâ'u profesori de liceu — de partea literară şi câţiva literaţi, buni feunoscălori ai literaturii franceze...	;	.
Abia când s’a lăsat cortina de fier. publicul a înţeles că trebue să părăsească teatrul şi am auzit mulţi spectatori bănuind că trebuie să se fi înbolnăvit vreun actor de s’a «în-
trerupt» spectacolul iar alţii, mai răi la suflet, acuzau direcţia «că i-a păcălit» cu două acte !
Şi notaţi că e vorba de una din cele mai de seamă opere din literatura dramatică universală a cărei «fabulă istorică» se învaţă în liceu la cursurile de islorie şi literatură.
Nu zău, dar încep să cred că D. Pompiliu Eliade n'ar face rău să şi întindă activitatea de conferenţiar dela actori şi la publicul spectator....
*
* *
Cărţi noui; Schiţe şi Amintiri de D. D. Pătrăşcanu.
Se citeşte uşor şi cu multă plăcere acest volum de Schiţe şi Amintiri al d-lui Pătrăşcanu, colaborator la «Viaţa Românească» ieşană, undea şi publicat cele mai multe dintr’insele1)-Schiţele ne prezintă o serie de tipuri din viaţa de toate zilele — cele mai multe din provincie — prinse cu un deosebit talent de observaţie şi scrise cu humor. Căci d-nul Pătrăşcanu e în primul rând un umorist. El prinde laturea veselă şi micile slăbiciuni ale oamenilor săi şi ni-i prezintă apoi aşâ cum sunt în realitate, fără să exagereze şi fără să-i ironizeze cu prea mullă severitate. Din potrivă ironia d-sale e b’ândă, îngăduitoare, are ceva «bonhommesque» în ea şi de aceea ne e simpatică ca şi cele mai multe din tipurile schiţate. Astfel ne înveselesc isprava maestrei de desen din «Inspecţie», naivităţile alegătorilor din «Ce cere publicul dela un Deputat», fumurile ofiţerilor din «0 audienţă la Ministerul de Ităzboiu» şi nefericirea conjugală a d-lui Sofroni din «Un martir al higienii». Dacă umorul autorului ne apare mai crud faţă de provinciala din «Plimbare» şi de ofiţerii din o «Simfonie wagneriană» e poate fiindcă noi judecăm aceste tipuri mai sever ca autorul.
Multă putere de analiză dovedeşte d-1 Pătrăşcanu în «Un caz special şi «învingătorul Iui Napoleon» un le tratează o problemă interesantă de conştiinţă: afasia momentană. Schiţa din urină mai ales, e scrisă cu un deosebit talent.
Când trecem la partea a doua a vo'umului, la Amintiri, înţelegem dintr’odată toată blândeţea ironiei Schiţelor. Sub titlul discret «Din amintirile Iui Const. Casian», autorul ne povesteşte copilăria sa şi un mişcător episod din tinereţe, amintiri scrise cu multă duioşie şi din care se revelează o fire simţitoare, iubitoare de oameni, pentru care ironia faţă de semeni şi de propria persoană pare mai mult o armă destinată să tempereze sensibilitatea prea lesne impresionabilă. Tipurile colegilor de şcoală şi de cancelarie sunt descrise cu vioiciune şi învăluite în aceeaşi simpatie cu care autorul ne vorbeşte de ai săi şi de acea nefericită Luiza Albertini, care a fost visul tinereţilor sale.
Stilul e curgător şi plastic, păcat însă că pe alocuri numeroase expresii moldoveneşti îi strică puritatea. ______________________________________________________E. P.
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOTECA „LUMEN”
28.	La Rochefoucauld, Filozofia vieţii (Maxime).
29.	Cervanles, Câinii din Valladolid.	.
30.	K. Meichtiiko/f, Câteva chestiuni ştiinţifice.
31.	L. Tolsloi, Să nu ucizi!	1
32.	Buff'on, Omul şi natura.,	. .	.,
33 M. Gorki, Revelionul.	.	,
C. Rădulescu-Molru, Naţionalismul.
Toate aceste numere se expediază franco, ori cui va ij-imile direcţiunei Bibliotecei «Lumen», Bucureşti (Mavroghenţ 20) lei 1.20 prin mandat sau mărci poştale. .	.
1) D. D Pătrăşcanu: Schiţe şi Amintiri, Iaşi, Editura Revistei „Viaţa Românească" 1909, lei 2.
NOUA RÎlVISTÂ ROMANA
47
CEŞTI UNI ACTUALE
IN ZILELE NOASTRE: DE ANARHIE. SCRISORI CĂTRE TINERI.
II
Ar fi zadarnic să începem prin a defini în ce consistă anarhismul ca doctrină politică pentru a ajunge în urmă să ştim ce este adevărat în afirmarea că noi trăim astăzi în zile de anarhie. Concetăţenii noştri cunosc foarte puţine doctrine politice, şi practică încă şi mai puţine. Cuvântul de anarhie la noi are un singur înţeles: el înseamnă lipsa de ordine şi de autoritate. Bate vântul anarhiei în ţara românească, înseamnă: în ţara românească nu e nici ordine, nici autoritate, lată-nc dar aduşi să discutăm « ordinea şi autoritatea» înainte de a veni la anarhia din zilele noastre. Bine înţeles, că asupra acestor două cuvinte nu avem să întindem aci o discuţie lungă, căci atunci ar trebui să facem un întreg curs de drept public, dacă nu chiar un curs asupra culturei omeneşti în totalitate. Să ne mărginim la ceea ce este esenţial şi admis de toată lumea.
Ordinea şi autoritatea se impun într’o societate, şi prin urmare şi în societatea românească prin unul din aceste două mijloace: prin frica, sau prin încrederea pe care o au unii în alţi, membrii societăţii. Primul mijloc este acela al societăţilor sălbatice, sau al societăţilor fără cultură. In aceste societăţi fie-care individ stă ordonat şi recunoaşte autoritatea obiceiurilor, legilor şi a ierarhiei sociale, fiindcă are frică să facă altfel; egoismul fie-căruia, ţinut în frâu prin sentimentul fri-cei, se constrânge în ordinea şi sub autoritatea impusă de tradiţiune sau de minoritatea stăpânitoare. In societăţile culte, adică în societăţile în cari activitatea conştientă înlocuieşte activitatea instinctivă, ordinea şi autoritatea sunt menţinute mai puţin prin frică şi mai mult prin încrederea pe care şi-o acordă între ei membrii societăţii. In ambele cazuri însă, pârghia care sprijină edificiul social nu este o pârghie materială, ci o pârghie sufletească şi morală; frica şi încrederea sunt mai puternice decât ori şi ce lanţ material. Luaţi frica sau încrederea din inima mulţimei şi atunci să nimiceşte ca prin farmec şi forţa materială de care dispune minoritatea stăpânitoare sau conducătoare! Forţa materială! Dar în ce consistă ea oare forţa materială a minorităţii ? In armatele cari sunt compuse tot din acei ce sunt eşiţi din mulţime? Cum s’ar întoarce aceste armate în contra minorităţii, dacă n'ar fi cele două lanţuri sufleteşti, frica şi încrederea care ţin pe loc. Frica reţine pe cei inculţi, încrederea pe cei culţi; şi aşa să stabileşte ordin.ea şi autoritatea de care o societate are atâta nevoie pentru a se apăra şi progresa.
Pentru ce o societate are însă nevoie de ordine şi de autoritate pentru a se apăra şi progresa, este uşor de înţeles. Apărarea şi progresul nu pot fi obţinute decât prin sacrificiile făcute de membrii societăţii, şi pentru ca aceste sacrificii să fie cu putinţă, trcbuesc
mai întâi o ordine şi o autoritate. Fie cât de cultă şi de morală o societate, activitatea membrilor săi trebue totuşi dirijată după o ordine şi această ordine trebue să fie expresiunea unei autorităţi, căci lăsate în voia lor activităţile diferiţilor membrii ai societăţii pot mai curând să se nimicească decât să se adune spre a folosi tuturor. Ştiu, de altmintreli, şi doctrină contrară. Unii utopişti, şi dintre aceştia tocmai tcorcticianii anarhişti, au credinţa că activităţile individuale lăsate liber, fără nici o ordine impusă, se îndrumează ele de sine spre folosul tuturor; dar această credinţă priveşte, de sigur, mai mult pe oamenii din cer decât pe acei de pe pământ. Oamenii de pe pământ vor rămâne probabil aşa chm sunt, cu patimile şi interesele lor personale, şi vor continua şi de aci nainte lupta pentru existenţă; luptă pe care au dus’o ei atâta de îndârjit timp de zeci şi sute şi sute de mii de ani, de când specia umană a apărut în lume.
Prin urmare ori şi ce societate pentru a se apăra şi pentru a progresa va avea totdeauna nevoie de ordine şi de o autoritate care să garanteze ordinea. Dar pentru ce societatea numai decât să se apere şi să progreseze? Aceasta este o întrebare la care n’avem să răspundem, fiind-că în realitate ea nu se pune nici odată. Societatea trăieşte şi trebue să trăiască; — şi cu acest «trebue» e dat pentru totdeauna şi răspunsul afirmativ la întrebarea de mai sus. Membrii societăţii, indivizii izolaţi, pot răspunde ori cum; speculaţiunile lor nu vor schimba însă întru nimic viaţa totalităţii în care ei sunt cuprinşi. Societatea se apără şi progresează după legile ei proprii, şi nici de cum după voinţa individului izolat.
Prin urmare, societatea are nevoie de ordine şi de o autoritate care să garanteze ordinea, fiindcă prin acestea ea se apără şi se pune în condiţiuni de propăşire pentru viitor.
Este însă o altă întrebare de pus şi una dintre cele mai importante. Cum să face tranziţia dela ordinea impusă prin frică la ordinea impusă prin încredere; dela autoritatea aşezată pe frică la autoritatea aşezată pe încredere ?
La această întrebare au răspuns indirect moraliştii şi istoricii cari s’au ocupat cu evoluţiunea culturii omeneşti, şi la răspunsul lor ne vom referi şi noi. Sentimentele omeneşti, zic aceşti bărbaţi de ştiinţă, ating prin manifestarea lor o valoare morală din ce în ce mai superioară fondului din care ele sunt isvorâte. Sentimentul de frică, bunioară, un sentiment în fond egoist, aduce cu sine în viaţa poporaţiunii, dimpreună cu constrângerea la ordine şi la supunere pasivă, şi anumite obiceiuri, din cari în urmă pornesc motive superioare pentru activitatea acestei poporaţiuni. Din frică, prin mijlocirea acestor obiceiuri se ajunge treptat la vene-raţiune, la stimă, la respect... şi până la sentimentul altruist al încrederii. Primul impuls sufletesc este un impuls egoist, dar efectele acestui impuls, concretizate în obiceiuri sau deprinderi sociale, şi formând la rândul lor motive' noi pentru activitatea sufletească, se depărtează din ce în ce mai mult de egoismul primitiv. Energia sufletească desfăşurându-se câştigă un plus de valoare, ea pare a creşte la nesfârşit. Această creştere
148
NOUA REVISTA ROMÂNA
nu este însă altceva decât fenomenul pe care îl găsim în istoria omenirii sub denumirea de progresul cultu-. rei. Cultura omenească se alimentează de acel plus de valoare pe care îl câştigă energia sufletului omenesc, desfăşurându-se în timp şi spaţiu. Formele de cultură pe cari le are un popor din zilele noastre sunt rezultatele îndepărtate, şi trecute prin atâtea transformări, ale primelor impulse egoiste pe cari le-au simţit oamenii societăţilor primitive. Bisericile de astăzi, în care să serveşte cultul unei divinităţi bune şi drepte, sunt eşite din altarele primitive pe cari se sacrificau fiinţe vii spre a obţine îmblânzirea divinităţilor temute! Moravurile civilizate de ascăzi; formulele de politeţă cu care ne gratulăm; obiceiurile pe cari ne sprijinim comerţul; principiile după cari ne împărţim dreptatea... toate sunt isvorâte din evoluţiunea sentimentelor primitive şi egoiste, evoluţiune ajutată de acel adaos al creşterii de energie' Istoria culturii unui popor nu arc la baza sa altceva, decât urmărirea diferenţierii şi a transformării treptate a sentimentelor pe cari le-au avut odinioară străbunii, şi pre-străbunii acestui popor. Dintr’un sentiment egoist, prin evoluţiunea naturală a \ icţii poporului, se deschide calea spre practica unui sentiment altruist.
Printr’o asemenea evoluţiune naturală s’a înlocuit şi dela baza ordinei şi a autorităţii sociale sentimentul de frică cu sentimentul de încredere. La început mulţimea avea frică de stăpân; mai apoi aceeaşi mulţime avea veneraţiune şi respect pentru nobil; iar acum tot aceeaşi mulţime, în societăţile culte, are încredere în reprezentanţii săi! Logica de aci este aceiaşi ca şi la toate manifestările sociale. Credinţa religioasă este la început întemeiată pe frică; mai apoi pe veneraţiune, şi d’abia acum, şi nu peste tot locul, pe iubire...
Iubite tinere, am făcut destulă teorie. Să venim la cestiunile cari ne interesează pe noi de aproape.
In ţara românească bate vântul anarhiei; adică în ţara românească lipseşte ordinea şi cu dânsa şi autoritatea care să garanteze ordinea. Dar cunT poate fi aşa ceva cu putinţă? Dacă ordinea şi autoritatea socială, în genere, se. reazimă pe frică sau încredere, cum este cu putinţă să lipsească ele la noi, când, dacă nu încrederea, dar în tot cazul frica este destul de răspândită ?
Cu toate acestea, contradicţia aceasta este foarte explicabilă, şi o vei înţelege şi tu, iubite tinere, reflectând puţin asupra condiţiunilor în care trăieşte poporul nostru. Noi avem legi constituţionale, cari se bazează pe principiul că, «toate puterile emană dela naţiune», adică pe încrederea cetăţenilor în reprezentanţii lor, şi cu toate acestea nu este un sentiment mai puţin răspândit în viaţa noastră publică, ca tocmai sentimentul încrederei! Nimic nu se mişcă la noi prin încredere. Prin frică mai curând. Când vrea cine-va să adune pe Români la o acţiune comună, nu le vorbeşte acestora de încrederea ce trebue să aibă unii în alţii, ci îi sperie cu o primejdie. Voieşti un exfemplu clasic, priveşte la mişcarea naţionalistă. Din ce trăieşte această mişcare? Oare din cultivarea sentimentului de încredere în viitorul neamului nostru, în producţiunilc cul-
turei noastre ? De loc, ca trăieşte din cultivarea sentimentului de frică. Precum înainte vreme, strămoşii unui Iorga, sau unui Cuza ţipau cât le lua gura: Vin Turcii! Vin Tătarii!; astăzi Iorga şi Cuza ţipă: ne cu-tropesc Jidanii ! Aceiaşi frică, aceiaşi lipsă de încredere în forţele proprii ale neamului ! ,Şi strămoşii aceia încaltea poate că aveau dreptate, fiindcă era greu să se opună pe acele vremuri neamul nostru hordelor barbare, dar Iorga şi Cuza de astăzi ce dreptate au ci oare? Noi, Românii constituim imensa majoritate a popu-laţiutiii, iar străinii constituiesc o mică parte, şi tot noi Românii ţipăm că ne găsim în ajunul de a fi înghiţiţi ! Dar ultimele isprăvi ale mişcării naţionaliste (conduse de Iorga şi Cuza) cum le găseşti oare ? Alarmarea lumei întregi cu ţipătul că ne-au conrupt redactorii jidani dela ziarul Adevărul! Auzit’ai: o ţară întreagă coruptă printr’un ziar! Acum doi ani, în 1907, când fură revoltele ţăranilor, ai auzit iarăşi un ţipăt analog: istigatorii muscali au pus foc ţării! Ce ţară este oare aceasta, în care o mână de oameni poate- pune după voia lor când foc, când corupţiune?...
Iubite tinere, în ţipătul pretinşilor naţionalişti se continuă şi astăzi din nenorocire ţipătul de desnădejde pe care fricoşii neamului nostru l'au dat pe vremuri! Este o mare nenorocire că şi astăzi este ascultat acest ţipăt; dar realitatea nu o putem schimba, aşa este. Epoca noastră este epoca lui Iorga, şi a naţionalismului lui bazat pe frică. Cine vorbeşte poporului românesc de încrederea pe care el trebue să o aibă în puterile sale; de urbanitate şi dreptate faţă de străini, acela este socotit ca vândut străinilor şi ca un trădător; cine îi vorbeşte poporului, din potrivă, de cataclismul care îl aşteaptă; cine îl sperie cu corupţia banilor jidoveşti, acela este om mare, acela este salvatorul! Ah Doamne! cât de adâncă este încă frica în acest popor românesc, şi cât de bine ştiu unii să exploateze această frică!...
Dacă încrederea Românilor în puterile lor ar fi mai răspândită, profeţiile jalnice ale unui Iorga sau Cuza ar stârni un hohot de râs dela o margine la alta a ţării noastre! Dar unde este ea, această încredere? Şopteşte Românului la ureche vestea celui mai absurd pericol naţional, şi el bietul om, ieşit dintr’un neam atât de păţit, nu râde ci rămâne pe gânduri. Ai auzit, Române, că Mochi Eischer a cumpărat un partid întreg, care dacă va veni la guvern are să vândă ţara jidanilor ? Ai auzit?» şopteşte d. Iorga. Bietul Român nu rîde, ci, rămâne pe gânduri. Vai! frica ce nu face ea pe om să creadă! Şi naţionaliştii â la Iorga cât de dibaci sunt dânşii în exploatarea fricei!
Dar oare numai naţionaliştii â la Iorga ? Dar câţi oameni aşa zişi de stat nu fac acelaş lucru? Mai toate campaniile de răsturnare contra guvernelor, duse do partidele noastre politice, au la obârşia lor exploatarea sentimentului de frică ! Ne înghit străinii! Ne pun străinii control pe finanţe! Ne robeşte Rusia! Ne robeşte Germania! Ne robeşte Austria! O sperietură este totdeauna la mijloc, pentru a face ca mulţimea să se mişte şi pentru a îndrepta opinia publică românească în spre un anume-curent I Sărmana opinia publică românească, pe care singur scornitorul de pericole viitoare o poate conduce!
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
'19
Şi acum, judecă şi tu, iubite tinere: pentru această realitate sufletească, s’au făcut legi constituţionale bazate pe încredere. Aceste legi s’au tradus după legile popoarelor apusene. în care încrederea există în realitate. «Toate puterile în statul român emană dela naţiune», şi prin urmare: «autoritatea publică o exercită prin delegaţiune acei cari au încrederea naţiunii;» «ordinea socială în România este ordinea consimţită de voinţele cetăţenilor...» Se poate un mai mare contrast, ca între aceea ce vrea legea română, şi între acea ce există de fapt în sufletul românesc ? Legea română este făcută pentru cetăţenii cari au încredere în puterea lor şi cari ascultă de autoritatea publică, fiindcă această autoritate este o delegaţiune a lor; pe când sufletul românesc este neîncrezător şi în puterile sale, şi nu se simte părtaş la autoritatea publică. Autoritatea publică este pentru el încă stăpânul temut de odinioară. Aşa vrea stăpânirea, aşa face. Ca poporul românesc să se opună la ceea ce vrea stăpânirea, trebue să fie la mijloc o teamă mai mare decât aceea pe care o insuflă stăpânirea; trebue să fie teama de străin. De altă parte, cum este poporul fără încredere aşa şi autoritatea publică. Neştiindu-se bazată pe voinţa cetăţenilor, ea oscilează după împrejurări. Aci este blândă, când poporul păstrează ordinea, aci face să i se simtă pumnul când poporul iese din ordine. Face poporul manifestaţiuni de dragoste pentru şeful autorităţii publice, atunci legile ei devin blânde şi democrate; comite însă un criminal din mijlocul poporului un atentat contra şefului autorităţii, atunci dela o zi la alta, fără transiţie, legile ei devin aspre şi anti-deinocrate. Apoi se mai întâmplă, şi aci începe partea cea mai dureroasă, ca în mijlocul poporului să fie unii cari să ia legile în serios, şi cari se opun la samavolniciile autorităţii. Aceştia încep a vorbi poporului de drepturile lui, şi cer ca legea să se aplice după spiritul în care a fost concepută. Aceştia, dacă sunt la guvern, adică sunt tocmai aceia cari constituesc autoritatea publică, sunt îndată acuzaţi de trădare: slăbiciunea lor periclitează statul», zic ceilalţi, acei ce voiesc să le ia locul; iar dacă nu sunt la guvern, atunci sunt acuzaţi de instigaţie. Aşa că aceşti apărători ai drepturilor poporului, sinceri sau nesinceri, indiferent, deşi în conformitate cu legile ţării, sunt apărătorii ordinei publice, în fapt, ei sunt nimicitorii acestei ordine publice, fiindcă poporul în fapt nu cunoaşte şi nu practică legile care i s’au impus. De asemenea aceia cari în numele autorităţii comit samavolnicii, în drept, sunt nimicitorii ordinei publice, dar în fapt sunt apărătorii ei, fiind-că ei apără autoritatea prin singurul mijloc care impune: prin frică.
Şi aceasta se întâmplă, iubite tinere, în ţara românească. Acum înţelegi de ce la noi bate vîntul anarhiei.
In ţările de unde s’au copiat frumoasele noastre legi, transiţia dela frică la încredere s’a operat încet şi temeinic, pe când la noi transiţia s’a operat brusc şi numai pe hârtie. In ţările din Apusul Europei evoluţiu-nea morală a sufletelor, această pârghie pe care se sprijină ori şi ce organizaţiune de stat, s’a făcut încet şi pe baza diferitelor instituţiuni culturale. Intre aces-
tea, în primul rând, cultul religios a fost de cel mai mare ajutor. Prin cultul religios, care este legat de credinţă într’o ordine supranaturală şi ideală bazată pe dreptate şi iubire, s’a înlesnit înobilarea sentimentului egoist de frică, pe care se răzimau la început ordinea şi autoritatea socială. Precum în cer aşa este şi pe pământ», zicea cultul religios: în cer însă era ordinea ideală şi justiţia supremă! Această credinţă în ordinea ideală chezăşită de bunătatea şi dreptatea unei Fiinţe supreme a fost fermentul cel mai puternic care a adus transformarea egoismului din sufletele cetăţenilor. Negreşit, ea nu a fost unicul ferment; pe lângă credinţa religioasă şi instituţiunile legate de ea, au fost şi celelalte instituţiuni laice de cultură. Arta, ştiinţa, desvol-tarea comerciului şi industriei, apropierea din ce în ce mai mare între om şi om prin înmulţirea căilor de comunicaţie, răspândirea şcolilor de toate categoriile ctc., toate acestea au contribuit deopotrivă în ţările Apusului să ridice pe om dela starea de fiinţă care se apără şi ascultă de frică, la starea de cetăţean care are încredere şi se supune din convingere autorităţii emanată din puterea sa proprie.
Din nenorocire, această ridicare nu a avut loc la noi decât pe hârtie. Şi în aceasta stă tocmai principala cauză a anarhiei din zilele noastre.
Noi, Românii, avem în toate acţiunile mari câte două soluţiuni, fiind-că două sunt şi bazele pe cari ne putem aşeza judecata. Una este baza pe care ne-am dat'o vieţii pubh’ce pe hârtie, în legi; şi alta este baza pe care o găsim în sufletul compatrioţilor noştri. Avem interesul să măgulim egoismul şi deprinderile atavice ale acestora în contra ordinei legale, atunci vorbim în-tr’un fel; avem interesul să ne arătăm ca oameni civilizaţi, în conformitate cu spiritul legilor ce ni le-am dat, atunci vorbim în altfel; în ambele cazuri avem dreptate : odată ne dă dreptate sufletul compatrioţilor, altă dată ne dă dreptate legea de pe hârtie!
Bine înţeles că deşi avem soluţii diferite, toţi suntem însă patrioţi, şi toţi ne agităm ca să vedem soluţiile noastre rcalizându-se. Mai mult încă, vre-o câţi va dintre noi deşi trec dela o soluţie extremă la altă soluţie extremă, îşi păstrează totuşi ardoarea patriotică. D. N. lorga, profesor de istoric la Universitate, bunioară acum cinci ani, dintr’un cald patriotism, denunţă legile de excepţiune în contra străinilor,—căci atunci judeca pe baza legilor de pe hârtie; şi tot acelaş d. lorga, acum dintr’un înflăcărat patriotism, sperie ţara cu pericolul străinilor,—căci acum dânsul are nevoie, ca politician, de aplauzele mulţimei!
Iată, încă odată, de unde vine anarhia, iubite tinere!
(Va urma)	C. RĂDUl.ESCU-MOTRU.
BIBLIOGRAFIE.
1. Dratjomiresctt-Dragion, Pue ari din salul nostru, poezii ţărăneşti din 1907, cu un articol de G- orge R.inelli. Graiova 1909.
Anuar. Activitatea Casei Şcoalelor pe anul WU7— ltttlfl, (Min. de Instrucţie şi al Cultelor)
Jules Michelet, Doamna Roselti, traducere de D. Munteanu-Râninic, Profesor la liceul din Ploieşti, Biblioteca şcoalei secundare No- 4.
NOUA REVISl’Ă ROMÂNA
150
ŞTIINŢE SOCIALE
ACCIDENTELE SI STIINTA
3	3	>
De ce n’avem încredere în ştiinţă?
Intr’un fund de cutie, în cutia unui biurou, găsesc o cutie de chibrituri de ceară—chibrituri groase, albe, cu capul roşu şi s’aprind numai pe cutia lor.
îmi aduc aminte de când le am. Sunt aproape douăzeci de ani de atunci.
Le •am din Transilvania, dela Năsăud.
îmi aduc aminte împrejurările în cari mă găseam când le-am cumpărat: cu cine eram, ce-a fost, pe unde am fost.
Câte s’au trecut de-atunci!
S’au trecut atâtea şi atâtea!
S’au trecut oameni voinici şi tari ca smeii, oameni cari credeai că n’au să mai moară, şi nişte biete chibrituri menite să fie arse cât de curând, au rămas, uite, întregi, neatinse, aşa cum au fost.
Ce capricioasă e soarta!
Când zic capricioasă, însă, par’că s’ar părea că voiu să zic că e capricioasă numai faţă de oameni, că adică pe oameni îi nedreptăţeşte mai mult. Dar nici chibriturile din acea cutie, de şi erau toate la fel, toate fabricate în acelaş timp şi în acelaş loc, totuşi n’au avut toate aceeaşi soartă. Câte-va din ele le-am aprins îndată atunci când am cumpărat cutia. Câte-va au fost aprinse mai pe urmă. Restul, mai mult de jumătate de cutie, au stat până acuma în biurou. Unul, din acest rest, l’am aprins acuma când am dat peste cutie; încercând dacă mai sunt bune chibriturile, dacă se mai aprind. Acela s’a aprins; era bun; iar celelalte de-acuma nu se vor mai aprinde niciodată pentru că peste ele s’a vărsat nişte apă.
Noi, oamenii, zicem că soarta e capricioasă, cu toate acestea mi se pare că noi suntem capricioşi în aprecierile noastre.
Suntem capricioşi şi pretenţioşi.
De obiceiu ni se pare că toate capriciile, soarta şi le face numai pe socoteala noastră, iar când vedem că ceeace se întâmplă cu noi se întâmplă cu toate lucrurile din lume, atunci zicem că e capricioasă faţă de toate şi de tot.
Şi zicem că e capricioasă numai pentru că noi ne ţinem că suntem mai mult decât tot ce e în lume şi ne închipuim că soarta e o rivală a noastră, o fiinţă, o persoană, cineva care vrea, care are capricii, gusturi. Dacă însă ne-am da socoteală că ceeace numim soartă e o lege universală, o lege care se aplică la tot ce este, la tot ce ne închipuim că e substanţă, la tot ce există, atunci poate am vedea altfel lucrurile.
Aşa de mult ţinem însă la persoana noastră, aşa suntem obişnuiţi să ne credem altceva, să ne credem ceva deosebit, ceva superior, ceva mai mult, mai scump, mai privilegiat decât restul existenţii în cât ni se pare că legile firii se aplică la tot ce există, dar afară de noi.
De pildă cele ce s’au întâmplat cu chibriturile mele cari se aprindeau numai pe cutia lor, le explicăm foarte lesne.
Astfel zicem:	'
Chibriturile acestea fiind aşa făcute ca să nu se aprindă decât pe cutia lor, se ’nţelege că s’au aprins câte unul numai atunci când au venit în atingere, când s’au frecat de cutia lor. Astfel s’au aprins vr’o câteva la început, apoi unul s’a aprins după aproape douăzeci de ani, iar restul fiind udate de apă şi-au perdut darul de a se mai aprinde.
Nu ne minunăm de loc că timp aproape de douăzeci de ani nu s’a aprins nici unul, pentru ce? Pentru că ştim, pentru că ne închipuim că în acest timp n’au venit în atingere, n’au fost trase pe cutia lor. Ştim că ele se aprind numai pe cutia lor; ştim prin urmare că dacă se întâlnesc cu cutia lor, se aprind; dacă nu, nu. Toată explicarea este deci:
S’au aprins pentru că s’au întâlnit cu cutia lor; nu s’au aprins pentru că nu s’au întâlnit cu cutia lor.
Cum explicăm însă cele ce ni se întâmplă nouă, oamenilor ?
Le explicăm de obiceiu după cum ne vine la socoteală.
Pricina morţii, pricina răului, adică răul îl are în sine atât omul cât şi chibritul. ■
Pricina aceasta însă, ştim că la chibrit este darul de a se aprinde pe cutia lui şi numai pe cutia lui, pe când la om nu o ştim pe care e.
Un om moare la 19 ani de oftică şi un altul la 80 de ani tot de oftică, dar nouă nu ne vine să credem că şi cel de 80 de ani tot de oftică a murit.
Unul fură şi e prins că a furat la 19 ani, altul tocmai la 60. Noi nu ne mirăm de cel de 19, ci de cel de 60.
Unul înnebuneşte la 19 ani, altul la 60 ori 70; şi noi ne mirăm de cel de 60 ori 70, pentrucă până aci era om aşa de întreg la minte!!...
Dacă admitem însă că pricina morţii, a furtului şi a nebuniei o avea fiecare în sine, precum chibriturile au în ele darul de a se aprinde; şi dacă admitem că ceeace face să se întâmple moartea, să se manifeste furtul ori nebunia, e o împrejurare analoagă cu ceeace la chibrituri e cutia lor, atunci ne explicăm foarte lesne că unii mor, sau fură, sau înnebunesc la tinereţe, adică mai devreme şi alţii mai târziu, la 60, 70, 80 de ani, când se întâlnesc şi ei cu cutia lor, când adică se întâlnesc cu pricina proprie morţii, furtului, nebuniei.
Şi de aici mai urmează încă ceva, încă o explicare, anume:
După ce s’a vărsat apă peste chibrituri, chibriturile au fost distruse ca chibrituri, au murit ca chibrituri. Au murit în înţelesul că dacă noi n’am fi ştiut de’nna-inte că erau chibrituri şi că aveau darul de a se aprinde, n’am fi mai crezut — după ce au fost udate — că ele au avut acest dar.
Faptul că s’a vărsat apă peste chibrituri a fost un accident care a împiedicat de a se manifesta darul de a se aprinde al chibriturilor.
Tot aşa putea să intervină nişte accidente, de pildă, un războiu în care să fi murit la 21 de ani şi cel ce mai în urmă la 60 de ani a fost dovedit cu furt şi cel ce a înnebunit la 70 şi cel ce a murit de oftică la 80 de ani.
NOUA REVISTĂ ROMANA
15'
întrebarea este acuma, am mai fi putut noi să zicem că cutare trcbue să fure la 60 de ani, cutare să înnebunească la 70 şi cutare să moară de oftică la 80?
Pe unul îl calcă un camion în stradă, şi moare. Noi îl plângem că a murit de acest nenorocit accident; ‘dar de unde ştim noi că dacă nu muria acuma de accident peste câtăva vreme mai încolo nu era să fie dovedit de furt, ori de. altă faptă infamantă, ori că era să înnebunească.
Alte exemple :
D. A a murit la 32 de ani de un accident — a tăiat o bătătură, s’a infectat şi a murit. Dacă mai trăia doi ani era să vină nişte împrejurări — era să se întâlnească cu cutia lui — care erau să-l facă celebru ca om politic.
B a murit de accident la 2,5 de ani, dacă mai trăia cinci ani, era să facă o invenţie care să schimbe faţa lumii.
C artist nebăgat în seamă a murit de accident, dacă mai trăia o săptămână era să creeze un rol care săl-facă celebru ca artist dramatic.
D, EF, G, etc. morţi de accidente, dacă mai trăiau câţiva ani, erau să înfunde puşcăria din pricina edu-caţiunii greşite pe care au primit’o în şcoală.
II,	I, •/, L, M, N, etc. morţi de accidente, dacă mai trăiau câţiva ani, erau să se sinucidă, din cauza edu-caţiunii greşite primite în familie.
0,	P, R, S, T, etc. morţi prin accidente, dacă mai trăiau câtva timp, erau să ajungă la situaţiuni foarte onorabile din pricina bunei cducaţiuni primite în şcoală şi în familie.
Accidentele se năpustesc în calea ştiinţei şi ne îm-pedică de a vedea limpede şi a descoperi adevărul.
Accidentele fac să nu căpătăm încredere în ştiinţă şi prin urmare sprijinesc domnia rutinei şi a întunericului.
Şi cine altul e pricina atâtor rele de care suferă omenirea şi în deosebi noi Românii în toate direcţiunile şi în toate domeniile?
Unde ne-am emancipat de rutină?
Ţara noastră este eminamente agricolă, dar rutina este eminamente stăpânitoare.
Dar industria, dar comerţul, dar şcoala?!.
—	Şcoala?! vor întreba unii.
—	Da, şcoala. Şi e cea mai mare nenorocire că nici nu ştim că şcoala e stăpânită de rutină, căci de starea ei rutinară se infectează întregul nostru organism social.
Cu şcoala ne găsim într’un impas din care c peste putinţă să scăpăm.
Cum să-i dovedeşti omului că învăţământul aşa cum e organizat astăzi e o nenorocire, când el îţi zice: dar tot în şcoala asta am învăţat şi eu şi cutare şi cutare şi, slavă lui Dumnezeu, tot am ajuns oameni ?
Cum să-i dovedeşti omului că X, V, Z etc., care au ajuns rău, au ajuns numai din pricina şcoalei şi a e-ducaţiunii ce au primit, când accidentele tae cursul lucrurilor şi împiedică de a se vedea limpede urmările?
De asemenea cum să-i dovedeşti omului că' e bun cutare sistem pedagogic ori cutare fel de organizare a învăţământului când accidentele împiedică de a se vedea
rezultatele relelor sisteme şi rezultatele bune ale bunelor sisteme, ori când — ceace e mai rău — sistemele bune nici nu se pot aplica, astfel că rezultatele lor nu se pot vedea pentru că.... nu sunt.
Ce e de făcut dar? Să admitem ca bun orice noutate?
Nu.
Ce e de făcut, e să căutăm să nu fim orbiţi de accidente, adică trcbue să luăm lucrurile în serios şi să le studiem de aproape.
Tu. D. Speranţia.
FEMEIA IN INDUSTRIE ŞI IN COMERŢ
Faţă cu năzuinţa femeii de a lucra alături cu bărbatul, s’a încins o luptă în discuţii şi s’a ajuns la ho-tărîri extreme. Unii zic: bărbatul la uzină şi femeia la cămin ; alţii însă susţin că trcbue aşteptată epoca în care tatăl va fi în stare să-şi susţie singur familia.
Dar oare, are cineva dreptul să ridice femeci libertatea de a lucra ? Şi apoi: 1) bărbatul — de cele mai multe ori nu poate câştiga destul pentru a preveni toate nevoile casei; 2) cei mai mulţi dintre bărbaţi cliel-tuesc numai pentru ei singuri cceace ar trebui să împartă cu ai lui şi 3) multe femei trebucsc să îngrijească singure de existenţa lor.
Iată atâtea motive cari au dat naştere uneia din problemele cele mai grele. Azi, ca în toate timpurile, femeia este victima condiţiilor economice. Salariul bărbatului e dat dup(i ceeace lucrează şi nu după nevoile lui. Aşa dar, un ajutor se impune. Interesul familiei, al căminului, cerc ca o femee să nu lucreze afară. Pe de altă parte interesul individual şi social cere ca şi femeia să-şi câştige pâinea singură.
Interesele opuse ale societăţii cu ale căminului, cât şi trebuinţa femeii de azi de a i se recunoaşte personalitatea, a dat loc acestei lupte economice dintre sexe. Prin independenţa economică, femeia vocştc să ajungă şi la independenţa morală. Dar câtă vreme ca va depinde de bărbat — cel puţin de bărbatul care nu-şi cunoaşte datoria sfântă ce are de a-şi hrăni tovarăşa ce prin munca şi devotamentul ei pentru cămin plăteşte mult mai mult decât consumă câteodată — demnitatea complectă a femeii nu va putea exista. Şi c uşor de înţeles: fata, al cărei viitor e asigurat, nu va fi nevoită a se uni cu cel întâi venit; femeia măritată şi cu venitul ei asigurat va avea mai mulţi sorţi de fericire şi când ar rămânea văduvă, ea îşi va putea creşte copiii şi nu va fi silită a cădea în mizerie. Aşa dar cel care voeşte să judece fără părtinire, nu poate decât să admită libertatea femeii de a lucra şi în afară de cămin.
Greutatea însă e de a găsi calea cea mai nimerită ca mama să nu-şi părăsească prea mult casa, să-şi păstreze cât se poate mai mult forţele, şi dispoziţia ei de a lucra şi de a fi cât mai folositoare celor ce ţin de ea; căci tot ce caută societatea a face pentru copiii mamelor ce lucrează în afară — şi cazul nu-i încă la noi, din nefericiri;—nu poate îndeplini golurile lăsate pe urma mărci industrii care smulge crud pe mamă de lângă copii.
Glasul femeilor ar trebui să fie ascultat. Şi societa-
’.52
NOUA REVISTA ROMANĂ
tea să stimeze, să încurajeze şi să ajute pe orice femee care ar tinde să-şi creeze o ocupaţie folositoare chiar lângă casă unde să-şi întrebuinţeze forţele ei active. Şi numai când femeia îşi va avea organizat traiul prin-tr’o muncă potrivită cu cerinţele naturei ei, numai atunci ea va putea deveni educatoarea perfectă a ome-nirei. Cea dintâi funcţie însă, în vederea căreia trebue formată o femee, e funcţia de mamă — sfânta misiune ce încoronează viaţa ei. Dar niciodată nu trebue per-dut din vedere că femeia e un individ aparte înainte de a fi o fiinţă sexuală, un individ cu personalitate proprie. Ea nu-i creiată absolut numai pentru bărbat şi copii, ea e o personalitate liberă de a-şi uni sau nu viaţa cu un tovarăş şi prin urmare e o fiinţă umană care are drept de a lucra pentru a trăi.
Dar ce se întâmplă azi cu femeile cari lucrează ? Pentru aceiaşi muncă ele sunt plătite mai puţin decât bărbaţii. Şi aceasta din pricina lipsei de pregătire care compromite viitorul economic pe deoparte; dar pe de alta e şi lăcomia patronilor, iar mai presus de orice este ideia care predomină încă, că femeia e mai puţin decât bărbatul—e inferioară lui.
Experienţa însă, a dat dovezi despre aptitudinile ne-presupuse ale femeii. Aşa, la expoziţia din Chicago s’a văzut sculpturi în lemn şi mobilele cele mai fine confecţionate de femeile din Danemarka şi Suedia. In comerţ, femeia excelează prin perseverenţa şi exactitatea ce o face cu mult superioară bărbatului. In tipografie de exemplu, femeia are o agilitate remarcabilă. In fo-totipie ele lucrează mai bine decât bărbatul. In ce priveşte casieriţele de pe la drumul de fier, până acum nu a fost nimic de zis. Asemenea nici despre stenografele din redacţiile jurnalelor şi dactilografele din administraţiile publice. Prin urmare, nu mai e nevoe de stat la îndoială asupra locului ce se cuvine femeii în corpul social. Şi greşeala tradiţională despre inferioritatea ei numai legea o poate corija.
Femeia se poate devota comerţului, agriculturii, artelor şi ştiinţelor. Cât priveşte învăţământul industrial şi comercial, aceasta e una din preocupările epocei actuale şi una din gloriile timpului chiar. In. Franţa, armata activă femenină, cuprinde mai mult de o treime din populaţia femenină totală. In Anglia, majoritatea femeilor lucrează. In Belgia asemenea.
Iniţiativa unor oameni luminaţi a făcut să se introducă şi la femee învăţământul tehnic, cum e în Elveţia, ceeacc înseamnă că nu se mai poate tolera ca femeia să nu aibă şi ca o instrucţie practică la fel cu a bărbatului şi nu se mai poate ca ea să continue a ignora condiţiile materiale în care trăim.
In drumul comercial pe care nu se vedeau decât bărbaţi; de azi înainte, şi chiar acum, se va vedea şi femei. Ceeace trebue însă e ca bărbatul să nu vadă în ea o concurenţă ci un ajutor preţios. Superioritatea educaţiei femenine în Statelfe-Unite stă tocmai în învăţământul comercial şi industrial. Până şi fetele celor bogaţi sunt aşa educate încât ori când ele pot avea o funcţie. Acolo predomină ideia că şi femeia ca şi bărbatul are responsabilitatea morală. Şi cu drept cuvînt. Cine poate garanta viitorul unui bogat, pentru a lăsa pe fata lui la voia întâmplării? Şi cine are drept de a
lipsi pe femeia rămasă văduvă, de mângâerea de a-şi ajuta pe ai săi ? Femeia e capabilă de mult curaj şi abnegaţie. Şi în durerile cu adevărat mari, ea întrece pe bărbat. Atunci de ce să nu căutăm a-i desvolta geniul ei binefăcător ?
Calea ce se deschide azi femeii, după cea profesională, cum e cusutul, e comerţul. Ea, prin buna ei voinţă, prin spiritul de supunere, prin Interesul ce-1 poartă în tot ce i se încredinţează, este superioară bărbatului. In Franţa isvorul bogăţiei în comerţ stă în iniţiativa femeilor. In Germania sunt femei în agricultură, industrie, comerţ, în profesiile libere. In Ungaria, numărul femeilor ce câştigă singure traiul e în mare creştere, sunt'şi bărbieri femei.
Secţiile comerciale dau un număr mare de fete în bănci, fabrici, la avocaţi. Cât priveşte învăţământul primar sunt mai multe femei decât bărbaţi. La Budapesta, acum câţiva ani erau 7 redactoare de jurnal, apoi arhitecte. In Statele-Unite sunt electriciani femei, fierari, zidari, mecanici, chaufeurs, pompieri, comis voyageurs şi procurori. In Calorado ministru de instrucţie e o femee; sunt tot femei şi primari şi şefi de poliţie.
După cât vedem nu numai în comerţ femeia poate răspunde însărcinării ce i se dă ci şi în multe alte ramuri ale activităţii omeneşti şi în care s’ar părea că forţele ei nu i-ar ajuta.
In Japonia, numărul lucrătoarelor în fabrici e în majoritate şi creşte necontenit: ele domină industria japoneză. Cauza e uşurinţa lucrului mecanic şi inferioritatea salariului. Şi aici sunt femei la poştă, telefon, bancă, medicină, farmacie, sunt şi preotese.
Femeia a dat dovezi totdeauna de inimă, abnegaţie şi sacrificiu, chiar şi în starea de necultură în care a fost lăsată. Cu cât dar nu va da ea mai mult atunci, când ştiinţa o va ajuta ?
Ea găseşte forţe pe cari de multe ori un bărbat nu le-ar putea avea — atunci când se face apel la devotamentul ei. Ea impune respect prin râvna cu care lucrează, exactitatea, regularitatea cât şi prin chipul cum ştie să rămâie mamă şi soţie în mijlocul tuturor ocupaţiilor ei. De ce dar societatea să se mai arate încă plină de neîncredere în faţa năzuinţei ei de a ocupa orice loc ? Cât priveşte succesul, nevoile publicului va hotărâ fără şovăire. Acolo unde femeia nu va răspunde, va cădea.
Secolul al 20-lea va răsturnă legile existente transformând societatea. Prin urmare să ne pregătim şi noi fetele noastre cu vederea acestei transformări; să le facem a stimă şi a preţui munca salutară, care e isvorul de fericire şi de prosperitate.
Să facem, din fetele noastre creaturi conştiente de datoria lor, mândre de misiunea lor pe pământ — şi acesta va fi pentru moment cel mai bun serviciu ce putem aduce, noi mamele actuale, umanităţii, care prin ignoranţa noastră mult a suferit.
Marja C. Buţureanu
Institutoare.
BIBLIOGRAFIE
Gheorgkc Panu, Cercetări asupra stării ţăranilor în veacurile trecute. Voi. 1. Buc. 1910. Partea I şi II. Preţul câte 8 lei.
NOUA REVISTA ROMANĂ
-i*53
LUPTA, SOLIDARITATEA SOCIALĂ ŞI MORALA
«Civilizaţia unui popor se reazimă pe un număr mic de idei fundamentale.... Socotite de mult de către spiritele instruite, greşeli evidente, ele rămân pentru mulţime adevăruri nediscutabile şi îşi urmăresc opera în masele adânci ale naţiunilor.» * l *)
Civilizaţia noastră se reazimă pe trei concepţiuni de căpetenie: I. Oamenii se nasc şi trebue să fie «liberi».
II.	Sunt «egali». III. «Viaţa este o luptă».
Ştiinţa a arătat că cele dintâi două nu corespund realităţii, că sunt iluzii, greşeli. Pe a treia însă ştiinţa a întărit-o; ştiinţa sau mai bine zis filosofia ştiinţifică dela jumătatea secolului trecut. Dar, astăz:, după o jumătate de veac, ea ne îndreptăţeşte să credem că fenomenul luptă nu-i decât o aparenţă înşelătoare sub care se ascunde o solidaritate şi o armonie tainică şi adâncă.
Pentru dovedirea acestui adevăr trebue încă dela început să circumscrim înţelesul cuvântului «luptă*. «Definiţi termenii pe cari îi întrebuinţaţi» spuneâ de mult un învăţat francez; şi avea mare dreptate. Pentru noi «lupta este fenomenul ce se întâmplă când nevoia de a avea acelaş lucru, sileşte două corpuri (anorganice sau organice) să se încerce ca să şi-o îndeplinească unul în paguba altuia . Dacă luăm acest cuvânt în înţeles metaforic — cum se întâmplă de obiceiu — putem face poezie, ştiinţă niciodată.
* *
*
Intre greşelile pe cari le fac aceia cari iau cuvântul luptă în sens metaforic, este în primul rând interpretarea fenomenului numit în general lupta individului cu mediul fizic*. De curând, chiar distinsul publicist şi învăţat francez d. Felix le Dantcc a căzut în această greşală. Intr’o operă a sa 3), susţine că există lupta aceasta, şi o numeşte singura adevărată».
Dar este acest fenomen o luptă în înţelesul ştiinţific al cuvântului? S’a zis că omul luptă în primul rând contra «intemperiilor atmosferice», contra frigului, căl-durei, umezelei, etc. Noi am spus că lupta este pornită din nevoia ce o simt două corpuri de a avea acelaş lucru. Ea se termină printr’o isbândă. Aci avem faţă în faţă natura şi corpurile create de ea, din ea; adică la urma urmei, mai multe corpuri şi fenomene cari formează la un loc natura». Ce lege ar împinge natura ca să distrugă ce a creat, să se distrugă pe ea însăşi ? Oare fenomenul frig—bunăoară— are vreun interes vital ca să distrugă organismele, cum ar avea un lup interes să omoare câinele ca să poată lua malul pe care acesta îl păzeşte?!... Ce lucru şi-ar disputa? Omul, d. ex„ îşi acoperă corpul şi îşi construeşte locuinţe ca să poată locui în ţinuturi pe cari de cele mai multe ori el însuşi le-a ales. Acest lucru nu înseamnă însă că el luptă contra frigului, căldurei, umezelei etc., şi că le-a învins de îndată ce poate trăi sau că este
1)	Oustave Ie Bon — Lois psychologiques de Tevolulion des peu-ples. — Inlroduclion (8 ed Alean).
I) Felix Ie Dantec — La Lutte universelle. (Flammarion. Biblioteque
de philosofie scientifique).
învins când din cauza lor moare. Poetului îi este îngăduit să întrebuinţeze acest limbaj metaforic fiindcă acesta este limbajul său firesc, nu însă şi omului de ştiinţă; căci atunci, în loc să lumineze şi să limpezească ideile, el le întunecă şi le turbură.
Deci, este neexact că omul luptă cu mediul fizic, căci nici pentru acesta nici pentru om, nu este o nevoe ca să se distrugă reciproc, ci din contră este una ca să trăiască împreună. Ceva' mai mult, cred că lucrurile sunt aşa de evidente în cât chestiunea acestei lupte nici nu se poate pune în mod ştiinţific, adică serios.
*
* *
Să vedem acum fenomenele ce se petrec în individul însăşi».
Se ştie că un organism viu este alcătuit dintr’o mulţime nenumărată de microscopice fiinţe vii, numite celule. (Nu vorbim de corpurile inferioare cum ar fi infusoriile, gregarinele etc.). Celulele sunt variate şi îndeplinesc funcţiuni deosebite. Cele de aceeaşi formă şi funcţiune alcătuesc grupuri numite «ţesături», (ţesut epitelial, muscular, osos, nervos). Mai multe ţesuturi se unesc în aşa fel în cât îndeplinesc o funcţiune determinată superioară fiecăreia dintre ele, formând astfel un «organ», (inima, stomacul, ficatul). Diferitele organe se unesc în aşa chip în cât exercită o funcţiune determinată superioară fiecăreia, formând «aparatul» (circulator, digestiv, etc.). Aceste aparate la un loc, alcătuesc organismul», iar «funcţionarea» lor, «viaţa» acestui organism.
S'a susţinut însă că între organe este o luptă» continuă, căci fiecare caută să ia din substanţele nutritive introduse în sânge, o cantitate cât mai mare, ceeace hotărăşte desvoltarea sa în paguba celorlalte organe. Aşa creerul savantului, etc..., se desvoltă în paguba muşchilor săi, ca şi muşchii atletului în paguba creerului său. Descrierea acestor fenomene este adevărată, dar interpretarea lor e greşită. Tntr’adcvăr, creerul savantului, ca şi muşchii atletului, fiindcă sunt supuşi la o muncă neobişnuit de mare, forţează Stomacul să ceară q mai mare cantitate de alimente; această cantitate suplimentară, .este natural să revie lor, ca să le repare pierderile suferite şi să le prepare pentru noi pierderi. Un om complect sănătos, dacă va pune în activitate «deopotrivă» toate organele sale, ele se vor «desvoltă de o potrivă». Alternarea acestor două activităţi, intelectuală şi fizică, asigură şi mai mult organismului echilibrul, cumpănirea, care este însăşi condiţiunea lui de viaţă. Cu alte cuvinte, şi aci, sub aparenţa luptei, natura ne arată solidaritatea ascunsă a tutulor elementelor ce o compun.
Organismul nu e altceva decât o solidaritate de celule, organe, aparate, etc., în care munca este împărţită, divizată, în aşa fel în cât fiecare îşi arc funcţiunea sa şi, concurând la existenţa acestui organism, concurează la existenţa sa proprie. Dar, ceeace îi face mai cu deosebire unitatea, individualitatea, este sistemul nervos, a cărui activitate este esenţial sintetică; ridică pe individ până la conştiinţa de sine,—şi până la ideile cele mai generale şi abstracte. Nu însă pe orice
'54
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
individ ci pe individul om, şi nu pe orice om, ci pe omul supărat.
Să trecem la viaţa individului în «societate» şi să începem cu «vegetalele». La dreptul vorbind, nu se poate spune că există societăţi de vegetale. Afară numai dacă nu voim să lărgim şi mai mult sfera noţiunii societate, sferă foarte intimă de altfel, şi evident, puţin precisă.
Să observăm, bunăoară o pădure, atât timp cât unităţile cari o formează, arborii, nu sunt prea numeroşi, adică atâta timp cât pământul îi poate hrăni pe toţi, ei se vor desvoltâ fără ca să se împedice unii pe alţii. Ba chiar viaţa aceasta colectivă, le va fi de un mare folos, fie în lupta lor cu alte vegetale care ar putea să le dispute terenul, fie când acţiunea vânturilor ar deveni supărătoare, sau în sfârşit, când prin numărul lor isbutesc să atragă umezeala necesară din atmosferă şi să o păstreze.
Societăţile «animale». Să observăm pe cele mai înaintate, cum sunt societăţile insectelor himenoptere: Furnicile şi albinele, cu toate că s’a spus că aceste societăţi sunt mai mult nişte familii, albinele, aceste fiinţe, pe cât de mici pe atât de minunate, nu pot trăi decât în societăţi. Intre ele este atâta legătură!— poate chiar iubire,—munca lor socială este atât de divizată! — fiecare îşi îndeplineşte rolul său cu atâta abnegare pentru binele comun! De ce? lată ce ne spune Maeterlinck: «Mic popor aşa de hotărât şi de adânc, hrănit cu căldură şi cu lumină şi cu ce este mai curat în natură, sufletul florilor, adică surâsul cel mai desluşit al materiei şi opintirea-i cea mai mişcătoare către fericire şi frumuseţe, cine ne va destăinui problemele pe cari le-aţi deslegat şi cari ne rămân să le deslegăm, adevărurile pe cari voi le-aţi aflat şi cari ne rămâne să le aflăm ?... Cetate mică plină de credinţă, de speranţe, de mistere, de ce a tale o sută de de mii de fecioare primesc o sarcină pe care nici un rob omenesc nu a primit-o vre-o dată?... In clipa măreaţă când toate florile le cheamă, ele par lovite de beţia omorâtoare a muncei, şi, cu aripioarele sdrobite, cu corpul prăpădit şi acoperit cu răni, ele se sting mai toate în mai puţin de 5 săptămâni *) albinele în sânul stupului toate se iubesc şi se ajută. Ele sunt tot aşa de unite ca bunele gândiri ale aceluiaşi suflet .	(p. 109).
*
* *
Am văzut câteva din fenomenele cari nu numai că nu se pot numi «luptă ., dar sunt tocmai contrarii ei, adică intră în categoria fenomenelor numite solidaritate», cu toate că în deobşte sunt socotite ca făcând parte din categoria întâi.
Aceiaşi greşeală se face şi când este' vorba de societăţile «omeneşti:. Ar fi o greşeală care n’ar avea de cât o importanţă teoretică şi asupra căreia am putea trece mai repede. In fapt însă, din ea se trag concluzii practice, urmări de cari viaţa morală suferă; cu atât mai mult acum când vechia clădire morală este gata să se prăbuşească, ameninţându-ne cu neantul.
De aceia, este nevoie să se risipească greşeala aceasta cu atât mai vârtos cu cât ne aflăm într’o perioadă încă turbure de cercetări pentru aflarea unei formule morale care să corespundă noilor nevoi sociale, căutarea unei baze ştiinţifice, principiilor «bine» şi «rău -, spre a ridica o morală «ştiinţifică» în locul moralelor himerice pe cari vremea le a adus şi le-a alungat rând pe rând.
Societatea este un «contract» zice J.-J. Rousseau1 2), marele antemergător al Revoluţiunii franceze. Societatea este un «organism», spun unii că ar fi susţinut marele filozof englez II. Spencer, de şi acesta protestează. Societatea nu-i nici pur şi simplu un contract nici pur şi simplu un organism, ci este un organism-contractual care se realizează prin însăşi conştiinţa pe care o are despre sine şi prin impulsiunea'ţeficace a ideei», zice filozoful francez d. Fouillee3 4). In sfârşit, societatea este mai mult de cât un organism, ea e superioară tuturor organismelor din natură cari sunt oarecum rezumate în ea, societatea este un : supra-organism >, zice Spencer3) şi cunoscutul sociolog belgian d. de Greef1).
Orce soluţiune am da problemei privitoare la «natura ■ societăţii, un lucru este neîndoios: Mediul social a fost şi este pentru om, tot aşa de necesar ca cel fizic. M’am. încercat cu altă ocaziune ca să dovedesc acest, lucru5 6).
Cu cât societăţile progresează, cu atât individul simte o mai mare nevoe de a se «adapta» lor, adecă de a-şi «potrivi nevoile şi aspiraţiile în aşa fel, în cât mijloacele de întrebuinţat să fie cât mai uşoare, iar succesul cât mai apropiat cât mai sigur şi mai în armonie cu mediul social. Căci. cu cât societăţile au ajuns mai departe pe drumul progresului, cu atât şi nevoile oamenilor cresc împreună cu diviziunea muncii sociale care provoacă între indivizi o luptă din ce în ce mai mare în aparenţă şi o solidaritate din ce în ce mai mare şi mai adâncă în realitate®).
Toţi susţin că oamenii în societate ca să poată trăi sunt nevoiţi să lupte continuu între ei; că lupta aceasta este principiul vieţii; formele ei se schimbă ia însă rămâne. In societăţile barbare forma luptei este violenţa», în societăţile civilizate «dolul» şarlatania. Astăzi negustorul, de exemplu, luptă pentru viaţă şi înşeală când cumpără mai eftin şi vinde mai scump; contractul de vindere-cumpărare ce consumatorul îl închee cu acest negustor nu-i de cât o formă a luptei, unul vroind să cumpere eftin, acesta să vânză scump. Este însă mai firesc să vedem din contra că atât contractul de vindere-cumpărare, care este cel mai uzitat, cât şi contractul de schimb, de închiriere, de împrumut, de societate etc., departe de a fi o formă de «luptă», este tocmai expresiunea «legăturii» dintre oameni, a împăcării intereselor lor, căci contractul este o înţelegere, o armonie.
Se ştie că cu cât o societate este mai civilizată, cu
1	’
1)	„Le contrat social" etc.
2)	Fouillee. La Science sociale contemporaine" Vezi — „Morale des idees-forces".
3)	H. Spencer, „Principes de sociologie" tom 11. etc.
4)	de Greef. „Les lois sociologiques". (Introduction, de ed.).
5)	Tiberiu Constant. „Individul faţă de societate şi Stat". (In „curierul Judiciar", toni. XVI, No. 26).
6)	Vezi in această privinţă şi admirabila operă a marelui sociolog francez d. Durckheim. „De la division du travail social". 2 ed. Alean Paris.
’) Maeterlimk. — La vie des abeilles. p. 47.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
155
atât contractul se generalizează mai mult, în acelaş timp societatea devine mai solidară.
Dar, cum rămâne cu «lupta pentru drepte, cu procesele cari desbină atâta pe oameni,—lupta pe care nimeni nu o tăgădueşte? Observăm că ca nu este regula ci tocmai excepţia care confirmă această regulă. Nu este o aplicare a principiului luptei sociale. Aceasta este datorită nu atât oamenilor cari «aplică legile» (magistraţi şi advocaţi), cât mai ales oamenilor cari le «fac», deşi se crede contrariu. Că acei cari le fac sunt însufleţiţi de sentimente bune, este posibil, este adesea probabil; dar ceeace este nu posibil sau probabil, ci este siguri, este faptul că de cele mai multe ori ei nu sunt destul de pregătiţi pentru enorm de greaua sarcină de a face legi bune.
Recunoaştem de asemeni că este luptă câteodată între cei cari exercită aceiaşi meserie, când, de exemplu, numărul lor a crescut în mod anormal; cu alte cuvinte, când oferta creşte mai iute decât cererea. Dar nici aceasta nu-i regulă; ea este o boală socială care nu va întârzia să se vindece, să facă loc iarăşi echilibrului, căci o societate viabilă se vindecă singură, ca şi un organism puternic, care învinge boala numai prin puterea lui de viaţă.
Dar, este mai ales o formă a luptei pentru viaţă» în societate, despre care s’a vorbit, se vorbeşte şi despre care poate, multă vreme se va vorbi. Ea s’a numit pur şi simplu cestiunea socială», care la dreptul vorbind nu înseamnă nimic, sau «lupta» dintre capital . şi muncă», şi a dat naştere unei mişcări sociale care se organizează neîncetat şi pe alocuri a pus stăpânire pe majoritatea maselor muncitoare.
Este elementar: capitalul fără muncă, nu mai este capital, adică o muncă acumulată destinată la noi pro-ducţiuni ; căci. lipsit de muncă nu mai poate produce nimic, după cum pe de altă parte munca neajutată de capital se reduce la zero. Cu alte cuvinte, aceşti doi factori de producţiune nu pot trăi unul fără altul. Ei trebue să se întâlnească, nu ca să lupte ci ca să se ajute reciproc.
Şi totuşi, în fapt, vedem lucrători punându-se cu miile în grevă şi cerând dela patroni îmbunătăţirea soartei lor, patronii pe de altă parte se solidarizează şi ei între ei ca să nu urce preţurile, muncei sau să nu acorde alte înlesniri lucrătorilor.
Acest fenomen se poate numi el luptă între capital şi muncă?
Interesul capitalistului este ca să-şi întrebuinţeze în aşa fel capitalul său ca să-i producă cât mai mult — aceasta bine înţeles în paguba lucrătorului — pe când interesul acestuia este ca partea ce se cuvine lui să sporească, ceia ce face ca procentele capitalului să scadă.
Economiştii oficiali însă răspund că echilibrul între interesul capitaliştilor şi al lucrătorilor se stabileşte dela sine, căci interesul patronului nu poate fi ca să plătească pe lucrător aşa de puţin încât salariul acestuia să nu-i fie îndeajuns ca să poată trăi, din contra, interesul lui este ca să aibă lucrători bine hrăniţi şi luminaţi, interes care îi este comun cu al lucrătorului.
Este utilizarea în alt sens» a «legei de aramă», enunţată de Turgot, desvoltată de Ricardo, botezată ast-
fel şi răspândită de Lassale. unul din şefii socialismului german de odinioară.
Se ştie că după această lege salariul este osândit să nu se ridice peste minimum necesar subsistenţei lucrătorului. Dacă, dintr’o cauză oarecare, salariul creşte, căsătoriile dintre lucrători se înmulţesc şi populaţia eres. când oferta de braţe se va mări şi determină o scădere de preţuri ; atunci, lucrătorii se vor înpuţinâ, oferta va scădea, preţurile se vor urcă în aşa fel ca numai decât să recadă, şi astfel cercul de suferinţe al lucrătorului se va învârti jumătate înainte, jumătate înapoi, fără ca în definitiv să înainteze sau să dea îndărăt-
In fapt este adevărat că salariile cresc, dar trebue să ţinem seamă că şi nevoile cresc şi că au crescut mai iute încă, ceeace însemnează că la urma urmei salariile scad.
Ce reese din consideraţiile acestea? Că în relaţiu-nile dintre capital şi muncă se produc două fenomene deosebite: unul de «cooperare, când este vorba de a produce», când e vorba ca aceşti doi factori să-şi împartă beneficiile». Dacă admitem că cel dintâi este mai însemnat, atunci trebue să conchidem că şi aci cooperarea predomină şi, ceva mai mult, că ea este «liberă» — ori cât de relativă ar fi actualmente această libertate.
*
* *
S'a zis: «A fi, este a lupta, a trăi, este a învinge». Ideia aceasta, formulată într’un fel sau în altul şi pornită de sus în j >s, pluteşte în atmosfera noastră, încă de pe băncile şcoalei copilul o absoarbe, o culege şi creşte cu ea în suflet; iar când a venit vremea ca să-şi câştige singur existenţa, se serveşte adesea de ea ca de un scut subt care îşi ascunde mişeliile. «Fiindcă viaţa este o luptă, principalul este să învingi; nu importă mijloacele întrebuinţate dacă ştii cum să calci datoriile juridice sau morale»; Aceasta-i consecinţa practică ce decurge în mod natural din ideia de mai sus. Că este o consecinţă cu urmări «rele» pentru societate şi individ, cred că nu este nevoe spre a o dovedi decât să observăm mai de aproape societatea şi individul şi să ţiiicm socoteală de criticele sociale şi morale cari din ce în ce devin mai numeroase şi mai violente.
Dacă ar fi conformă cu realitatea lucrurilor, ideea de luptă, ar trebui ca viaţa unora să nu fie cu putinţă decât pe măsură ce se distruge viaţa altora, pe când noi observăm că este o viaţă socială «superioară» aceea care din contră cere «cooperarea tuturor .
Cu cât societăţile omeneşti înaintează, cu atât nevoile vieţii — din ce în ce mai bună, — stabileşte o diviziune a muncii sociale care, legând tot mai strâns pe oameni prin interese reciproce, îi face nu să lupte, dar tocmai să coopereze, ajutându-se în mod indirect. Se mai ştie că cu cât o societate se depărtează de faza militaristă spre a se apropia de cea industrială, cu atât cooperarea devine din ce în ce mai liberă, iar solidaridatea creşte în întindere şi în întemeitate.
rn timpul de faţă societăţile civilizate străbat o perioadă în care neliniştea şi frământările sunt mai mari ca de obicciu, căci ele trebue să-şi găsească noi con-
156	NOUA REVISTA ROMANA
diţiuni de adaptare pentru o fază nouă *). Este o viaţă pe punctul de a se nărui, alta gata să nască; şi, ceeace este mai grav încă, este o morală care se clatină fără ca alta să fie gata să-i ia locul. Este morala bazată pe credinţa că există un Dumnezeu care vede toate faptele omeneşti şi într’o lume viitoare pedepseşte pe cei ce fac rău. Subt această morală există neapărat şi o imoralitate oarecare, dar mai bună este chiar imoralitatea decât «amoralitatea», lipsa complectă de sim-ţimânt moral, anarhia morală. Un om imoral este un individ inferior, dar un om; amoral însă, nu mai merită numele de om, ci acel de fiară sălbatică, — şi din nenorocire, sunt destui; dar nu la ţară, ci în cele mai civilizate centre îi întâlneşti.
In aceste împrejurări, pe ideia falsă că viaţa este o «luptă», nu se poate ridica o morală ştiinţifică ’, singură ideia «solidarităţii oamenilor în societate este ştiinţifică, adică bazată pe observarea înlănţuirii fenomenelor din natură; căci noi am văzut că aceasta este ’deia ce ne-o sugerează aceste fenomene, fie că le observăm în lumea vegetală sau în cea animală, fie că ne ridicăm la observarea celui mai nou şi mai complex produs al naturei, la observarea societăţilor omeneşti. Cu alte cuvinte, principiul vieţii, — dela cea mai simplă până la cea mai complexă, — nu este antagonismul, lupta elementelor cari o compun, ci este din contră, legătura lor, cooperarea lor,— de cele mai multe ori inconştientă — pentru realizarea din ce în ce mai perfectă a minunatului tot numit viaţă, — individuală şi socială.
In societăţi este adevărat că oamenii sunt conduşi numai de dorinţa de a-şi îndeplini nevoile lor de tot felul: fizice, intelectuale, morale, fără ca să se gândească măcar la ideia aceasta de solidaritate; nu e însă mai puţin adevărat că interesele lor, — cari par contrarii, şi cari par prin consecinţă că-i separă, că-i pune în luptă unul contra altuia, — sunt tocmai ceeace îi leagă mai strâns, făcându-i unul pentru altul din ce în ce mai necesari. Dar această legătură nu trebue luată în sensul că ea există între indivizi determinaţi , ci între indivizi în genere ; ceeace es'te un bine. De asemenea dacă un individ depinde din ce în ce de mai mulţi, apoi şi de el depind mai mulţi. Astfel că mersul normal al solidarităţii, departe de a subjuga pe oameni unul altuia, cum s’ar crede, îi face mai liberi, — şi în aceasta stă marea ei însemnătate.
Rezultă din cele de mai sus că solidaritatea» nu-i un sentiment născut din slăbiciunea individului faţade natură şi Societate, sau o ideie pornită din credinţa acestei slăbiciuni, o ideie subiectivă. Nu ; ea este o realitate. Ideia de «cooperare» este interpretarea adevărată a tuturor fenomenelor din natură, solidaritatea este prin-
I) Toţi spun că în special noi, Românii suntem Ia o „cotitură a istoriei“ că străbatem o perioadă de transiţie, iuţclegând că acesta este un fenomen excepţional şi de o scurtă durată. Greşeală enormă, căci viaţa socială ca şi cea individuală, nici odată nu stă pe loc. Este insă o perioadă când tendinţele de conservare au devenit mai importante şi mai numeroase ca cele de progres. Dar acest echilibru este totdeauna instabil. Nici China, pe care cei ce nu o cunosc, o cred imobilă, — nu stă pe loc. Aparenţa ne inşeală. Transformările cari se prepară sunt cu atât mai ascunse cu cât sunt inai adânci.
cipiul vieţii. Şi este nu numai principiul vieţii individuale ci este principiul convieţuirii indivizilor în .societate» adică este principiul «moralei», de care trebue să ţie seamă aceşti indivizi.
Intr’adevăr, dacă admitem că un individ în conduita sa generală" este nevoit să ţie seamă de forţele din jurul său, şi că cu cât cunoaşte mai bine legile acestor forţe cu atât se va putea orienta mai uşor; atunci implicit trebue să admitem că cu cât un individ în conduita sa specială (conduită «morală») va ţine mai mult seamă de această forţă «cooperarea», cu atât el îşi va realiza mai uşor şi mai complect viaţa sa, socotind bine înţeles, că toţi ceilalţi indivizi au, sau au avut1) conştiinţa acestei cooperări, care se realizează şi care trebue să se realizeze cât mai compelct.
Căci numai astfel viaţa individuală se poate adapta pe deplin mediului social, şi se va adapta fără ca personalitatea individului să se şteargă, ci din contra, afir-mându-se din ce în ce mai puternic, şi în aşa fel în cât aceste manifestări departe de a se împedica unele pe altele, nu numai să-şi respecte reciproc sferele de activitate, dar să se ajute chiar, lăsând pe individ să guste din voluptatea acestei activităţi însăşi cu privirile îndreptate spre un viitor pe care îl întrezărim mare, fermecător şi sublim !
Tiberiu Constant
LITERATURA
NU MAI PLEACĂ....
Trec cârduri, cârduri, rândunelele, un fâşâit lin se duce cu călătoarele; se depărtează, o gingie neagră se şterge în albastrul limpede şi o muchie taie cerul. Apoi alte cârduri vin din urmă şi aşa trec mereu de câteva zile! Soarele sclipeşte blând şi razele dulci, de început de toamnă, se deapănă agale pe frunzele salcâmilor stropiţi ici, colea cu rugină. Se lasă stoluri de rân-dunele, înegresc vârfurile perilor, sârmele telegrafului sunt pline de păsărelele călătoare cari mai poposesc o clipă în calea lungă.
Cântă cu toatele, cântă de îţi iau auzul! Şi tot mai multe se strâng. Ies perechi, perechi de pe sub stra-şinele plecate, de prin cuiburi şi de pe sub grinzile bătrâne. Se adună de prin frunzişul dat în ruginiu al perilor, de sub cosorobul bordeiului. Şi sunt atât de multe! Se duc trâmbă, afundându-se tot mai mult în zarea neisprăvită; sed uc cântând până se pierde în depărtare cântecul lung şi răsucit ca un şurub. Şi se duc revărsând în urma lor o umbră subţire, tristă, un dor de ce a fost, de ce a trecut. Un gol blând zâmbeşte în urmă şi se lasă încet, ca o ceaţă străvezie peste tot, peste toate. Şi cârdurile de rândunelc se duc mereu !.. Iau cu ele şi florile şi mirosul. Au luat primăvara cu care veniseră, au luat vara lcnevoasă, au luat şi cele dintâi priviri ale toamnei!. Duc cu ele razele dulci ale soarelui, duc cântecele, duc graiul duios
1. Când spunem „au avut", înţelegem că ideia de cooperare din „conştientă" a devenit „inconştientă" sau chiar s’a transformat într’un „sentiment".
NOUa Revistă romana
»S
al codrului în floare, duc murmurul isvorului limpede, duc dragostele!.... Şi se duc cârdurile, plec rândunelele toate; doar ea nu se mai duce, nu mai pleacă!.. Câte stoluri nu s’au lăsat în dudul din bătătură!... Câte şiruri nu s’au rânduit pe coama casei, pe creasta bordeiului ! Au stat rândunele, şi-au ciugulit fulgii, s’au scăldat în zâmbirile dimineţei, ori în scăpătatul aprins şi au plecat în cântece; dar ea tot n’a plecat! Stă sub grinda noduroasă a coşarei! Fulgii îi sunt sbârliţi, coada crestată în două, e lăsată în jos şi capul ghemuit între pene. Dă să scapete soarele şi tot nu s’a urnit de pe grindă! Sunt două zile aproape de când n’a mâncat nimic, doar de dimineaţă a pus ciocul la straşină şi şi-a udat limba cu câteva picături de rouă. Nu-i e nici foame, nici sete ! Când şi când scoate ciocul de sub aripă şi îşi ciugule fulgii, apoi iar vâră capul sub pene şi picotează aşa....
Aci, era cuibu ei! Erau multe ! Aci a crăpat ouşorul, mic cât aluna, şi a scos ea ciocul, ca vârful de ac; aci a deschis ochii. Cinci fraţi erau. Stau toţi cu ciocul de ceară pe buza cuibului şi căscau gura mai mare decât ci când venea mă-sa cu omizele în cioc ori cu guşa plină cu apă. Noaptea îi învelea pe toţi cu aripele, iar ei se strângeau golaşii sub fulgii calzi ai măsii şi scoteau doar vârful ciocului printre puful moale. Le-au dat tulei, s’au făcut maii câte-şi cinci, au sburat, s’au jucat, au ciugulit flori de salcâm... Şi abia îşi aduce aminte cum, ca un vârtej s’a rotit ceva pe deasupra lor, apoi un ciripit, şi ea s’a pomenit sub straşina casei!... A venit şi toamna şi pe fraţi nu i-a mai întâlnit, nici pe mă-sa n’a mai văzut-o! Când au plecat rândunele a plecat şi ea cu ele. Au mers drum lung, cârduri multe. Erau tovarăşi destui. Cântau cu toţii, care de care mai frumos, să întreacă pe celălalt. Îşi aşezau penele cu ciocu, îşi smulgiau fulgii cari nu se rânduiau frumos, şi nu stau linşi!. Dar dintre toţi unul mai iute lasbor şi cu ochii lucitori şi ascuţiţi par’că ca un vârf de ac, tot drumul îşi făcea loc şi mergea lângă ea. De câteori se opreau în cale, el se aşeza pe craca cea mai naltă, în faţa ei; îşi netezea penele, subţia trupul şi-l ţinea sus; îşi ascuţia de câteva ori ciocul pe ramura copacului şi se punea pe cântat. Cânta şi ochii nu şi-i lua dela tovarăşă. Din când în când se uita pe iângă el, şi iar îşi mai netezea câte un fulg sbârlit... Cântau mulţi, toţi cântau, dar cântecul lui se auzea dintre toate; întorcea glasul mai frumos, ciripitul era mai dulce şi în ochi avea mai multă putere decât ceilalţi şi mai multă dogoare Era mai frumos la trup, mai voinic şi mai mândru la privit. Pleca cârdul şi el tot lângă ea ! Ar fi dus’o pe aripele lui par’că, numai să nu i fie prea greu, că era calea lungă până acolo, aveau multe dealuri şi văi de trecut şi ape mari, unde nu găseau nici un prund să poposească. Când o vedea că conte-neaza sborul şi gâfâie des sub guşa cenuşie el se lăsa cel dintâi jos şi atunci tot cârdul se oprea. Şi ce mândră era rândunica când sta el lângă ea şi cânta atât de frumos!
Tot drumul au mers amândoi alături şi li s’a părut, scurtă calea! S’au uitat unul în ochii celuilalt mult, şi-au apropiat ciocurile, şi-au dres fulgii, a rânduit unul penele de sub guşa celuilat, apoi au cântat amândoi mult,
mult, ai fi crezut că numai tac! Ceilalţi au amuţit, au rămas toţi cu fulgii sbârliţi şi trişti, i-a învins!...
* *
*
Când iar a început să dcâ colţul ierbei, când au înmugurit pomii şi câmpurile s'au înverzit; când au înviat omizele şi musculiţele s’au desmorţit, când s’a încălzit pământul, rândunica s’a întors iar la cuibul ei, la cuibul în care crescuse. S’a întors cu tovarăşul care îi cântase tot drumul, s’a întors cu soţul acuma. Au dres cuibul şi au cărat amândoi, în cioc pământ, tocmai dela pârâu, de sub deal. Au adus păiuş subţire ca firul de colelie şi l-au rânduit în cuib, au aşez.at apoi şi fulgi moi şi afânaţi.
Cât a clocit ea ouăle îi aducea soţul în cioc lăcuste şi fluturi, îi prindea din grădină când stăteau lenevoşi pe nimiezi, lipiţi de bobocul despicat al răsurei; şi tot el îi aducea şi guşa plină cu apă. Dacă pleca ea să mai înghită niţică adiere de vânt, ori să mai să scalde în pusdcria de raze calde ale sfârşitului de primăvară, atunci rămânea soţul, să nu se răcească ouăle.
Au scos trei rânduri depui până a trecut van;. Toamna au plecat cu toţii. Era cârdul mare, erau numai puii ei. Se duceau şi cântau, împerechiaţi doi câte doi...
Trei ani deurândul au venit ei tot la cuibul ăla. De câtcori l-au dres şi l-au lipit! Şi câţi pui n’au crescut ei în trei primăveri şi trei veri !.., Acum s’au întors mai de timpuriu ca întotdeauna! Puii sunt şi ei mari fiecare cu tovarăş, nici unul nu e fără soţ, ori soaţă. Ş’au urzit cuiburi alături, tot pe martacul acela; şi sunt atâtea cuiburi că nu le poţi numără!... Şi cântă în răvărsatul zorilor de parcă te ridică o boare lină până în slava cerului!... Pe nimiezi se înşirue sub straşină, la umbră şi se scaldă rândunelele! Puişorii ieşiţi doar din găoace numai târtiţa de ei şi cu gâturile jupuite, stau cu ciocurile întinse pe marginea cuibului. O trestie de se mişcă sub straşină ei cască gura şi înghit în sec!...
Le-au dat tuleii pe aripi, pe spinare le-au crescut fulgi mărunţi; caşul de ceară dela cioc a început să piară, puii s’au făcut mari şi cuiburile s’au umplut. A trecut de miezul nopţeî. Dorm cu toţii puişorii şi mamele i-au învelit cu aripele. Pe cer nici luna, nici stele, e întuneric de-ţi dai cu degetele în ochi, afară !... Pe la o vreme aşâ, în negurile nopţei, se ridică un nor gros şi roşiatic de fum deasupra coşerei. După câteva clipe se văd limbi de foc pe învelitoare şi toată coşarcă e cu-trupită de flăcări !... Când s’a luminat de ziuă, arsese tot, până la pământ. Mai colo o rândunică, cu fulgii pârliţi până la piele, înlemnise eu ciocul căscat; iar pe craca salcâmului de alături stâ tristă încă una. Doar ea scăpase!., S’a coborât pasărea din pom jos la soţ, dar i l-a luat cineva numai decât!... Ceilalţi au pierit toţi în foc, şi puii şi mamele !...
A trecut toată vara şi ea acolo a stat, în salcâm. Când a ridicat iar coşarea, târziu, s’a mutat sub straşină, dar numai erau nici cuiburile nici puii!... A venit toamna, au plecat celelalte rândunici, ea n’a plecat! S’au îngălbenit frunzele, se scutură în adiera vântului, pleacă şi ele se duc cu toamna; se duc şi razele soarelui, plăpânde şi dulci, numai rândunica nu se mai duce!... ca nu. mai pleacă !..	1. Chiru-Nanov.
i ;>•
NOtrA ftEvîsrX Romana
TEATRU
TEATRUL LUI CARLO BERTOLAZZI *)
In toate lucrările de teatru ale lui Carlo Bertolazzi, chiar şi în cele mai slabe, se găseşte în totdeauna ceva foarte frumos care ţi-atrage atenţia şi ţi se întipăreşte adânc în memorie. Puţini ca el ştiu să pue pe scenă cu atâta îndemânare observaţii din viaţa de toate zilele. Unii au suţinut că e cam superficial. Dar oare, — dacă vă aduceţi aminte — nu i s’a adus aceiaşi învinuire şi lui Carlo Goldoni despre care s’a zis că ignorează frământările sufleteşti şi îmbracă totul într’o filosofie împăciuitoare, chiar când încearcă să fie muşcător ? In realitate însă Goldoni eră un observator profund şi e de ajuns să examinăm figura lui Stor Todoro bronto-lon pentru ca să ne convingem pe deplin de aceasta.
Carlo Bertolazzi e goldonian în toată puterea cuvântului ; ţi se pare câteodată gingaş, câteodată optimist, numai pentru că e îngăduitor. Dar această îngăduire a păcatelor şi slăbiciunilor omeneşti, e poate una din variantele cele mai profunde ale amărăciunii. Omul care în faţa lucrurilor urâte ale lumii se revoltă şi blestemă nu e decât un naiv. La ce bun ? Aşa e viaţa. Aşâ e lumea. Nu e oare mai bine s’o luăm aşâ cum e şi să zâmbim ? Vedeţi. Chiar în durere se ascunde uneori atâta comedie. Din contrastul dintre una şi cealaltă, răsare şi înfloreşte gingaşea plantă a umorismului. Suntem cruzi poate când râdem de durerea altuia. Dar ce suntem noi de vină dacă această durere e comică în felul ei de a se manifestă.
Nota umoristică o găsim şi la alţi autori italieni contimporani, însă umorismul lui Robcrto Bracco e mai sarcastic, acela a lui Giannino Antona Traversi e mai amar. Dintre toţi autorii italieni de astăzi, Carlo Bertolazzi mi se pare mie că e singurul care din observarea faptelor, a figurilor, a tipurilor a ştiut să scoată cea mai caracteristică notă de umorism italienesc.
Să luăm de exemplu «Luiu», care e poate cea mai bună comedie a lui, din teatrul nedialectal. «In afară de scena tragică dela sfârşit, minciuna cronică, fundamentală a protagonistei Lulu e de un comic impresionant, dureros şi nespus de adevărat. Mincinosul a fost de atâtea ori pus pe scenă. Mincinoasa însă, niciodată. Or, Lulu, înainte de a fi o femee destrăbălată, e o mincinoasă tenace, incorigibilă. Ea minte în totdeauna, născoceşte tot felul de minciuni măcar că ştie că peste cinci minute o să se dea singură de gol. Simulează oboseala, suferinţa, indispoziţia, nervii, gelosia, boala ereditară; născoceşte gelozia amantului, istoriseşte povestiri fantastice. Minte cu amantul de ieri, cu cel de azi, cu părinţii. Publicul râde înaintea acestei avalanşe neînfrânate de minciuni.
Şi numai atunci devine serios şi are o mişcare aproape de durere —nu de desgust — când o vede pe Lulu profanând cu minciuna ei cinică până şi cel mai
]) Carlo Bertolazzi este autorul comediei Lulu, reprezentată cu mult succes de compania dramatică Davila, Luni 21 c. pe scena teatrului Leon Popescu. Rolurile principale au fost ţinute de d-rele Giurgea şi Alcxandrescu şi de d-nii Davila, Bulandra, Bulfinsky şi Storin.
sfânt simţimânt omenesc: când o vede că simulează o maternitate apropiată numai pentru ea să-l facă pe îndrăgostitul ei s’o ia de nevastă. Aşâ încât, la sfârşitul piesei, când un glonţ de revolver ucide pe această mică perversă, spectatorul nu simte nici cea mai uşoară compătimire.
E o pedeapsă târzie, dar meritată. Şi Lulu, chiar cu câteva minute mai nainte nu încetase să fie tot Lulu; în tovărăşia unui amant îşi plângeâ triumfurile de pe vremea când erâ baletistă la Scala aducându şi aminte cu regret de supeurile, de orgiile, de prietenii, de prietenele şi rivalele ei de odinioară. Câte ca Lulu nu se întâlnesc în viaţă. Şi cu câtă sinceritate de adevăr, această cocotă coruptă e pusă pe scenă alături de tipicele şi ca-racteristicele figuri ale părinţilor ei. Aţi băgat de seamă ce figură comică, foarte bine caracterizată este bătrânul ciobotar Ştefan, care face să răsune păreţii prăvăliei lui meschine de cuvinte umflate şi banale de patriotism ?
Figura femeei perverse şi corupte se repetă sub alte forme şi într’o altă comedie a lui Bertolazzi care nu preâ a avut succes şi care nu e una din cele mai fericite producţiuni ale teatrului său La Sfrontata
Pictor pătrunzător de caractere, observator subtil şi adânc, reproducător credincios al slăbiciunilor omeneşti, ne apare de asemenea complect, într’o altă comedie, operă de artă demnă să stea alături de «Lulu ,— L’e-goista». Scrisă mai întâi în italieneşte, fu repede tradusă în dialect vencţian şi purtată în triumf de marele actor Ferruccio Benini, interpretul fără seamăn al rolului principal din piesă.
Egoistul lui Bertolazzi în fiecare din cele patru faze prin care trece, nu se desmite o clipă. Egoismul lui, când comic, când dramatic, dar totdeauna crud, e observat şi reprodus cu un realism uimitor. Franco Mar-teno e egoist ca om, ca prieten, ca frate, ca soţ, ca părinte şi e fără îndoială caracterul cel mai bine schiţat din tot teatrul lui Bertolazzi.
O comedie plină de situaţii nostime, este II dia-volo e l’acqua santa», în care cu o graţie fermecătoare, autorul ia în zeflemea haina sacerdotală cu principiile ei bigote, în conflict cu un necredincios. Şi printr’o dibace întorsătură împacă dracul cu tămâia, având grijă să ni-i înfăţişeze şi pe unul şi pe cealaltă în culori cât se poate de simpatice.
Mai nainte de a se dedicâ cu totul teatrului italienesc, a scris în dialect milanez o mulţime de comedii, precum : «Dorina modista», «Al Mont de pietaa •, «La prima Şira». Al suon dell’arpe angcliche», «Tn ver-zee» etc.
Tânăr încă, Carlo Bertolazzi are la activul său peste 40 comedii, fără să punem la socoteală localizările în dialect milanez şi traducerile din franţuzeşte în italieneşte, precum şi criticile de teatru, micile încercări literare, nuvelele, confesiunile.
Un volum delicios de autobiografie umoristică este Le mie bricconcite.
Cu câtă artă povesteşte viaţa lui de boem, de pe când era student, şi pe când, vrăjic de teoriile unui camarad de universitate care spunea că «'Un student din Pavia, n’are ce face cu banii, întrucât la birt mănâncă pe datorie, iar gazda nu-i cerc chiria înainte, — a fost
MOUa revista romana
>59
dat afară din casă şi s’a dus să doarmă înlr’un vagon do drum de fier.
Dar astăzi, Bertolazzi (sunt atât dc depărtate acele vremuri!) a devenit un om de ordine. Afecţiunea unei soţii iubite şi a bătrânei lui mame, îi desmiardă inspi-raţiunile artistice când la Milan, când la Pallanza pe l.ago Maggiore în vila lui albă şi liniştită. Şi în undele limpezi ale acestui lac albastru, într’o melancolie delicată şi duioasă, îşi oglindeşte indulgenţa lui senină de om şi de artist pentru slăbiciunile altora, pentru păcatele şi vina altora, păcate şi slăbiciuni pe cari el le priveşte cu un ochiu filozofic, curat şi blând, departe de ura neînţeleasă şi de blestemul nefolositor al celor slabi.
Giulio Piazza.
(Tradus din italieneşte dc A. Uu/.eseu)
ARTA
EXPOZIŢIA I)K PICTURA
ION AEEX. STERIADI
D-l Steriadi e un pictor conştiincios şi cinstit în toată puterea cuvântului. D-sa nu e dintr’aceia cari simt o bucurie maliţioasă sau naivă ca să-şi mistifice contemporanii. Deşi a studiat în străinătate, şi s’a abătut probabil şi prin Munchen, n’a venit să ne sperie cu siluete vaporoase, încadrate în rame bizare. Mulţi dintre confraţii d sale pictează cu sârguinţă în ateliere peisagii stranii, cu şiruri de plopi, cu nimfe plecate pe apa cascadelor, cu feţi-frumoşi, cu ilene cosinzenc şi cu ceruri de sineală. Simfoniile în roş sau în violet, femeile cu crisanteme şi cu flori de mac în plete, nu sunt specialitatea d-sale. D-l Steriadi nu compune tablouri cu perspective şi cu culori neverosimele, pentru gustul rafinat al decadentelor noastre, ci, mai simplu şi mai cinstit, priveşte natura şi ne-o redă în pictură aşâ cum o vede. Pânzele d-sale sunt bucăţi din viaţa de toate zilele. Hamali, ţigani, vânzătoare de dantele, florărese, turci, mai ales turci şi foarte multe schiţe din portul Brăila şi de pe malurile Dunării. Nici o înfrumuseţare, nici o idealizare a naturii. Realismul cel mai sincer şi cel mai sănătos, învestmântat poate într’o singură nuanţă de poezie; simpatia pictorului pentru natură şi pentru oameni.
Din acest punct de vedere de sigur că d. Steriadi e singurul nostru pictor social. Iată vânzătoarele de dantele (No. 40). Bătrânele, care aşteaptă cumpărătorii, cu gesturile timide, cu privirele blânde, cu vestigiile sărăciei pe obrajii şi pe hainele lor. Vând şi par’că cerşesc. E munca lor aceia, sunt nopţile lor nedormite, şi par’că aşteaptă mila trecătorilor. PictoruPa întins simpatia lui dulce, sfioasă, peste mizeria omenească. Iată şi mai semnificative încă, c^le două pânze intitulate la fel: Hamalii (No. 1 şi 20). Acelaş subiect. O procesiune dc muncitori încovoiaţi sub greutatea coşurilor cu cărbuni. Figurile sunt obosite, resemnate; privirile alunecă fără să spună nimic. Se simte tăcerea oamenilor cari se încrucişează fără să se uite unul la altul,
fără să-şi zâmbească, fără să ştie că şi ei sunt oameni. Biete unelte de muncă, alăturaţi perechi perechi, ca vitele la jug. Pictorul i-a privit cu simpatie şi ca să ne dea o curată emoţie artistică n’a avut decât să’i aştearnă pe pânză aşa cum i-a văzut. Dacă d. Steriadi n’ar fi un artist, nc-ar fi dat muncitori în poze căutate, cu gesturi teatrale, aşa cum a făcut’o d. Băncilă dela Iaşi. Dar d. Steriadi n’a subordonat arta tendinţei, nu şi-a propus să ne insufle anumite sentimente sociale, nu si-a transformat penelul în mijloc de propagandă, şi de-a-ceia pictura d-sale e bună şi cinstită,
O singură mare obiecţiune am avea de făcut d-lui Steriade; dar şi-această imputare nu i se poate adresa numai d-sale personal, ci mai curând şcoalei, felului de-a concepe arta a celor mai mulţi artişti români din vremea noastră.
Vreau să vorbesc de mişcare. Nici unul din tablourile expuse în ultima expoziţie n’are mişcare. Natura e în repaus, îngheţată, moartă. Ca şi natura, oamenii sunt surprinşi într’un moment dat; s’ar spune că sunt luaţi de obiectivul unui aparat fotografic instantaneu. Priviţi de pildă tabloul No. 3, Vânturatul porumbului. Mormanele de porumb sunt bine redate, perspectiva e bună. Din întâmplare însă, am asistat şi eu la vântu-rători de porumb pe cheiul Brăilei. Ce mişcare! Din secundă în secundă movilele de porumb luau alt aspect. Nori de praf se ridicau în văzduh. Lopătarii se îngrămădeau cu mişcări ritmice, necurmate, împresurau din toate părţile, răscoleau, vânturau movilele de aur, treceau par’că mormanelor de porumb din activitatea şi din viaţa lor. Sub razele soarelui, în cântecele vân-turătorilor, cheiul trăia.
D-l Steriadi transformă toată această mişcare în natură moartă. Tot aşa procedează şi cu celelalte tablouri. Naturile "d-sale se odihnesc şi oamenii fac la fel.
Vreţi să cunoaşteţi cauza acestei neputinţe de-a insufla artei mai multă viaţă şi mai multă activitate ? O cauză foarte simplă. Lenea artistului sau mediocritatea talentului.
In adevăr, pe cât e de uşor să redai formele aparente ale vieţii, pe atât e de greu să redai însăşi viaţa, cu agitaţia, cu frământările, cu conflictele ei dramatice. O domnişoară dela un pension pictează foarte frumos o garoafă iângă un trandafir. Dar florile d-rei, sunt dc hârtie sau flori dela modistă. Puneţi-le alături de florile lui Lucliian, şi veţi vedea că e mai marc depărtarea între ele decât între cer şi pământ.
In sculptură, d. Spactlie îşi lustrueşte statuele, le freacă cu glas-papier, modelează corpuri ideale, dar toate maşinele pretenţioase ale d-lui Spaethc nu fac de cât parale. Viaţa, viaţa adevărată, care vibrează în fiecare nerv, care încălzeşte marmora, veţi găsi-o într’un bust a lui Storck.
In literatură, n’avem decât greutatea alegerii. Cea mai mare parte a scriitorilor români se feresc ca de foc de subiecte mari şi de pasiuni puternice. Patimclc profunde: avariţia, făţărnicia, jocul, frica, femeia, nu sunt pentru scriitorii noştri. Dintre patimele omeneşti, literatura românească aproape că nu cunoaşte decât pe cele mai simple : beţia şi omuciderea. Psihologia beţivului e foarte uşoară şi gestul ucigaşului e foarte lesne;
i6o
NOUA REVISTA ROMANA
de descris. Un literat când c incapabil să mişte în-tr’altfel sufletul cititorului, îşi omoară eroii.
Cei mai mulţi însă nu fac nici atât. Aceştia neputând să cuprindă într’o frază furtuna deslănţuită în sufletele şi în momentele mari, se mulţumesc cu oameni şi cu situaţii mărunte. Viaţa unui bătrân care se scoală odată cu găinele, îşi aprinde luleaua, ese în cerdac şi-şi macină zilele între două-trei tabieturi şi două-trei griji, fireşte că e de o mie de ori mai uşor de descris do cât viaţa eroilor lui Balzaq.
Scriitorii noştri, oameni paciniei şi buni cunoscători ai mijloacelor lor creatoare, se feresc să se apuce piept la piept cu greutăţile mari ale artei.
Ca şi dânşii, ca şi cei mai mulţi din literalii şi artiştii noştri, d. Steriadi ocoleşte dificultăţile picturei, se mulţumeşte cu aparenţa realităţii, şi ne dă pânze cari, lipsite de intensitatea vieţii, nu pot însemna o etapă mai mult în evoluţia artei româneşti. Pictura d-lui Steriadi e cinstită, conştiincioasă, mai respectabilă decât a altora, dar faţă de posibilităţile pe cari le întrezărim în temperamentul d-lui Steriadi, e păcat că c numai atât.
* N. D. Cocea.
BIBLIOGRAFiE.
Gerasimu Episcopul Romanului, Răspuns la adresa cu No. 238 din 5 Decembre 1909 a 1. P. S. Preşedinte al Sfântului Sinod şi al Consistoriului Superior Bisericesc, D. Dr. Atanasie Mironescu, către Prea Sfinţitul Gerasimu Saffirinu, Episcopul Romanului 1909.	*
Maxim Gorki, Revelionul. 0 noapte de toamnă. Editura «Lumen». Preţul 15 bani.
NOTE Şl D1SCUŢ1UN1
ÎNCHEIEREA discuţiunii cu n. clinciu.
Domnule Director,
Vă rog să mai îngăduiţi aceste puţine rânduri, ca încheiere a discuţiunii dintre mine şi d. I. Clinciu. Nu răspund afirmărilor d-lui că eu sunt violent, despotic şi puţin modest, căci cunoscuţii şi cei cari vin în atingere cu mine nu vor fi având nevoie să mă cunoască prin mentalitatea d-lui Clinciu ; iar avertismentul, pe care zice d-lui că l-am primit, nu există decât în fantazia sa. Iată despre ce este vorba: In 1907, trei elevi din clasa, la care eram eu diriginte, au făcut o necuviinţă. Pedeapsa ce li s’a aplicat de consiliul şcolar, s’a părul uşoară ministrului, care a agravat-o şi pe diriginte l-a înlocuit. Insă în urma explicărilor că intenţionat s’a aplicat o pedeapsă mai uşoară, în vederea îndreptării elevilor, şi că cercetarea din partea dirigintelui a fost completă, acesta a fost reintegrat. Martori pot fi membrii consiliului şcolar şi procesele verbale din registrul şcoalei, unde semnează profesorii diriginţi. D. Clinciu dă şi cu aceasta probă de lipsa ori cărei pasiuni şi de sentimentele ce-1 însufleţesc pentru adevăr şi exactitate.
Primiţi, Vă rog. Domnule Director, asigurarea respectului meu.
Ion S. Floru.
rşoc), Decembrie 21
G. S. BECHEANU & I. ILIESCU
STRADA LIPSCANI, 26 — BUCUREŞTI — STRADA LIPSCANI, 26
} MAGAZIN de NOUTĂŢI şi MANUFACTURĂ
< Lânuri pentru rochii: Hommesponvon, cheviotte 1 gros-cote etc., şi
Postavuri în toate genurile.
MĂTĂSĂRIE
:	Cachemir soie, charmense, crepe de chine etc.
Taffetas din fabrica Bonnet culori şi negre Atelier special pentru rochi şi confecţiuni
------------- PREŢURI FIXE ŞI MODERATE
/ ■	- . ■■ ■	«.-1 —— ■ ,i,i< 1 „ ■— ■■ .1 ,i—ii ■»— - . . — n^iw.1.1.11 '
Ciocolata si Cacao ZaitlSf C5CU
Sunt preferate de cunoscători
ALIîElt'r lEAEll, Huoure^ti Sti*. Numa-Pom	7.
PÂNZĂRIE
Jerseuri, Flanele, Cache Corsets tricotate, Cio- I răpi şi Batiste.
CORSETE
Dantele torehon şi broderii veritabile
Rayon special pentru Lingerie şi Trousouri
^	gata şi după comandă