ROMANA abonamentul :(4s numere, POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA In RomAnia un an..............io lei ,, şease luni........6 ,, I» tnateţ&rile uniunei poştale un an 12 ,, » , „ ,, şease luni 7 ,, REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdînand, 55, — Bucureşti APARE IN FIECARE DUMINICA DIRECTOR: C. RADULESCU-MOTRU PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI UN NUMĂR: 25 Bani Se găseşte cu numărul la principalele librării şi la depozitarii dc ziare din (ară Preţul anunţurilor pe ultima pagină, 'la pagină: 10 lei. No. 1. DUMINICĂ 25 OCTOMBRIE 1909 Voi. 7. SUMARUL NOUTĂŢI: Al doilea doctorat în litere dela Universitatea din Iaşi.—Demisiunea d-lui Titu Maiorescu din învăţământul superior. — Concertul baritonului Costescu. — Teatrul Naţional: „Revizorul". — Revista Revistelor. CESTIUNI ACTUALE: Dr. N. Leon. Ştiinţa oficială şi libera gândire. C. Rădulescu-Motru. Naţionalismul, cum se înţelege. ' ŞTIINŢE SOCIALE: A. Ştefanescu-Garaţi. Criminalitatea în România. PEDAGOGIA: Z. Bădeanu. Ideile pedagogice ale d-lui I. Slavici. LITERATURA: N. Pora. Din viaţa de redacţie. NOTE ŞI DISCUŢIUNI: E. Lovinescu. In chestia piesei d-lui A. Hers. NOUTĂŢI Al doilea doctorat în Litere dela Universitatea din Iaşi. Facultăţile noastre din Iaşi şi Bucureşti, atât cea de Ştiinţe cât şi cea de Litere, au început a conferi titlul de doctor cu constituirea lor actuală, şi fără a mai aşteptă o nouă organizare şi o sporire de catedre ca facultăţile de drept. Zilele aceste arrt avut de înregistrat la Universitatea din Iaşi trecerea celui de al doilea doctorat tn Litere (cel înlâiu a fost al d-lui Ilie Ghibănescu in specialitatea filosofiei), anume acela al d-lui G. Pascu in filologia română. Teza, pe care d-sa a prezintat-o Facultăţii, este partea 1 a unei lucrări Despre Cimilituri, studiu filologic şi folkloric. un volum în 8 mşre de XII + 276 pagini, care trebue să fie urmat de partea a doua, cel puţin de aceiaşi întindere, şi care va cuprinde chestiunile generale privitoare la subiectul ales. Partea I; prezentată şi susţinută de d. G. Pascu. este un studiu pur filologic, asupra căreia colegul meu d. A. Philip-pide, care a examinat teza împreună cu d. prof. X. C. Gheor- ghiu, se rostişte ît chipul următor: «Lucrarea d-lui G. Pascu este un studiu atât de complect şi de original asupra cimiliturilor româneşti, precum, după ştirea noastră, un altul nu există asupra aceluiaş subiect în nici o literatură». Judecata colegului nostru dovedeşte că doctoratul d-lui G. Pascu este un doctorat serios, precum nici nu se puteâ aşteptă altfel dela un tânăr, a cărui inteligenţă şi sârguinţă am avut şi eu prilejul a le apreciâ la cursul meu de istorie. A. D. XENOPOL * * . Demisiunea d-lui Titu Maiorescu din învăţământul superior. Ministerul de Instrucţiune publică a primii, pe ziua de 31 Oclombre, demisiunea d-lui Titu L. Maiorescu dela catedra de logică şi istoria filosofici contimporane d-la Universitatea diu Bucureşti. Această demisiune, deşi motivată pe faptul limitei de vârstă, a fost însă neaşteptaţi chiar pentru colegii d-lui Maiorescu. In cercurile universitare se credea că d. Maiorescu va continuă să ocupe catedra sa până la Februarie viitor, când împliniâ vârsta de 70 ani şi trebuia să se retragă conform legii. Aşa se şi explică insistenţa pe care în luna Iunie trecut au depus’o unii din colegii şi prietenii săi politici, ca să-l aleagă în comisia de judecată a corpului didactic în locul d-lui Matei Cantacuzino, care s’a retras in rondiţiuni cunoscute. In epoca alegerii sale, însă, d. Maiorescu nu fusese In ţară. La înapoiere, dânsul s'a grăbit să demisioneze din însărcinarea de membru iu comisiunea de judecată, însărcinare pe •care de altfel personal nu o solicitase. Ministerul a respins această demisiune. D. Titu Maiorescu şi-a înaintat atunci demisiunea şi dela catedră în mod irevocabil. Cu retragerea d-lui Titu Maiorescu, Universitatea din Bucureşti pierde pe unul din profesorii săi cei mai iluştri. Dotat cu un excepţional talent oratoric, d. T. Maiorescu isbulise să facă din cursul său un centru de atracţiune pentru studenţimea întregei Universităţi. Asupra însemnătăţii pe care o are d. Maiorescu în desvol-terea culturei române nu este momentul de a discuta acum. D. Maiorescu a aparţinuLnu numai şcoalei,ci şi politicei, precum şi literaturei. Şi dacă a încetat de a mai aparţine şcoalei, politica şi literatura pot să mai fie încă îmbogăţite prin munca sa. * * * Concertul baritonului Costescu. Sâmbătă, 17 Oetomvrie a avut loc la Ateneul Român concertul dat de baritonul Aurel Costescu, pentru înlesnirea continuării studiului în Italia. D-sa a avut concursul altor ele- 2 NOUA REVtSl ROMANĂ mente de valoare: d-şoara Diăgulanescu, d-1 Folescu şi maestrul Bianelii. . Nu ştiu dacă d. Costescu işi va fi înlesnit eu mult călătoria sa în Italia; dar ce e sigur, e eă d-sa e un element de mare viitor pentru o operă română. Din rezultatele date de d-sa la Conservatorul de muzică, din cceace au putut constată rcviV lele de seamă, din aprecierile publicului înţelegător, reiese clar că d. Costescu, cu vocea d-sale sigură şi puternică, dară şi-o* va îngriji şi mai mult, şi va urmă cursuri şi mai înalte decât acelea dela noi, va ajunge un element superior. Revista noastră îşi face datoria relevându-1 şi îndemnându-1. L-am apreciat în deosebi în concertul dela Ateneu în Prologul din Pa-gliacci şi în R goletlo (cu deosebire în duetul cu d-şoara Dră-gulănescu). Tot de'mare laudă e şi d. Folescu, cu vocea d-sale mai puţin puternică, dar fuaite îngrijită. II. V. * * * Teatrul Naţional; «Revizorul» de Gogol, tradus din ruseşte dc d-1 N. Dunăreanu. Revizorul e o comedie de moravuri, în care celebrul autor rus a satirizat iără milă incapacitatea şi venalitatea funcţionarilor ruşi de pe vremea sa (mijlocul sec. XIX) cari apasă şi exploatează pe cei ce sunt chemaţi să-i administreze. La rândul lor aceşti funcţionari sunt tiranizaţi şi exploataţi de funcţionarii ce le sunt superiori şi trăcsc lntr’o spaimă continuă de a nu fi «inspectaţi» de vre-un «şef». Frica lor e atât de mare încât uneori ea le produce adevărate farse, făcându-i să cadă victime primutoi aventurier ce le iese In cale şi are înfăţişarea unui om sus pus. Pe o asemenea păcăleală e bazată intriga acestei frumoase comedii care a stârnit in Rusia multe nemulţumiri în lumea biroucr.iţiei, şi a silit pe autorul ei să se expatrieze câtva timp în Italia. Iată subiectul : «Acţiunea se petrece înlr’un orăşel din inima Rusiei. Primarul Antonovici, care avea multe pe suflet, fiind vestit că are să vie un revizor în inspecţie, cliiamă la el acasă pe toţi funcţionarii mai de seamă ca să se sfătuiască cu dânşii ce este dc făcut pentru a întâmpina primejdia. întâmplarea face, că doi prieteni ai primarului Doblschinski-şi Boblscliinski să dea la un liotei din oraş peste un tânăr, Klestacoff, un desfrânat carc-şi clieltuise banii la cărţi şi acuma n’aveâ ce mâncâ. E luat drept revizor, dus cu aluiu, şi ospătat ca un om mare. • Li masă, primarul pune cevd în băutură, ca să-l facă să. spue odată cine este, să nu se mai ascundă. Intr’adevâr, Klestacoff, turmentat de băutură, povesti şte o mulţime de fleacuri aşa că îngrozeşte pe cei de faţă. Toţi acuma îl împrumută cu parale, caută să se pue bine cu el, se critică unul pe altul, linguşindu-se. Klestacoff, care e cam prost, abia târziu vede că a fost luat drept un om mare şi atunci se pune şi scrie o scrisoare unui prieten din Peters-burg, in care arată ce i s’a întâmplat râzând dc primar şi de ceilalţi funcţionari. Vestea eă a venit un revizor care să ambeteze nelegiuirile primarului, umblă prin toate gurile şi negustorii, cari suferiră mult dela Antonovici vin cu bani şi caruri să se plângă şi să ceară să le ia de pe cap pe un aşa nelegiuit. Klestacoffle' ia banii şi îi încredinţează că are să le facă dreptate. El face curte nevestei şi fiieei primarului şi Ia urmă sfârşeşte prin a cere in căsătorie pe fata lui Antonovici. Îndulcit de viaţa care o duecâ nu se dă dus, dar servitorul lui, Osip, care văzuse că stăpânul său a fost luat drept un om mare, îl hotărăşte să plece. Klestacoff îşi ia rămas bun, spuind că se întoarce peste o zi să facă nunta. In urmă, pe când toţi prietenii se strânsese în casa primarului şi-l felicitau, vine şeful poştei cil scrisoarea aventurierului pe care ■ ; ,, -•» \ i o desfăcuse, şi îi arată că n-a fost revizorul. Toţi păcăliţii ş) primarul, înlr’o durere nebunii, se reped asupra, celor doi pri'eteni cari le adusese vestea şi îi ameninţă. Li mijlocul scenei acestea, vine un jandarm şi vesteşte, că adevăratul revizor îi cliinniă. pe- toţi ‘la liotei, unde s’a oprit. Cortina se lasă asupra unei scene mute de un tragi-comic minunat reprezin-lând consternarea celor prezenţi la vestea sosirii adevăratului revizor". Reprezentaţia Revizorului a fost un mare succes pentru Teatrul Naţional. Artiştii noştri de comedie, băbătii şi tineri, s’au întrecut în a ne da o serie de frumoase creaţii cari vor rămâne în cariera fiecăruia dinlr’inşii. Iu prim irul, Anton Antonovici, Ion Brezeanu, a jucat cu un humor atât de spontan şi de real cum numai un artist minunat ca dânsul poate juca. Cu aceeaşi vervă şi spontaneitate a jucat d-na Maria Ciucu-rescu în Ana Andrejewna, soţia primarului, o cochetă de provincie care nu a cunoscut niciodată simţul ridiculului. Ar fi fost foarte bun şi d-1 Liciu în Klestacoff dacă n’ar fi şarjat prea mult rolul, făcând pe alocuri din acel tânăr aventuros şi uşu-ratec dar naiv până la ingenuitate, un găgăuţă prea prostănac. In seria de provinciali, unul mai pişicher şi mai pehlivan ca celălalt şi-au arătat din nou marele lor talent d-nii Nicu-lescu, Barbelian, Belcot, Achille. Din Dobcinski şi Bobcinski, cei doi «incurcă-lume», d-nii Grigorescu şi A. Mdillcscu au făcut două delicioase figuri comice şi ne-au dovedit că tinerii artişti de comedie dela Teatrul Naţional ştiu să-i păstreze cu demnitate excelenta reputaţie ce i-au creat-o şi i-o crează încă artiştii cei maluri. D-1 Duţulcscu a arătat în rolul servitorului Osip, un vulpoi băPân, că e un talent rem irealul. * . * * . Despre Refugiul piesă în 3 acte de D.irio Niccodemi repre-zinlată cu mult sucrcs de Compania Davila, in seara de 1!) cor. pe scena Teatrului Leon Popescu, în care d nelc.Siurza şi Voiculeseu şi d-nii Davila şi Storin au făcut nişte admirabile creaţiuni vom voibi cu deamănuntuf în numărul viitor. *■ i" p ' * * I • Revista Revistelor ' Convorbiri critire. 25 Sept» mbrei D E. Lovinescu continuă discuţia asupra impresionismului in critică: «Impresio-niştii, in înţelesul mai răspândit al cuvântului, —■ tăgăduiesc putinţa judecăţilor absolute in materie estetică; ei gonesc absolutul şi nu recunosc, decât relativul... Cuprinsul sufletesc al omului fiind schimbător, impresiile se alungă «ca norii hint-i pe şesuri», după cum bat'vânturile. ' . Oii le. voit differciit sans l’avoir vu cknvger, . • zice Sully Prudhomme, vorbind de norul pe.care îl privi-şli îndelung. Ş, în această go.măde scnlimete, de impresii, nimic nu e statornic, nimic nu e sigur, „nimic nu e Iraiuiş; pe nimic nu te poţi bizui cu încredere- şi. cu temeinicie. Lucrurile nu sunt decât o părere, — părerea noastră, care. acum e inlr’uii fel şi mâine în altul, după îndemnul impr. jucărilor. A vul să închegi o jud cată veşnică şi obiectivă asupra unor opere de: artă, ce n'.iu allă viaţă decât pe acrea pe care le-o dăm noi, e o amăgire. «Nu există crjtică obiectivă, zice Analele France şi toţi cei ce se măgulesc a fi pustii lucrările lor a'tceva decât pe dânşii sunt viciimile iluziei ceb-i mai amăgitoare. Adevărul e că nu poţi < şi njei odată din tine însuţi: ,e una din marile noastre nenorociri. Qe n’am da noi să putem vedea cerul şi pământul, p°nli>u o e'.ipă numai, cu ochiul în f >ţoţjc . al unei muşte sau peulru, a inţelegp firea c.u creerul gieoiii şi simplu al unui urangutan? ., Suntem înoh'ş.i..in fiinţa noastră,ca.într’o închisoare veşnică. Cceace ne rămâne mai bun de făcut, c să NOUA REVISTA tiOMÂNA i mărturisim că de oricâte ori n’avem tăria să tăcem, vorbim de noi înşine». «Şi din clipa în care judecăţile noastre n’au nici o statornicie, nici un punct de razim obiectiv, din clipa în care nu avem decât păreri schimbătoare, critica nu mai poate fi dogmatică, ci impresionistă. Noţiunea «impresionismului» a prins aşa dar în conştiinţa publică înţelesul de părere personală, nesigură, în veşnică prefacere şi devenire. «Operele, zice Jules Lemailre, trec pe dinaintea oglinzii spiritului nostru, dar cum această trecere e lungă, oglinda se preface în răstimp, şi când din întâmplare aceeaşi operă vine din nou, ea nu mai aruncă aceeaşi ' icoană »..- N. Em, Teohari continuă de asemeni studiul asupra lui M. Sadoveanu ca nuvelist şi romancier. «In cele mai multe din din povestirile sale, ca şi în Ion Ursu, Sadoveanu ne arată înlănţuirea faptelor in aşa chip, încât omul parcă nu e vinovat. Cel mult dacă îi putem impuţi slăbiciunea voinţui, de a nu se 11 impotrivit în deajuns împrejurărilor. Lucrurile pentru Sadoveanu curg neînourate ca o apă, care nu se opreşte niciodată şi se relnnoeşle continuu, aruncându-se în aceeaşi mişcare, val după va), umflându-se, sfărâmându-se, înspumată, fără odihnă, fără oboseală. O aceeaşi forţă le mână, care mână şi pe oameni; aceeaşi unitate tainică le leagă, care leagă şi pe oameni. . «Natura singură e vie, în ea reşede frumuseţea şi energia, şi ea lucrează în noi şi peste noi. S'a dus primăvara dar la anul şi la anul şi la celalalt an ea va veni din nou, cu lumina caldă, cu mugurii verzi, cu soarele râzător, cu veselia pasărilor, la aceleaşi dale, etern, in nesfârşitul timpului. Reînnoirea neîntreruptă a spectacolelor naturii, revărsarea aceasta puternică de viaţă fizică, care inncacă par’că pe cealaltă izbeşte şi impresionează adânc pe Sadoveanu. El simte contrastul dintre veşnicia naturii şi durata scuită a omului, şi de aceea, se vede, multe lucruri neînsemnate, la dânsul iau nu ştiu ce aer grandios, disproporţionat, dar care totuşi nu sună falş. In redarea acestei impresii, el întâlneşte expresii minunate. Durerea nu s’a adunat în piept, ci s’a iezit în piept. Toamna nu răceşte arborii de frunze, ci îi sărăcăceşle de frunze. El nu va zice ca noi : «lumina te învălue», ci «mreajă de lumină te coprinde», nici «oi hi întristaţi», ci ochi «înneguraţi» etc.». Gorncliu Moldovcanu în cronica dramatică apreciază astfel pe Începem de Caragiale : «Stagiunea companiei Davila s’a început cu < începem», o bucată scurtă a maestrului Caragiale, care din punct de vedere literar nare altă însemnătate, decât că e semnată de un nume atât de respectat în literatura românească. E de altminteri un «instantaneu», un fel de lucrare uşurică,—mm a ca-racterizal-o fără ironie d-1 Davila,—care şi-a întemeiat oare cum programul activităţii sale, de sigur durabilă, pe acest instantaneu. A fost un fel de disertaţie pro domo, şi indirect, un atac în potriva Teatrului Naţional,—cecace a indisp s pe toţi iubitorii tradiţionalei noastre scene. Da altfel, instantaneul maestrului Caragiale are lucruri frumo'ase, di şl e mai mult tendenţios decât spiritual» Sămănătorul, 11 Octombre. Se reproduce capi’olul ultim din interesanta monografie scrisă de dr î. Lupaş asupra Mitropolitului Şaguna. Bucăţi litirare de C. Doboş, N. Budurcscu Znngovcanu, V. Iianrş, etc. Lumina Satelor. 1 Odomvric. D. I. Naum Papazol unul dintre directorii acestei foi, judecă cu multă asprime pe politicieni : «Politicianul de azi este omul luat de ori unde care fără nici un fel de ştiinţă şi nici chemare, face tot ce i slă în mână ca să-şi împlinească scopul de a ajunge Ia cârmă pentru că de aci să-şi facă avere ş' să-şi îndeslultze poftele lui nesăbuite. «Politica de azi este meşteşugul de a te vârâ prin tot felul de mijloace pe sub pielea celor ce-s mari şi pot, cari pentru servicii ce le vei fi adus, unele mai înjositoare decât altele, te vor înălţa acolo unde nici c’ai gândit, dându-ţi putinţa să te precopsrşti pe orice căi—fără frică de pedepsele pravilniceşti,—pe spinarea şi în dauna semenilor tăi. «In totul şi în toate, minunata de politică de azi îşi vâiă coada. In şcoală şi în Biserică, în Armată, în Administraţie, ba ce-i mai trist până şi în Casa dătătorilor de dreptate, şi ceea ce-i foarte de plâns chiar în familie, sub acoperământul casei aceluiaşi, toată zânzânia politică de azi se simte, zdrobind cu putere mare şi cea din urmă legătură de pârinlenie frăţie, prieteni, neam, ţară ş a.» Ţara Noastră. Sibiiu, 11 Octombrie. In fruntea revistei condusă de d. Oetavian Goga găsim un foarte judicios articol, un centru : Noi suntem un neam foarte risipit şi, în ceea ce priveşte spiritul de separatism, nu ne găseşti păreche. De când lot spunem: să ne întărim la oraşe'l De când tot cerem să ne alegem un centru social şi politic, unde st avem îngrămădite la un loc insl tu ţi i le mai de seamă şi de unde să se urmărească şi conducă orice mişcare ca dintr’un punct in-nallde observaţie! Dar patimile sunt multe şi mari şi intiresul general e subordonat acestora, precum şi micilor pretenţii locale. Când s’a spus că Sibiiu e centrul cel mai firesc, au sărit din zece părţi şi au răspuns că soarele răsare la Braşov, la Orăştie, la Arad sau în dosul părintelui Daian dela Cluj. Când s’a vorbit de trecutul oraşului nostru, de aş-zămintele însemnate ce le avem aci şi cari dela sine reclamă puleri alese şi atenţie mu'lă, s'a protestat caracterul confesional şi a izbucnit iarăşi umilitoarea neînţelegere religioasă. Când am protestat că Sibiul e lăsat fără gazetă politică zilnică, strajă a vieţii noastre întregi, control sever al moravurilor politice şi legătură firească cu viaţa culturală din învecinată Românie, s’au inventat inexorabile necesităţi cari au dat greş. Şi in felul acesta, totdeauna, de câte ori s’a stăruit asupra acestui punct, bunii noştri fruntaşi de d -pirte au ştiut să renunţe la acest gând, căci vai, e aş i de greu să priveşti in viitor, să ai concepţii mai mari pentru mai târziu, când actualitatea, cu micile ei satisfacţii şi cu diversele tantieme locale, îţi esle de ajuns. Ei bine, nu ! Nouă ne tiebue un centru, un oraş cu un caracter mai românesc, cu împr jurimile mai româneşti, u ide să bată pulsul vieţii noastre culturale şi politice. In acest centru să ne avem reşedinţele societăţilor culturale, muzeul şi teatrul naţional, ziare şi reviste de căpetenie, societăţi financiare şi industriale. Şi oricât am roti ochii în jurul şi până la periferiile ţării noastre, singurul loc predestinat prin poziţia, prin trecutul şi prin starea de astăzi este acest frumos oraş Sibiiu, căruia Andreiu Şaguna i-a imprimat el singur pecetea de centru al Românilor din Ungaria.» Verax. BIBLIOGRAFIE 4 Apar la sfârşitul luaei dc i:. ■ <>viy*:*ci GRIGORE ALEXANDRESCU, viaţa şi opera Iui. 1 volum în Editura Mincrva. CRITICE, voi. I. în Editura Socec NOtJA REVISTĂ ROMANĂ • 4 GESTIUNI ACTUALE NAŢIONALISMUL CUM SE ÎNŢELEGE. I In secolul în care s’a cucerit libertatea politică, nu o singură dată oratorii şi publiciştii, în lupta lor pentru câştigarea drepturilor, au fost constrânşi să exclame: Libertate! Libertate! câte crime nu se comit în numele tău! Dacă aceşti oratori şi publicişti ar fi privit lucrurile dintr’un punct de vedere mai ştiinţific, ei nu ar mai fi fost aduşi să facă o exclamaţie cu un caracter aşa de tragic, ci s’ar fi mulţumit cu constatarea unei legi generale şi anume cu constatarea că în găsirea unei e-tichcte pentru denumirea stărilor sufleteşti ale omului, natura este foarte econoamă ; ea întrebuinţează aceiaşi etichetă pentru stări sufleteşti variate. Oratorii şi publiciştii ar fi văzut apoi că faptul constatat de ei formează de mult, pentru oamenii de ştiinţă, un obiect de cercetare metodică. Aşa în ştiinţa limbagiului, nu este un studiu mai atrăgător pentru filologi decât acela care se ocupă cu schimbarea de înţelesuri pe care le suferă un cuvânt, în vreme ce forma lui materială rămâne aceeaşi. Sunt atâtea cuvinte care se pronunţă astăzi, în acelaş chip ca şi cu două trei sute de ani înainte, şi cari cu toate acestea au trecut printr’o serie lungă de schimbări, şi cari au ajuns câteodată să aibă înţelesuri tocmai contrarii, de cum le aveau înainte. Bunioară calificativul «domn», ştie oricine, că se da înainte, în semn de distincţiune, numai persoanei care exercita o stăpânire asupra semenilor săi, pe când astăzi «domn se zice fiecui; şi cu cât este cineva numai «domn » pur şi simplu, cu atât este mai lipsit de orişice stăpânire. Calificativul «jupâneasă» iarăşi, ce a fost odată, şi cum a ajuns acum! Apoi «crai», «cavaler», «cocon», şi atâtea altele. Pronunţarea tuturor acestor cuvinte a rămas ca pironită în aceleaşi sunete, pe când înţelesul lor a curs dimpreună cu vremea. . Negreşit însă că legea formulată mai sus nu se ilustrează nicăeri mai bine ca în domeniul vieţii sociale. Aci, cu deosebire, în loc de a fi restrânşi numai la cuvinte, putem urmări schimbările de înţeles pe cari le suferă principiile, programele şi idealurile; apoi aci schimbarea, în loc de a se face numai succesiv în decursul timpului, ea se face şi simultan prin coexistenţa diferitelor straturi sau clase sociale. Un ideal, exprimat prin anumite cuvinte, are un înţeles pentru bogatul din clasele privilegiate şi un alt înţeles pentru săracul din clasele oropsite. Un principiu, neschimbat ca expresiune, se schimbă ca înţeles dela o clasă socială la alta! Nu este dar numai cuvântul libertate» care acoperă crime, ci orişice principiu.*ln înţelesul pe care îl capătă un principiu, un program sau un ideal, se oglindeşte interesul vremelnic al omului care aplică principiul, programul sau idealul; şi interesul acesta este individual. Exprimarea verbală este eticheta sau decorul care vorbeşte lumei din pre-jur; sub etichetă stă însă sufletul care se sbuciumă după interesele de moment; acest suflet trăieşte şi deci se mişcă cu vremea; este tiran sau blând după cum cere momentul... pe când decorul rămâne în veci acelaşi. Natura pare că are oroare să inventeze prea multe decoruri. Iată, bunioară, decorul de eternă frumuseţe care îmbracă idealul blândului Mântuitor Isus Christos! Ce exemplu clasic pentru ilustrarea legei de economie a naturii! Cum l’au înţeles pe Isus primii apostoli, şi cum l’au înţeles răsboinicii Papi din Evul mediu ? Cum îl înţeleg bogaţii de astăzi, şi cum îl înţeleg săracii ? In aceleaşi cuvinte se exprimă idealul lui pentru toţi! La toţi stă pe buze resemnarea, iar în fondul sufletului celor mai mulţi patima; la toţi stă pe buze iubirea aproapelui, iar în fundul sufletului celor mai mulţi pisma şi vanitatea! Idealul este veşnic acelaş,' adică în acelaş vestmânt, pe când înţelesul lui se schimbă după om şi după vremuri.... Şi nimeni nu gândeşte să schimbe decorul, deşi el nu mai serveşte decât pentru a induce lumea în eroare! O natură, din cauza economiei tale, la adăpostul frumoaselor cuvinte inventate pe vremuri, se comit atâtea crime! II Noi nu ne vom ocupa însă de idealul lui Isus, fiindcă de el s’au ocupat prea mulţi alţii; ne vom ocupa de idealul naţionalismului, un decor tot aşa de frumos, deşi mai puţin vast; şi încă nu de idealul naţionalismului în genere, ci cu modestie, de idealul naţionalismului român... Şi aci este un teren bogat de exploraţie! Politicianul român este, după vorbă, naţionalist şi numai naţionalist... Idealul lui este să servească interesele mari ale neamului, şi să contribue la înălţarea neamului! El nu cunoaşte o doctrină mai sfântă ca aceea a intereselor superioare naţionale! Ochii lui devin scânteietori şi vocea îi vibrează, când aude, sau rosteşte cuvântul de naţional! Politicianul român este în stare să comită şi o crimă în numele naţionalismului... Legea de economie a naturei duce, precum am zis, la multe cruzimi. Să vedem însă ce se ascunde la naţionalistul român de desubtul decorului. .Ce suflet bate sub un vestmânt asa de frumos? > La 1848, majoritatea naţionaliştilor era formată din postulanţii de slujbe, cari doreau căderea boerilor pentru ca ei să le ia locul. Şi le-au luat locul. In mai puţin de 3c ani slujbele cele mai înalte ale Statului eşiră din patrimoniu familiilor bocreşti şi trecură în acela al boernaşilor şi foştilor arendaşi îmbogăţiţi pe la moşiile boerilor. Statul se naţionaliză. In sfârşit, atmosfera cea grea a trecutului dispăru, şi toţi îmbogăţiţii din comerţ şi arendă putură să respire liber... pe scaunele din divan, ocupate mai înainte de ciocoii şi de boerii mari! Un parvenit voi chiar să se urce pe treptele tronului... dar îşi termină aventura la Ploeşti. Interesele superioare ale neamului fură dar satisfăcute! Din fericire nu pentru multă vreme, căci politicianul român continua să vegheze... Boerii grecizaţi părăsiseră aşa dar slujbele mari, şi în locul lor se aşezară oamenii noi,—singurii iubitori de neam,—poporul însă nu era fericit, ba era chiar nefe- NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 5 ricit. Şi nefericirea poporului este tot ce nu poate să suporte un politician român, naţionalist! Neamul să sufere, când el, naţionalistul, este în fruntea Statului ? Aceasta nu se poate. Ce’l doare pe neam? Sărăcia. Ah! trebue făcut ceva ! Ignoranţa? Trebue făcut ceva! Şi politicianul român, rănit în suflet de durerea neamului, gândi cum să îndrepte lucrurile. Sărăcia ? Cum să se îndrepte sărăcia? Prin bogăţie, negreşit; reţeta era uşor de găsit. Să înbogăţim neamul aşa dar. Dar cum ? Trebuie găsit un mijloc, şi încă un mijloc naţionalist, pentru a nu da de bănuit! Şi politicianul român, deştept din fire, găsi o adevărată perlă : programul economic al partidului naţional-liberal! Trebue făcut ceva pentru interesele neamului, îşi ziseră gânditorii acestui partid ; trebue să ne arătăm naţionalişti nu numai în viaţa politică, ci şi în viaţa economică! Slujbele statului le-am ocupat noi, este drept, dar nu este destul! Naţionalizarea s’ujbelor este un lucru secundar, pe lângă naţionalizarea muncei poporului! Trebue să avem devotament ca să naţionalizăm şi câştigurile industriei mari, a băncilor şi a tuturor întreprinderilor susţinute de Stat. De ce aceste câştiguri să meargă la străini; ele trebue să meargă în pungile noastre. La lucru dar, devotaţi membrii ai partidului naţional-liberal, naţionalizaţi câştigurile mari din industrie şi bănci, cât mai repede; căci interesele superioare ale neamului vă impun acest sacrificiu! Neamul românesc are să vă admire şi să vă păstreze o veşnică recunoştinţă în viitor! Dar ce vorbim noi de viitor; el vă admiră şi vă este recunoscător încă de pe acum. Cu zece zile în urmă, am văzut noi înşi-ne pe câţi-va oameni din popor cari vărsau lacrămi de bucurie, când au auzit că se serbează jubileul fabricei naţionale de la Letea ! «Domnule, îmi zicea unul foarte mişcat, nu ştii cât mă simt de mândru ca Român cu ocazia jubileului acestei fabrici! Am auzit că această fabrică nu produce nici hârtie multă, nici hârtie bună, şi cu toate acestea câştigurile ci merg strună! Ce invenţie bună, domnule! Ar trebui ca toată lumea să se lase de plugărit şi să se apuce de fabrici, căci aci plouă, nu plouă, câştigul merge sigur. Sau dus vremurile când Românul, cu sudoarea frunţii sale, trebuia să-şi câştige averea! Acum, în secolul maşinilor, faci o fabrică şi nu mai duci grije! Ce, domnule, numai străinii să câştige din fabrici ? Să câştigăm şi noi Românii! Trăiască Ion C. Brătianu.» M’am grăbit negreşit să sporesc entuziasmul omului meu, explicându-i că astăzi se câştigă, nu numai cu fabricile, ci şi cu băncile privilegiate de Stat, cu întreprinderile de tramwaie şi cu multe altele... numai deşteptăciune să ai, şi să te înscrii între devotaţii partidului naţional-liberal! Omul meu era foarte încântat, căci sfatul, acest din urmă, îl executase el încă de mult... Naţionalizarea muncii poporului, iată dar ţinta cea sfântă a unui bun naţionalist! Cine nu-i mulţumit cu această ţintă ? Cine nu vrea să se îmbogăţească, luptând pentru interesele superioare ale neamului? Cine este naivul, care să dea cu piciorul la tantieme şi la dividende de acţionar, când aceste tantieme şi dividende sunt tocmai tot atâtea mângâieri cari se aduc pentru sufletul neamului ? Numai un nebun poate să asvârle ------------------------ţ----------------------------------- banul, care are proprietatea miraculoasă, că intrând în punga ta să aducă în mod indirect şi fericirea poporului ! . Şi sunt, totuşi, nebuni de aceştia ! In capul lor stă profetul dela Vălenii de Munte, d. N. Iorga. Acesta este un profesor citit, şi care nu se lasă să fie înşelat cu fraseologia din programul naţional-liberal! Acesta are şi curajul ca—vorba aceia—să spună naţionalistului, naţionalist, şi hoţului pe nume ! Programul partidului naţional-liberal, după dânsul, nu este naţionalist1). Iată-ne dar înaintea unui nou naţionalism ! Decorul rămâne însă acelaş: interesele superioare ale neamului; înălţarea neamului; idealul cel sfânt al neamului... dar să vedem ce se ascunde sub decor. D. N. Iorga este un cărturar, adică un om a căru1 cultură este formată din cărţile citite, iar nu din o experienţă încercată în viaţa reală. Această origină a culturei sale îl constrânge sufleteşte să fie ca mai toţi cărturarii cari se amestecă în politică, şi pe cari i-a descris perfect de bine încă de acum un secol J. de Maistre: orgolios, îmbătat de ideile sale şi mai ales de idea propriului său eu; duşman al principiului de subordo-naţiune; «frondeur» din fire şi partizan înăscut al oricărei inovaţiuni2). Cu un asemenea suflet este uşor de înţeles ce politică naţionalistă are să se facă. Viaţa reală va trece pe al doilea plan, iar pe primul plan va veni mirajul idealist. Naţionalismul din programul na-ţional-libcral este egoist, fiind-că exprimă interesele unei clase restrânse compusă din bogătaşii cari au capitaluri de plasat, dar în schimb acest naţionalism este clar, ba încă este aşa de clar că aproape nu mai rămâne nimic pentru idealitate, naţionalismul cărturăresc însă, care este fondat pe idei citite, nu este mai puţin egoist, dar în schimb este vag, aşa de vag, că cineva, care vrea să-l înţeleagă, ameţeşte. Partidul naţional-liberal îşi are pentru naţionalismul său o unitate de măsură, care este banul; d. Iorga,n’are nici o unitate de măsură,—căci vanitatea eului, ca şi spaţiul dintre ideile citite nu se poate măsura, şi de aceea dânsul vorbeşte ca un profet, în numele unei... misiuni divine! Ascultaţi numai cum îşi anunţă activitatea sa naţionalistă în ppimul număr apărut din Neamul Românesc3). «Dacă m’am hotârît să scot aceste caiete, n’am fă -«cut-o în însuşirea mea de om care port barbă, care «locuesc în cutare stradă, la cutare număr, care am «cutare loc în viaţă, al cărui nume începe cu litera I. «Ci mă cred în stare, cu câtă învăţătură pot să am, 1) Iată de altfel cuvintele proprii prin care caracterîsează d. Iorga partidul naţional-liberal: „Un partid întreg, cel liberal, se înfăţişează „totdeauna ca păstrătorul acelor idei (dela 48), ca purtătorul acelui „steag, ca moştenitorul acelor deschizători de cale, idealişti şi revoluţionari. Astfel de reclamaţii i-au adus destul folos şi i-au asigurat „până dăunăzi o popularitate, pe care el însuşi trebue să recunoască „astăzi că a pierdut-o cu totul, şi pe dreptate, căci liberalii sunt conservatorii poziţiilor câştigate, şi ei reprezintă acelaş amestec de boierie „decăzută, de parvenitism rapace şi de intelectuali fabulos de ambiţioşi „cari alcătuiesc clasa stăpânitoare de azi" (Neamul Românesc 19 Decembre 1908). 2) J. de Maistre, Quaire Chapitres sur la Russie, t. VIII, cit. II, pag. 297. 3) Neamul Românesc, 10 Mai 1906, pag. 2. 6 NOUA REVfSTĂ ROMANĂ < cu câtă. muncă pot să chcltuesc, şi cu ce suflet am «ajuns să-mi fac; mă simt în stare, va să zică, să vor-«besc despre lucrurile cele mari ale neamului meu, de-«spre nevoile lui adânci, despre suferinţele lui vechi «şi sfinte, despre ţintele lui înnalte şi grele de ajuns, «despre tot ce mă priveşte, până în adâncul inimei «mele, şi pe mine care am scris aici, dar şi pe d-ta, care «citeşti, şi pe vecinul d-talc, şi pe cine nu-ţi este ve-«cin, şi pe prietenul d-tale, şi pe acela care, suferind, «totuşi de aceleaşi nevoi şi tinzând către acelaş ideal, «îţi este duşman, pentru cine ştie ce pricină, care ră-«mâne numai între d-voastră amândoi, şi care n'are a «face câtuşi de puţin cu viaţa cea mare, cea largă, cea «curată şi trainică, — ce zic trainică? veşnică —,.din «care pornesc toate vieţile noastre, şi depărtându-se «de care, viaţa oricăruia dintre noi se stinge şi se ofi-«lcşte, viaţa neamului, a tuturor celor de astăzi, a tu-«turor celor de ieri, de alaltăieri, şi din adâncul vre-«murilor, a tuturor celor ce cu ajutorul lui Dumnezeu «vor veni pe urma noastră pentru a trăi şi a munci «ca Români. Despre lucrurile acestea mă simt în stare «a vorbi, nu ca mine însuşi, ci ca unul din mulţime, «care s’a întâmplat că ştie mai bine, pe când alţii ştiu «mai puţin şi căruia din nevoia sufletului său, într’o' «clipă îi vine glas pentru a vorbi, cu graiul său, dar «cu inima voastră, a tuturora. Mă înţeleg nu ca un «om, ce-şi urmăreşte rosturile lui, fie cât de vrednice «şi de curate, ca un om ce caută să scoată la iveală «fiinţa lui, chiar spre înaintarea şi binele altora, ci ca «mâna de ţărână» prin care ar "Scrie, zi de zi şi ceas «de ceas, despre tot ce ne mişcă mai mult şi ne în-«deamnă mai tare, cineva mai mare, cu mult mai mare «decât mine». Aţi citit această compoziţie de stil ? Recitiţi-o, deşi este cam lungă, căci este un model în care se restrânge tot ce poate da un suflet de cărturar; orgoliu fără seamăn: mă înţeleg nu ca un om, ce-şi urmăreşte rosturile lui... ci ca „mâna de ţărână,“ prin care ar scrie, cineva mai mare, cu mult mare!-, beţia de vorbe, pentru a masca lipsa unei cunoştinţe precise despre nevoile ieale ale ţării: mă simt în stare să vorbesc despre lucrurile cele mani a^e neamului meu, despre nevoile lui adânci, despre suferinţele lui vechi şi sfinte, despre ţintele lui înnalte şi grele de ajuns...; duşman înăscut a tot ce-i organizat de alţii, şi partizan al inovaţiunilor impuse de un ideal nebulos: ţintind către aceleş i leal...către viaţa cea mare,cea largă, cea curată şi trainică,—ce sic trainică? veşnică—, din care pornesc toate vieţile noastre, şi depărtăndu-se de care, viaţa oricăruia dintre noi se stinge şi se ofileşte viaţa neamului a tuturor celor de astăzi, a tuturor celor de ieri, de alaltăieri. şi din adâncul vremurilor, a tuturor celor ce cu ajutorul lui Dumnezeu vor veni pe tirma noastră pentru a trăi şi a munci ca Români!... De când au apărut aceste cuvinte prin cari se anunţă misiunea divină a d-lui N. Iorga, au trecut mai mult de trei ani. In acest interval caetele din Neamul Românesc au apărut regulat câte două şi trei pe săptămână, aşa că acum formează vreo şeapte volume groase, fiecare de câte iooo pagini. Ce teanc colosal de hârtie tipărită! Deschideţi de curiozitate însă aceste volume şi căutaţi o soluţie precisă şi practică, pentru durerile neamului, scrisă de d. Iorga: veţi avea o mare decepţie! Afară de injurii şi trivialităţi foarte precise, nu veţi găsi decât aceleaşi cuvinte goale pe care le-am reprodus mai sus: viaţa curată şi veşnică a neamului; lucrurile cele mari ale neamului; suferinţele vechi şi sfinte ale neamului.... tot cuvinte mari, şi atâta tot. Iar când vrea să fie cu dinadinsul precis, d. Iorga cade în contradicţii evidente pentru orişicine. Aşa, la 5 No-embrie 1908, dânsul se întreabă prin Neamul Românesc, ce e un naţionalist? şi vrând cu orişice preţ să se deosebească de naţionaliştii sentimentali, — iată ce răspunde: «In faţa lor (adică a sentimentalilor) se ri-«dică o altă generaţie (a d-lui Iorga), care ştie că patriotismul e ceva care nu se expune fiindcă se înţe-«lege dela sine, ca şi iubirea de neam. Ea (tot generaţia «d-lui Iorga), ştie că naţionalismul e o doctrină politică, o anume concepţie a vieţii de Stat pusă în «serviciul neamului privit ca fiinţă organică, hotărâtoare. «Ea (tot generaţia d-lui Iorga) ştie deci că liberalul, «conservatorul, nu pot fi naţionalişti, tocmai fiindcă «sunt, — şi-şi zic, — liberal şi conservator. Naţionalis-«mul nu e un colorit sentimental pentru orice credinţă «politică; el e însuşi o credinţă, şi una exclusivă.» Observaţi acum logica. Naţionalismul este ki început în prima propoziţie o doctrină politică şi o concepţie; iar în a doua, el este o credinţă exclusivă! Apoi liberalii şi conservatorii (adică restul lumei politice din ţara noastră cu excepţia d-lui Iorga) nu pot fi cu nici un preţ naţionalişti, fiind-că îşi zic liberali şi conservatori ! Naţionalismul trebue să rămână cu orice preţ monopolul exclusiv al d-lui Iorga. Ceilalţi îşi zic liberali şi conservatori, deci îşi pierd naţionalismul; d. Iorga nu-şi zice: deci el are credinţa exclusivă a naţionalismului ! Naţionalismul este, într'o propoziţie o doctrină politică şi o concepţie de stat, adică un produs al judecăţii dobândit în urma unei cumpăniri de argumente, şi deci supus discuţiunii, ca toate produsele judecăţii; dar tot naţionalismul este în a doua propoziţie şi o credinţă exclusivă! Dar în ce cap se pot lega toate aceste propoziţii, cari cuprind afir-maţiuni aşa de contradictorii? O doctrină care să fie credinţă exclusivă! Cu cine avem de a face? Presimţind, probabil, reflecţia noastră, d. Iorga îşi şi termină articolul, din care extragem aceste contradicţii cu următoareie cuvinte pline de înţeles: Insă datoria noastră e să denunţăm cu orice prilej ordinara şarlatanie ce se face, pângărind naţionalismul. Iată ce şi noi ne grăbim să facem prin articolul de faţă. Denunţăm o şarlatanie, care din fericire, nu are altă origină decât vanitatea unui suflet copilăros. Dacă în aceşti trei ani de când apare Neamul Românesc nu ar fi fost chestia adunării fondurilor pentru înfiinţarea unei tipografii naţionale la Văleni de Munte şi n’ar fi fost chestia alegerii d-lui Iorga ca deputat la Iaşi, iar în timpul din urmă apelurile pentru Liga Culturală, nicăeri nu s’ar putea găsi o publicaţiune care să semene revistei Neamul Românesc prin deşertăciunea muncii depuse de directorul ei. Injurii, trivia- NOUA REVISTĂ ROMANA 7 lităţi se găsesc cu duiumul; dar acestea nu constituesc o operă durabilă, şi nici onorabilă. In orice caz, noi credem că «acel cineva mai mare, cu mult mai marc», care şi-a ales «mâna de ţărână», numită Iorga, pentru ca să predice, poporului român idealul naţionalismului, va fi având el şi altele de spus decât trivialîtăţile scrise în Neamul Românesc! Sau să fie «acel cineva mai mare» «cu mult mai mare» nimeni altul decât tot d. Iorga? Dacă da; atunci ce atâtea floricele de stil? înjură, d-le Iorga, după pofta iniinei, căci în ţara românească, presa este liberă şi n’ai nevoie să-ţi zici naţionalist pentru aşa lucru mic! . Tot ce s’a scris, serios pentru cauza naţionalismului în Neamul Românesc, nu vine dela d. N. Iorga, ci de la alţii, de cari ne vom ocupa în curând. Dela d. Iorga ne vin numai frazele nebuloase şi sibilice,1) când este vorba de principii; şi grosolăniile de mahala, când este vorba de persoane. . . Naţionalismul partidului naţional-liberal şi-a găsit cea mai potrivită sărbătorire în jubileul din zilele trecute a fabricei de hârtie dela Lctea. Cu această ocazie acţionarii partidului şi-au numărat dividendele şi s’a băut pentru fericirea poporului. Naţionalismul d-lui Iorga s’a sărbătorit ceva mai nainte: cu ocazia congresului studenţesc dela Iaşi. Aci în loc de dividende s’au numărat declamaţiile retorice... încurajaţi industria naţională, căci aşa faceţi fericirea poporului! ziceau liberalii la Letca; răspândiţi învăţăturile luate «din aceiaşi carte», căci aşa realizaţi unitatea culturală a neamului! ziceau studenţii pe viaţă, adepţii d-lui Iorga, la Iaşi. Neapărat, unii subînţelegeau să se încurajeze industria care eite proprietatea d-lor naţionali-liberali; iar ceilalţi subînţelegeau să se răspândească învăţăturile din cartea d-lui Iorga, carte care măguleşte vanitatea profetului dela Văleni de Munte şi a adepţilor săi! Şi unii şi alţii îşi zic naţionalişti... sinceri! Mai încape vorbă ? III Dacă aş avea un temperament de revoluţionar, aş încheia acest articol cu o energică diatribă în contra societăţii româneşti de astăzi, care tolerează ca interesele personale şi deşertăciunea unora să fie luate drept interese superioare ale neamului ! Dar n’am temperament de revoluţionar, ci sunt un simplu om de ştiinţă, care doreşte să-şi de seamă de toate cele ce-1 înconjoară; şi care faţă de semenii săi nu are decât o singură patimă, anume: aceea de a nu suferi să fie prostit. .. Constatările făcute mai sus sunt departe de a mă îndemna să pornesc o diatribă în contra societăţii. Din potrivă, ele îmi sunt simpatice, fiind-că le înţeleg... Felia; j înfrigurat, intru în redacţie, o încăpere lungă al cărei mobilier e alcătuit dintr’o masă mare, înconjurată de câteva scaune, cum şi din nişte jilţuri şi o canapea de catifea vişinie, aşezate de-a lungul părerilor. Două trei portrete de oameni cu vază şi un dulap de cărţi împlinesc decorul acestui interior sever, căruia călimă-rile şi teancurile de hârtie imaculată îi dau nu ştiu ce aer de febrilitate, de necontenită iscodire a actualităţii. Par’că ar stâ scris undeva, într’un colţ, în litere de foc: «aici se caută actualitatea» — până într’atâta te prinde ca într’un vârtej, de care nu te poţi feri, atmosfera aceasta de sbucium, în care ideile se ciocnesc ca strălucirea ascuţişurilor de săbii, înfiorându-tc şi stăpânindu-te cu puterea lor. N’a venit nimeni încă şi întinzându-mă pe canapea ascult ceasornicele bătând, rând pe rând, de opt ori— deşteptându-mi în suflet aceiaşi nelinişte obişnuită, aceiaşi frământare de toate zilele, aceiaşi ferbinţeală a minţei ce trebuie să-şi facă datoria. Numai «Nea Naie», îngrijitorul colecţiilor, cel mai matinal şi mai credincios om al ziarului, intră binişor zicându-mi «bună dimineaţa» şi rândueşte gazetele proaspete dealungul mesii, tencuindu-le frumos, fără pic de plictiseală, de par’că n’ar fi îmbătrânit făcând aceiaşi treabă de zeci de ani. A isprăvit, şi stă o clipă, se uită cu luare aminte la toate, să se încredinţeze că nu lipseşte nimic, că totul e la locul lui şi moara poate să macine. Un zâmbet de mulţumire i se limpezeşte în ochii vii, alunecând apoi pe faţa întreagă, luminând-o, fă când-o să pară şi mai albă barba stufoasă ca şi părul tot atâta de alb. Liniştit, trece în fundul în- I) Idem p. 60. 2) Idem p. Gl. 3) p. 73. 4) p. G3. 5) p. 71. căperii, apucând un maldăr de gazete vechi pe care le înşirueşte pe o măsuţă bodogănind câte ceva, de câteori îi lipseşte vre-un număr şi tuşind în barbă, mormăie printre dinţi: «ce vreme, ce vreme!...», vă-zându-şi înnainte de slujbă. • Masa lungă, cu gazetele înşirate, mă pofteşte la treâ-Jră, mă sileşte să mă ridic. Un gând răsvrătit însă mă face să o iau spre fereastră, să stau iarăşi locului cu privirea pierdută în ceaţa dimineţii din care se deosi-besc siluetele albăstrii ale clădirilor uriaşe ce-mi închid orizontul ca într’o cetate. Un petic de cer plumburiu mi-aşterne mohorala pe suflet, silindu-mă a-mi întoarce privirea spre încăperea lungă, pustie, a redacţiei. Pe păreţi, vechii sfetnici ai ţării îşi aruncă priviri ironice din cadrele lor aurii. Intre doi, cei mai bătrâni, am băgat de seamă de mai mult timp o tacită înţelegere. Par'că şi-ar spune, dând din cap: «Ce mai scofală, ce mai scofală! Să-i dai pe gârlă pe toţi!». Uşa se deschide brusc si «Directorul» înnaintează grav, cu geanta subsuoară, ca o făclie de botez dusă de un copil. Cu paşii mari, măsuraţi cu metru par’că, se apropie de masă, şi fără să se uite la mine rosteşte: — Bunjur! Geanta mare se lasă din subsoară pe masă, se desface, coatele se întind în voie, ochelarii stau neclintiţi pe nas, iar condeiul o clipă nedumerit se înfige apoi cu îndărătnicire în hârtie... Şi... dâr-dâr, dâr-dâr... gândurile curg gârlă, negrind hârtia albă ca şi zăpada ce a început să se aştearnă încet afară. Câte-va minute de tăcere abia întreruptă de «dâr-dâr-ul înverşunat al «directorului» şi de fâşiitul ziarelor desfăcute de mine. . Apoi uşa se deschide din nou, şi deodată, tronc-tronc..., tronc! tronc..., isbucneşte pe parchet piciorul de lemn al Secretarului de redacţie. «Cap de lemn», cum l’au botezat, negru la faţă şi la cuget, cu o veselie de ipocrit, pururi zâmbitor în-naintea stăpânului, s’apropie tuşind şi troncănind din picior : — «Bunăă!» Ştii, coane Iorgule, l-am înfundat pe escrocul ăla ! Şi tuşind de câteva ori înfundat aşteaptă o vorbă dela director, care se uită prostit la el, şi-şi apleacă ochelarii din nou în hârtie. «Cap de lemn» tuşeşte iarăşi, mai înfundat, mai sec, dovadă că-i grozav de preocupat, se lasă pe scaun, apucă telegramele şi foarfe-cile — arma lui - iar sticluţa de gumirabică îi stâ alături, gata de luptă, ca Fiul de-a dreapta Tatălui. Şi tăind şi lipind, el îşi împlineşte oficiul, treaba merge strună. Trec la masa mea, în cealaltă încăpere, să scap şi de tuşea seacă a lui «Cap de lemn.» Bate nouă şi piciu dela tipografie, cu nasu roşu de frig, mă întreabă de manuscris. N’am făcut nimic încă, mă doare capu şi gazetele de dimineaţă n’au mai nimic. Ce naiba să scrii ? Crimă nu, sinucidere ba, abia un focşor în Tirchileşti, azi noapte: a ars o şiră de paie... Aproape să te lipseşti! Aprinz altă ţigare şi mă las moale pe spătarul scaunului, cu ochii prinşi de rotocoalele albastre ce se încolăcesc spre tavan în forme şi semne bizare. Câte odată o ţigare îţi limpezeşte mintea, rânduin- •>4 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ du-ţi gândurile şi punându-le în lumină, — ca şi cum ţi s’ar deştepta creierul dintr’o amorţeală ce l’a apăsat cine ştie cât. De ce însă nu-şi mai vine în fire mintea după ce a trecut peste ea vântul cel pustiitor de gânduri ? A, ha! Am găsit! De ce n’aşi face o plimbare în lumea aceea? Scriu titlul mare pe foaia imaculată: «O vizită, ţa balamuo şi trag trei linii dedesupt. «Şoseaua se întinde nesfârşită şi netedă ca o scândură înnaintea mea, iar cât văd, departe, înainte, nici ţipenie de om. Oraşul, rămas în ceaţă, abia se mai străvede în depărtare: câteva forme nesigure, grămădite, vreo turlă de biserică şi siluete de plopi pornite spre cer. Iar pe marginea drumului pustiu, numai câte o căsuţă, cu faţa albă, tupilându-se pe după gard, cată sperioasă la mine. Câţiva pomi desfrunziţi se sgriburesc înnaintea mea, mă îndeamnă să-mi strâng pardesiul pe mine, şi urmărit par’că de cine ştie cine, iuţesc pasul într’acolo, spre rariştea din depărtare, unde albesc zidurile balamucului.» . . «Acolo ajungem toţi-» scrie nu ştiu care înţelept în nu ştiu ce carte. Iată-mâ ajuns. Intru pe poarta întredeschisă. Portarul se repede la mine, mă întreabă pe cine caut şi asta mă pune pe gânduri. Mă ’ntreabă iarăş şi-i spun într’o doară: . Caut pe toţi şi pe nimeni». El rămâne pleoştit şi dă din umeri nedumerit. Pe alee se apropie un tânăr îmbrăcat în bluza albă de doctorand. Mă întreabă şi el, măsurându-mâ de sus până jos, şi’mi dă voie să vizitez «Academia.» Trec prin întâia curte. Pe la fereştile coridorului din fund zăresc ochi holbaţi, sticloşi, guri oribile, căscate .în rânjete stupide,, câte un nas hidos, lipit de geam. .Se uită la mine ca la altă dihanie. . . Un vlăjgan cu cioareci şi cu căciula cât o baniţă îmi face semn s’o iau după el. E călăuza mea în lumea duşilor după lume. Dăm într’un coridor lung prin care se plimbă doi-inşi, repede-repede, dând din mâini, par’că s-ar fi luat la întrecere cu trenu. Un altul, cu faţa brăzdată de cute, se sgâieşte la mine şi-mi face cu ochiu, far alături de el unu bondoc, cu favorite albe, înjură guvernu .în gura mare, fiind-că a lăsat să intre seceta în ţară; iar în capătul celălalt, doi inşi ţipă şi urlă de clănţănesc geamurile şi-mi vine să-mi astup urechile, să fug... Par’că ar fi curat nebuni! Aceştia sunt furioşii. Ochi răi, roşii, guri rânjite, căscate deabinelc în râsuri hidoase, de li se văd dinţii ca la mocşi, când se îneaerâ; feţe fioroase, galbene, pline de, creţuri, sau învăpăiate de tot, cu trăsăturile schimbate, lăbărţate de durerile pedepsei şi de spaime nebune. Toţi sunt îmbrăcaţi în halatari cu dungi conabii ca' şi tichiile din capete. Alt coridor. Un miros rău, de stârv, o lumină cenuşie se strecoară peste o grămadă de inşi cari stau ca în biserică, încremeniţi pe la fereşti, prin câte un colţ; unii în picioare, ţepeni, alţii stau greceşte pe scânduri, unu cu capu plecat pe genunchi, par’că ar jeli cine ştie ce perdere grozavă, altul cu ochii ştinşi, fără privire, îngheţaţi par’că. Sunt cei liniştiţi —melancolicii— cei ce poartă taina nefericirii lor în dezolarea aceea nebună ce te loveşte în urma unei perderi neaşteptate. Unul dintre aceştia, un tânăr frumos, cu ochii mari, fascinatori, cu mâna la falcă şi cu cotul răzimat de pervazul ferestrii, stă îngândurat, senin ca un poet prins de vise. Altul zdravăn, cu faţa liotărîtă, se plimbă de colo până colo cu paşi rari şi mişcă din buze, par'că ar şopti ceva. Călăuza mea mă lămureşte spunându-mi că acela nu se lasă până nu face cinci mii de paşi pe zi. Câte odată îşi uită şi de masă. Alte-ori, mâncând, dă într’una din picioare şi rămâne cu lingura în gură, numărând mereu. Şi aşa într’una până s’or face cinci miliarde, când o să vie sfârşitul lumii, zice el. Sărmane minţi rătăcite! Câte forţe, câte adevărate suflete mari nu zac în. nemernica gloată a lor!... Dar n’o fi oare mai bună rătăcirea aceasta...» Telefonul îmi taie firul gândurilor cu zuruitul lui obsedant: — Allo! Da... Cine mă rog ? Da... Cineva din redacţie... Să întreb. întreabă de «Cap de lemn». El tuşeşte' apropiindu-se de mine: — Spune-i că n’am venit! Ştii, ăla cu poliţa... M’a plictisit nene, m’a plictisit... Troncănind şi tuind mai des se duce dincolo. Trec la aparat; — Allo! Da, eu.., N'a venit... Nu ştiu, poate nici să nu mai vie... Salutare. Dau să m’aşez pe lucru, apuc condeiu, trec peste şirurile din urmă, când cineva bate la uşe. — Intră! Binişor îmi vine înainte» un căruţaş voinic încă, cu părul cărunt, nerâs de mult, şi cu privirea nesigură; poartă tradiţionalii nădragi cu creţuri, iar cişmele unse de curând, răspândesc un miros puturos ce mă îndeamnă să trag mai des din ţigare. Abia rosteşte lăsându-şi biciul cu grije lângă uşe: — Aici e «ridactia ?...» 1 — Da, aici. Apoi, plecându-se rugător spre mine : — Am o plângere, să trăiţi, că m’a supus la bir nedrept şi eu n’am lăţeaie. Casa îndatorată, mucrca bolnavă, cinci copii şi perceptorii, duşman politic... Că la «Maidanu dulapului», mă ştie conu Iorgu!... De-ai noştri... Să mă omoare şi mai multe nu! M’a scăpat un boer din ghiarele lui, că altfel. Doamne păzeşte. Când m’am văzut acasă am zis bodaproste... —1 Bine... cu cât te-a impus? Se aplecă şi mai mult, sclipind din pleoape nedumerit. — Cât bir zice să plăteşti? Se scărpină la ceafă, adunându-şi gândurile par’că. — Păi, să vezi dumneata... Pentru o vacă şi o viţea, pe lângă căruţa cu- doi boi şi mucrea, că se duce cu lapte în târg.., peste tot o sută treizeci şi opt lei şi optzeci şi cinci... stă scris colea... başca de prestaţie şi foncieră... Barem de foncieră, mi-a pus funia la beregată — m’a sărăcit,.. - NOUA REVISTA ROMÂNA '5 — Destul. Ce doreşti ? — Vream să mă rog... că mă cunoaşte conu Iorgu dela «Maidanu». — Bine, spune odată! — ... Că să scriţi ceva, aşa, la gazetă, să nu plătesc atâta, că-i pe nedrept domnule... muerea bolnavă... cine; copii.., ştie Conu Iorgu... — Bine, bine! Du-te. — Sărumâna! Eşi, învârtindu-şi căciula şi luându-şi biciu de lângă uşe, iar în locul lui piciul dela tipografie îmi sări înainte ca o stafie miorlăind : «manuscris». — Aşteaptă! , Şi strângându-mi fruntea, potolind văjiitul tâmplelor, citii fraza nesfârşită răspicat, silabisind cuvintele, ascul-tându-le par’că să le pot înţelege... ’ N. PORA. NOTE Şl D1SCUŢIUN1 IN CHESTIA PIESEI D-lui A, IIERZ. (Scrisoare către Directorul Nouei Reviste Române). Domnule Director, In numărul trecut al revistei, cronicarul d-v. dramatic, d. E. Porn, aminteşte că piesa d-lui A. Ilerz, «Noaptea învierii» e foarte asemănătoare cu o veche piesă a mea întitulată < De peste prag», Cronicarul d-v. dramatic n’a greşit; a fost poate chiar prea blajin. Ca interesat întru câtva în pricină (deşi prea puţin), îmi veţi da voe, domnule director, să adaug şi eu câteva cuvinte în această privinţă. D. Ilerz c într’o vârstă fericită; e în vârsta, când orice îndrăsneală ţi se poate trece drept isteţime, în vârsta când,, student fiind, te uiţi în foaia vecinului spre «a copia», fără remuşcări, ci numai cu conştiinţa superiorităţii de a fi înşelat pe ceilalţi, în vârsta când ideile de proprietate literară, sau alta, nu sunt tocmai limpezi, când al tău e şi al meu, — deşi al meu nu prea e al tău... Băgasem de seamă, mai do mult, acest nevinovat comunism a prea tânărului scriitor, cu prilejul piesei Floarea de nalbă, care ăduceâ simţitor cu Dama cu Camelii, a lui Alexandru Du mas. De închis ochii nu puteam s’o fac, dar am mai temperat ceia ce puteam să-i spun încă de pe atunci, de oarece vedeam în d. Ilerz un tânăr abia ieşit de pe băncile liceului, îndemânatic, dibaciu, isteţ palpitând de dorinţa de a fi cineva, întreprinzând în jurul meu o împresurare, căreia,. mărturisesc, n’am isbutit să mă împotrivesc până la sfârşit... Atunci, am scris un articol şi despre d. Ilerz, arătându-i multe scăderi, dar bănuindu-i în viitor «un puternic temperament dramatic» (Şi aici un cuvânt: critici, o fraţii mei, spuneţi tot ce aveţi de spus despre un scriitor, privit în clipa de faţă, nu fiţi însă prea darnici cu viitorul;... căci el se răsbună). Curând după aceia d. Ilerz îmi citi un act dintr’o nouă piesă; l’am ascultat până la sfârşit şi apoi l'am privit în ochi; nu mi-a fost greu să-l fac să vadă că tot actul nu era decât o reminiscenţă nevinovată din Ibscn. Dar tânărul trepida, voia să scrie ceva, ar fi dorit să prindă din aer o inspiraţie, şi într’o scară ’mi povesti un nou «subiect» de piesă. 11 privii în ochi: subiectul nu era decât, cuvânt la cuvânt, (dar cuvânt la cuvânt) subiectul piesei mele „ De peste pragu. Fam spus’o, şi tânărul a recunoscut-o pe dată, mulţumin-du-.Tii chiar că l’am ferit de oarecari neplăceri viitoare. A trecut însă un an, şi eu eram departe... D. Ilerz voind să scrie ceva, era în căutarea unei idei: dar una e să născoceşti, şi alta să umbli cu cârpeli din lucrările altora.... Deprins însă cu acest din urmă fel de scris, d. Ilerz s’a hotărât încă odată pentru dânsul... Şi în câteva săptămâni ne dădu „ Noaptea învierii11, -7-în care şi-a apropiat cu multe exagerări, subiectul piesei mele „De peste prag“. Domnule Director, nu voi pune fireşte, pe două coloane, cele două piese, şi nici nu se poate, căci n’am găsi nici două rânduri care să se asemene cu desăvârşire. D. Herz e prea îndeipânatec şi nu-1 poţi prinde cu cartea după care «copiază». Ceiace se aseamănă e mai întâi subiectul, şi nu în linia lui generală (căci câte nu s’a brodit pe tema remuşcării!) ci în amănunte în situaţii şi pe urmă până la un punct, în creaţia sufletească a celor trei eroi din piesă: a tânărului care se întoarce dela Paris, şi care seamănă ca două picături de apă cu tânărul d-lui Herz, ce se întoarce din acelaş Paris, a mamei lui, la mine mamă dreaptă, şi la d. Herz, vitregă, ce e chinuită de remuşcări, şi a amantului, chinuit de remuşcări şi dânsul, dar care doreşte să-şi recâştige iubita fără a isbuti... Toată piesa mea ca şi «a d-lui Herz» se petrece între aceste trei persoane vii, la care se adaugă un alt personaj, poate cel mai însemnat, — un mort, ce pluteşte iJcasupra întregei piese, amestecându-se în fiecare peripeţie a ei. Acest mort, ce trăeşte atât de viu în fiul său, e acelaş în amândouă piesele (dacă trebue să admitem ca sunt două piese)... Pe lângă acest grup de persoane cu desăvârşire identice, cu am mâi adăugat alte câteva străbătând piesa, ca de pildă un mic roman de dragoste puţin în afară de piesă, pe care d. Herz ca fin dramaturg ce e, după cum o spune, l’a lăsat la o parte, pentru a introduce în actul al Il-lea şi al IlI-lea câteva personaje cu totul noi (pe care i le dăruiesc bucuros), dintre căre şi un fel de Intrigant ce grăbeşte desnodământul piesei şi în care l’am plâns pe marele nostru Soreanu.,. Piesa aceasta a mea, domnule director, am scris’o â-cum vre-o zece ani, şi am tipărit-o acum vre-o cinci;. a trecut vreme de atunci, şi după ce am publicat vre-o zece volume, sunt ceva mai în măsură să-mi dau scama de scăderile unei piese, decât puteam s’o fac odinioară. Voesc să spun că cunosc prea biue ce-i lipseşte piesei mele şi nu mă voi încercă să-i fac aici o critică mai amănunţită, ceeace mi-ar fi lesne de făcut.; deşi pe lângă unele stângăcii ale mele, d-sa mai adaugă şi altele multe ale d-sale; mai voesc să spun că numai un simţ do dreptate şi de moralitate mă face să-mi. recunosc întru câtva paternitatea «piesei d-lui ITerz.v care s’a văzut pe scenă a fi atât de puţin isbutită.. Mergând la teatru, m’am gândit la versurile: ’• A l’ombre d’un docher ■ ' J’ai vu l’ombre d’un cocher Qui avec l'ombre d'une brosse Frottait l’ombre d’un carosse. văzând pe scenă umbra unei piese pe care o cunoşteam foarte bine, din deosebite pricini... D. Herz, îudrăsneţ, întreprinzător, agitat cum e, să capete din aceste rânduri o învăţătură de cuminţire, ne* mai bizuindu-se pe bunevoinţi ce nu i se mai pot da, şi îndemânatic cum e, deşi înspăimântător de superficial, tragă în viitor o brazdă care să fie, însfârşit' cu totul a sa... . Dar mă prind vorbind iarăşi de viitor, ceeace îmi făgăduisem să n’o mai fac.... ' Primiţi, domnule director, încredinţarea sentimentelor mele cele mai alese. ; E. Lovinescu Bucureşti, 20 Octombrie P. S. Mai multe amănunte ale asemănării dintre cele două piese, voiu da în numărul viitor al Convorbirilor critice. 16 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ Ciocolata si Cacao ZaUlSf C$Ctt Sunt preferate de cunoscători m VIILE DUILIU ZAMFIRESCU 2, STRADA ZORILOR, 2 ===== Pnlsvtiil IVI un t.el ui de Pictat© TELEFON No. 25/07 Vinuri de cea mai superioară calitate LOCAL DE CONSUMAŢIE Sei"»'iciu la tlomioiliu | Angrosiştilor li se acordă rabat icaBffaffaiaKailcaBiîaMcaBTOUcaBlălienBnailoliEiBiîaifBiBnancnBiîalicaBnailciioîăllgianailfflăEÎ la! DC Boalele Intestinului Diareea (la copii şi adulţi), Dizenteria Colicele, Furunculoza, Eczema şi toate oalele ce provin din inîec{îunile Intestina Ie SE TRATEAZĂ ADMIRABIL PRIN LACTOFERMENT (Bulion paralactic) Aprobat de Cons. Sânte Super. Zilnic preparat proaspăt numai la LABORATORUL Dr. ROB1N 5, Str. /. C. Brătianu 5. — Telefon. i'( Un flacon 2 fel. In provincie contra mandat 2,50 Cereţi prospecte gratuite I-t? ----,->n=—- _ r? SANATORIUL I Dr. GEROTA g CONSTRUIT SI MONTAT ISpeeial pentru tratam nttil bonelor chipurgieale OPERAŢIUNI ŞI FACERI | Bulevardul Ferdinand 48, Bucureşti i lui TBLEFOX 1/44 1 I 1 I l Cea mai ingenioasă maşină de scris este YOST Singura care scrie fără panglici MODEL 10: cu claviatura dublă. MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată. Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori. v BUCUREŞTI Calea "Victorioi IVo. 54 TELEFON BANCA COMERCIALA TURNU-SEVERIN. SOCIETATE ANONIMA PE ACŢIUNI Capital social 300 000 Lei Face cunoscut onor. public că, ■ PRIMEŞTE OR1-CE SUME LA ECONOMI SPRE FRUCTIFICARE, IN CONDIŢIUNI FOARTE AVANTAGIOASE PENTRU DOMNII DEPUNĂTORI Cu deosebiţi stiml: BANCA COMERCIALĂ DIN T.-SEVERIN SOCIKTA1 E ANONIMĂ Preşedinte, T. Costescu. Director, I. Oiuresca. ALHEUT JiAKli, liucnroştl Htr. Numa-Po^nplllu 7.