NOUA REVISTĂ
ROMÂNĂ
ABONAMENTUL
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI
n Roinflnia un an....................io lei
,,	şease luni.............6 ,,
In Innteţftrile nuiuneî poştale un au 12 ,, „	, ţl ,, şraselunÎ7 ,,
apare: in fiecare duminica
DIRECTOR:
REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA	C. R A D U L E S C U-M O T R U
Bulevardul Ferdinand, 55. — Bucureşti	l'ROPESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
ARTA
UN NUMĂR:
25 Bani
Se găseşte cu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pe ultima pagină l|i pagină : io ţel.
Nn. 7.
DUMINICĂ 24 MAI 1909
Voi. 6.
SUMARUL
NOUTĂŢI :
Literatura poporanista înaintea. Academiei. — Revista revistelor.
POLITICĂ:
N.	Cosăcescu. Românii faţă de criza politică •din Ungaria.
N. Ştefanescu-Iacinţ. Eludarea legei învoelilor agricole.
CHESTIUNI SOCIALE:
A. Leroy-Beaulieu. Socialismul în străinătate.
ISTORIE:
Vasile V. I Ianeş. Din trecutul cultural al Bucureştilor.
CRONICA PEDAGOGICĂ:
Z. Bădeanu. Fapte şi idei.
LITERATURĂ:
Altred Tennyson. Lacrimi, zadarnice lacrimi... I. Chiru-Nanqv. Măgura lui Ovedenie.
NOTE ŞI DISCUŢIUNI:
G. Aslan. Din mişcarea filosofică.
Memento. Un titlu‘şi o broşură.
Gh. A. Lefterii:. Congresul socialist dela S1-Etienne.
NOUTĂŢI
Literatura poporanistă înaintea Academiei
In discursul său de recepţiune, noul membru al Academiei, d. Duiliu Zamfirescu, a preferat să vorbească despre idealul literaturei poporaniste, in loc de a schija biografia şi a aduce elogiuri Iui Dim. Ollănescu, academicianul căruia d. Zamfi-rescu ii succedase. Acestei originalităţi a noului membru, da-torim noi plăcerea de a fi asistat, în Academie, la desbalerea unui subiect de actualitate.
D. Duiliu Zamfirescu contestă zicătoarea lui V. Alecsandri că „Românul se naşte poet“. Românul nu se naşte mai poet decât oricare alt neam, zice cu drept cuvânt d. Zamfirescu. Homânul este născut prin tradiţie şi prin origină de rassă,
conservator şi cu simţ de orientaţiune,—adaogă, poate cu ma i puţină dreptate, d. Zamfirescu. Romanii din cari se trage neamul românesc, aveau multe însuşiri, dar numai pe aceea de artist nu-
Literatura caVe să inspiră şi are ca ideal poezia poporanistă este fără valoare, dacă nu chiar un non-sens, accentuiază d. Duiliu Zamfirescu. Poetul Octavian Goga şi însăşi G. Goşbuc, nu au îmbogăţit cu ceva trainic literatura noastră contimporană. Poporul nu are, sufleteşte, .mirajul care dă inspiraţie artistului; el este preocupat de lucruri banale. Poeziile populare frumoase cum este d ex. Mioriţa, culeasă de Alecsandri, nu sunt datorite anonimatului popular, ci unui arislo-‘crat genial, rătăcit de sigur printre cei din popor... Aşa d. Zamfirescu.
D. T. Maiorescu care a răspuns d-lui Duiliu Zamfirescu a combătut cu multă ironie teoriile noului academician. Dar argumentele pe care să se sprijine serios o soluţie a acestei dis-cuţiuni nu au fost aduse nici de către D-sa.
Ni se pare, neîndoios, că poezia populară nu merită nici excesul de critică a d-lui Zamfirescu, nici excesul de laudă (subinţelegsă mai mult) a d-lui Maiorescu. Adevărul pare a fi şi aci la mijloc. Forma şi subiectele din literatura poporanistă nu pot ocupă primul plan In literatura unui popor cult, cum se pretinde a fi poporul nostru, dar atât forma cât şi subiectele acestei literaturi pot fi utilizate de artistul de valoare in scopul de a-şi îmbogăţi limbajşi a-şi mări sfera motivelor de inspiraţiune. In tot cazul Insă, poporanismul este departe de a concretizâ idealul pe care îl caută un om cult, din zilele noastre, în literatură.
*
* *
* *
* ★
Revista revistelor.
Viaţa nouă, 15 Mai, dă în extenso cuvântarea d-lui Di-mitrescu-Iaşi, rostilă la 9 Mai cor. cu ocazia sărbătorirei a 14-ei aniversări a Fondaţiunei universitare Garol 1. D. D. laşi a vorbit despre regele şi poporul român.—Un foarte important articol al directorului revistei, d. Ovid Densuşianu, In care se precizează direcţiunea literară a Vieţei noi şi se condamnă idealul poporanist în literatură. «... ideea ţărănismului In literatură este ceva care nu poate fi pus in aplicare. Nu am negat—cu toate că mi s’a obiectat de mai multe ori aceasta— şi nu voi nega niciodată că citind cineva unele producţiuni populare va putea găsi pe alocuri nictive, expresiuni, caresă-i sugereze ceva nou, ca idei, ca stil. Dar să susţii că numai prin literatura populară şi numai cu descrieri de ţărani se poate alcătui o literatură românească, aceasta e o părere care, ca multe altele, nu resistă la cea mai indulgentă critică. Orice s’ar zice, producţiunile noastre populare—chiar doinele, unul din genurile populare cele mai bogate—nu se disting prin o
NOUA REVISTA ROMANĂ
98
mare varietate de motive. Orizontul sufletesc din ele este mărginit, incomparabil mai sărac decât cred şi voesc să ne convingă unii. De altfel şi în alte părţi literatura populară nu se ridică prin bogăţii extraordinare. De ce am căută atunci să ne mai înşelăm cu cuvinte, cu credinţa că asemenea mijloace poetice reduse pot servi ca temei pentru o producţiune literară de ordine mai înaltă ?...
Poesia populară—nu numai dela noi, dar şi din alte părţi— nu este o poesie de idei. Dacă admitem că literatura treime să se alimenteze tot mai mult din idei, aceasta vine iarăşi să vorbească împotriva unei apropieri mai mari—aşa cum au voit-o unii—între poesia cultă şi cea din popor. Astăzi, pretutindeni, atât poeţii cât şi prosatorii simt datoria de a da in operele lor cât mai mult fond superior, fond intelectual, cât mai multe idei. A trecut timpul când un poet se putea mulţumi cu un ciripit uşor sau să stea să privească cum un pă-ianjin îşi ţese pânza. Astăzi poeţii trebue eă ia şi ci parte la frământările'sufleteşti ale timpului, trebue să lase porţile gândului -deschise la toate ideile care stăpânesc lumea.
.	... Formula noastră literară nu este dintre acelea care măr-
ginesc orizonturile şi îngrădesc talentele; ca cuprinde in ea tot ce vine, pe o cale sau alta, să realist ze fi uraosul, aşa cum trebue să-l înţelegem, aşa turn credem că e nevoe să (ie simţit'decât mai mulţi.»—Poesie de Ervin şi o schiţă literară de -N. Pora.
Viaţa Românească, Aprilie, pe lângă bucăţile literare semnate de M. Sadoveanu, D. Nanu, Oclavian Goga, H Lecca, G. Sandu A'dea, etc. cuprinde: Accidentele muncii de N. 1\-trescu-Comnen. Autorul propune să se vină cu o lege care să oblige pe patroni să-şi asigure personalul în contra accidentelor muncii şi ca aceste asigurări să fie contractate numai eu o anumită categorie, de stabilimente, aflate sub controlul permanent al stalului.
In jurul unui hrisov de Radu Rosetli. Hrisovul este acel dat de Vodă Grigore Gliika în 30 S«-pt. 1777, adică cu o zi înaintea uciderei sale, şi prin care să mărea dările ţăranilor moldoveni către boeri. D. Radu Rosetti arată că acest hrisov a fost dat in extremis pentru a împăca pe boarii cei nemul-ţun iţi şi cari pregăteau detronarea. — Cronică ştiinţifică, cronică externă; cronică veselă; cronică fantezistă; miscellanea; recenzii etc. Relevăm la recenzii o sugestivă caracterizare comparativă a d-lui Titu Maiorescu şi Dobrogeanu-Gherea. Dacă pentru a încheiâ, zice autorul recenzii, am dori să concretizăm îulr’o imagină deosebirea dintre d. Maiorescu şi d. Ghe-rea, pe unul l’am asemănă cu o apă de munte, rece şi limpede. îngustă şi curată, adâncă şi mărginită in albia ei pietroasă, iar pe celălalt ca unul din acele mari fluvii ale Ln-' mei noi, care în albia lui moale, Î11 pământ nou sau aluvion cară cantităţi imense de apă turbure, plină de măi, şi se revarsă domol, fecundând câmpii nemărginite.» Recensia este semnată H. S. (Neîndoios II. Sanielevici).
Dunărea de jos, Mai. Actul I (scena 1—4) din Cid de Pierre Gorneille, tradus în versuri de Gh. Orleanu. Nădăjduim că traducerea începută nu se va opri aci. — D. Traian Ale-■xandrescu figurează intriga unei nuvele pentru a ajunge să-şi plaseze idei în felul celor următoare :
«Cine ar putea crede că la începutul secolului al două-ze-cetea se poate găsi un Tribunal ca să acorde 7.000 lei daune unui ţăran schilodit în serviciul statului!
Gu şeapte mii de franci cumperi să tăbăceşti pielea a şeapte sate!
'Au dreptate, sigur că au dreptate, gazetele opoziţiei, când spun că «vântul unei anarchii periculoase s’a abătut peste ţara noastră!». Ge figură o să fac eu când o să comunic la minister rezultatul procesului!
Mais lu comprends, aceea ce este mai trist şi mai alarmant e că socialismul s’a întins până şi în justiţie. Să se găsească magistraţi telleihent imbdciles ca să deâ şapte mii de franci pentru un păcătos de ţăran, asta e prea prea...
Hotărât lucru, dragul meu, suntem o ţară pierdută!»
(Talentul d-lui Traian Alexandrescu trebue numai decât monopolizat de Viaţa Românească)—Poezii de d-nii Ginariu, G. Z. Buzdugan, F. Botez, etc.
D. Ion Scurtuîn Sămănătorul, 17 Mai, se ocupă de „criza11 dela Teatrul Naţional. «Ceeace ne poate interesă pe noi, şi publicul, este numai faptul că se continuă şi’n acest an stagiunea de criză a Teatrului, dar că de astădată vom aveâ norocul să vedem răsărind la toamnă, din suferinţele unui Teatru, două teatre puse pe întrecere, cu doi directori rivali. Din această făgăduită întrecere nobilă vor puteâ să iasă. spre desfătarea publicului de teatru şi spre binele mişcării noastre artistice, două teatre mari şi bune, în locul unuia mare, deşi nu totdeauna bun. Vom avea atunci mulţumirea sufletească, să vedem că lupte şi intrigi uneoii cam ignobile, pot duce, sub. vraja unei «montări» actoriceşti, la nobile întreceri şi la rezultate binecuvântate»..
I11	Revista teologică diu Sibiu pe Aprilie, d. Dr. N. Bălan propunându-şi să răspundă la întrebarea : este religiunea o invenţie a preoţilor ? ajunge la următoarea încheiere :
«După ce am arătat până la evidenţă cât de absurd e a presupune că preoţii ar fi iscodit religiunea, să ne întrebăm :*care poate să fie motivul ce a dat naştere unei asemenea păreri?
. Fără îndoială motivul principal pentru aceasta avem sâ-l căutăm. In abuzul ce l-au făcut preoţii pe vremuri cu religiunea, întrebuinţând-o spre scopurile lor personale. Degenerând religiunea in mâna unor preoţi nevrednici, înlr’o afacere de negoţ, uşor s’a ivit în mintea unora părerea, că lot preoţii au şi iscodit-o, ca să tragă foloase pe urma ei. Se ştie doar că şi astăzi nimic nu poate să discreteze mai uşor prestigiul credinţei în (aţa poporului, decât purtarea nevrednică a acelor preoţi, cari abuzează de poziţia lor şi de sfinţenia religinnei. Ge concluziune logică rezultă din această constatare ? Aceea, ca preoţii să fie cei dintâi cari să se închine sfinţeniei credin-ţii, făcându-se propovrduilori ai ei, nu numai cu vorba, ci şi cu fapta, şi mai ales cu fapta.»
In excelenta revistă ştiinţifică de popularizare, Natura, pe Mai, articole de d-nii I. lonescu, Dr. I. Simionescu, G. G. Lon-ginescu, I. Dumilrescu-Buhoci, A. Tcodosiu.
Economia naţională, Aprilie, Const. I. Florea : societăţile de ajutor mut 'al. — Un articol documentat al d-lui inginer Vidraşcu asupra navigaţiunei comerciale pe Dunăre. —Gibianu în cronica parlamentară: „Sesiunea s'a închis cu obişnuitele formalităţi, volându-se cu iuţeala fulgerului unele proiecte de oarecare importanţă şi altele a căror oportunitate ar fi fost discutabilă. Totul s’a redus la chestiuni de condescendenţe personale şi la.... farse.
....Activitatea parlamentului a fost încordată dar nu în aceiaşi măsură utilă, căci proiecte de legi cum au fost: Reorganizarea ministerului industriei şi comcrciului, aceea a ministerului agriculturei şi domeniilor, concedarea exploatărei staţiunilor balneare ale Statului, bugetul Stalului şi repartiţia excedentului, concesionarea terenurilor petrolifere ale Statului, ele., au fost votate de expedient, fără discuţiunea care ar fi reclamat-o importanţa cestiunilor pe care aceste proiecte le puncâ în dis-cuţiune».
'	VERAX
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
99
POLITICA
romAnii faţă dl: criza politică
DIN UNO ARI A
Ziarele de peste munţi ne aduc zilnic ştiri de consfătuirile pe cari Împăratul le-a avut cu fruntaşii politici . unguri. M. S. a binevoit a se interesă să afle părerile fiecăruia din aceşti fruntaşi. In dorinţa de a da o soluţie şi equitabilă şi durabilă actualei crize, a ascultat pe fiecare cu răbdare. Iar pentru a înlesni contactul cu aceşti fruntaşi politici, M. S. a venit chiar în capitala Ungariei, unde a stat mai multe zile.
F,	frumos'şi e perfect constituţional. Dar ceeace nu înţelegem, şi ceeace socotim ca nedrept şi vexator pentru o maro.parte din supuşii M. Sale, este că nici unul dintre şefii politici ai naţionalităţilor n’a fost consultat. De ce ? Sunt naţionalităţile o infimă minoritate? Greşit-au ele cu cevâ în contra fidelităţii şi supunerii lor legilor şi împăratului ? Şi aşâ de ar fi, întrucât ele se manifestă în luptele politice contrariu tendinţelor maghiarilor, sunt adică factori politici ai crizei actuale, tot trebuiau consultate.
De fapt naţionalităţile formează împreună un tot care covârşeşte cu mult poporul maghiar; ba, mai mult, este faptul că chiar în proporţie cu una din naţionalităţi, maghiarii nu se ridică cu mult în număr. Dreptul vecini supremaţii maghiare, adică dreptul istoric nu se mai poate invocă. In lumea modernă dreptul la viaţă, este mai marc ca toate drepturile; iar drepturile la supremaţii, sunt resturi ale unor timpuri barbare cari nu mai pot trăi astăzi.
Pentru imperiu ca şi pentru împărat supuşii sunt deopotrivă în drepturi şi datorii; de aceia ni se pare foarte curioasă şi nelămurită situaţia ce se creitiză naţionalităţilor din regatul ungar. Se poate că M. S. împăratul socoteşte starea de fapt, ca stare de drept; ungurii având conducerea politică de fapt, sunt socotiţi ca singurii factori politici de drept; iar naţionalităţile rămân a-şi valoră drepturile lor în interior faţă de cele acordă Ungurii. .Aceasta însemnează aservirea lor Ungurilor. Se parc însă că M. S, împăratului îi este mai uşor de domnit peste un singur neam, şi indiferent care; omogenitatea neamurilor este o înlesnire a Domniei.
Multă vreme Românii au crezut în interesul ce le poartă împăratul şi în amintirea evenimentelor dela 48. Atunci însă interesele; împăratului erau în concordanţă •cu cele româneşti; dar de atunci ele s’au schimbat. Ceeace rămâne românilor este alianţa lor cu celelalte neamuri unite în contra supremaţii maghiare.
Dar la nevoile ce au Românii din Ungaria avem noi putinţa a-i ajută ? Ce am făcut pentru ei până acum şi ce putem face ?
Mai întâi să recunoaştem un adevăr carg pare foarte ignorat la noi ; anume că multe din necazurile ce îndură Românii din Ungaria sunt şi din pricina noastră, deşi fără voia şi fără ştiinţa noastră.
In adevăr, faptul existenţei noastre ca popor independent, aci în coasta Austriei şi în imediat contact cu Românii din imperiu, a inspirat în totdeauna teama ea aceştia
vor gravitâ în afară spre noi. Desvoltarea unui stat român independent, cu o populaţie de 6 milioane, în imediata atingerecu cele 3 milioane de Români din Ungaria, a putut fireşte să nască bănuiala, mai cu seamă la curtea împărătească, că simpatia şi gândul Romândor din imperiu se îndreaptă spre regatul vecin socotit ca al lor, privit ca’ ţara lor. Aceasta a fost desjgur judecata ce se făccâ şi se face încă, la Curtea împărătească ; de aceia s’a dat Ungurilor mână liberă a face ce vor; de aceia s’a menţinut şi se menţine supremaţia lor peste celelalte neamuri. Şi este o . greşală mare; căci dacă naţionalităţile din Ungaria: slavi şi români, îndreaptă privirile în afară, către fraţii de sânge, este tocmai din pricina persecuţiilor. Nimeni nu fuge de bine.
Este o teamă zadarnică aceia că noi avem gânduri serioase de cucerirea Transilvaniei. In ţara românească se recunoaşte astăzi că pentru noi cea mai mare garanţie ar fi să avem lângă noi o Austrie federalizată, o Austrie în care neamurile ce o locuesc să trăiască în bună armonie. Către această formă se îndreaptă Austria cu toată opunerea Ungurilor; şi de o aşâ putere ne vom putea alătura şi noi ca vecini şi amici.
La Pesta şi Viena se caută şi se preţueşte prietenia noastră şi folosul ce putem aduce atât economiceşte cât şi politic este; dar se continuă nedreptatea şi tirania în contra Românilor din imperiu. Procesele de presă se ţin lanţ şi sunt judecate nu de lege ci de duşmani : toţi sunt condamnaţi la pedepse şi amenzi. Se fac şi se impun legi cari revoltă pe om, legi speciale cu tendinţa de a-i aservi pe calea culturală şi chiar pe cea bisericească. Nu e lupta egală, fiindcă unii au puterea, iar ceilalţi numai răbdarea şi supunerea. Sunt fapte revoltătoare, cum este bunăoară condamnarea d-nei Anuţa Vlad, soţia distinsului patriot Vlad, fapt unic în lumea întreagă şi revoltător. Ce facem însă noi, şi ce putem face ? Avem vr’un drept a ne amesteca şi vr’un mijloc a o face ?	•
Este limpede că Austro-Ungaria are interes să cultive prietenia noastră economică şi politică ; dar în ace laş timp urmăreşte complecta asimilare a Românilor din Ungaria. In timpul expoziţiei am avut prilejul a vorbi cu mai mulţi unguri, unii cu situaţii înalte în ţara lor ; şi toţi erau de acord în a recunoaşte că cele două neamuri: ungurii şi românii, sunt străine.în aceste părţi ale Europei şi înconjurate de slavi şi de germani; că prin urmare suntem avizaţi a trăi în bună înţelegere şi a lucra la a strânge mai mult relaţiunile dintre noi. îndată însă ce puneam în chestie neamul românesc, nu numai ţara românească, le pierea orice prietenie. Nici nu vrea să steâ de vorbă, dacă li se punea cea mai mică condiţie în favoarea Românilor din Ungaria. Aceşti cetăţeni ai Ungariei sunt pentru ei condamnaţi a pieri ca neam românesc, şi nu ne dâ voie nici să discutăm.
Prin urmare n'avcm nimic de aşteptat dela bunăvoinţa Maghiarilor, nimic dela prietenia împăratului ; dar avem putinţa a pune condiţii şi a lucra la noi în ţară. Cine arc interes de noi, cine caută prietenia noastră, trebue să ne facă concesii cari să satisfacă interesele noastre şi materiale şi politice. La noi acasă putem interveni; dar pentru asta trebue să avem cu
I oo
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
ragiul şi educaţia cetăţenească: trebue să ştim susţine şi impune chiar guvernelor noastre linia de purtare faţă de vecini.
Este însă la noi o indiferenţă orientală; o becisnicie de inconştienţi. Cele mai revoltătoare nedreptăţi trec neobservate; abia se ridică câteva glasuri de protestare din partea unui număr restrâns de oameni cu inimă şi cu minte; restul este massă inertă, căieia trebue să-i facem educaţia dreptului şi datoriei sale, edu-■ caţia solidarităţii de neam. Să se scrie continuu, să se vorbească continuu ; iată ce avem de făcut pentru cei mulţi.
Dacă ne întoarcem la cei puţini, la oameni noştrii politici, găsim un fel de diplomaţie care frizează laşitatea ; căci ei suferă fără să protesteze nu numai nedreptăţile ce se fac Românilor din imperiul Austro-Ungar, dar necuviinţele şi vexacţiunile ce ni se fac nouă. Aşa bunăoară toate gazetele, revistele şi orice fel de scrieri ale noaste sunt oprite a intra în Transilvania; nouă ni s’a tăiat de mai mulţi ani orice legătură culturală cu cei din Austro-lJngaria; orice schimb de idei cu ei. Nici într’o ţară din lume, afară poate de Rusia, nu mai există o asemenea măsură barbară. *
Şi câte mijloace nu încercau gazetele şi rev istele noastre pentru a putea pătrunde la cei câţiva abonaţi din Transilvania ?
Nu este aceasta o măsură vexatoare contra căreia avem dreptul a protesta ? Nimeni n’a suflat un cuvânt; iar cărţile şi revistele ungureşti invadează oraşele noastre în cea mai mare libertate. In fiecare cartier al Bucurc-ştiului s’a ridicat câte o şcoală ungurească, unde se învaţă ce Ungurii vor şi în ce limbă vor. In fiecare zi trec pe lângă o şcoală din cartierul meu şi auzind pe copii vorbind ungureşte mă gândesc la siluirile ce se fac şcolilor din Transilvania. în scopul de a goni limba românească şi a o înlocui cu cea maghiară.
Să recunoaştem dar că vrem să răspundem cu supunere la impunere.
Avem în faţa noastră un-popor duşmănos pe care trebue să-l silim a se purtă cu noi în chip civilizat. Trebue să neimpunem pentru a fi respectaţi şi pentru aceasta avem destule mijloace. înţelegem mijloacele ce sunt în puterea noastră; nu înţelegem întruniri sgomotoasc cari să se termine cu spargeri de geamuri sau de capete. Să luăm exemplu dela Turci cari au boicotat mărfurile austriaco până i-au silit pe Austriaci să se înţeleagă cu binele. Putem impune guvernelor noastre o linie de conduită mai energică şi mai demnă. Iată ce putem face în sprijinul Românilor din Ungaria şi ce avem dreptul a faoe aci la noi acasă.
N. Cosăcescu.
ELUDAREA LEGEI ÎNVOELILOR AGRICOLE
Cu toată discuţiunea care a urmat până în prezent în jurul aplicării legei învoelilor. agricole, şi cu toate modificările aduse, făcând abstracţie de resentimentele • celor interesaţi şi de calculele politicianilor, e necesar să ne dăm seama, privitor la punctele sale esenţiale, de puterea sa de aplicabilitate, potrivit rezultatelor date, şi aceasta mai cu seamă faţă de conduita ce au avut-o cei chemaţi să o aplice.
Cu această ocaziune nu putem trece cu vederea că au fost proprietari şi arendaşi care au avut bună-voinţă pentru noua lege, şi nu ezităm a afirma că atunci dis-poziţiunile sale nu au fost atât de lipsite de rezultat ca în cazul când dorinţa ilicită de câştig a întunecat şi .mai mult bunele’i intenţiuni. .
Ceea ce ţinem însă să constatăm dintr’uti început este că legea învoelilor agricole nu a dat rezultatele aşteptate nu numai din cauza imperfecţiunii şi nepotrivirii ■ con-cepţiunii sale cu vechile uzuri, cât şi din cauza eludării operate de către cei interesaţi. J^i această chestiune voim să o facem evidentă.
*
Cele mai importante inovaţiuni ale actualei legi a învoelilor agricole şi cele mai discutate în acelaş timp, sunt cele prevăzute de art. 6,5 din această lege.
Să cercetăm, prin urmare, întru cât s’^i aplicat acest articol, care sunt roadele sale şi întru cât s’a putut eluda.
Alt. 05 prtveile că se infiinţeazâ in fieeaie jiuieţ o Gomi'-siune reg onală ale cărei utribuţiuni sunt să constate pe re: giuni: a) Limitele intre care au variat preţurile in momentul muncilor in ultimii Irei ani, şi pe această bază va fixa preţurile sub care nu se vor puică face iuvoelile contractuale ; b) Cantitatea diferitelor mum i ce se pot execută înlr'o singură zi de către un bărbat, o lenue, sau de către minori; c) Prt-ţurile peste care nu se poale ridică arendai ea pământurilor in bani precum şi dijma cea mai mare ce se poate luă \d) Preţurile maxime de păşuuat pe cap de vită şi pe hectar, precum şi numărul vilelor ce pot intră la hectar, ţinându-se seamă de calitatea pământului de islaz.. etc.
Comisiunea regională, prin urmare, potrivit art. 65 alin. c. stabileşte preţurile peste cari nu se. poate ridica arendarea pământurilor în bani, precum şi dijma cea mai ridicată ce se poate luâ, lăsând părţilor facultatea de-a alege între a contracta în bani sau în dijmă.
Deosebirea însă din punctul de vedere al profitului realizat de arendaş faţă de aceste mijloace diferite de a contracta cu sătenii, este însemnată. Aşa bunăoară dacă arendaşul a luat pământul cu arendă de la proprietar pe preţul de 11 lei pogonul (Judeţul Covurlui), în cazul când îl va da săteanului cu 21 fr. pogonul, după cum a stabilit comisiunea regională, va realiza un câştig de 10 lei de pogon; făcând însă învoiala în dijmă, cum comisiunea regională a stabilit ca dijma cea mai ridicată ce se poate luâ este din cinci părţi două pentru arendaş, va obţine un beneficiu de 40 lei de pogon în loc de 10, calculat câte una sută de lei de fiecare pogon, pentru cele două pogoane lucrate de săteni. Eaţă cu această dispoziţiune, constatăm că ce mai mulţi arendaşi au început să facă arendările în dijmă.
Dar se va putea observa că chiar cu sistemul acesta^ admiţând că arendaşii vor arenda numai în dijmă pământurile lor, sătenilor, cum Comisiunea regională în temeiul art. t>5 al. c, fixează maximul acestei dijme, aceasta încă constitue un avantaj pentru săteni, punân-du-i întru cât-va la adăpostul speculaţiunilor de mai înainte.
Tn practică e netăgăduit că din restricţiunea mâxi-mului de dijmă, chiar în împrejurările acestea, au re-
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
ÎOI
zultat oarecare beneficii pentru săteni, şi trebue să recunoaştem că aceasta este una din prea puţinele ino-vaţiuni ale actualei legi menită să aducă foloase muncitorilor de pământ, cu toată pornirea celor interesaţi care în zadar au căutat să ne convingă că această dispoziţiune atinge principiul libertăţii convenţi.inilor.
Totuşi, prohibiţiunea de dijmă la tarla a început să se eludeze.
.Ştim că faţă cu speculaţiunea care se făcea sub vechia legiuire cu aşa zisa «dijmă la tarla s’a introdus în actuala lege a învoelilor agricole art. 2 care prevede că :	.	.
• Este oprită învoiala cu muncă la tarla, adică obligaţiunea ţăranului de a cultivă pentru o anumită întindere de pământ, în folosul său, altă întindere de pământ, în folosul .proprietarului sau arendaşului.
Singura dijmă îngăduită este dijma deavalma. Prin dijmă deavalma se înţelege proporţia în care se împarte recolta, când proprietarul sau arendaşul dă pământul, iar ţăranul munca, fără alte obligaţii (ruşfet). Plata prin muncă a banilor datoriţi pentru arendare de pământuri nu se poate face decât în baza unui contract deosebit, cum se prevede la art. 1 alin. c ■.
Intr’adevăr, sub vechia alcătuire proprietarii sau arendaşii delăsau muncitorilor de pământ în schimbul culturii pe care aceştia trebuia să o facă pe porţiuni determinate din pământul lor, după învoială, câte o porţiune de pământ inferioară ca valoare productivă şi pe care sătenii nu aveau posibilitatea să şi-o cultive, întrucât la timpul potrivit muncilor erau obligaţi să le presteze în prim rând celor în drept.
S’a zis în schimb însă,că dijma la tarla oferă, — bine înţeles proprietarilor şi arendaşilor— avantajul să poată face o muncă şi la timp şi raţională, fiindcă pe lângă muncile prestate faţă cu porţiunea de pământ a acestora, proprietarii şi arendaşii pot să facă în bani celelalte munci raţionale, cum sunt: plivitul, sulfatatul, tă-vălucitul. îngrăşământul chimic, etc. Nu tot aşâ e însă pentru săteni, faţă de care constatăm că acolo unde prohibiţiunea dijmei la tarla nu se eludează, precum şi unde ruşfeturile s’au înlăturat, ei dau mulţumire pentru noua dispoziţiune a legii.
Cum se operează eludarea ?
Am văzut din cuprinderea art. 3, pe care l-am reprodus, în ce consistă dijma la tarla. Ultimul aliniat al acestui articol îniesneşte însăşi eludarea sa.
Intr’adevăr, în loc ca pentru constituirea dijmei la tarla să se facă un singur contract cum se petrecea mai înainte, acum se fac două contracte deosebite de învoeli agricole în chipul următor: printr’unul se prevede că proprietarul sau arendaşul dă unor săteni cu arendă în bani, pământuri (s. ex. câte 4 hectare de fiecare sătean) cu preţul de .... pe hectar în marginile fixate de comisiunea regională, şi că arenda datorită de fiecare satean înpartc o va plăti pentru pământul ce se va fi cultivat cu grâu, prin muncă în natură, în proporţie egală pentru toate muncile cari constituese munca complectă a grâului, după cum s’a angajat prin deosebit contract, — şi pentru pământul ^e va fi cultivat cu porumb, prin muncă în natură în proporţie egală pentru toate muncile cari constîtuiesc munca
complectă a porumbului cum s’a angajat prin deosebit contract; (Art. 3 ultim aliniat precum şi Monit. Oficial No. 18 din 1 1 Noembre 1908), iar prin al doilea contract, aceiaşi săteni se obligă să-i facă proprietarului sau arendaşului diferite munci anume prevăzute prin-tr’însul (s. ex. fiecare sătean să facă toate muncile pentru câte 3 hectare) la vremea prielnică la fiecare din ele, îndată ce vor fi vestiţi prin administratorul plăşii sau oamenii săi de serviciu. Contractul mai adaogă că în socoteala preţului muncilor pe cari sătenii s’au învoit să le facă, fiecare dintre săteni au primit diferite sume de bani, cari s’au trecut în livretul fiecăruia de munci agricole precum şi în dreptul numelui fiecăruia din tabloul ce face parte din contract, etc.
Astfel s’au operat eludarea prohibiţiunei la tarla, în puţine localităţi, este adevărat, dar regretabil că ea s’a conceput de către proprietari inteligenţi şi cari au contribuit la alcătuirea reformelor agrare.	.
După art. 63 alin. a, Comisiunea regională mai constată pe regiuni şi limitele între care au variat preţurile în momentul muncilor în ultimii trei ani şi că pe această bază va fixa preţurile sub care nu se vor putea face învoelile contractuale».
Prevederile acestui alin. se eludează în parte prin dispoziţiunile art. 36, care stabileşte că: stipulaţiunile legii de faţă în ce priveşte învoelile agricole arătate la art. 1 alin, c, se aplică numai ţăranilor învoiţi, cel puţin cu 30 zile înainte de începerea muncii în localitate. Aceste stipulaţiuni nu pricesc pe muncitorii streini nici pe cei români, învoiţi in timpul muncii ■
Astfel stipulaţiunile legei învoelilor agricole .arătate la art. 1 alin. c, şi implicit dispoziţiunea care statorniceşte minimum de salar, aplicându-se numai ţăranilor învoiţi cu cel puţin 30 zile înainte de începerea muncii respective, a urmat că o serie de munci, precum : cositul, seceratul, culesul, etc. s’au făcut tot după vechiul sistem şi în dauna tuturor noilor dispozitiuni.
Tot în temeiul art. 65 alin. d, Comisiunea regională mai stabileşte şi preţurile maxime de păşunat pe cap de vită şi pe hectar, precum şi numărul vitelor ce pot intra la hectar, ţinându-se seamă de calitatea pământului de islaz .
In acest sens s’a întâmplat ca Comisiunea regională să fixeze în unele localităţi ca preţ maxim pentru pâ-şunat suma de lei 14 de pogon, acolo unde anterior actualei legi se plătea numai 10 lei, şi aceasta încă fără avantajul păscutului în mirişti.
Intr’adevăr; prin desfiinţarea ultimei dispoziţiuni a art. 63 din legea dela 1907, care prevedea că în ceace priveşte păşunarea miriştelor şi porumbiştelor, ţăranii să aibă dreptul la păşunat în pr'oporţiune cu partea ce-i revine fiecăruia, s’a revenit la vechiul sistem, cu deosibirea că preţurile maxime de păşunat pentru ima-şuri odată stabilite de comisia regională, rămâne ca săteanul să contracteze cu proprietarul sau arendaşul o nouă învoială cu un nou preţ în ceace priveşte păşu: natul miriştelor şi porumbiştelor.	.
Nu tăgăduim că bine s’a procedat desfiinţându-se vechia dispoziţiune finală a art. 65, totuşi în vederea că în unele localităţi, potrivit unui vechiu şi fericit uz.
102
NOUA REVISTA ROMANĂ
sătenii în comptul unei singure plăţi făcute pentru imaş aveau dreptul şi la păşunatul miriştilor şi porumbişte-lor; ar fi de dorit,— pentru că se abuzează încă de nc-voile sătenilor, iar obligativitatea dărei islazurilor a fost trecută la uitare —ca cel puţin să devină acest uz obligatoriu, în sensul ca în comptul preţului plătit odată de sătean pentru imaş, conform celor hotărîtc de comi-siunea regională, acesta să aibă dreptul şi la păşunatul miriştelor şi porumbiştelor.
Comisiunea regională stabileşte apoi numărul vitelor cari să pască la hectar după regiuni. Aşa că acolo unde s’a stabilit s. cx. 4 vite la hectar, a fost cu totul insuficient.
In general, cercetând rezultatele practice ale legii învoelilor privitoare la imaşuri, constatăm că noile dis-poziţiuni constituesc pentru săteni cea mai nereuşită concepţiune a actualei legi agrare. Şi dacă mai adăo-găm la aceasta şi nelămurirea în care a lăsat această mare chestiune interesele sătenilor prin însăşi statornicirea facultativă a dărei islazurilor, ne putem da seama de ce atâta neîncredere s’a manifestat faţă de aplicarea noilor prevederi.
In sfârşit, ar mai trebui limpezită şi chestiunea diminuării profitului arendaşului în urma aplicării noei legi agrare, căci acolo unde ca nu se eludează, iar moşia este exploatată prin arendaş, acesta suferă o reducere din câştigul pe care ’l avea sub vechia alcătuire, câştig în definitiv nejustificat cu nimic spre a fi menajat şi sub actuala lege, dar faţă cu împrejurarea că puţini arendaşi au căutat să beneficieze de modificările aduse art. 65 prin legea din 22 Aprilie 1908 în senzul de a rezilia contractele cu proprietarii, în cazul anume determinat, precum şi faţă cu împrejurarea că reducerea ce o suferă arendaşul o va trece tot asupra sătenilor sub forma de eludare a legii, rămâne de discutat dacă la această reducere din câştigul arendaşului nu trebue să contribue şi proprietarul, în cazul când trebue recunoscut că e de interes economic ca arendaşul să fie neapărat menţinut, precum şi în cazul când s’ar găsi (şi nu înţelegem pentru ce nu) că obştiile săteşti nu oferă garanţii îndestulătoare pentru arendăşie în general.
Astfel, câte-va îndreptări, potrivit observaţiunilor făcute în chiar spiritul legii, trebuesc făcute actualei legi a învoelilor agricole, cu credinţa că nu acestea sunt cele după urmă.
De altfel recunoaştem că îndreptări mari ar trebui aduse în primul rând înclinărilor oamenilor noştri şi în special celor chemaţi să aplice legile agrare, dar cum imposibilitatea aceasta e dovedită, ne rămâne nădejdea la legi cât mai severe şi aproape de adevăr.
'	N. Ştefănescu-Iacint.
BIBLIOGRAFIE
Dr. A. Şaabner-Tadnri. Staţiunile ba'ucare şi climaterice din România, raport Buc. 1909.
G.	Cdriolan Petru Rireş înainte de urcarea sa pe tron şi Petru Pribeagul Bus 1909
V	I. Radu. La lo! sur Ies contrats agrieoles en Roumanie (în revista: (Juestions pratiqucs de legislalion ouvrierc el d'c-conomie sociale Janvier — Fevricr 1909).
CHESTIUNI SOCIALE
SOCIALISMUL IN STRĂINĂTATE
Sub acest titlu librăria Alean a pus în vânzare o lucrare datorită colaborării d-lor J. Bourdeau, A. Tiudieu, G. L. .iaray,
.1 B.irdoux, Isamlvrl, Gidcl, Marvaud, Renou, Garai şi Molia. D-l Anatole Leroy-Beaulieu a scris pentru acest volum o hr leresantă prefaţă, pe care o dăm in traducere.
Volumul ce-mi permit a recomanda publicului conţine studii asupra socialismului din principalele State din Europa, Asia, America. Aceasta ar fi de ajuns pentru a atrage atenţia acelora dintre compatrioţii noştrii, cari se ocupă de marile probleme contemporane. Studierea socialismului, în atâtea ţări de odată, arătarea originei tendinţelor şi caracterului lui la popoare atât de deosebite, ar fi fost chiar pentru cel mai bine informat şi cel mai laborios dintre scriitori o întreprindere peste puterile unui singur om. De aceea volumul de faţă e opera colectivă a scriitorilor de seamă francezi sau stră- . ini, cari s’au asociat în acest .scop. Aproape toţi sunt cunoscuţi autori de opere importante; faima celor mai mulţi a trecut dincolo de hotare. Eiecare s'a ocupat în acest volum de ţara pe care o cunoştea, de chestiunile pe cari a putut să le studieze la faţa locului. Fiece capitol c deci o operă de prima însemnătate, prezentând toate garanţiile de capacitate şi pricepere.
•..Deşt datorit colaborării mai multor asociaţi, acest volum nu-i lipsit pentru aceasta—cu toată varietatea sa— de o reală unitate. Autorii, cari l-au scris, n'au fost reuniţi la întâmplare ; ei se cunosc, au fost la aceiaşi şcoală, se inspiră din aceleaşi principii, au aceiaşi metodă. Aproape toţi sunt profesori sau vechi elevi ai şcoalci noastre de Ştiinţe politice.
( Toţi sunt iubitori de adevăr şi au simţul realităţii; tuturor le place precizia şi claritatea, căutând cu minuţiozitate să noteze faptele, să le orânduiască, cercetând cauzele, înlănţuirea şi consecinţele lor. Ei ştiu că în ştiinţele sociale ca şi în cele naturale, nu-i decât o metodă ştiinţifică, aceea a observaţiei. Ştiu, de asemenea, că pentru a pricepe faptele contemporane, şi pentru a seri istoria lucrurilor cari s’au petrecut ieri sau astăzi trebue să aplici prezentului metoda istorică şi pe cât este cu putinţă, procedeurile pe cari istoricul le întrebuinţează pentru trecut, observând cu aceiaşi scrupu-lozitate, .păstrarea adevărului şi imparţialitatea.
Aceasta ar părea anevoios pentru chestiunile vitale cari pasionează pe contemporanii noştrii, totuşi aceste probleme atât de. grele par mai uşoare când le cercetezi în afară, în străinătate, când le consideri la alţii şi nu le mai priveşti la noi! îndepărtarea în spaţiu echivalează uneori cu depărtarea în timp. Accsta-i unul din principalele foloase ale metodei comparative şi unul clin motivele pentru cari nu ne mulţumim numai cu întrebuinţarea ei în învăţământ, ci o şi recomandăm tuturor elevilor.
Prea mulţi dintre compatrioţii noştrii nu cunosc decât Franţa, se mărginesc cu cercetări numai la ea. Orizontul lor se întinde până la hotare. Vederile lor sociale sau politice nu-s numai strâmte, dar sunt chiar falşe. Francezii cari se mărginesc la limitele Franţei nu pot să,
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
103
priceapă ce se petrece în Franţa. Ei nu pot să înţeleagă rostul marelor probleme sociale contemporane; nu le simt nici varietatea, nici puterea de temut. Sunt înclinaţi a considera ca ceva particular Franţei, ca o consecinţă a regimului nostru politic şi a formei noastre de guvernământ, mişcările sociale cari se agită aproape deopotrivă la toate popoarele civilizate şi cari îi împinge pe toţi la o laltă în aceiaşi direcţie. Or, aceasta se întâmplă mai ales cu socialismul şi proletariatul european. Pentru a le urmări evoluţia, a-le prinde cauzele şi a le aprecia mersul, pentru a le observă forţa şi a le măsură avântul, pentru a le socoti succesele şi a prevede isbânzile şi învingerile, trebue să le cercetezi în acelaşi timp în diferitele state ale Europei şi universului. Aceasta, pentrucă nu numai democraţia noastră franceză, ci întreaga lume contemporană, cât este de vastă, pare că lucrează pentru o nouă stare socială.
Se vorbeşte mult azi şi cu multă dreptate de politica omenirii. Dar c un lucru care se uită adesea, anume că nu s’a lărgit într’atât numai câmpul politicei streine dar şi acel al politicei interne şi mai ales al politicei sociale. Politica internă, mărginită altă dată în cadrele naţionale, ia parte acum la vederi şi interese noi, de-, păşind graniţele Statelor şi luând astfel un aspect internaţional. Popoarele animate de aspiraţii identice şi de pasiuni asemănătoare se privesc cu o curiozitate crescândă, întrebându-se şi însemnându-se reciproc, atră-gându-se şi imitându-se din ce în ce mai mult între ele.
Din impulsiunea democraţiei şi din îndemnul proletariatului, se nasc noi chestiuni în cele mai multe state; probleme necunoscute în trecut se ridică imperioase atât în monarhii cât şi în republici.
Pretutindeni massa populaţiei animată de aceiaşi pasiune, pare că e dusă de acelaş curent spre un acelaş ideal. Pentru popor, după cum s’a observat adesea, socialismul a devenit o nouă religie care-şi are profbţii săi, dogmele şi credincioşii săi fanatici ; o religie care se găseşte încă în toată puterea tinereţei şi în toată adorarea credinţei. Această religie propovăduită în a-celaş timp la toate naţiunile, are mii şi mii de credincioşi zeloşi cari aşteaptă dela revoluţiile viitoare, întronarea unui paradis umanitar sub suveranitatea proletariatului.	.
Astfel privit, socialismul dă politicei contemporane şi lumci moderne o unitate care nu se poate asemăna de cât cu aceia a epocelor de unitate religioasă.
Dar credinţele şi speranţele cari îndeamnă massele poporului să urmărească pe noii apostoli, par numai că-s peste, tot identice; o religie nouă, pătrunzând în ţinuturi deosebite, ia forme şi aspecte diferite, după condiţiile materiale şi morale, după tradiţiile, spiritul şi caracterul diferitelor popoare. Astfel, s’ar putea spune că sunt atâtea feluri de socialism câte naţiuni sunt. Socialismul, întocmai ca o religie care tinde să fie universală, zadarnic declară că este internaţional, de geaba trece graniţele, căutând să le înlăture; suferă, fălă să vrea, influenţa obiceiurilor, a instituţiilor şi temperamentului popoarelor, care-1 îmbrăţişează. Acesta e unul din adevărurile cari se desprind din această carte.
«Internaţionalist m principiu, socialismul rămâne na-
ţional prin chipul său de a pricepe şi a aplica doctrina comună, aşa, în cât, cu toate sforţările făcute pentru a păstra unitatea dogmei, se găsesc în sânul său aproape tot atâtea biserici câte popoare şi naţiuni sunt.
«Soarta viitoare a Statelor poate să atârne dela aceste deosebiri. Dacă e învederat că orice victorie a socialismului tinde la micşorarea veniturilor financiare şi a forţelor militare dintr’un stat, succesele proletariatului pot avea asupra soartei diferitelor ţări rezultate deosebite, după cum proletariatul se lasă a fi condus mai mult sau mai puţin spre internaţionalism, antimilitarism, antipatriotism. Or, ancheta rezumată în «socialismul în străinătate» arată că, în această privinţă, sunt mari deosebirile dintre diferite ţări. Proletariatul contemporan nu este peste tot acelaş. Prin urmare, dacă sunt ţări în care chiar triumful socialismului ar pune în pericol soarta statului şi existenţa naţiunei, sunt altele în care asemenea primejdii nu-s de temut. Admiţând chiar, ceea ce este încă un secret al viitorului, că socialismul trebue până la urmă să învingă totul, popoarele doritoare să-şi păstreze independenţa naţională trebue să fie cu băgare de seamă să dezarmeze cele dintâi. Sunt împrejurări în care e primejidos a fi în fruntea rivalilor; cum n’o să fie oare aceasta adevărat pentru fuga după necunoscut la care socialismul împinge popoarele moderne ?
A. Leroy-Beaulieu
ISTORIE
DIN TRECUTUL CULTURAL AL
BUCUREŞTILOR
> .
— Şcoala româneseă între 1800—1860 —
Din întunerecul secolului al XVIII-lea, în care Bucureştii apărea ca un oraş grecesc, întru cât tot ce era mai ales în populaţiunea românească se identificase ca cultură cu urmaşii vechilor Elini, de-abiâ dacă se mai desprinde câte o licărire de lumină — câte o şcoală de-a noastră. In jurul unei biserici şi sub îngrijirea unei epitropii de-abiâ dacă se mai auzea câte un dascăl mai învăţat silabisind literile vechi copiilor ce-1 ascultau cu gura căscată, sgrebuliţi de frig şi de frică; alături — în prăvălioara vreunui breslaş — încă se învăţa puţină carte, mai totdeauna româneşte, fiindcă în româneşte se făceau toate scrisurile în cancelaria stăros-tiilor de brqşle.
Pe lângă înfloritoarea şcoală grecească dela Sf. Sava, pe lângă şcoala la fel dela Domniţa Bălaşa, numai la Sf. Gheorghe ăl vechiu se auziâ învăţându-se româneşte cu litere slavone; acesta era singurul şi principalul izvor de lumină al Românilor din Bucureşti pe la începutul secolului trecut. N’au lipsit fireşte Domnitori cari să se intereseze şi de şcoala românească. Pe lângă privilegiile şi scutirile pe cari Constantin Ipsilante le dă dascălului Chiriţă, cunoscutul scriitor de hrisoave domneşti de pe atunci, dascăl slavonesc şi românesc», cât şi ipodidascalului său, «ca să-şi vadă în linişte de şcoală», pe lângă scutirile şi milele pe care pe la 1813 Caragea le dă aceluiaş Chiriţă şi altora în vederea
io4
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
progresului lor în apostolia învăţăturii, se iau măsuri de ordin superior, de organizarea şcoalei şi în special a gimnaziilor... Păcat numai că această superioară învăţătură se făcea numai în greceşte.
... Pe de lături se ridicau, fricoase şi umile, şcolile româneşti dela Udricani, Sf. Gheorghe şi Colţea, fără cursuri faimoase, fără clase încăpătoare, nici chiar neîncăpătoare...
«Şcoala dela Udricani, şcoală sub albastrul cerului, pe prispa bisericii, unde când ploua, copiii se grămă-diau în odaia ţârcovnicului jos pe cărămizi, sau în clopotniţe»...
Iar dascălul, plătit în cazul cel mai bun 20 parale (40 bani) de copil pe lună, plus tain de mălaiu, de fasole şi de lemne, îşi punea sufletul pentru învăţarea copiilor în slovele bisericeşti.
O şcoală grecească în floare, o neîntocmită şcoală românească, aceasta era situaţiunea când în 1816 vine Lazăr. El a sosit tocmai în momentul când atâtea inimi trebuiau însufleţite, atâtea minţi deşteptate — el a sor sit în momentul redeşteptării naţionale. I se învoi deschiderea — chiar în localul vechei şcoli greceşti dela Sf. Sava — a unei şcoli româneşti «de deosebite învăţături şi ştiinţi predate Românilor în limba lor». El face o şcoală după sistemul european, dând locul cuvenit şi ştiinţelor. Toţi elevii dela primitivele şcoli româneşti precum şi mulţi tineri de inimă dela şcoala grecească ca Eufrosin Poteca şi Simeon Marcovici, vin alături de Lazăr. Era atâta inimă, atâta zel în învăţăturile lui, le înălţase într’atâta sufletele acest isvor de mulţumire încât o bună parte din şcolarii lui- au trecut în străinătate să guste mai mult această nouă viaţă, necunoscută lor până atunci; alţii — fie dascăli, fie ucenici — dela şcoala lui Lazăr intrară în şirurile lui Tudor Vla-dimirescu, când la 1821, din cauza revoluţiunii, şcoala le fu închisă şi marele dascăl isgonit.
Deşi faptul acesta a determinat pe mulţi să zică:
«Intru ale sale au venit şi ai săi nu l-au cunoscut», urmările ce au provocat învăţăturile lui Lazăr pentru cultura românească au schimbat zicătoarea: Ai săi l-au cunoscut şi l-au urmat».
Şapte ani de întunerec şi de risipă urmară după 1821; ţnimai din când în când şcoalele mai dau semn de viaţă. In reînoita şcoală românească dela Sf. Sava vine la 1825, ca demn urmaş al acelui demn părinte, I. Eliad. învăţătura îşi cere anume drepturi uitate, şi deocamdată: o pregătire specială pentru propagatorii credinţei — ca urmare un început de seminar la mon. Antim ; şi o desvoltare a gustului pentru muzica bisericească — ca urmare patru dascăli, plătiţi de stat, ca să facă fiecare la el acasă şcoală de muzică. Dar împrejurările vitrege se opun: în 1828, şcoala dela Sf. Sava e închisă şi transportată în cazarmă pentru armata de ocupaţiune — cea rusească.
Evenimentele se scurg, şi o altă epocă de speranţe se deschide şcoalei din Bucureşti. Cu schimbările ce se aduc în politica principatelor, 1830, cu schimbările oamenilor şi a stării de lucruri din naînte, şcoala românească găseşte Î11 Kisselef un protector distins. Acesta se ocupă cu organizarea îuvăţământului, căutând mijloacele cele mai bune de a câştiga vremea ce s’a pier-
dut din pricina încetării învăţăturii înaintea sa. Intru cât apoi acelaş lucru se accentuează în regulamentul organic, recunoscându-se limba românească ca limbă a statului, a bisericii şi a justiţiei, se întăriâ astfel necesitatea şcoalei româneşti.
Intr’un moment când dorul de limbă şi de neam băteâ cu putere în piepturi, când şi societatea şi şcoala au ca notă caracteristică «naţionalismul », când amorţind cultura grecească se auziau versurile patriotice ale logofătului Ioan Văcârescu şi ale lui Cârlova, iar în şcoală cuvintele însufleţitoare ale unor Eufrosin Poteca şi Simeon Marcovici, ivirea unui bărbat atât de liberal ca Kisselef fu o minune. In consecinţă se desvoltă o febrilă activitate pentru progresul şcoalelor româneşti, tinzându-se şi spre o întindere a culturei şi în afară de Bucureşti, prin celelalte judeţe.
Dar dacă în chipul acesta pericolul culturei greceşti scade, intervine un factor nou în desvoltarea şcoalei române de aci înainte, influenţa şcoalei şi culturei franceze, inaugurată prin introducerea limbei franceze la Sf. Sava (1831), un an după ce se deschisese şi primul pensionat francez, al lui Vaillant. Boierii care-şi aduceau încă aminte de înalta lor origine şi încă ţineau la o distincţiune socială de clasă, voiau să dea fiilor lor o educaţie mai aleasă şi încurajară pe Vaillant să deschidă câteva cursuri în limba franceză, oprind pe elevi de-a mai urmă la Sf. Sava. Noroc că se născu-un curent de opoziţiune, format de bărbaţi patrioţi ca Petre Pocnaru şi şcoala naţională scapă de această nenorocire
Când în 1834 ambele ţări intră în posesiunea Domnitorilor proprii, când la Bucureşti vine Alexandru Ghica, şcoala îşi menţine mersul înfloritor. Domnitorul dă un decret prin care recunoaşte dreptul omului de carte să fie preferit la slujbele statului înaintea celui ignorant boierit». Prin această măsură se călca în picioare privilejul şi se favorizâ şcoala.
Mai târziu, odată cu mişcarea literară a vremii, şi cu întâile manifestări ale teatrului român al lui Eliade, şcoala naţională se ţine bine, punând şi ea la dispo-ziţiunca şcolarilor şi a publicului o bibliotecă numeroasă şi un muzeu cu un început de pinacotecă; ea ţinea cumpăna curentului francez al lui Vaillant, ce era încă sprijinit de unele familii boiereşti.
Anul 1840!... Anul acesta care întrupează atâtea aspiraţii ale omenirii, când fiece om gândiâ să aştepte în pace ajutorul soartei, aduce şi pentru şcoala Bucureştilor speranţe... Comisiuni de reforme, localuri noui de şcoale de fete, şcoală de meserii, planuri..., dar — clin nefericire—numai atât. In 1842 Alexandru Ghica e alungat din domnie şi se urcă pe tron Gh. Bibescu.
Suntem cu câţiva ani înainte de o îndoită nenorocire ce ameninţă Bucureştii. Ideile noui ale vremii pătrunsese şi în sufletele tinere ce urmau cursuri moderne la şcoala naţională. In mintea Domnitorului începu să se desluşească presimţirea evenimentelor viitoare în legătură cu prea marele progres al culturii româneşti. Şi astfel nu numai că nu contribue cu nimic la mersul învăţăturii, dar îşi propune chiar — încă diti 1847 — să prefacă şcoala naţională într’un fel de colegiu francez, o aşa numită Academie. De' aceea pune pe eforii
NOUA REVISTĂ KOMÂNĂ
'°5
şcoalelor să înceapă în acest sens lucrările şi negocierile cu profesorii dela Paris în timp ce şcoala românească e mutată la Radu-Vodă. De data aceasta aceiaşi efori şi energici Români ce se opusese sforţărilor lui Vaillant, se supun întocmai dorinţelor lui Vodă Bibescu.
Desfăşurarea evenimentelor — rcvoluţiunea şi holera din Iunie 1848—pune capăt şi regimului reacţionar şi domniei lui Bibcscu, aşa că şcoala franceză n’a putut funcţiona decât două luni.
Locotenenţi domnească restabileşte învăţământul naţional.
După multe nereguli pe cari eforii nu le-au terminat decât în 1850, Barbu Ştirbey are ca întâia grije, reforma şcoalei. După ce s’a ajuns la anularea contractului pentru Academia franceză de sub Bibescu în schimbul a vreo cinci-zeci de mii de lei ; după ce au scăpat şi de profesorii francezi, plătindu-li-se drumul înapoi la Paris, redeschiderea şcoalelor româneşti se impunea. Lucrul acesta se face la. 1 Ianuarie 1851. Până să ajungă la reforma plănuită se fac pe alocurea îmbunăţiri.
Tocmai în 1857, *n vremea căimăcămiei, se ajunge a se dâ un regulament nou şcoalelor în număr considerabil acum, programe gimnaziale noui. Astfel la jumătatea secolului se pare că şcoala românească a intrat iarăşi pe calea bună încoronată de o mare cucerire, introducerea alfabetului latin— 1859.
In definitiv în prima jumătate a secolului trecut şcoala Bucureştilor ni se înfăţişează într’un progres vădit, având ca imbold de căpetenie: patriotismul. Ca un arbore tânăr care sădit în pământ bun răsbate şi eşind la iveală se desvoltă liber şi rodnic, şcoala românească care la 1828 deabiâ prinsese rădăcini, 30 de ani după aceea se stabileşte ca un demn şi preţios isvor de lumina pentru neîndestulalele suflete româneşti orbite de greutăţile vremilor.
Diferitele atinnaţiuni sunt sprijinite pe fapte publicate rele mai multe în Istoricul Şcoalelor al	lui Ureche	(4 tomuri*),
câteva în alte părţi.	Vezi Ureche	op.	cit, t. 1, p.	75 ; p 99 ;
p. 84; p. 101; Vodă Garagea numeşte 4 efori că să inspecteze şi să ingrijeaicâ la organizaţi unea gimnaziilor (op. cit., p 101 — 102); Sub	Caragea. la	Si'	Sava erau	4 profesori:
unul de litere, altul	de şt inţe şi	doi	de limbi străine,—aceş-
tia pridau şi geografia şi istoria.
Examen eră de două ori pe an: la 1 Decemvrie şi 1 Aprilie. Se ofereau şi premii elevilor silitori, (ulem, p. 101 —102): In 1816 se găseşte un hrisov prin care se introduce şi studiul dreptului la Sf. Sava : primul profesor de drept a fost marele clucer Nestor. (idem p. 102).—Vezi I. Ghica, Scrisori, p 49.— Pentru şcoala lui Lazăr v. Ureche, op cit., f I, p. 709.— Pentru semi-Antim, v Ureche, op. cit., t. I, p. 111 ; p muzica bisericească idem, p. 113.—«Dicţionar geografic», Bucureşti (instrucţiune).— In anul 1830 şcoala românească se redeschide în hanul Şerban-Vodă (pe locul unde e azi Banca Naţională; la 1831 anul următor se mută iar în localul ei dela Sf. Sava.— Uriche op. cit, I. p. 138: 'Kiselef atrage atenţia eforilor să găsească mijloacele cele mai bune spre a câştigă vremea ce s’a perdut d n pricina încetării învăţăturii, «fiindcă acest lucru e de neapărată trebuinţă pentru interesul obşteşlei învăţături. — Iu o gul. organic sunt 7 art. consacrate şcoalei : «învăţătura publică trebue să fie obiectul îngrijirii şi
privigherii stăpânirii» (idem, p. 159 — 160).—Din dorul de a răspândi cât mai mult învăţătura prin judeţe, profesorii şcoalei naţionale recomandă elevi de-ai lor ca institutori (idem, p. 113 —114) —Di spre Vaillant, idem, p. 145 şi I. Ghica, Scrisori.—Din nou : Ureche, op. cit., p. 165 —166.—Sub Kiselef se reformează şcoala: Sunt 4 ranguii: şcoli începătoare cu 4 ani de studiu, şcoli umanioare cu 6 ani, învăţământul com-plemnntar cu doi ani şi cursuri speciale cu un număr variat de ani. Se reorganizează pensionatele de băeţi şi de fete. Se prevede o normă fixă pentru plata profesorilor. Se iau hotă-riri In privinţa cărţilor didactice. (Ureche, op. cit., p. 177—179).
Se reorganizează seminarul ţUreche, op. cit., p. 257.) — Despre îmulţirea elevilor, şcoalelor v. şi «Dicţionarul geografic»— Bucureşti şi Anuarul Statului pe anul 1837.—Bibescu-Vodă pusese taxe pe învăţământ, un galben pe lună, pe care Locotenenţa le reduce.
Vasile V. I-Ianeş.
CRONICA PEDAGOGICA11
FAPTE ST IDEI
>
Nu este mult timp de când Ministerul Instrucţiunii a trimis direcţiunilor tuturor şcoalelor un chestionar prin care cerea să se arate starea intelectuală, morală şi materială a mediului din care se recrutează elevii.
Intenţia, desigur, nu erâ rea, dar mijlocul cum s’a pus în practică suferă de mai multe neajunsuri. Nu cunoaştem procedeurile de cari s’au servit cei însărcinaţi cu această anchetă; din câte am putut află, suntem îndreptăţiţi să punem la îndoială exactitatea constatărilor. Intr’adevăr, ce s’a făcut? Elevii înşişi, fără niciun control, au fost lăsaţi să dea răspunsurile şi e evident că aceste răspunsuri au fost falşificate sau din naivitate sau cu intenţii anumite. Cei mai mulţi copii, dintr’un sentiment de mândrie firesc 1 2 3). nu vor să arate că părinţii lor sunt de condiţii modeste. Din acest punct de vedere, dacă am privi chestiunea, ar fi trebuit ca ancheta să arate lucruri destul de frumoase. S’a mai întâmplat însă ceva, care a târît rezultatul tocmai în direcţia opusă, care nici ea, poate, nu corespunde realităţii. Anume, unii directori — nu cumva toţi? — pentru ca să evite intervenţia sentimentului de care vorbirăm mai sus, au îndemnat pe elevi să spună adevărul, atrăgându-le atenţia că cei ce şi-ar dâ pe faţă situaţia cea rea, ar fi în perspectiva unei ajutorări. Aşâ • că e prea probabil că mulţi în speranţa unei scutiri de taxă măcar, dacă nu altceva, să-şi fi prezentat situaţia — cel puţin cea materială — cu mult mai rea decât este. Rezultatele anchetei au fost aşâ dar foarte întristătoare : s’a arătat cu cifre cum copiii vin nemâncaţi la şcoală, cum trăesc în condiţii nehigienice. cum se desvoltă, într’un mediu moral nici decum îmbucurător, etc. Vor fi însă lucrurile întocmai aşâ, cum ni le arată ancheta ? Noi ne îndoim şi credem că pro-
1)	începând cu numărul acesta, Noua Revistă Română îşi propune să prezinte la răstimpuri faptele care se petrec, şi ideile mai de seamă, care se agită pe terenul Pedagogiei noastre.
Cititorii, cari se interesează de această rubrică, sunt rugaţi să ne dea concursul, punându-ne la îndemână material.
2)	Ce erau să răspunză de pildă copiii la întrebarea dacă părinţii
sunt alcoolici?
io6
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
blema ar trebui rezolvată prin alte mijloace, cari să prezinte mai multe garanţii.
Chiar dacă n’ar fi fost întreprinsă însă această anchetă, concluzia că mulţi elevi de ai noştri, se dcsvoltă în condiţii foarte rele, din toate punctele de vedere, s’ar fi impus a priori. In legătură cu această concluzie era şi întrebarea: ce e de făcut? — întrebare pe care şi-a pus-o şi Ministrul fără să-i dea pentru moment nici o altă soluţie decât o circulară. Concepută într’o formă foarte neguroasă, această circulară aduce la cunoştinţa corpului didactic rezultatele rele ale anchetei şi-i cerea părerea în privinţa mijloacelor de îndreptare, Tri-measă învăţătorilor sau institutorilor, ea nu ar fi făcut nicio vâlvă; iată însă că apare şi în cancelariile liceelor, cu un aer foarte modest încă — dar are curajul să apară. Se uită, uimiţi la acest mosafir nepoftit, ce le strică liniştea, profesorii noştri secundari s’au mărginit până acum să se ocupe numai de ceeace este în şcoală — într’o sferă mai restrânsă, sau mai întinsă. Circulara aceasta aduGeâ cu ea parfumul exlraşcola-rismului, atât de înfloritor în şcoala primară -— parfum care, ca toate parfumurile, îndată ce se împrăştie în doze prea puternice, devine nesuferit.
După cum ni se spune, în unele părţi nu s’a dat nici un răspuns Ministerului, profesorii pretextând că stilul apocaliptic al circulării îi pune în neputinţă de a înţelege ce intenţii se urmăresc şi că deci aşteaptă lămuriri; în alte părţi s’a răspuns că profesorii primesc o lărgire a sferei lor de activitate în sens extra-şcolar, cu condiţia totuşi ca sfera aceasta să nu fie prea întinsă.
Şi au oarecare dreptate, poate, profesorii. Ei se tem să nu se întâmple şi în şcoala secundară anomalia din şcoala primară — unde activitatea extraşcolară din accesorie şi benevolă, a devenit principală şi obligatorie, unde lucrurile s’au intervertit aşa încât învăţător bun nu este acela care în primul rând învaţă pe copii şi numai în al doilea rând se ocupă cu altceva, ci din contră acela, care se ocupă cu de toate, mimai cu şcoala propriu zisă, nu. Şi această temere este justificată întrucâtva prin procedarea însăşi a autorităţii şcolare, care a încurajat şi recompensat pe conducătorii de bănci, pe întemeietorii de cooperative, ctc., etc., dar nu pe învăţători.
Aceasta este justificarea ostilităţii mai mult sau mai puţin date pe faţă a profesorimii faţă de circulara ultimă a Ministerului.	*
* ^
* *
Spiritele în corpul didactic primar au fost agitate în ultimul timp de lovitura pe care d. Bogdan-Duică a dat-o treptelor formale.
Ar fi de discutat părerile d-lui Duică despre modul cum trebue să se procedeze spre a învăţa pe copii; d-sa a avut însă multă dreptate când a arătat ce pericol a devenit pentru şcoală această teorie a treptelor formale, în care se toarnă în mod mecanic orice lecţie. Treptele au ajuns un fel de schemă, foarte complicată uneori, după care trebuie să se conducă în mod uniform cineva, ori de câteori face o lecţie. Bieţii învăţători au ajuns nişte automate, cari conform dogmelor unor papagali pedagogici, sunt siliţi să-şi facă toate
lecţiile după un calapod anumit, începând cu cutare treaptă, împărţită în puncte, împărţite şi ele în sub-puncte şi subsubpuncte. continuând apoi cu altele mai departe, până când la vederea unui plan de acest fel se zăpăceşfe cineva cu totul, iar cel ce e nevoit să-l aplice şi-a îngrădit până şi cea mai mică pretenţie de spontaneitate. Am văzut un astfel de plan de lecţie
—	asupra unui subiect foarte simplu — care avea indicate cel puţin vreo 30 de subdiviziuni. Aceasta nu mai e Pedagogie, aceasta e scholasticismul medieval cel mai periculos; Pedagogia a ajuns în învăţământul primar un fel de instrument inchizitorial al oricărui avânt. Este deci nevoia şi timpul să se arate că prima condiţie a unui bun pedagog este să fi mistuit ceeace a învăţat din cărţi, să înţeleagă sufletul copilului, să se apropie de el prin dragoste, să dea curs liber spontaneităţii— al cărei singur stăpânitor să fie tactul zis pedagogic.
Prin mecanizarea aceasta, ridiculizată cu drept cuvânt şi în Buletinul pedagogic de d. P. Rădulescu, învăţământul primar este condamnat să meargă mai rău decât în vremurile când nici nu se ştia la noi ce este Pedagogia.
* *
*
Profesorii secundari de limbi se întrunesc spre a se înţelege asupra unificării terminologiei gramaticale..Nu avem nimic de obiectat asupra acestei încercări nimerite. Ar fi poate şi mai nimerit dacă odată cu ea s’ar mai face şi alta: să se reducă rolul gramaticei la acela de accesoriu al priccperei unei limbi. Cu toate discuţiile cari s’au produs până acum, pare că nu s’a luminat această problemă nici în principiu şi nici în practică mai ales. E curioasă această orbire a minţii maturilor cari cred că toate lucrurile inutile cu cari ei au fost încărcaţi, trebuiesc introduse şi în miutea copiilor. De ce uită profesorii că unul din studiile cele' mai anoste, mai chinuitoare şi mai nefolositoare, a fost gramatica cu multiplele-i subdiviziuni şi absurdităţi chiar ? Programele noi de liceu în loc să aducă o scădere a numărului problemelor gramaticale, au adus o încărcare şi mai mare. Nu ar fi oare nimerit să se înveţe din gramatică numai ce e strict necesar pentru predarea unei limbi şi nimic mai mult ?
•*
* * .
La congresul maeştrilor de desen s’a ridicat o problemă foarte gravă: maeştri nu mai au nici o autoritate faţă de elevi şi aceasta pentru motivul foarte simplu că ei nu mai pot da note rele decât cu asen- ' timentul dirigentului. Este vorba acum ca această problemă ridicată în congres să formeze una din preocupările autorităţii şcolare. Lucrul nu este aşa de simplu cum le place maeştrilor să-l învedereze. Noi toţi, câţi am trecut prin şcoală, ştim că nota, de care dispune profesorul prin- regulament, nu este singurul sprijin al autorităţii lui faţă de şcolari. Câte exemplare de profesori nu s’au cunoscut în şcoala noastră secundară
—	mai ales în trecut — cari erau primiţi cu ovaţiuni, cari erau puşi în neputinţă de a face în clasă ceva şi erau scoşi, chiar cu sila afară! Ce le lipsea acestora ? Dreptul de a dâ note rele şi de a lăsa repetenţi îl aveau, dar n’aveau altceva, care valorează mai mult
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
IO 7
ca orice în faţa elevilor, n’aveau putinţa de a se impune, n'aveau prestigiu. Aceasta nu se poate da prin regulament; aceasta se câştigă de fiecare prin el însuşi. Şi ca probă că este aşâ, este faptul că şi astăzi se găsesc maeştri, cari fac ceva, ba îl fac bine de tot:
. *
* *
Examenele elevilor pregătiţi în particular se apropie şi cu aceasta două şiruri de preocupări devin din ce în ce mai intense: preocuparea elevilor, cari nu ştiu de cine şi cum să- fie examinaţi; preocuparea profesorilor de a se vedea numiţi în comisiuni. Prima este mai îndreptăţită. Sistemul de examinare al elevilor particulari este un sistem şi nenorocit şi nedrept. In primul rând examinatorii nu-şi pot face despre elevi defcât o ideie foarte superficială, aşâ că nu sunt rare cazurile când trec clasa elevi foarte răi şi rămân repetenţi elevi buni; în al doilea rând, mulţi examinatori, de câtva timp mai ales, se socotesc’ un fel de călăi, al căror rost este executarea unei sentinţe dinainte date, sau nişte pretenţioşi cari înţeleg că trebue să facă paradă şi să se folosească cu toate nimicurile pe cari le-au învăţat ei înşişi cu multă greutate; în sfârşit bieţii copii sunt într’o situaţie demnă de milă, de .oarece fiind pregătiţi de un profesor, care îşi are felul lui aparte de a procedă şi a întrebă, vin deodată în faţa unui necunoscut- de care se tem, al cărui fel de a fi nu-1 cunosc şi ale cărui întrebări de multe ori nu le pricep, deşi posedă chestiunea.
Se zice că Ministerul ar avea intenţia — şi nu ar face rău de loc — de a lăsă pe înşişi profesorii elevilor să examineze cu controlul delegaţilor ministerului.
* *
Să isprăvim cronica aceasta cu o probă de monstruozitate pedagogică. S'a vorbit aşâ de mult de schimbarea metodelor de predare şi a programelor .învăţământului secundar, încât probabil mulţi au crezut că generaţia nouă a intrat în raiul Pedagogiei. Şi totuşi, lucrurile nu sunt tocmai aşâ. Memorizarea mecanică este încă în floare — spre nenorocirea copiilor.
Voiţi o probă ? Deschideţi cartea de greografie de clasa IlI-a a d-lui S. Mehedinţi,1) de pildă, la pag. 123; veţi da de Austro-Ungaria şi dacă veţi numără numele proprii de munţi şi de râuri veţi găsî o sumă de cel puţin 40 de cuvinte, pe cari probabil copiii le învaţă într’o singură lecţiune. Ar fi foarte interesantă o statistică a tuturor numelor cari se învaţă într’un an.
1
Z.	Bădeanu.
Premii pentru cititorii noştri.
Cele patru volume apărute din Studii filosofice sunt la dispoziţia cititorilor noştri pe preţul de lei 15 (în loc de 24 lei) Doritorii se pot a-dresâ la Tipografia D. Ionescu, Str. Şelari 10, Bucureşti, care s’a însărcinat a face expediţia franco la domiciliu.
1) Acest manual e socotit printrţ cele ne; ce trebue să fie ţn Celelalte !
LITERATURA
LACRIMI, ZADARNICE LACRIMI...
(fragment din « The Princess*)
Lacrimi, zadarnice lacrimi, nu ştiu ce însemnează, — lacrimi ieşite din adâncul unei desnădejdi divine — se înalţă din inimă şi se adună în ochi, — la priveliştea fericitelor lanuri de toamnă, — şi la gândul zilelor ce nu mai sânt.
Reci ca prima rază lucind pe pânzele unei corăbii ce ne-aduce prietenii din partea cealaltă a pământului,— triste ca raza cea din urmă roşind pânzele unei corăbii — ce se scufundă aproape de mal cu tot ceeace ne erâ drag — aşâ de triste, aşâ de reci, zilele ce nu mai sânt.
Ah, triste şi ciudate, cum ar fi în nişte zori întunecoase de vară — cântecele timpurii ale paserilor deabia deşteptate — pentru urechile unuia care moare, când în ochii muribundului — ferestrele cu încetul apar ca un pătrat lucitor; — aşâ de triste, aşâ de ciudate, zilele ce nu mai sânt.
Scumpe ca săruturile amintite după moarte, — şi dulc1 ca cele închipuite de o închipuire fără nădejde — pe buze ce sânUpentru alţii; adânci ca iubirea, — adânci ca iubirea dintâi, şi îndurerate de toate părerile de rău;— o Moarte în Viaţă, zilele ce nu mai sânt!	.
Alfred Tennyson.
(traducere din englezeşte de C. X.)
MĂGURA LUI OVEDENIE
Ciocănesc teslele în căpriorii noui, rândelele fâşie pe scândura albă de brad şi talaşii cad în inele, inele. Două basmale: una galbenă, faţa grâului,—casa să fie îndestulată—alta albă ca brânza,—aşâ să fie de curat sufletul celor cari or stăpâni, — fâlfâe deasupra acoperişului. Câte un fluerat prelung se aude din când în când, apoi dulgherii dau drumul glasului... Şi cântă!.. Se pierde glasul până sub vale, teslele ciocănesc, rândelele alunecă pe scândura netedă şi inelele de talaşi cad mereu. Soarele îşi cată de drum, se lasă obosit peste salcâmii înfloriţi.... Ovedenie îi tot dă ocol casei! Se duce până la colţul dinspre grădină, se uită la gard, mai înfige vârful unei nuele, mai calcă cu piciorul pământul lângă stâlp şi iar se uită aşâ dealungul prispei. Intră înăuntru. Tocurile 'uşilor curate, albe să tragi cu condeiu pe ele! La ferestre tot aşâ; ciubucile par’că-s picate de sus [Pereţilor le-a aruneat o lipitură şi-a tras odată cu mistria, pare că-s pe sfoară. Tavanul e nalt destul! Ii trece de cap încă d’un stat de om în sus. Ovedenie se plimbă dela un colţ la altul, cu mâinele la spate. Se pleacă, se uită la încheetura tocului, apasă cu degetul, deschide uşa, o zgudue niţel, şi o închide. Par’că e lipită, nu mai intră ger la iarnă! La bordei îl speriase, de când cădea bruma şi până veneau berzilc, tot în-dopâ crăpăturile cu cârpe. Clanţa sare singură! Laboeru Costache văzuse tot aşa!... îşi pune mâinele în şolduri şi se uită în toate părţile: largă şi luminoasă slava Domi nului, cât vreai! Par’că e afară! Dar când o vărui-o şi i-o aşezâ şi gergeverile!... Ţi-e mai mare dragu să sta’
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
108
în ea! Prin colţuri să bată fata nişte ştergare de borangic...
Şi nu s’ar mai sătura tot privind ! Apoi iese afară, merge până în bătătură şi se uită aşa peste coamă!... Şade jos sub salcâmul umbros din faţa bordeiului. Tii... bătrân e şi bordeiul ăsta! Câţi n’a îngropat el!... Aci a deschis ochii! Pe gârligul ăla de câte ori n’a căzut el când era mic ! La fereastra aia mica, naltă de-o şchioapă, stătea biata mă-sa şi torcea!... când i se rupea firul mai ciocănea cu fusul în geam, să fugă găinele ce râcâiau busuiocu. Tot aci a crescut şi ta-său, n’a avut parte să-l vadă, s’a prăpădit la doi ani după însurătoare, într’o bătălie,—aşa-i povestea mă-sa!... In bordeiul ăsta pipernicit, lipit cu pământ, a făcut el nunta... şi tot aci a închis ochii şi Măriuca... din facere!... Tii... .par’că e alaltăeri, şi e mult de atunci!... Şi-l întoarce pe Ovedenie gândul înapoi, în vremurile depărtate când era flăcăiandru şi când păzea bucatele boerului !...
Şi par’că se vede printre tarlatele cu grâu, cu băţul la spinare, suind dealul tufarului. Şi suie pe coasta li-vezei; dă târcoale pe la capul Tufarului dinspre Ma-vrodineanca, ocoleşte pe la cotul lui Mărinică; şi când crezi că este pe Şovărăşteanca, el e pe malul Gâldă-ului. Şi toată ziulica umblă, nu stă nici cât dai în amnar. Când e căldura a mai mare de cuptor; când nici greeri nu mai ţârâe, atunci îl vezi pe Ovedenie sco-borând dealul, cu câte o foaie de lipan pusă umbră la frunte. Pe nimiezi, când dorm şi ierburile, pândarului i se aude gura pe la păr, goneşte copiii ca să nu rupă cră-cile. In spre seară aşa când dă soarele să scapete, şi începe să se răcorească, numai că o ia a lene pe malul Vistiresei. Iarba e mare, până peste genuchi; ici, colo câte un pâlc de colelie îl mişcă încet vântul, şi umbra pădurei se întinde până sub coastă; mai colo în grâu cântă pitpalacul; câte un stârc se ridică deasupra apei, bate din aripi şi se înalţă peste plopi, iar în crâng cântă privighetoarea. Ovedenie, păşeşte încet pe sub sălciele pletoase şi cu băţul târşâind prin iarbă. Şi merge aşâ a lene, cu capul plecat pe umăr, şi cu căciula dată pe ceafă şi când îl apucă dond numai începe:
Foaie verde, foi gutui Dacă văzui şi văzui Pusei dorul căpătâi
Cu dragostea mă’nvelii...	.
Şi o taie glonţ spre Isvoare unde nălbeşte Măriuca pânze... Când se întuneceşte bine şi rar de se mai aude câte un scârţâit de car pe deal, Ovedenie o petrece pe Măriuca până sub coasta satului, iar fata se pierde după pomi cu albia cu pânze în cap; şi cântă, cântă!...
După ce a tras sorţul Ovedenie şi a scăpat de miliţie, apoi ce s’a gândit biata mă-sa ! că ar fi bine să-şi lege şi el capul în rândul oamenilor! Şi erau fete în sat destule, aşa de seama lui, că de, era sărac, dar slavă Domnului vrenic şi alergător cât vreai; şi apoi dacă ai tovarăş cu tragere de inimă, toate îţi merg bine!.... Şi s’a gândit ea bătrâna, ba la fata cutăruia că e aşezată, la a cută-ruia că are şi un pogon de pământ, ori a ăluia că poate să-i dea şi o pereche de bouleni.....Dar Ovedenie se gân-
dise de mult la Măriuca lui Ghindoc. şi n’ar fi vrut alta Bătrâna a dat din cap: N’are de nici unele, dar e alergătoare, e vrednică... şi nu e fudulă !....
Şi au făcut nunta după puterea lor. A mai învârtit
băţul încă vre-o doi ani pe deasupra Gâldăului; şi când dâ soarele îndăseară îl apuca scoborând coasta spre sat şi nu-1 mai prindea dorul singur. Cum a venit toamna s’a dus la curte şi s’a socotit cu boeru, i-a spus ca să-şi caute om, fiindcă el nu se mai învoeşte la pădure; o să-şi iâ doi bouleni cu părăluţele cari le-a strâns, şi s’a rugat să-i dea şi lui în parte două pogoane cu grâu...
A împlinit şase ani fetiţa, se ţine de rochia mă-sei, se duc cu mâncare la ta-său ; Măriuca deabia sue dealul, mai pune jos, îi e greu, e însărcinată iar. Ovedenie ară pe valea lui Maamet, are cinsprezece pogoane cu grâu şi tot pe atâtea cu porumb; plug pe lanţ, car săsesc ; patru boi dăia mari, doi cai; şi unde pune plugul el c pus, când trage brazda e trasă, ţi-e mai mare dragul să te uiţi în urmă cum se revarsă pământul negru pe cormana lucie. Lanul de grâu al lui Ovedenie se cunoaşte Jintr’o sută : e mai frumos, spicul mai mare, mai des, ca o. perie. Dar porumbul! pădure nu alt-ceva, drugile d'un cot. Vecinul se uită cam cu coada ochiului la brazda adâncă, până la genuchi, a lui Ovedenie, cum fug boii cu plugul, iar ai lui slabi, prăpădiţi şi împunşi de otic pe la pulpe, deabia se cârmesc şi sgârie pământul. Râmneşte la grâul lui brobonat şi cu faţa ca aurul; şi începe să-şi blesteme soarta când aude cum trosneşte vântul prin lanul de porumb al lui Ovedenie şi al lui aci alături, doar răzorul îl desparte şi pipernicit, galben şi veştejit, l-au cotropit buruienile! Are vite cu ce să-l muncească ! Dar cum le făcu aşa repede ! A lume nu munceşte până dă pă brânci, din zori pâ-nă’n noapte; şi nu se mai ajunge, şi el până mai ieri, alaltăeri învârti băţu pe Vistireasa! Tot cum se aude!.. Malul Gâldăului l-a făcut -pe el om!......
Ovedenie se scoală de sub salcâm şi se freacă la ochi. Dulgherii au lăsat şi ei lucru, scăpâtase soarele.
De când murise biata Măriuca, a dat mult îndărăt; dar acum slavă Domnului, i s’au făcut copiii mari. Bătrânului îi râde inima când vede la dreapta cum îi creşte flăcăul, şi vrenic, leit‘ta-sau, iar de cealaltă parte fata mare, mâine, poimâine să-i vie împeţitori.
Apoi atât, pentru ce munceşte!! Pentru copii, să-i vadă în rândul lumii! Şi’n urmă, ce-o mai fi o veni! Şi să-i ajute Dumnezeu să isprăvească casa cu sănătate ! Părăluţe are strânse, cu ce să facă faţă; cu ce-a muncit.... cu ce a dat Domnul !.... Adică ce! nu-s banii lui curaţi!.... Nu i-a furat dela nimeni, n’a omorât pe nimeni, n’a lăsat pe nimeni sărac!... ’l-a dat Dumnezeu! A fost norocul lui ca să-i găsească acolo în malul gârlei! La câţi nu s’a întâmplat ca să dea peste comori, ba mult de tot încă ! El n’a găsit cine ştie ce parale, vreo două trăistuce de galbeni; şi-a luat pogo-naşele alea de pământ şi.... ce o mai fi să ridice barem casa cu toate cheltuielile! Mulţumeşte Sfântului şi să fie sănătos el şi copiii !
Dar cine ar fi avut ceva de zis despre fata lui moş Ovedenie! Câţi flăcăi din sat nu băteau din picior ! Că de, un aşa socru şi o aşa fată mai rar! Frumoasă să pice, pământ are, casă îi face ta-său, şi apoi ce casă ! ciocoiască! Dar fecioru ce cusur avea! Chipeş şi voinic ca un brad, faţa rumenă, s’o tai c’un fir de păr. Când încălicâ pe murgu şi o luâ pe uliţa satului, apoi
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
109
multe oftaturi se auzeau în prag. Dar flăcăul era aşezat şi cu minte....
Dedese în toamna. Frunzele ici colea începeau să cadă; lumea se strângea de pe câmp şi casa lui Ove-denie fu şi ca gata. In ziua în când a dat socoteala dulgherilor s'au cinstit cu toţii, apoi după ce au plecat meşterii, şi-a luat copiii de mână, s’au dus în bătătură-sub salcâm şi s’au uitat mult la casă; naltă, ferestrele mari luminoase; pereţii albi şi traşi cu brănişor, par’că eră un ou încondeiat. Uşele în tăblii şi curate să scrii pe ele, iar pe la mijloc cu ciubuce. Şi aşa sus cum e casa şi cu căpriorii ridicaţi, pare că-i o fată mare gătită de sărbătoare şi cu tulpanu săltat pe frunte. Bătrânul nu mai se sătura privind-o. Apoi se întoarce spre copii, viaţa lui, şi îi sărută pe obraz; două lăcrămi se preling printre genele-i stufoase, — nici o dată Ovedenie n’a fost mai fericit ca atunci.... In urmă ş’afăcut oleaburi, curte mare cu uluci, să întorci trei care cu câte patru înaintaşi, pomi rânduiţi; dincolo hambar, colo patul pe şase furci, mai colo dam pentru vacă;aci şopron unde sîţ tragă căruţa, vara să n’o bată soarele, iarna şi toamna să n’o putrezească sloatele. Dar ce nu găseai la Ovedenie!.... Şi când să zică Doamne ajută par'că îi făcu cine-va de luat!	.	~
.... Era pe la arie aşa ! Bubuiau maşinele pe câmp, carele scârţăiau greu prin pulberea până peste glesnă şi năbuşeală, năbuşeală de cădea vita pe drum. Dogo rea soarele, părea că să aprindă pământul. Se pusese o căldură vara aia, prăpăd, cloncăncau prigoriile pe sus, cereau . ploaie; bietele păsări se jumătăţiseră, înlemneau cu ciocurile căscate... Şi aşa ca din senin, te miri de unde, se grămădiră nori, şi cât ai sta să te gândeşti tot ceru se întunecă. Apoi o furtună, credeai că răstoarnă pământul. Când se mai ostoi, începu să fulgere; şi fulgere peste fulgere, tot cerul era un scăpărat. Apoi dinspre soare-răsare licăreşte o lumină mare şi începe să se întindă; şi se întinde, se întinde până rămâne ca putineiu de groasă, iar coada ajunge tocmai la scăpătat. Lumea se închină, cade jos; unii spun că e smeu, alţii că se face răzbel, alţii că moare vre-un împărat; câte un moşneag clătina cu smerenie din cap, «a venit sfârşitul lumii!...» A stat lumina aşa întinsă ca cât ai număra pană la zece. Apoi ş’a tras coada, a învârtit-o ca un inel, iar capul părea că e jăratec aprins. A mai învârtit încă odată vârful coadei şi a troznit de s’a zguduit tot satul, iar turla bisericei s’a dărâmat, şi lumina a căzut sub coastă...
S’a pus ploaia. Plouă de toarnă cu găleata! Şi focul arde, arde şi lemnele trosnesc, iar vâlvoarea e dreaptă ca lumânarea, nici nu se clinteşte de ploaie. A ars toată casa lui moş Ovedenie, până în temelie. Stătea lumea cât colo înlemnită şi clătina încet din cap: «A căzut smeu pe coş!... Vezi, au fost banii juraţi! Doamne fereşte!... Mai bine sărac şi curat!... Şi-şi făceau cruce şi plecau încet...
Fata Iui moş Ovedenie a murit, s’a făcut scrum în foc; flăcăul a scăpat, dar l-a pocit, îi luase gura şi i se muiase picioarele. Iar bătrânul toată ziulica stâ în gârligiul bordeiului,—atât mai rămăsese—şi cioplea două lemne, spunea că face casă la copii !...
...De atunci a trecut multă vreme!... S’a schimbat sa-
tul, s’a ’noit şi lumea, şi casele s’au tras mai spre vale, lângă apă; doar o măgură a mai rămas sub coastă. Iarna când vine zăpada se dau copiii cu târlia pe ea; iar vara creşte loboda şi cucuta marc şi acolo se bulucesc oile de muscă,—îi zice Măgura lui Ovedenie !...
I. Chiru-Nanov.
NOTE Şl D1SCUŢIUNI
DIN MIŞCAREA FILOSOFICĂ
*
Biblioteca de filosofic ştiinţifică», condusă de d-rul Gustave le Bon l) în scurtul timp decând e fondată a ajuns să ocupe un loc de onoare lângă cunoscuta bibliotecă de filosofie contimporană editată de Alean.
D-rul Gustave le Bon a avut norocul să inaugureze biblioteca sa cu valoroasa scriere Ştiinţă şi Ipoteză, care a făcut epocă în mişcarea filosofică din timpul nostru. Curând după aceea a publicat Valoarea Ştiinţei tot de d-1 Poincare, iar acum am primit un nou volum de acelaş autor: Science et Methode.
In acest volum d. Poincare reuneşte câteva studii cari se rapoartă mai mult sau mai puţin direct la chestiuni de metodologie ştiinţifică. Dacă savantul ar dispune de un timp infinit, n’ar avea nevoe de altă regulă decât de a observă bine. Dar cum el n’are timp să observe bine totul şi cum e mai preferabil să nu observe deloc, decât să observe rău, e necesar să facă o alegere. Prima chestiune de metodă e prin urmare de a şti cum trebue să facă această alegere.
Oricâte precauţiuni s’ar lua în ştiinţele de observaţie, sunt in-, vitabile erorile datorite imperfecţiunii simţurilor şi instrumentelor noastre. Din fericire, se poate admite că, în anumite condiţiuni, aceste erori se compensează în parte, pentru a dispare în media cazurilor: această compensaţie e datorită hazardului. Dar ce este hazardul? Autorul se sileşte să fixeze această noţiune nebuloasă.
In partea a doua a scrierii sale, d. Poincare demonstrează relativitatea spaţiului. 'Poată lumea ştie, sau mai bine zis, spune acest lucru, dar cei ■ mai mulţi cugetă ca şi cum ar crede că spaţiul e absolut : de unde rezultă inevitabile contradicţiuni.
Chestiunile de didactică, în afară de importanţa lor practică, sunt interesante pentrucă arătându-ne mijlocul cel mai potrivit pentru a întipări noţiunile noi în creerul virgin, descoperim felul cum aceste noţiuni au fost dobândite de strămoşi şi prin urmare aflăm adevărata lor origină şi natură. Autorul explică pentruce copiii nu înţeleg definiţiunile cari satisfac pe savanţi şi pentruce trebue să li se dea alte definiţiuni.
Unii geometri au făcut sforţări uriaşe pentru a reduce matematicele la regulele logicei formale. Ei nu s’au temut să răstoarne ordinea istorică a formării acestor concepţiuni şi au căutat să explice finitul prin infinit. Silinţele lor sunt zadarnice.
Ultima parte a lucrării se ocupă de revoluţia care se anunţă în mecanică. Principiile cari păreau mai trainice, sunt atacate de îndrăsneţi novatori. Ar fi de
1) Ernest Hammarion, editor, rue Racine 2(i, Paris.
noua revistX romanX
i 16
sigur prematur să le dăm dreptate de pe acum, numai fiindcă sunt novatori; dar nu se cuvine să ignorăm doctrinele lor.
Astronomia ridică probleme gigantice. Nu ne putem gândi să le aplicăm direct metoda experimentală, la-boratoriile noastre sunt prea mici. Dar analogia cu fenomenele pe care aceste laboratoare ne permit să le prindem, poate să călăuzească pe astronom.
Ultimul capital arată cu câte silinţe şi pericole geo-dezienii ne-au procurat puţinele noţiuni pe cari le avem despre figura Pământului. Este şi aceasta o chestiune de metodă? Fără îndoială, căci ne învaţă câte preca-uţiuni cere o operaţiune ştiinţifică serioasă şi câtă jertfă pentru a cuceri o zecimală nouă.
Volumul, din aceiaşi bibliotecă, Le Droit pur de d. Edmond Picard nu poate fi analizat în câteva rânduri. Originea acestei lucrări provine din trebuinţa pe care a simţit-o autorul de a se orienta în domeniul dreptului. La începutul studiului său şi mult timp apoi, ne spune d. Picard, d-sa n’a cunoscut din acest ţinut imens, decât detalii. Mulţimea spăimântătoare a faptelor, greutatea de a prinde raporturile lor, au făcut ca nevoia de a ajunge la o vedere clară a dreptului să devie una din grijele însemnate ale vieţii sale.
După cum spunea şi Victor Cousin, când tinerii studenţi se prezintă la Facultatea de Drept, jurisprudenţa e pentru dânşii o ţară nouă a cărei hartă şi limbă ei n’o cunosc de loc. Ei se aplică mai întâiu la dreptul civil şi dreptul roman; fără a cunoaşte locul lor în ştiinţa juridică şi ajung astfel sau să se desguste de ariditatea acestui studiu special, sau să contracteze deprinderea detaliilor şi antipatia pentru vederile generale. Un astfel de învăţământ fiind puţin favorabil studiilor profunde, spiritele de seamă reclamă de mult timp un curs preliminar având de obiect să orienteze studenţii în labirintul jurisprudenţei, să dea o vedere generală despre toate părţile ştiinţei juridice, să arate obiectul distinct şi special al fiecăreia din ele, şi în acelaş timp dependinţa lor reciprocă şi legătura intimă care le uneşte, să stabilească metoda generală de urmat în studiul dreptului, cu modificările particulare pe care fiecare ramură le reclamă, să facă în sfârşit cunoscut scrierile importante cari au determinat progresul ştiinţei. Această imagine a Enciclopediei juridice, oferită mai întâiu tinerilor studenţi, le va comunicâ-dela începutul carierii o impulsiune generoasă, va imprima în gândul şi în sufletul lor sentimentul şi respectul dreptului şi-i va face să se intereseze de toate părţile ştiinţei, orcare ar fi aceea ce şi-o propun s’o cultive în special,
Aceste cuvinte exprimă pe scurt proecţiunile diferite ale cursului de «Drept pur , exprcsiune pe care autorul o preferă aceleia de Enciclopedie a dreptului.
La Philosophie moderne de d. Abel Rey este o expunere sumară a formei sub care marile probleme ale filosofiei se pun în momentul de faţă, problema materiei şi spiritului, problema vieţii, problema cunoştinţei şi problema conduitei.
Autorul deosibeşte în filosofia contimporană două
mari curente. Unii sunt complect satisfăcuţi de metoda ştiinţelor pozitive. Ei cred că adevărul nu se poate descoperi în mod sigur decât prin metoda ştiinţifică. Alţii nu sunt satisfăcuţi de această metodă. Aceştia di n urmă se împart în două grupe. Primul grup, care pierde în fiecare zi din importanţa lui, caută să descopere adevărul dintr’odată şi în întregime. Urmaşi ai vechilor metafizicieni raţionalişti, ei vor să construiască un sistem definitiv şi integral despre lucruri. Al doilea grup dă toată importanţa cercetărilor ştiinţifice, dar crede că ştiinţa, creaţiune a inteligenţii, nu serveşte decât a stăpâni natura: ea ne învaţă să ne folosim de lucruri, fără a ne arătă esenţa lor. Intr’adevăr, inteligenţa este o facultate superficială a omului, în sufletul căruia se găseşte un fond mult mai bogat de sentimente, instincte, tendinţe, nevoi, aspiraţiuni intraductibile în idei clare, distincte şi definite.
In acest fond iraţional, adesea chiar inconştient, trc-bue să căutăm aceace suntem şi ce este natura întreagă, de unde venim şi unde mergem, către ce tindem. Ştiinţa ne dă satisfacţiuni materiale, dar nu ne aduce nici o satisfacţiune spirituală. .
D-l Rey opune în acest studiu punctul de vedere pozitiv, ştiinţific şi punctul de vedere pragmatic.
D-sa se sileşte a fi imparţial, fără să ascundă însă concluziile sale, care sunt exclusiv în favoarea atitu-dinei ştiinţifice.
In filosofie nu avem de combătut decât intoleranţa. Intru cât omul de ştiinţe e îndreptăţit să ridiculizeze pe acel a cărui minte şi inimă nu pot fi satisfăcute exclusiv de metoda ştiinţifică şi caută alte căi pentru descoperirea adevărului ? Reciproc, ori câte rezerve ar face cineva asupra întinderii cercetărilor ştiinţifice, el datoreşte respect, dacă nu vocşte să fie considerat ca străin de ştiinţă.
G. Asi.an
UN TITLU ŞI O BROŞURĂ
Cine va căuta să afle din broşura D-lui Iienedetto de Luca : Limbile străine la Congresul din Craiova, . ceeace s’a discutat în acel congres, va căuta în zadar. Intr’o jumătate a broşurei se exaltează în o frazeologie goală şi răsunătoare Viitorul României, iar în cealaltă/ jumătate sunt cuprinse o serie de adulaţiuni la adresa Ministrului şcoâlelor şi a mai multor personalităţi cu trecere ale actualului regim. Doar în două pagini din cele treizeci ale broşurii n? se dau câteva indicaţii superficiale şi sumare despre activitatea congresului, şi aceasta în chipul următor:—E vorba de lecţiile practice făcute la Craiova.:
« Unele au fost bune, câteva mai puţin bune, iar altele cu adevărat fără de nici un miez. Un sentiment de delicateţă (?) pe care cititorii lesne îl vor pricepe, mă împedică de a intră în apreţuiri mai precise'.
In schimb d-l de Luca o foarte bogat în adjective când e vorba de a tămăiâ pe diferiţii puternici ai zilei.
Astfel D-l Ciocazan, primarul Craiovci, nu e numai un «gentleman desăvârşit» ci e «tot atât de înţelept pedagogist(?l) pe cât e de înţelept administrator.»
D-l Bogdan-Duică, pedagogul oficial al Ministerului
NOUA REVISTA ROMANA
III
a vorbit - cu o strânsă rigoare dialectică şi cu mult simţ practic» şi «a isbutit să ilustreze într’un chip desăvârşit noile noastre programe».., D-l Duică care într’o comisie instituită de Minister, «fu unul din membrii cei mai pricepuţi şi luminaţi,» D-sa, care prin felul său de expunere, «vădeşte maturitate de cugetare şi darul de a împărtăşi cu înlesnire celorlalţi propriele idei» şi pe care «nu putem să-l lăudăm în deajuns pentru spiritul cumpănit cu care» etc. D-nii C. G. Ionescu, directorul învăţământului secundar, D-l Profesor universitar Mândrescu, D-l deputat Ion Botez — deşi n’a luat parte la congres — îşi au fiecare partea de floricele ditirambice.
Când se apropie însă de familia ministerială,... D. Benedetto cade în extaz. Astfel, ascultând pe d. Pom-piliu Eliade iată ce păţeşte : «Pe când el vorbiâ, eu mă lăsam ascultându-1, în voia acelei unde sonore a frazei sale, ca în voia unei melodii răpitoare a predilectului meu Verdi; şi pentm o clipă, închizând ochii, mi se păru că, abstracţie făcând de deosebirea limbii, mă găsesc deodată transportat departe departe, în unul din amfiteatrele depe Rue Saint-Jacques, ce atâtea dulci amintiri îi vor fi păstrând valorosului profesor de literatură franceză din Bucureşti, amintiri din harnica şi rodnica-i tinereţe, încununată cu laurii Academiei Franceze şi cu stima ţării sale.»
Iar când ajunge să vorbească despre însuşi Ministrul, entuziasmul d-lui de I.uca nu cunoaşte zăgazuri. D-sa compară pe D. llaret cu Garibaldi,... şi cu Napoleon! (p. 5--6).
Ce păcat că un sentiment de delicateţă- nu l-a îm-pedicat pe autor dela asemenea apreţuiri precise» Per amor di Dio ! Domnule de Duca, a trecut timpul retoricei eftine şi nu sunt acestea.... lucrările ştiinţifice cu care se poate crea 9 reputaţie!
Memento.
CONGRESUL SOCIALIST DELA ST. ETIENNE
Credem că va interesa pe cititori, acum când în Franţa socialismul îşi arată efectele sale, prin grevele, mai mult sau mai puţin importante, ce se declară destul de des! să facem câteva observaţiuni asupra celor ce s’au petrecut la congresul socialist ţinut de curând la St. Eticnne, congres de care s’a ocupat foarte mult întreaga presă franceză, căci în Franţa din ziua în care s’a înlăturat problema religioasă prin separarea bisericii de stat, nu există nici o altă problemă mai importantă decât aceea a proprietăţii, unită cu cea a autorităţii.
De altfel, criza politică-socială* pe care o provoacă această problemă, se simte acum în toate statele, ori care ar fi forma instituţiunilor lor, numai că perturba-ţiunile şi simptom ele ce se anunţă nu iau în toate părţile un aspect identic, din cauza trecutului istoric, diferit al fiecărui stat, care exercitează aci o incontestabilă influenţă.
Se credea de toată lumea că congresul socialist va prezintă o importanţă extraordinară, dar într’însul nu s’a dat decât un mic imbold mişcării sindicaliste, şi s’au consacrat toate şedinţele pentru a se discută asupra mijloacelor cu cari s’ar puteă mai curând cuceri puterea publică pe căile electorale şi parlamentare. In acea-
stă privinţă, e foarte curioasă deosebirea ce există între atitudinea sindicalismului şi a socialismului politic. In timp ce unul aşteaptă totul dela organizaţiunea corporativă şi dela greva generală, care rămâne sancţiunea supremă a acestei organizaţiuni, celălalt se forţează să câştige electorii şi să smulgă clasei diriguitoare, drepturile de acţiune pe cari le poate trage din egalitate.
Nici problema radicalismului care frământă obicinuit congresele anuale, nu a căpătat vre-o soluţie mai conştientă, şi în fond, adevăratul interes al congresului dela St. Eticnne, nici nu era aci. El stătea în discuţia asupra problemei agrare, discuţie care nici ea n’a putut să fie rezolvată, de oarece în starea actuală nici nu putea să fie şi care în fine, constitue un element nou într’un congres socialist francez.
Problema agrară e mai mult decât o simplă problemă electorală, căci interezează o jumătate din populaţia statului, care de mai bine de un secol n’a luat nici o parte la evoluţia politică a ţării. Care va fi atitudinea ţăranului în faţa socialismului politic sau a sindicalismului ? Aceasta atrăgea interesul tuturor şi nu e de mirat că ancheta întreprinsă în această privinţă n’a putut fi terminată în câteva luni şi nu s’au putut luă hotărîri serioase şi definitive în câteva şedinţe.
• Pentru partidele socialiste din lumea întreagă, cucerirea elementului rural a devenit grija de căpetenie, căci cu toate că au de partea lor pe salariaţii marei industrii, marelui comerţ şi transport, ele vor întâmpina o rezistenţă puternică dacă păturilor rurale le vor fi antipatice.
In această privinţă socialismul a avut succese de propagandă, mai ales asupra salariaţilor agricoli. Dar rămânea problema micilor proprietari. Aceştia trebuesc consideraţi drept lucrători sau drept capitalişti ? Şi problema se complică prin faptul că aceşti mici proprietari, ei înşişi constrânşi şi apăraţi de marii proprietari, au la rândul lor şi salariaţi şi lucrători, aşa că această clasă intermediară aruncă parcă o desminţire concep-ţiunii simpliste a luptei sociale.
Toate congresele socialiste ţinute până acum n’au reuşit să rezolve această problemă. La Marsilia, în 1892, nu s’a luat nici o hotărâre; la Manheim în 1893, la Frankfurt in 1894 şi la Breslau în 1895 s’au luat oare care hotărâri la care însă s’a renunţat mai târziu ca prea favorabile micei proprietăţi. De asemeni, congresul italian dela 1897, a încurcat chestia cooperatismului cu cea a colectivismului şi n’a ajuns la nici o hotărîre. Acum congresul dela St. Etienne a trimes chestiunea în studiul unei comisiuni, care să elaboreze un program.
Dacă socialismul va apăra mica proprietate, el îşi atrage masele rurale, dar riscă să nemulţumească clientela sa naturală de salariaţi industriali. Dacă o va păzi el şi pierde orice speranţă de succese electorale şi de simpatie în masele rurale.
Se înţelege că între aceste două ipoteze, egal de periculoase, socialismul internaţional şi nu numai cel francez, ezită şi caută compromisuri şi formule, care să împace amândouă problemele. Şi astfel s’a întâmplat că şi anul acesta la St. Etienne socialismul francez s-a găsit lipsit de un program clar şi complect, tocmai când evoluţia sa naturală l-ar duce să cucerească păturile rurale.
G. A. Lefteriu
112
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Loteria de Stat
După cum suntem informaţi Direcţiunea Generală a Loteriei de stat, a introdus o modificare în planul oficial.
După planul în vigoare până acuui un jucător nu putea să câştige o sumă mai importantă de cât într’un caz foarte rar realizat; căci premiile mari ale clasei a 6-a, în care rezidă şansa cea mai mare de câştig se împărţean de obicei în sume mai mici.
Prin modificarea planului s’a rezolvat acest inconvenient în mod desăvârşit prin faptul că la clasa C-a va fi de acum înainte afară de un câştig de 100.000 Lei şi o primă de Lei
150.000	şi o a două primă de Lei 250.000, atribuite integral şi în orice caz.
Modificările mai sus menţionate, cari s’au făcut exclusiv în interesul jucătorilor, vor contribui de sigur ca publicul să participe cu un nou avânt la jocul loteriei noastre de ■sVaX.
BANCA COMERCIALA
TURNU-SEVERIN.
Boalele Intestinului
Diareea (la. copii şi adulţi), Dizenteria Colicele, Furunculoza, Eczema şi toate ROALELE CE PROLIN DIN Infecţiunile intestinale)
SE TRATEAZĂ ADMIRABIL PRIN
LAOTOFERMENT
(Bulion paralactic)
Aprobat de Cons. Sanit. Super.
Zilnic prepara t preparat proaspăt num ai la
LABORATORUL Dr. ROB1N
5,	Str. 1. C. Brătianu 5. — Telefon.
Un flacon 2 lei. Iu province contra mandat 2,50 Cereţi prospecte gratuite
Cea mai ingenioasă maşină de scris este
I
isc
SOCIETATE ANONIMA PE ACŢIUNI
Capital social 390 000 Lei
Face cunoscut onor. public că,
PRIMEŞTE ORI-CE SUME LA ECONOMIE SPRE FRUCTIFICARE,
IN CONDIŢIUNI FOARTE AVANTAGIOASE PENTRU DOMNII DEPUNĂTORI
Cu deosebită stimă:
BANCA COMERCIALĂ DIN T.-SEVERIN SOCIETATE ANONIMĂ
Preşedinte, T. Cosiescu.	Director, I. Giuracu.
YOST
Singura care scrie fără panglici •
MODEL 10: cu claviatura dublă.
MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată.
Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori.
zm -ssi#
Deschiderea Băilor Movila Techir-Ghiol
— Băi calde de nămol, reci de lac şi Băi de Mare —
Număiul camerilor fiind relativ mic, iar cererile crescânde, se menţine dispoziţiunea închirierei camerilor pe serii de câte o lună. Prima serie 20 Mai, 20 Iunie; a doua 22 iunie, 22 Iulie; a treia 24 Iulie, 24 August. închiderea staginnei 1 Septembrie.
închirierile se fac nominal, fără drept de cedare.
Masa în Hotelul mare, table d’hote 6 lei de persoană zilnic, co-prinzând şi cafeaua cu lapte. Copiii până la 10 ani, lei 3. Restaurantul mic table d’hote 5 lei şi 2,50 Se serveşte şi â la carte. Abonamentele la Restaurant nu sunt obligatorii. Cantina cu preţuri foarte ■oderate.
Vizitarea medicală pentru luarea băilor este obligatorie. Poştă, Telegraf. Farmacie, Infirmerie, Tramcar dela 1 Iunie.
Se observă respectarea slrictă a regulamentului Staţiunei.
Angajamentele pentru camere se fac chiar de acum la biuroul vân-zărei loturilor, în strada Modestiei No. 3, Bucureşti, până Ia 16 Mai fi dela această dată la Staţiunea băilor, prin Constanţa.
Pentru orice informaţiuni a se adresă Ia biurou.
Administraţia
Doctorul fi. 1. Demetriad
Monitor al Clinicei de Maladii Genito-Urlnart din Paris (Proî. Albarau)
tostalajlune modernă pentru tratamentul de Specialitate şi Ginecologie.
Consultaţiuni 5—7.—Str. Pitar-Moşu 15.
liUCUltEŞTI
Colea Viot <>i-i<‘i No. 54	TELEFON
CASA DE BANCA
!YIHRM0R05eH, BhflNK & Comp.
BUCUREŞTI, STRADA LIPSCANI No. 8
Pace tot felul de operaţiuni de bancă
flnltclpaţlunl asupra valorilor în ■ ■■=.=.. ■ : ^ depozit şi ori ce lransac|lunl financiare
Emisiuni de scrisori de credit asupra tuturor pieţelor din Europa şl Hmerica.
„/VGI^ieOLA”
Societate Anonimă de Asigurări Generale în Bucureşti
SEDIUL: STRADA SĂRINDAR, No. 2.
Capital Statutar Lei 4.000.000 Prima emisiune bel 2.500.000. Vărsaţi bel 2.000000
asigurări in ramurelei
Incendiu, Viată, Grindină, = -----------------Transport şi Accidente
Reprezentanta în Bucureşti: STRADA DOAMNEI, No-1.
STABILIMENTUL GRAFIC «ALBERT BAER» FABRICA DE CARTONAGE.—BUCUREŞTI, STRADA NUMA-POMPILIU No. 7