NOUA,REVISTA
ae	*	-.
ABONAMENTUL:
n Rom fin ia un an.....10 lei
,, şease luni.......6 ,,
In toate ţările uniunei poştale un an 12 ,,
,,	,	,,	(l şease luni 7 ,,
REDACŢIA Jl ADMINISTRAŢIA Bulevardul FerrUnand, 55. — Bucureşti
” l’JiLiteratura, şt^^Kşt-arta ubbi,„U;
APARE ÎN FIECARE DUM^Hlr’ '	25 Bani
DIRECTOR:	^
RĂDU LESCU-MOTR
R LA UNIVERSITATEA DIN B
Se
%
3U«PftCJ>TI
găseşte cu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pe ultima pagină ‘I» pagină : io iei.
No. 4.
DUMINICĂ 3 MAI 1909
Voi. 6.
SUMARUL
.NOUTĂŢI-:
Sentimentul w politică.— Viitorul Comjres de psihologie (lela Geneva.—Revista revistelor.
CHESTIUNI ACLUALE:
C. Răpulescu-Motrv. Din originalităţile vieţii noastre politice.
ŞTIINŢE SOCIALE:.
Eany Emeric. Femeile noi.
CRITICA LITERARĂ:	'
Eugen 1’orn. Thomas Carhjle, filosoful eroilor.
LITERATURĂ:
Tiiomas Carlyle. Tăcerea.
Ion Chiru-Nanov. Hanul (lela păr.
NOTE ŞI DISCUŢI UNI:
G.	Aslan. Atitudinea ironică în viaţă.
Şr. Negui.escu. Afacerea cărţilor de citire ofi-dale.	'	■
' A. Şr. G. Examenele de capacitate pentru numirea profesoarelor la şcoalele secundare de fete.
______ NOUTĂŢI
Sentimentul în politică.	.	"
Revista germană Morgan din 29 Aprilie a c. istoriseşte un episod din tirppul congresului ţinut la Berlin după războiul ruso româno-turc, car» merită un moment de atenţie.
Iu şedinţa ultimă a congresului din Berlin, Contele Schuwa-lotî. unul dintre reprezentanţii Rusiei, făcu o propunere care surprinse pe toţi ceilalţi membrii ai congresului. în cuvinte mişcătoare şi cu lacrămile în ochi, contele Sehuwaloff propuse că terenul'pasului dela Şipca (astăzi In posesiunea Bulgariei), unde avură loo îngrozitoarele măceluri, în timpul ultimului război, să fie declarat de aci înainte ca fieutru. Cu chipul
acesta, zise contele, vom asigura în contra bubuiturilor de tun şi de puşcă liniştea neturburată a acelor eroi cari au căzut cu vitejie în acel loc, şi care sunt tot acolo îngropaţi.
Membrii congresului nu putură să-şi stăpânească mirarea faţă de o propunere aşa de sentimentală. Principele de Bis-mark, care însă nu voia să mai prelungească şedinţele congresului, şi care erâ de sigur mai prevăzător decât ceilalţi in ale politicei, fără a ţine seamă de obiecţiuni, făcu să se înregistreze numai decât propunerea contelui Schuwalloff în Protocolul congresului. Şi acolo doarme neturburată această propunere şi acum. Cât despre liniştea eroilor dela Şipca, ei sunt D-zeu să-i ierte, veşnic expuşi să audă bubuiturile armelor de foc ale armatei bulgare de câte ori este manevră prin apropriere. Ofiţeri ruşi, şi ei chiar, când azistă la manevre, nu mai puţin fac un zgomot infernal cu ciocnirea sticlelor de vutcă şi şampanie pe terenul păstrat neutru în adins.
Cam aşâ se uită totdeauna sentimentele în politică.
* ‘
* *
Viitorul Congres de psihologie dela Geneva.
Al Vl-lea congres de psiholog e va avea ioc anul acesta, între 3-7 August, la Geneva. Temele supuse discuţiunei sunt:
A.	Gestiuni generale. 1) Sentimentele (Raportori O. Kiilpe (şi
P.	Sollier); 2) subconştientul (Raportori M. Dessoir, P. Janet şi Morton Prince); 3) măsurarea atenţiunei (Raportori L. Pa-trizi şi Th. Ziehen); 4) psihologia fenomenelor religioase (Raportori Hîiffding şi J. Leuba).
B.	Cestiuni speciale. 1) Clasificaţiunea psiho-pedagogică a
şcolarilor întârziaţi. (Raportori O. Decroly, G. C. Ferrari, D-r Th. Heliu-, L. Witmer); 2) metodologia psihologiei pedagogice (Raportor D-şoara Joteyco); 3) Tropismele (Raportori G. Bolin, Fr. Darwin, H. S. Jpnnings şi J. Loeb), 4) orientaţiu-nea în depărtări (Raportor A. Thanzies); 5) percepţiunea po-ziţiunilor şi mişcărilor corpului nostru şi a membrelor noastre (Raportor B. Bourdon).	'
In afară de acestea, acest congres va discută şi chestiunea unificaţiunei terminologiei psihologice, un subiect de mare importanţă pentru înaintarea ştiinţei sufletului. Vor fi expuse instrumentele de experimentare, şi se vor face şi orice alte comunicări pe care le vor voi membrii congresului.
Pentru ori şi ce informaţiuui doritorii de a participă la congres se pot adresă d-lui Ed. Claparede, secretar general al congresului, avenue de Champel, 11, Geneve.
* T
• *
.* * *
Revista revistelor.
In Annales scientifiques de l’Universite de Iassy Tome V fascicola 3-a, prof. Dr. Hurmuzescu publică o notă interesantă asupra «electrometrelor şi electroscopelor de compensaţie», iar în colabor&ţie cu d-l N. Patriciu o altă notă asupra «radioactivităţii unor ape minerale din România». Fascicola 4-a, din acelaş volum, cuprinde de asemenea articole interesante, semnate de către V. C' Buţureanu, Dr. T. Nicolau, Helâne Lupu, D. Cădere, A. Burada, etc.
In Dunărea de jos Aprilie 1909, d-l G. Graur face câteva observaţii şi propuneri cari merită să fie cunoscute şi cititorilor noştri. Vorbind de oraşul Galaţi, oraşul in care apare revista, d-sa zice: «Oraşul Galaţi e unul din cele mai ciudate, «sau, ca să revenim la cuvântul poiclului, e unul din cele mai «cumplite» : i s’a dăruit o bibliotecă admirabilă, cu care s’ar făli «şi Parisul (vă rog s’o credeţi!)—dar n’are local pentru dânsa. «Ge aşteaptă domnii cari se plâng de plictiseală şi se j--lueso «că n’au ce face ? Oraşul Galaţi are şcoli, dar n’are localuri. «Stalul nu vrea sau nu poate să le dea. Foarte biue ! Dar ce «aşteaptă... vezi mai sus. Dar iată ceva mai prozaic : oraşul «Galaţi este o insulă, înconjurată de Dunăre, Prut, Şiret, Bra-«teş; dar n'are o baie cum se cade!*
După aceste observaţiuni, vine ca îndreptare propunerea ;
«Din cele zise până aci soluţia mea iese clară şi lămurită : Dumirea de jos trebue să înfiinţeze o societate, în care să înscrie—procedând energic, aproape cu sila—tot ce este om de treabă în oraş şi judeţ. La fiecare şase luni membrii să fie datori a arătă în scris ce iniţiative au luat, fiecare în parte, şi ta ce rezultate au ajuns. In felul acesta va li emulaţia absolut necesară şi, de unde azi nimeni nu-şi înebipue c’a făcut cevâ dacă n’a făcut vr'un lucru mare, atunci obligaţia de a se prezenta cu civă, va face pe fiecare în parte să caute şi să găsească mijlocul de a realiză un lucru cât de mic, numai să aibă cevă făcut. Şi toate aceste lucruri mici la un loc vor da rezultate mari».
D-l C. Graur însă are grija să adauge :
«N’am naivitatea să cied că propunerea mea va fi primită altfel decât... în principiu. Dacă ar fi însă, ar avea o influenţă enormă şi asupra vieţii noastre sociale».
In acelaş număr din Dunărea de jos note interesante asupra poezii femenine, scrise de C. Z. Buzdugan.
In Viaţa nouă, 15 Aprilie, d-l Ovid Densuşianu începe un studiu asupra poetului englez A. C. Swinburne. «Mai mult romantic ca temperament, înrudindu-se cu Byron prin pasiunea pe care o punea in lirismul lui, Swinburne ni se înfăţişează, când înrâurit de antichitate, când de evul mediu, când de po-esla timpurilor mai nouă. Dela primele poesii pe care le publică pe la 1858 până la cele care le-a scris în anii din urmă, inspiraţiunea lui se vede apropiind, peste atâtea secole, poesia lui Sofocle şi Escliil de a lui Victor Hugo şi chiar a lui Bau-delaire, trecând prin lumea biblică sau de legende cu regele Arthur». *
In Convorbiri literare, pe Aprilie, d. Tzigara-Samurcaş reeditează în chip inteligent diferite pasagii luate din discursurile M. S. Regelui Carol, pentru a face dovada iubire! ce păstrează M. S. pentru monumentele străbune. Articolul iese cu desăvârşire din cadrul cercetărilor ştiinţifice.— D. D. Onciul începe un studiu asupra ideei dinastice în dezvoltarea statului român.— Un interesant articol apoi al d-lui S Mehedinţi, «perspective asupra Dunării şi asupra ţărmului vecin al M. Negre până la Carol I.»—Un articol anonim spre lauda activităţii militare a Regelui Carol. (Probabail că acest număr din Convorbiri este dedicat. M. S. Regelui, cu ocaziunea aniversării sale de 70 ani, căci altfel nu s’ar explică în mod cin-
stit nota de covărşiloare adulaţiune care predomină aproape în toate articolele).— Urmează bucăţi literare şi literaro-filosofice semnate de I. A. Bassarabescu, Nanu, .larnik, P. Negu-lescu şi mai la sfârşit răspunsul ce-1 dă d. S. Mehedinţi unui decadent. In acest răspuns, d. Mehedinţi reuşeşte pe deplin să probeze că poate fi foarte veninos când vrea; dar mai eră nevoie de o aşâ probă ? Ingânfarea, care merge mai totdeauna la o laltă cu veninul, nu lipseşte nici ea. Răspunsul se termină astfel: «Şi de aceea, ar fi o lipsă dela împlinirea unei datorii «publice, dacă in faţa unei atari injurii aduse educaţiei tinere-«tutui, oamenii cu sentimentul răspunderii de ziua de mâine «n’ar spune lămurit cinicilor: aiurea cu astfel de literatură— «la altă adresă.»— In cronica artistică d. Tzigara-Samurcaş, din nou, încheie revista dând alarma că nc găsim în faţa unei noui periclitări a monumentelor noastre.	•
Sămănătorul, dela 26 Aprilie, cuprinde bucăţi literare semnate de 1. GUerghel, 1. Corbea, Mdi. Negru şi alţi.
Gimnasticul român, Februarie, Martie, cuprinde darea de seamă de mersul Federaţiunei de gimnastică, arme şi dare la şemn pe anul 1908.
Intre articolele de specialitate pe care le publică Revista iufanteriei, pe luna Aprilie, şi asupra cărora nu putem insistă aci, găsim începutul unui articol de interes general «asupra rolului social al ofiţerului român,» de sublocotenent Titus Mayer.
«Imuuţinarea războaielor, zice autorul articolului, lungile şi binefăcătoarele, pentru omenire, perioade de pace, au făcut ca armata să-şi poată îndeplini din ce în ce mai rar unica funcţiune la care a fost destinată, războiul. Şi atunci, natural era ca armata să-şi insuşiască încă un rol, rolul frumos şi productiv de educatoare, de şcoală a naţiunii.»
Ofiţerul, sufletul armatei, este acela care arc să îndeplinească mai ales rolul de educator.’
In acelaş număr al revistei un articol al d-lui căpitan G. Dragu asupra modului cum s’au adus la îndeplinire înaltele ordine regale faţă dt arma infanteriei, şi care conchide astfel:
1)	Prescripţiunile înaltelor ordine de zi din 1902 şi 1903, date de M. S. Regele, Comandantul de căpetenie al armatei, nu puteau fi executate în întregime, din lipsa unui orgăn răspunzător direct faţă de Suveran de executarea ordinelor şi pregătirii de război a armatei.
Şi sub acest raport se impune a se lua măsuri de urgenţă, dacă se doreşte ca armata să fie în adevăr „Scutul ţării contra pornirilor din afară şi al desordinei din ănunlruL
2)	Pentru infanterie, mai mult poate decât pentru celelalte arme surori, se impune necesitatea existenţei unui Inspectorat pentru a nu rămâne cu această „armă principălă“ în starea de vădită inferioritate în care ne găsim astăzi, — stare arătată, în toată goliciunea ei, până şi în articolele de ziare.
Pagini juridice, Miercuri 15 Aprilie, dau începutul unui studiu asupra contractului de muncă al d-lui avocat V. Ilor-lopanu.
•	VERAX.
BIBLIOGRAFI) * 1
C.	Antoniade, Thomas Garlyle. Buc. 1909t Preţul 3 lei.
$tef. I. Bogdan, Memoriul înaintat onor. Minister al in: strucţiunii publice şi al cultelor Buc. 1909.	.
I. Neagu, Flăcări năbuşite. Editura revistei Ideii Bucureşti.
1 leu.
Violett De ce fugim de «Moarte». Buc. 1909. Preţul 25 bani.
A. D. Xenopol Zur Logik der Gesehichte (Sonderabdruck aus der historischen Zeitschrift.
Jean Racine Andromaca, tragedie în 5 acte,.traducere în versuri de D. Nanu (Biblioteca pentru toţi).	.
Andrei A. Popovici, Scrisoare deschisă d-lui G. Panu în chestia berei Bucureşti 1909. .
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
3<
CEŞTI UNI ACTUALE
DIN ORIGINALITĂŢILE
*
VIEŢII NOASTRE POLITICE
Un prietin mi-atrăgeâ atenţia mai zilele trecute asupra unui articol clin România nimicitoare, organul uniunei socialiste, în care se găseau câteva expresiuni tari la adresa bărbaţilor din guvernul actual. Expre-siunile nu erau de altmintreli mai tari de cum se găsesc în celelalte ziare politice: din potrivă, în comparaţie cu acele întrebuinţate în ziarele burgheze, expre-siunile din România muncitoare erau blajine de tot. Dar prietenul meu, un obişnuit cititor al ziarului socialist, era totuşi surprins şi cu dreptate; în acest ziar expresiunile prea tari erau o noutate.
In adevăr, ziaristica română prezintă această curioasă manifestare : ziarele care exprimă ideile partidelor, sau ale claselor- sociale, cu tendinţe revoluţionare, au un ton . mai liniştit decât ziarele care exprimă ideile partidelor, sau a claselor sociale, cu tendinţe conservatoare. Ziarul România muncitoare şi ziarul Epoca puse alături înfăţişează contrastul a două mentalităţi deosebite ; după cuprinsul şi stilul lor n’ai bănui niciodată, că primul este scris pentru mojicii de prin mahalale, şi al doilea pentru domnişorii de prin saloane.
Cauza ? o vom vedea mai la vide; deocamdată să ne mai întoarcem ochii şi spre alte manifestări, tot atât de curioase.
In viaţa partidelor politice se întâmplă pretutindeni frământări care pot duce la desbinâri. Cum viaţa partidelor nu poate să consiste în altceva decât în acordul voinţei cetăţenilor, este natural ca un partid să se transforme, să scadă, sau să crească, după cum cetăţenii se concentrează sau se depărtează de anumite programe şi de anumite persoane care reprezintă aceste programe. Acei ce s’au depărtat după ce fuseseră odată uniţi, sau acei ce s’au unit după ce fuseseră înainte depărtaţi, continuă a se vedea sub aceleaş unghiuri de perspectivă «ca oameni», deşi s’au schimbat din punctul de • vedere al perspectivei politice. Mă găseam anul trecut în Germania, când s’a petrecut desbinarea partidului liberal, şi am asistat la întrunirile partizanilor liberali. Am fost isbit de perfecta urbanitate a celor se se găseau acum porniţi pe drumuri deosebite. Partizanii vechiului program liberal exprimau, prin moţiuni publice, regretul că se văd părăsiţi de ceilalţi membrii ai partidului; ba încă, la Casscl, o mare întrunire de partizani devotaţi vechiului program a cerut prin moţiune, ca şefii partidului să examineze şi să refere asupra cauzelor desbinării.
Dar, negreşit, firea românului nu este ca a germanului. La germani sunt alte obiceiuri şi alte motive în viaţa politică. Nimeni nu zice altfel; dar aceea ce este curios, şi aci, este că la noi tocmai membrii partidului socialist, partid recrutat din clasele oare cum de jos, au o asemănare cu obiceiurile din Germania şi nu membrii partidelor burgheze.
In rândurile partidului socialist român s’a produs în
timpul din urmă o desbinare, din care un moment s’a crezut că va rezulta nimicirea completă a acestui partid ; anume, tineretul cult socialist, fără consultarea, necum învoirea partidului, a trecut în lagărul partidului liberal. Pentru această trecere, fostul tineret socialist a avut să sufere epitetele injurioase pe care i le-au aruncat în faţă, membrii celor laice partide burgheze, şi numai foarte rar pe acelea aruncate de foştii lor tovarăşi. In nici un caz aceştia n’au mers aşâ de departe ca să scoată din rândul oamenilor pe adversarii lor. Pentru a ajunge la o asemenea barbarie trebue să ne ridicăm tocmai în vârful piramidei noastre sociale. Aci găsim în mare cinste dorul adversarilor de a-şi vedea luciul spedelor şi de a rupe ori şi ce relaţîuni personale între ei pentru motive politice. La Brăila, ni se spune, este chiar un ordin în acest sens...
Elita socială—de aiurea—revendică pentru dânsa tradiţia bunelor maniere şi a delicateţii de suflet. La noi, cum vedem, stăm foarte trist cu asemenea tradiţie!
Alt exemplu, şi tot din viaţa politică. In organizarea partidelor politice are un rol nediscutat şeful de partid. Acest rol însă, în organizarea politică din diferitele ţări europene, merge descrescând dela a tot puternicia vizirului turcesc la rolul de primus inter pares pe care îl găsim că îl are şeful de partid în ţările cu o veche practică constituţională. Mai mult încă: în lă-untrul aceleaşi ţări, partidele revoluţionare sunt mai dominate de personatitatea şefului, pe când partidele conservatoare sunt mai libere faţă de această personalitate. In‘ Franţa, în Italia, în Anglia, şi mai ales în Germania, şefii socialişti vorbesc şi hotărăsc în numele partidului lor, fără ca adesea să-şi consulte partidul, lucru natural, de altmintreli; fiindcă politica acestor şefi este mai mult negativă, dar niciodată şefii partidelor conservatoare,—când acestea sunt partide de guvernământ,—nu au acest rol covârşitor. Şeful unui partid burghez, vorbesc de partidele de guvernământ, este în mijlocul celorlalţi fruntaşi ai partidului, primul, dar nu unicul. Ca să găsim între partidele politice burgheze pe acele anihilate prin personalitatea şefului lor, trebue să recurgem la grupările antidinastice, sau anticonstituţionale, la acelea care au numai numele şi tradiţia de burgheze, dar care în fond sunt revoluţionare. Aşa, găsim în mai toate ţările europene mici grupuleţe politice cu tendinţe reacţionare, care duc o luptă înverşunată dar numai negativă în contra timpului şi care luptă este condusă aproape cu desăvârşire de şeful grupării. In regulă generală însă, nu există partid mare politic în Europa care să abdice cu desăvârşire dela voinţa de a se conduce prin mai mulţi fruntaşi deodată; fruntaşi între cari primul, negreşit, este şeful recunoscut.
La noi şi în aceste privinţe stau lucrările de-an-doasele. Grupările noastre politice sunt dominate de personalitatea şefului în mod direct proporţional cu conservatorismul lor. Partidul conservator -vechi îşi face o dogmă din atotputernicia şefului; gruparea socialistă n’are încă un şef recunoscut; parditul conservator democrat are un şef, care să declară partizan al reducerei rolului de şef la rolul de a fi primus inter pares, dar multiplele sale însuşiri şi mai ales obi-
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
ceiurile ţârei îl silesc să păstreze o atitudine contrară; iar partidul liberal evoluiază din ce în ce mai vădit spre dogmatismul vechilor conservatori. Vechii liberali 48-tişti se considerau egali de îndreptăţiţi la conducerea partidului, pe când cei noi din potrivă tind a face din şef un vizir. Cu cât fumurile utopiei se risipesc din capetele partizanilor liberali şi cu cât se întrevăd mai bine foloasele practice ce decurg din arta guvernării, cu atât partidul se arată mai înclinat ‘ să supoarte viziriatul. Se pare că şansa de a fi un partid de guvernământ nu se poate câştiga la noi de către partide, decât prin abdicarea lor dela atitudinea care face onoare partidelor politice de aiurea. La noi nu se poate guverna decât în înţelesul biblic : cu o turmă şi-un păstor.
+
* *
Asupra cauzelor acestor originalităţi .. . sunt multe de zis. Dacă ar fi să ne plătim c.i vorbe, cum zice francezul, ar fi uşor să invocăm teoria sentimentalistă, a imoralităţii claselor de sus şi -a moralităţii claselor de jos. Naţionaliştii şi poporaniştii ne-ar putea. împrumuta în aceste privinţe o sumă de fraze. Dar n’a-vem nici o îndatorire care să ne oblige la plata cu vorbe. Avem ocazia să spunem un adevăr, de ce nu l-am spune ?
Manifestările vieţii noastre politice sunt originalităţi întru cât sunt puse în comparaţie cu manifestările vieţii politice din Europa apuseană, dar ele sunt nişte necesităţi, întru cât sunt comparate cu nlanifestările vieţii politice din trecutul ţărei. Falşitatea judecăţei noastre provine în . cele mai dese cazuri din uitarea trecutului nostru; noi îl credem mort acest trecut, pe când el se resfaţă neturburat în toată actualitatea vieţei noastre politice şi sociale. Să zgâriem puţin sub coaja civilizaţiunii de împrumut şi vom vedea că sub ea stă obârşia cugetărilor ce se par originalităţi astăzi.
Ţara noastră, în trecutul său cel mai imediat, era guvernată, principial, de un Sultan, care se găsea, departe, pe malurile Bosforului, şi real de Voivozii cari izbuteau să intre în graţiile Sultanului, şi cari cât timp ţineau aceste graţii, aveau la dispoziţie ţara ... Sultanul nu se îngrijea pe cine îl vrea ţara; ţara avea să primească pe cine îl vrea Sultanul. Voivodul nu se îngrijea de ce vrea ţara; el se îngrijea să nu piardă graţiile Sultanului şi în consecinţă să facă imposibilă trecerea acestor graţii asupra altuia. Sultanul era pentru sine liniştit că nu avea răspundere; voivodul era şi el pentru sine mulţumit că făcea ce vrea, cât timp îşi avea rândul la domnie; numai biata ţară nu avea nici linişte, nici mulţumire ...
Ţara şi-a dat în urmă o nouă formă de guvernământ, dar a uitat din nenorocire; să-şi dea şi un nou suflet. Toate încercările de a se înfiripă în ea un suflet nou, au fost nimicite şi eliminate de puterea celuice a trăit odată şi care vrea să mai trăiască şi în viitor. Cu toată constituţia cea nouă scrisă, practica guvernării în ţara noastră tinde a urmă albia ei cea veche. Suveranul cel nou, ales dintr’una din cele mai ilustre case domnitoare din Europa, este încetul cu încetul adus să se depărteze de afacerile politice ale
ţărei până la distanţa în care se ţinea Sultanul de altă dată. Regele domneşte, dar nu guvernează . Admirabilă teorie, bine înţeles.... pentru succesorii voevozilor de odinioară. Şefii de partide pot, în sfârşit, să facă ce vor, cât timp îşi au rândul la domnie....
Acum înţelegem pentru ce la noi numai grupările care 11’au şansa de a fi partide de guvernământ, nu-şi ridică şefii la rangul de viziri. Ce-ar profită el oare partidul socialist, dacă ar face din şefie o dogmă în organizarea lui ? De sigur că nimic. De aceea iată-i pe socialişti reduşi să meargă pe drumul obişnuit pe care merg toate partidele din Europa apusană, fără şefi absoluţi, cu presă moderată şi cu maniere de oameni toleranţi. Dacă ar avea şi ei posibilitatea să ridice din rândul lor un şef, care să poată intră în graţiile Suverauului, atunci de sigur şi tactica lor s’ar schimbă. Şeful n’ar avea ce face cu un jurnal aşă blajin ca România muncitoare, pe care l-ar părăsi îndată în schimbul unui jurnal energic ca Epoca, bu-niOară; apoi el n’ar cunoaşte decât intrasigenţe.... cum se cuvineâ la Brăila.
Aşă se explică originalităţile din viaţa noastră politică.
Aşă se explică şi pentru ce la noi ivirea de odată a mai multor oameni de seamă este o nenorocire. Aiurea, mai mulţi oameni de seamă găsesc modalitatea unei colaboraţiuni comune pentru binele ţării ; la noi din potrivă, doi oameni de seamă sunt ca două săbii care nu încap într’o teacă.
Nenorocită ţară, cu aşă tradiţiuni.
C. RAdulescu-Motru.
ŞTIINŢE SOCIALE
FEMEILE NOI
Cum sunt văzute? Ce se aşteaptă dela ele? Unii le cheamă şi le doresc; alţii le resping şi le dispreţuesc...
Iată-le cum sunt după fraţii Margueritte l) : urmărind cu înfocare tot ce este conform cu justiţia; ferindu-se de ceea ce este contrar naturei. Femeia nouă este fe-' meia care îşi crează nu o formă nouă, ci un suflet nou . ; Verbul a crea este întrebuinţat aci în mod inipro-piu. Femeia nouă nu-şi crează un suflet nou, ci dacă apare astfel cauza este că ea se ascultă pe sine, şi are curajul să-şi ia ca normă pentru viaţă, inima şi gândirea sa, în loc de a pleca pe acestea sub deformaţiu-nea impusă de societatea actuală, societate care în sine este un nonsens provenit din reSumarea atâtor usur-paţiuni suprapuse şi al atâtor erori înrădăcinate prin forţa obişnuinţei.
O fenice care se ascultă pe sine însăşi este acea Elenă — descrisă în romanul fraţilor Margueritte, — care e veşnic în căutarea binelui şi al frumosului, prea repede îmbătrânită şi veştejită «fiindcă este ■ aşa de greu a face binele ; şi tot o asemenea femeie este — în acelaş roman, — institutoarea care se stinge de-surmenaj; este frumoasa doctoreasă, gingaşă, dar totdeauna gata la datorie, -care ştie să spună în cuvinte
1)	Paul ct Victor Margueritte, t'emmes notivclles. Plon-Nourril. Paris.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
53
simple trista ocupaţiune a meseriei sale, meserie ocupată de străduinţa continuă de a alina şi de a consola suferinţele celor abandonaţi teribilelor infirmităţi şi morţei ; este în sfârşit artista de talent, care lucrează pentru frumos şi pentru ideal: sunt toate aceste asociate conştiente pentru aducerea unei lumi mai bune, şi totuşi sângerate, masacrate de cursul vieţii, fiindcă ele constituesc avangarda unei vremi ce va veni, avant-gardă menită să fie sacrificată.
Singură Elena, eroina romanului, după ce a golit în mai multe rânduri cupa amărăciunilor, are marele noroc de a găsi, ea femeia nouă, pe Ar den, bărbatul nou, şi amândoi să plece pentru a forma uniunea nouă—«cea mai reconfortantă care poate să fie*— o asociare prin excelenţă de energic şi bunăvoinţă; asociare în care bărbatul vine în plină vigoare, aducând în sine o inimă pe care plăcerile uşoare n’au devastat-o încă, şi în care femeia este o adevărată fcmeiă, înobilată prin o conştiinţă înaltă, o prietină iubitoare, a cărei fiecare act este un dar reflectat şi voluntar. Ei încep viaţa lor alături de viaţa celorlalţi care continuă; o viaţă nouă : sforţare veselă şi pacientă spre ţelul îndepărtat al progresului mereu neatins. Viaţa lor este călătoria a doi tovarăşi pe un drum plin de plăceri şi de suferinţe; un lung suiş pe care ei vor avea adeseori ocazia să se îndemne şi să se încurajeze unul pe altul...
Alături de această uniune nouă, cum ni se prezintă menajul, sistem vechi, al soţilor du Marty? Amândoi de o potrivă de bogaţi, de o potrivă de uşurei şi vanitoşi, sunt de o potrivă de infideli unul altuia. Bărbatul descoperă cel dintâi greşeala soţiei sale şi o ameninţă pe aceasta cu închisoarea, când printr’o fericită întâmplare un oarecare personaj al romanului, personaj care face toate meseriile, aude din dosul unei uşi că şi du Marty însuşi are întâlniri ‘cu o domnişoară Nini în toată Lunea, Miercurea şi Sâmbăta între orele 2—4. Personajul în chestiune, în schimbul sumei de 1.000 lei, descoperă secretul acesta tatălui soţiei vinovate, al soţiei care era pe punctul de a fi dezonorată în public. Soţul ameninţător este la rândul său spionat şi surprins de comisarul de poliţie. Sfârşitul. acestor accidente îl formează aranjamentul intervenit între amândoi soţii, de o potrivă de nedemni, aranjament care satisface pe toată lumea: o împăcare frumoasă de ochii lumei, prin care se acoperă greşeala aniândorora. Minciuna le-a fost scăparea! Când casa stă să cază în ruină, se spoeşte faţada! Şi aceasta se pare a fi mai moral!
Alături de femeia'nouă, o femeie veche estejvonne, tînăra domnişoară cu atâtea flirturi, ocupată numai şi numai de toaletă şi de nimicuri, şi al cărei ideal este să ia de bărbat pe un om mai în vârstă, pentru a fi sigură de a fi iubită; de teama de a găsi un stăpân, ea se asigură de un sclav.
Tot o femeie veche este şi Germaine, care se căsătoreşte fără iubire cu un bărbat, pe care îl înşeală cu un altul, pe care de asemeni nu-1 iubeşte şi continuă apoi viaţa de sărbători şi de plăceri, până în momentul când se produce reconcilierea oficială cu bărbatul său....	'
Apoi bărbaţii vechi! Vechiu este du Marty a cărui unică ocupaţiune este să se amuze; vechiu este personajul care îl trădează pe du Marty şi care trăeşte de altmintreli din munca propriei sale soţii; vechiu este Andre care îşi înşeală prietinul, şi îşi desonorează pe vara sa, pe care în nenorocire o abandonează apoi, convins că totul se va aranja cu bani ; vechiu este August, care în faţa atâtor fapte ruşinoase, gândindu-se la interesele sale, nu găseşte altceva de zis decât: «cum poate fi cineva aşa de imprudent!-.
Şi în definitiv, veche este lumea care trăeşte liniştită din surmenarea şi exploatarea celor slabi, sub scutul legei intangibile...
Contra tuturor acestora vechi au pornit o luptă femeile noi, care îşi pun idealul lor de viaţă şi de oameni, tot aşa de sus cum este şi sufletul lor, în scopul de a sili pe bărbatul care vrea să le placă, să se ridice şi el până la acest îndoit ideal!
Să desperăm? Săsurâdem cu fina ironie a acelui diplomat filosof «care a găsit sub varietatea moravurilor o umanitate peste tot aceiaşi» ? Sau să mergem cu noii aceştia spre viitor, împărtăşind frigurile lor de libertate, şi dorinţa lor de o viaţă nouă, mai voluntară, mai eficace? Să aşteptăm cu încredere recolta necunoscută a noilor seminţe ?
Pentru ce nu ? Dacă punem în comparaţie trecutul cu prezentul, nu ne găsim noi oare mai buni, mai drepţi, mai calmi, mai fermi ? Astăzi, nu mai ţinem sclavi, şi numai ardem de vii victime pentru a ne satisface cruzimea. N:i se mai răstigneşte nimeni pe cruce pentru intoleranţă; şi nu mai sunt torturi în loc de pedeapsă. De abia dacă mai avem curajul să condamnăm la moarte.
Umanitatea poate înainta încă pe calea moralităţii şi în această direcţiune merg şi sforţările femeilor noi.
Fany Emeric
Au apărut Studii Filosofice de sub direcţia D-lui C. Ră-dulescu-Motru Voi. II Fase. 5 cu următorul interesant şi bogat sumar:	.
Ion Pelrovici: Atomismu filosofic.
C. Antoniade; Filosofia lui Henri Bergson 11.
I. Ghibănescu: Partea educativă în învăţământul secundar. •
Eugen Pom: Psiho'ogia şi Cutremurul din Messina.
Dino Provenzal şi | Cutremurul din Messina : Insemnă-
Luigi Parmeggiani J rile unor salvaţi.
Comunicări
Dr. I. Iacobovici: Turburări psihice în urma unei fracturi cu înfundare în regiunea frontoparietală stângă.
Dr. Petre Bemfeld : Clinica psihiatrică a Prof. ifi'aepelin.
Bibliografii:
0 ediţie franceză a Eticei lui Spinoza (A. Ştefănescu-Galaţi)
Pragmatismus de W. James (D. R.) L’optimisme de Scho-penliauer de St. Rzewuski (M Ionescu-Miozin.)
Redacţia Bucureşti Bulev. Ferdinand 55 Preţui L. 1.50. De vânzare la principalele librării
Premii pentru abonaţii noştrii
Administraţia ţine la dispoziţia cititorilor revistei câte-va co-lecţiuni complete a celor cinci volume apărute pe preţul de lei 20.	.
54
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
CRITICA LITEI^AI^Â
THO/AAS CARLYLE, Filosoful Eroilor
Trăim într’o epocă de continuă agitaţie, de continuă nelinişte sufletească. Vremurile noi au dărâmat idealurile vechi, fără a pune altele în loc. Omenirea trăeşte de azi pe mâine, fără un scop lămurit al vieţii. Unii se închină la idoli de mult apuşi, alţii caută în plăcerile simţurilor tot rostul existenţei lor, iar cei mai mulţi sunt arşi de înfrigurarea îndoclii, neîncrederii şi a tristeţii unei vieţi lipsite de ideal. Opera lui Thomas Carlyle e o protestare violentă în potriva acestei dezorientări sufleteşti şi o încercare viguroasă de a ridica conştiinţele frământate ale oamenilor, dându-le o nouă credinţă, de astădată o credinţă în ei înşişi. Destinul omenirii e să ajungă «o societate de eroi». Omul de azi, neîncrezător şi lipsit de vlagă, e un simplu om ; omul de mâine, conştient de sine şi ajuns printr’o muncă continuă şi neobosită în deplinătatea tuturor puterilor sale, va fi un erou. Tot astfel, puţin timp după Carlyle,
Nietzsclie — un alt revoltat contra micimii vremurilor noastre — va' opune omului de astăzi, der Mensch, — pe supraomul de mâine — der Uebermensch. Supraomul lui Nietzsche nu ajunge însă în prestigiu şi în grandiozi-tate morală, pe Eroul lui Carlyle.
Tânăra cultură românească, dela începutul secolului al XX-lea, suferă de aceeaş criză de care e bântuită întreaga cultură europeană de mai mult timp. Se simte şi la noi —poate mai mult ca aiurea—ne-voea unei orientări sufleteşti, a unei orientări sănătoase care să deâ vigoare culturii şi poporului românesc, scoţându-1 din starea prezentă de scepticism şi anarhie. De sigur că o asemenea nevoe interioară l-a îndemnat pe d. Constantin Antoniade, să scrie studiul său asupra lui Carlyle *) — Scriind acest studiu, d. Antoniade — un adânc şi plin de gust cunoscător al culturii apusene — s’a făcut ecoul generaţiei româneşti actuale, în căutarea ei de a da o îndrumare trainică neamului. — Şi aceasta resultă mai ales din chipul cum domnia sa şi-a tratat subiectul. Se vede dela început că nu a voit să facă operă de critic ci operă
1) C. Antoniade : Thomas Carlyle Bucureşti, Carol Gobl Succ. I. Rasidescu 1909.
de apostol. Nu a voit să arate şi să discute erorile, contradicţiile şi exagerările ce ar fi putut întâlni la Carlyle, ci ne-a dat tot ce c mai bun, mai nobil, mai plin de învăţăminte din marele cugetător englez.
*
* *
Thomas Carlyle (1795—1881) a fost un slăvitor şi un exaltator al personalităţii omeneşti. — Dar al unei
personalităţi complecte, active şi mai pre sus de toate, morale. înzestrat cu un spirit sănătos, robust şi plin de imaginaţie, Carlyle, în des-voltarea sa spirituală, s’a simţit atras către filosofia şi literatură germană, în special către romanticii germani, acei romantici cari prin cultul lor pentru individualitate şi prin fantasia lor bogată, prezintau atâtea asemănări cu sufletul său.
D.	Antoniade arată pe larg cum Romantica l-a influenţat pe autorul Eroilor, inspirându-i între altele şi acea sete de absolut şi acel simţ pentru misterul existenţei, caracteristic romanticilor. Numai că la Carlyle, cstetis-mul romantic e complectat cu un adânc sentiment moral, de o moralitate transcendentă, divină.
Pentru el caracterul divinităţii care stăpâneşte totul, e perfecţiunea morală şi conştiinţa morală într’un om e o rază a divinităţii.	.
t
«Este în om ceva mai înalt decât dagostea de . fericire: Se poate lipsi de fericire şi în locul ei să găsească Binecuvântarea!
Nu o are pentru a propovădui acest mai înalt, au vorbit şi au pătimit, în toate timpurile, înţelepţii şi martirii, poetul şi preotul, aducând o mărturie, prin viaţă şi prin moarte, despre Divinul care este în om şi ţă numai în Divin e tărie şi libertate? «(Sartor Rc-sartus p. 32) Iar în alte locuri: «cunoştinţa caracterului transcendental, nemăsurabil al Datoriei, o numim temelia tuturor evangheliilor, esenţa oricărei religii. Acela care nu ştie aceasta cu întregul lui suflet, nu ştie nimic, drept vorbind nu este nimic».
«Intr’adevăr, acest «simţ al naturei infinite a Datoriei» este partea noastră centrală, o rază de Eternitate şi Imortalitate închisă în Timpul întunecos, cu naşterile şi morţile lui»....
Avea dreptate Goethe când spunea: «Carlyle ist

NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
55
eine moralische Macht von grosser Bedeutung» '). Dar lcgoa morală, datoria, nu este, pentru marole englez ceva vag sau un simplu concept abstract. Pentru el datoria e echivalentă cu munca.
(-.Munceşte» ! aceasta este porunca de căpetenie, adevărata lege morală, adevărata lege religioasă a). Prin muncă omul realizează însuş scopul naturii căci scopul naturei este continua şi cât mai complecta dcsvoltare şi transformare a ei. Totul se ţine lanţ în natură. Starea prezentă e datorită celei trecute şi are în germene pe cea viitoare. Suntem legaţi cu ceeea ce a fost şi cu ceeace va fi. Nici o muncă nu e zadarnică, căci noi suntem aci pentru a pregăti ceeace încă nu e, după cum cei ce au l'ost, au muncit pentru noi când nu eram încă. De aceea dar, munca e divină căci ea mişcă în nesfârşit existenţa şi existenţa e una cu divinitatea. Panteismul lui Carlylc rccse foarte concret din 'următoarele rânduri: Cum fierbi şi te munceşti în marele vas de fermentare şi laborator al Atmosferii, al lumii, o Natură! Dar ce e Natura? Ha! De ce nu te-aş numi Dumnezeu? Nu eşti tu, vestmântul viu al lui Dumnezeu ? O Ceruri, nu vorbeşte oare El prin tine; nu trăieşte şi iubeşte în tine, cum trăieşte şi iubeşte în minc?v (Sartor p. 130)3).* Această minime a existenţei omul e dator să o recunoască şi să o adore. Aşa înţelege Carlylc, religiozitatea. Recunoaşterea şi adorarea minunii vecinicc a Universului este o atitudine strict religioasă, este singura atitudine demn religioasă. >
In legătură strânsă cu teoriile vecinicei transformări a Uimei, şi a muncii ca datorie morală supremă, pune Carlvle doctrina sa a Eroilor. Agenţii principali ai acelor vocinice transformări sunt eroii. Ei sunt sufletul civilizaţiilor şi ei modelează societăţile. «Eroul este omul capabil de a pricepe cât. mai în adâncul ei realitatea...
El ştie să înlăture simbolurile care întunecă înţelesul adevărat al realităţii şi să adopte simbolurile din ce în ce mai adequate cu esenţa adevărată a Naturii. şi a lui Dumnezeu. Eroul este omul care pricepe mai adânc realitatea, pinul care stă în contact direct .cu Faptul divin şi etern al Universului. De aceea eroul este omul veridic prin excelenţă. De acolo sinceritatea lui fără de margini care ca orice superioritate adevă-' rată este inconştientă: sinceritatea, o sinceritate adâncă mare, pură este prima caracteristică a oricărui om eroic în vreun chip *).	'
In determinările ce dă în alte părţi eroilor, Carlylc ni-i arată ca pe nişte oameni muncind fără preget, fără interes, şi fără preocupare de fericire personală pentru desăvârşirea cât mai mare a individualităţii lor care e luată apoi ca model de întreagă societate.
Menirea unei societăţi este- să aibă cât mai mulţi asemenea eroi. Dar ca o societate să ajungă acolo, prima datorie a ei este să-i recunoască şi să-i admire pe cei ce-i are. .Cultul eroilor, această piatră angulară a
1)	Eckermann: Gesprăclie mit Goethe III, 123.
2)	C. Antoniade, Tliomas Carlyle p. 70
3)	tbiden p. 60.	'
4)	Ibid 91.
sufletului omenesc, este origina ori cărei măriri: ea înobilcază viaţa omenească şi o răscumpără de multele ei păcate şi josnicii. Adorarea eroilor, admiraţia transcendentă a oamenilor mari este de aceiaş natură cu minunarea, care ne cuprinde faţă de misterul existenţii.
Natura e divină, e simbolul viu al lui Dumnezeu ; tot aşa şi eroul: el este manifestarea autentică a divinului.
Nu este alt sentiment mai nobil în om decât această admiraţie pentru ceeace este mai presus decât sine.»1 1)
Pe cultul eroilor se bazează şi erarhia socială, care în fond e aşa dar o heroarhie. Mai bine zis, ar trebui să fie, căci tocmai pentru aceasta luptă Carlyle. O societate o apreciezi după eroii pe care îi admiră şi din nefericire în multe societăţi în locul eroilor adevăraţi există cultul pseudo—şi simili eroilor. Aceşti falşi eroi trebue dărâmaţi şi în locul lor trebue puşi cei adevăraţi. Revoluţiile, revendicările democratice sunt legitime dar numai ca epoci de pregătire a cultului eroilor adevăraţi. Altfel cădem în anarhie şi în sterilitate.
Iată dar care trebue să fie după Carlyle idealul ome-nirei de azi: fecundarea eroilor. «Pentru ca cineva să facă primul pas spre eroism şi să pregătească astfel drumul unei societăţi de eroi, nu se cer lucruri peste puterile omeneşti; întâia'cerinţă este munca; munca voioasă primită nu ca- o povară, ci cu o veselie eroică, munca biruitoare chiar a durerii. Pe lângă muncă, a doua cerinţă este dragostea infinită de adevăr, sinceritatea"2). După cum păgânisinul antic avea cultul vitejiei, iar lumea medievală creştină cultul pietăţii şi redempţiunii, vremurile noi sunt chemate să facă din omenire o rasă de eroi. Carlyle nu formulează acest lucru nicăeri însă el rezultă din toată opera sa. Şi eroii lui am văzut ce şutit: Personalităţi desăvârşite, cari au ca religie, munca, munca şi iar munca,—o muncă făcută neobosit, din toate puterile sufletului şi trupului, fără gând de răsplată şi de fericire trecătoare.
Astfel rasa oamenilor desăvârşeşte destinul divin al naturii în mersul ei nesfârşit spre Vecinicie. Fiece pas •înainte e o apropiere de această Vecinicie şi în aceiaş timp o apropriere de Perfecţiune, care se confundă cu Eternitatea...
De aceia spuneam la început că opera lui Carlyle dând oamenilor ca ideal încrederea în ci înşişi în valoarea individului pe lume e menită să înlocuiască scepticismul şi descurajarea generală. Concepţia despre lume şi viaţă a lui Carlyle e o concepţie pozitivă, energetică. Punând cultul muncii ca virtute cardinală şi măsurând valoarea personalităţii după hărnicia şi productivitatea individului, ea înnobilează pe om şi-i arată rolul său însemnat în univers. Iar tinerei noastre societăţi, sătulă de negări, distrugeri şi ură, Domnul Const. Antoniade i-a făcut un însemnat serviciu, prezentându-i într’o expunere frumoasă şi limpede, cu multă pricepere şi cu o căldură de apostol, opera viguroasă şi înălţătoare a celui mai de seamă cugetător pe care l-a avut Englitera veacului al XlX-lea.
Eugen Pokn
1)	. Ibid p. 96.
2)	Ibd p. 199.
5&
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
LITERATURA
TĂCEREA *)
Tăcerea şi Singurătatea! Altare ar trebui să le fie înălţate chiar şi astăzi (dacă vremurile noastre ar mai înălţa altare) pentru un cult universal. Tăcerea este elementul în care toate lucrurile mari se formează şi se adună, pentru ca în cele din urmă să răsară împlinite şi măreţe la marea lumină a Vieţii, pe care au să o stăpînească. Nu numai William Taciturnul, dar toţi oamenii de seamă pe cari ştiu, şi cei mai puţin diplomaţi şi şireţi dintre aceştia, s-au ferit de a flecări despre ceia ce făceau şi plănuiau. Da, chiar tu, în bietele tale perplexităţi, de ţi-ai ţinea gura măcar o singură zi: cât de limpede ţi-ai vedea a doua zi planurile şi datoriile tale; câte gunoaie şi dărâmături nu au măturat din tine Tăcerea şi Singurătatea, aceşti muncitori muţi, atunci când au închis uşa zgomotelor supărătoare ! De cele mai multe ori Vorba nu este, cum o definea Francezul, arta de a ascunde Cugetarea, ci arta de a înăbuşi şi a opri Cugetarea, aşa în cât nu mai e nimic de ascuns. Şi Vorba este mare, dar nu cea mai mare. Precum spune inscripţia elveţiană: Sprechen ist silbern, Schweigen ist golden (Vorba e de argint, tăcerea e de aur); sau precum aş zice mai bine: Vorba e Timp, Tăcerea e Eternitate.
Albinele nu lucrează decât în întunerec; Cugetarea nu lucrează decât în Tăcere; şi Virtutea nu lucrează decât în Taină. Să nu ştie mâna ta stângă ce face dreapta! Nu trăncăni, nici măcar cu propria ta inimă, despre «tainele pe care toată lumea le ştie». Nu este Ruşinea tărâmul orcărei Virtuţi, orcărei purtări bune, orcărei morale ? Ca şi celelalte plante, Virtutea nu creşte decât dacă rădăcinile-i sunt ascunse, îngropate adânc, nevăzute de ochiul soarelui. Să strălucească soarele asupra ei, mai mult, priveşte-o numai tu în ascuns, şi iată că rădăcina se usucă şi nici o floare nu te va mai înveseli...
* '
* *
Cu drept cuvânt făcuseră cei vechi Tăcerea un zeu, căci ca este elementul orcărei divinităţi, infinitudini sau măriri transcendentale; în acelaş timp isvorul şi oceanul în care toate lucrurile acestea încep şi sfârşesc. Tot în acelaş înţeles au cântat Poeţii «Imnuri Nopţii», ca şi cum noaptea ar fi-mai nobilă decât ziua, ca şi cum ziua ar fi un văl împestriţat întins vremelnic peste sânul infinit al nopţii, numai ca să-i deformeze şi să ne ascundă veşnicele-i adâncimi curate şi străvezii. Tot aşa au vorbit şi au cântat ca şi cum Tăcerea ar fi marele rezumat şi suma întreagă a orcărei Armonii, iar Moartea, ceia ce muritorii numesc Moarte, la dreptul începutul Vieţii. Subt asemenea figuri, căci dela o vreme numai în figuri se mai vorbeşte despre Invizibil, s’au străduit oamenii să exprime un mare Adevăr ; — un Adevăr care în timpurile noastre a fost aproape cu totul uitat de cei mai mulţi, dar care rămâne pururea adevărat, pururea plin de însemnătate 1
1) Fragmente din Sartnr Resartus, Characteristics, On Heroes şi Latter Day Pamphlets.
şi care va trebui într’o zi, subt cine ştie ce înfăţişări nouă, să fie iarăşi adus în inimile tuturor.
*
* *
Tăcuţii oameni mari! Privind împrejur la zădărnicia zgomotoasă a lumii, vorbe cu puţin înţeles, fapte de puţin preţ, îţi place să te duci cu gândul la marea împărăţie a Tăcerii. Nobilii oameni tăcuţi, împrăştiaţi ici şi colo, fiecare în domeniul lui; gândind în tăcere, muncind în tăcere; pe care nici o gazetă de dimineaţa nu-i pomeneşte ! Ei sunt sarea Pământului. O ţară care nu are nici-un asemenea om, sau prea puţini, este pe o cale rea. întocmai ca o pădure care n’are rădăcini; care a croscut toată în frunze şi ramuri.; care în curând are să se Usuce şi să nu mai fie pădure. Vai nouă dacă nit avem altceva decât ceia ce putem arătă sau despre care putem vorbi. Tăcerea, marca împărăţie a Tăcerii: mai înaltă decât stelele; mai adâncă decât împărăţiile Morţei. Numai ea e mare; tot restul e mic.— Sper că noi Englezii vom păstra încă mult timp le gr and talent potir le silence al nostru. Lăsaţi pe alţii care nu pot până nu se sue pe funduri de bu-toae, lăsaţi-i . să trăncănească şi să fie văzuţi de tot târgul, să cultive numai vorbi),—să ajungă o pădure foarte verde dar fără rădăcini! Soloinon spune: Este o vreme de vorbit; dar este şi o vreme când trebue să taci. Am putea să întrebăm pe vreun mare' Sa-muel tăcut, negrăbit de a scrie, cum era bătrânul Samuel Johnson care spunea că scrie numai din pricina lipsei de bani,—l’am putea întrebă: De ce nu-te scoli să vorbeşti şi tu, să-ţi promulgi sistemul, să fundezi o sectă? Intr’adevăr», ne-ar răspunde, până acum mi-am -înfrânat gândul; din fericire am avut puterea să-l ţin în mine, şi n’am fost prea silit să-l spun. 'Sistemul::- meu mai întâi nu e făcut pentru promulgare; este făcut pentru a mă ajută să trăesc. Acesta este marele lui scop pentru mine. Cât despre «cinste: ? Da, aşă e;—dar cum spunea Cato despre statuă: Atâtea statui în Forul vostru, nu ar fi mai bine de s'ar întrebă, unde e statua lui Cato?
*
. * *
Nu fii orator public, tinere Englez de treabă, tu care acuma începi să fii cevă; mai ales ml fii orator de răspântii, dacă te poţi opri. Nu te adresă vulgului, cli urechile lui lungi şi cu scaunele lui în Cabinet; nu vorbi vulgului, urăşte vulgul profan şi dă-1 la o parte. Adresează-te cu muncă tăcută, cu suferinţă tăcută în lipsă de muncă, Zeilor, care au pentru tine lucruri mai nobile decât scaune în Cabinet! Talent pentru Literatură, ai tu un asemenea talent? Nu o crede, crede-o cât mai târziu! A vorbi sau a scrie, Natura nu ţi-a poruncit hotărît; dar a munci ţi-ă poruncit. Şi află aceasta : nu a fost niciodată un talent real chiar pentru Literatură, ca să nu mai vorbim despre talentele pierdute şi pedepsite să facă pseudo-Literatură, care să nu fi fost la început un talent pentru cevă, mult mai bun de felul tăcut. De Literatură, în tot chipul, fereşte-te, acum mai mult decât or când ! Or unde te-ai află, munceşte, munceşte;
‘ orce găseşte mâna ta de făcut, fă-o,—cu o mână de om, nu de fantasmă; aceasta să-ţi fie fericirea ta ne-, ştiută de alţii şi răsplata cea mai marc. Vorbele tale
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
să fie puţine şi bine rânduite. Iubeşte mai mult tăcerea decât vorba jn zilele acestea tragice, când cuvântul însuşi, vocea omului nu mai este pricepută de om, iar inimile, în trăncăneala aceia zgomotoasă, rămân întunecate şi mute unele pentru altele. Spiritual,— mai presus de orce, oh, nu fii spiritual: nimeni din noi nu e dator să fie spiritual; nimeni nu-1 pedepseşte; să fim înţelepţi şi adevăraţi-, da, sântem cu toţii datori, subt ameninţarea celer mai groaznice pedepse!
Tinere prieten de treabă, scump mie, pe care te cunosc, deşi nu tc-am văzut niciodată şi nici nu am să te văd, — tu te găseşti, nu ca mine, în fericita împrejurare dâ a învăţă să fii ceva şi să faci ceva, în loc de a vorbi cu eloquenţă despre ceia ce a fost şi s’a făcut şi poate fi ! Cei bătrâni sânt ce sânt, şi nu se vor mai schimbă: nădejdea noastră ne e în tine. Nădejdea Angliei şi a lumii este să se poată găsi încă milioane ca tine, în loc de unităţi caacum.il/acte; i fausl.o pede. Şi fie ca generaţiile viitoare, obişnuite iarăşi cu tăcerea şi cunoscând încă odată ce e nobil şi adevărat şi divin, să privească în urmă spre noi cu milă şi cu o mirare neîncrezătoare!
Thomas Carlyle
(Tradus din englezeşte de 0. A )
HANUL DELA PÂR
Lelea Iana aprinse lampa şi umbre, umbre se ridicară de pe pereţii mucigăiţi şi roşi de vreme. Apoi după ce mai roboti prin rafturi — mutând ba dincolo o cutie cu scrobeală, ba punând colo un pachet de tutun — şezu cu coatele rezemate pe teşghia. Afară vâjâe vântul şi zăpada izbeşte în geam. Din când în când uşa dârdâe în ţâţâni şi un vânt rece se furişează po lângă prag; lumina lămpii începe să pâlpâie, iar focul dudue şi mai tare în sobă. Cârciumăreasa stă dusă, cu bărbia proptită în podul palmei. Şi aşa o apucă seara mai în totdeauna când o întoarce gândul înapoi, în alte timpuri, când erau vremile mai bune şi treburile mergeau altfel. Una era Iana cârciumă-rcasa. De Hanul dela Păr > se dusese veste cale de o poştă. Aci se opreau geambaşif când treceau dela târg, ca să se cinstească; şi porunceau ocale peste ocale, că vinul era gustos şi cârciumăreasa tânără şi bună de gură. Câţi nu intrau ca să ciocnească cu un pahar! şi pahar se făceau până îi apuca ziua alba, până îşi goleau pungile... Atunci era treabă
de făcut, dar acum... s’a schimbat lumea. Şi ! şi
acuma are marfă în prăvălie inai bună ca atunci.—Tot ce e la Stan Chioru în târg, e şi la lelea Iana; nu-i lipseşte nimic, nici sacu cu roşcove uscate; numai că la .ea marfa o mănâncă muştele în rafturi şi vinul se face oţet în butoi!... Ei!... dar ce să faci!... aşâ e roata lumii!...	'
—	Bună vremea!... buşni pe uşă un om ghemuit
în ipingea.	_
Cârciumăreasa tresări şi-i alunecă cotul de pe teşghea.
—	Mulţumim dumitale moş Mândrule!... Ia şezi, că e un car de vreme dg când n’ai mai venit p’aici!...
Moşneagul trânti de vre-o câteva ori picioarele pline de zăpadă.
57
—	Apoi cu treaba incolo-încolo!... Azi am fost la pădure. Adusei un car cu crăci; bine că mă'nvăţă Dumnezeu ! iată ce vreme se puse!... Şi mă bătu vântul toată ziua, mă junghie şi acum la os!... Ia vezi, scoate o oală de vin d’ăla mai bunu!...
—	Am adus nişte vin acuma! spirt nu altceva, să-i dai foc să ardă ! şi lelea Iana coborî în pivniţă.
Lumina lămpii se închide, apoi iar se deschide, şi pe pereţi se ţese umbra ca o plasă subţire. Sub grinda cam lăsată de mijloc şi afumată, atârnă două şiruri de covrigi uscaţi. Intr’un colţ stau rezemaţi doui saci cu mălai şi unul pe jumătate cu sare. In rafturile îne-grite de vreme sunt răvăşite câte-va cutii cu scrobeală şi chibrituri ; sub teşghea mai e un sac cu tutun şi unul cu roşcove, pe cari le ţine de vre-o doui ani acolo, uitate de Dumnezeu,—asta era toată marfa ! Moş Mândru îşi scutură căciula de zăpadă şi roti ochii împrejur.
—	Ei,... mai sântem !...
Lelea Iana ieşi din pivniţă cu vinul
—	Ce ai zis moş Mândrule?..,
—	Credeam că sunt singur, dar văd că mai am tovarăş ! Apăi cine-1 vedea acolo la întuneric, ghemuit în colţ şi cu căciula aia cât toate zilele în cap?!... Da de unde eşti măi nepoate? După port parcă n’ai fi de prin partea, locului!
—	Sânt de departe !... Şi' străinul îşi strânse sarica la piept.
Moş Mândru puse oala la gură, şi trase o înghiţitură zdravănă.
—	Am mai văzut azi de-ai dumneavoastră, au trecut cu cârduri de di la vale! Unde le duceţi?...
—	Ne tragem la baltă!... La munte e greu de stat iarna.
Moşneagul dete din cap.
—Aşa eL. Ei, puterea lui Dumnezeu e mare. Nu vezi dumneata ce viscol se puse pe aici, dar acolo unde se zice că sunt munţi până în hori!... Dar, mulţumim Sfântului că tot a ţinut vremea bună până acuma, ş’au făcut oamenii trebşoară; numai care o fi fost prea pierde vară l-a apucat iarna fără rost. Ş’apoi să vorbim la drept, cât era să mai ţie, mâine e Sf. Niculae şi nu i-ar fi stat rău să vie cu barbă neagră!!...
Mocanul îşi săltă căciula de pe frunte. Băuse o oală cu vin şi îmbucase ceva. Par’că i se mai desgheţaseră oasele; de trei zile nu mâncase cum se cade, tot pâine uscată de câte o săptămână şi cu nişte brânză rătăcită prin dăsagi... In cârciumă s’a încălzit bine, Soba dudue şi vălvoarea dă năvală pe coş să se ia la întrecere cu viscolul de afară. Se umflă vântul, se zguduq gerge-vele, fulgii de zăpadă ropăesc în geam. Moş Mândru îşi . trase scaunul mai aproape de . străin.	'
—	Măi nepoate ia să mai gustăm ceva!... Că zău par’că îţi mai descleştează oscioarele vi nu ăsta! Dacă n’am cătâ să mai ne înveselim viaţa asta amară, apoi ne prăpădim cu zile!... Jupâneasă Iano! ia mai adu o oală!...
Cârciumăreasa tresări şi abia ridică ploaspele îngreuiate de somn. Moşneagul săltă sprâncenele stufoase.
—	Aoleo! ai adormit de acuma, cu găinele !...
Lelea Iana se sculase cu noaptea în cap, toată ziua
58
NOUA RRVISTĂ ROMÂNĂ
cu treabă încoa ’ncolo, s’apoi de când nu mai avea muşterii ca altă dată, se desvăţase să mai stea noaptea târziu şi acum pică de somn. Umplu ulceaua cu vin şi o puse pe masa muşteriilor. Moş Mândra toarnă în pahare şi le deteră amândoi peste cap. Mai umplu încă un rând şi apoi încă unul...	.
Şi vinul tare începe să le scoaţă roşaţa în obraz; le încălzeşte mădularele şi sudoarea li se iveşte în faţă. Străinul roteşte din când în când ochii prin colţuri; par’că i-ar fi cunoscute, pare că toate locurile i-ar aduce aminte de ceva, de im trecut depărtat... Pe jupâneasa Iana a prins’o somnul şi sforăie cu fruntea pe teşghea. Moş Mândru ş’a aprins luleaua a nuştiu câtea oară şi-l tot întreabă pe mocan câte în lună şi îu soare; şi că multe chipuri de oameni trebue să fi văzut! «Iar noi, dă bătrânul din cap, nu ştim nimic, doar de acasă la târg, ăsta e drumul nostru». Şi tot aşa vorbă în sus, vorbă în jos, au golit ulceaua şi încă odată au sculat-o. pe lelea Iana, şi le-a mai umplut încă o oca...
' Străinul îşi deschiase sarica la piept, se încălzise, şi stă cu ochii aţintiţi deasupra teşghelei, sub grinda afumată. Acolo atârnă burduful unui cimpoi. E negru» învechit şi flucrul spart pe- jumătate. Mocanul îşi re-zimâ tâmpla pe podul palmei, apoi îşi ridică şi îşi lasă privirile pe tavan. Şi stă mult aşa, şi din când în când îşi ia ochii şi iar îi lasă pe grindă... Sudori, sudori îi trec pe frunte şi obrazu i se face feţe, feţe. Şi dacă lelea Iana n’ar fi fost prinsă de somn, dacă moş Mândru n’ar fi fost furat cu gândul de fumul lulelei şi nu i-ar fi încălzit trupul şi împăejenit văzul vinul tare, ar fi putut ghici în fundul ochilor streinului, un înnec de lacrămi, izbucnind dintr’un dor ascuns, purtat dea-lungul unei vremi întregi. Pe faţa lui se văd acum. dacă te-ai uita mai adânc, zilele apuse de mult, acum trece şirul,anilor sbuciumaţi, viaţa întreagă. Şi moca-pfnul îşi roteşte iar ochii, apoi iarăşi îi cad privirile pe cimpoi... Nu mai clipeşte. Luminele par două mărgele negre, lucioase, ţintuite în fundul capului. Acum îl poartă pe străin gândul într’o lume moartă de mult pentru el. II întoarce în trecutul depărtat, în serile senine, în nopţile cu dragoste. Acum trăeşte clipele îmormâritate şi trecutul tot dă năvală şi i se înşirue pe dinaintea ochilor....
«E sărbătoare mare, e Paştele. In faţa hanului lele Ianei, hora se învârteşte domol. Fetele strâng' şi răresc rândurile. Un flăcău mai guraliv spune câte o glumă, cei lalţi tovarăşi se năpustesc spre mijloc, bat cu piciorul la pământ,. apoi iarăşi răresc rândurile şi hora îşi ia pasul legănat... Soarele se lăsă încet peste deal, se strecoară razele printre frunzele verzi ale salcâmilor şi -se joacă pe fluturii argintii de pe iele fetelor.'Flăcăul care spusese glume se desprinde dintre rânduri şi intră în cârciumă. Oamenii îl iau să le cânte ceva şi toţi strigară la lelea Iana să aducă cimpoiul... Ciocnesc oalele pline cu vin, din toate părţile se aude 'Christos a înviat» iar cimpoiul tremură în mâinile lui Mândru. Colo în colţ răsare o snoavă, toţi râd, apoi iar ciocănesc oalele şi iar strigă «Christos a înviat». Flăcăul lui Mândru cântă ’nainte; şi cu ochii pierduţi afară îşi pleacă capul pe umăr... Acum nu mai suflă în cimpoi, doar cu cotul apasă burduful şi degetele îi joacă
pe găuri. Şi e duios şi dulce cântecul că par’ că te fură ca o boare lină şi te adoarme!.... Flăcăul răsuflă din când în când şi câte un oftat lung se pierde în undele cântecului. Degetele ating găurile mai des şi glasul cimpoiului se ridică şi se coboară; apoi aci se îngroaşă, aci se subţiază încet, încet, tot mai încet, până ce piere, se stinge, ca să aprindă mai cu foc, dorul în sufletul lui Voicilă. Cei dela masă ciocnesc şi iar umplu oalele şi iar dau «Christos a înviat», dar flăcăul n’aude par’că nimica; el cântă mereu, cântă de ai crede că se sparge cimpoiul în mână, cântă dorul, cântă dragostea care îl munceşte. In cântecul iui Voicilă tremurat ca o rază plăpândă a dimineţei, plânge chinul care îi săgetează inima, picură durerile ce-i curmă sufletul... Un om se ridică dela masăşi-i întinse o oală cu vin.
—	Măi nepoate Voicilă! Ia dă bărdaca asta peste cap şi nu mai purta inima rea! I.as-o la pârdalnica de miliţie! Să fii sănătos şi o să scapi de ea.
Voicilă oftă adânc şi nu vru să bea. îşi întoarse ochii afară; hora tot se mai învârtea. In prag Ileana lui Sandu se uită galeş la el. Ochii-i negri, fără fund, parcă-1 întreabă: Şi mă laşi singură!... Flăcăul îşi plecă fruntea în jos, mâinele îi înlemniră pe găuri şi cântecul amuţi»...
Uşa hanului se deschide repede şi o fată câ de vreo cinsprezecc ani, intră plină de zăpadă. Mocanul tresări şi deschise ochii mari. Moş Mândru tot mai pufuia din lulea, învăluit. într’un fum gros. Jupâneasa Iana care adormise deabinele pe teşghia. sări îu sus. Fata se uită împrejur, tropăi pantofii încărcaţi de zăpadă şi cu gura aproape încleştată de ger, dete bună seara.
.	— Să trăieşti taică, îngână moş Mândru. Jupâneasă
Iano! Mai trezeştete! şi ia vezi ce vrea nepoata Ileana.
Fata scoase o sticlă de sub zăbun şi ceru unt-de-lemn de doi gologani. Streinul deschide ochii şi mai mari şi se uită lung la fata care aştepta, — tot schimbând când un picior, când altul,—ca să-ipună unt-de-lemn în sticlă. O măsoară de sus până jos. Ce semă-nare Doamne!... Tot aşa de naltă!... tot aşa de chipeşă ca şi ea !... Par’că-s ochii ăia !... Şi tot aşa arcuite sprân-cenile!... Ileana întreagă!... Şi tot aşa o chiamă!.. Doamne!... Nu! nu e ea! Ileana o fi bătrână dacă s’o mai ţine!- Poate mai trecută ca mine!... Şi mocanul cu ochii învăluiţi într’o poşghiţă de lacrămi, îşi pleacă fruntea în jos. .	_
A plecat fata. A fără mai tare vâjâie vântul şi obloanele se isbesc din când în când de zid. Lelei Ianei i-a mai trecut somnul. Se ridică de pe scaun şi mai mări lumina lămpii; o umbră subţire se luă de pe pereţi.
—	Păcat de biata fata asta,
—	De ce jupâiieasă Iano? îngână moş Mândru.
—	Păi, nu vezi cum o uleşte lumea! Par’că eaede
vină dacă e din flori! Aşa ’i-a fost ursita ci!... Şi a bietei măşii, săraca/... Şi Voicilă n’a fost şi ol împins de ceasu rău!...	■	•
Moş Mândru îşi plecă fruntea în jos şi oftă lung.
—	Ei, jupâneasă Iano, nevoia când cade pe capul
omului!...	•
Cârciumăreasa dete încet din cap.	.
—	Da nu-1 ştiu eu pe Voicilă ce pâinea lui Dum-
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
59
nezeu era! El n’avea tărie nici să taie un pui de găină, dar să răpue viaţă de om! Ei, dar când ţi-e scris s’o ■ păţi, fuge şi Dumnezeu din calc-ţi... Bre,... par’că-1 văd şi acuma cum cânta cu cimpoiul!... Câţi ani or fi la Paşte!
—	Sânt cincisprezece! şi o lacrimă se prelinse pe obrazul ars de vreme, al moşneagului.
Cete, ceţe încep să-i treacă pe dinaintea ochilor.
—	Şi de atunci până acum nimeni n’a mai cântat cu cimpoiul! Uitc-1 stă atârnat acolo în grindă. Lelea Iana oftă şi ea lung şi ’şi trecu mâna peste frunte. Eu cred că s’a prăpădit Voicilă! că altfel venea hârtie la primărie cum şi ce fel !...
.— Ştie Domnul!... şi moş Mândru îşi şterse ochii cu mâneca cămăşii.
.'Ileana din flori»! Vorbele astea îl cutremurară pe mocan. Un fier ars par’că îi trecu prin inimă. Creţuri, creţuri i se fac pe frunte şi ochii îi lucesc mai mult. Începe să-i tremure tot trupul şi boabe de sudoare şe preling pe obraz. Ca o furtună dă acum năvală şi mai mult tot trecutul: Ileana, hora de atunci, Paştele, cârciuma plină cu oameni; şi cum i-a năzărit pe Tudo-rache al lui Crăciun pentru Ileana,_ şi s’a luat cu el la ceartă; cum l-a croit cu scaunul în cap şi l-a lăsat mort pe loc. Apoi cum a fugit pe câmpuri, cum s’a ascuns prin porumburi, prin scorburi, până ce a ajuns la munte şi aci a intrat la nişte ciobani, la oi; cum s’a îmbrăcat şi el cu sarică ca ceilalţi tovarăşi şi şi-a lăsat barba şi părul mare; şi cum şi-a perdut din urmă atâţea ani de zile. Tot amarul vieţii i se rândueşte acum pe dinaintea ochilor şi ceva greu par’că îi apasă pe piept şi-i opreşte respiraţia. I se îtnpăenjineşte din ce în ce mai mult văzu şi totul se învârteşte în jurul lui. E mort pentru cei din sat şi pentru toţi cari l-au cunoscut! Nimeni nu mai ştie de el, doar din întâmplare de-şi mai aduc aminte! Şi Ileana l-a uitat şi ea de mult, iar cealaltă, dacă i s’o fi spus de el, desigur că-1 blestemă!... Şi nici bătrânul, nici el nu-şi mai cunoaşte copilul!... Lelea Iana şi cu moş Mândru tăcuseră, par’că le-a luat graiul... Amândoi stau cu fruntea plecată în jos, prinşi de firul ce se deapănă al trecutului !... Streinul tresări ca muşcat de şearpo, îngână ' bună seara» şi buşni pe uşă !...
Vâjâie viscolul, zăpada cade cu grămada, mocanul se luptă cu nemeţii ce-i trec.peste genuchi. Se umflă • vântul, îl suflă pe dedesupt, îi desface cojocu la piept dar el nu simte frigul, un jăratec îi e tot trupul. Pe partea dreaptă a drumului, printre mogâldeţelc de zăpadă, se ridică gârbov, de sub nemete, cosorobul unui bordei, cu straşina plecată. Prin ochiul de geam, îne-meţit pe jumătate, deabia răsbate până afară, lumina slabă, ce se închide şi deschide, a unei feştili. Moca' nul se opreşte, se uită câtva spre geam,— părea că e o scântee în fundul unui mormânt. Cât de mult s’a schimbat! Bordeiul sa lipit aproape cu pământul. Ar vrea să se apropie, doar să se uite aşa pe furiş, să le vadă!... Şi o luă spre bordei; merse câţiva paşi şi odată îi fulgeră prin minte! «Eşti mort»!... Se umflă vijelia mai tare şi-l dete înapoi. Streinul îşi pleacă fruntea în jos, îşi strânge sarica la piept şi zorit dela spate de viscolul ce nu-i dă răgaz, porneşte iarăş în lume!.
Ion Ciiiru-Nanov
NOTE Şl DISCUŢIUN1
ATITUDINEA IRONICA IN VIAŢA
In ultimile două decenii s’a scris şi s’a vorbit mult la popoarele neolatine despre necesitatea urgentă de a întări voinţa copilului pentru a forma oameni întreprinzători; activi şi disciplinaţi. S’a arătat că educaţia publică din şcoli e greşit orientată, deoarece dezvoltă numai inteligenţa şi în special memoria, în loc de a dezvolta aptitudinile cele mai necesare în viaţă : spiritul de observaţie şi de reflecţiune, iniţiativa, ordinea şi sentimentul solidarităţii. S’a arătat însfârşit că superioritatea Anglo-Saxonilor se datoreşte caracterului lor.
Acest curent s’a impus în cele din urmă corpului didactic din Franţa, determinând o uşurare a programelor şi 0 schimbare a metodelor de predare. Era de aşteptat însă că va întâmpina rezistenţă în firea Francezului. D-l Paulhan într’o scriere recentă ’), de ordin pur speculativ, ridiculizează tipul omenesc pe care tinde să-l producă curentul moral de astăzi. D-sa crede că noi păcătuim mai adesea prin lipsă de pătrundere decât prin lipsă de îndemn, că «agitaţii» sunt mai vătămători socieţăţei decât «înţelepţii» care se ţin în rezervă.
Ar fi însă să dăm o greşită idee despre scrierea d-lui Paulhan atribuindu-i preocuparea de a combate curentul moral de care am vorbit. D-sa a scris numai pentru trebuinţa de a-şi afirma ideile. Titlul de «Morală» nu trebue luat în înţelesul obişnuit de regulă de purtare. D-l Paulhan nu recomandă nimic. Se mărgineşte să ne comunice ideile sale. Noi însă crezând că orice lucrare serioasă, nu e pur subiectivă, ci reprezintă unele idei ale timpului, socotim pe riscul nostru «Morala ironiei» ca o reacţiune în contra ceeace vom numi «Morala acţiunei». *
■ Orice sistem de morală corespunde unei anumite coneepţiuni despre univers şi despre societate. D-l Paulhan concepe universul ca un haos de elemente, foarte puţin coordonate între ele. Astfel fiind, universul nu ne impune decât necesităţi fizice; n’are nici o autoritate morală. Unii pot visa că universul se va organiza cu încetul, că evoluţia lui e continuu îndreptată într’o aceeaşi direcţiune: dat fiindcă, nu cunoaştem care e această direcţiune, nu putem deduce nimic cu privire la atitudinea noastră în viaţă.
Dacă considerăm natura socieţăţei în general, nu putem deduce decât nişte regule de purtare foarte vagi. Simpatia, ajutorul reciproc, veracitatea, respectul mutual par a fi condiţii favorabile pentru existenţa unei societăţi. De fapt însă, în societăţile pe care le cunoaştem ura şi lupta, minciuna şi poate chiar violenţa au rolul lor necesar. Fiecare tip social are nu voe de anumit fel de morală. O societate industrială va impune mai ales probitatea, exactitatea în împlinirea angajamentelor; o societate războinică va preţui înainte de toate: curajul, disciplina şi solidaritatea militară.	.
1)	La morale de l’Ironie, 1 voi. în-1G din „Bibliotheque de pliilo-sopliie contemporaine11. (F. Alean, editor).
6o
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
Cu aceste consideraţiuni, problema nu-i rezolvită, căci omul nu e numai un element cosmic şi social: el are o individualitate a lui proprie, relativ independentă şi opusă societăţii şi celorlalte fiinţe,
Viaţa noastră întreagă, sentimentele, ideile şi conduita noastră manifestă continuu discordia între diversele elemente care ne compun fiinţa. Ea e cauza luptelor noastre interne, a satisfacţiunilor şi remuşcărilor.
Lupta dintre cui individual şi eul social a fost adesea observată, dar fără a i se recunoaşte însemnătatea. Desigur că a fost intenţionat trecută cu vederea. Una din minciunile fundamentale ale moralei e de a ascunde antagonismul ireductibil şi perpetuu dintre indivizi, pentru a pune în vedere numai solidaritatea, de altfel reală, care-i leagă unii de alţii.
Acest conflict dintre viaţa individuală şi viaţa socială, unit cu o inteligenţă mai desvoltată, explică faptul că omul e prin excelenţă un animal moral. Fiinţele care sunt, ca albinele şi furnicele, adaptate la viaţa socială, n’au nevoe de morală. Tot astfel acele care nu trăesc în societate. Omul e aproape singura fiinţă care nu se găseşte în nici una din aceste situaţiuni. El tră-eşte în societate rămânând în acelaş timp un individ cu o viaţă proprie, ale cărei interese se opun mai mult sau mai puţin intereselor grupului din care face parte Din conflictul lor tragic s’a născut morala.
Aşa se explică începutul de morală pe care îl observăm în specia canină. Schimbând condiţiile de existenţă a cânelui, noi i-am alterat armonia lui mintală. I-am impus raporturi sociale la care el nu era adap. tat. Şi el n’a putut opera încă sistematizarea între viaţa lui naturală şi viaţa socială din tovărăşia omului. De-aceea se iveşte adesea opoziţie între interesele şi dorinţele personale ale câinelui şi dorinţele noastre, zeul care îi dictează morala. De unde urmează şovăiri, lupte interne, un sentiment născând al datoriei şi poate chiar rcmuşcări. D-l Paulhan citează cazul unei căţele, care îl însoţea întotdeauna la vânătoare cu vii demonstraţii de bucurie. Când însă avea căţei de nutrit, il întovă-răşiâ numai o bucată de drum, apoi la un moment dat îl părăsia, lăsând capul în jos şi evitând privirea stăpânului său. Lupta între obligaţiuni sau între tendinţe contrare e vădită. Cazul ne pare într’adevâr semnificativ. -
Tot incoherenţa societăţilor omeneşti a necesitat morala individuală. Ea a pervertit instinctele noastre naturale. Străbunii omului, ca orice animale, se îndepărtau instinctiv de lucrurile vătămătoare : altfel n’ar fi putut trăi. Omul de astăzi păstrează încă instincte utile, dar societatea le-a turburat exerciţiul. Gustul pentru alcool, locuinţa în case nesănătoase, activitatea prelungită în timpul nopţii, îngrămădirea în ateliere, fâbrici şi localuri de întrunire, tot felul de acţiuni neigienice arată că organismul nostru nu s’a putut adapta noilor împrejurări.
In rezumat, omul are prin forţa lucrurilor o purtare contradictorie. Fără să voiască lucrează pentru alţii, conform sugestiunilor care i se impun. Fără să ştie lucrează pentru sine conform naturei salo proprii. Şi cum interesele altora se deosibesc în totdeauna de
ale lui, el nu poate nici în teorie, nici în practică să rezolvească bine problema vieţii.
Ce atitudine convine unei atare fiinţe incohcrente şi logice, împărţite între forţe atât de opuse ? — De sigur că ar fi de dorit să pună în acord toate forţele sale, dar aceasta-i cu neputinţă. Atunci singura atitudine rezonabilă, care îi rămâne, e ironia.
Sunt multe feluri do ironii: ele nu sunt toate recomandabile. Există o ironie josnică şi o ironie fină subtilă; o ironie răutăcioasă şi o ironie dispreţuitoare sau binevoitoare; o ironie naivă şi o ironie dezamăgită. Există ironia mizantropului şi aceea a filantropului, ironia asasinului care îşi batjocoreşte victima şi aceea care a inspirat poate pe Ion IIuss, pus pe rug.	.	'
Atitudinea ironică morală» derivă din privirea minciunilor şi contrazicerilor hunei, societăţilor şi indivizilor. Ea presupune că putem să apreciem contrastul între realităţi şi aparenţe, între natura lucrurilor şi convenţiunile sub care o mascăm în ochii noştrii şi ai celorlalţi.	'.
Ironia noastră va însemnă că nu ne facem iluziune asupra valorei actelor şi sentimentelor omeneşti. Nu există nimic absolut în morală. De îndată ce ne ridicăm puţin mai presus de punctele particulare de privire, vedem că aprobarea şi dezaprobarea îşi pierd valoarea lor. Orice sentiment, orice act e bun sau rău numai în anumite împrejurări concrete: valoarea lui depinde de aceste împrejurări. *Nu putem afirmă nimic despre bine şi despre rău; de îndată ce eşim din formule abstracte, în afară de experienţa noastră atât de scurtă, şi în limitele chiar ale acestei experienţe, nu spunem foarte adesea decât prostii.» (p. 163).
Aceasta e o proecţiune redusă a lucrărei d-lui Paulhan. S’ar puteâ luă însă nenumărate proeeţiuni, căci această lucrare e cu desăvârşire lipsită de plan. M’am silit însă s’o citesc până la capăt, căci e opera unui spirit fin, subtil şi interesant. In noianul de observa-ţiuni şi reflexiutii care o compun, sunt unele care te fac să zâmbeşti, altele care te pun pe gânduri.
• Cu aceste cuvinte' ar trebui să închei. Cu riscul însă de a da mai mult de lucru atitudinei ironice, adaug încă o observaţiune.	_
Ironia este desigur o atitudine inteligentă în viaţă.
Ea poate chiar aduce foloase societăţii, fiind practi- ' cată de câţiva cugetători de elită. Dar dacă s’ar ge-neralizâ, dacă ar deveni o regulă de purtare a tuturor intelectualilor, ar determină o scădere a activităţii şi treptat a vitalităţei poporului respectiv.
G. A SI. AN
AFACEREA CĂRŢILOR DE CITIRE OFICIALE
(MONOPOLUL No. 2)	.
Discuţiunea ce se urmează de câtăvă vreme prin reviste şi ziare în privinţa aprobării abecedarului oficial, este menită să facă lumină înţr’o chestiune care . interesează nu numai- pe un număr restrâns do autori ci pe întreg corpul didactic primar urban şi rural, Căci, cine alţii, decât institutorii şi învăţători din ţara. întreagă au să beneficieze de bunătatea cărţii unice,
NOtTA REVISTA ROMANĂ
6i
în caz când alegerea a fost binefăcută, ori să-şi amărască viaţa în cursul celor trei ani, cât este obligatorie, în caz contrariu.
Cum însă aceeaş comisiune, care a înzestrat şcoa-lele cu actualele abecedare, atât de mult discutate, s’a pronunţat şi pentru cele mai bune cărţi de citire, cred că fac un bun serviciu colegilor arătând, în marginile unui articol de revistă, cum s’a făcut şi această alegere.
Este recunoscut de toată lumea, că orice lucru bun se face în timp. Să examinăm puţin lucrarea comi-siunii Monopolului No. 2 din acest punct de vedere.
Concursul pentru abecedare şi pentru toate cărţile de citire de curs primar's’a anunţat pentru ziua de 1 Martie 1908l 2). Dela această dată, eomisiunea începe lucrarea sa şi, în mai puţin de 3 luni de zile o .dă gata: abecedare, citiri de clasa II, citiri de clasa J11 şi citiri de clasa IV sunt citite, apreciate, adnotate şi clasificate şi raportul depus la Minister şi dat publicităţii-, spre marea mirare a cunoscătorilor în materie de cărţi didactice.
La concursul Monopol No. 1, eomisiunea şi-a început lucrările la 15 Aprilie 1902, dar numai cu abecedarele şi cărţile de citire pentru clasa 11 şi a depus raportul respectiv la câteva zile din Iulie acelaş an; iar cercetarea cărţilor de citire pentru clasele III şi IV s’a început la 15 Ianuarie 1903 şi a ţinut până la sfârşitul lui Iunie acelaş an.
Comisiunea Monopolului No. 2 ia în cercetare abecedarele prezentate la concurs şi toate cărţile de citire, adică de clasa II, de clasa 111 şi de clasa IV, la 1 Martie 1908 şi în luna Mai acelaş an, notaţi bine datele, sfârşeşte migăloasa lucrare a examinării atâtor manuscrise. Nu e aşâ, că o asemenea comisiune expeditivă este vrednică de admirat?-
Unde mai puneţi că toţi membrii comisiunii n'au renunţat în acest timp la ocupaţiunile lor obişnuite, ci pedeasupra şi-au mai luat asupră-le toate însărcinările ce onor. minister ai instrucţiunii şi cultelor a binevoit să le dea.
Dar... să lăsăm abecedarele, despre care s’a vorbit şi •s’a scris destul şi să ne ocupăm de cărţile de citire.
D-nul preşedinte, G. Bogdan-Duică scăpat cu chiu. cu vai “) de abecedare, pune mâna pe cărţile de citire de clasa II şi, adresându-se colegilor săi din comisiune le zice: Pe lucru, domnilor! In câteva zile să mi le daţi gata! Şi, înainte de a sfârşi toţi de citit, ori mai mai bine zis de răsfoit, toate manuscrisele în chestiune se pomenesc convocaţi în şedinţă plenară unde, în • urma discuţiunilor urmate, cad de acord ca să fie clasificată I-a şi deci admisă de a se tipări „Cartea de citire pentru clasa 11 urbană şi divizia II rurală de d-nii G. Coşbuc, membru corespondent al Academiei, G. A. Dima, profesor de ştiinţe la liceul St. Sava şi
1)	Vezi Monitorul Oficial No. 66 din 1907.
2)	Zic *cu chiu, cu vai,» căci greu trebue cineva să lucreze — şi
mai ales în calitate de preşedinte într’o afacere în care nu se prea
pricepe. Despre abecedare ne-a arătat — nu ce ştie, ci ceeace a citit
ca. profesor de limba germană — într’o broşură tipărită de Cassa şcoa-
lelor sub numele «Păreri cieepre abecedar•. Dar despre cărţile de ci-
tire.... nici atât.
fost institutor, G. N. Coslescti, directorul şcoalei Enă-chiţă Văcărescu şi G. Stoinescu, institutor în Bucureşti .
Aparenţele erau salvate: O carte, care are de autori pe un membru corespondent al Academiei, pe un profesor dela renumitul liceu S-tul Sava şi fost institutor, pe directorul şcoalei ce poartă frumosul nume de • Enă-chiţă Văcărescu şi pe un institutor din Bucureşti, de sigur, nu poate să fie decât cea mai bună!1)
Două scrii de cărţi le dăduse gata. Cum timpul trece repede, mai ales când cineva este ocupat peste măsură, grija de căpetenie a d-lui G. B. D.3) eră acum, cum s’o scoată la capăt şi cu celelalte două serii de cărţi, adică cu citirile de clasa UI şi cu citirile de clasa IV.
Dar, pe când neobositul domn preşedinte îşi trudiâ mintea să născocească o portiţă de ieşire şi pentru acestea, dă cu ochii de colegul său de curs secundar, d-nul profesor G. A. Dima, cu ca/e de altfel lucra zilnic în comisiunea pentru înaintarea învăţătorilor, şi-i spune unde s’a oprit cu lucrările celeilalte comisiuni. Ca buni colegi 8), cari acum se puteau îndatora reciproc, d-nul Dima îşi exprimă următoarea părere cu privire la cărţile de citire: Ca să fie o continuare în predarea diferitelor obiecte de învăţământ, o desvol-tare treptată a materiei dela clasă la clasă şi acelaş stil şi ortografie în toate manualele, ar fi bine să se aprobe seria întreagă de cărţi de citire ale aceloraşi autori.	.
După o matură — dar pripită chibzuinţă — d-nul Bogdan-Duică a prins ideia, şi-a însuşit-o şi... cueaîna. in tea comisiunii respective.
Ştiţi ce, Domnilor, le zice sentenţios d-nul Preşedinte, părerea mea este să ne ocupăm în special numai de cărţile de clasa III şi a IV ale d-lor Coşbuc, Dima> Costescii şi Stoinescu, căci, de sigur, tot cărţile acestor autori trebue să fie cele mai bune, cunoscută fiind priceperea şi titlurile mai sus numiţilor.- Iar la obiec-ţiunile unora din membrii comisiunii, cari ar fi propus să se ocupe deopotrivă de toate cărţile supuse cercetării lor, îmi închipui, că i-a adus la tăcere ameninţând că... „«!« dracului toată afacerea“.
—	Bine, domnule preşedinte, să fie cum zici; dar cum motivăm noi aprobarea unora şi respingerea altora?
—	Lăsaţi pe mine, adaugă d-sa, doar atât mă pricep eu! Şi iată cum:
Voiu face un raport numaj din observaţiuni generale, ferindu-mă pe cât se va putea de amănunte; în schimb ca raportul să fie în acelaş timp şi voluminos şi ceva. mai-interesant, îl voiu presăra cu pesonalităţi, sarcasme şi glume. Zis şi făcuţi4 * * *)
1)	Pentru amănunte a se citi broşura d-lui Dima Cristescu intitulată „Răspuns la un raport“.
2)	Iniţialele cu care semnează de obicei d-nul O. Bogdan-Duică improvizatele sale notiţe şi observaţiuni, ce face articolelor •publicate în Revista generală a învăţământului, revistă pusă în ultimul timp în serviciul său personal, spre a se apără în afacerea abecedarelor şi a cărţilor de citire oficiale. (Vezi anul IV, No. 9.)
:!) Motiv pentru care d-nul Dima numit l-iu în comisiunea de sub preşedinţia d-lui Spiridon Popescu, a stăruit să fie trecut în locul d-lui Radu Dobrescu, în comisiunea de sub preşedinţia d-lui G. Adamescu, alături de simpaticul său coleg d-nul G. Bogdan-Duică. Oare numai motivul asesta să fi fost ?
-1) Vezi Raportul publicat în Revista generală, anul IV, No. 1.
fia
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Şi iată toate şcoalele din ţară, urbane şi rurale, de băeţi şi de fete, îndatorate să schimbe cărţile de citire de mai nainte cu altele noui, lucrate însă de aceiaş companie de autori, cărora Onor. Cassa a şcoalelor, în baza prozei d-lui G. B. D. din mai sus numitul raport, va binevoi să-i numere rotunda suma de 43500 lei adică patruzeci şi tre de mii cincisute leil 2 * *).
In cele următoare voiu încerca să concretizez cu fapte superficialitatea lucrării Onor. Comisiuni a Monopolului No. 2 şi părtinirea vădită de care a dat probe.
In două manuscrise respinse, unul de clasa II şi altul de clasa III, se face o critică straşnică lui Bălcescu, I. Ghica, Donici, V. A Urechiă, N. Gane, Alexandri, Carmen Sylva, Duiliu Zamfirescu,. Delavrancea şi .altor câţiva fruntaşi ai poeziei şi ai prozei române şi, ca ironic a soartei, de către o persoană, căreia îi lipsea calitatea de cetăţean român !
Aşa la atât de cunoscuta poezie «Lăcrămioarele» a lui Alexandri şi anume versurilor:
Dar ca voi mici lăcrămioare
«N'are ’n lume nici o floare
«Miros dulce, dulce nume....
Comisiunea găseşte cu cale să le critice şi încă cu un puternic argument, rezumat în patru cuvinte şi un semn de exclamare: «lacrămile nu sunt dulci!»
Bietul Alexandri ! El vorbea de florile cu parfumul atât de dulce al lăcrămioarelor şi Onor. Comisiune se gândeşte la lacrămile omeneşti! Ce concepţie!
La bucata intitulată în manuscris «Trandafirii», o adevărată perlă a marelui nostru prozator Delavrancea, aceiaş Comisiune o caracterisează cu un mare semn de întrebare. De ce ? Probabil, că părerile scrupuloşilor examinatori sunt atât de profunde, că nu se pot exprima prin graiu!
In manuscrisul respins se găseşte şi poezia d-lui Duiliu Zamfirescu, intitulată ^Bucovină», care este apreciată cu două semne de întrebare şi cu vorba «parodie», scrisă alături cu titlul. Şi... ca nu cumvâ să rămână necunoscut în lumea didactică şi literară, autorul faimoasei întrebări iscăleşte.	-
Pe motivul că este parodie, această poezie este clasată de rea şi deci n’are ce căuta în cărţile de curs primar.
Spre mirarea noastră însă, ce vedem? Poezia «Bucovină» a d-lui Duiliu Zamfirescu este tipărită în cartea de citire oficială de clasa III, la pag. 260—261.
’ Cu alte cuvinte, aceiaş bucată nu este bună într’un manuscris respins, însă este foarte bună pentru un manuscris admis şi clasificat i-iu. Frumoasă logică!8)
E drept însă, că în cartea priveligiată, o strofă din numita poezie a suferit oarecari modificări, şi cum acestea, cred, că vor interesă de sigur pe autorul ei, o .reproduc alături cu originalul:
Duiliu Zamfirescu: „Poezii nouă» pag. 7.
Ah, Ştefane Voevoade,
Scoală din mintean,
Că duiumul de' noroade Inima din el i-o roade,
Bietul pământean.
1)	Vezi Monitorul oficial No. 189 din 1901.
2)	Ce zice d-nul G. B. D., care dela tribuna Ateneului din Capitală
cere îndepărtarea treptelor formale psihologice şi înlocuirea lor cu...
bunul simţ şi logică?!
Citirea oficială de clasa III, pag. 2Ş1.
Ah, Ştefane voevode,
Scoală din mormânt,
Că duiumul de noroade Inima din el i-o roade
Bietului moşnean.	.
Adică mintean-pământean rimează slab, iar mor-mânt-moşnean e o rimă nouă şi de o valoare superioară şi deci trebue neapărat încetăţenită în literatură.
Tot în vederea acestei rime bogate, probabil, vorba pământean a fost înlocuită cu vorba moşnean; oăcij pe cât îmi pare, poetul vorbeşte de pământenii Bucovinei, iar nu de moşnenii ei.
In legenda Dragoş», poetul Vasile Alexandri descrie zimbrul ca având «coarnele oţetite» şi 'aripi la copite . D-nul G. B. D. se întreabă, dacă e « glumă ori figură?»
Cred, că nu e ncvoe să inzist mai mult şi că acum sunt în drept să întreb şi eu, servindu-mă de însăşi cuvintele Preşedintelui: Concursul Monopol No. 2 a fost glumă ori parodie?
Un argument mai mult, care învederează superficia-tatea şi spiritul de părtinire al acestei comisiuni este şj o altă împrejurare.
înainte de a se comunica oficial rezultatul concursului, d-nul Preşedinte însărcinează o parte din autorii favoriţi să facă alegerea ilustraţiunilor necesare cărţilor, ce aveau să se aprobe; iar după aprobare, D-sa merge acasă la autorii clasificaţi i-iu şi lucrează împreună săptămâni întregi la modificarea şi îmbunătăţirea cărţilor alese.
Pe cât îmi amintesc, Preşedintele Comisiunei Monopolului No. 1, mult regretatul fost profesor D. A. Laurian, odată cu înştiinţarea autorilor, ale căror cărţi au fost clasificate i-iu, le-a făcut cunoscut pe cale oficială şi modificările ce trebuesc făcute, în conformitate cu procesele verbale, încheiate de întreaga comisiune în şedinţele sale plenare.
Câtă deosebire: Un preşedinte demn şi imparţial care îşi stabileşte sediul de lucru la Minister pentru tot ce priveşte Comisiunea monopolului de cărţi didactice, cum şi firesc era, şi un alt preşedinte, mai... popular, care n’are nevoie de sediu oficial, putând lucra tot atât de bine şi la Minister, ca şi acasă la autorii agreaţi D-sale!
Nu mai vorbesc do faptul, că la concursul Monopol No. 1, manuscrisele au fost prezentate sub motto, că membrii comisiunii le-au citit pe toate numai la Minister, neavând voie sub nici un cuvânt să le ia pe acasă, cu atât mai mult să le plimbe cu poşta dela un membru la altul ca de data aceasta1), că în fine • clasificarea s’a făcut pe baza unor medii rezultate din apreciarea cu note aparte a diferitelor materii de învăţământ conţinute în cărţile supuse examinării lor, plus notele pentru stilizare şi planul lucrării.	*
Dacă d-nul Preşedinte al Monopolului No. 2 şi-ar fi dat puţină osteneală să răsfoiască dosarele, concursului precedent, cred că altfel şi-ar fi tras linia de lucru şi ar fi dat desigur şi rezultate mai mulţumitoare.
Dar d-nul Bogdan-Duică, care tăgădueşte ţării noas-
1) Un membru din Comisiunea Monopolului No. 2 îşi aveâ sediul de lucru înlr'o comună rurală din jude(ul Covurlui.
c-----

tre orice trecut pedagogic şi orice merite — fie cât de modeste — pentru şcoalele normale’ şi absolvenţii lor'), se înţelege, că n’aveâ ce să înveţe dela predecesorii săi. Totul în materie de pedagogie şi cilrţi didactice, trebue să se ştie odată pentru totdeauna, se începe dela apariţia D-sale în arena didactică !
Dacă comparăm acum cărţile clasificate întâiu cu cele clasificate al doilea de la aceleaşi clase, se înţelege, după raportul Comisiunii care astfel le-a orânduit, aprecierile ce li se fac sunt aproape • aceleaşi: şi la unele şi la altele li. se recunosc calităţi şi li se enumără unele scăderi a)
Aşa despre cele de clasa III, d-nul G. B. D. se exprimă astfel: „ Cărţile de clasa III au fost cele mai slabe. Nici una nu ni s’a părut suficientă din toate punctele de ,vedere*. Şi totuşi D-sagăscşţe cu cale să acorde cărţii d-lui Coşbuc şi Comp, premiul i-u în întregime. Iar despre cartea de citire de clasa IV, clasificată'a 2-a conchide: «Amănuntele acestea arată în ce fel s’ar pateu îmbunătăţi cartea până la putinţa de a deveni triumfătoare». Cu alte cuvinte, nu i se fac decât obiecţiuni de amănunt, cari, sunt sigur, nu’i-ar fi dat mai mult de lucru, decât i-a dat cartea clasificată i-a.
Regret, că-mi lipseşte spaţiul spre a pune în paralel observaţiunilo unora şi ale altora, pentru deplina convingere a cititorilor acestei reviste.
Atunci, dacă diferenţe mari n’au existat dela autori la autori, ce însemnează concentrarea premiilor i-iu ale celor trei cărţi de citire, în valoare de 43.500 Iei, în mâna unei singure asociaţii de autori? Nimic mai mult, decât... pentru unii mumă şi pentru toţi ceilalţi ciumă!
Pentru fostul preşedinte al Comisiunii Monopolului No. i, repausatul D. A. Laurian, însuşi actualul Domn Ministru al instrucţiunii şi cultelor a luat iniţiativa 3) să-i ridice un monument. Nu ştiu, dacă şi pentru preşedintele Comisiunei Monopolului No. 2, d-1 G. Bogdan-Duică, se va găsi cineva, care—pentru meritele d-sale în materie de cărţi didactice .de curs primar — să ia o asemenea iniţiativă.
’	Şt. Negulescu, institutor.
EXAMENELE DE CAPACITATE PENTRU NUMIREA PROFESOARELOR LA ŞCOALELE SECUNDARE DE FETE ‘
I
— t.ondiţiuni de admitere —
In conformitate cu art. 28 alin. II din legea învăţământului Secundar şi superior şi art. 33 alin. II din logaa învăţămăn-lului profesional, ministerul instrucţiuni publice anunţă câ se vor ţine examene de capacitate pentru numirea profesoarelor la şcoalele secundare de fete de gradul I şi II şi Ia şcoalele normale primare de fete precum şi pentru numirea institutoarelor la şcoalele profesionale de fele.
Aceste examene se vor ţine în.următoarea ordine:
Pentru specialitatea: partea li te) ară, fără limbile moderne străine la 1 Octombrie 1009 şi pentru specialitatea: limba franceză la 1 Noembre 1909. Examenele se vor ţine în localul Universităţii din Bucureşti, la orele 8 dimineaţa în zilele de mai sus.
Reproducem după publicaţia ministerului condiţiunile • de admiteie:
Candidatele cari doresc a fi înscrise la aceste examene, vor . înainta cererile lor ministerului cultelor şi instrucţiunii publice până în ziua de 30 Septembrie 1909, cel mai târziu. Iu nici un caz şi sub nici un motiv, nici o cerere de înscriere nu se va mai primi după această zi.	.
Cererea de înscriere va trebui să fie semnată cu numele şi
1)	Vezi articolul „Postscriptum" din Revista generală, anul IV, No. 9
2) Vezi Revista generală, anul lV, No 1. 1 2 3
3) Vezi Revista generală, anul IV, No. 7.
pronumele întreg al candidatei şi să arate adresa sa clară şi exactă, precum şi specialitatea pentru care se înscrie. Cererea va -mai trebui să fie însoţită de următoarele acte:
a)	Actul de naştere sau un alt act autentic, diu care să se constate că candidata este majoră ;
b)	Actul constatator că candidata este de naţionalitate română ;
c)	Certificatul de absolvirea liceului sau diploma de bacalaureat, sau un alt titlu academic, care să fi fost recunoscut echivalent cu acestea, conform art. 61, alin. II din legea învăţământului secundar şi superior;
d)	Diploma de licenţă sau de doctorat în litere sau alte titluri academice, cari să fi fost recunoscute echivalente cu a-cestca, conform art. CI, alin. III din legea învăţământului secundar şi superior;
e)	Un certificat care să dovedească că a audiat cursuri de pedagogie în Universitate şi a trecut un examen satisfăcător asupra acestei materii şi că a urmat toate conferinţele şi lucrările practice ale unui seminar pedagogic;
ţ) Un certifi* at de bună purtare.
Pentru a se da curs cererii de înscriere, toate actele enu-mărate aci sunt indispensabile. Se vor pune la dosar cererile cari nu vor fi însoţite de toate aceste acte, iar actele se vor restitui candidatei prin poştă.
In nici un caz şi sub nici un motiv nu se vor admite cereri însoţite numai "de parte din actele necesare. Nici uu termin nu se acordă peste cel prevăzut în publicaţia de faţă pentru prez.nţarea a parte din acte.»
Nu avem de adăogat decât o simplă, observaţiune, care ni se pare foarte întemeiată asupra nedreptăţii ce se face prin condiţiunea impusă la litera e.	•
In adevăr, ministerul cere candidatelor:
1)	să dovedească andiarea unui curs de pedagogie la Universitate şi Ueccrea uimi examen satisfăcător asupra acestei materii şi
2)	că a urmat toate conferinţele şi lucrările practice ale unui seminar pedagogic.
Nedreptatea proviue din faptul- că ministerul cere candidatelor de azi îndeplinirea unor eondiţiuni pe cari legiuitorul dela 1898 care a reglementat instrucţiunea fetelor (art. 5-6 dîn lege) şi recrutarea corpului didactic necesar (art 95—100) le supunea înfiinţării unei şcoli speciale pentru pregătirea profesoarelor secundare: şcoala normală superioară, şcoală care până azi n’a fost înfiinţată. E-leveie, admise în anumitele eondiţiuni în această şcoală’pe lângă cursurile, conferinţele şi lucrările practice ce erau obligate să urmeze, în vederea carierii didactice aveau să facă practică pedagogică In o şcoală secundară de fete de gradul al doilea, sub conducerea maestrului de pedagogie şi a maeştrilor respectivi.
In aceste eondiţiuni, la examenele de capacitate regularhen-tate de art. 97—98 din lege se putea cere dovada practicei pedagogice Ia un seminar pedagogic, căci era acest seminar, oarecum special pentru fete. Trebue să adaugăm că la aceste examene de capacitate legiuitorul admitea, în chip provizoriu şi licenţiatele în litere şi ştiinţe cari au urmat în internatul şcoalei normale superioare lucrările teoretice şi practice de pedagogic ale anului al IlI-a.	_
Precum încă aacaetă şcoală normală ouporioarS, care singură erâ să prepare personalul necesar şcoalelor secundare de fete de gr. I şi 11-a—ceia ce reiese clar din art. 96—98 şi 107 din dispoziţiile tranzitorii ale legi — nu s’a înfiinţat, este o nedreptate a se cere candidatelor de astă-zi să Ii urmat lecţiile unei şcoli cari nu a existat.
Ca să prezinte certificat de audiearea cursurilor şi conferinţelor seminarului pedagogic, da, înţelegem, căci au putut urma aceste cursuri la seminariile pedagogice alipite pe lângă universităţile din Bucureşti şi Iaşi.
Dar care seminar pedagogic universitar, din cele două existente a admis sau ar putea admite fete, să facă practică în şcolile de aplicaţie de băieţi ? Şi mai mult încă, dacă fetele nu au putut face practică pedagogică în aceste şcoli, singurele seminare pedagogice existente, de unde să aducă ele certificatul cerut de minister?
In acest chip privită chestiunea, cu toată bună voinţa pe care am păstra-o ministerului şcoalelor, intrăm în veselul câmp al absurdului. ■
Asupra programului din care vor fi examinate candidatele precum şi asupra normelor după cari se vor. ţine examenele, având încă observaţiuni de făcut, din lipsa de spaţiu, vom reveni în numărul viilor.
A. S. G.

NUJ'U 1.
4 fc*
-U |
V
Deschiderea Băilor Movila Techir-Ghiol
— Băi calde de nămol, reci de lac şi Băi de Mare —
Numitul camerilor fiind relativ mic, iar cererile crescânde, se menţine dispoziţiunea inchirierei camerilor pe serii de câte o luni. Prima serie 20 Mai, 20 Iunie; a doua 22 Iunie, 22 Iulie; a treia 21 Iulie, 24 August. închiderea stagiunei 1 Septembrie. *
închirierile se fac nominal, firi drept de cedare.
Masa în Hotelul tnare, table d’hote 6 Iei de persoană zilnic, co-prinzând-şi cafeaua cu lapte; Copiii până la 10 ani, lei 3. Restaurantul mic table d’hote 5 lei şi 2,60 Se serveşte şi â la carte. Abonamentele la Restaurant nu sunt obligatorii. Cantina cu preţuri foarte moderate.	'
Vizitarea medicală pentru luarea băilor este obligatorie. Poştă, Telegraf. Farmacie, Infirmerie, Tramcar dela 1 Iunie.	.
Se observă respectarea strictă a regulamentului Staţi unei.
Angajamentele pentru camere se fac chiar de anim la biuroul vân-zărel loturilor, în strada Modestiei No. 3, Bucureşti, până la 16 Mai şi dela această dată la Staţiunea băilor, prin Constanţa.
Pentru orice informaţiuni a se adresă la biurou.
Administraţia
• Cea mai ingenioasă maşină de scris este
Singura care scrie fără panglici MODEL 10: gu claviatura dublă. * MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată.
Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori.
BUCUREŞTI
Calea Victoriei No. 54	TELEFON
Doctorul M. I. Demetriad
Monitor al Clinicei de Maladii Genito-Urinare .din Paris (Prof. Albarau)
înstalaflune modernă pentru tratamentul de Specialitate şi Ginecologie.
Consultaţiuni 5—7.—Str. Pitar-Moşu 15.
Studii filosofice
■ ÎN SPLCIAL	■
fleVistă pentru Cercetările de psihologie
TEORETICE ŞI APLICATE LA:
ŞTIINŢA DREPTULUI, PEDAGOGIE Şl SOCIOLOGIE
SUB DIRECŢIUNEA D-LUI
C. RADULESCU-MOTRU
Profesor la Universitatea din Bucureşti
REDACŢIA;
BUCUREŞTI. — BULEVARDUL FERDINAND, 55
HBONflWlENTUh HNUHb LEI 6. Abonamentul anual cumulativ la „Studii Filosofice" si „Noua Revistă Română", 15 Lei.
r Boalele '•Destinului
Dr.\REEA (la copii şi bătrâni), Dizenteria Colicele, Furunculoza, Eczema şr toai r •
boalele ce provin din Inîecjiunile intestinale
SE TRATEAZĂ ADMIRABIL PRIN
fr A C T O FE K M E N T
(Bulion paralactic)
Aprobat de Cons. Sanit. Super.
Zilnic preparat proaspăt numai la
LABORATORUL Or. ROB1N
t ^	5, Str. I. C. Brătianu 5. — Telefon,
uUn flacon 2 lei. In provincie contra mandat 2,70i ']	Cereţi prospecte grutuite	I
DCZ
=<?=£> rr

Bimti I9!lr3D@ti3rtVflMH0UURIIUUUUJI*MHMJBBg]
ic)
SANATORIUL 1
| Dr. GEROTA
| CONSTRUIT SI MONTAT
Speeial pentru tratamentul hoalelor chirurgieale | OPERAŢIUNI ŞI FACERI g | Bulevardul Ferdinand 48, Bucureşti g
|	TELEFON 1/44
DROGUERIE & PARFUMERIE
D. G. DIAMANDI
BUCUREŞTI
EAU DE COLOGNE
Grand Prix Exposifiunealnternation. de Higiena
DOCTORUL M1RON
' Membru al consiliului de Igienă
CALEA MOŞILOR 209
Conault 3—p. m.	Teieton 12/33.
STABILIMENTUL GRAFIC -ALBEKT BA1ÎR» FABRICA DE CAUŢI iNAGE.-BUCUREŞTI, SfKADA NUMA-POMPIL1U No. 7