NOUA REVISTA R OMÂNĂ ABONAMENTUL: POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA UN NUMĂR: In Komftnia un an.............io lei ,, şease luni............6 „ In toate ţările uniunei poştale un an 12 „ •. , ,, şeaselnni7 ,, REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinand, 55. — Bucureşti APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ DIRECTOR: C. RĂDULESCU-MOTRU PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI 25 Baul Se găseşte cu numărul la principalele rării şî la depozitarii de ziare din ţară £3 1 anunţurilor pe ultima pagină M* : 10 ţel. No. 3. DUMINICĂ 26 APRILIE 1909 Voi. 6. SUMARUL NOUTĂŢI: Amintirile M. S. Reginei despre d. D. A. Stur-dza.—Prestigiul Universităţii şi incidentul lorga-Dragomirescu.— 0 scriere nouă a lui Vaschide.— Revista revistelor.—Bibliografii CHESTIUNI ACTUALE: C. Rădulescu-Motru. In chestiunea studenţilor universitari. . A. Eerov Beaulieu. Influenţa culturii franceze în Orient. CRITICA LITERARĂ: N*. Em. Teotiari. D-na Izabela Sadoveanu-Evan şi M. Sadoveami. LITERATURĂ: N. Pora. Idealul... M. Stroescu. Contra votului universal (Schiţă). Thomas. Carlyle. Minunea existenţei. A. Ceiiov. Răsbunătorul.— Un câine scump. NOTE ŞI DISCUŢIUNI: V. H. Păstorii sub lumina ştiinţei. NOUTĂŢI Amintirile M. S. Reginei despre d. D. A. Sturdza In excelenta revistă TAiceafărul, care apare în Sibiu, găsim un articol semnat de M S. Regina Elisabeta, în care se cuprind următoarele amintiri referitoare la fostul prim-mi-nistru d. D. A. Sturdza. «Arndt scriă versuri şi ne citeâ poeziile lui din vremuri trecute şi de alunei. Îmi creştea inima când îl auziam. Ga valuri de foc se revărsau asupra mea povestirile războinice şi-mi cuprindeau sufletul. Cu toate povestirile lui n’am devenit însă unilaterală şi n’aş fi devenit-o chiar. dac^j^ar fi fost pe atunci în Bonn domnul Monard, un frajppz’ care şi dânsul erâ adeseori oaspele nostru. Nu, căci mai venea la noi pe atunci şl un tânăr dinlr’o ţară de tot necunoscută. El ne spuneâ că patria ii este Moldova şi că limba lui strămoşească e cea românească. Erâ mic de stat şi oacheş. Mai avei doi fraţi studenţi la gimnaziul din Bonn, şi mai mici şi mai oacheşi decât el. Gel mare se numeâ Dumitru Sturdza. Şi Dumitru Sturdza vorbeâ despre ţara lui cu aceeaş dragoste aprinsă ca şi Arndt despre Germania. Ţara lui Sturdza erâ însă cu mult mai nefericită. Suferise în mai multe rânduri jugul străinilor şi nu-şi mai putea veni în fire ; erâ- împărţită în două : Moldova şi Muntenia. Mama l-a rugat odată pe Sturdza. să spue un cuvânt în limba lui şi mi-aduc aminte că a rostit cuvintele «a fi».... Şi cel dintâi pe care l-am văzut şi recunoscut pe peronul gării, când s’a oprit trenul care mă duceâ la Bucureşti, a fost Sturdza — Dumitru Sturdza, studentul universitar din Bonn, mai târziu de nenumărate ori prim-ministru». * * * * * * Prestigiul Universităţii şi incidentul lorga-Dragomirescu Gu ocaziunea incidentului petrecut în cancelaria Universităţii din Bucureşti între d-nii profesori N Iorga şi M. Dragomirescu, s'a pus în discuţie şi modul cum trebue Înţeles prestigiul universităţii. Unele ziare au considerat dela început că fapta numiţilor profesori loveşte în prestigiul corpului universitar, şi aşâ a crezut şi d. Ministru al instrucţiunei publice care a dat pe cei doi profesori în judecata comisiunei disciplinare. Incidentul este cunoscut. Dintr’un cuvânt aruncat fără intenţie ofensătoare, d. N. Iorga s’a iritai întru atât, că a lovit cu bastonu pe colegul său; acesta din urmă şi-a dezarmai adversarul într’un chip brusc, de unde a rezultat căderea lui pe jos. Acest fapt poate constitui o atingere adusă prestigiului universităţii ? După părerea noastră numai într'un caz şi anume, dacă slar dovedi că faptul a luat naştere dintr’o motivaţiune infamantă pentru profesorii în cauză. Dacă aceşti profesori, bunioară, ar fi venit într'o stare anormală în cancelaria universităţi ; ori s’ar fi duşmănit mai dinainte pentru afaceri par, ticulare ne avuabile şi şi-ar fi continuat duşmănia in cancelarie ; ori unul ar fi pus la cale incidentul pentru a micşoră pe colegul său ; în sfârş t, dacă în motivaţiunea faptului s’ar găsi ceva alt, în afară de o simplă surescitare nervoasă, în care poale cădeâ ori şi ce om dealtminteri,—atunci da, ar fi putut fi o atingere a prestigiului Universităţii. In cazul de faţă însă NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 34 s’a dovedit cu prisos* că nici unuia dintre cei doi profesori acuzafi nu li se poate reproşa ceva infamant. Incidentul şi-a avut pricina exclusiv în surescitarea dc moment a d-lui N. Iorga, şi în lipsa de tact a d-lui M. Dragomirescu. O pedeapsă, pe cât de uşoară chiar, nu ar fi avut raţiune. Gesturile pornite dintr'o surescitare momentană, din care lipseşte cu desăvârşire ori şi ce motiv reprobabil, nu pot fi pedepsite de o comisiune de judecată ci cel mult pot fi reprimate pe viitor de însăşi autorul lor., Gomisiunea de judecată compusă din trei eminenţi profesori: d-nii Matei Cantacuzino, dr. I. Gantacuzino şi dr. Măldărescu, a dat o sentinţă dreaptă, achitând pe d-nii lorga şi Dragomirescu. VeRAX. * * * O scriere nouă a lui N. Vaschide Zilele acestea a apărut la Paris Essai sur la psychologie dc la main, o scriere pe care regretatul nostru compatriot N. Vaschide a lăsat-o în manuscript, şi care a fost publicată de solia sa Victoria N. Vaschide. Această scriere este poale cea mai complectă djn câte se daloresc lui N. Vaschide. Ea cuprinde tot ce se ştie astăzi pozitiv-asupra subiectului cuprins în titlu. O vom rezuma-o în curând într'un articol special. * * * Revista revistelor In numărul dela 15 Aprilie al revistei La Revue, d-nul Cabanes invocând nişte noi documente arată că dezastrul suferit de Napoleon la Waterloo, .se daloreşte in mare parte indispoziţiei provocate de o stare momentană bolnăvicioasă. «Fără a tăgădui că Napoleon ar fi fost bolnav în ziua luptei dela Waterloo, nu credem că supărarea de care a suferit, oricât de dureroasă ar fi fost, să-i fi luat libertatea mintei necesară în asemenea circumstanţe ; şi totuşi nu vom pretinde că starea în care se găsea, şovăirile sale, lipsa de încredere în sine, n’ar fi fost fără să influenţeze asupra sfârşitului bătăliei». . In Revue de synthâse historique N-rul pe Februarie d. profesor A. D. Xenopol începe un interesant articol asupra Imaginaţiei In Istorie. In prima parte a articolului, profesorul Xenopol în 5 concise capitole examinează rolul imaginaţiunii în creaţiunile artistice, în viata practică şi în ştiinţă. Chestiunea cu care inchee această primă parte şi pe care promite a o desvolta în numărul viitor, este dacă contribu-•ţiunea imaginaţiunii în istorie este de natura imaginaţiei artistice sau posedă caracterele imaginaţiei ştiinţifice. In numărul 3 din Historische Zeitschrift d-1 profesor Xenopol A. D. vorbind de lucrarea d-lui Bernheim asupra Metodei istorice şi Filosofia istoriei publică un foarte interesant articol asupra metodologiei şi caracterului ştiinţific al istoriei sub titlul Zur Loglk der Geschichte. D. MauriciuLaic publică in „Revue bleue“ din 10 Aprilie 1009 un interesant articol cu titlul: Politica austro-germană m Balcani. Autorul arată cum profitând de slăbiciunea unor state — a Rusiei bună-oară' — şi de indiferenta sau interesele altora, Germania şi Austria au căutat să-şi întărească situaţiunea lor şi să devie nişte puteri care să atârne greu in cumpăna echilibrului european. Germania a urmărit întinderea influentei sale în Orient; în acest scop ea a împins pe Austro-Ungaria să dea lovitura cu Bosnia şi Herzegovina, asigurând-o de sprijinul său. Pe de altă parte şi-a impus autoritatea sa fată de Rusia făcând:o «prin dulci presiuni» să consimtă la anexarea Bosniei; singurul mijloc de a se exclude isbucnirea unui răsboi sârbo-austriac. Apoi întărirea flotei Sale a fost de natură de a servi Germaniei ca o armă preventivă în contra Angliei, mul-ţiimindu-se, în ceeace priveşte Franţa, de a-i acordă mici satisfactiuni în chestiunea Marocului. Prin aceste mijloace recunoaşte autorul acestui- articol, «Europa apare actualmente scindată în două grupe, dintre care unul dă dovada unei trăinicii de neînvins pe când coe-siunea celorlalte lasă din nenorocire de dorit». Dar chestiunea nu e pe deplin aplanată. Slavii nu sunt de loc mulţumiţi de combinaţia austro-germană; englezii sunt chiar îndârjiţi că au fost aşa de uşor puşi la rezon. Francezii de asemenea au cam început să iasă din indiferenta lor. De aceea e de temut că ziua de mâine ne va oferi surprize, având mai ales în vedere şi turburările din imperiul otoman care vor tentă poate pe vreunul din puternicile State de a interveni pentru a-şi încerca autoritatea. In N-rul 24 al Jurnalului de medicină din Paris d. Eminanuel Clnmvelot într'un articol Babesiorele propune o nouă denumire maladiilor rezultate din semţiunea microorganismelor Babesia descoperite de profesorul nostru V. Babeş încă din 1888 şi mai târziu studiate de doctorul Staicovici. X. & Y. A apărut Studii Filosofice jle sub direcţia D-lui C. llu-dulescu Molru Voi. II Fasc. 5 cu următorul interesant şi bogat sumar: . Ion Petrovici: Atomismu' filosofic. C. Antoniade: Filosofia lui Henri Bergson 11. I. GhibânescuPartea educativă în învăţământul secundar. Eugen Pom: Psihologia şi Cutremurul din Messina. Dino Provcnzal şi 1 Cutremurul din Messina : Insemnă- Luigi Parmeggiani / rile unor salvaţi. Comunicări Dr. I. Iacobovici: Turburări psihice în urma unei fracturi cu înfundare în regiunea frontoparietală stângă. Dr. Petre Bemfeld: Clinica psihiatrică a Prof. Kraepelin-Bibliografii : O ediţie franceză a Elicei lui Spinoza (A. Şt. G.); Pragmatismus de W. James (D. R.) L’optimisme de Scho-penhauer de St. Pzewuski (M. I. M.) Redac(ia Bucureşti Bulev. Ferdinand 55 Preţul L. 1.50. De vânzare Ia principalele librării Bibliografii Dr. M. Beci:, Unire şi frăţie, predică Bucureşti 1909. Benedetto de Luca. Limbele străine la congresul dela Cra-ioya Buc. 1909. I. Cuvăncscul, Demnitatea unui ministru sau cum’ scade prestigiul autorităţii publice. Buc. 1909. Preţul 50 bani. Emil Slaicu, Note şi impresiuni cu privire la ţara Lytiriei Buc. 1909. Tipografia Carol Gdbl. Ing. Marcel Pom, Situaţia industriei noastre de metal (Extras din Revue du Petrole 1909. A APARUT TMOMA.S CARLYLE de C. ANTONIADE doctor în filosofie -- 3?i-eţ.ul lei îi — De vânzare la principalele librării. NOUA revista română 35 CEST1UNI ACTUALE IX CESTIUNEA STUDENŢILOR 'UNIVERSITARI ' Asupra felului cum îşi organizează, studenţii, universitari viaţa lor de toate zilele, în afară de timpul cât sunt ocupaţi cu ascultarea prelegerilor, atât autoritatea şcolară, cât şi din nenorocire, însăşi studenţii trec cu multă uşurinţă. După indiferenţa pe care o arată autoritatea şcolară ar trebui să credem că felul cum îşi organizează studentul vieaţa sa, în afară de Universitate, este fără influenţă asupra educaţiunei acestuia; şi ar trebui să mai credem încă, judecând după indiferenţa pe care o arată foarte mulţi studenţi în această cestiune, că şi în sufletul studentului anii de Universitate nu deşteaptă vre-un sentiment deosebit, decât poate pe acela al nerăbdărei,— şi anume de a-i vcdeîi trecuţi anii aceştia odată mai repede.... Aceasta este o greşeală pe care ar trebui să o regrete toată lumea, cât mai curând. îmi parc că regretul începe să se simtă de pe acum în rândurile studenţilor. Manifestările lor din vremea din urmă îmi dau această convingere. I-am văzut în cursul stagiunei teatrale din iarna aceasta, aplaudând cu frenezie scenele de viaţă studenţească din Heidelbergul de altă dată. Zilele acestea când au jucat în beneficiul societăţii lor o piesă de teatru, au ales o piesă în care să descrie tot mediul universitar. Altă dată ar fi ales, în cazul cel mai bun, o piesă din repertoriul clasicităţii eline. Apoi în întrunirile lor intime revine din ce în ce mai des întrebarea dacă ar fi bine să se adopte un semn distinctiv pentru studenţi, întocmai cum au studenţii germani. Este vorba şi de un viitor congres studenţesc în care, după cum îmi afirmă cu încredere unul dintre dânşii, ' trebue să se curme odată cu viaţa aceasta plină de anarhie, şi să se dcâ o organizaţie corpului studenţesc.... Este timpul, în adevăr. Starea actuală nu trebue să mai dureze din momentul ce avem convingerea că poate fi înlocuită cu una mai bună. Şi îndreptarea nu o aştept dela autoritatea şcolară. Ar fi clTar rău ca autoritatea şcolară să ia iniţiativa unei schimbări. îndreptarea trebue sa vie dela studenţii însăşi, fiindcă numai atunci ca este durabilă şi este de folos. Studenţii au pus în discuţie propunerea de a se adopta un semn distinctiv în uniforma lor, în tocmai cum îl au şi studenţii germani. După părerea mea, această propunere ar trebui adoptată. Ea nu dă o soluţie definitivă problemei noastre, dar indică un mijloc prin care se va ajunge mai uşor la soluţia dorită. îmi permit să viu în ajutorul studenţilor, cari vor susţine o asemenea propunere, cu următoarele consi-deraţiuni: Semnul distinctiv pe care va fi să-l adopte studenţii în uniforma lor, nu trebue socotit ca o podoabă de vanitate, ci el este simbolul unui angajament pe care şi-l iau studenţii de a se controla pe viitor mai riguros în conduita lor. Studentul trece astăzi anonim în mijlocul societăţii. Anonimatul acesta favorizează sentimentul lui de libertate, este drept, dar favorizează în acelaş timp şi indulgenţa către sine însăşi. Acela ce se ştie neobservat, are mai puţine motive de a se controla. Semnul distinctiv din uniformă înlesneşte tocmai acest control, în dauna senlimeutului de libertate poate... Dar sentimentul de libertate se poate uşor câştiga mai târziu, pe când deprinderea de a se controla nu se mai câştigă vreodată, dacă nu s’a câştigat la timpul când trebuia. Pe deprinderea de a se controla pe sine însuşi, se sprijină, cum ştim, educaţiunea caracterului. Studentul anonim este expus să imiteze mai uşor exemplele de conduită rea din jurul său, căci calitatea de student, ţine o prea scurtă durată de timp pentru a putea trezi în sufletul celui ce o are un sentiment puternic de distincţiune; semnul din uniformă însă, cascheta în culori, cocarda sau eşarpa. trezesc mai curând acest sentiment nu direct, ci indirect pin sugestiunea czercitată de oamenii de distincţiune din jurul studentului. Studentul ştiindu-se recunoscut, se ambiţionează să corespundă ideei pe care şi-o fac aceştia despre el. Semnul din uniformă este ca o sentinelă pe care onoarea ne obligă să o apărăm: el însuşi nu dă o nobleţă sufletului celui cc-1 poartă, dar sugerează celor ce-1 văd ideia că purtătorul este un suflet nobil: şi această sugestiune poate mult; poate tot. Care armată îşi lasă sentinela la voia soartei ? Care student nu se va simţi obligat să respecte simbolul pe care îl afişează în vederea tuturor? ■ Apoi mai mulţi studenţi în grup, când rămân anonimi în mijlocul societăţii, n’au o moralitate superioară fiecărui student în parte, ci mai curând inferioară. Un' grup de studenţi însă în uniformă manifestă cu totul alt suflet. Indulgenţa faţă de coleg dispare când purtarea lui periclitează prestigiul grupului. In grup, pot fi studenţi, ce-i drept, şi când sunt anonimi, dar atunci grupul nu este vizibil şi pentru alţii... Este puternică suggestiunea care te cuprinde, când te ştii observat ca grup! Pe aceasta nu o cunosc studenţii noştri, şi cu toate acestea ea constitue pârghia cea mai eficace pentru ridicarea nivelului lor moral. A te face de bună voie să fii arătat cu degetul, este de sigur o pornire sufletească puţin lăudabilă, dacă scopul urmărit este să-ţi satisfaci numai vanitatea; dar când scopul urmărit este să te supui controlului tuturor şi înainte de toate controlului tău însuţi, atunci aceasta nu mai este o pornire puţin lăudabilă, ci este o pornire de curaj. Studenţii cari au • convingerea că îşi pot impune o asemenea conduită consequentă şi morală, n'au decât să încerce : vor avea surpriza atunci să găsească în ochii celor din jurul lor nu surâsul dc batjocură, ci o privire de admiraţie pe care ei n’au cunoscut-o încă. Să facă ci numai încercarea! Dar să facă încercarea numai aceia cari au convingerea că vor putea să continue. ' * * * NOUA REVÎSTĂ ROMÂNĂ 36 Dar sunt şi obiecţiuni. Sunt negreşit, şi tocmai din acelea puternice, cum ştie să le iscodească românul, când este să scape de o obligaţiune.... întâia, de ordine înalta umanitară : portul uniformei întreţine sentimentul de servilism! In uniformă, studentul nu se simte liber. Nu se simte liber de ce ? Care este stăpânul care ameninţă să aservească sufletul studentului? Angajamentul ce şi-l ea el însuşi de a se purta corect pentru a face onoarea simbolului ales? Onoare celui ce are curajul să alerge după aşa stăpân ! E drept că proverbul popular zice : alerg după stăpân, dă Doamne să nu găsesc. A doua obiecţiuue, de ordine patriotică: portul uniformei ar însemna să măimuţărim pe germani! Se înţelege, este o mare ruşine pentru noi, Românii, să maimuţărim pe germani! Dar de fapt îi maimuţărim noi pe germani ? Se leagă portul uniformei de student aşa de intim de firea poporului german, în cât împrumutarea acestui port şi de studenţii altui popor ar însemnă numai decât o maimuţărire? Dar atunci să încetăm şi cu portul nostru al oamenilor maturi, «portul nemţesc » cum îi zic ţăranii, pentru a deveni neaoşi şi originali. -In' definitiv, germanii să nu fi măimuţărit şi ei pe alţii ? De ce le—am recunoaşte numai lor dreptul de prioritate ? . O singură obiecţiuue serioasă rămâne, dar pe aceasta nu o putem spune noi, ci trebue să şi-o spue, dacă există, numai ei, studenţii între ei, şi pe şoptite : lipseşte curajul. C. RAdulescu-Motru INFLUENŢA CULTUREI FRANCEZI-: IN ORIENT — Un articol al profesorului A. Leroy Beaulieu — Sub impresiunea vie a imperializmului cotropitor» sub care se desfăşură ultimele evenimente de seamă din Orientul Europei, profesorul Leroy Beaulieu într’un articol apărut în ultimul număr al publicaţiunii Re-vue des deux mondes. — La langue frangaise et Ies recolutions de l’orient — plin de un legitim patrio-tizm — încearcă să arate că dacă Franţa prin politica ei desfăşurată în ultimul timp a putut să .lase a fi «distanţă pe terenul comercial, industrial, maritim etc., nu numai de puteri vechi ale ei rivale, dar şi de «puteri parvenite», totuşi îşi menţine dreptul de putere mondială şi are o sfântă datorie, de a păstra moştenirea trecutului, contribuind la a menţine şi desvoltâ influenţa morală şi materială pe care a avut-o limba şi spiritul francez în trecut, având încă dreptul chiar la o serioasă influenţă culturală în Europa. Revoluţiunile petrecute în ultimul timp în situaţiu-nea unor state din Orientul Europei — între care e şi România amintită — fiind de natură a deschide popoarelor respective orizonturi de viaţă nouă fac pe d-1 Leroy Beaulieu să întrevadă viitoare împrejurări favorabile pentru răspândirea culturei franceze în aceste părţi. Chestiunea aceasta a fost pusă încă din 1903 de sociologul rus J. Novicow în lucrarea sa «L’Expansion de la nationalite frâng ai se. Coup d’oeil sur Vavenir — sprijinită de Ferdinand Brunetiere prin articolul Vue apologie de la langue frangaise publicat în Revue des deux mondes (1 Iunie 1903) şi în 1907 reluată din nou de Novicow prin articolul La langue auxiliare au groupe de civilisation europeen (Revue des deux mondes. 1 Dec. 1907. Nu vom intra în examinarea acestei chestiuni — de mare importanţă, de altfel — ci vom căuta să arătăm cari sunt temeiurile cari îndreptăţesc frumoasele aspi-raţiuni de viitor ale d-lui Beaulieu. 1. Ceeace împinge popoarele diii orient către .cultura franceză, zice d-1 Beaulieu, este nu atât simpatia pentru Franţa, cât «sentimentul propriului lor interes, un fel de instinct naţional. Popoarele de pe malurile Dunării ameninţate de curentul german care se exercită din ce în ce mai puternic pe diferite terenuri în peninsula balcanică, cearcă .«a-şi întări naţionalitatea în contra încălcărilor ger-manizmului». Neputând totdeauna să se apere pe terenul economic, ele se sforţează să-şi menţină sau să-şi recucerească independenţa nu numai pe terenul politic, dar şi pe aşâ numitul teren al culturei. Pentru a-şi asigură mai bine independenţa politică şi autonomia lor naţională caută a înlătură de pe frunţile lor, fără a izbuti în totdeauna, orgoliosul jug al greoaiei culturi germanice, născocind mijlocul de a se sustrage ca dela un fel de sclavie intelectuală. Neavând în propria lor fire, în tradiţiunile uneori pe jumătate şterse de secole, în civilizaţiunea prea tânără încă sau prea puţin originală, în literatură de'eri născută sau reânviată, în limba cu orizont mărginit, cu ce să reziste presiunei influenţelor- germane şi să contrabalanseze greoaia cultură a nordului, sunt constrânşi pentru a se emancipâ de tutela sa să caute un punct de sprijin la străini într’o civilizaţiune, o limbă, o literatură; destul de vii şi destul de puternice pentru a ţine piept forţelor intelectuale ale nordului germanic, şi tot deodată destul de clare şi destul de umane pentru a fi accesibile generoaselor sforţări ale popoarelor tinere»-. • Acesta este mobilul care a provocat şi alimentează curentul Panslavist, destul de puternic în ultimul timp. Totuşi limba rusă admisă ca o limbă intermediară în lumea slavă cu toată bogata sa literatură este încă prea tânără în ştiinţe şi în cultură chiar, prea novice şi prea nesigură în politică şi în regimul constituţional pentru a oferi popoarelor în ferberea crcşterei şi geloase de emancipare, puternica hrană modernă de care are nevoe robustul lor apetit . De aceea toate popoarele slave ale orientului se întorc spre cultura franceză, Tutulor celorlalte popare vecine slavilor: Unguri, Români, Greci clara limbă franceză le apare nu numai ca un instrument de emancipare, dar şi de cultură umană şi naţională totdeodată, Cea ce le atrage spre limba franceză nu e o fantazie pasageră sau o vanifate nqsocotită; ci este conştinţa însăşi a trebuinţelor lor naţionale, legitima dorinţă de a se liberă'de cotropi-rele unei culturi străine care, cuccrindu-i şi asimilân-du-i ar riscă să-i desnaţionalizeze . Geace este pentru orientul Europei, curentulpangerma-nist, este în lumea poparelor musulmane ale .Asiei şi, NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 37 chiar ale Africei şi între popoarele Americei latine, curentul de cucerire anglosaxonă. Şi aici tot cultura franceză e salvatoarea individualităţilor naţionale. 2. Politica dezinteresată pe care a făcut-o Franţa în orient, de atâta timp, faţă cu ambiţiunile cuceritoare ale vecinelor noştri, i-a câştigat multe simpatii între popoarele balcanice. * * Pentru a învedera şi mai mult temeinicia observa-ţiunilor sale, D-l Leroy Beaulieu examinează mai de aproape la toate popoarele balcanice, dezvoltarea sentimentului naţional în luptă cu orice tendinţe de asuprire şi încearcă a arăta înfrângerile ce le crede fireşti să le sufere cultura germană în orientul Europei. Din această înfrângere crede că cultura franceză nu va putea decât să câştige. Ungurii,popor vccluuşi tânăr în acelaş timp, mândru de îndepărtatele sale amintiri şi de viguroşii săi strămoşi, trăgându-şi forţaşi încrederea din depărtatele sale tra-diţiuni, popor cu structură încă aristocratică, iubitor a dâ ca temei a revindccărilor sale, prezente şi viitoare, drepturile imprescriptibile ale Coroanei Sfântului Şfefan», sunt foarte doritori de a şterge pretutindeni de pe pământul unguresc urmele lungii dominaţiuni germane, simbol al supremaţiei străine. Ne minunăm uneori de grija pe care o pun de a şterge de pe monumentele lor, de pe pieţe, străzi, gări şi drumuri de fier, cuvintele şi numele germane; suntem tentaţi,.ca străini, mai familiari cu limba lui Goethe decât cu acea a lui Petofy, să taxăm această goană contra a ceeace e german de naţionalizm strâmt şi meschin. Ne pare prea puţin liberal ca, într’un oraş mareea Budapesta, unde aproape toată lumea înţelege ■ germana să nu se tolereze nici teatru, nici şcoală germană. Pentru a continua să fie în legătură cu Europa, UnT gurii trebuesc să se servească de un instrument altul decât limba lor naţională şi acesta nu poate fi decât limba franceză care nu numai că a avut o mare influenţă în redeşteptarea popoarelor şi mai ales a poporului maghiar,—dar astăzi continuă a fi îmbrăţişată cu multă simpatie şi cu mult interes, în acelaş timp. Sârbii şi Bulgarii, popoare de ţărani, nu au nici o veche nobilime, nici o nouă'şi bogată burghezime, abea dacă posedă astăzi o clasă mai înaltă. Inteligenţa, cum zic ei imitând pe Ruşi, intelectualii, cari formează capul unei naţiuni, nu fac decât să se ridice din massele populare; cum ar putea să aibă ei această cultură rafinată tradiţională şi ereditară, care se întâlneşte adesea la fraţii lor din Rusia sau la vecinii din Ungaria şi România?: Totuşi numărul tinerilor sârbi şi bulgari cari îşi completează studiile în Franţa se măreşte din ce în ce. Serbia atât de viu ameninţată în existenţa sa naţională prin anexarea Bosniei şi Ilerzegovinei, simte destul de puternic roadele binefăcătoare» nu numai ale cul-turei germane, dar mai ales ale prietenoasei şi proteguitoarei politici austriaco. Cu cât e mai ameninţătoare presiunea politică sau economică exercitată asupră-le dela Nord sau dela Est, cu atât mai mult cultura lor naţională, sufletul poporului au nevoe de a fi apărate contra seducţiunilor sau contra încălcărilor culturei străine. Pentru a nu fi dominaţi sau desnaţionalizaţi, în inteligenţa şi în fiinţa lor intimă de orgolioasa cultură germanică, Sârbii, formaţi la şcolile Austriei şi Germaniei sunt cei dintâi cari să simtă că le trebue, în afară, un sprijin capabil de a contrabalansa cultura germana; şi acest sprijin, cea mai mare parte recunosc că nu-1 pot găsi decât în libera cultură franceză.» Bulgarilor nu le e de ajuns că şi-au proclamat şi li s’a recunoscut independenţa şi regalitatea; pentru a o asigura şi a o întări, vor să-şi fortifice în toate domeniile naţionalitatea şi să o emancipeze în acelaş timp de urmele pe cari le-a putut lăsa jugul secular al Stam-bulului sau al Bizanţului. Poporul bulgar vrea să se «desorientalizeze» să se modernizeze şi cum pentru această dublă sarcină, simte că îi trebuesc conducători sau profesori, preferă să-i caute acolo unde nu are nimic de temut, de unde nu i-au venit nici odată decât sfaturi de libertate şi vorbe de prietenie». Şi aceasta nu e decât Franţa. Vorbind despre România, profesorul Beaulieu constată că limba franceză e mult mai răspândită şi literatura mult mai gustată ca în ţinerile state slave — s limba franceză este în România semnul unei bune educaţii, cheia care deschide saloanele societăţei înalte —şi afirmă că dacă vom îngădui mult încă influenţa germană, vom avea să suferim mai târziu însemnate atingeri a vieţii noastre naţionale. Speranţa d-lui Beaulieu este că, devenind liberi am devenit un popor cu individualitatea noastră proprie, avem sentimentul latinităţii noastre bine definit şi nu vom întârzia să ne • căutăm salvarea adăpându-ne din izvorul culturei latine- Pe Greci, de asemenea îi îndeamnă d-l Beaulieu în scurte cuvinte dacă vor să iasă din izolarea lor etnică, să ia din Franţa adevăratul sâmbure al civilizaţiunei moderne. * ic * Dacă în decursul secolului XIX în Turcia limba franceză a avut preponderenţa aşa de mare în cât nu numai că în şcoalele germane şi engleze se reclama predarea ei, dar chiar jurnalele engleze simţeau trebuinţă ca în corpul lor să îngădue coloane scrise în limba franceză, ultimele evenimente din Turcia, groaznicele, zbuciumări pentru o viaţă 'nouă, dar totuşi naţională -ale tinerilor turci, inspiră oarecare îngrijorare profesorului Beaulieu, în privinţa viitorului limbei franceze. Deşi promotorii revoluţiunii otomane în mare parte sunt elevii Franţei şi proclamă loial că în limba noastră, în universităţile Franţei, în colegiile sau şcoalele noastre din orient, în cărţile sau în jurnalele noastre, în contra tutulor vexaţiunilor censurei şi persecuţiuni-lor poliţei, au stors noutăţile îndrăzneţe, ideile emanci-patoare cu care se laudă că vor reînoi vechiul orient; Franţa a fost patria inteligenţei lor; în franţuzeşte, imitându-ne, au învăţat să bâlbâească aceste cuvinte de libertate, egalitate, progres, până acum aproape necunoscute în orient; dela revoluţiunile noastre au împrumutat generoasele şi une ori amăgitoarele formule pe 3» NOUA REVISTA ROMANĂ cari vor să le înscrie pe steagurile Islamului şi cu cari îndrăznesc să creadă că îi vor dâ glorie şi putere;—; totuşi aceşti tineri otomani «fiind turci şi pretinzând să rămână turci, vor vot să facă limbii lor naţionale» asiaticei lor idiome turanice, scricrei lor semitice împrumutate din arabă, un loc din ce în ce mai mare în învăţământ, în bancă, în afaceri ca şi în guvernământ şi în administraţie şi astfel se poate ca în loc ca prin revoluţia turcă să fie stimulată expansiunea limbei franceze ea sa. fie, sau să pară, mai curînd oprită. . Că va fi o poziţiune destul de critică atât pentru naţionalităţile din imperiul otoman, cari nu ar voi să admită şi să întrebuinţeze ca limbă oficială a statului, limba turcă cât şi pentru statul constituit, care va lupta pe toate căile şi va uzâ de toate mijloacele pentru a o impune, şi că de aici pot să izbucnească conflicte destul de îngrijitoare, este afară din orice îndoială. Precum însă promotorii prefacerilor din Turcia în toate revendicările lor luptă pentru europenizarea imperiului, civilizarea otomanilor, adaptarea lor la cultura occidentului nu se va putea face fără întrebuinţarea unei limbi care să-i pue în legătură cu ideile şi principiile civilizaţiei moderne. Franţa n’are pretenţiunea, zice d-1 Beaulieu de a crede că Turcia nu poate să aibă alţi preceptori ai civilizaţiei occidentale decât pe francezi, «în sforţarea lor de desro-bire şi de educaţie europeană, Turcii sunt liberi să-şi aleagă profesorii dar crede d-l Beaulieu că limba franceză este pentru Turcia alimentul substanţial de care nu poate să se lipsească, fără să lâncezească şi să piară, Ceeace a fost pentru Japonia insulară limba engleză, conclude d-sa. trebue să fie franceza, limba regină a Me-diteranei, pentru Turcia. Chestiunea răspândirei cât mai adânci în massele poporului musulman a principiilor pe cari se bazează noua organizare a imperiului, chestiunea luminării şi cultivării poporului prin şcoală, sunt punctele dela care depinde realizarea aspiraţi un ilor şi idealurilor junilor turci. Dar cum organizarea învăţământului ar costa sume de bani considerabil de mari, pe cari noul regim turcesc nu le-ar putea procură fără sporirea impozitelor şi eo ipso fără a deveni mai mult odios contribuabililor prin obligaţiile la cari îi impune, Turcia e menită a lăsă încă un timp oarecare colegiilor fundate de Europeni, sarcina luminării poporului. In acest chip trebucsc îngăduite poate încă mult timp şcoalele laice şi congreganjste franceze — mult bănuite de proselitism catolic — şcoalele germane, engleze etc. cari într’o marc măsură şi cu mari sacrificii, conlucrează la ridicarea imperiului musulman. Deosebirile ivite în ultimul timp între şcolile laice şi. şcolile congreganiste fac ca până la un punct să scadă influenţa franceză în Turcia. Străinii totuşi, încliee d-l Beaulieu, sunt mai mişcaţi de analogii decât de opoziţii. Acestor popoare — din orient — mult timp amuţite la umbra unui despotizm înăbuşitor, aceste două Franţe rivale, noua şi vechea, apar, deopotrivă ca răspânditoarele spiritului nou, spirit de libertate şi de egalitate, spirit de progres şi de justiţie care se desprinde spontan din şcoalele franceze ca şi din însă-şi limba franceză-. CRITICA LITERARA D-na IZABELA SADOVEANU-EVAN şt M. SADOVEANU D-l M. Şadoveanu nu se poate plânge că a fost sau este un scriitor necunoscut. Critica s’a ocupat do dânsul în repeţite rânduri şi mai totdeauna în mod favorabil* . D-nii Maiorescu, lorga, M. Dragomirescu, Ibrăileanu» Sanielevici, Lovinescu, d-na Izabela Sadoveanu-Evan» în sfârşit, şi alţii, prin diferite reviste, şi-au spus părerea lor. Dintre toţi, d-na Izabela Şadoveanu, mi se pare, a vorbit cu cea mai multă căldură. Studiul său, dela început şi până la şfârşit, îţi dă impresia unei lungi novele sentimentale. Mulţi cetitori, sunt sigur, nu vor fi simţit nici pe jumătate, în opera lui Şadoveanu, impresiunile pe cari le-a încercat scriitoarea de care ne ocupăm aici. Şi vina, fără îndoială, trebue să fie de partea cetitorilor,—căci ce e răspunzătoare d-na Izabela Şadoveanu, dacă aceştia sunt mai puţini impresionabili decât dânsa. Se pot găsi totuşi oare cari circumstanţe uşurătoarc şi pentru cetitori. Aceştia ar putea invoca motivul că d-na Izabela Sadoveanu-Evan e o femee, şi că prin urmare chiar dacă ar fi tot aşa de inteligenţi ca şi Evan, le-ar fi greu, dacă nu imposibil, să simtă cum simte dânsa. Fcmeea, într’adevăr, nu exprimă decât foarte rar percepţiunea primă, lovirea directă a obiectului, ci numai sentimentele, durerea sau plăcerea ce redeşteaptă acea lovire. La dânsa percepţiunea se transformă imediat în sentiment, caro creşte, se întinde şi ia proporţii covârşitoare din prima clipă, aşa încât ea ne dă mai mult resonanţa percepţiunii, decât percepţiunea însăşi. Jules Leinaître ne dă un exemplu bine ales, de cum procedează o femee în redarea im presiunilor. Trecem „pe sub un arbore în care cântă o pasăre.. Femeile, mai toate, vor scrie: «Pasărea cântd'jiesel în frunziş... Ceeace se exprimă prin această frază nu este primul moment al percepţiunii, ci ultimul. S’a descompus întâi percepţiunea, s’a despărţit,, s’a deosebit aceea a auzului şi aceea a vederei; s’a pus deoparte frunzele, de cealaltă cântecul pasărei, deşi în realitate s.’a perceput în acelaş timp şi frunzele şi cântecul. Dar nu se bpreşte numai aici: După ce a analizat percepţiuiiea primitivă, ea caută a exprima mai ales sentimentul plăcerii -ce a produs, şi va scrie: pasărea cântă vesel !)» Omul este mai apt de a prinde şi exprima percepţiunea în clipa în care se produce, înainte de a se „descompune şi de a se preface în sentiment. El caută cuvintele cele mai potrivite pentru a reda cetitorului obiectul însuşi — nu impresia deşteptată de obiect —, aşâ cum l-a văzut el, cu simţirile sale şi cu temperamentul lui particular. El se urcă aşa zicând, până la punctul de plecare al impresi inii, pe care vrea să nc-o provoace prin viziunea directă a obiectului, iar nu să ne-o redea ca un ecou al itnpresiunilor sale proprii. Femeile par neapte pentru acest fel de lucrare. In exemplul lui Lcmaître, scriitoarea a fost presupusă că 1) Lcs Contemporains. l-ere serie. NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 30 , va zice: ;pasărea cântă vesel*. Calificativul aici e cu totul subiectiv. O altă fenice, sau tot aceea, dar în alte dispoziţii, va scrie desigur: «pasărea cântă trist». Im-presiunilc ei au fără îndoială ca punct de plecare atingerea cutărui sau cutărui lucru real; numărul şi felul acelor impresiuni e determinat însă mai mult de împrejurările interne, de dispoziţia sufletească în care se găseşte. Un scriitor va căuta totdeauna să exprime impresia originală, neschimbată, aşa cum i s’a prezentat lui în realitate, în prima clipă, ca percepţie directă, el va‘scrie deci scurt şi simplu: «Pasărea cântă». . * * * Pentru d-na Izabela Sadoveanu, pasărea din arbore nu cântă nici vesel, nici trist — ci duios. Un cuvânt pe care noi, Românii, îl înţelegem foarte bine, dar pe care, pentru a-1 explica unui străin, trebuie să recurgem la perifraze, să-i spunem, că duios înseamnă un amestec de bucurie potolită şi de tristeţă, de unde se desprinde o emoţiune puţin violentă, însă pătrunzătoare şi prelungă. în ioc- ,de a- trece pe sub un arbore în care cântă o pasăre, să ne închipuim că d-na Iza-bela Sadoveanu intră într’o bibliotecă şi că începe a răsfoi volumurile lui M. Sadoveanu. Ea va fi impresionată în prima linie de suferinţele femeei. Suferin ţele mătuşii Anghelină, ale Anicăi Rădoiului, ale preotesei Mărioara mai cu seamă, o vor face să scrie: «Unul din aspectele cele mai dureroase şi mai dramatice ale vieţii dela ţară, e fără îndoială viaţa femeii «în căsătorie. în căsniciile bune, acelea în care femeia «se priveşte ca o nevastă cu noroc, sunt totuşi dureri fără nume prin care trece trupul şi sufletul femeii». Aici suntem cu totul de acord cu d na Sadoveanu. Femeia, nu ştiu de ce, întotdeauna inspiră mai multă compătimire! Pentru o femeie şi un bărbat, egal izbiţi de o nenorocire, mila noastră nu va fi nici odată la fel. Ea va fi pururea mai mare pentru femee. Aprecierile pe cari le face d-na Evan asupra feţei acesteia din opera lui Sadoveanu, le găsesc drepte şi întemeiate. în alte părţi însă, d-sa pune o mulţime de lucruri frumoase, pe cari ceilalţi critici nu le-au putut descoperi. Iată de pildă cum apreciază d-sa romanul Floare ofilită: O pagină după cum se vede din istoria veşnică a omenirii, trăită sub ochii noştrii într’un colţ de lume necunoscut, în suflete simple şi umile: reintrarea treptată a unei căsnicii noi în făgaşul comun, durerea cu care se stinge în suflet lumina tinereţii şi se ofileşte floarea viselor şi a poeziei, cu care ne îndrumă, murind în fiecare clipă, spre veşnicia morţei şi a necunoscutului... Felul subiectului şi mai ales factura romanului care ese din obişnuit au surprins opinia publică iar romanul, cel întâi care să merite acest nume în Uter aiura noastră, cu toate calităţile şi frumuseţile sale, a fost o operă nesocotită de critică... Trebue să recunoaştem totuşi că e o putere de talent deosebită aceia care a putut însufleţi acest colţ de lume mort, care a putut deşteptă interesul nostru pentru viata ce se scurge în căsuţele rare ce-par căzute în amorţeala unei veşnice aţipeli pe marginea drumului* Aici, pentru d-na Sadoveanu, «pasărea cântă duios». Să vedem acum, cum cântă ea pentru un om. Dar mai întâi să arătăm în câteva cuvinte cuprinsul acestui roman, ca să ne putem înţelege mai bine. Floare ofilită este un roman social. In el-se descrie atmosfera unui mic orăşel — a Văşcanilor, în care se scurge monoton viaţa micilor funcţionari dela primărie, dela judecătorie şi a câtorva bătrâni pensionari. După cum viaţa unui sat se concentrează în Crâşma lui moş Precu, tot aşâ viaţa Văşcanilor se concentrează în băcănia lui Trifanov, care este oarecum inima, locul de întâlnire comun al tuturor orăşenilor mai răsăriţi. Un tânăr Vasile Negrea, după o copilărie destrăbălată, se întoarce în Văşcani, unde devine funcţionar şi se însoară cu o fată, — Ţinea, o fiinţă ca atâtea altele, nici frumoasă nici urâtă, dar bună gospodină şi iubitoare. Aceasta e Floarea ofilită. Vasile Negrea se înstrăinează cu încetul de nevasta sa, iar Ţinea, după o criză, înţelege că dragostea pentru dânsa s’a sfârşit şi că de acum încolo trebue să primească viaţa aşâ cum e, fără murmur. Acesta este scheletul romanului, pe care de astă dată omul — noi îl alegem pe d. Eugen Lovinescu — îl apreciază astfel: «Acolo (băcănia lui Trifanov) se, adună micile haimanale administrative şi petrec Cu vinul turnat de mâna rotundă şi mică a nevestei lui Trfanov. Petrecerile acestea n’au însă în ele nimic interesant, nimic semnificativ şi te miri de ce banalitatea aceasta ţi jse aruncă de odată în ochi. In ce te poate privi ? Nici nu te interesează, nici nu te mişcă.... Alături de această lume biurocratică, întinată în mici viţii, care n’au meritul de a fi mai mari, ni se dă câteva icoane de bătrâni, foşti funcţionari sau moşieri.... Aceşti bătrâni, sunt împreună cu respectabilele lor soţii, grozav de banali.... Bătrânii aceştia apar şi dispar în romanul d-lui Sadoveanu, fără a ne atrage privirea, printr’o vorbă, printr’un gest. Viaţa lor se încheie la hultoane, la cafea şi la preferans. Cugetarea lor se încheie la reflexii asupra vremii; vorba lor se mărgineşte la o repetiţie stereoteapă de: Ei brava, brava, asta îmi place! ». « Drama intimă ce se petrece în căsnicia lui Negrea, e foarte slab redată. Ea-se reduce la câteva momente, la câteva lacrimii,-după care vine liniştea resignată ce stăpâneşte pe Ţinea. Această mică floare ofilită s’a resignat prea curând. Ceea ce e mai neplăcut însă, e fondul cu totul şters şi larg schiţat, din care se desprinde drama. Din tot romanul nu se pot cita decât câteva pagini cu senzaţiile pe care le poate avea o tânără logodită şi ultima jumătate de pagină a cărţii, plină de’o filosofic duioasă şi foarte adevărată... încolo ro-mamll e lung şi neinteresant.1)» Să se noteze că d. Lovinescu e un critic fin, cu multe simpatii pentru Sadoveanu, găsindu-se prin urmare în aceeaşi atitudine faţă de autor, ca şi d-na Iza-bela Evan. Acesta este şi motivul pentru care am recurs la d. Lovinescu, părerile mele asupra lui Sadoveanu urmând a fi arătate mai pe larg, într’un studiu aparte, pe care-1 voi publica în Convorbiri critice. 1) Eugen Lovinescu. Paşi pe nisip. 40 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ Astfel fiind lucrurile, cum se face de este o aşa de mare deosebire între părerile d-nei Sadoveanu şi ale d-lui Eugen Lovinescu ? Cum se face că acei bătrâni banali, cari apar şi dispar fără a atrage prin ceva, prin-tr’o vorbă, pe d. Lovinescu, reuşesc totuşi să arunce pe d-na Sadoveanu într’o stare de melancolie, de pare că şi «pendula bate clipele mai rar şi sună ceasurile cu glas tremurător, când urmărim gesturile tacticoase ale bătrânilor, ce joacă preferans seara, în odaia cu mobile vechi lustruite, rechemând o clipă amintirile din mormântul trecutului şi lăsându-le apoi să recază iar în pacea uitării lui?» ’ • Motivul stă, cred, în faptul că d-na Izabela Sadoveanu nu reproduce impresia directă a lucrului văzut, ci mai mult resonanta din sufletul său. Bătrânul de » pildă, pentru d-sa, nu se poate desface de «amintirile din mormântul trecutului : şi aceste amintiri ajung atât de puternice, încât bătrânul, numească-se el conu An-drieş, sau conu Grigore, sau conu Alecu, îşi perde personalitatea, particularităţile sale caracteristice, pentru a fi înlocuit cu un simbol,—bătrâneţea, despre care d-na Sadoveanu ne va vorbi lung şi cu emoţiune, închi-puindu-şi cu tot dinadinsul că se ocupă de conu Alecu, Grigore sau Andrieş. Acest lucru i se întâmplă nu numai cu caracterizarea bătrânilor, dar şi cu caracterizarea celorlalte persoane. E procedeul d-sale favorit. De aici rezultă ade-seaori multă confuzie, pentrucă cititorul este îndreptat o clipă într-o anumită direcţie, pe care apoi scritoarea o părăseşte ca să apuce de alta, aşa încât, după un timp nu tocmai lung, cetitorul şi scriitoarea merg pe drumuri paralele, în loc de a merge pe unul şi ace-laş drum. Să dăm un exemplu. TI luăm din analiza pe care o face novelei Moara părăsită.. E vorba despre începutul unei lupte: «Personalităţile cp se desluşesc atât de bine în scenele duioase din clipele de răgaz în cari vin adieri de amintiri din viaţa dela vatra depărtată, fizionomiile vii din grupele ce glumesc în jurul focurilor, se şterg şi se topesc în marea aceasta de oameni, cu o dungă de întuneric sub cuşmele mari, eroul necunoscut şi obscur, căruia-i datorim existenţa noastră naţională1)». Cine este aici «eroul necunoscut şi obscur căruia-i datorim existenţa noastră naţională»? «Dunga de întuneric» sau «cuşmele mari ?.. Cetitorului i se prezintă un tablou, în care fizionomiile vii şi diferite din clipele de răgaz, se topesc într’o întinsă mare de oameni. Esenţialul aici este amestecul, acea topire a individualităţilor în clipa de a începe lupta, care şterge toate deosebirile. Cetitorul este lăsat în faţa acestui tablou, iar scriitoarea sare brusc în altă parte, la «eroul necunoscut şi obscur , pe care noi îl bănuim că trebue să fie poporul, sau «marea aceasta de oameni», — zicem că-1 bănuim, pentrucă din frază nu reese în mod desluşit. Cu alte cuvinte, dela nişte noţiuni pur estetice, ne pomenim dintr’o dată, fără pregătire, împinşi spre consideraţiuni de ordin social. Aceste salturi, se unesc uneori cu o prea mare îngrămădire de cuvinte pentru una şi aceeaşi noţiune, de unde rezultă ca o ceaţă deasă, care acoperă şi şterg'e ideea pe care vrea să o scoată la iveală. Intr’un loc întâlnim următorul început de frază: Din cele întâi scrieri cea ce surprinde e faptul că nimereşte just, dintr’o dată, instinctiv şi sigur1)...» Acest just, dintr’o dată, instinctiv şi sigur, nu cred să fie tocmai just, nici potrivit pentru o limbă cu pretenţia de a fi literară. Unele construcţiuni gramaticale, pe de altă parte, au ceva în ele, care-ţi dă impresia de o insăilătură stângace şi nefirească: «Moş Precu, care se duce acum cu mătuşa Anghelina la biserică şi cluc un trai liniştit în gospodăria lor cuprinsă, a fost totuşi călăul acestei fiinţe...». Fraza aceasta, în care întâlnim verbul mai întâi la singular, apoi la plural şi după aceea iar la singular, silindu-ne să unim şi să desfacem necontenit subiectele, nuni separe a fi un model demn de imitat. Un scriitor bun ar fi găsit, pentru aceeaşi idee, cu totul altă construcţie. Exemple de felul acesta se găsesc multe la d-na Sadoveanu. Din pricina generalităţilor care abundă în fiecare pagină şi a stilului său încărcat, greoi, fără întretăeri potrivite de repaos, adică fără un ritm lămurit, critica d-nei Sadoveanu ne lasă o impresie de vag, de ceva plutitor, care nu alunecă pe pământ, dar care nu se poate înălţa nici prea mult în sus. Critica, credem noi, nu e ţinută să dea asemenea impresii decât în mod incidental, când natura subiectului o cere, şi atunci încă cu rezervă, cu foarte multă rezervă, căci ea înainte de toate trebue să fie explicativă, adică să lămurească ceace este nelămurit, să descurce cea ce este încurcat, preschimbând emoţiune artistică în idee, în gândire cu înţeles, în judecată logică. Critica d-nei Szabela Sadoveanu am putea-o numi impresionistă-poporanistă. Calificativul de impresionist s’ar puteâ aplică la urma urmei, o ştiu, mai fiecărui critic, pentrucă nici un om nu se poate dezbrăcă cu totul de el însuşi, aşă încât să nu pună nimic dela dânsul, din persoana sa, în judecăţile pe cari le face. Reamintesc însă, că judecata literară este un raport între trei termeni: autorul, opera şi criticul. Ea poate fi rezultatul a ceeace pune autorul în opera sa, a ceeace pune numai criticul, sau a ceeace pune criticul şi autorul. Un critic va fi deci cu atât mai bun, cu cât va fi mal în stare să facă abstracţie de persoana sa, ca să poată judecă nepărtinitor şi lucrurile ce nu cad în sfera gustului său. D-na Izabela Sadoveanu, în ceeace ne-a dat până acum, nu a ajuns încă la această din urmă treaptă. D-sa ca mai toate femeile, este stăpânită de ideia de a încântă, a mişcă, a alină. «Tu faci pe cetitorii tăi mai trişti —scriă George Sand lui Flaubert—, eu vreau să-i fac mai puţin nenorociţi». lată o dorinţă pe care 9 întâlnim foarte des la d-na Izabela Sadoveanu, şi pe care deal-minteri o întâlnim şi la d-na Sofia Nădejde, şi la d-na Constanţa Hodoş şi la alte scriitoare ale noastre. D-na Izabela Sadoveanu înţelege viaţa numai când se scurge în picuri mărunte şi line, — izbirile, furtunile prea mari 1) Impresii literare p. 114. 1) Impresii literare p. 131. NOUA REVISTĂ ROMANĂ 41 o înspăimântă şi-i rătăcesc gustul, din care pricină d-sa va vedea brutalitate, acolo unde este poate adevărată putere. D-na Sadoveanu are intuiţia lucrurilor delicate, dânsa simte fiorul suferinţelor ascunse, a durerilor tainice, duioşia a ce a fost şi nu mai este. Când o bucată literară cade într’unul din aceste domeniuri, putem fi siguri că ne-o va desluşi pe deplin. • Această distinsă însuşire,:— datorită, probabil, elementului femenin — este adeseaori stricată de preocuparea poporanistă. Multe din producţiunile literare se găsesc neapărat în legătură şi cu chestiunile sociale, atunci, fireşte, amestecul poporanismului este la locul lui. A-l luâ însă ca punct de perspectivă în aprecierea tuturor manifestărilor literare, mi se pare o cale greşită El poate atunci să întunece acel bun simţ sigur şi pătrunzător, acea fericită stare sufletească, largă, deschisă care se cere unui critic pentru a putea înţelege-şi judecă- drept, nesfârşitele feţe ale frumosului. In ceeace priveşte pe d-na Sadoveanu, mai avem încă şi o bănuială. D-sa scrie la Viaţa Românească. Se ştie însăi ' că unii scriitori contribuc la reputaţia revistelor, şi că unele reviste coutribue la reputaţia scriitorilor. Poporanismul d-nei Izabela Sadoveanu — vorbim de poporanismul exagerat — ar putea foarte bine să fie un caz de conştiinţă, un fel de impunere tacită, de obligaţie morală către cunoscuta revistă, care i-a deschis dela o vreme coloanele sale. • Spuneam la început că femeile inspiră de obicei mai multă milă, că între un bărbat şi o femee, egal izbiţi de o nenorocire, compătimirea noastră pentru femee va fi pururea mai mare. Acelaş lucru se poate spune şi despre curiozitatea, interesul pe care-1 trezeşte cineva. O femee va fi totdeauna mai interesantă decât un bărbat, în condiţiuni egale. Unui scriitor de pildă, de valoarea d-nei Izabela Sadoveanu, prin urmare cu destule însuşiri literare, i sar fi putut întâmplă să rămână un ilustru necunoscut, şi pentru critică şi pentru public. Ceeace nu s’a întâmplat cu d-na Sadoveanu, şi e bine că a fost aşâ. ’ N. Em. Teoi-iari. LITERATURA IDEALUL... . După ce ne aşezarăm pe terasă, înfioraţi de siluetele mişcătoare ale plopilor, Giuglan cu privirea întunecată îşi începu mărturisirea, trăgând lung din ţigară. De mult rămăsesem aproape singur cu teancul de ziare şi reviste lângă mine. Nu mai puteam citi, mi-erau gândurile leneşe, pornite pe visare. Şi, privirea îmi alunecă în ploaia încetinită, perzându-se pe întinderea pieţei goale de-alung-ul căreia tremură reflexul felinarelor în nenumărate dungi luminoase, nesfârşite, ca nişte stâlpi enormi ai unui templu de demult. Şi închipuirea se desprinse uşoară, întraripată. Nu mai eram în stare să-mi dau seama ce eră cu adevărat şi ce nu, visiunea templului uriaş îmi prinse mintea de-a binele Şi cu cât ochii mi se perdeau mai adânc în labirintul acela de stâlpi înalţi, subtili, făuriţi par’că de cine ştie ce mare meşter, cu atât mi se deşteptă mai vie o amintire, punând stăpânire pe suflet. Se lămuri tot dintr’odată şi în suflet vibrară iarăş acordurile mistice ale orgei. Stăm rezimat de un stâlp, cu fruntea fierbinte lipită de marmura roşie ca sângele. Nu vedeam nimic, cu totul străin de puhoiul acela negru al mulţimei înge-nunchiate, lăsându-mi sufletul dus de vraja inuzicei. Şi par’că roşul acela însângerat al marmurei intră în mine şi-mi făceâ sângele să arză şi mai tare; iar acordurile orgei, departe de a mă potoli, mă cutremurară. Fără să-mi dau seama privirea mi se ■ aţinti într’o bancă, mă simţii de-odată fulgerat de o privire, zării o faţă albă catifelată, mâini diafane împreunate pentru rugăciune şi tot aurul unui păr isvorând de sub margenele unei pălării mari. Am înţeles neliniştea ce mă cuprinsese cu câte-va clipe mai nainte şi fascinat, nu mi-am mai putut desprinde ochii de pe copila îngenuchiată. ‘ Din vreme în vreme îi întâlneam privirea şi mă înfioram tot, ca în clipele când vream să-mi domolesc viscolul gândurilor, lipindu-mi fruntea de marmoră. La sfârşitul slujbei am aşteptat-o, am văzut-o bine. Cu atâta curiozitate, şi cu atâta grije se uită la mine că nu mai pricepui nimic. Mă tulburai şi mai mult şi fără voie adusei mâna la cravată, îmi strecurai degetele prin păr şi-mi simţii tot sângele fugind spre inimă. Am încremenit cu privirea răpită de silueta înnaltă, sveltă a acestei arătări ce mă făcu să-mi pierd cumpătul şi mă înfiorai din nou, simţii sângele suindu-mi-sc de astă dată la cap, isbucnind arzător sub fruntea învăpăiată. Mult mă jucasem cu iubirea, fără să mă prind nici odată Î11 laţ. Şi 11 ne ori vream, căutam să mă aprinz şi eu ca alţii, să iubesc şi eu ! Toate încercările rămaseră zadarnice.... Nu şi nu, trebuia să fiu rece, să biruie partea acea drăcească cc o avem cu toţii în su-fletj unii mai mult, alţii mai puţin. Unele credeau că m’au învins, că nvau scos din minţi, străvăzând printre versurile mele o patimă nebună, fără stavilă. Iar eu rece, în clipa întâlnirei, începeam să fac jocuri de cuvinte, lăsând să mă creadă nebun biata naivă. ' Turnam la pocsii şi scrisori de dragoste la câte cinci deodată, cu o îndemânare de Don Juan. Şi unele mă credeau, suspinau chiar, fără să ştie că eu râdeam cel dintâi de năzbâtiile mele. Şi n’o să uit nici «dată o mică convorbire prinsă în colţul întunecos al unui salonaş. Citisem tocmai nişte versuri într’un Cerc select şi eşisem puţin în balcon să mă răcoresc. Două inse, una oacheşe, alta blondă, mă căutau; se opriră aproape de uşe: — Mare poet! — zicea blonda. — Şi ce formă aleasă...—.împlini cealaltă. — Da să vezi ce scrisori îmi scrie... — Şi mie! — Cum, şi ţie? — E amorezat nebun de mine! — Şi de mine... Mi-am astupat urechile şi cum le-am văzut dispă- 42 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ rând pe o uşe, am luat-o repede pe cealaltă.. De atunci n’am mai făcut dragoste cu două prietene, în acelaş timp- Mi-a rămas însă îngheţul sufletului şi siguranţa mişcărilor, fără să mă prinz în capcană nici odată. Şi acum, aşa, dintr’o dată, m’am aprins în neştire şi mi-am perdut capul. Nu mai ştiu ce fac. Umblu ca un smintit de colo până colo, slujba am dat’o naibii, nu mă mai pot înţelege cu nimeni»... Giuglan îşi trecu mâna peste ochi, vrând să ridice par’că un văl după ei, aprinse o altă ţigare, şi dând drumul unui rotogol de fum spre lună, se uită la el cum se depărtează, cum se desface, şi cu privirea luată de alba vagabondă a nopţilor, urmă: «Ce să-ţi mai spun ? M’a prins italianca şi pace! A căutat să mă cunoască, atrăgându-mă prin saloanele pe unde se duce, mi-a lăudat talentul lăsându-şi albastrul schimbător al privirii să-i alunece dulce în ochii mei, netezindu-şi cu degetele diafane, străvezii aproape, părul acela buclat, parfumat. Iar dintr’un colţ al salonului simţiam totdeauna privirea mamei ei, o femeie înnaltă, severă, căruntă, care trebuie să fi fost tare frumoasă. Iţi închipui cîte volume cu versuri de ale mele am dat celor ce veneau p’acolo, dornic să mă cunoască toţi, să se vorbească mult de mine! Numai ei, Silviei, nu i-am dat niciuna din cărţile mele. Vream să-mi ceară, şi nu mi-a cerut. Dar tot împrăştiindu-mi versurile pe la cunoscuţii ei, am înmărmurit într'o zi văzând lada aproape goală. Dasem, dasem şi când trimise un librar după câteva exemplare din primul meu volum, văzui cu groază că nu mai am nici unul din «Visele spulberate!® Ce sbucium fu pe mine şi ce amărăciune mă cuprinse când aflai că o -domnişoară aşa şi aşa,.. Silvia» venise de două ori după «Visele» mele. Şl atunci mi-a venit în minte o vorbă a unui unchi ale cărui aritmetici le luam din pivniţă, în colaborare cu o verişoară şi le vindeam cu jumătate preţ la anticar. Bătrânul nu mi-a zis nimic, până într’o zi, când da o nouă ediţie la tipar. Uitându-se amărât la mine, unchiul rosti, oftând: — Băi, tu mi-ai epuizat o ediţie! Şi acum, după atâţia ani, îmi venea pedeapsa. Cuvântul moşului îmi suna în auz ca un blestem. Cartea nu se mai găsea nicăiri şi a trebuit să scot o ediţie nouă. Mă ajunsese blestemul unchiului, pe care îl auzii oftând, mulţumit de astă dată, din groapa lui. Nici o dată n’am fost mai fericit ca atunci, când a apărut «Ediţia doua completată de autor» ! Nu mă mai săturam privindu-mi volumul prin vitrine. Sburam, cântam de fericire. A, ha ! acuma mă are, mă cunoaşte!.., O noapte n’am dormit de fel dârdîind de frig pe lângă casa ei, luat în ochi de gardist, aşteptând până târziu când se întunecă fereastra ei, îm-bătându-mă de visele mele, fericit cum nu se poate închipui că în sufletul ei ard aceleaşi gânduri ca şi într’al meu. Noaptea următoare am tremurat iarăşi, însă fereastra nu s’a mai luminat, cum nu mi-a mai luminat sufletul în nici una din nopţile celelalte. Se înprimăvărâ, şi eu pieream. Veneam s’o văd ş1 nu ştiam ce să fac. Aflai în sfârşit, că s’a dus undeva’ la o moşie a unei rude, şi mai aflai dela un om al casei că şi-a luat cu ea câte-va cărţi şi harfa— câte-va cărţi şi harfa! Citeşte şi cântă. Ce fericire ! După două săptămâni de chin, când credeam că o să nebunesc ne mai văzând-o, primiii o scrisoare dela ea-îmi scria ea, fiindcă nu-i scrisesem eu nici o scrisoare nici un vers. Şi într’o românească delicios de stricată, se plângea că, «e singură, nu ştie ce-i lipşeşte, deşi c atât de frumos acolo» şi încheind mai fiecare şirag de gânduri triste cu două versuri ale mele, din a doua ediţie», ca într’un fel de refren plin de făgădueli : «Numai pentru tine dragă Pentru ochii tăi senini.» ■ Şi sfârşea rugându-mă să-i scriu şi ei o poezie, inse faăa î şi tara ă, ca să o ţiu minte...» • Nu mai ştiam ce fac de bucurie, râdeam, săream, cântam. «Fără î şi fără «...» Mi-am găsit idealul !... M’am pus pe lucru. Zile de-arându-1 m’am chinuit, mi-am istovit mintea, fără să lac nimig... Fără £, şi fără ă!... Şi gândurile îmi fugeau, imaginile se nimiceau, sburătoriţe de acel motto... fără î şi fără ă...t> Rămâneam pe scaun, cu mâinile moi, cu capul obosit, sfârşit, nenorocit... - începui să colind iară. Şi umblai ca un pierde-vară, muncind ceasuri întregi câte-o strofă, împedicându-mă în blăstemaţii t şi ă». încleştam pumnii, uitânduună urît la lume şi auzind în urmă câte-o vorbă, în treacăt: Ei, nebunu dracului! Treceam înainte fără să mă întorc. Mă aţinteam pe câte ceva cu încordare, făcând' să se mai strângă încă doi-trei pe lângă mine şi porneam apoi râzând de curiozitatea stupidă a mulţimei, atât de uşor de aţâţat. Apoi, stăpânit de o deprindere veche, aruncam priviri indiscrete prin magasinele de mode şi pe la «'coaforii de dame». Şi odată întîrziindu-ini privirea mai mult în salonul unui coafor de aceia, zării într’un colţ o siluetă cunoscută şi fierul cleştelui umblând prin aurul unui păr pe care îl mângâiasem şi îl sărutasem dese ori în vise.... Era idealul meu: Silvia! Am stat la câţiva paşi de vitrină şi-am zărit-o când s’a furişat repede sub coşul unei birji care o aştepta. După două săptămâni am aflat de logodna ei cu un frumos ofiţer de roşiori. Nu mi-a mai scris, nici nu m-a poftit la nunta care se va face în curând. Şi- eu, care mă apucasem să învăţ italieneşte şi mă chinuiam să-mi spulber alte vise - fără î şi fără ă ! Mă răsbun însă silindu-mă acum să scriu cu ă şi î cât mai mulţi! Aşa îmi mai vărs şi eu focul, fiindcă o iubesc de-a binele. . Nu mai ştiu ce-i cu mine, îmi vine să plâng, să ţip, să cânt şi rni-e frică de vitrinele afurisite! O fi poate şi blestemul celor ce nu le-am spus şi m’ail crezut prea mult. Ea, căreia i-am spus şi n’a crezut» ! Cu un suspin adânc, venit parcă din fundul sufletului,- îşi încheie Giuglan povestea. Şi negrul norilor NOUA REVISTĂ ROMANĂ 43 cc cuprinsc-ră luna într’un cearcăn, îi întunecă faţa, dându-i ceva din înfăţişarea unui mort. Iar el, înfiorat de lugubrul aspect al plopilor căţăraţi spre lună, îşi plecă capul în piept, şoptind într’aiurca fără î şi fără ă. Când să plec, Giuglan îşi mai aprinse o ţigare şi uitându-mi-se adânc în ochi, oftă: — Oare în iad o fi tutun?! N. PORA. CONTRA VOTULUI UNIVERSAL (SCHIŢĂ) Mai acum câţiva ani, se anunţă candidatura unui bărbat însemnat, fost de mai multe ori ministru, pentru un loc vacant la colegiu I de Senat, într’un oraş din provincie. Se punea mare preţ de opoziţie pe reuşita aceasta, căci avea să hotărască, unde este adevăratul partid. Guvernul este îngrijat, deoarece condidatul opoziţiei este un luptător foarte serios,- iscusitul şi cunoscutul general şi în armată şi în luptele electorale. Prefectul judeţului, primarul, comisarii, subcomisarii sunt în mişcare. Oraşul se împarte în două tabere vrăjmaşe. Autorităţile se poartă omenos cu unii cetăţeni, barbar cu ceilalţi. Sergenţii de stradă, subcomisarii, comisarii, prefectul de poliţie veghează... Fiecare membru al opoziţiei este urmărit de aproape. Tot se ştie: unde a fost ziua, la cine s’a dus noaptea, pe cine-a salutat. Unii sunt însărcinaţi cu procesele de contravenţie, alţii să afle părţile slabe ale partizanilor opoziţiei şi astfel să le poată înfrâna activitatea. Mi niştrii onorează cu prezenţa Excelenţii lor oraşul se ţin întruniri, se botează, se cunună, se fac promisiuni solemne pantru îndreptarea economică a târgului.. Generalul se instalează cu două săptămâni înainte de alegere şi o ia sistematic. împarte oraşul în cinci despărţituri, fiecare despărţire în grupe de străzi. Şef al oraşului se proclamă el, sub dânsul eâte-un elector însemnat peste fiecare despărţire, mai jos câte-un sergent elector pe mai multe străzi, apoi căprarul pe câte o stradă. Căprarii să observe străzile, sergenţii grupele de străzi şi electorii despărţirile şi scara să dea cu toţii raport în regulă şefului asupra activităţii de peste zi. După raport să se facă din nou şi mereu cercetarea listei şi să se ia măsuri pentru a doua zi. O tactică electorală fără pereche... Pe urmă şeful începe vizitele cu electorii, apoi cu sergenţii şi cu căprarii. Vizetele le face la toţi cetăţenii alegători la colegiul 1 de Senat, fără deosebire de culoare politică, ba chiar şi la unii nealegători, care însă pot înfluenţâ într’un fel sau altul. Oraşul e în fierbere... Nu s’a mai văzut niciodată o aşa propagandă, aşa alegere. Fără discursuri, fără întruniri, candidatul opoziţiei caută contactul direct cu alegătorul, se munceşte să-l convingă. însoţit de un elector, generalul se prezintă şi la preotul Păsculescu, om cunoscut, cu avere, alegător în co. legiul I, stimat şi venerat de tot oraşul. Generalul sărută mâna preotesei, care se pierde cu totul la gândul că un general vestit, un fost şi viitor ministru, le-a făcut cinstea să-i viziteze. Şi încă ce cinste ! — Cum e la Bucureşti, maică? — Nu ştiu, n’am fost de câteva zile. — Ei! Bucureştii! Bucureştii! acolo-i de trăit... Da ce-ţi face cuconiţa ? Ai copii ? Sunt mari ? Perdută cu totul, face la întrebări fără să mai aştepte răspuns, în vreme ce Sfinţia sa Păsculescu vorbeşte încet într’un colţ al camerii cu electorul. — Del, poftiţi o dulceaţă? De care?.... Are maica de prune, de caise verzi, de portocale..., Sfinţia sa Păsculescu surâde pe sub mustaţă, ochii îi joacă în cap şi priveşte drept în faţă pe generalul care, mulţumit, dă să plece. — O cafeluţă, maică, n’ar strica... — Ei, cum ţi se pare? Ne votează, zice Generalul. — De, e cam şiret popa, răspunde electorul, — Nu cred să nu ne voteze. S’a arătat aşa de.... — Apoi, uite ce pretenţii are: I) Mi-a spus că vremurile sunt grele, că lumea crede că are ceva, dar că e sărac lipit pământului. Mi-a pretins doi sutari, i-am făgăduit unul. II) Are un fecior doctor în drept dela Bruxelles. S’a prezentat la examenul de echivalenţa diplomei la Universitatea din Iaşi şi a fost respins. Mi-a spus că ne votează la sigur, dacă faceţi să reuşească la acest examen la Universitatea din Bucureşti până în ziua alegerii. III) Să-i promiteţi solemn, că, atunci când veţi veni la putere, veţi dâ feciorului său un post de inspector comunal. Generalul se încruntă.... stă dus pe gânduri.... i se zdruncină atâtea convingeri, atâtea credinţe, dar... toate se împlinesc până în ziua alegerii: Sfinţia Sa încasează suta, fiul său trece examenul de echivalenţa diplomei şi i se promite solemn şi postul de inspector comunal la venirea partidului la putere.... Iată şi ziua alegerii. Electorii, sergenţii şi căprarii generalului, după regula stabilită, trebuie să vestească pe alegătorii partizani să vie la vot. La ora 9 a. m. cunoscutul elector se prezintă la Sfinţia Sa Păsculescu, să-i dea de ştire, dar... preotul a plecat de-acasă dela 8. Se mai întoarce electorul pela 11, Sfinţia Sa nicăiri şi nici pela vot n'a dat. — Vine părintele la masă, maică preoteasă ? — Cred că vine, domnule. — La câte luaţi masa ? 1 — Apoi pe la 12, maică. Se întoarce electorul la 12. mai vine pe la 1, apoi pela 2, pela 3, la 4, 4*/3, Sfinţia sa nicăeri. — Unde-i părintele, maică? — Nu ştiu. — E în oraş ? N’a plecat nicăeri ? — De, eu aşâ zic. — Păi, n’a venit la vot. — Ştiu eu ? Treaba lui. — Unde l-am putea găsi ? — N’am de ştire.... Pleacă electorul amărât şi vorbeşte singur. Nu pricep nimic.... Nu se poate... i s’a întâmplat ceva... dar preo-teasa-i liniştită. La ora 5, urna se închide şi preotul tot n’a venit la vot, fiindcă dela 8 dimineaţa până la 6 seara a sta ’ t 44 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ închis în odaia rectorului cimitirului şi şi-a torturat mintea ca să priceapă adânc suferinţele sfinţilor părinţi ai bisericii... Generalul a reuşit, dar Sfinţia Sa Pâsculescu a reuşit şi mai bine, căci cu tm vot a făcut două lovituri: a tratat cu candidatul opoziţiei şi cu guvernul absolut pe aceleaşi baze şi după terminarea alegerii a încasat suta, şi băiatul reuşit la examenul de echivalenţa diplomei, a fost numit imediat inspector comunal. La câteva zile după această întâmplare, Sfinţia Sa Pâsculescu, într’un cerc de cetăţeni, băteâ cu pumnul în masă şi căută să-i convingă: — Nu, nu, taică, ţopârlanii ăia, ghiorlanii ceia nu sunt pregătiţi pentru viaţa cetăţenească şi mai ales pentru votul universal... Ei sunt sălbatici, nu ştiu să-şi preţuiască votul... Eu, taică, sunt adânc convins contra votului universal... M. Stroescu ‘ MINUNEA EXISTENŢEI (fragmente din Sartor Resurtus) Pentru oamenii cu apucături speculative, scrie Teu-felsdrOckh,1) vine o vreme, vin ceasuri de meditaţie, ceasuri dulci dar grozave, când în uimire şi spaimă îţi pui întrebarea cea fără de răspuns: cine sunt Eu; lucrul care-şi poate zice sieşi «Eu , (clas Wesen clas sich ICIi nenntj? Lumea cu treburile ei zgomotoase piere în depărtare, — vederea se afundă în adâncimea goală, şi rămâi singur cu Universul, şi în tăcere te pui în legătură cu el, ca o misterioasă Prezenţă în faţa alteia. Cine sunt eu; ce este acest Eli al meu ? O voce, o Mişcare, o Aparenţă; vre-o Idee a Minţei Veşnice întrupată, făcută vizibilă? Cogito, ergo suni. Vai, sărmane Cugetător, slabă explicaţie. Eu sunt, e destul de sigur; şi adineauri nu eram : dar. de unde ? cum ? încotro ? Răspunsul se găseşte pretutindeni împrejur, scris în toate culorile şi toate semnele, exprimat în toate accentele de bucurie şi de durere, în miile de chipuri, în miile de voci ale armonioasei Naturi: dar unde este ochiul şi urechia isteaţă care va prinde înţelesul acestui Apocalips scris de Dumnezeu? Suntem ca într’o nemărginită Fantasmagorie şi Peşteră a Apariţiunilor; sunete, vedenii multicolore plutesc împrejurul simţurilor noastre; dar pe El, pe Neadormitul, care a făcut visul şi pe visător, pe El nu-1 vedem. Creaţiunea se întinde în faţa noastră ca un glorios curcubeu ; dar Soarele care l-a făcut stă la spatele nostru, ascuns de noi. Aşa că în ciudatul nostru vis ne acăţăm de umbre, ca şi cum ar fi substanţe, şi când dormim mai adânc atunci ni se pare că suntem mai deştepţi!— Păcat că toate metafizicele de până astăzi s’au arătat atât de nerodnice! Secretul Existenţei Omului a rămas tot ca secretul Sfinxului: o enigmă nedescifrabilă, din necunoaşterea căreia suferim moartea, cea mai rea moarte, cea spirituală. Ce sunt Axiomele, Categoriile, 1) Nume făurit de Carlyle pentru eroul romanulni sau humoristico-filosofic Sartor Resarlus. i ste un profesc de filosofie (de lucruri în general) la Universitatea germană din Weissnichtwo (nu ştiu unde), autorul unei cărţi asupra Filosofiei Hainelor, Sistemele şi Aforismele voastre? Vorbe, vorbe. înalte castele în aer sunt meşteşugit zidite din vorbe pe care le adună un bun ciment de Logică; dar într’însele nicio cunoştinţă nu va veni să locuiască. Spaţiul cu fratele său Timpul sunt dela început culorile dominante ale Peşterii Apariţiunilor noastre, sau mai bine zis canavaua (bătătura şi urzeala) pe care sunt zugrăvite toate Visele şi Vedeniile vieţii noastre. Totuşi o meditare mai adâncă a arătat unora că Spaţiul şi Timpul atât de misterios nedespărţite de toate gândurile noastre nu sunt decât nişte superficiale şi pământeşti adherenţe la cugetare ; că Vizionarul le poate desluşi unde se înalţă din cerescul Pretutindeni şi Totdeauna: n’au conceput oare toate neamurile pe Dumnezeu ca Omniprezent şi Veşnic, existând ca un universal AICI, ca un etern ACUM ? Gândcşte-te bine şi vei vedea şi tu că Spaţiul nu este decât un mod al simţurilor omeneşti, tot aşa şi Timpul; nu este nici Timp nici Spaţiu : Suntem — nu ştim ce ; — scântei de lumină plutind în eterul Zeităţii! ■ O Doamne, e ceva misterios, e ameţitor să te gândeşti că fiecare din noi nu numai că purtăm cu noi un viitor Spirit, dar suntem de fapt Spirite! Mădularele acestea, de unde le avem; şi Forţa asta furtunoasă; şi sângele aducător de viaţă cu Patimile lui aprinse? Nu sânt decât pulbere şi umbră; un sistem de umbre adunate împrejurul Eului nostru; Carne în care se arată, pentru câteva clipe sau câţiva ani, Esenţa Divină Războinicul acela, călare pe puternicul său cal, scoate flăcări prin ochi; în braţele şi în inima lui e numai putere: dar răsboinicul şi calul sînt numai o vedenie, o forţă revelată, atât şi nimic mai mult. Calcă mândri pământul, ca şi cum ar fi o substanţă tare: nebunilor! Pământul e numai o pieliţă ; se despică în două şi răsboinicul cu calul lui se scufundă în adâncimi. Nici închipuirea nu-i mai putea urmări. Adineauri, nu erau încă, peste o clipă nu mai sînt, nici cenuşa lor nu mai este. Aşa a fost dela început, aşa va fi până la sfârşi t Generaţie după generaţie, spiritul ia forma unui corp şi eşind din noaptea Cimeriană, ca un trimis al Cerului, apare. Fiecare cheltueşte forţa şi focul cât este într’însul; unul măcinând la moara Industriei; altul ca un vânător, suindu-se pe înălţimile alpine ameniţătoare ale Ştiinţei; un altul e sfâşiat în lupta nebunească cu aproapele lui : — şi apoi Trimisul ceresc e chemat înapoi ; vestmântul lui pământesc cade şi îndată se pre" face pentru simţuri într'o umbră ce piere. Astfel, întocmai ca o artilerie a Cerului plină de flăcări şi de trăznete, trăzneşte şi fulgeră această misterioasă Omenire, într’o vastă şi neîntreruptă măreţie, prin Adâncimea necunoscută. întocmai ca o oaste de spirite create re Dumnezeu, suflând foc, răsărim din gol; ne grăbim ca o furtună pe pământul mirat, apoi ne cufundăm din nou în gol. Munţii pământului se nivelează la trecerea noastră, mările se umplu; poate Pământul, care e mort şi numai o vedenie, să se împotrivească Spiritelor, care au realitate şi sânt vii? — Dar de unde? O Ceruri, încotro ? Simţurile nu răspund; Credinţa nu NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 45 ştie; ştim numai că prin Mister la Mister, dela Dumnezeu spre Dumnezeu. Suntem din aceiaş stofă Ca şi visele noastre şi scurta noastră viaţă E împresurată de somn !» *). ThomaSCarlyle (Tradus din englezeşte de C. A.) RĂSBUnăTORUL Fedor Fedorovici Sigaev, cum se încredinţează pe deplin, că nevasta lui îl înşeală, intră în prăvălia de arme: «Smucs şi C-ie», să’şi cumpere un revolver bun pentru răsbunare. Pe faţă i se poate citi furie, amără ciune şi o hotărîre nestrămutată — Ştiu eu, ce-mi rămâne de făcut!.. să gândeşte el. Cinstea casei pătată..., numele meu terfelit în noroiu... desfrâul domneşte pretutindeni... Şi din pricina asta, eu ca cetăţean şi ca om cinstit... trebue să nu iert... să mă răzbun!... Mai întâi am s’o omor pe ea şi pe ibovnicul ei şi după aceia am să mă omor şi pe mine Nici nu şi-a ales încă revolverul şi n’a omorât încă pe nimeni, dar în mintea lui să şi zugrăvesc trei trupuri ucise..., cu capetele sdrobite... sângele curgând din răni..., învălmăşală..., mulţime..., g.iră cască povestind întâmplarea... Plin de o bucurie răutăcioasă, bărbatul cu cinstea casei pătată parcă şi vede groaza rudelor şi a lumii... cele din urmă clipe ale înşelătoarei..., cele dintâi articole şi rânduri din lege... ruperea legăturilor cu neamurile... Vânzătorul din prăvălie, un franţuz cu privirea vioaie, puţin cam pântecos şi cu o jiletcă albă, scoate într’una la revolvere şi zâmbeşte galeş, legănându-se, când pe un picior când pe celalt. — Eu unul v'aşi sfătui, dom’le, să cumpăraţi revolverul ăsta... foarte frumos... sistem < Smit şi Veson*. Cea din urmă descoperire... cu trei piedici şi un ex-tractor... Bate la 600 de paşi..., cu foc central... Uitaţi-vă numai dom’le, cât de frumos c lucrat... Sistemul cel mai la modă, dom’le... Vindem zilnic câte 10 bucăţi pentru tâlhari, jupi şi ibovnici... Bate bine fără greş... Loveşte la foarte mare depărtare şi trece şi prin femeie şi prin ibovnic... Şi dacă e vorba, dom’le, de cei ce vor să se omoare ci singuri, apoi, zău, nu ştiu, de mai e vreun alt fel mai bun !... Vânzătorul ridica cocoşul şi-i dă drumul, suflă pe ţeavă, ia la ochi cu el şi pare foarte încântat de marfa lui... După faţa lui vioaie ai crede, că e în -stare să’şi tragă el singur un glonte în tâmplă, de ar fi stăpânul unui revolver de un sistem aşa de frumos ca Smit şi Veson . — Şi cât face ? întreabă Sigaef. — 45 de ruble, dom’le.!... — Hm..., pentru mine nu face! E prea scump. — Atunci..., daţi-mi voie, dom’le să v’arăt altul... un sistem mai ieftin... Nu doriţi să vedeţi ? Aveţi, de unde alege... Fel de fel de preţuri... De pildă..., revolverul ăsta, sistem Lefoşe* e numai 18 ruble..., dar..., (şi aci vânzătorul face un gest d6 dis’preţ...) dar... sis-’ 1 temui ăsta, dom’le s’a învechit... Astăzi doar proletarii intelectuali şi săracii mai cumpără astfel de revolvere... Dar altfel ar trebui să fii nebun, ca să-ţi închipui, că ţi-ai putea sbura.creerii sau ţi-oi omorî femeia cu un «Lefoşel...» Astăzi au trecere numai cele ale lui "Simt şi Veson....» , — N’am nici o nevoe să mă omor singur şi nici să ucid pe altcineva!... răspunde Sigaev posomorât. 11 cumpăr să-l am acasă.,., când oiu pleca la ţară..., pentru hoţi... — Pe noi nu ne priveşte, de ce vreţi să-l cumpăraţi !, — răspunse vânzătorul cu un surâs pe buze şi lăsându’şi ochii în jos. — Dacă am sta şi am căuta să aflăm de fiece dală pricina..., atunci..., dom’le, ar trebui să închidem prăvălia... Dar ca să. înfricoşaţi tâlharii cu, < Lcfoşe., dom’le asta... nu merge, pentrucă nu răsună tare... Dacă vreţi aşa marfă... eu unul v’aşi sfătui să luaţi un pistol cu capsă «Mostimer», aşa numitele pistoale de duel... «Oare n’ar fi mai nimerit lucru să mă bat în duel? îi trece prin gând lui Sigaer. A, nu..., prea multă cinste!.. Pe astfel de ticăloşi trebue să-i ucizi ca pe nişte câini !... Vânzătorul cu nişte mişcări pline de moleşeală să leagănă când spre dreapta, când spre stânga şi zâmbeşte vorbind într’una, până ce adună în faţă-i o întreagă movilă de revolvere. Dar cu mai mult drag şi cu mai multă poftă să uită la Smit şi Veson . Sigaev ia în mână un revolver de sistemul cel nou, cu ochii turburi se uită la el şi rămâne dus pe gânduri... începe să-şi facă socoteala, cum are să le sfărâme tid-vele capetelor... cum are să curgă sângele valuri pe ţoale şi pe podele... cum are să dea din picioare rănita... Dar pentru sufletul lui otrăvit asta e prea puţin... Priveliştea asta grozavă, numai ţipete şi sânge, nu-1 mulţumeşte... Să căzneşte să născocească ceva şi mai groaznic... . «Uite ce ! Am să-l omor pe el şi după aceia mă ucid şi pe mine!,—se gândeşte el, — iar pe ea am s’o las să trăiască.... las’ s’o roadă mustrarea de cuget şi dispreţul lumii.... Pentru o .fire iute ca a ei, asta e cu mult mai chinuitor decât moartea.... Şi începe să-şi închipuie, cum îi va fi înmormântarea ; el, batjocoritul, stând întins în sicriu, cu un zâmbet plin de blândeţe pe buze, — iar ea, trasă la faţă şi zdrobită de mustrare de cuget, mergând în urma sicriului ca Niobe şi neştiind, unde să se ascundă de privirile zdrobitoare şi pline de răutate, pe cari i le aruncă mulţimea înfuriată... — Văd, dom’le, că vă place mai mult -Smit şi Veson»! — îl trezeşte din gânduri vânzătorul. Dacă vi se pare că-i prea scump, pot să vă las 5 ruble.... Şi dacă-i vorba mai avem şi alte feluri mai ieftine.... Şi un zâmbet galeş să iveşte pe chipul franţuzului, care se mai duce de mai scoate din rafturi încă vre-o 12 pachete cu revolvere. — Uite, dom’le! preţul unuia de felul ăsta e numai de 30 de ruble... Nu-i scump..., mai ales acum, când vânzarea a scăzut foarte mult, în vreme Ce vama şi patenta se urcă la ceas, la ceas!... Dom’le pe D-zeul meu mă jur, că sunt conservator, dar... crede-mă şi d-ta, 1) Shakspeare, The Tempest, act. IV, sc. I. NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ că nu mai pot răbda nici cu !... Ia gândeşte-te numai! Cursul şi tariful vămii s’a urcat aşa de mult, că nu mai pot cumpăra puşti decât numai cei bogaţi !... Sărăcimei i-au rămas numai puştile de Tuia şi chibriturile de fosfor!... Armele de Tuia! Dar... asta-i curată nenorocire !.... Tragi cu’n revolver de felul ăsta într’o femeie şi te loveşti în şold !.... Pe Sigaev îl cuprinde pe neaşteptate jalea şi o mare mâhnire îi învăluie sufletul la gândul, că şi el va muri şi nu va putea vedea chinurile înşelătoarei. Răzbunarea e dulce numai atunci, când îi poţi vedea rodul. Dar... n’are să se poată folosi de ea, căci o să stea închis în sicriu şi .n’are să simtă nimic. A «N’am să fac aşa !, — plănueşte el. întâi am să-l omor pe el, după aceia am să iau parte la înmormântarea lui şi apoi.... mă omor şi eu!.... Dar se mai poate întâmpla şi altceva... să mă prindă înainte de înmormântare şi să-mi ia arma... Atunci, mai bine aşa: îl omor pe el, iar pe ea o las să trăiască... Eu... eu, deocamdată nu mă omor, ci mă duc să mă închidă... Am eu vreme să mă omor... E bine să mă închidă, căci la judecată am sa pot arăta celor mari şi întregii lumi toată purtarea ei josnică... Dacă mă omor..., atunci se poate, ca ea cu minciunile şi obrăznicia ei să caute să dea toată vina pe mine şi lumea să-i dea ei dreptate; — pe când, dacă nu mă omor, atunci.... Dar peste o clipă iar se resgândeşte: «Dacă mă ucid, se prea poate, ca lumea să mă învinovăţească pe mine şi să bănuiască, c’am fost un om de nimic.... Şi apoi..., cam la ce m’aşi omorî ? Asta.... una.... — După aceea... să te omori, înseamnă să fii un fricos.... Va să zică: îl omor pe el, pe ea o Jas să trăiască, iar eu mă duc de mă predau.... Pe mine or să mă judece; ea va trebui să se înfăţişeze ca martoră..... Parcă o văd, cum a/e să se mai turbure şi să se ruşineze, când are s’o întrebe judecătorul.... Nici vorbă, că judecătorii, lumea şi toate gazetele au să ţină cu mine !.— ....Şi Sigaev se tot gândeşte aşa, în vreme ce vânzătorul îi tot cară mereu la marfă ştiind, că datoria lui e să mulţumească pe cumpărător. — Uitaţi-vă! Sisteme noi englezeşti, pe cari nu’i multă vreme, de când le-am primit!—spune el. Dar vă încredinţez, dom’le, că toate sistemele astea, nu fac nici un ban faţă de «Smit şi Veson»!... Zilele astea, — îmi închipui, c’aţi aflat şi d-voastră, — un ofiţer a cumpărat dela noi un revolver sistem «Smit şi Veson.... A tras un foc în ibovnic şi...—cum ce credeţi? Glon-tele a trecut prin trupul ibovnicului, a sfărmat o lampă de bronz, a intrat într’un pian cu coadă, a ieşit din pian, şi-a schimbat drumul, a omorât un câine şi a rănit uşor pe femee... Efect minunat şi care face cinste firmei noastre! Ofiţerul acum e la închisoare- Nici vorbă nu mai încape, c’au să-l trimeată la ocnă!... Asta din pricină, că la noi prea s’a învechit legea...; după aceia, dom'le, fiindcă judecătorii totdeauna ţin cu ibovnicul! Foarte rău, dom’le!... Şi ştii de ce ?... Fiindcă şi judecătorii şi juraţii şi procurorii şi apărătorii, toţi trăiesc cu femeile altora şi pentru ei nu’i nimic, dacă în Rusia numărul bărbaţiior scade cu unul !... Lumea noastră tare s’ar mai bucura, dacă cârmuirea ar trimete toţi bărbaţii la Şakalin!... Oh... dom’le.... nu vă închipuiţi, cât de scârbit sunt în sufletul meu din pricina desfrâului ăstuia!... In ziua de azi tot aşa de uşor ţi se îngăduie să fii ibovnicul femeii altuia, cum ţi s’ar îngădui să fumezi ţigara altuia, ori să citeşti cărţile altuia! Pe zi ce trece, vânzarea scade şi scade într’una,—dar de aici nu urmează, că scade şi numărul ibovnicilor, ci înseamnă, că bărbaţii se împacă cu starea asta de frica judecătoriilor şi a... ocnei!... Şi vânzătorul se apropiă şi mai mult de Sigaev şop-tindu-i: —' Şi cine-i vinovat de asta, dom’le ?... Cârmuirea!... «Să iei drumul Sakalinului din pricina ori cărui fleac, asta nu’i faptă de om cuminte!.—se gândeşte Sigaev. Dacă mă duc la ocnă, are să aibă prilejul să se mărite a doua oară şi să-şi înşele şi pe cel de al doilea bărbat... O să rămână ea biruitoare!... Hotărât: pe ea o las să trăiască, nu-1 omor nici pe el şi... nici pe mine nu mă omor!... Trebue să născocesc altceva, care să-i usture mai rău !... Am să-i pedepsesc cu dispreţul meu şi am să pornesc un proces de despărţenie, care are să facă mult sgomot!... — Uitaţi-vă, dom'le..., încă un sistem nou !— spune vânzătorul, scoţând din rafturi altă grămadă .. Fiţi bun, vă rog, de vă uitaţi la mecanism,—e fără pereche... Sigaev, după hotărârea pe care a luat-o, nu mai are nevoie de revolver, dar vânzătorul îl tot pofteşte şi dă jos din rafturi şi desface într’una altă marfă. Bărbatul batjocorit se ruşinează, că din pricina lui vânzătorul s’a aprins aşa de mult, să chinuie, zâmbeşte şi’şi pierde vremea în.zadar... — Bine..., dacă e aşa...!—spune Sigaev. Am să mai trec pe aici, sau... sau am să trimet pe cineva... Vede faţa vânzătorului tresărind şi ca să’şi îndrepte greşala, — de mai poate —, se crede dator să cumpere ceva. — Dar ce să cumpere ? Se uită prin rafturile prăvăliei, să zărească ceva mai ieftin şi de odată privirea-i cade asupra unei plăşi verzi, atârnată de uşă. — Asta..., ce-i asta ?, întrebă el. — Sctcă pentru prins potârnichi... — Şi care-i preţul ? — Opt ruble, dom’le ?.... — Impachetează-mi-o ! Şi bărbatul batjocorit plăteşte opt ruble, ia setea şi simţindu-se şi mai rănit, — iese din prăvălie. UN CÂINE SCUMP Locotenentul Dubov, ofiţer bătrân de acuma, — şi voluntarul Knaps stau la masă şi beau. — Câine fără pereche!, — spune Dubov, arătând lui Knaps câinele său Milca. Minunat câine ! Uită-te numai la botul lui! Numai botul... cât face ! Dacă găsesc vr’un iubitor de aşa ceva, numai pe bot iau 200 de ruble! Ce ? Nu crezi ? Atunci... nu ştii nimic !.... ' — înţeleg eu, dar...... — Dar nu vezi, că-i seter..., seter cu sânge curat en- glezesc? Ce mai trup! Ce auz şi ce miros! Doamne..., ce mai miros! Ştii, cât am dat pe Milca, când am luat-o ? Şi era încă mititică! O sută de ruble! Minunat câine! Ălitco 1 Iloaţo! Proasto! Milco! Vino ’ncoace...., căţelu-şule!.... Vin’ la mine, puiule!... Dubov trage pe Milca spre el şi ri sărută urechile. Ochii i se umplu de lacrimi. — Lasă,... hoţoaica mea frumoasă! Lasă! N’am să te dau nimănui! Numai tu să mă iubeşti! Mă iubeşti, Milco ? Mă iubeşti ? Ei.... destul!... Eşi afară !,... strigă pe neaşteptate locotenentul. Mă umpli pe tunică de noroi cu labele tale murdare!.... Da, dragă Knaps! Am dat pe ea o sută de ruble! Aveam şi pe ce! Numai de un singur lucru •îmi pare rău : n’am vreme să vânez de loc! Să strică câinele fără nici o treabă şi-şi îngroapă darurile !... De aceea vreau şi să-l vânz! Cumpără-1 tu Knaps! Ai să-mi fii recunoscător toată viaţa! Şi dacă n’ai bani de ajuns, de..., ţi-1 vânz şi cu jumătate de preţ!... Ia-1 şi cu 50 de ruble!.... Fură-mă !.... — Nu dragul meu!...., — răspunde Knaps oftând. Dacă Milca d-tale ar fi cel puţin câine, atunci...,' de...., poate...., aşi cumpăra-o, dar..., a'şâ..., de.... ' — Cum? Milca nu-i câine?, — se miră locotenentul. Knaps, ce-i asta pe tine? Milca nu-i... câine! ! Ha, ha!... Şi cam ce-ţi închipui, că e? Căţea? nu? Ha, ha!.... NOUA REVISTA ROMÂNĂ 47 Bravo, băete! nici nu poţi deosebi un câine de— căţea! — Dar,... d-ta..., îmi vorbeşti, ca şi cum aşi fi orb sau copil!..., — zice Knaps foarte supărat. Nici vorbă că-i căţea!.... — Ei aşi!.... Nu cumva ai fi în stare să-mi spui, că şi eu oiu fi femeie ? Ah, Knaps, Knaps! Şi ai mai învăţat şi la o şcoală tehnică! Nu, sufletul meu !... Asta o câine.... toată ziua! Şi nu se mai găseşte câine, care să i se poală asemăna! Dar d-ta...., ce..., nu cumva eşti.... bărbat ? Ila, ha !.... —! Ei.... iartă-mă, Mihail Ivanovici, dar.... d-ta mă iei drept prost!.... Să ştii că mă supăr!.... — Ei... şi la urma urmei..., n’am nevoie! Să te ia dracul! N’o mai cumpăra ! Nu ştii nimic !.... Eşti în stare să-mi spui, că ăsta.... nu-i picior, ci.... coadă!.., Nu mai am nevoie ! Iţi voiam binele ! Vahrameev, adu coniac!... Vistavoiul le aduce coniac. Prietenii îşi toarnă în pahare şi rămân duşi pe gânduri. Trece o jumătate de ceas în tăcere.... — Şi.... chiar de ar fi căţea!..., — rupe tăcerea locotenentul, privind posomorât sticla. — Straniu lucru !.... Atât mai bine pentru d-ta!... Ţi-ar face la căţei în fiece an şi ori cine i-ar cumpăra cu cea mai mare plăcere!... Nu înţeleg, de ce-ţi plac aşa de mult câinii?... Căţelele sunt de o mie de ori mai bune. Partea feme-iască e şi mai recunoscătoare şi se apropie mai lesne de om... Şi ’n cele din urmă, de ţi-c atâtă groază de partea femeiască.., poftim..., ia-ţi-o..., ţi-o las cu 25 ruble!... — Nu, porumbelul meu ! Nu dau nici o copeică ! Mai întâi — fiindcă n’am nevoe de câini şi al doilea, — pentrucă n’am bani!.... — Dar.... aşa trebuia să-mi spui dela început! Milco ieşi afară! ' Vistavoiul aduce la masă ochiuri. Prietenii se pun să mănânce şi golesc cratiţa în tăcere. — Bun băiat mai eşti, Knaps!, — spune locotenetul ştergându-se la gură. Îmi pare rău numai, că pleci.... aşa..., fără nimic.... Ştii ce? Ia câinele fără nici un ban! Uite..., ţi-1 dăruiesc! — Şi ce să fac cu el, dragul meu ?, — întrebă Knaps suspinând. Am pe cineva să-i poarte de grijă ? Nu-mi trebuie! — Ei...: nu-ţi trebue.... şi nu-ţi trebuie! Dracul să te ia! Spune că nu vrei.... şi de asta nu-ţi trebue! Dar..., unde pled ? Mai stai! — Knaps să scoală şi’şi ia chipiul. — E vremea de plecare. Ce bine!, — spune el căscând. — Atunci.... aşteaptă...., că merg" şi eu.... să te petrec!... Dubov şi Knaps îşi pun mantalele pe ei şi ies în stradă. Fac vre-o sută de paşi şi... tac. — Nu ştii pe cineva, căruia i-aşi putea dâ câinele ăsta ?, — începe locotenentul. Nu cunoşti pe nimeni ? N’ai vre-un prieten ? După cum vezi..., câinele e bun şi de soi,-dar... n’am nevoie de el! — Dragul meu..., nu ştiu pe nimeni!.... Ce cunoscuţi am eu pe— aici? Şi atâta. Până acasă la Knaps prietenii nu mai scot vorbă din gură. Numai când Knaps strânge mâna locotenentului şi deschide uşa casei, Dubov tuşeşte şi întreabă nehotărît: — Nu ştii cumva, dacă.., hingherii primesc sau nu'câini? — Nu ştiu!... Or fi primipd poate..., dar nu te pot încredinţa bine de tot! — Mâine am s’o trimet cu Vahrameev. Dracu s’o ia ! Urât câine! Scârbos! Nu numai, că mi-a murdărit toată casa, dar ieri mi-a mâncat toată carnea din bucătărie.... Afurisita naibei! Cel puţin, de-ar fi de soi, dar aşa... dracul mai ştie, ce e..., o corcitură...., din vreun câine de oi cu vre-un... porc! Noapte bună! — Cu sănătate! spune Knâps. Poarta se închide şi locotenentul rămâne pe gânduri. V. A. Cehov „tradus din ruseşte de O. Carp". NOTE Şl DISCUŢ1UNI PĂSTORII SUB LUMINA ŞTIINŢEI D-l Ovid Densuşianu a deschis în ziua de 13 Aprilie curent în sala No. VII a Universităţii un curs cu privire la însemnătatea migraţiunilor păstoreşti în dezvoltarea limbilor romanice. Această problemă enunţată de acum doi ani într’unul din buletinele societăţii filologice priveşte o ccstiune importantă în deosebi pentru noi Românii; ea pune sub o lumină cu totul nouă acea vieaţă de păstori, în care au excelat cu deosebire strămoşii noştri, şi care din dispreţul oamenilor de ştiinţă a rămas până acum în întuneric. Punctul principal la care tinde d-l Densuşianu în această nouă problemă este evidenţiarea unei continuităţi a elementului şi graiului romanic între Carpaţi, Alpi şi Pirinei, datorită migraţiunilor păstoreşti între aceste regiuni. In această lecţiune de deschidere, după ce arată că neîncrederea unor filologi în această teorie nu-1 împedecă de loc în convingerea pe care şi-a creat-o prin fapte sigure, ştiinţifice — lucru ce de altfel a fost admis de alţi savanţi — D. Densuşianu îşi propune ca primă chestiune să arate că originea păstoritului nu e romanică, ea se afundă în cele mai vechi timpuri ale istoriei poporului roman, probând acestea cu citate din autori romani recunoscuţi. De altfel însăşi firea vieţii de păstori, aceea de a colindă necontenit dintr’un loc într’altul fără a se stabili undeva, explică marea forţă de expansiune a poporului roman, care răspândea odată cu sine şi civi-lizaţiunea sa, chiar graiul roman. Această fire şi aceiaşi forţă de expansiune nu s’a observat la nici unul din neamurile romanice mai bine ca la poporul nostru. Aceasta a dovedit-o d-l Densuşianu cu altă ocaziune, într'o conferinţă ţinută la <;Societatea femeilor române»— rezumatul acelei conferinţe s’a publicat într’unul din numerilc trecute, ale Noii reviste române. A doua chestiune premergătoare, pe care d. Desu-şianu o pune în acest curs de deschidere este importanţa cea mare ce a avut păstoritul "în trecutul nostru istoric. Cu citate din cronici, D-sa arată că de viaţa de păstori e legată chiar întemeierea principatelor noastre. Intr’una din redacţiunile sale, Simeon Dascălul spune clar că o seamă de păstori din Nordul Moldovei înaintând cu turmele lor peste munţi dincoace şi plăcân-du-le locul sau întors şi au îndemnat şi pe alţi tovarăşi să vie cu ei şi astfel s’au stabilit formând un mic stat; iar mai departe acelaş cronicar spune de Dragoş, că a. fost tot păstor... De alfel însăşi legenda fundării Bucureştilor are la bază un element real sigur, un păstor... Pentru noi păstoritul mai are un interes şi acesta mai general şi mai distins, acela de a fi contribuit la unitatea graiului românesc; prin desele migraţiuni dela un loc la altul, ciobanii au menţinut o apropiere de grai între diferitele regiuni româneşti, pe câtă vreme în alte regiuni romanice, la distanţe de 100—200 Km. şi chiar mai mici, graiurile diferă radical-. Influenţa vieţii de păstor asupra Românilor mai este din punct de vedere sufletesc moral; într’adevăr firea Românului se apropie mult de firea păstorilor. E evident că explicarea şi susţinerea prin fapte ştiinţifice a problemei pe care d. Deusuşianu o pune pe tapet poate să pasioneze pe mulţi cari găsesc prin ea pe lângă o înălţare sufletească într’un domeniu de ştiinţă, şi o mândrie naţională. V. H. NOU A REVISTA ROMANĂ 4& Elixir- dentifrice P -- _j.PENTAl.INA' ' Praf şi fastă * ♦» ~ţ» Frumuseţea dinţilor '' k Hiytena -purei j DUS. G.Konya I Chimist • o • : • y Farmacistul-curţei/ ' . rfegale ** /ASSY:'y BANCA COMERCIALA TURNU-SEVERIN. SOCIETATE ANONIMA PE ACŢIUNI Capital social 300.000 Lei Face cunoscut onor. public că, PRIMEŞTE ORI-CE SUME LA ECONOMIE SPRE FRUCTIFICARE, IN CONDIŢIUNI FOARTE AVANTAGIOASE PENTRU DOMNII DEPUNĂTORI Cu deosebită stimă: BANCA COMERCIALĂ DIN T.-SEVERIN SOCIETATE ANONIMA Preşedinte, T. Costescu. Director, I. Oiurescu. Deschiderea Băilor Movila Techir-Ghiol — Băi calde de nămol, reci de lac şi Băi de Mare — Număiul camerilor fiind relativ mic, iar cererile crescânde, se menţine dispoziţiunea închirierei camerilor pe serii de câte o lună. Prima serie 20 Mai, 20 Iunie; a doua 22 Iunie, 22 Iulie; a treia 21 Iulie, 24 August. Închiderea stagiunei 1 Septembrie. închirierile se fac nominal, fără drept de cedare. Masa în Hotelul mare, table d’hote 6 lei de persoană zilnic, co-prinzând şi cafeaua cu lapte. Copiii până la 10 ani, lei 3. Restaurantul mic table d’hote 5 lei şi 2,50. Se serveşte şi â la carte. Abonamentele la Restaurant nu sunt obligatorii. Cantina cu preţuri foarte moderate. Vizitarea medicală pentru luarea băilor este obligatorie. Poşţă, Telegraf, Farmacie, Infirmerie, Tramcar dela 1 Iunie. Se observă respectarea strictă a regulamentului Staţiunei. Angajamentele pentru camere se fac chiar de acum la biuroul vân-zărei loturilor, în strada Modestiei No. 3, Bucureşti, până la 15 Mai şi dela această dată la Staţiunea băilor, prin Constanţa. Pentru orice informaţiuni a se adresă la biurou. Administraţia lgllciiBnailcitBfiailciianailcîiBTOllcîiaii3llcîiqfiaiiiamfiailcnowilcîiaff!lllgnBnailcîiBn3llisiBinil|cîtari3| SANATORIUL | Dr. GEROTAI CONSTRUIT SI MONTAT | Speeial pentru tratamentul boalelor chirurgicale 1 OPERAŢIUNI ŞI FACERI | Bulevardul Ferdinand 48, Bucureşti | . TELEFON 1/4-4 g m § itniBrwilfBlQlSl 15/5151 fBJol51f5Jplglf5I5!51BIâl51f5iBl510Bl5lfBlol5licnBtfaH5^l51f5J51g|^) Doctorul N. I. Demetriad A V I S Monitor ai Clinicei de Maladii Genito-Urinare din Paris (Prof. Albarau) Sâmbătă 25 Aprilie (8 Maiu) 1909, orele 10 dimineaţa, va avea loc în sala specială de trageri a loteriei privilegiate pe clase a regatului român, calea Victoriei No. 192 — casa pendinte de ministerul de finanţe — amestecul şi punerea în urnă a celor 19.500 buletine câştigătoare destinate clasei a 6-a loteria V-a. ' Tragerile clasei a 6-a vor începe la 27 Aprilie (10 Maiu) 1909 şi vor urmă până la 20 Maiu (2 Iunie) 1909. Aceste operaţiuni vor începe în fiecare zi de tragere la orele 8 dimineaţa şi vor fi efectuate de comisiunea specială a tragerilor, institujtă prin înalt decret regal No. 4441 din 29 Decembrie 1906 şi sub supravegherea domnilor controlori ai guvernului. La tragerile acestei clase vor eşi la sorţi 19.500 câştiguri, dintre cari cel mai mare va fi în cazul cel mai norocos de lei 900.000. Publicul este rugat a asistă atât la tragere, cât şi la amestecul buletinelor. Rezultatul tragerilor se aduce zilnic la cunoştinţa publicului prin liste de urgenţă, emise de funcţionarii direcţiunii, cari apar chiar în ziua tragerci şi prin liste oficiale zilnice cari apar în ziua următoare. Rezultatul tuturor zilelor de tragere, se va publică prin lista oficială generală, care va apare şi în Monitorul Oficial, 5 zile după terminarea tra-gerei. Atragem atenţiunea publică, că numai acele liste sunt oficiale şi deci hotărâtoare în ceeace priveşte plata câştigurilor, cari poartă semnătura unui controlor al guvernului şi a directorului loteriei. > DIRECŢIUNEA GENERALA a Loteriei Priv. pe clase a Regat. Român Instalaflune modernă pentru tratamentul de Specialitate şl Ginecologie. tConsultaţiuni 5—7.—Str. Pitar-Moşu 15. Cea mai ingenioasă maşină de scris este Singura care scrie fără panglici MODEL 10: cu claviatura dublă. MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată. Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori. BUCUREŞTI Colon Victoriei IVo. £54 rrJKLK1^0IV STABILIMENTUL GRAFIC’* ALBERT BAER» FABRICA DE CARTONAGE.—BUCUREŞTI, STRADA NUMA-POMPILIU No. 7