NOUA REVISTA
R OAVANA
ABONAMENTUL: us numere)
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA
In România un an............io lei
APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ
lt şease luni................6 „
in toate ţările uniunei poştale un an 12 ,, ,,	,	,,	,, şeaseluni 7 ,,
DIRECTOR:
ŞT
REDACŢIA TMINUSTRAŢIA
Bulevardul F	55, — Bucureşti
C. RADULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
ARTA UN număr:
25 Bani
Se găseşte cu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pe ultima pagină ‘|i pagină : 10 lei.
Ko. 23. J
V.|
DUMINICĂ I I OCTOMBRIE 1909
Voi. 6.
SUMARUL
NOUTĂŢI:
Centenarul naşterei marelui Arhiereu Andrei Şaguna.—Revista revistelor.
GESTIUNI ACTUALE:
Dr. C. I. Istrati. Neamul nostru în faţa cu-cerirei economice.
POLITICA:
A. D. Xenopol, Agricultura ţărănească.—I. CESTIUNI SOCIALE:
Gr. A. Tabacaru. Ideile pedagogice ale lui Francisco Ferrer.
I.	GmBĂNEscu. Câteva reflexiuni asupra congresului Băncilor populare din Botoşani.
LITERATURA:	'
Th. D.* Speranţia. Zeppelin—Berlin.
Ion Chiru-Nanov. Joiana...
A. Cehov. Tragic fără voe.
NOTE ŞI DISCUŢIUNI:
Ion. D. Arginteanu. Despre Şaguna.
George Dimitriu. f Pictorul A. Baltazar.
NOUTĂŢI
Centenarul naşterei marelui Arhiereu Andrei Şaguna.
In zilele din urmă s’a serbat peste tot locul in care trăesc Românii ortodoxi, centenarul marelui arhiereu şi marelui patriot Andrei Baron de Şaguna. In Bucureşti, Craiova, laşi, Galaţi, etc. s’au oficiat parastasuri şi s’au ţinut conferinţe asupra vieţii marelui Român. In Sibiu, cu deosebire, au fost sărbători impozante. Caracterul tuturor acestor manifestaţiuni a fost acela a unui prinos de adâncă recunoştinţă pentru neuitatul patriot şi numai arare ori un îndemn de luptă pentru viitor. Am fi preferat ca acest din urmă caracter să fi fost şi mai mult accentuat.
Cu deosebită plăcere cităm, din această cauză, următoarele rânduri cu care sfârşeşte inimosul articol al părintelui Dr. Vasile Lucaciu, publicat în ziarul transilvănean Lupta:
Primul pas gigantic, în cauza redeşteptării naţiuni române i-a făcut marele Andreiu în adunarea ţinută în Blaj, pe «Câm-
pul Libertăţii» In 3/15 Mai 1848, prezidând împreună cu episcopul Lemdnyi marea adunare naţională.
De aici urmează activitatea neobosită, călătoriile, adresele, memorandele, circularele, tot In cauza, naţională a poporului românesc.
Prin repeţitele sale prezentări la Curie, în Viena, în 01-miitz, în Innsbruck, 'nu numai că n’a plictisit lumea înaltă şi pre Monareh, ci din contra, din ce în ce a devenit mai iubit, mai stimat, fiindcă s’au putut convinge, că au de a face cu un om, care ştie să reprezinte în mod vrednic o cauză dreaptă, şi că fiind un cetăţean şi politician loial şi înţelept, ştie sâ cumpăneaseă interesele mari ale Domnitorului şi ale Casei de Habsburg, şi ale întreg' i Monarhii, cu interesele de viaţă ale naţiunei romăne.
Şi bine se ştie, că aceea ce s’a proclamat pe «Câmpul Libertăţii» în Blaj, formează şi astăzi temelia neclintită a politicei noastre naţionale. Semn şi dovadă aceasta, că principiile proclamate de adunarea naţională sub presidiul Arcliiereilor Şaguna—Lemenyi, au fost luate din adâncul inimei naţiunii române, a fost expresiunea sentimentului public al neamului românesc, şi numai realizarea acelui program naţional poate să aducă linişte, îndestulare şi progres pentru naţiunea română.
Măr. ţe sunt luptele lui pentru drepturile naţiunei române, în dieta Transilvaniei.
Intre toate faptele mari ale omului providenţial, avem să remarcăm cu o deosebită atenţiune trei lucrări de o valoare neperitoare, şi cari asigură marelui Archiereu aureola nemuri rei :
1.	înfiinţarea Mitropoliei;
2.	Statutul organic;
3.	întemeierea «Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român.»
Ce să zicem noi, despre înfiinţarea Mitropoliei şi despre «Statutul Organic al bisericei gr. or. române din Ardeal şi Ungaria?»
Ce să zicem?
Una Înseamnă desrobirea unui popor întreg de sub jugul, de cea mai ruşinoasă robie sufletească a unui popor străin.
Cealaltă formează cetatea neatârnării credincioşilor acestei biserici, faţă de toate atacurile şi ingerinţele contrarilor.
Priviţi, priviţi, cei chemaţi, şi loţi cei interesaţi, priviţi cum Vă ceartă acest geniu nemuritor, pentru că lăsaţi ca spărturi să se facă în Cetatea, ce V-a lăsat-o tare şi neatinsă, să o apăraţi cu sufletul şi cu viaţa voastră.
Şi voi ţe faceţi ?!
Nu mă siliţi să vorbesc eu în locul celui ce ne-a lâsat a-ceaslă nepreţuită moştenire. Spun numai, că distrugerea acestor Cetăţi de apărare înseamnă desfiinţarea naţiunii.
354
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Cei ce sunteţi chemaţi, priveghiaţi, căci duşmanul nu doarme!
Seoală-te Duh mare şi geniu strălucit al Marelui Andrei!
Inspiră sentimente de iubire de neam şi de lege fiilor tăi credincioşi, întăreşle-i în unire şi în solidaritate, depărtează dela noi spiritul de ceartă, de ură, de gelozie, ca toţi uniţi în cuget şi simţiri, să apărăm odoarele scumpe, ce ne-ai lăsat pe teren bisericesc, politic şi cultural, şi a căror înflorire şi desvollare înseamnă desvoltarea, progresul şi mărirea neamului românesc.»
*
* *
Revista revistelor
Neamul Românesc, 4 Oclombre, este dedicat în întregime centenarului lui Şaguna. Din articolele d-lui N. lorga : «pe când Şaguna găsea uşi deschise şi ascultare respectuoasă pretutindeni, până la Palatul împărătesc, acum căpeteniile religioase şi naţionale ale Români or sunt tratate peste umăr de te miri ce trecător consilier ministerial, şi, faţă de oameni ce nu ştiu să-şi ţie prestigiul, oficialitatea cutează a bate din picior şi poate cu uimirea ei, se vede ascultată. In «Telegraful Român», foaia lui Şaguna, se recomandă Românilor politica moderată a lui Babeş Emil, care nu înseamnă altceva decât frică, slugărnicie, abdicare. La picioarele statuei lui Kossuth Lâjos se târăşte un episcop românesc. Candidaţii de episcopie se înfăţişează la toate uşile pentru a mărturisi sentimente patriotice şi a cerşi astfel mila confirmării, prin d. ministru, dela împăratul. In cutare mănăstire, un călugăr cu fruntea plecată,ochii tulburi şi mişcările furişe ţese, ajutat de cine n’ar trebui, cu nici un preţ şi pentru nici o legătură de sânge, să se coboare până acolo, intrigă împotriva celor ce se aleg, pentru ca la urmă să ajungă el în locul unde nu-1 trimet meritele sale şi vrednicia sa.
«Şi, în slârşit, un asalt furios se dă împotriva cetăţuii pe ale cărei ziduri, tot mai dărăpănate din neîngrijire, flutură în anume ceasuri, ţinută de mâini trădătoare, zdreanţă albă a păcii,
«Şi de aceia e bine ca, măcar câteva ceasuri, Şaguna să iasă din mormânt, — omul de lume, omul de carte, stăpâni-torul cu cârja în mână, Domnul românesc de Biserică, ţinând crucea de-asupra slăbiciunilor şi patimilor I»
«El a fost om împărătesc. Aceasta nu înseamnă că n’a iubit neamul nostru, deşi nu se ridicase din masele lui adânci şi nu-şi trăise tinereţea înlr’un mediu curat românesc, de şi n’a legal relaţii mai strânse cu Românii din alţe părţi, pe cari abia de i a cunoscut, deşi, în sfârşit, el nu şi-a făcut o cultură specific românească, prin cetirea literaturii noastre mai vechi şi prin urmărirea celei contemporane. Chiar să nu fi lost din bun neam aromânesc şi să nu fi apucat vremea când-Aromânii înstrăinaţi aveau în grad innalt conştiinţa naţională, el era dintre acei oameni cari au ca regulă de viaţă a repre-sinta după cuviinţă aşezământul în fruntea căruia ajung. Şaguna a înţeles că acea Biserică ortodoxă e, cel puţin tot pe atâta, o Biserică românească, menită a lupta pentru un neam, şi deci în această direcţie şi-a cheltuit silinţele».
Luceafărul, Octombre, este de asemenea închinat memoriei lui Şaguna. — D-r I. Lupaş: «Dacă Şaguna şi-a dat silinţa şi a reuşit să devină «om împărătesc», n’a făcut-o din alt motiv, ci numai fiind convins, că interesele neamului şi bisericii sale nu se pot apără şi promova altfel, decât cu ajutorul politicei dinastice, prin care, — di parte de a fi jertfit,— a întărit, în măsură însemnată, credinţa naţiunei române în-tr’un viitof mai bun, spre dobândirea căruia tot stăruinţele lui Şaguna au pornit-o, in bună parte, la muncă şi la luptă prin ea însăşi... Numai cu ajutorul politicei sale realiste, care a fost atât de dinastică, tocmai fiindcă aşa cereau interesele noastre naţionale, a reuşit Şaguna a-şi încunună luptele sale cul-
turale şi bisericeşti cu rezultate atât de frumoase şi trainice, într’un timp, când miniştrii duşmani ca Thun — la care se potriveşte judecata Englezului Ilarley despre bărbaţii de stat ai Austriei, că «aroganţa lor e atât de mare, pe cât de mare le este nepriceperea» — îi puneau cele mai felurite si mai caraghioase piedeci în calea tuturor întreprinderilor sale.»
Ramuri, 1 — 15 Septembre. N. Bănescu recomandă monografia istorică scrisă de d. Ion Lupaş despre Mitropolitul Şaguna. «E o lucrare conştiincioasă, completă, scrisă uşor, cu talentul de a povesti al d-lui Lupaş şi cu vioiciunea tânără a entuziasmului său pentru oamenii mari ai neamului.» Bucăţi literare de I. U. Soricu, Topârceanu, St. Braborescu, D. Tomescu, Va-sile Militaru, etc. — Brumărel într’o scrisoare trimisă de la Vălenii de Munte să p’ânge pe nedrept de o aşa numită conspiraţie a tăcerii in jurul cursurilor de vară organizate de d. N. Iorga. Dacă in organizarea acestor cursuri ar fi intrat mai puţin gândul de reclamă pentru d. Iorga, presa ar fi vorbit de ele mai mult. Dar la toba naţionalistă a d-lui Iorga lumea cuminte nu poate răspunde de cât prin tăcere.
Vieaţa Nouă, 1 Odombre. D. Ovid Densuşianu critică aspru broşura d-lui Sextil Puşcariu, Cinci ani de mişcare literară. Cu această oeazie d. Dsnsuşianu face şi următoarele mărturisiri cu privire la colaborarea sa do odinioară la Să-mănătorul. «După ce Sămănâtorul, întemeiat de D-nii Vlahuţă şi Coşbue, nu mai inergeâ şi eră vorba să înceteze, câţiva tineri au luat conducerea lui. lotr’o zi vre-o doi din aceşti tineri au venit să-mi spună că ar voi să aibă şi colaborarea mea, împreună cu a d-lui Iorga. Am primit, pentru că n’am privit niciodată de sus pe tinerii cari mi s’au părut că vreau să muncească. Mi-am dat articolele mele, le-am trimes şi din streinătate, luându mi din timpul pentru 'alte lucrări ; n’am călcat însă niciodată pe la redacţie, n’am luat parte la nici o întrunire a colaboratorilor, u’am ştiut nimic din ce se petre-ceâ printre culise. Credeam că se va puteâ face cevâ din revista la care începusem să scriu, că va puică fi îndrumată în direcţiunea literară pe care o credeam cuminte şi aşteptam. timpul când printr’o înţelegere a tuturor colaboratorilor, se va fixa o direcţiune literară bine hotărîtă — articolele pe cari le-am scris atunci erau de altă natură decât pur literară şi nu contrazic, cu toate că mi s’a spus, ce susţin şi acum. După câtva timp de colaborare am văzut insă că mă înşelasem in aşteptările mele. încetul cu încetul am văzut pe D. Iorga pornind pe povârnişul exagerărilor şi al judecăţii strâmte. Mi s’a mai întâmplat să aflu, fără voe, că d. Iorga, vanitos şi invidios, cum a fost şi va rămâne totdeauna, se supărase pentru eă se tipărise câteva articole ale mele în fruntea Sămănăto-rului şi înaintea articolelor d-sale; eu le dădusem fără să spun, cum fac mulţi, ce loc să li se dea — cei din redacţie hotărâse să le pună în frunte. A mai intervenit pe urmă polemica pătimaşe împotriva d-lui Eliade pe care am desapro-bal-o dela început. Am înţeles atunci că debarcasem intr’un loc unde nu mai puteam stă—şi am plecat. A venit pe urmă insistenţa ca să reiau colaborarea, dar am răspuns : nu. D. Iorga a început atunci, nestingherit de nimeni şi înconjurat de câţiva tămâietori, să dea o luptă împotriva tuturor care nu i se închinau şi să troneze în salvator al literaturei române.»
Junimea literară. Cernăuţi, Octombrie. I. Gramadă traduce frumoasa nuvelă a lui VI. Korolenko, Pădurea fermecată.— D. Rusceac: învăţământul limhislic în clasa elementară.—A. Icşan continuă darea de seamă asupra scrierii d-lui Rădulescu-Motru, Puterea sufletească.
Verax
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
3.55
CESTUNI ACTUALE
NEAMUL NOSTRU IN FAŢA CUCERTRFT ECONOMICE
Cuvântare rostită la deschiderea şedinţelor întrunirii generale a Aso. ciaţiunei Române pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor, de d-1 Dr. C. I. Istrati
Domnilor, Asociaţiunea română, pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor, este o instituţie cu caracter cultural, economic şi naţional. Membrii săi sunt convinşi că ştiinţele pure şi aplicaţiunile lor, sunt singurele cari pot alcătui baza fericirii şi puterii popoarelor.
Viitorul nostru depinde, în mod absolut, de faptul, cum vom şti să facem faţă acestor cerinţe ale timpului.
Iată de ce, cum o spuneam şi altă dată, la orice năzuinţă făcută de noi, sau la noi, pe căile culturale şi economice, cată să se încălzească inimile noastre, şă ni se înalţe judecata şi să ni se întărească sentimentul de conservare al neamului, de oarece, a ajuns timpul, când, mai mult ca în orice altă împrejurare, trebuc să ne încredinţăm odată, că numai într’acolo ne este scăparea şi isbânda.
Orice nehotărâre, şi mai ales orice indiferenţă, şi cu deosebire, greşală, făcută din acest punct de vedere, constituesc adevărate crime, cu atât mai cumplite şi mai condamnabile, cu cât ele sunt crime de les-naţio-nalitate.
Poporul nostru arc calităţi cu totul rari, şi avem o ţară din cele mai bine-cuvântate de D-zeu, dar din nenorocire—şi trebue să avem curajul a spune adevărul— nici una din aceste mari însuşiri, nu am ştiut să le utilizăm şi să le desvoltăm încă în deajuns, pentru bunul renume al neamului şi pentru propria noastră fericire.
La ce ne servesc toate acestea, precum şi puternica armă a unităţii noastre naţionale, când, în ţara noastră agricultura chiar este lăsată, în bună parte, în mâna străinilor, în mâna cărora, în cea mai mare parte, se află de asemenea şi industria şi comerţul nostru! Acei ce ar trebui să fie în fruniea mişcării de regenerare economică, se mulţumesc să acopere, cu tantiemele ce primesc în consilii de administraţie, exploatarea de către străini a avuţiei naţionale, adesea fără milă, pentru viitorul' nostru şi nu arare ori fără a ţine seamă de modul cum se procedează.
Cei ce’şi iubesc ţara, au dreptul, când sunt curaţi în sufletul lor, să spuc adevărul făţiş şi fără înconjur, ori cât ar fi el de usturător, de oare-ce chirurgia socială, se face ca şi chirurgia corporală, cu sacrificiul părţii putrede, pentru scăparea organismului curat şi plin de viaţă.
Nu eu voiu nega marile progrese făcute, chiar pe terenul economic, în aceşti 50 de ani, de la unirea ţărilor; trebue însă să recunoaştem că am pierdut mult din timpul nostru degeaba; că am mistuit enorme c-nergii, pentru a ne sfâşia şi înjosi, pe noi înşi-ne, în luptele politice cu caracter personal, în loc de a le fi întrebuinţat pe acestea, pentru binele ţării şi pentru buna noastră propăşire.
Trebue, de asemenea, să recunoaştem, că deşi urmaşi ai unei generaţiuni de oameni minunaţi, patrioţi şi cu judecata aşezată, noi am risipit enorma avuţie naţională, scoasă în marc parte din sudoarea celor desmoşteniţi, pentru a ne da numai spoiala unei adevărate civilizaţii şi fără a face nimic ca să transformăm, de fapt, cei doi factori esenţiali, ai vieţei noastre publice şi private, şi anume: mentalitatea clasei culte şi avute, din care se aleg conducătorii ţării, şi, starea culturală şi economică a marelui strat al muncitorimei, în care se află, orice s’ar zice, comoara avuţiei noastre naţionale, de inteligenţe latente şi de forţe nechibzuit întrebuinţate, şi din cari va trebui, să se înalţe stratele superioare, cari alcătuesc şi aşa zisa clasă mijlocie. Din marele strat al muncitorimei arc să se aleagă cei destoinici, adevărata şi singura nobleţă a neamului, spre a îmbrăţişa toate carierile cari cinstesc omenirea şi să tindă către locurile de seamă, ale clasei conducătoare române, având CA datorie, să’şi înalţe neamul.
Situaţiunca noastră geografică, constituc forţa şi slăbiciunea noastră; forţa, dacă vom şti să ne întărim economieeşte şi dacă vom putea să realizăm visul de aur al neamului, care constituesc ţintele ce trebuesc urmate fără şovăire, cu hotărâre şi cu încredere; slăbiciune, dacă nu vom realiza aceste desiderate; căci lăsându-ne a fi cuceriţi economieeşte, pierzarea noastră nu numai politică, dar şi naţională, etnică, va fi un fapt mai mult ca sigur, fatal.
Sunt, Domnilor, aproape 40 de ani de când nici un răsboiu mare, nu a avut loc în Europa. Popoarele culte, preocupate numai de expansiunea lor culturală şi economică, au schimbat tactica lor de luptă. Dacă morala publică condamnă, din ce în ce mai mult, răsboiul în însăşi esenţa lui şi cu deosebire distrugerea celor mai slabi, prin cumplitele mijloace de care dispune ştiinţa modernă, nu e mai puţin adevărat însă că, în genere, popoarele nu’şi dau seama, în deajuns, că efectele cuceririi economice sunt incomparabil mai dezastruoase.
In timpul unei cuceriri, prin arme, numai armatele naţiunilor fără suflet ucid, pentru plăcerea de a ucide. Odată inimicul sdrobit, braţele ce lovesc cu baioneta, obosite fiind, sau muniţiunea, scăzând sau sfârşindu-se, cel învins poate fi lăsat să trăiască şi o parte din averea lui, să scape de pustiire.
Dacă în cucerirea militară, se coprinde dreptul de stăpânire şi de exploatare, în cucerirea economică, să nu uităm, se cuprinde dreptul celui mai priceput şi mai tare, de substituire de fapt, de distrugere totală, de cucerire a tot, excluzând de la viaţă pe nefericitul cucerit.
In cucerirea economică, nu încape nici un hotar, şi mila este exclusă !
Pe când în cucerirea cu armele, luptă mai mult colectivitatea. în cucerirea economică, fiecare pioner, luptă cu ultima vrăjmăşie, înmiind astfel puterea de pătrundere a colectivităţii, ce urmăreşte aceiaşi ţintă; pione-rul luptă pe propria sa scamă, însă, şi în deplină posesie a cucerirci sale. In cucerirea cu armele, cel ce supravieţueşte, riscă să piardă regulat, numai o parte din câştigul muncci sale; în cucerirea economică, scopul nu este a-i răpi învinsului numai munca sa, dar a se şi substitui acestuia, pentru ca cuceritorul luându-i
356
NoIja Revistă română
locul, să trăiască în urmă cu mijloace superioare şi să obţie rezultate mai bune, din avuţia, sau avantajele, pe cari le prezintă localitatea.
Oricât de teribil era înţelesul cuvintelor Vae Victis a striviţilor răsboiului, acestea nu au echivalentul lor în cucerirea modernă economică. Acolca nu mai e Vae Victis, dar, de mortai .... nihil!
învinsul e un netrebnic, ce nu a ştiut profita de avantajele ce a avut şi care dispare neregretat de nimeni !
Să deschidem deci bine ochii, căci în ţara noastră, cel mult la 6 români, se află deja un străin !
Noi am primit totdeauna cu braţele deschise, pe toţi străinii ce ne soseau, căci aveam nevoe de pregătirea lor, în mod temporal, până la regenerarea noastră. O făceam cu atât mai uşor, cu cât ei erau răsfiraţi, în mijlocul poporului nostru compact, în sânul căruia ’şi găseau uşor şi mijloaceledc viaţă, precum şi o îndemânare şi slobozenie, ce adesea nu cunoscuseră în ţara lor.
Acum să luăm bine seama, căci ei nu mai sunt lăsaţi resleţi, dar dăscăliţi, grupaţi şi conduşi, ca o armată cultă şi pricepută, care nu are alt scop, decât a lupta şi învinge prin cucerirea economică.
Şi să nu uităm încă, că mai avem o racilă grea; avem populaţiunea deja prea compactă a israeliţilor locali, cari putând oricând constitui o puternică armată de cucerire contra noastră pe terenul economic, poate formă antegardă popoarelor centrale din Europa, a căror limbă ea o şi vorbeşte încă, în mare parte.
Trebue să recunoaştem însă, că pe cât israeliţii locali au fost răutăcioşi şi nedrepţi faţă de noi, susţinuţi fiind cu îndârjire în aceasta şi de coreligionarii lor străini, cari au două forţe cumplite contra noastră: capitalul şi presa, noi am ştiut încă mai puţin să ne tragem o linie de conduită hotărâtă şi românească faţă de ei; astfel că, deodată cu oprirea intrării în ţară a noilor sosiţi şi facilitării expatrierii celor prea numeroşi, noi n’am căutat a utiliza şi chiar a asimila, pe cei cari cu voe bună, voiau a împărtăşi soarta noastră pe viitor.
Personal, consider ca cea mai mare greşală de a le fi închis, chiar în parte, şcoalele noastre, căci am oprit astfel contactul, din care pot naşte simpatii şi comunităţi de interese, fără cari ne e imposibilă viaţa în comun.
In loc de a înfiinţa şcoli numeroase, şi nu este sacrificiu care nu trebue făcut în această direcţiune, şcoli în cari să înveţe toţi copiii noştri dela sate, şi toţi copiii străinilor, cari, luaţi aminte, devin prea numeroşi în oraşele noastre, am lucrat astfel în cât la sate proporţia celor ce nu ştiu scrie şi socoti să fie ruşinos |de mare, fiind noi aproape ultimii în Europa, iar în oraşe statele vecine, nu comunităţile dela noi, să ne organizeze şcoli creştine, cu caracter specific tendenţios în interesul străin; iar israeliţii să fie adesea crescuţi, dacă nu cu ura contra noastră, dar cel puţin străini de noi, în şcolile făcute din averea baronului Hirsch, sau de alianţa israelită !
Nn se putea o nepricepere mai mare, a intereselor noastre naţionale.
Cugetătorii şi adevăraţii noştri oameni politici, tre-
zească-se odată; primii, din amorţeala lor şi, cei de al doilea, din atmosfera de ură în care trăesc şi care îi opreşte de a cerceta şi găsi soluţiuni potrivite nevoilor ţării şi neamului. Formuleze-şi odată aceştia păreri hotărâte la lumina zilei, care găsindu-se destoinice, să ne unească pe toţi, din orice câmp politic am fi, pentru ca în cestiunile mari şi sfinte, dela cari depind existenţa şi viitorul nostru, să putem lucra cu ţoţii împreună.
Destulă ură, destule lupte sterile, destulă nedestoi-nicie şi pierdere de timp !
Să deschidem odată ochii, de voim a vedea, să ne înălţăm sufletele, de ne iubim neamul, să ne limpezim judecata, de voim a făptui curat! Şi în cestiunile mari, care aşteaptă de atâta timp, o hotărâre bărbătească, să nu ne mai sfâşieam, ci să brăzdăm adânc, cu toţi, în ogorul de la care depinde creşterea şi culegerea roadelor, ce vor asigura şi înlesni copiilor noştri, viaţa, cinstea şi fericirea.
De aceste fapte e preocupată Asociaţiunea română pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor.
Mănunchiul de oameni ce o alcătuesc, doreşte ca prin întrunirile Asociaţiunii, regulat, în câte o parte a ţării, să redeşteptăm pe rând, toate aceste localităţi spre a le face părtaşe la năzuinţele noastre şi la munca generală şi conştientă, care trebue odată să se manifesteze, hotărât, în toate direcţiunile culturale şi economice şi pe toată suprafaţa ţării.
Focşanii şi judeţul Putna, erau indicate pentru întrunirea noastră, cărora le rezervasem, tocmai, acest an de fericită aniversare, a jumătate de secol de la unirea ţărilor.
Aveaţi astfel prilejul, să vă arătaţi rostul şi destoinicia muncei locale şi ţara întreagă să fi dat şi ea pe faţă, tot ceiace mai păstrăm, relativ la marile eveniment politic din 1859.
Avem credinţa, că şi Dv. toţi, ca şi noi, regretaţi acum, că nu am reuşit a realiza ceia-ce doream.
Asociaţiunea, Domnilor, a avut anul acesta cinstea aleasă de a primi, în mod oficial, numeroasa şi valoroasa falangă a excursioniştilor francezi, fraţii noştri în latinitate.
Dacă la 1906, inimele noastre s’au umplut de bucurie, când românii din toate părţile locuite de ei, s’au întrunit pentru întâia oară, conduşi de ideia unităţii culturale a neamului, în parcul Carol I, pentru a se îmbrăţişa frăţeşte în coprinsul Arenelor romane, iar sub zidurile castelului Pcleş, la Sinaia, pentru a aclama pe M. S. Regele Carol I, pe ilustra noastră Suverană şi iubita noastră dinastie, tot ast-fel inimele noastre au tre-săltat de bucurie, văzând cum reprezentanţii, din cei mai aleşi, din scumpa noastră Franţă, au urmat aproape aceiaşi cale, întorcându-se pătrunşi de ceia-ce suntem, care este trecutul nostru şi aspiraţiunile noastre în viitor.
In această ţară, în care luptele politice ne desbină şi ne învrăjbesc, aşa de mult, s’a văzut acum, din fericire, pentru prima dată, acest fapt aproape necrezut şi atât de aşteptat, că luptele noastre au fost aproape
NOUA REVIS1Ă ROMÂNĂ
357
părăsite un moment şi că cu toţii, ca buni români, pentru prima dată, mână în mână, am mers şi lucrat alături, conduşi de aceleaşi sentimente înalte şi patriotice.
Fie ca acest fapt să se întâmple cât mai des în chestiunile de interes general, şi mie ’mi rămâne numai plăcuta datorie de a mulţumi, din toată inima, tuturor persoanelor oficiale sau particulare, dcla cele mai sus situate şi până la cele mai modeste, ca poziţinne socială, care cu această ocaziune ne-au dat concursul lor.
Din cauze independente de voinţa noastră, Asocia-ţiunea nu s’a întrunit dela 1906.—Fiind statutele cam incomplecte, dela început, şi lipsindu-ne un regulament, aceste goluri au fost complectate de o comisiune compusă din toţi foştii preşedinţi.—Vi le prezint, pentru a lui cunoştinţă, cu speranţa de a fi aprobate de Dv.
îmi mai rămâne, Domnilor, o plăcută datorie, aceia de a vă mulţumi, tuturor, pentru buna Dv. primire, făcând cele mai alese urări pentru prosperitatea judeţului Putna şi a oraşului Focşani.
POLITICA
AGRICULTURA ŢĂRĂNEASCĂ.—I.
Sunt unul din cei mai convinşi apărători ai exploatării moşiilor mari de către obştiile săteşti, care mijloc noi îl credem cel mai înnemerit pentru a îndruma pe sătean pe calea avuţiei, care să’l ducă la cumpărarea pământului de veci. De aceea ne-am şi rostit noi contra sistemului vechiu de împărţire a pământului în loturi către săteni, şi am susţinut că trebuiau admişi la cumpărătura de pământ numai acei săteni cari ar fi adunat prin economie o parte din capital; iar economia nu se putea îndruma mai bine decât prin mărirea ocupaţiei agricole a săteanului, punându-i-se la dispoziţie arenda moşiilor mari.
Principiul nostru asupra cumpărării de pământ a şi fost primit de legea Casei Rurale. Dar ce folos! dacă, ca toate lucrurile din această lume, şi acest principiu este falşificat. Anume obştiile săteşti când vor să cumpere o moşie, caută să-şi procure tot prin împrumut dela banca populară sau de aiurea, cei 15°/0 pe cari trebue să-i depue în numerar pentru a avea dreptul de a cere restul de 85°/0 dela Casa Rurală. Nu a fost deloc acesta scopul legiuitorului. El a vrut să îndemne pe sătean la muncă, la economie, la moralizare. Această ţintă nu este de loc atinsă, când obştiile se împrumută şi cu partea ce-ar fi trebuit s’o economisească.
Apoi, împărtăşindu-se toată obştia, şi bun şi rău, şi harnic şi leneş, şi econom şi cheltuitor, la cumpărarea moşiei, nu se face acea selecţie între oameni ca atunci când numai acei ce-ar poseda economisiţi cei 15°/0 ar fi primiţi la cumpărătură.
Pentru ca ţăranii să se folosească însă cu adevărat, din exploatările mai întinse, noi am susţinut că ei trebuiau să părăsească sistemul lor primitiv de lucrare a pământului şi să îmbrăţişeze cel puţin pe acel practicat de proprietarii noştri cei mari, organizând în comun o cultură în mare a întinselor proprietăţi pe
care le-ar lua în arendă.
/
Pentru a putea face aceasta, se cere neapărat conducerea exploatării de către un om competent care să îndrumeze pe săteni în cultura pământului, să ţină contabilitatea cea destul de complicată cu cea mai deplină limpezime, şi să îngrijească de desfacerea productelor în mare, cum fac marii agricultori.
Numai atunci s’ar putea ajunge: 1) ca ţăranul să tragă un folos real din întinderea agriculturii lui şi să capete putinţa de a se îmbogăţi, adunându-şi capitalul trebuitor pentru dobândirea moşiei din arenduire în deplină proprietate; 2) s’ar păstra proprietăţii celei mari dată în cultură ţăranilor, caracterul de isvor de export al ţării care este neapărat în starea în care ne aflăm, cu un budget aşa de uriaş şi cu o datorie publică aşa de însemnată, contractată în străinătate; căci să se ia bine seama: noi nu putem cu nici un preţ să ne lepădăm de cultura cea mare a pământului şi să prefacem toată agricultura ţării într’o producţie care să. hrănească numai pe muncitor «dacă nu voim să auzim răsunând toba la uşile visteriei noastre». Dacă n’am fi aşa de greu îndatoraţi, sau dacă cel puţin datoria noastră publică ar fi contractată în ţară, am putea încă risca experienţa prefacerii năprasnice a agriculturei mari în agricultură mică; am putea mulţumi năzuinţele care tind la desfinţarca proprietăţei mari şi la fărămă-tuirea ei în părticelele mici ale exploatărei ţărăneşti. Aşa însă cum suntem legaţi de mâini şi de picioare, pe de oparte de o viaţă de stat cam răsfăţată înlăun-tru şi de o datorie publică către streini ajunsă la marginile extreme ale puterilor noastre de împrumut,'nu putem să atingem, de dragul unei clase a poporului, ori cât ar fi ea de interesantă, bazele chiar ale existenţei statului român, căci atunci am jertfi întregul la parte şi prin el şi această parte însăşi.
Prin urmare, nu se poate primi extinderea obştiilor săteşti la lucrarea, prin arendare sau cumpărare, a moşiilor mari, decât cu condiţie anumită ca ele să facă pe dânsele agricultură mare care să menţie puterea de export şi deci de existenţă a ţării şi a Statului român.
Aceste principii îmi par mai presus de orice îndoială.
Să vedem dacă se procedează astfel.
Constatăm întâi cu părere de rău că acolo unde obştiile săteşti au vrut să se pună sub conducerea unor minţi mai luminate ca la Pomârla, jud. Dorohoi, la An-drieşeni jud. Iaşi, şi pe aiurea, ele au devenit jertfa relei credinţi a conducătorilor în lipsa unor legi de represiune de o asprime exemplară pentru asemenea abateri.
Ba lucru mai curios, la Andrieşeni, Ministerul domeniilor pusese el însuşi în capul obştei un excroc patentat care mai frustrase de două ori statul în exploatarea moşiei Pipirigul şi a pescăriei Brateşului; dar care în loc de a-şi lua pedeapsa şi de a înfunda temniţa nu ştim prin ce spete a căpătat şi administraţia moşiei statului Andrieşeni, ca o recompensă pentru bravura lui în ale tâlhăriei.
După ce individul fură pe ţărani, îmbrăcându-se cu autoritatea Ministrului domeniilor şi după ce el mănâncă banii plătiţi de ei pentru arenda pământului, Mi-
358
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
nisteri.il în loc de a suporta dânsul urmările faptelor comise de prepusul său, împinge prin agenţii lui pe ţărani a da în judecată pe excroc, constituindu-se'parte civilă contra unui calic; iar Ministerul cere ca ţăranii să plătească a doua oară arenda odată legalmentc a-cliitată.
In urma energicei mele interveniri în apărarea celei mai drepte cauze, am convins întâi pe d-1 Ministru de finanţe, apoi pe d-1 Ministru de domenii, să părăsească această nedreaptă urmărire şi să _ lase în pace "pe ţărani. Aceştia, ajunşi la disperare, erau în stare Ţă ajungă iarăşi la acte de violenţă dacă ele nu ar fi fost înlăturate prin înţelepciunea celor doi domni Miniştri.
Din cauza relei credinţi a propuşilor, atât a celor orânduiţi de cârmuire cât şi a acelor aleşi de obşte, acest sistem nu prea are sorţi ^de a se prinde, afară numai dacă Statul va lua măsurile cele mai aspre pentru a garanta interesele oamenilor contra apucăturilor nenorocite ale tuturor acelora deprinşi să se îmbogăţească pe nedrept din munca ţăranilor. Şi cu toate acestea este singurul mijloc de a ‘eşi la un rezultat mulţumitor în exploatarea moşiilor pnari de către săteni.
Aşa cum se practică acuma cultura este o adevărată părădueală a pământului şi productul moşiilor mari, exploatate de ţărani, nu reprezintă "nici a treia parte a aceluia realizat mai înainte de proprietari sauŢtrendaşi.
Anume, iată modul barbar şi sălbatec cum se pro-ccde în cultura moşiilor mari de către săteni:
Ţăranul nu ştie ce este întovărăşirea la muncă; de aceia îndată ce o obştie ia o moşie în arendă sau o cumpără de veci, o împarte între membrii ei, fiecare după cât poate să ia, încât agricultura mare este eo ipso desfiinţată şi înlocuită cu agricultura mică. Părticelele sunt cultivate ca deobiceiu cu porumb şi orz — rare-ori cu grâu, şi vom vedea pentru ce. După recolta orzului şi mult înainte aceleia a porumbului se văd lanurile brăzdate de dungi galbene rămase ca mirişti, şi verzi — porumbul Tocmai pe atunci însă intervenind căldurile cele mari şi imaşurile uscându-se ţăranii ar avea nevoe să-şi pască miriştile; dar cum s’o facă, dacă vitele lor pot trece în porumbul său sau al vecinului. Ar trebui doar să ţie boii de frânghie pentru a-i putea duce la păscut pe propria lui mirişte, lucru pentru care timpul îi lipseşte. Este adesea ori nevoit să-şi vândă vitele pe nimic, nu fiindcă nu arc cu ce le hrăni, dar fiindcă nu poate s’o facă. Situaţie mai ciudată nici că se poate închipui!! Pe alocurea, pentru a înlătura acest marc neajuns, pristavii statului impun ţăranului cultura la o laltă a aceluiaşi fel de cereale, dar şi aici fiecare ţăran cultivă părticica lui din lanul cel mare, pe care o ară după cum poate el, mai bine sau mai rău, o seamănă cu sămânţa pe care o posedă, aşa că un product la fel nu poate fi obţinut. Treeratul se face iarăşi în parte cu cai, în chip defectuos şi primitiv, şi această recoltă proastă este vândută mult mai eftin decât cea dealături a proprietarului mare> cu atât mai mai mult că ea nu este sfcrânsă la un loc şi vândută cu vagonul, ci e pusă de fiecare sătean în saci şi aşezată în tindă până ce vine jupân Iţic, Burăh sau Strul care cumpără cu trei sferturi, dacă nu şi ju-
mătate din preţ recolta ţăranului, compune el vagonul şi câştigă sfertul sau jumătatea cealaltă.
Dar cum cultivă ţăranul acest orz ? ’ Când îl Aseamănă
«	tS
în popuşoişte, atunci *este fericit, căci el credeJ că nu mah este nevoe să mai arc ci îl seamănăJaşâ peste_ogo-rul nedesfundat şi trage cu grapa peste el. Când plouă, bine înţeles, tot se face ceva, deşi numai pe jumătate cât la proprietarul jvecin care amarat, a grăpat şi a tă-vălugit ogorul. Dar ţăranul nici nu se gândeşte vreodată să facă şi să adune ca proprietarul sau arendaşul; căci zice el: «Boerul e boer». Orzul este apoi totdeauna strâns cu lireapca sau cu coasă,' niciodată cu secera, care e mai_obositoare. El se scutură sub lovitura coasei şi adesea e împrăştiat de .vânt, nefiind legat în snopi şi pus în clăi. Nu se uită ţăranul la aceia că perde un sfert de recoltă. Porumbul este semănat tot-deuana prea târziu, nefiind arătura făcută din toamnă. Cei mai mulţi îl prăşesc apoŢo singură dată, fără a-1 mai muşuroi, din care pricină el pururea jso face, fie în anii mai buni, fie în cei răi, mai puţin ca la proprietari.
Mai grav însă este că niciodată ţăranul nu ară pământul de cu toamnă, aşa ca să Ţie expus desfundat la gerurile ernei şi apoi întors în primăvară să-i dea un ogor răscolit prin două arături, mai plin cu apă şi deci mai rezistent la secetă. Această arătură din toamnă i-ar da putinţa de a semăna porumbul mai de timpuriu şi i-ar asigura o producţie mai mănoasă şi mai sănătoasă; căci primăvara ţăranul eşind cu boii slăbiţi din iarnă, nu-i poate pune îndată la arătura întâi care-i mai grea decât întorsul şi trebue să aştepte întremarea lor prin păscut. Dar pentru ce oare nu ară ţăranul de cu toamnă?
Ta pământurile luate în arendă are o scuză, anume că ele nu-i sunt măsurate şi date în primire decât în primăvară, şi chiar la acelea în care obştea ia întreaga moşie, deşi s’ar părea că ţăranul e stăpân pe ea în tot timpul anului; pristavii însă cari hotărăsc rotaţia culturei, nu o fac decât tn primăvară, încât ţăranul nu are voe să are din toamnă pământul de pe Aare se hrăneşte. Dar pentru ce nu ară ţăranul din.toamnă pământul său propriu, spre a-1 pregăti mai bine pentru cultura porumbului şi a face cu putinţă şi aceea a grâului? Noi credem că din aceaşi'cauză pentru care el nu tae recolta păioaselor cu secerea, pentru care eŢseamănă orzul fără a ara şi pentru care el nu muşuroeşte porumbul, adică pentru a munci mai puţin şi dac'o da Dumnezeu s'o face. Acest fatalism încurajează lenea, precum tot lenea desigur i-a dat naştere. In această privire se cere numai decât o îndreptare; căci cu ce drept cer ţăranii pământ, pe care apoi nu’l lucrează cum se cuvine ci numai îl părăduesc ? Să le_ dăm toate mijloacele de a-şi întinde agricultura, cu condiţie însă anumită că această cultură să fie gospodărească, iar nu cum zic Nemţii o cultură tâlhărească (Raubwirth-schaft.)
(Sfârşitul in No. viitor)	A. D. XENOEOL
BIBL.IOQRAFIE
jRadu D. Roselli, Din Egipt. Note de călătorie,
Cli. Darwin, Lupta pentru existenţă trad. de Luca (Biblioteca Lumen.)
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
359
GESTIUNI SOCIALE
IDEILE PEDAGOGICE ALE LUI FRANCISCO FERRER
In secolul acesta al copilului, după. cum zice Ellen Key, este natural ca în fiecare ţară să apară inovatori cari să inaugureze noui principii de educaţie, cât să şi le aplice în şcoli speciale.
Spania l-a avut pe T'errer, a cărui împuşcare a indignat întreaga Europă.
S’a împlinit doi ani dela 15 Aprilie 1908, de când a apărut primul număr al revistei «L’ecole renovee» care avea un plan de educaţie modernă şi în acelaş timp de-a forma o ligă internaţiomilă a şcoalei moderne după cea din Barcelona. Comitetul acestei reviste, comitet de iniţiativă şi direcţie eră compus din :
E.	Eerrer (fondator-Spania), C.-A. Laisant (Franţa), E. I lăckel (Germania), I.-F. Elslander (Belgia), W. Roorda van Evsinga (Elveţia) şi Ilenriette Meyer.
Nu ne-am fi mirat de loc când am fi văzut în comitetul de iniţiativă pe Dr Reddie (Anglia), E. Demo-lins (Franţa) şi Dr H. Lietz (Germania), cari reprezintă aceleaşi principii despre educaţia nouă.
Din coprinsul articolelor publicate în revistă vom putea mai uşor desprinde expresia clară şi liotărîtă a convingerilor sale asupra şcoalei şi copiilor, cari au fost puse la baza instituţiilor din Barcelona şi a celor 600 de şcoli civile create de Ferrer în Spania alături de şcolile catolice bisericeşti.
Din programul anunţat se vede limpede planul edu-caţiunii moderne. Toate principiile pot trece prin cenzura celei mai aspre critici fără să fie atinse, căci în primul loc sunt concluziunile datelor ştiinţifice moderne şi în conformitate cu necesităţile sociale actuale. Şi ce este raţional din punct de vedere psihologic şi fiziologic nu mai este nevoe să fie supus discuţiilor arbitrarii teoretice şi empirice.
Este vorba de o educaţie integrală şi dacă am observa numai planul educaţiei intelectuale şi totuşi am rămâne convinşi că cestiunile de educaţie erau formulate cu pricepere.
Ferrer îşi proptme -să studieze :	•
a)	Concepţia generală a scopului educaţiei intelectuale.
Senzul metoadelor.
Relaţiunile ce trebuesc stabilite între cunoştinţe.
Ordinea în câştigarea lor.
Mijloacele şi procedeele de învăţământ.
b)	Distribuirea cunoştinţelor.
Cunoştinţe cari relevă viaţa. Mediul şcolar.
Cunoştinţe cari relevă munca. Atelierul şcolar.
Cunoştinţe cari relevă cercetări, studii. Extensiunea şcoalei în mediu exterior.
Stabilirea unui program conform fazelor de dezvoltare intelectuală a copiilor în cât cunoştinţele să con-stituo un ansamblu în care toate părţile să fie armonios legate între ele, răspunzând stărilor intelectuale complecte şi succesive.
Influenţa pe care trebue s’o aibă şcoala asupra vieţii omeneşti. Şcoala, centrul social al vieţii fizice, intelectuale şi morale ale grupelor omeneşti. Educaţiunea continuată.
Influenţa şcoalei aşupra părinţilor şi vieţii familiare. Educaţia mamelor şi a părinţilor.
Cărţi pentru copii, etc.
Sunt şi alte puncte tot atât de importante cuprinse în program, şi care se adresează marelui public, ce trebue să înţeleagă că şcoala aşa cum este organizată nu răspunde necesităţilor sociale şi individuale ale educaţiunii copiilor.
In special, scopul prin care ideile lui F'errcr se deo-sebiau de ideile şcoalei actuale este că mai ales primul învăţământ al copiilor, cât şi programele şi metoadele, trebuiau să fie adaptate psihologiei copiilor, ceea ce nu se face nici în învăţământul public, nici în cel privat.
In acest scop, s’a întemeiat liga internaţionalii de educaţie raţională a copilăriei, al cărei comitet l’am amintit mai sus.
De unde plecau aceste convingeri pedagogice? Din ce necesităţi sociale şi individuale a plecat Eerrer pentru a cugeta la o şcoală nouă, o şcoală renoită ca şi o societate renoită ? Oare numai faptul că acest simptom social în reforma şcoalei s’a produs în Statele-Unite şi Anglia şi pe unele locuri în P'ranţa, Elveţia şi Germania — a fost singurul stimul care l’a îndemnat să reformeze şcoala în Spania ? Şi ce l’a îndemnat să prezideze o ligă în a cărei comitet se aflau erudiţi şi savanţi ca cei de mai sus?
Sunt atâtea întrebări, cari pentru oamenii speciali de şcoală se desleagă aproape fără nici o ezitare. Căci, şcoala aşa cum este organizată astăzi, nu mai corespunde. Acest strigăt a devenit general şi pentru că F'errer a avut convingeri mai active, oare se poate socoti ca un agitator, ca un anarhist, ca un revoluţionar?
Ce erori în aprecierea oamenilor mari, stăpâni pe convingeri, la care cuvântul are realitate în acţiuni! Căci P'errer a întemeiat şcoli în vederile sale şi pe socoteala sa. Nu ne importă dacă sunt 600 azi şi dacă mâine vor fi 6.000. Ferrer a fondat un Muzeu pedagogic în care a adunat materialul necesar pentru şcoala cea nouă şi a înfiinţat o şcoală normală în care să se formeze învăţătorii în senzul nouilor educatori.
Ce a făcut Ferrer pentru Spania, care nu l’a cruţat, se face, pornindu-se tot din acelaş sentiment umanitar, în toate ţările civilizate şi în progres cpnţinuu.. , ,
Educaţia maselor este o chestiune de ameliorare socială. Cine doreşte să rămână în ignoranţă vrea să profite de ea. Această renoire în omenire se face prin două căi: sau aplicând continuu în şcolile de astăzi principiile noui ale educaţiei ştiinţifice, bazate pe studiul psihologic al copiilor, sau, fără a se aşteptă această prefacere evoluţionistă, să se creeze şcoli după nouile principii ale şcoalei moderne. Ferrer a preferat această din urmă soluţie.
In ce priveşte scopul educaţiei, Ferrer se ridică cu putere în potriva principiului de-a se face din individ un supus cu stricteţă mecanismului social. Acest scop este dorinţa guvernanţilor şi de aceia nu au nici un interes să schimbe acest sistem, căci instrucţiunea este pusă în serviciul lor din care au avantagii, iar nu să amelioreze starea generală a societăţii. Este de.ajuns: să se menţină spiritul de şcoală, ca institutorii cu voe sau fără voe să servească nişte principii contrarii rolului ce-1 au, şi ca disciplina autoritară să fie dominătoare aşâ
360
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
fel ca iniţiativa să fie înăbuşită iar atunci când se produce să fie speculată tot în folosul lor.
Din potrivă, valoarea educaţiunii rezidă în respectul voinţei fizice, intelectuale şi morale a copilului. O adevărată educaţie numai îl secondează în pornirile sale, în direcţiunea vieţii sale proprii.
Şi ce este mai uşor decât a-1 opri, de-ai altera individualitatea şi ce este mai greu decât a-1 respecta. In totdeauna educatorul porunceşte, ordonă, impune, violează, contrazice; pe când o adevărată educaţie este tocmai aceia care îl apără mai bine pe copil în contra ideilor altora, în contra voinţii altora, cari chiamă în joc mai mult energiile proprii.
Ce sunt metoadele ? Fiind educaţiunea de astăzi un dresaj de-a supune pe individ unor anumite mecanisme sociale, metoadele nu sunt altceva decât nişte instrumente puternice şi perfecţionate de dominaţiune. Pe când, metoadele ştiinţifice au puterea de-a educă pe copil în favoarea desvoltării lor, prin satisfacerea trebuinţelor pe măsură ce se nasc şi se măresc. Şi în acest caz, educaţiunea devine plină de spontaneitate, confor-mându-se ştiinţei despre copil, care trebue să-l libereze din situaţia de astăzi.
Prin aceasta se deosibeşte idealul şcoalei noui de cea actuală. Şcoala de astăzi caută mijloace noui şi eficace de-a formă din fiinţele omeneşti nişte instrumente convinse de toate convenţiunile, de toate prejudecăţile şi de toate minciunile pe cari societatea este fondată.
Idealul nou vrea să aibă oameni capabili cari să ştie evoluă neîncetat, capabili să renoiască fără încetare mediul şi de-a se reînnoi ei singuri, oameni a căror independenţă intelectuală să le fie cea mai mare forţă, cari nu vor fi niciodată în stare să se ataşeze de orice, totdeauna gata să accepte ceeace este mai bun, bucuroşi de triumful ideilor noui.
' Prin ce mijloc s’ar putea îndeplini acest ideal ?
Urmărind cu atenţiune lucrările savanţilor şi cercetătorilor cari studiază pe copil şi aplicând experienţa lor în educaţiunea pe care vrem s’o edificăm, în sensul unei libertăţi complecte a individului. Iar aceasta nu se poate îndeplini decât prin punerea imediat în lucru, prin fondarea de şcoli.noui sau aplicându-le în şcolile regenerate de acest spirit de libertate.	-
In sensul acesta s’ar putea modifică tot ce nu corespunde acestui ideal, tot ce e artificial şi tot ce face să fie depărtat copilul de natură şi viaţă şi ţinut în disciplină intelectuală şi morală pentru a i se impune idei gata şi credinţe cari ruinează şi anihilează voinţile. Şi mai bine e să rămână copilul în mijlocul na-turei unde va fi în contact cu tot ceeace iubeşte şi unde impresiunile vieţei înlocuesc lecţiunile de cuvinte moarte. «Iubesc mai mult, zicea Ferrer, spontaneitatea liberă a unui copil care nu ştie nimic din instrucţiunea cuvintelor decât deformaţia intelectuală a unui copil care este supus educaţiei de astăzi.»
Cam aceste sunt în trăsături esenţiale principiile noui de educaţie pe cari Ferrer le-a susţinut cu multă convingere ştiinţifică în revista «L’ecole renovee.» Modul cum au fost puse în practică şi rezultatele pe cari le-a dat, le vom vedea altă dată.
CÂTEVA REFLEXIUNI ASUPRA CONGRESULUI BĂNCILOR POPULARE DIN BOTOŞANI
In zilele de 25 şi 26 Septembrie, s’a ţinut la Botoşani, congresul regional, al Băncilor populare pentru judeţele din Moldova de sus.
Cu acest prilej s’a făcut constatarea îmbucurătoare că băncile populare numără aproape 65 milioane de lei, capital ţărănesc, că obştiile săteşti, cari în 1903 erau numai şapte, iar în 1904 au crescut la 19 cu 52 de moşii în arendă, astăzi au ajuns la 192 de obştii cu 729 de mii de hectare.
In ziua întâi, după amiazi, s’a trecut în secţiuni, discutându-se chestiuni de detaliu, privitoare la mecanismul băncilor şi a cooperaţiilor săteşti, rostul învăţătorilor şi al preoţilor în această operă de dezrobire naţională, greutăţile întâmpinate în sate şi la centru, etc.
Partea cea mai educativă a congresului a fost şedinţa plenară de Sâmbătă, 26 Septembrie. Dată fiind atitudinea imparţială şi obiectivă a d-lui preşedinte al Congresului, d. Neniţcscu, preşedintele consiliului de administraţie al Casei Centrale, dată fiind prezenţa tuturor congresiştilor la expunerea şi discutarea problemelor propuse, hotărîrile fiind luate în auzul tuturora, prezentau mai multă garanţie de. unitate.
In deosebi, s’a relevat, atât prin fond, cât mai ales prin felul particular de expunere comunicativă pe care-1 dă puterea convingerii personale, cuvîntarca entuziastă a preotului Tudorache din Leontineşti (Bacău). Ea a dominat sala până la închiderea congresului. Tocmai de aci decurge necesitatea s’o expun, în părţile ei caracteristice, fiind expresia unanimă atât a congresiştilor cât şi a întregului consiliu de administraţie al Casei centrale.
a). Pentru menţinerea prestigiului moral al acestei întreprinderi economice, pentru garanţia ei, cere ca preotul şi învăţătorul să nu părăsească băncile populare ; b) Opera acestor doi factori culturali la sate să nu fie es-clusiv economică, ci alături de această muncă economică, să desfăşure şi o activitate culturală şi morală. Protestează contra felului de a înţelege opera culturală, grămădind cărţi şi alcătuind biblioteci rurale, care stau închise şi prăfuite tot anul. Bibliofilia să înceteze. Să se înceapă odată cu partea educativă, dând precădere nu cantităţii de cunoştinţi ca atare, ci deşteptării dorului de carte, gustului de cetit, cari trebuesc întreţinute, după terminarea şcolii, prin organizarea sănătoasă a şcolilor de adulţi.
c)	. Cu privire la dezastrul din 1907, Preotul Tudorache zice: «Când declinul moral ne-a adus primăvara roşie din 1907, unde a fost biserica să umple prăpastia dintre clasele sociale ? Preoţii să fie apostoli, iar Statul vrând un popor tare să învie biserica prin preoţi bine pregătiţi, culţi, cu suflet bogat şi mare, din care să curgă rouă cuvîntului divin, rămas îngropat în cartoanele evangheliei.»
d)	. Tot prin soluţii de ordine ideală, prin chemarea lor la înţelegerea rostului moral şi social în stat, cearcă preotul Tudorache să aducă o înfrăţire trainică şi sinceră între preot şi învăţător.
Gr. A. Tabacaru
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
361
Consfinţirea acestor fel de raportori nu se poate îndeplini prin simple deziderate, exprimate frumos şi cu patos, ci numai prin instruirea şi educarea preoţilor şi învăţătorilor într’un spirit unitar, într'o cultură armonică a facultăţilor sufleteşti, îndreptate spre ridicarea neamului nostru. Domină o astfel de atmosferă prielnică chemării la înfrăţire şi la muncă răbdătoare în seminariile clericale şi în şcolile normale?
Cine poate afirma ? E ştiută de mult disociarea, de-zarmonia studiilor din şcolile secundare; ea e şi mai vătămătoare şcolilor speciale (seminariilor şi şcolilor normale) căci mulţi rămân cu dezechilibrarea sufletească, aşa cum îi produce şcoala, fără să o poată repara prin studii ulterioare.
Pericolul unei scăderi culturale devine şi mai acut pentru cei chemaţi să-şi clădească o activitate socială şi morală pe o temelie iucomplectă şi incoherentă.
In special, în seminarii, conflictul dintre cunoştinţele religioase şi ştiinţifice e aşa de intensiv, în cât dela început şcolarii sunt câştigaţi de aparenta convingere ce o prezintă doctrina materialismului, sub forma ci cea mai scăzută, fără speranţe şi fără ideal. Şi nimeni nu ridică glasul să aplaneze aceste conflicte, care în şcoală sunt simple fenomene de turburare intelectuală, iar afară pot lua proporţia unei adevărate dezechilibrări sufleteşti, pot dezagrega individualităţile, arun-cându-le pe cele mai reflexive, în oceanul disperării, pe cele practice, în braţele conduitei de oportunitate, unde nu mai cauţi nici o legătură între gândire şi voinţă, între convingere şi activitate.
Lipseşte seminariilor, şi deopotrivă celorlalte şcoli, o sinteză superioară a cunoştinţelor, lipseşte şi îndrumarea către activitatea cea mai rodnică individului şi omenirii.
Prin urmare, aci, în organizarea instructivă şi educativă a acestor şcoli, în îndrumarea lor către un ideal unitar să căutăm aplanarea conflictului dintre preot şi învăţător.
< Da ţi-mi şcolile pe mână şi voiu reforma lumea» zicea filosoful german Leibniz.
Fiindcă neamul nostru trece prin grele încercări, faţă de cari nu mai putem stâ indiferenţi, fiindcă aducerea lui pe calea desvoltării . normale sociale-nu se mai poate face numai din instinct, din prevedere inconştientă; civilizaţia modernă a popoarelor a complicat problema evoluţiei lor; de aci se reclamă imperios, dacă voim să trăim şi să ne dezvoltăm spre a produce o cultură specific românească, să ne pregătim mai serios în înţelegerea problemelor economice, politice şi sociale. Superficialitatea nu mai merge; continuarea ei va subjuga neamul nostru exploatării altor popoare.
Şi tocmai această serie de cunoştinţi e aşa de puţin şi rău reprezentată în şcolile noastre. Dăm preferinţă unor studii abstracte, fără utilitate şi în schimb, înlăturăm tocmai ceeace ne poate folosi mai mult. Criteriul după care se valorează cunoştinţele la noi e întors: în loc să învăţăm ceeace ne este util în mod direct, fie individului, fie societăţii, noi avem în vedere abstracţiunile şi decorurile inutile.
Căci ce pregătire economică şi socială capătă viitorii preoţi şi învăţători în şcolile lor? Câteva cunoştinţi su-
perficiale şi sumare, predate şters de o personalitate adesea de a doua mână. ‘
Opera la care sunt chemaţi să lucreze factorii cui turali ai satelor e de natură economică şi morală.
Ridicarea din mizerie şi ignoranţă a claselor populare, aducerea lor la o viaţă conştientă naţională, la înţelegerea vieţii civilizate şi participarea la bunurile ei, crearea şi naţionalizarea clasei de mijloc, armonizarea claselor sociale, sunt probleme de economie politică şi socială, de educaţie civică şi morală.
In van vei predica pace unui popor flămânzit şi abrutizat de mizerie şi ignoranţă. In van îi vei vorbi de evanghelia înfrăţirii, predicate de Crist, câtă vreme ţăranului alcoolizat şi minat de munca istovitoare şi nerăsplătită îi lipseşte siguranţa zilei de astăzi şi nădejdea zilei de mâine. Chiar drepturile politice pe care i le-a proclamat Constituţia, pentru dânsul sunt o ficţiune, câtă vreme e privat de independenţa economică, cari singură l-ar pune la adăpostul exploatării şi i-ar acorda condiţii ca să transforme egalitatea sa juridică de drept într’o egalitate juridică ele fapt. Altfel, pentru un popor subjugat economiceşle şi ignorant în mare parte, drepturile politice sunt un lux, o zădărnicie, de care nici odată nu se poate folosi; departe de a fi expresia suveraniţăţii populare, puterea politică e expresia minorităţii independentă economiceşte.
Faţă de o astfel de situaţie, care falşifică baza democratică a statelor moderne, cel mai urgent deziderat de justiţie socială e acordarea egalităţii economice clasei celei mai numeroase din stat, ca să se bucure pe de o parte de o viaţă mai omenească şi mai demnă, pe de alta, să aibă, în înbunătăţirea ei economică, putinţa de a face uz în mod efectiv de toate drepturile politice şi civile pe care i le acordă Constituţia.
Mişcarea cooperativă şi băncile populare, privind mai ales clasa ţărănească, contribuesc a emancipa din robia economică masele noastre populare şi a le pregăti, încetul cu încetul, pentru o viaţă naţională mai înaltă, îrilăuntrul căreia democraţia să devie o realitate. Contribuesc a creiâ, tot pe încetul, o clasă mijlocie naţională românească, care, având legături istorice cu poporul, va fi interesată să-l păstreze, să-l cruţe, căci din buna lui stare, din fericirea şi- mulţumirea lui va radia condiţia de existenţă sigură a celorlalte clase sociale.
Dar opera de emancipare economică merge numai alături şi împreună cu o activitate culturală, care să ne dea posibilităţile viitoare de- adaptare statornică la o viaţă civilizată mai înaltă.
Prin cultură, masele populare îşi măresc cercul conştiinţei lor sociale, solidarizându-se în aceleaşi tradiţii, acelaş istoric şi trecut, râvnind la acelaş ideal naţional, armonizarea tuturor claselor sociale, ca să putem realiza şi întregi cultura pe care e capabil s’o dezvolte la gurile Dunării poporul românesc.
Era şi firesc ca cei ce au vorbit la congresul din Botoşani, preoţii şi învăţătorii, să nu-şi aştearnă părerile lor în chestiile de economie socială pe postulatele reale ale ştiinţei, să planeze în expuneri incoherente şi sinteze ireale.
Ori-cum însă, în faţa evidenţii faptelor, perioada frazeologiei seci e provizorie.
I. Ghibănescu
362
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
LITERATURA
ZEPPELIN—BERLIN
Precum în cer aşa şi pre pământ: aşa ne rugăm în Tatăl nostru. Cerem Tatălui Ceresc să facă el că, precum în ceruri se face numai voia lui, căci îngerii din ceruri numai voia lui o fac, aşa să facă şi oamenii pe pământ, cu alte cuvinte cerem ca să fie pe pământ cum este în cer.
Intr’o zi însă mă gândeam ce-ar fi oare când ar fi în cer ca pe pământ ?
Mă explic.
Când s’auzise de Zeppelin că vine la Berlin, eram tocmai la Berlin.
La Berlin acum, pe unele strade, e ca la Paris, o mişcare turbată: tramvae electrice, trăsuri, automobile şi tot felul de trăsurării şi căruţării, şi mai ales, tot felul de automobile. Prin locurile pe unde e de trecut strada, ori de trecut de pe un trotuar pe altul, trece omul cu zilele în mână, căci nu ştie din care parte să se păzească să nu fie turtit. In locurile unde se între-tae strade cu circulaţie mare ca Friederichstrasse cu Leipzigerstrasse, ori cu Unter den Linden, în fiecare răspântie stă câte un vardist. Unde se întretae Unter den Linden cu Friederich-strasse sunt şi câte opt var-dişti. Şi pe strade se ţine numai dreapta, şi cu toate astea treci strada tot cu frica ’n spate. Câr.d vrei să treci strada te uiţi întâi în stânga dacă nu vine ceva, iar când ajungi pe la jumătate de stradă trebue să te uiţi numai decât la dreapta, dar să nu perzi din vedere nici stânga de unde nici nu ştii când răsare cel puţin o bicicletă, ori un motociclu turbat, dacă nu şi vr’un automobil mai mic şi mai îndrăzneţ. Ba, adese ori când e omul în mai mare încurcătură, se zăpăceşte, nu mai ştie pe unde e şi să pomeneşte la spate cu cât ţi-i comedia de omnibus-automobil cu două etaje, nalt şi mare câtă ţi-i casa ori mai bine câtă ţi-i corabia. Şi cum erau înnainte trăsurile, lăsate de D-zeu cu cai, parcă tot nu te temeai aşa tare. Tot credeai că n’o să fii numai decât călcat, căci calul are ochi şi vede şi el, şi se fereşte şi el; dar automobilele par’că sunt-oarbe; merge ’nnainte, tun; nici n’aude nici nu vede. Auzi numai că rage ori geme, dar când geme el, tu numai ştii încotro s’apuci.
Când am aflat vestea despre ascensiunea lui Zeppelin la Berlin, tocmai eram pe Friederichstrasse şi voiam să traversez Unter den Linden spre Mittelstrasse. îmbulzeala însă era grozavă. Se umpluse colţul trotuarului de lume şi vardistul respectiv nu lăsa pe nimeni să se nvşte până nu s’o isprăvi cârdul de tramvae şi automobile cărora le venise rândul să treacă. Când vardistul făcu semn automobilelor să se oprească şi făcu semn pedestraşilor să treacă, pedeştrii tot nu putură trece, pentru că erau prea mulţi şi unii mergeau în sus iar alţii în jos aşa că se făcu o încurcătură care nu se sfârşi decât când vardistul le făcu semn să se oprească să nu mai treacă. Şi colţul de pe trotuarul unde eram eu rămăsese tot aşa de plin. Atunci am luat-o la stânga pe Unter den Linden ca să înconjur
prin Kirclistrasse. Dar mergând acum în linişte mă gândeam: Doamne, dar când s’or înmulţi aeroplanele şi s’o face circulaţia pe sus aşa cum e p’aici pe Frie-derich-strassc, oare acolo undc-or sta vardiştii ca să ţină ordine? !.
întrebarea de-atunci însă n’o mai pun acuma. Vorba veclie zicea: când doi se ceartă al treilea câştigă, dar când s’or ciocni sus două aeroplane, atunci cel de-al treilea adică cel de jos o să fie turtit. Şi cel de jos o să fim noi. întrebarea vine acuma pe unde o să înconjurăm noi, prin care Kirch-strasse o să apucăm ca să nu ne cază în cap cei ce au gust să se plimbe pe sus? Aceasta e întrebarea şi cred că e destul de serioasă. Mă rog, să stai în casă, om cuminte, cu frica lui Dumnezeu, te-ai culcat în pat liniştit, te-ai închinat, ţi-ai făcut cruce pe perină şi când să sufli în lumânare: tranc! tc-a turtit! S’au lovit două aeroplane, sau i s’a rupt unuia un şurup şi a căzut peste casa ta şi te-a turtit.
S’a zis şi se vorbeşte încă şi azi că staţiunile baloa-nelor sau aeroplanelor vor fi pe sus, pe deasupra caselor. Se vor face prin urmare schimbări în arhitectură.
Eu socot însă că se vor face schimbări şi mai multe de cât se crede acuma. Va fi nevoe să se construiască nu numai staţiuni pe sus, ci va trebui să se facă şi un fel de galerii pe sub pământ, pe unde să umble oamenii ca si nu fie turtiţi de aeroplanele care ar cădea de sus.
Şi cum ar trebui să fie acele galerii! Gândi ţi-vă că prin galerii vor trebui să umble pedeştrii dar şi automobilele, şi trăsurile şi bicicletele şi toate, toate câte umblă acuma pe Friederich strasse ! !...
Prin urmare va avea ceva de lucru architectura ?
Dar încă ceva. Ce-o să facă atunci poliţia ? Ori mai bine ce-o să se facă atuncea poliţia?
—	Hoţii! Hoţii! M’a prădat! A prădat!! Cine?!. Unde?!....
—	A sburat încolo !!...
—	Ia-1 de unde nu e.
Pe urma navigaţiunii aeriane cred că o să se facă şi schimbări în corpul omenesc.
Se zice că girafelor le-a rămas gâtul lung pentrucă neam de neam de-girafă .a trebuit în vremuri să mănânce frunză de pe sus. Poliţiştii fiind nevoiţi să se uite tot în sus, vor da poate loc unei varietăţi de oameni cu gâturile lungi, în sens invers, ca la lebede. Peste câteva mii de ani vor fi două feluri de oameni, unii cu gâtul ca acuma şi alţii cu gâtul întors. Şi de cei cu gâtul întors,să se spună că sunt neam de poliţişti!
Şi câte alte schimbări. Mai ales moda: pălării, ghete ciorapi, cine mai ştie!
Dar vama, adică vămile cu vămuitul ? !..
Dacă e vr’un lucru care-mi face plăcere, e să mă gândesc că n’o să mai fie vămi, pentrucă n’o să mai fie graniţe.
Aeroplanul trece pe unde vrea, nu numai pe la Predeal, Burdujeni, etc. Mi-ar părea bine să scăpăm de vămi pentrucă atuncea am scăpa şi de proteepionism.
Inchipuiţi-vă că noi suntem nişte oameni cari fumăm foarte mult şi fumăm tutun cu pipa. La noi în ţară însă nu se fac pipe, ci ne vin pipe din străinătate şi
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
363
ne vin cu preţuri foarte eftine, căci negustorii se concurează şi aduc care de care pipe mai bune şi mai eftine, zece bani duzina.
Intr’o zi însă s’apucă cineva să facă pipe în ţară la noi şi face o fabrică de pipe.
t Fabricantul acesta — zice, însă: eu fac fabrică în ţară şi dau de lucru muncitorilor români şi-i fac să câştige pe urma fabricii mele, dar să mă ajute şi statul să-mi dea un mic sprijin, să mă apere de concurenţa străină!
Şi statul de ce să nu-1 ajute! Statul îl ajută, dar cu ce îl ajută ? II apără de concurenţa străină, şi pentru aceasta pune o taxă de vamă de intrare asupra pipelor care vin din străinătate. •
Până acuma pipele care vin din străinătate se vând cu zece bani duzina.
Fabricantul nostru le vinde şi el cu zece bani duzina, dar ale lui nu se cumpără pentru că nu sunt aşa de bune ca cele străine. De aceea fabricantul stărue să se pună asupra celor străine o taxă cât de mare, pentru ca să nu le mai dea mâna negustorilor să vândă pipele străine numai cu zece bani duzina.
Statul când e vorba de pus taxă la vamă, o pune cât de mare, zicând că o pune asupra produselor străine ! Pune de exemplu trei lei la suta de pipe.
Cu această taxă pipele străine îşi ridică preţul şi ajung să se vânză de pildă cu 40 de bani duzina.
Fabricantul nostru acuma îşi ridică şi el preţul şi vinde pipele sale nu cu zece bani duzina, cum doria să le vânză, ci cu 30 de bani.
Astfel din protecţiunea pe care statul o acordă fabricantului, cel ce ajunge să plătească gloaba este cumpărătorul. Străinul nu perde nimic căci el îşi ia preţul ca şi mai nainte, fabricantul câştigă, iar publicul cumpărător plăteşte. Aşâ se face de se scumpeşte zahărul, se scumpesc ghetele, se scumpeşte tot ce poftiţi.
Dar când vor începe să circule bine baloanele şi aeroplanele atunci s’a isprăvit cu protecţiunea şi cu urcarea preţurilor. Atunci moarte protecţionismului ! trăiască contrabanda! trăiască liber schimbismul!
Asta e o binefacere a cuceririi aerului.
Dar paşapoartele ? Dar statele a căror viaţă se sprijină numai pe paşapoarte ?!
Dar Siberia?!.-. Pahod na Sibir, pahod 11a Sibir, şi când colo într’o scară numai hop, vr’o câteva aeroplane de pe la Geneva, se lasă prin Siberia şi când se scoală Ruşii dimineaţa, se pomenesc cu Sibirul gol!!..
Şi dacă nu sunt paşapoarte la ce mai e bună poliţia ? Şi unde mai e siguranţa împăraţilor ?!.. Vrea să zică trăiască socialismul ?! trăiască anarhismul ?!..
Să fie pe pământ cum e în cer eră o idee foarte bună, dar să fie în cer ca pe pământ, nu ştiu zău cum va fi.
' Mari schimbări a produs asupra societăţii descoperirea pulberii de tun ; dar nu cred că se vor putea asemăna cu cele Ce se vor produce pe urma navigaţiunii aeriane.
Ce va fi atunci ! Ce Zeppelin ! Ce Berlin !!...
Tll. D Sl’ERANTIA
BIBLIOGRAFIE
Cleant Spirescu, [ziura, idilă originală. Bucureşti, Preţul 50 bani,
JOIANA...
Când a deschis ochii întâi era într’o iesle cu paie şi un ger de crăpau lemnele! A luat-o stăpână-său cu braţu şi a dus-o în tindă. Apoi a adus şi pe mă-sa; s’a năpustit, aproape să dea uşa jos, şi a lins-o, a lins-o până a făcut-o albă! A supt Joiana toată iarna, dar nu-i lăsa decât o ţâţă că pe celelalte le mulgeau pentru copii. Când a dat în vară aşa, a luat pe mă-sa de curm, iar ea se ţinea pe urmă, şi s’au dus departe; niciodată nu fusese Joiana atâta drum lung! Acolo era lume multă, ea s’a speriat, iar când a băgat de seamă nu mai era mă-sa lângă ea. Tot drumul, până acasă, a behăit în braţele lui stăpână-său, dar pe mă-sa n’a mai văzut o!
Joiana a crescut apoi mai mult în casă, cu copiii. Mânca cu ei, se juca cu ei. O puneau într’un cărucior mic şi o trăgeau toată curtea, iar ea stătea. Dacă îi găsea pe prispă cu codrul în mână, ea întindea încet botuţul mic şi alb, şi aţ, le lua mămăliga şi apoi îi lingea până îi împăca. Când n’aveau chef de joc copiii, Joiana se lega de câini, ori gonea găinile până le suia pe toate în vârful salcâmului, iar pisica îi dâ o labă peste bot şi sărea pe tropuzan de unde se strâmba la ea şi îi făcea pe necaz!... Iarna Joiana dormea în tindă. Cât stăteau stăpânii la vatră de vorbă, ea nu le dâ pace, îi tot morfolea pe la spate; ba îi lua căciula cu dinţii din cap lui moş Miricel, ori desbrobodea de cium-ber pe lelea Mira; şi dacă vedea că n’o bagă în seamă, întindea gâtul încet peste umăr şi lip, cu limba pe la nas. Iar când scoteau dovleacul din cuptor Joiana lungea botul pe furiş şi clanţ, dar numai decât îl lăsa jos şi începea să sufle pe nări, se frigea,— şi atunci se ducea să se culce !...
Cum s’a desprimăvărat şi au ieşit stăpânii la câmp, Joiana nu mai rămânea de car. Sta cât colo şi ciupea firicele cu must de troscot, iar când vedea că s’a depărtat căruţa şi auzea glasul: «nea, nea... Joiana» o rupea la fugă şi nu se oprea până nu ieşea înaintea boilor! Câte odată o închideau acasă. Şi toată ziulica sta tristă la umbra salcâmului, lungită jos cu botul pe pământ. De câte ori auzea câte un muget se scula în sus, ciulea urechile şi se uita lung printre crăpăturile gardului, asculta până se pierdea mugetul, apoi iar se culca...
Joiana s’a făcut mare. Are doi viţei pe Mărţan şi pe Plăvan. S’au ridicat şi viţeii, sunt juncani, i-a pus la jug. Mă-sa se ţine de ei ori unde pleacă căruţa şi unde e dealul mai mare ea se pune la rând cu ei şi se uită când la unul când la altul, să nu le fie prea greu! Joiana e tot blândă cum a crescut. Când vine seara dela păşune, trage drept în casă şi cu botul prin toate căldările; şi până nu-i dă niţel mălai să lingă, ori nu o minte cu o frântură de porumb, n’o scoate afară.
Intr’o toamnă s’a bolnăvit Miricel şi a căzut la pat; dimineaţa se aud ţipete şi strigăte pe nume, — Joiana păştea în grădină, — îşi ridică botul în sus şi ascultă ; apoi o rupse la fugă şi se opri tocmai în tindă; deabia au dus-o de au legat-o ! Când au scos mortul din casă, Joiana s’a uitat mult după el. a tras de curm şi a mugit lung! A doua zi a venit iar pe
364
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
prispă, a intrat înăuntru, a mirosit toate oalele, dar nu i-a dat nimeni nici o bobircă! A eşit cu botul în jos şi s’a dus în coşare !...
N'a trecut, mult o săptămână, şi flăcăii au legat-o de căruţă şi au pornit la târg. Biata văduvă, a plâns când au urnit cu Joiana. A mângâiat-o între coarne şi i-a netezit scârlionţii de pe frunte, iar vaca a lins-o pe obraz!.. Tot drumul s’a uitat îndărăt! In târg era lume multă şi vite ; Joiana a stat toată ziua culcată şi tristă. Dar nu-i da pace, din când în când venea câte unul şi o atingea cu sfârcul biciului, iar stăpânii o plimbau de colo, colo!
Când s’a înserat a dus-o altul de curm şi juncanii au plecat cu căruţa acasă. A mugit şi ca, au mugit şi ei până nu s’a mai văzut !...
A înoptat într’un dam singură, n’avea nici pe Măr-ţan lângă ea ca să-şi întindă botul cald pe spinare-i, nici pe Plăvan s’o pieptene cu limba pe grebeni. Toată noaptea a tresărit, iar când se revărsau zorile a trezit-o şi a înjugat-o la plug. Avea un tovarăş slab cu şira spinărei lungă şi deşirată şi cu coastele ieşite afară. Pârâia ţelina uscată, trosneau buturugile, cât fedeleşul, în fierul ascuţit al plugului şi Joiana trăgea din greu ; se opintea şi tovarăşul, dar puterile nu-1 ajutau, se poticnea şi cădea în genuchi pe brazdă. Degeaba dupuiau oticele . în şoldurile uscate că anevoie se ridica. Când i-a dejugat de nămiezi, tovarăşul s'a dus cât colo şi s’a culcat; ochii îi lăcrămau, iar pe nări îi picura apă. Joiana s’a luat după el, şi n’a mâncat nici ea nimic ! Când a venit stăpânul ea a sărit în sus, tovarăşul nu s’a mişcat. I-a trântit un picior în burtă, nu ; apoi a scos resteu de la jug şi i-a cărat până l-a lăsat de urât; boul a întins botul pe pământ şi a răsuflat odată lung.., atâta doar!... Joiana a fugit mai colo şi tremura carnea pe ea!
Vrc-o două săptămâni a tras alături cu un cal şi nu se potriveau de loc, într’o zi i-a trântit o copită în spată şi i-a frânt piciorul. O durea, dar cine o credea! Cio-megile tot curgeau în spinare şi trebuia să fugă, cum putea, în trei picioare !
După vreo lună aşa, vine stăpână-său de la târg cu un juncan din dărât. Joiana se uită lung şi mugeşte. Era Mărţan, voinic şi frumos! Juncanul deschide ochii mari şi curaţi, aproape nu mai îşi cunoaşte mama, — prea era slabă şi tristă. Se privesc mult amândoi, Joiana îl întreabă şi de Plăvan, apoi îşi pleacă botul în jos şi mai tristă; iar Mărţan o linge pe frunte!...
Au tras amândoi la jug o iarnă întreagă. Când suia carul la deal, ori înţepenea în vreun şanţ, juncanul se punea în genuchi şi nu se lăsa până nu lua din loc; se îngropa jugul în ceafa groasă şi el ducea totul, numai să se poată ţine şi mă-sa, că deabiâ îşi târâ piciorul beteag ! Dar cum rămânea de un cot în urmă se pomenea cu ciomagul poc, în spinare! Joiana se poticnea, strănuta şi îi curgeau lacrămile; Mârţan se înfigea şi mai mult în jug.	*
Intr’o zi căra stăpânul piatră din vadul gârlei. Când era soarele de două suliţe pe cer dusese două căruţe şi până la prânz a mai dus încă de două ori atât! Pe la nimiezi ’n deseară aşa, încărcase căruţa şi mai şi, mai pusese încă două scânduri pe alături cu
loitra. De nemerea câte o piatră sub obadă, apoi se făcea zob ! Mârţan se muiase şi el, sufla greu ; Joiana nu mai putea, la fiecare pas se oprea în loc, dar n’o lăsa dela spate, — scosese limba de un cot. Târâş, grăpiş, au dus carul până sub coastă. Aci stăpânul a vrut s’o ia deadreptul peste o mirişte ca să scurteze calea. Şina de pe obadă taie pământul moale şi roatele se afundă din ce în ce. N’au mers cât dai cu o sburătură şi roata despre cea intră într’un muşuroi de furnici până în căpăţână. Bate stăpânul, trag vitele, dar degeaba. Se pune Alârţan în genuchi, trage şi Joiana cât poate, curg ciomegele în spinare, însă căruţa nu se clinteşte! A împins la roată şi stăpânul cu umăru, dar tot nu s’a urnit. Apoi a luat casmaua din car şi dă odată în spinarea unuia, odată în a celeilalte. I se îndoia şira spinării Joianei, tremura carnea pe ea, şi când şi când răsuflă greu pe nări. Mârţan se măi opinteşte odată, se lasă în genuchi iarăş şi cârmeşte spre dreapta. Trosneşte inima căruţii şi proţapul se frânge dela jumătate.
Stăpânul turbează şi mai mult şi dă cu amândouă mâinele în grămadă, dă, dă, dă !. Casmaua se răsuceşte în mână şi intră tăişul până în muchie între coastele va-cei. Joiana cade pe brânci, şi mugeşte cât poate. Deschide ochii mari, blânzi şi umezi, apoi îi închide încet şi lungeşte gâtul pe pământ, iar Mârţan îi linge sângele dela rană!...l)
Ion Chiru-Nanov.
TRAGIC FĂRĂ VOE
(Din plăcerile vilegiaturei)
QLUMA INTR’UN ACT
PERSOANELE:
Ivan Ivaiiovici Tolciacof, părinte de familie.
Alexei Alexeevici Muraschin, prieten.
(Actul se petrece în Petersburg la locuinţa lui Muraschin).
Biroul lui Muraschin. O canapea, scaune, masa de scris. Muraschin rezemat cu coatele pe masa de scris. Intră Tolciacof cu un pachet într’o mână, un glob de lampă, colorat, o jucărie velodped, în cealaltă mână vr’o trei cutii cu pălării de damă, şi încă vr’o câtevâ pacheţele mici. Obosit şi disperat se trânteşte pe canapea.
- Muraschin. A! Salutare prietene 1 Cât de bine îmi pare că te văd De unde ? Ce vânt te aduce pe la mine ?
Tolciacof (suflând greu). Iubitule! Scumpule, am o mare rugăminte. Nu mă refuza... până mâine împrumută-mi revolverul tău. Nu mă lăsa, îmi eşti prea bun prieten...
Muraschin. Hm 1 (m:rat). Ce faci tu cu revolver ?
Tolciacof. îmi trebue frăţioare.... îmi trebue.... Uf! Doamne, mor. Dă-mi niţică apă, mă 'năbuşi... mor... apă... apă mai repede... ’Mi trebue frate revolverul, mă duc, trebue să mă duc deseară, trebue să trec prin pădure..-pentru orice întâmplare... dă-mi-1, fă-ţi o pomană cu mine'
Muraschin. Ce-i cu tine Ivan Ivanovici! Or nu ţi-e bine. De ce pădure vorbeşti. Unde te duci. Ce gânduri ai? Nu ţi-e bine frate?
Tolciacof. Lasă-mă să răsuflu, lasă mă că mor... am alergat azi ca un câine, mor, cad de oboseală... îmi furnică ceva prin piele... dar ce să ţi mai spun .. nu mă
1) Această nuvelă face parte din volumul Păcate vechi, care va apare în curând în editura Alcalay. (N. R.)
noUa Revistă Romană
întreba, nu intra în detalii... Nu mai e de răbdat. Dă-mi, frăţioare, revolverul. II dai ?
Mnrascbin. Hm... Curios ! Ce-i cu tine? Do unde desperarea asta. Tu, tată de familie! gogemite consilier de stat ! Ruşine., la dracu !
Tolciacof. Ce ? Eu tată de familie! Păcatele mele. Martir rob, dobitoc încălţat, măgar, idiot, tot ce vrei. La ce mai trăesc eu ? Pentru cine şi pentru ce? (sare în sus). Spune-mi pentru ce trăesc eu? Viaţa mea este un şir neîntrerupt de chinuri şi necazuri. înţeleg să munceşti pentru un ce mare, pentru un ideal, dar toată viaţa să faci pe hamalul ncvestii tale, asta n’o înţeleg !! Nu, de loc n’o înţeleg. Destul a fost... Destul !
Murascbiu. Nu striga nenişorule, mai încetişor ne aud vecinii.
Toli-iacof. Poate să audă şi D-zcu... tot una ’mi face! Nu’mi dai tu revolverul tău, găsesc de la altul, dar între vii nu mă vei mai vedea. Hotărât!..
Mura>chin. încet, frăţioare mi-ai rupt nasturele. Vorbeşte stăpânit, linişteşte-te. Eu nu înţeleg, de ce îţi este viaţa atât de nesuferită ?
Tolriacof. Hm ! De ce. Tu mai întrebi de ce ? Bine îţi voi spune, mă voi spovedi ţie poate că mă uşurez, of Doamne! Şezi jos să-ţi spun. Of doamne mă înăduşi ; Să luăm dc exemplu ziua de astă-zi, ce corvoadă am făcut eu azi numai. Tu ştii că de la zece la patru trebuie să fiu la cancelarie. Căldură, înăbuşeală, nădu-şeală, praf, muşte, fum, haos, frăţioare, nu altceva. Secretarul este în concediu, al doilea secretar, se însoară. Locul secretarului îl ţine un tip surd şi... amurezat, locul subsecretarului un zăpăcit, ’ţi închipui dar ce halima! ce babilonie, şi lucru !... cât păru din cap : rapoarte, ordine, circulări, şi iar circulări, ordine rapoarte... acelaşi cântec. Crede-mă frate dragă înebunesc nu alt-ceva. Abia ai scăpat de slujbă obosit, prăpădit, să te duci ca omul să mănânci, să te culci, să te mai întremezi... aşi de unde! uiţi se vede că eşti în viligiatură, deci sclav, rob, cum vrei să-i zici, slugă blestemată, cârpă, lepădătură.... în sfârşit cal de poştă. Abia ai ajuns acasă, altele te aşteaptă, comenzile nevestei şi ale prietenelor ei. Dacă vii în oraş odată pe zi şi zece ori pe zi, toţi vecinii din toate villele te vor rugă să le faci câte un mic serviciu şi neapărat căci altfel eşti mojic, rău crescut, monstru, tigru, elefant!... Mai întâi nevasta... începe cu ordinele: Dute la modista, trânteşte-i o ocară de ce mi-a făcut talia rochii prea largă, ce sunt eu butoi, auzi neruşinata, da să-i tragi o săpuneală,.. m’a-uzi ! ?; să ei pentru Sonia o pereche de ghete No. 29, să cumperi, dar stai (şi scoate o notă cât toate zilele de lungă) şi începe: glob de lampă, verde, untură de peşte pentru Mişi, 2 kgr. praf de zahăr, pudră, apă de colonie, pastă de dinţi, 20 sticle bere, 10 sticle vin, 10 perechi pui, un corset pentru M-sclle Chausseau No. 82 şi... şi... ah pardesiul şi galoşii lui Misi. Asta-i comanda nevestii şi trebue să o execut punctual căci altfel!... tunete şi fulgere pe capul meu. Apoi urmează micile servicii pentru amicul X din villa Flora şi vecinul Y din villa Silvia. Anume stai să asculţi. Amicul Vlasiu serbează mâine ziua naşterii unui copil, să-i cumpăr tot eu un velociped; nevasta colonelului, buna prietenă a ncvestii mele este în... poziţie interesantă, să trec pe la moaşa
365
sa s’o poftesc... şi altele şi altele şi încă multe altele. Am Î11 buzunarul drept cinci notiţe, în cel stâng şease şi biata batistă numai noduri, am şi uitat de ce am înodat’o ! ?
Şi aşa nenişorule, abia scapi dc slujbă până la tren, fugi să împlineşti comenzile nevestii şi companiei, a-lcrg ca un câine cu limba scoasă. Dela băcănie la farmacie, la modistă, la moaşă, la şuncărie, la berărie; ai uitat ceva, hai fugi iar la farmacie..., mă rog zăpăceală curată. Intr’un loc uiţi să iei restu, într’altul ai uitat să plăteşti, în altă parte numai găseşti însemnarea, seara în loc să dormi odihnit şi tu ca omul, eşti rupt de oboseală şi capu ţi-i plin de comenzi... drăcii visezi, crocodili şi alte dihănii. Hai ! cu ajutorul lui D-zeu toate le-ai cumpărat, acuma... prietene greu şi grosu. împachetează dacă poţi. Curat lupu, capra şi varza fă-le un pachet. Pune globul de lampă cu sticlele de bere, ori bicicleta cu rochia nevestii, sau acidul fenic cu pudra! Ei spune! nu’ţi trebue mintea lui Solomon să împaci toate astea ? Cu chiu cu vai le-ai legat, te-ai încărcat mai rău ca un hamal, ai umplut vagonu numai cu pachete, pe sus, pe jos, pe canapele, lumea se scandalizează, numai au loc nici pachetele nici ci. Scandal, conductor, controlor, reclamaţie, amendă, jos din vagon, ce să fac, tac, văd că au toţi dreptate, mă uit la ei ca un tâmpit. După atâta tărăboi, iată-mă rupt obosit, necăjit Doamne, ajung acasă, adică la vila ocupată de scumpa mea jumătate şi de familia mea întreagă : soacră, mătuşa nevestii, sora soacrei, etc. etc., cu tot neamul lor. Ajuns acasă să mă odihnesc şi eu ca omul, să mănânc şi apoi să mă culc! E aşi! ce crezi c’am isprăvit. Nevasta, abea ne-am aşezat la masă, se şi scoală, să se gătească şi mă invită să mă grăbesc că trebue să mergem la Teatrul dc diletanţi dat în scop de binefacere. Să o refuz! Auleo! Doamne sfjntedar n’aşi face-o pentru nimica în lume. Tu—eşti bărbat—şi a fi «bărbat» în înţelesul strict al viligiaturiştilor este să fii cal de tramvai sau mai bine măgar de povară. Nu se refuză, în definitiv un dobitoc pe care poţi încărca şi coborâ cât vrei, fără ca societatea pentru protecţia animalelor să aibă drept să intervie sau să protesteze. Te'ducî, ce să faci, decât să superi pe jumătatea şi pe întreaga ei familie, te duci, asişti la Scandalul într’o familie cinstită sau altă prostie amuzantă, aplauzi dacă ’ţi dă cu cotu nevasta, râzi, lauzi piesa, faci ce vrea nevasta, Dansează, vrei nu vrei, tu abia te ţii de oboseală, dă Dumnezeu, trece şi corvoada asta, vii acasă după miezul nopţii cu gândul şi dorinţa să te culci îndată. Ei aşi... iar crezi c’am isprăvit. Mă culc, aşternut curat, bun moale, singur fără nevastă şi ce bine—când auz ceva... brr brr... Ah ce chin, ce inchiziţie... ţânţari... altă caznă, te pişcă unul te scarpini un cias. Te scoli fumezi, te mai linişteşti, abia ai aţipit altă zâzâitură mai puternică, în salon nevasta exercită cu tenorul o bucată de en-semblu — pentru un concert.... of Doamne. Tenorii mai teribili ca toţi ţânţarii din lume îmi astup urechile, vâr degetele în urechi să-mi sparg tampoanele, în zadar, nu pot dormi, capu ’mi hueşte, par’că ar urla marea furioasă, sângele îmi fierbe, înnebunesc.
Ah, dă-mi apă, că mor frăţioare (bea apă). La patru —exerciţiu—este gata. Abia adorm, sună deşteptătorul,
366
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
e ceasu şeasc, trebue să. plec la tren, pei d slujba. Dimineaţa răcoare, ploaie, vânt, te duci ce să faci. In oraş slujba grea şi plictisitoare, după slujbă iar hamalâc, iar curse.
Ei bine, nu mai pot, mai bine ocna decât aşa viaţă.
Nu pot, Am să mor, stomacu stricat, capu nu tocmai întreg, ameţesc, mi se întunecă în faţa ochilor, curată nebunie (se examinează). Crede-mă nu mă mai cunosc dacă sunt eu.
Noaptea când ţânţarii bâzâe, când tenorul cântă, atunci mă ia cu călduri, cu răceli, cu ameţeli, mă scol din pat plec prin odăi şi ţip cât mă ia gura... sânge, sânge aşi bea şi numai sânge văd... şi crede-mă că-mi vine să strâng de gât pe oricine mi-ar eşi în cale.
Iată la ce te aduce viligeatura.... Şi cine-mi crede, cine mă crede cât sufăr eu! unii râd când le spui, când te tânguieşti. Asta nu mai este vodevil e curată tragedie! Ascultă prietene, dacă nu-mi dai revolverul cel puţin compătimeşte-mă !...
Mnraschin. Ei bine te compătimesc din suflet!
Tolciacof. Lasă că văd eu cum mă compătimeşti tu! La revedere, mă duc să mai cumpăr cârnaţi proaspeţi şi praf de purici, am uitat...
Mnraschin. Ce vilă ocupi tu ?
Tolciacof, Vila Olga.
Mnraschin. (Vesel) Da ! Ah ce bine. Nu cumva? Ascultă nu cunoşti tu cumva pe d-na Olga Finberg ?
Tolciacof. Cunosc, cum nu chiar mi-e prietenă.
Mnraschin. Ah ce întâmplare fericită. Ce drăguţ din partea ta!!...]
Tolciacof. Ce e?
Mnraschin. Iubitule, porumbclule. Nu poţi tu să mi faci un mic serviciu? Eii prieten bun! Dă-mi cuvântul tău că nu mă refuzi ?!
Tolriacof. (Din ce în ce mai mirat.) Ce vrei ?
Murascbin. Din prietenie, dragă. Mai întâi plecăciunile mele D-nei Olga Finberg, prietena noastră, spunc-i că sunt bine sănătos şi că-i sărut ' dreapta. Al doilea du-i un lucru mic. M’a rugat să-i cumpăr o maşină de cusut de mână, şi n’am cu cine i-o trimnte. Du-o tu, dragă, şi n’ar fi rău să-i mai duci şi colivia asta cu canaraşul cel frumos, numai ai grija să nu strici colivia să scapi păsărică... Ce te uiţi aşa la mine ?
Tolciacof. Maşina de cusut, colivie cu canari... cu sti-cleţi... cu scatii... cu drăcii (furios).
Mnraschin. Ce ai ? ce-i cu tine, ce ai învineţit, ai în-gălbinit ?
Tolciacof (Tropăind şi sărind în sus). Adu maşina încoace! Unde-i colivia, încalică şi tu pe mine! mănâncă-mă, omoară-mă, chînueşte-mă (ameninţător). Sânge, sânge aşi bea, sânge!!!...
Mnraschin. Ai înebunit ?
Tolciacof (Sărind pe el). Sânge!
Mnraschin (Speriat fuge prin odae, celalt îl alungă). A înebunit, săriţi, Maria, Petrusca, săriţi... scăpaţi-mă!...
To'cia of (Fugind să’l prindă). Sânge, sânge vreau.
A. Cehov
(Tradus clin ruseşte de Oh. 7). Hilinschi),
NOTE ŞI DISCUŢIUNI
DESPRE ŞAGUNA	-
In cuvântarea sa de la Ateneu, d. Ion Slavici a susţinut că marele Şaguna, tot ce a făcut pentru Românii Transilvăneni a făcut-o nu din iubirea de neam, ci din iubirea aproapelui, din iubirea pentru mediul social. Şaguna, a zis d. Slavici, nu era la început în stare să susţină o conversaţie în limba română, în schimb, însă, vorbea în perfecţie limbile: germană, sârbă şi ungară.
Admiţând că sentimentul iubirei aproapelui este mai nobil decât sentimentul iubirei de neam, totuşi în interesul adevărului, credem necesar să reamintim cu această ocazie câteva fapte, cari pentru Românii Transilvăneni, stabiliţi în Budapesta, sunt foarte bine cunoscute.
La începutul secolului trecut colonia macedo-română din Pesta a dus o luptă înverşunată îr. contra Grecilor, cari au pus deplină stăpânire pe bogata biserică ortodoxă din capitala Ungariei. Procesul a mers până la Curtea imperială din Viena, care a hotărât ca această biserică să fie condusă de două comunităţi, având fiecare preotul ei separat şi făcând săptămânal serviciul divin cu schimbul, odată greceşte, odată româneşte, întreg dosarul acestui proces este un document nepe-ritor de puterea conştiinţei naţionale de acum o sută de ani, care s’a dezvoltat la Macedo-Românii stabiliţi în Ungaria. Cu drept cuvânt, primul calendar român apărut în Pesta la 1821, scria : «Priviţi la Românii Macedoneni, de sub stăpânirea crăimei Ungariei, măcar că n’au crescut între Români, dar cu mare bucurie au alergat la cultura neamului lor».
Chiar în anul când pentru prima oară au emigrat în masă (1770), Macedo-Românii au adresat guvernului ungar un memoriu, redactat în limba latină şi păstrat până astăzi în arhiva de stat din Pesta, în care declară că vorbesc limba, care după dânşii se chiamă română, fiindcă este formată în mare parte de cuvinte latine şi se trag dela Romani, cari cei d’întâi au ocupat Macedonia sub Paul Emiliu şi că n’au nici o legătură, nici de sânge, nici de limbă, cu Grecii sau cu alte neamuri. Scriitori distinşi ca George Roza, Mihail Boiagi, Ucuta şi alţii, afirmă cu tărie, că Macedo-Românii sunt fraţi cu Românii din Dacia, că au aceiaşi origine şi că deosebirea de vorbire este cu totul neînsemnată. Toţi aceşti învăţaţi Macedo-Români vorbeau şi scriau în perfecţie limba germană, limba sârbă, limba ungară, limba greacă, limba italiană şi dialectul macedo-român, fără însă să fi fost în stare a susţine o conversaţie în limba română, o dovadă mai mult că pentru redeşteptarea conştiinţei naţionale la un grup dintr’un neam care vorbeşte în dialect, cunoaşterea trecutului istoric este nu numai o condiţiune esenţială, ci chiar îndestulătoare.
Din numeroasele manuscripte din vremea aceea, păstrate astăzi la Academia Română, se poate vedea lăudabila încercare a Românilor Macedoneni de a înlocui toţi termenii străini din dialect cu cuvinte curat româneşti, făcând astfel să existe o apropiere cât 'mai
367
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
mare între dialect şi limba daco-română. Se putea oare ca acest duh binefăcător de redeşteptare naţională să nu pătrundă şi în casa lui Şaguna ? La Mischliolz, locul său natal, unde până astăzi există unne puternice de forţa de altădată a elementului aromân din acest centru, s’a ridicat chiar o biserică macedo-română. De altfel, numele lui Naum Şaguna tatăl, figurează ca sub-scriitor pe coperta mai multor cărţi editate în dialect.
Un spirit luminat şi pătrunzător cum a fost Andrei Şaguna, era imposibil să nu cunoască sforţările pentru cultură şi redeşteptarea naţională a compatrioţilor săi din imperiul Ilabsburgic. Se putea oare să nu fi citit pe Thunmann, pe Roza, pe Boiagi, cari au vorbit aşa de mult despre falnica origine a Moscopolenilor ? Se putea oare să nu fi auzit Şaguna, că Gheorghe Şina şi Darvari erau consideraţi de renegaţi, fiindcă cel dân-tâi împodobea Atena cu palate de marmoră, iar cellalt îmbogăţea literatura elenă cu opere nestimate.
Faptul că la vârsta de 19 ani s’a lepădat de catolicism, iar mai târziu de Sârbi, dovedeşte că Şaguna a fost un geniu, căruia nu i-a trebuit decât imboldul mamei sale Anastasia, pentru a se scutura cu uşurinţă de orice influenţă străină, consacrându-şi întreaga viaţă pentru legea şi graiul strămoşesc.
Dacă Şaguna, atunci când s’a pus în capul Românilor Transilvăneni n’ar fi fost însufleţit de focul sacru al patriotismului, n’ar fi spus lor acele cuvinte «voi nu mă iubiţi, dar eu vă iubesc». Munca uriaşă ce a desfăşurat pentru salvarea naţională a turmei ce a păstorit nu s’ar putea explica, dacă n’ar fi fost inspirată de o nemărginită dragoste de neam.
Şaguna reprezintă tipul Românului Macedonean, nobil şi generos pentru cauzele mari, animat de mult simţ practic şi de tact diplomatic, moral şi cumpătat, prevăzător şi dezinteresat, având toate aceste sentimente şi calităţi altoite de un puternic sentiment de dragoste de neamul românesc, sub influenţa curentului naţionalist, care cu mult înainte s’a născut printre Românii Macedoneni, stabiliţi în Ungaria. Amintim în treacăt că această clasă de oameni distinşi, astăzi nu mai există printre Românii Macedoneni, din cauza influenţei contactului cu bugetul şi cu bărbaţii politici din ţară.
Aşa a fost natural să fie. Minune era, dacă ar fi fost altfel.
Ion D. Arginteanu
f PICTORUL A. BALTAZAR
In anul 1907, admiratorii artelor noastre plastice avură prilejul a vedea într’una din şalele Ateneului Român, expoziţiunea unui tânăr dar talentat artist pictor. Expoziţiunea, ce cuprindea pânze în ulei, acuarele, schiţe în creion şi cărbune, studii de artă decorativă—în total 126 lucrări—constituia munca neîntreruptă de câţiva ani a artistului A. Baltazar, unul din cei mai sârguitori elevi ai maestrului Mirea.
Toată lumea, artişti şi profani, se mirau când şi cum executase acest pictor, de abia eşit din şcoală, cu toate neajunsurile ce întâmpină artiştii în cariera lor, atâtea lucrări, într’un timp relativ scurt. Toţi se întreceau să-l laude, însă nimeni nu-şi închipuia cât suferise el până să ajungă aci.
In adevăr, după terminarea cu distincţiune a cursurilor şcoalei de arte frumoase din Bucureşti, al cărei bursier, prin concurs, fusese în tot timpul studiilor, întâiul lui gând, ca al tuturor artiştilor, fu acela de a se prezenta Ministrului de Culte, cu certificatele şi cu schiţele la subţioară pentru a obţine un ajutor spre a-şi continua studiile în străinătate. Se înfăţişă într’un an înaintea unui Ministru, îi expuse planurile sale, şi cu toate că plecă încredinţat că i se va satisface cererea, totuşi ministrul nu-şi mai aduse aminte de el; în al doilea an se prezintă unui alt Ministru ce nu numai că nu-i acordă nimic, dar pentrn a-1 împiedica şi mai mult de a face artă, îl numi copist la acel departament. Nu avu ce să facă. Greutăţile artei sunt mari iar traiul c îngrozitor de greu când cineva voeşte să facă artă şi nu are nici un sprijin. Primi deci postul acesta, nedescurajându-se şi lucră înainte atât în orele libere cât şi sărbătorile, numai şi numai să nu părăsească arta pe care o iubea cu pasiune. In curând strângând o sumă de bani cu care îşi cumpără materialele necesare unei expoziţii, îşi dete demisia din postul ce ocupa şi se aşeză pe lucru.
Începu a trimite lucrări la expoziţia societăţii <-. Tinerimea Artistică», unde fu apreciat, iar într’o zi, printr’un curaj fără seamăn, dădu la iveală o mulţime de compoziţii, inspirat din marii noştrii autori, din istorie, religie, diferite capete de expresie, studii de naturi moarte, peisage cu poetice răsărituri şi apusuri de soare, vederi de ale Bucureştilor, biserici şi mănăstiri, studii interesante de artă decorativă, acuarele, desemlinuri, şi le văzurăm pe toate acestea în frumoasa sa expoziţie din 1907.
Ne revin în minte multe din interesantele pânze ale artistului, cum de pildă: Moartea lui Lumânărică, Doamna Ruxandra, învăţătorul, Oştean din vremea lui Ştefan-cel-Mare, portretele D-nei şi D lui_ D-r. Nanu Muscel, portretul tatălui artistului şi în sfârşit o mulţime de peisage de vară, toamnă şi iarnă, colţuri de grădini, toate de un colorit plăcut şi cald, cu un desemn îngrijit, cu perspective redate cu atenţiune cu personage sănătoase, pline de viaţă.
Cu deschiderea acestei expoziţii, Baltazar făcea o nouă încercare sperând că va isbuti ca din vânzarea a o, parte din lucrări să poată vedea Parisul, a-1 studia din punct de vedere artistic şi a urma o Academie superioară.
Vându însă puţin. Aşa numiţii «protectori» ai artiştilor, intrau în expoziţie, îi admirau lucrările şi atâta tot.
O lună de zile avu deschisă expoziţia, când, luân-du-şi mai toate pânzele acasă, se încredinţă şi mai mult că nu cei talentaţi sunt încurajaţi ci cei ce obişnuesc a-şi face reclamă şi cei ce au susţinători sus puşi.
Nici nesuccesul acesta nu-1 descurajă. Lucră din nou de atunci şi până în prezent, şi în curând avea intenţia a deschide o nouă expoziţie.
Boala de inimă, însă, la care se adaogă grozava suferinţă din cauza neajunsurilor pricinuite, din lipsa de încurajare, îi scurtă viaţa. Muri subit în seara zilei de 26 Septembrie, — când nici nu împlinise încă 30 de ani, — în atelierul său, acolo unde lucrase cu toată sinceritatea, cu toată dragostea şi cu tot devotamentul, cele mai frumoase ale sale pânze, isvorâtc dintr’o minte superioară, dintr’un suflet ales şi rar.
Astăzi, atelierul lui Baltazar, reînoit şi mărit cu câ-tc-va zile înaintea morţii lui, rămâne plin de pânze de toate mărimile şi de toate genurile, lucrări ce ne arată cu prisosinţă talentul şi munca artistului dispărut.
Suntem de părere ca amicii şi admiratorii acestui distins artist, să ia iniţiativa a se expune la Ateneu lucrările rămase de pe urma lui, pe de o parte spre a fi cunoscut şi de cei ce nu avuseseră ocazie a-1 cunoaşte, iar pe de altă parte, din vânzarea lucrărilor să se vie în ajutorul familiei artistului atât de amărâte.
George Dimitrtu
Sculptor
368
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Cio(»lata;i Cacao ZamfirCSC#
Sunt preferate de cunoscători

Boalele Intestinului
Diareea (la copii şi adulţi), Dizenteria Colicele, Furunculoza, Eczema şi toate
boalele ce provin din Infecjiunlle intestinale
SE TRATEAZĂ ADMIRABIL PRIN
LAOTOFERMENT
(Bulion paralactic)
Aprobat de Cons. Sanit. Super. Zilnic preparat proaspăt numai la
LABORATORUL Dr. ROB1N
5, Str. I. C.. Brătianu 5. — Telefon.
7 Un flacon 2 lei- In provincie contramandat 2,50 I	Coreei prospecte g-i-u.tu.ite
irTi	^
|BilB|ia||ciiBBai[ci;ipnq[|ifîio[jg||ciloiAii|gnHi^i)|cnpfia|P|Pîiqiîa|iiBiBm»Biig[jqi|ciiBnaiicnBn3ilBaBiai
|	VIILE	1
I DUILIU ZAMFIRESCU 1
2, STRADA ZORILOR, 2
Fulntul Muntelui de Fietuto TELEFON IVo. 115/97
Vinuri de cea mai superioară calitate g
LOCAL DE CONSUMAŢIE	|
Serviciu Iu domiciliu	||
Angrosiştilor li se acordă rabat I
BANCA COMERCIALA
r»nv
TURNU-SEVERIN.
BOCI ETATE ANONIMA PE ACŢIUNI
«aa/w nana
Capital social 300 000 Lei
Face cunoscut onor. public că,
PRIMEŞTE ORl-CE SUME LA ECONOMIE SPRE FRUCTIFICARE,
IN CONDIŢIUNI FOARTE AVANTAGIOASE PENTRU DOMNII DEPUNĂTORI Cu deosebită stimă:
BANCA COMERCIALĂ DIN T.-SEVERIN 80CIETA1 E ANONIMA
Preşedinte, T. Costescu.	Director, I. Giuresca.
Cea mai ingenioasă maşină de scris este
SANATORIUL
I Dr. GEROTA!
| CONSTRUIT SI MONTAT [
Special pentru tratamentul boalelor chirurgicale OPERAŢIUNI ŞI FACERI
Bulevardul Ferdinand 48, Bucureşti
TELEFON 1/44

„Agricola
. j
ii
Singura care scrie fără panglici
MODEL 10: cu claviatura dublă.
Societate Anonimă de Asigurări Generale în Bucureşti
SEDIULs STRADA SĂRINDAR, No. 2.
Capital Statutar Lei 4.000.000 MODEL 15: cu scrisul vizibil şi clavi- frlma emisiune bei 2.500.000. Vărsaţi bel 2 000000 atura simplificată.-	asigurări in ramurele*
Cu tabulator pentru tablouri, devize, Incendiu, Viată, Grindină,--------------------------=
etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai--------------------------- TfăDSpOrt Şl ACCidOBte
jprezentmiti în Bneupeşti: STR A DA DOAMNEI. Ho. 1.
multe culori.
IÎUCUREŞT
Onlen "Victoriei TVo. />-1
ALB
VEr}F/0at-I3,s
1 Ht:r. Numu-Pomirlllu 7.