NOUA REVISTA
R OWVÂnA
ABONAMENTUL: (48 numere)
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI
In România un an............io lei	APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ
,,	şease luni.......6 M
In toate ţArile uniune! poştale un an 12 ,	1
"	’	"___ .. şeaseluni7 „	DIRECTOR:
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinand, 55. — Bucureşti
C. RADULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
ARTA UN NUMĂR:
25 Bani
Segăseştecu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare dtn ţară
Preţul anunţurilor pe ultima pagină Mi pagini : 10 lei.
No. 22.
DUMINICĂ 4 OCTOMBRIE 1909
Voi. 6.
SUMARUL
NOUTĂŢI:
0 nouă dramă a lui Leonida Andrejeiv.—Revista revistelor.
POLITICA:
N. F.m. Teoiiari. Partidul conscrvator-democrat faţă de celelalte partide.
CESTIUNI SOCIALE:
Dr. I. Duscian. Instinctul sexual la copii.
II. Chendi. Ziare şi ziarişti.
CRONICĂ ŞCOLARĂ:
Z. Bădeanu. începutul noului an şcolar.
TEATRU:
Eugen Porn, Teatrul Naţional: «Brânduşa» de Brieux. Compania Dramatică Davila : «Măgarul lui Buridan» de Flers şi Caillavet.
NOTE ŞI DISCUŢIUNI:
C. Rădulescu-Motru. Cu privire la congresul studenţesc dela Iaşi.
A. N. Talent sau act de naştere ?
N O U TAŢI
O nouă dramă a lui Leonida Andrejew.
In ziua de 3 Oclomvrie st. n., Leonida Andrejew a citit la Petersburg, într’un cerc de prieteni şi artişti, o nouă dramă a sa, In patru acte, la care a lucrat in ultimul an. Drama, căreia autorul vrea să-i dea titlul «Domnul» sau «Anfissa (după numele eroinei) tratează despre puterea cărnii, a instinctului sexual. Eroul, un om inteligent şi talentat este cu totul neputincios faţă de simţurile sale şi suferă peste măsură din această cauză. Sora soţiei sale, frumoasa Anfissa, a devenit amanta lui şi cu toate că această relaţie îi otrăveşte viata, el nu este în stare să ia o hotărâre liberatoare. Inlr’un şir de scene caznice, la botezul unui copil, la anul nou, şi altele, Andrejew descrie în chip emoţionant chinurile sufleteşti şi neputinţa eroului. Soluţia o dă Anfissa, atunci când eroul a căzut din nou învins de farmecele unei a treia surori, o fată abia trecută din vârsta copilăriei, făcând şi din ea amanta sa. Mândra şi puternica Anfissa nu poate suportă înlăturarea ei. Ea
întinde amantului otravă intr’un pahar de liqueur iar el, deşi întrevede gândul femeei, deşartă totuşi paharul.
Otrăvirea lui ii pare ca un act al dreplăţei supreme şi bucuros primeşte moartea care-1 liberează de chinurile sufleteşti şi de conşliinta propriei neputinţi. Asupra auditorilor, printre cari se aflau Tchirikow, Sanin, d-na Cholmskaja, drama aceasta care înseamnă o întoarcere a lui Andrejew dela simbolism, a făcut o puternică impresie.
* *
*
Revista revistelor
Archiva. Iaşi. Iulie şi August. — Th. T. Burada continuă studiile sale asupra datinelor strămoşeşti. — Dr. Leon G. Cos-movici are un articol de polemică cu profesorul I. Athanasiu din Bucureşti, articol care, pentru onoarea vechei publicaţiuni ieşene, ar fi trebuit să lipsească.
Dunărea de jos, Galaţi. Septembrie. G. N. Munteanu sflr-şeşte articolele asupra oraşului Galaţi pe vremea lui Mihail Sturdza. —Brutus Cotor, de asemeni, studiul asupra întemeierii şi desvoltării oraşului Tulcea.— Bucăţi literare şi poezii semnate de G. Z. Buzdugan, Gr. Forţu, George G. Orleanu, etc.
îndreptarea învăţământului, 25 Septembrie. Sabba Şte-fânescu asupra politicei d-lui ministru Spiru Haret!
«D-l Spiru Haret este rugat să cerceteze scriptele şcoalei de adulţi din Galaţi şi să ne comunice precis, câţi absolvenţi a dat această şcoală dintre cărturarii1 cu învăţământul primar necomplect şi câţi dintre necărturari ? Ne va face mare serviciu, pentru că va confirma ceea ce am constatat.
«Şcoala de adulţi din Galaţi a fost închisă de conservatori, pentru că nu scădea numărul needrturarilor şi pentiu că fabrică alegători cu vot direct.
«Partidul conservator nu este în contra întinderii instrucţiunii în masa poporului, dar este în contra speculei ce face d-l ministru Spiru Haret cu învăţământul primar, conducân-du-1 spre aspiraţiile sale politice.
«Pentru partidul conservator, sufragiul universal nu este o punte pe care ţărănimea şi muncitorimea va trece instantaneu de la sărăcie Ia belşug, fără să muncească şi fără să economisească, după cum este sau pare a fi pentru d-l ministru Spiru Haret.
«Partidul conservator este sincer animat de grija de a îmbunătăţi învăţământul primar, dându-i un caracter mai practic decât are astăzi, şi respinge acuzaţiunea gratuită formulată de d-l ministru Spiru Haret, că «încearcă, pe căi piezişe, să nimicească învăţământul popular».
Luceafărul, 1. Octombrie. Bucăţi literare de C. Sandu-Al-dea, Ecaterina Pitiş, Mihail Sadoveanu, Z. Bârsan, Maria Gun-
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
33»
tan, tic. — I Borcia recomandă volumul dc poezii al d-şoarei Ecaterina Pitiş :
«Dacă am avea în Ardeal o vieaţă culturală mii intensivă cu preocupări literare mai sincere, izvorâte din necesitatea sufletească a omului cult, de a urmări literatura poporului din care lace parte, apariţia unui volum de poezii ca acela al domnişoarei Ecaterina Pitiş din Braşov ar trebui să deştepte un interes general. Atunci publicul s’ar grăbi să-l citească, şi mai ales femeile şi fetele noastre ar regăsi atâtea bjtăi tainice ale inimei lor proprii în cadenţa limpede şi muzicală a acestor poezii lirice. Căci domnişoara Pitiş este o poetă adevărată. în poeziile ei trăeşte sufletul ei, cântecele acestea sunt expresiu-nea firească a unor emoţii sufleteşti aşa cum s’au desprins din-tr’o inimă simţitoare de femeie. Iar fineţa simţirii şi talentul original al autoarei le dau o valoare poetică deosebilă. In a-eeste versuri clare nu veţi găsi poză, nu veţi găsi senzaţii căutate nici icoane măiestrite, care trădează truda cheltuită de fanlazie cu născocirea lor. Simţirea e adevărată şi expresiunea simplă şi naturală.»
Revista asociaţiei învăţătorilor, Iulie şi August. C. Io-nescu-Lungu învăţător în Ploeşti„ales preşedinta al ^sociaţiu-nii învăţătorilor şi învăţătoarelor din România, face un apel către colegii săi pentru a inlra cu toţii în asociaţie: «Daeă toţi aceştia s’ar aduna înlr’un frăţesc, gând, dacă cei cu situaţii» pe care-i iubim, că-s trup din trupul nostru şi ura e şi trebue să fie străină firii învăţăloreşti, s’ar înscrie până la unul în asociaţie şi şi-ar da tributul de scris la revista şi ziarul nostru: dacă 50 — 60°/0 din indiferenţii cari primesc ori-ce situaţinne cu un fel de pesimism bolnav, ce n'ar trebui să încolţească nici într’o inimă de învăţător, dacă înstăriţii, prin împrejurări sau vrednicia lor, nu s’ar străina de fraţii lor şi cu toţii ar veni la olaltă... o, ce minunată organizaţie ar dobândi asociaţia noastră, ce bine şi la timp ar ieşi publicaţiile noastre, cât de mult am mai câştiga în faţa ţării şi ce foloase imense i-am aduce, peste cele pe cari i le-am adus !» — D. Bujilă-Dăeni cere cursuri superioare de pedagogie pentru învăţători : «Şi tocmai pentru că corpul învăţătoresc se simte, este convins de dorinţa de a poseda un cât mai mare ciclu de cunoştinţi, cere cursuri superioare de studiu. Judecând împrejurările de azi, cele mai nimerite cursuri ce ar putea să urmeze membrii corpului didactic primar, ar fi cursurile de pedagogie şi (ilosofie, de pe lângă facultăţile de litere din ţară. S’a zis, că ar fi nimerit de a se înfiinţa o facultate pedagogică specială, dar această cerinţă ar fi greu de realizat, căci ar necesita cheltueli, pe cari desigur Ministerul Instrucţiunii nu le-ar putea suporta, în împrejurările de azi. Admiterea deci, pentru ca învăţătorii şi institutorii să urmeze facultatea de litere cu diferenţiare, este soluţia cea mai nimerită. S’ar face în acest caz o excepţiune de la legea învăţământului secundar şi superior, admiţându-se urmarea acestei facultăţi şi de către membrii corpului didactic primar.
Semănătorul, 27 Septembrie. I). I. Scurtu într’un articol întitulat Traducătorii de contrabandă sau traducătorii traducerilor, atacă în mod violent activitatea literară a d-lui Tâslăuanu, redactorul revistei «Luceafărul» din Sibiu.—Bucăţi literare şi traduceri semnate de S. Braborescu, Zavalide, etc.
Săptămâna, 25 Septembrie. Articole de polemică şi de actualitate scrise de d. G. Panu. Relevăm opinia d-lui Panu asupra «curiozităţii din Giurgiu», fiind opinia tuturor oamenilor cu dreaptă judecată : Văd prin gazete că avocaţii de Ia Giurgiu a luat hotărârea ca să nu mai pledeze în nici un proces unde ar figura şi d. Rădulescu, avocatul amestecat în afacerea cu incidentul militar de acolo, pentru motivul că măcar că juriul dela Călăraşi l'a achitat de omorul sublocotenentului Foscalina,
. acela a rămas insă asasin !! ! Din partea unui corp de avocaţi, motivul este cel puţin curios. Avocaţii dela Giurgiu ar trebui măcar ei să fie pătrunşi de un principiu de drept elementar: res judicata pro veritate habetur. Dacă noi avocaţii nu vom recunoaşte acest principiu, fără de care justiţia n’ar mai avea nici o autoritate, atunci cine să-l recunoască ? D. Rădulescu, asasin ? De ce ? D’apoi juraţii dela Ialomiţa au zis că nu este asasin ? Şi să se noteze, că, când juraţii au zis că nu este asasin, ei ştiau că avocatul Rădulescu ucisese pe bietul ofiţer, acest lucru nu l’a negat nici avocatul. Or, baroul din Giurgiu, ar trebui să-şi aducă aminte că nu orice om care ucide pe un altul, este asasin, după lege : că nu faptul material de a suprima viaţa altuia te face omorâtor in sensul penal, ci în oarecare condiţii pe care le cere legea şi care dacă înlr'un caz dat, nu au loc, atunci nu eşti omorâtor. Juraţii din Ialomiţa apreciând, au recunoscut că măcar că avocatul Rădulescu a ucis pe sublocotenentul Foscalina, totuşi nu este omorâtor, adică nu a comis omorul în condiţiile articolelor prevăzute de lege.
Atunci pentru ce colegii săi voesc să fie mai catolici decât papa şi ceeace e mai curios, mai puţini juridici decât juraţii.
Neamul Românesc, 27 Septembrie. N. Iorga, cu ocazia morţii baronului Nicolae HurmuzalcV: „A făcut şi el frumoase studii la Paris şi ia Berlin, pe vremea când neamul nostru pretutindeni căpăta cunoştinţă de el însuşi şi când în aceleaşi şcoli din Franţa şi Germania căuta lumina, pentru a o revărsa larg asupra neamului său, genialul Mihail Kogălniceanu şi cântăreţul fără oboseală şi durere trainică, Vasile Alecsandri. Şi el s’a pătruns de fiorii anului 48, când fraţii lui proclamară prin graiu şi scris că trăeşte în Bucovina o naţie românească, a căreia este, şi trebue să fie ţara de moştenire.
„Dar Nicolae Hurmuzaki nu era un luptător, deşi lupta neamului său, pe ori ce teren, nu l’a lăsat vre-odată nepăsător. A stat la moşie, în mijlocul familiei lui, făcând acele studii de ştiinţă care i-au meritat alegerea la Academie, doi ani după ce Austria-1 făcuse baron.
„La moartea unui bătrân aşa de împovărat de ani, părerile de rău se şoptesc numai. Totuşi, de fapt cu durere se pomeneşte trecerea din mijlocul celor vii, cari au munca, răspunderea şi suferinţa lor, acelui din urmă dintre oamenii unei mari generaţii, cari prin singură fiinţa sa putea să fie pentru vremea de azi o mustrare, pentru ziua de mâine un îndemn.'* 1
Ţara noastră, 27 Septembrie. Sibiu. Intr’o cronică, din România, se dă într’un mod greşit părerea exprimată în Noua Revistă Română despre cartea d-lui Cernăianu, „Biserica şi Românismul." In Noua Rev. Rom. nu a fost lăudată cartea d-lui Cernăianu, ci a fost numai atrasă atenţiunea cititorilor asupra ei, „fiind că în ea sunt expuse pe faţă atâtea gânduri pe cari mulţi le păstrează în taină." De la «a atrage atenţiunea» până la «a lăuda» este o oarecare distanţă.
Verax
BIBLIOGRAFIE
L. Toma, Analize literare.
I. Cuvânt festiv la cursul de istorie naţională de Mih. Co-gălniceanu.
I. Ziarul unui pierde vară de Gli. Coşbuc. 1909. Librăria Socec. Craiova. Preţul 2 lei.
Din Biblioteca teatrului naţional (editată de institutul Mi-nerva) au apărut:
No. 1. W. M. Forster, Heidelbergul de altă dată (trad. Ovid Densuşianu) Preţul 4u bani.
No. 2. Emile Augier, Gu^rin Notarul, (trad. de 1. Al. Bră-tescu-Voineşti) Preţul 45 bani.
NOUA REVISTA ROMANA
mjţr
POLITICA
PARTIDUL CONSERVATOR-DEMOCRAT FAŢĂ DE CELELALTE PARTIDE
Multe din prefacerile sociale par la prima vedere ca
A
ceva întâmplător. înfiinţarea partidului conservator-de-mocrat, de 'pildă, după părerea unora, nu ar fi avut cauze determinante îndestulătoare. Acest partid, zic ei, îşi are obârşia în nemulţumirea mai ales a câtorva şefi de culoare, cari au fost neglijaţi sau înlăturaţi din fruntea organizaţiilor unde se găseau. Dintre adversarii partidului conservator-democrat, numai d. Ibrăileanu, în Viaţa Românească de pe Iulie, a privit chestiunea ceva mai de sus, căutând a-i da o explicaţie care, cel puţin, se poate discuta.
Partidul conservator-democrat, după d. Ibrăileanu, reprezintă toate categoriile cuprinse între marea proprietate şi marea burghezie, pe de o parte, şi mica burghezime şi ţărănime, pe de alta, categorii legate prin unul şi acelaş interes comun : budgetul. Aici nu e vorba numai de acei ce trăesc direct din budget, dar şi de acei ce mai de aproape sau mai de departe au atingeri cu budgetul. Un arendaş are un fiu titrat, un preot are o fată titrată, — iată atingerea indirectă cu budgetul, din care ar dori să beneficieze, «ceea-ce, deal-mintrelea, este foarte natural şi nu e nici neonorabil».
Dar interesul, am putea noi răspunde, legătura aceasta cu budgetul statului, nu o întâlnim numai la partidul conservator-democrat, ea e comună tuturor partidelor. In fiecare partid vom găsi arendaşi cu fii titraţi, preoţi cu fete titrate, comercianţi şi industriaşi cu furnituri. Şi dacă s’ar cerceta mai amănunţit lucrurile, poate că nu tocmai în partidul conservator-democrat s’ar găsi cel mai mare număr de legături cu budgetul.
Pe lângă interese, însă, cari dăinuesc neîndoios în fiecare partid, trebue să căutăm şi sentimentul, pornirea spontană, principiile care reglementează interesul. Tocmai aceasta dorim noi a desluşi în articolul de faţă.
*
* *
După cum la tulpina unui arbore bătrân şi scorbu-ros, care trosneşte, silit, în bătaea vântului ameninţător, răsare câte un lăstar tânăr, mlădios, verde şi plin de sevă, menit să-i perpetueze viaţa mai departe tot aşa, încă de multă vreme, în sânul vechiului partid conservator se plămădeşte, tăcut şi cu încetul, spiritul care avea să ia o formă în ziua de 8 Februarie 1908.
Spiritul acesta se desemnează lămurit în ultima guvernare conservatoare de sub preşedinţia d-lui G. Gr. Cantacuzino. Om bun ca persoană, d. Cantacuzino avea un mare neajuns ca şef de partid: era cu totul lipsit de iniţiativă. Grija sa de căpetenie nu era îndreptată asupra celor ce trebue să facă, ci asupra celor ce nu trebue să facă, ca nu care cumva să nemulţumească opoziţia liberală Hotărârile d-lui Cantacuzino, mai uşor le puteai prevedea din tonul şi rândurile presei partidului libera1, decât din argumentările şi dezvoltările presei conservatoare. O parte, dar o parte mică numai a parlamentului de atunci, se găseşte în aceiaşi comu-
nitate de sentimente cu «veneratul - şef, mulţumindu-se cu starea lucrurilor existente, adică mulţumindu-se că stă doară la putere liniştită, trăind de azi pe mâine, fără nici o preocupare de ceeace s’ar putea întâmpla mai în urmă, şi de ceeace ar trebui negreşit să facă.
Din pricina lipsei de energie a d-lui Cantacuzino, situaţia guvernului conservator ajunsese într’adevăr lamentabilă. In Aprilie 1906 se agită ideea de a se rezolva într’un fel sau altul cestiunea agrară. Partidul liberal însă, prin o declaraţie identică, cetită în Cameră şi Senat, anunţă că va refuza să ia parte la sesiunea jubilară, dacă guvernul va aduce în dezbatere vreo măsură cu caracter mai important. D-l Cantacuzino, fireşte, ascultă de poruncă şi nu mai face nimic.
Nu trece mult şi se votează o lege pentru reformarea facultăţii de drept. Opoziţia se agită, ameninţă, organizează chiar o grevă a... profesorilor, iar studenţii se înţelege, ca să nu se zică că sunt lipsiţi de entuziasm şi energie, se asociază la mişcare, deşi reforma era în sensul cererilor lor de ani de zile. ^Ce face d. Cantacuzino, şeful guvernului?—Ceeace a făcut întotdeauna : trece cu greviştii şi suprimă legea.
Tot sub acel guvern se mai vorbise de o bancă agrară, concepută de d. Take Ionescu, o bancă mixtă jumătate cu capital al statului, jumătate cu capital particular; cu membrii în consiliul de administraţie numiţi, de stat şi de acţionari. O alcătuire, în sfârşit, care seamănă cu casa rurală de azi. Nici n’a apucat guvernul să vie cu propunerea, şi opoziţia liberală, la 9 Martie 1907, adică în mijlocul revoltelor, anunţă prin organul d-lui Costinescu, că dacă se va veni cu banca agricolă sau orice altă reformă în cestiunea agrarii, partidul liberal va lua o poziţie «foarte violentă».
Ameninţările acestea ale opoziţiei şi cedările sistematice ale d-lui Cantacuzino, aveau ceva din cale afară de jignitor pentru partid. Rolul partidului conservator scăzuse la acela al unei simple comisii interimare cu acţiunea limitată, însărcinată să expedieze afacerile curente pentru scurt timp, până ce se stabileşte doar echilibrul în partidul liberal, care singur, numai, avea par’că dreptul să conducă în mod efectiv statul. De aici o descurajare, o rănire adâncă în amorul propriu al celor cu sentimente conservatoare.
De o mie de ori era mai preferabilă o direcţie greşită, dar energică, de cât această lipsă totală de aspiraţii şi de voinţă. In chiar sânul parlamentului, de atunci, mulţi membri încep a nu mai putea îndura această atmosferă înăbuşitoare, găsindu-se uniţi astfel dintr’o dată, fără nici o pregătire, prin simpla dorinţă de a scoate partidul din inerţia şi apatia în care se găsea. Această năzuinţă spre lucru, spre o muncă mai energică, — ceeace, avându-se în vedere starea lucrurilor de azi, nu se mai putea concepe fără o apropiere a partidului de popor — o întâlnim şi la un ministru din trecutul cabinet, ministru ce devine în chip spontan şi cu totul firesc, şeful cel mai ascultat al acelei părţi din parlament care nu mai putea răbda situaţia această falşă, umilitoare, lipsită de acţiune. Acel ministru, este şeful de azi al partidului conservator-democrat.
In ziua de 8 Februarie nu s’a făcut, deci, decât să
34®
NOUA REVISTĂ ROMÂnX
se constituească, să se închege într’o organizare puternică şi de sine stătătoare, ceeace încă de multă vreme trăia în sufletul multor conservatori de inimă.
* *
*
înfiinţarea noului partid, se înţelege, nu s’a putut face fără a stârni împotriviri şi protestări din partea celor interesaţi. Una din principalele acuzaţiuni ce se aduce partidului conservator-democrat, ba poate chiar cea mai principală, este că el nu ar avea rost în ţara românească. .Cele două partide vechi, zic ei, sunt îndestulătoare pentru a îndeplini toate nevoile noastre politice.
La aceasta avem de observat că România nu este cine ştie ce insulă izolată în largul mării, departe, şi fără nici o comunicare cu altă lume. Ea trăeşte în mijlocul altor multe naţiuni, de cari o leagă mii şi mii de interese. O schimbare întâmplată în altă parte, un complex, mai însemnat de fenomene -— nu se poate să nu dea rezultate asemănătoare şi la noi.
Iată de pildă ce se petrece în Franţa şi Statele-Unite, cu privire la prefacerea partidelor. In America, ne spune d. Andre Tardieu, corespondentul ziarului Le Temps, fenomentul politic cel mai însemnat la ordinea zilei, este desociaţia partidelor. In Statele-Unite, până acum au domnit două partide puternice: partidul republican şi partidul democrat. In timpul din urmă însă, germenul discordiei a pătruns în sânul fiecărui partid, aşa că astăzi mulţi dintre republicani se înţeleg mai bine cu unii democraţi, decât cu membrii propriului lor partid şi viceversa. Bryan, unul din căpeteniile democraţilor, şi-a ales ca platformă de luptă tocmai chestiunile cari nu divid pe cele două partide şi cari sunt înţelese de toată lumea.
In Franţa, acelaş lucru. Partidul care se întitulează Alianţa republicană democratică, este deopotrivă depărtat şi de partidele reacţionare şi de partidele revoluţionare. In manifestul ce a publicat anul trecut, în vederea alegerilor, Alianţa republicană a îndemnat poporul să voteze numai pentru oamenii de bun simţ, hotărâţi a realiza toate progresele, însă pe căi legale şi cumpătate. Manifestul eră semnat de mai mulţi foşti miniştrii şi chiar de fostul preşedinte al republicei, Loubet.
Dacă programul lui Bryan şi manifestul Alianţei republicane democratice ar fi fost publicate la noi, celelalte două partide s’ar fi grăbit să le numească — după cum au făcut cu programul partidului conservator-democrat — anodine şi fără miez, ca ne conţinând nici o idee nouă. Dar bunătatea unui program nu stă numai în noutăţi. Programele absurde conţin de sigur foarte multe noutăţi, ceea ce nu înseamnă că ele sunt şi folositoare. Nimic mai uşor decât a aşterne pe hârtie o lungă serie de deziderate legislative; principalul însă este ca ele să nu rămână un bilanţ al viitoarelor falimente de făgădueli electorale. Greutatea stă mai mult în priceperea problemelor ce izvorăsc din cursul normal al vieţii publice, în comunitatea de spirit a membrilor unui partid, care mai degrabă decât identitatea înşelătoare a formulelor, dă partidelor forţa şi cohe-siunea lor.
Bunătatea unui program atârnă mai puţin de ino-
vaţie şi mai mult de oportunitate, adică de alegerea soluţiilor potrivite momentului şi de succesiunea acelor soluţii. Politica este făcută din experienţe succesive şi adesea contradictorii; ceeace putea fi bun eri, alaltăeri, poate să nu mai fie bun azi. Clipa de acum, prezentul, care are nevoile lui particulare şi care nu îngădue decât anume reforme şi în anume măsură — iată ceeace trebue să aibă în vedere un program. Programul este condiţionat de nevoi şi se schimbă odată cu dânsele. Dacă el dă mai mult decât cer nevoile actuale — e o greşală; dacă dă mai puţin — iarăşi c o greşală.
Superioritatea adevăratului om politic reşede în darul de a şti să se folosească de împrejurările existente, pentru a scoate o soluţie care se poate imediat traduce în fapt. Multe soluţii par bune în principiu, când le pui însă în practică, ele îngreunează şi mai mult răul.
Tocmai aici stă mai cu seamă, deosebirea fundamentală dintre partidul conservator-democrat şi celelalte partide. Vechile partide trec pe lângă real, se izbesc de real şi nu-1 văd. Unii caută soluţii în cronici şi legiferează pentru cei morţi; alţii în plăzmuirile fanteziei visătorilor, spre dauna bunului simţ. Partidul conservator-democrat e menit să trezească pe unii, să oprească pe ceilalţi, să-i aducă pe toţi la simţul realităţii strigându-le, unora: nu ne mai daţi legi cari puteau fi poate bune acum 50 de ani; celorlalţi: nu ne mai daţi legi fanteziste, inaplicabile, cari nu vor fi poate bune nici peste 50 de ani; daţi-ne legi aplicabile acum, bune acum, cari să răspundă nevoilor de acum.
*
* *
Caracteristica partidului conservator-democrat, deci, este că el se inspiră direct din realitatea faptelor existente şi numai puţin, atât cât trebue pentru înlesnirea unei priviri de ansamblu, din dezideratele teoriilor pure. El vede că mulţimea s’a redeşteptat, că ea cere autorităţii motivele sale de a fi, şi aceasta trebue să-i prezinte motive raţionale, trebue să-i dovedească că se exercită pentru binele tuturor guvernanţilor, iar nu numai pentru o anume clasă sau un anumit partid. Fapt e că acum guvernanţii sunt ţinuţi să se coboare în popor, ca să-l cerceteze şi să-i asculte năzuinţele. Când năzuinţele erau obscure, uşor se putea trece peste dânsele, azi, însă, ele au ajuns din ce în ce mai desluşite, mai conştiente, se organizează, devin o forţă, şi trebue să ţii seamă de ea. Cu voe, fără voe, şi pe nesimţite, statele au început să se organizeze de jos în sus, adică au început să se democratizeze. In unele ţări, fenomenul se găseşte într’o evoluţie înaintată, în altele începe acum, în celelalte nu va întârzia să se producă. Grija de căpetenie a oamenilor de stat este, nu de a se împotrivi curentului, ci de a-1 îndrepta, de a-1 călăuzi cât mai potrivit cu nevoile reale ale societăţii.
Curentul democratic are neapărat şi părţi cari pot deveni periculoase, dacă sunt exagerate sau rău înţelese. Aşa, libertatea absolută, de pildă, fără anume îngrădiri duce la anarhism. Egalitatea drepturilor pe de altă parte, fără anume condiţiuni de aptitudini, de destoinicie în rolul pe care voim să ni-1 însuşim, duce la egalizarea condiţiunilor, adică la nivelare, care ar coborî pe toţi în valurile mulţimii amestecate, omorând
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
341
astfel orice tendinţă de diferenţiare, orice tendinţă de emulaţie. Partidul conservator-democrat nu iubeşte nici anarhismul, nici acea câmpie întinsă şi monotonă, fără dealuri şi fără flori, către care ne împinge socialismul internaţional. Anarhismul ar transforma lumea într’un infern, iar socialismul internaţional, într’o cazarmă.
Corectivul acestor rele stă în spiritul de ordine, care aparţine doctrinei conservatoare. Spiritul de ordine însă, nu în înţelesul de a se păstra situaţiile dobândite prin drept de naştere, ci în acela de a se pune garanţii de stabilitate, pe diferitele trepte unde ne chiamă meritul şi capacitatea noastră. Garanţii necesare, pentrucă democraţia, în esenţa ei, este mobilă ca valurile mării.
■ Rostul noului partid conservator rămâne astfel destul de lămurit. El vrea să scoată toate forţele vii din sânul poporului şi să să îmbrăţişeze toate ideile înaintate, — aceasta, însă, cu spirit de discernare, pentru a nu tulbura ordinea în stat. Deviza sa este: nici reacti-
t
onarism, nici revoluţie. Noul partid a îmbrăţişat într’-adevăr democratismul, l-a îmbrăţişat însă ca sistem organizat şi aplicabil, nu ca explozia unei pasiuni, ca o forţă dezordonată care dărâmă tot ce întâlneşte în cale. Din cerinţele vremii de acum, el năzueşte să ia numai ceeace este bun şi indispensabil, pentru a ne da reforme reale, aplicabile, fără a sdruncina însă temeliile sociale. El vrea, cu alte cuvinte, să introducă democratismul în instituţiile româneşti, iar nu în ruinele lor.
Diferenţiarea partidelor noastre politice s’a accentuat dealminteri în mod hotărât cu prilejul ultimelor dezbateri parlamentare. De-o parte s’a semnalat o politică de rezistenţă, de conservaţiune egoistă, împotriva rc-vindecărilor populare: de cealaltă parte, o politică de violenţă, care nu aşteaptă îmbunătăţire decât din răsturnarea totului, tinzând, ba chiar făcând şi un prim pas, dar fără a o mărturisi în mod franc, către abolirea proprietăţii. Partidul conservator-democrat nu adoptă nici îndărătnicia unora, nici aventurile celorlalţi. El ştie că actualele forme socialejnu sunt toate bune şi nici veşnice; între ele, însă, proprietatea privată con-stitue unul din stimulentele cele mai mari pentru activitatea omenească, şi una din garanţiile cele mai sigure pentru libertate. Progresul izvorăşte nu din cine ştie ce forţă automatică universală, ci din activitatea perseverentă a libertăţii individuale, aşa în cât, între cei trei termeni: proprietate individuală, libertate, progres, există o legătură de corelaţiune, fiecare din termeni fiind condiţionat de ceilalţi doi.
In ceeace priveşte proprietatea privată, s’ar părea că între noul şi vechiul partid conservator nu există deosebiri. Din dezbaterele urmate însă în parlament, se poate vedea că lucrurile nu stau aşa. Deosebirile sunt fundamentale; soluţiile adoptate de unii şi de alţii diferă şi ca formă şi ca spirit. Conservatorii democraţi sunt pentru mica proprietate; vechii conservatori, pentru propiotatca mare. Aceştia din urmă, însă, mai leagă de proprietate şi un fel de întâietate politică, un fel de privilegiu deghizat, Ccire, deşi nu l’ar consacra poate făţiş prin lege, l’ar face să trăiască totuşi în-practică.
în linii generale, tendinţele partidelor noastre politice .s’ar putea deci rezuma astfel:
Partidul conservator, mai legat de tradiţie, de trecut crede că ideia de ordine trebue să primeze pe aceea a progresului. Partidul liberal, mai novator şi mai îndrăzneţ, susţine că raportul trebue schimbat; el vrea progresul chiar în dauna ordinei. Reformele şi actele lui din ultima guvernare sunt o dovadă. Prin aceasta el evoluează spre socialism, care înclină a nu vedea în individ decât celula unui organism colectiv, societatea, o societate ipotetică insă, căreia trebue să i-se suborbo-neze totul. Partidul conservator-democrat este un partid central, el consideră ordinea şi progresul ca două aspecte complimentare şi inseparabile ale unui acelaş principiu. In deosebire de liberali, cari vor să supue faptele concepţiunilor lor teoretice — ne ţinând seamă nici de împrejurări, nici de obiceiuri, nici de forţele latente acumulate în decursul timpului la noi — conservatorii democraţi tind a scoate o îndrumare din însăşi faptele existente, din fenomenele durabile ce zac sub aspectul schimbător al frământărilor noastre sociale. El are mai mult respect pentru individ, în dezvoltarea căruia vede condiţia primă a oricărei organizaţii sociale.
Acestea sunt încheerile generale ce se desprind din desfăşurarea luptelor noastre politice. Acum, în sfera de acţiune a fiecărui partid, mai rămân, evident, încă multe chestiuni cari ar trebui desluşite. Chestiunea, de pildă, de a se şti, cum se împacă ideile d-lui Take Io-nescu despre votul universal cu democratismul său, ori alta, încă şi mai la ordinea zilei, cum se împacă absolutismul unor miniştri liberali cu principiile partidului lor ? Oricare va fi explicaţia acestor fapte, tendinţele generale ale partidelor noastre rămân acelea pe cari le am indicat mai sus.
Intr’un viitor articol vom atinge şi aceste chestiuni, articol unde va fi vorba mai ales despre cei trei şefi, între cari numărăm neîndoios două însemnate personalităţi : d-nii Carp şi Take Ionescu, şi un om cu mare noroc: d. Ionel I Brătianu.
N. Em. Teohari.
GESTIUNI SOCIALE
INSTINCTUL SEXUAL LA COPII
0 piesă a lui Frank Wedekind
Literatura noastră a rămas din punctul de vedere al alegerii subiectelor, la vechia tradiţie literară. Numai talentul autorului variază, subiectul rămâne acelaşi. In toate nuvelele şi în puţinele romane e acelaşi gen descriptiv şi aceiaşi sforţare de a reda tipuri şi caractere, de a descrie obiceiuri şi moravuri. Chestiile sociale, psihologice, problemele morale, nu sunt nici o-dafă la baza unei povestiri.
Lucrul, bine înţeles, nu trebue să ne mire. Literatura fiind icoana reală a vieţii unui popor, ea nu poate reflecta decât cea ce se oglindeşte în ea. Or, cum nici un fel de problemă socială nu preocupă societa-
342
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
tea noastră cultă, bine înţeles nici literaţii noştri nu s’au simţit nevoiţi a le ridica în operile lor. O parte a societăţii noastre de sus, e preocupată de protecţia animalelor şi tot ce am putea pretinde a găsi în literatura noastră ar fi preocuparea această: dacă animalele merită sau nu atenţia oamenilor. Alte probleme interesează, e drept, o altă clasă de oameni, pe guvernanţii noştri, pe oamenii politici. Aiurea, în alte ţări, o chestiune socială este discutată de toată ţara şi discuţia politică, în jurul ei, se face abia în urmă; la noi orice problemă de natură morală, socială, pedagogică, preocupă numai pe oamenii politici.
Ce chestiune mai mare, mai frumoasă decât chestiunea ţărănească! Ce pretext mai bine venit decât îngrozitoarele manifestări din 1907 ca să fie dezbătute de toată lumea cultă, Şi ce repede s’a închis în jurul ei orice vorbă odată cu legiferarea din 1908 a câtorva proecte de legi.
Caragiale în neperitoarea sa piesă «Conu Leonida faţă cu reacţiunea» a definit admirabil mt ntalitatea românului în exclamaţia aceasta a conului Leonida : «Statul ce treabă are!» E drept că garibaldianul Leonida era preocupat numai de lefurile pe care Statul trebue să le scoată de unde va crede de cuviinţă, chiar neîncasând birurile, dar în exclamaţia aceasta e sintetisată convingerea românului, fie el de inteligenţa Conului Leonida, fie el cel mai superior om, că toate în această ţară trebuesc făcute de Stat. Şi prin Stat, Conu Leonida înţelege pe acei câţi-va oameni cari se perindea-ză la cârma ţării.
De aceea nu e de mirare că toate chestiunile sociale: fie îmbunătăţirea soartei ţăranilor, ridicarea nivelului lor cultural, fie educaţia în general a copiilor, ca şi ocrotirea lor, în primii ani ai vieţii, fie apărarea societăţii contra tuturor viciilor, trebuesc discutate de omenii de stat. Şi cum, printre oamenii de stat sunt puţini literaţi, în literatură am rămas la vechia tradiţie a naţiunii.
In alte ţări, la substratul fiecărui subiect de dramă, roman, nuvelă sau comedie veţi găsi o problemă socială. De la problema divorţului şi până la chestia ocrotirii puşcăriaşilor eliberaţi, veţi găsi toate chestiunile-de ordin moral, pedagogic, social într’un cuvânt.
Stane de peatră a lui Suderman după Magda, 0-noarea a aceluiaşi, sunt subiecte cu o teză socială; am amintit de acest autor pentru că s’a vorbit mult zilele acestea de dânsul cu ocazia reprezentării primei din piesele citate. Dar câţi autori francezi, englezi, germani şi mai ales ruşi, ar trebui să cităm, ca să arătăm acest lucru că problemele sociale preocupă şi pe scriitori ca şi restul societăţii culte dintr’o ţară.
O problemă nouă a fost în ultimul timp foarte mult exploatată şi în teatru şi în roman: chestiunea sexuală. Ea a găsit, cum am arătat-o chiar aci, într'un articol, şi un filosof, care să-i consacre un studiu extraordinar, Sexualitatea şi Caracterul, pe Weininger. Ea ’şi are moralistul ei pe d-r. Forel, cum îşi are romancierii săi, pe Mirbeau în Franţa,—vezi romanele sale Le Jar-din des Supplices şi Journal d’une femme de cham-bre\ în Rusia pe Andreef şi mai ales pe un scriitor tânăr Arţibaşef; în Germania pe Wedekind.
Dacă ceilalţi autori au pus în scrierile lor toate manifestările sexualităţii cu toate inversiunile şi perversiunile ei, făcând mai mult un album iconografic al tuturor formelor sub care se prezintă sexualitatea, Wedekind a pus într’una din piesele sale chestiunea sexualităţii cu totul din alt punct de vedere şi de aceea ne vom opri în acest articol asupra sa.
*
* *
Educaţia copiilor noştri, cu toate progresele pedagogiei şi ale psihologiei copilului, a rămas ca şi literatura la noi, la vechea ei tradiţie. Se dau teme şi lecţii de învăţat acasă, traduceri şi probleme de făcut, o parte din elevi sunt examinaţi a doua zi «pentru că n’au avut noroc să scape» o parte sunt neexaminaţi, «aceştia au fost fericiţii zilei».
Ce este copilul, ce sentimente, ce gânduri, ce preocupări îi muncesc creerul, nimeni nu se interesează. Şi cum profesorilor le este indiferent acest lucru, cu atât mai mult le este indiferent părinţilor, căci majoritatea din ei spun sincer : «Eu nu mă pricep dom’le profesor, ce să fac cu el. Tot ce pot face e să îi trag câte-o bătaie din vreme în vreme!»
Şi de la pedagogia profesorului, până la «perechile de palme» ale părintelui, nu e un pas aşa de marc.
Or, copilul e un lucru foarte complicat, e tot aşa de gingaş, de plăpând, de extraordinar ca ori-ce plantă sau anima], în creştere. Şi dacă pentru plante sunt horticultori, iar pentru animale o serie întreagă de specialişti, pentru educaţia acestui animal, care într’o zi va fi un om, nu există încă o metodă sigură de educaţie, şi acelea cari există, misoneizmul nostru — teama de orice este nou—nu ne permite să le admitem.
Intre alte multe instincte, sentimente şi pasiuni cari se dezvoltă la vârsta copilăriei şi pubertăţei, e şi instinc-ţul sexual. Izbucnirea lui la o vârstă precoce are toate consecinţele funeste, dar în potriva căruia nu ne putem împotrivi, forţându-1 a nu apare aşa de repede. Viaţa socială modernă a produs aceste dezarmonii între natura omului şi instinctele sale. Profesorul Mecinikov a consacrat două lucrări ale sale *) acestei chestiuni. In deosebi sunt interesante datele sale relative la dezar-monia dintre organele sexuale şi funcţiunile lor. Principiul general al acestei desarmonii e în faptul că, instinctele şi trebuinţele izbucnesc în om cu mult mai înnainte ca el să le poată satisface cu mult mai mult chiar decât dezvoltarea definitivă a organelor respective. Mecinikov citează cazuri, de alt fel destul de cunoscute în medicină, când instinctul sexual s’a dezvoltat la copiii de 5 ani, ba chiar la copiii cari sugeau încă. Intervalul enorm, care există între deşteptarea acestui instinct şi timpul în care el poate fi satisfăcut, crează la acei indivizi o anumită dispoziţie sufletească şi o sensibilitate extraordinară, furând organizmului o cantitate enormă de puteri, cea ce se şi explică prin neegalitatea de temperament şi extrema susceptibilitate a copiilor şi a adolescenţilor. -
E interesant că, cunoaşterea acestei dezarmonii, nu-1 face pe Mecinicov să fie pesimist, din potrivă el pri-
1) Studii despre natura omului şi Studii optimiste.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
343
veşte cu multă încredere în metodele pedagogice cari pot domoli acest instinct prin o educaţie igienică şi
raţională.
*
Aceeaşi problemă este pusă şi de Wcdekind în piesa sa «Deşteptarea primăverii.» J). Autorul se revoltă contra educaţiei copiilor în ceace priveşte instinctul lor sexual. El găseşte greşită acea pudicitate cu care e învăluită origina omului şi cu care se ascunde copiilor adevărata lor naştere pe acest pământ. Trebuie să fie atât părinţii cât şi profesorii, prea falşi sau prea proşti ca să creadă că copilul nu înţelege ceea ce îi se ascunde. Dar tocmai această falşitate otrăveşte viaţa copilului, îl exasperează, şi de multe ori produce adevărate tragedii în viaţa lor, cum e şi aceasta care se petrece în piesa lui Wedekind.
Partea principală şi în jurul căreia se petrece toată acţiunea piesei este aceasta: Un tânăr elev Melhior e îndrăgostit de o fată de aceeaşi vârstă Wanda. Melhior e încă. inocent, dar «ştie totul.» Wanda pricepe şi ea dar ideile sale sunt neprecise; într’o zi ca, să se edifice, ea cerc mamei sale o explicaţie. Eu nu’mi închipui zice tânăra fată, că’mi vei pretinde ca la vîrsta mea,—ea are 14 ani—să mai cred că copiii sunt aduşi de berze. Mama sa refuză de a-i da explicări dar la insistărilc fetei sale îi răspunde: «Pentru ca să poţi avea un copil, trebue ca pe bărbatul cu care eşti măritată... să-l iubeşti, să-l iubeşti cât se poate iubi un om, Explicaţia e cât se poate de copilărească, din punctul de vedere al adevărului ştiinţific; dar ea este şi periculoasă. Căci, câte-va zile în urmă, Wanda jucându-se în podul cu fân, cu Melhior, e posedată de acesta. îndrăzneala lui Melhior având urmări, ea nu-şi dă seama de nimic. La toate observaţiile şi imputările mamei sale, Wanda răspunde: «Dar c imposibil, mamă, eu nu sunt căsătorită şi nu l-am iubit, eu nu te iubesc decât pe tine.»
Acesta e aproape tot subiectul în jurul căruia se învârtesc toate persoanele, profesori, părinţi, etc...
Ce rezultă de aci ? se vor întreba moraliştii. Oare Wedekind recomandă a da toată libertatea copiilor şi a-i lăsa de mici în destrăbălare ? Nici de cum! Wedekind nu dă nici un consiliu. El vrea numai atâta să arate, că, copiii, departe de a fi nişte îngeri, cum şi-i reprezintă părinţii şi dascălii, au desvoltate în ei instincte prea de timpuriu, cari instincte îi fac să sufere, şi că educaţia de astăzi mincinoasă şi falşă, e o neruşinare şi un rău.
Bine înţeles că foarte mulţi vor critica aceste subiecte aduse pe scenă şi în romane, cum am văzut, spre pildă, critica foarte nemiloasă a d-lui Maurice Mu-ret.a). Lucrul nu e de mirare. Avem despre natura omenească două concepţii, amândouă nedrepte şi pătimaşe. După o concepţie, împrumutată dela creştinizm, vedem în natură concentrat tot răul vieţii, trebuie, prin urmare, s’o ignorăm şi s’o nimicim în numele celor mai înalte idealuri, trebue, într’un cuvânt, să ne luptăm cu natura noastră şi cerinţele ei, pentru că ele
1)	Fruhlings Erwachen (eine Kindertragodi,). Miinich. AlbertLan-gen, editor.
2)	Maurice Muret: La litterature allemande d'aujourd’hul.
Lausanne. Librairie Payot 1909.
sunt josnice. A doua concepţie, declară natura ca infailibilă ; tot ce vine dela natură, e o fericire; împlinind orbeşte legile naturei, omul are să fie şi drept şi fericit şi pentru orice abatere dela aceste legi natura ne pedepseşte.. Acestea sunt concepţiile pe cari le avem şi de aceea şi drama lui Wedekind ne supără, căci ne pune în faţă greşala noastră... In realitate vedem cu totul alt-ceva. Ori-ce urmare oarbă a legilor naturei ca şi ori-ce neascultare a lor, împotrivire, sunt vătămătoare. Omul modern e aşa de deosebit în organizarea sa, în cât pentru el nu e nimic obiectiv şi absolut obligator chiar legile naturei. El trebue să asculte numai de glasul individual al naturei sale — care e în el însuşi — şi consequent ca el să-şi organizeze viaţa. Străbunii noştri erau fericiţi, trăind natural, trăind aproape de viaţa naturală, necriticând-o şi neprotestând contra legilor ei. Dar de ce să adoptăm acest fel de trai şi noi, când suntem prin noile legi sociale şi prin complexul civilizaţiei moderne, diferiţi de ei şi de ce să nu urmăm propriile noastre gusturi şi trebuinţe, când în chipul acesta vom fi şi mai puternici şi mai fericiţi ? Natura e puternică, în ea sunt izvoarele tuturor fericirilor. E drept! Dar şi omul e puternic, puternic pe voinţa lui, pe conştiinţa şi individualitatea sa. Şi odată ce e stăpân pe eul său, el e în drept să-şi schimbe şi natura sa. Dar pentru aceasta e nevoie ca el să-şi cunoască acest «eu» şi deşteptarea tuturor instinctelor sale, tuturor trebuinţelor şi legilor naturei sale şi nu numai a capriciilor.
Bine înţeles, o astfel de concepţie individualistă e în contrazicere cu toate acele concepţii de până astăzi, cari vedeau în om un sclav al naturei sau pe un duşman al ci. Şi nu e deci de mirare că piesa lui Wedekind să găsească potrivnici cari să-l acuze, că, cercetând şi cerând pentru legile fireşti o altă educaţie, este un pornograf şi că teatrul lui e de un cinism revoltător.
Civilizaţia modernă a făcut din om un suflet variat şi care veşnic promite ceva, dar care e incapabil de a face tot ce promite şi care, mai ales, nu iubeşte şi nu simte viaţa care-1 înconjoară. Wedekind, din potrivă, pune mai presus de toate, viaţa, cu începutul ei neînţeles şi enigmatic. De aci rees toate gândirile sale, de aci toate sentimentele sale. Wedekind iubeşte viaţa fără să o idealizeze, o iubeşte simplu? întru cât-va cinic, cu o iubire de animal. In piesa aceasta de care am vorbit ca şi în alte lucrări ale sale, nu găsim pe nici un erou al său care să ne facă să vedem că viaţa e frumoasă. Dar simţim că ea e o putere. In oameni el nu admiră calităţile lor morale, dar tăria lor, caracterul lor.
Şi aceasta pare să fie filosofia care convine mai mult omenirii de astăzi, căci teatrul lui Wedekind e jucat în aplauzele şi aprobarea întregii Germanii. In Rusia, unde prefacerile sociale au un caracter individualist, de asemeni Wedekind c jucat cu mult succes.
Ultimele lui piese au avut mai ales un răsunet unanim, cum a fost, spre pildă, piesa intitulată Censura şi Oaha.
In ele vedem toată filosofia scriitorului. Ea ne arată ceva nou, că relaţiile dela om la om au început a se schimba, ca şi cum ar fi o trecere dela extremul in-
344
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
dividualism la un fel de unire şi preschimbare nu a individualităţii în sine, dar a omenirei în întregimea ei. Drumul care duce dela omul liber la omenirea liberă trebuie să treacă prin „iubirea celor departe de noi11. Prin aceşti „departe de noia se înţelege o nouă concepţie religioasă a iubirei aproapelui. Dar nu mai e vechiul altruism, aşa cum noua concepţie religioasă nu e o credinţă, bazată pe autoritate.
«Eu găsesc, spune Wedekind, că în hramul gigantic al conştiinţei religioase nu încetează acţiunea raţiunii. Mie mi se pare că, cel mai înalt punct din această înarmare divină, se bazează pe dezvoltarea superioară a raţiunei. Mi se pare că fiecare colonadă, fiecare boltă a acestei clădiri se susţine numai pe raţiune»... Cea mai înaltă şi cea mai sfântă din expresiile cari ni le dă raţiunea e bunătatea omenească, adică iubirea către oameni.
Şi când un autor are o astfel de concepţie filosofică, credem că oricari sunt preocupările cari’l frământă, ele nu pot fi izvorâte decât din iubirea şi simpatia sa, faţă de oameni. De aceea teatrul lui Wedekind cu tot realizmul pieselor sale, e un teatru idealist. Problema sexuală pe care a atins-o în Deşteptarea primăverei — care departe de a fi o lucrare pornografică în care toţi eroii sunt nişte sexuali, urmăriţi numai de idei erotice — e o problemă demnă de a fi ridicată pe scenă. Eroii piesei sunt copiii fiecărui părinte care nu vrea să vadă în ei decât îngeri şi nu naturi cari ascund ca toată natura, frumuseţi şi mizerii. Piesa e scrisă pentru toţi acei cari au copii şi pentru acei cari sunt meniţi a educa copii. Ea n’are nici o soluţie în această chestiune; autorul nu e nici pedagog şi poate e numai un părinte tot aşa de ignorant ca şi alţii, — dar ea este un subiect care trebuie discutat.
Omenirea e plină de neurastenici, blazaţi; sinuciderile se măresc zilnic şi în lumea adulţilor şi a copiilor ; casele de nebuni plesnesc de aţâţi bolnavi cari cer ospitalitate. Şi la baza acestor rele sociale, cine ştie cât n’a contribuit şi educaţia rea care s’a dat copiilor, şi ignoranţa celor mai delicate sentimente şi instincte ale lor, într’o vârstă de creştere şi formare.
Trebue să dăm jos marsa de ipocrizie cu care ne educăm copiii. Aceasta a vrut Wedekind s’o facă, punând pe scenă chestia delicată a sexualităţii şi a deşteptării ei în copii. Cum s’o facem ? Aceasta e treaba pedagogilor şi moraliştilor vremei.
Dr. I. Duscian.
ZIARE ŞI ZIARIŞTI
Cine urmăreşte ziarele germane de astăzi, are prilejul de a admira munca deosebită ce se desfăşură în jurul lor. De un cuprins vast şi variat, ele nu sunt numai organe de informaţie asupra cursului vremii. îmbrăţişând mai multe domenii, se pot asemăna unor antologii, în cari fiecare cititor îşi poate găsi partea de interes. Mai cu seamă numerele de sărbătoare sunt o comoară întreagă de politică, literatură şi ştiinţă.
Ziarele franceze şi italiene poartă mai mult caracterul rasei lor. Cuprinsul lor este mai condensat şi mai
nervos. Multă improvizaţie şi mult impresionism. Ele au însă concursul condeielor de seamă, al savanţilor şi literaţilor, cari prin rubricile lor le ridică mult nivelul seriosităţii. Numerele de Luni, când apar cronicele dramatice şi cele literare, iscălite de nume cunoscute, sunt foarte căutate.
Presa noastră românească, formată după asemănarea celei străine, se împarte în două categorii. Cea din Ardeal se apropie, ca factură, ca mod de redactare şi ca spirit greoi, de presa germană, cu o singură deosebire, că nu o poate ajunge în ceeace priveşte temeinicia cuprinsului ei. Cea din Regat a adoptat genul latin, uşurinţa şi pripirea ziarelor italiene, cu reportajul lor exagerat, şi caută să imite «esprit»-ul francez şi calităţile stilistice ale presei parisiene.
Că valoarea organelor noastre zilnice nu se apropie în nici o privinţă de a celor străine este sigur. Nimeni însă nu va putea tăgădui marele progres ce s’a făcut dela biata «Foaiepentru minte» a bunului Bariţiu până la «Tribuna, de astăzi şi de la fitisticliia «Albina v a superficialului Asachi până la tribunele publice de acum. A fost acesta un lung proces de desmorţire, cu lupte pentru limbă şi pentru forme, o măsurare continuă între talent şi întreprinzător, o ciocnire între spiritul vremii şi prejudecăţile politice.
Şi cel ce va scrie istoria acestei prese, — în acelaş timp unul din cele mai însemnate capitole culturale,— va avea de înregistrat cu recunoştinţă o serie întreagă de năzuinţi ale atâtor martiri ai condeiului şi o incontestabilă isbândă asupra vitrigelor împrejurări. Dar a deduce de aici satisfacţia noastră pentru starea de astăzi a presei, ar fi totuş o greşeală.
Iată de pildă ziarele de peste margini. Ce săracă este Bucovina românească în ziare şi ziarişti. Bieţii Bucovineni, cu toată sforţarea şi bună-voinţa lor, nu reuşesc să aibă scriitori. Poeţii lor sunt slabi şi trăesc din imitaţii. Ziarele lor au fost redactate până acum de condeie împrumutate din Ardeal. Periodicele lor efemere nu pot satisface un public exigent, nici ca limbă, nici ca fond. E un fenomen curios acesta, cum o provincie bogată, cu o aristocraţie considerabilă, cu libertate de învăţământ destul de largă, nu reuşeşte să con-tribue aproape cu nimic la cultura noastră...
Ardealul, fireşte, nu se află într’o stare atât dp deplorabilă. Ziarele s’au înmulţit, cu toată teroarea politică şi jertfele necontenite de oameni. «Tribuna» îşi ridică palat şi alte organe zilnice-i fac concurenţă. Limba în care se scrie acum acolo curge mai uşoară şi mlădioasă, numai foile bisericeşti şi şcolare abundă uneori de vechile orori latiniste. Dar atât. Ziare moderne, în înţeles apusean al cuvântului, nu au nici Ardelenii. In presa lor nu sunt personalităţi de seamă, cari să preocupe pe cititori prin un fond original de idei şi cari prin scrisul lor să fi determinat curente şi simpatii. Afară de tânărul redactor Gh. Pop dela «Tribuna», ale cărui articole se deosibesc prin o frumoasă formă literară, nu se anunţă vre-o individualitate. Tot ce apare în ziarele de peste munţi sunt mai mult parafrazări şi polemici greoaie cu presa sau cu guvernul Maghiarilor. Lipseşte cugetarea limpede, sobrietatea frazei, consecvenţa şi puterea convingătoare a ideilor ; lip-
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
345
seşte partea culturală şi economică. Diletantismul politic şi literar nu este întrecut decât cel mult de pre-tdntiunea semidocţilor, strecuraţi prin redacţii, în lipsă de forţe pregătite. Că se citesc mult, este altă cestiune. Românul din Ungaria iubeşte lectura. Şi dacă ţine la ziarele sale este mai mult pentru partea lor sentimentală decât pentru valoarea lor educativă.
In România, regatul tuturor libertăţilor, presa a evoluat desigur în condiţii foarte prielnice. Surprinde însă şi aici numărul atât de restrâns de figuri remarcabile, care să se fi ridicat de-asupra marelui cor de profesionişti. Urmărim cu drag pe profundul analist llodoş-< rorun, ale cărui articole se pierd neştiute în coloanele unei umile gazete de partid. Citim cu plăcere pe Te-odorescu, pentru seriozitatea reflexiunilor sale sociale şi economice. Stimăm pe Ion Popescu pentru logica lui şi pentru cinstea judecăţii lui în cestiuni de prospe-rarc a neamului. Avem un cuvânt de stimă pentru cultura djui Streitmann şi—cu toată mania furibundului A. C. Cuza—am avea acelaş cuvânt şi pentru d-1 Brănişteanu, dacă ar şti să renunţe la răutăţile d-sale din < Frankfurter Zeitung». încolo, însă, în toată ziaristica română, cel mult dacă vre-un reporter politic şi social de ne mai opreşte atenţiunea prin fantasticele lui combinaţii şi prin stilul cel sprinten.
Ceea-ce nu se vede la ziarele noastre este entuziasmul profesional şi hărnicia. Totul îţi face impresia unei activităţi de mântuială. Un,articol, o glumă, câte-va notiţe şi restul informaţie. Nici o pasiune, nici o stăruinţă pentru anumite probleme, de cari s’ar putea înlănţui atenţiunea marelui public. Din potrivă, o sfială ostentativă în potriva a tot ce cere cugetare originală. Ziare serioase, în loc de a-şi umplea pagina întâia cu variate articole de reflexiunc, pentru a dovedi că ziaristul român ştie să şi producă, nu numai să reproducă, tipăresc în primele coloane «lista abonaţilor la firul telefonic» sau «Violul din strada Soarelui». Şi atâtea momente din viaţa socială, atâtea părţi ale mişcării sgomotoase din Capitală, atâtea fapte zilnice, pline de înţeles, pentru cei ce au privire ageră şi nervi impresionabili, trec necomentate, iar ziarele se reduc la simplul rol de maşini de înregistrare.
Adevărat, că şi sarcina ziariştilor este prea mare. Socot că este nedrept să cerem totul dela dânşii. Pe cum la Germani şi la Francezi, academicianul ca şi ministrul se coboară în arena publicisticei, nu înţeleg de ce Ji’ar putea fi şi la noi astfel. De ce oare droaia de oameni culţi din fruntea facultăţilor noastre n'ar profita de organele zilnice, ca de cele mai bune mijloace de răspândire a culturei, pentru a veni în ajutorul ziariştilor de profesie.3 De ce d-nii Filipescu şi Marghiloman şi floarea întreagă a «Junimismului de astăzi, buni oratori şi desigur buni mânuitori ai condeiului, nu s’ar fai e singuri propagatori ai moralei politice, şi s’ar Fisa să fie înlocuiţi prin un biet gazetăraş ca Madan? 1 liste a^a de umilitor să vezi partide politice, cu atâţia c onduc Itori iluştri, şi cu toate acestea nici o iscălitură iustră în gazetele lor de partid!
Dacii, presa noastră, deci, nu e la înălţimea sa, pricina ei. le a se căuta în lipsa de concentrare a tuturor f >rţelo;1 intelectuale. Nu poate fi completă o presă
zilnică, dacă se razimă numai pe profesionişti, printre cari numărul capacităţilor este restrâns. Nu pot da roade cuvenite ziarele, dacă literatura, arta şi toate ramurile ştiinţei nu sunt reprezintate în coloanele lor în măsura largă şi demnă. Glasul timpului cere ca opera minţii să nu mai fie izolată în cărţi rare, sau în reviste inaccesibile mulţimii. Dela părăsirea acestei izolări, dela ocuparea tribunei publice de tot ce este literat şi om de ştiinţă atârnă şi primenirea presei noastre.
II.	Chendi.
CRONICA ŞCOLARA
ÎNCEPUTUL NOULUI AN ŞCOLAR
Se începe un nou an şcolar : o nouă serie de bucurii, de griji sau de necazuri pentru părinţi, pentru elevi şi profesori. Odată cu aceasta se pun şi o sumă de probleme, de natură pedagogică, sau administrativă, propriu zisă, cari merită să fie cel puţin date la iveală, dacă nu rezolvate.
In primul rând regulamentul şcşalelor secundare — modificat de atâtea şi atâtea ori —, s’a mai modificat odată, tocmai în ajunul deschiderii şcoalelor. Este un spectacol frumos, schimbarea aceasta continuă, care zăpăceşte pe bieţii secretari, directori şi profesori.
S’ar părea firesc ca făurirea unui regulament să fie, după multă chibzuială, ieşit dintr’o necesitate reală, sau dintr’o practică bine cumpănită; iar odată ce el s’a concretizat în formule şi s’a pus în aplicare, să se aştepte ca experienţa şi discuţia, cât mai lungă, să arate ce trebue să rămână şi ce să dispară. Dorinţa neînfrânată de inovaţii — dacă nu şi alte motive — intervine mereu însă, şi determină pe cei din fruntea şcoalei noastre să schimbe, să refacă, să revină, să pună la loc ce au stricat şi să strice ce au dres, pentru ca la urmă de tot să se producă o întreagă babilonie.
Acum câtva timp, când cu desfiinţarea examenelor de fine de an, la şcoalele statului, se stabilise că : elevii cari au obtinut media anuală cinci, la fiecare obiect în parte, sunt promovaţi. S’a constatat, puţin timp după aceea, că mulţi din elevii cari îşi asigurase o notă satisfăcătoare în primele trei bimestre —fiind siguri că chiar cu notă rea pe ultimul bimestru, tot aveau media cinci — nu mai învăţau, tocmai atunci când, făcându-se repetiţia intregei materii, trebuia să se realizeze şi cristalizarea definitivă a muncii din întregul an.
Spre a se înlătura acest neajuns, s’a hotărât atunci, ca elevii ce nu vor fi obţinut nota cinci pe ultimul bimestru, să fie declaraţi corijenţi-ori cât de mari note ar fi avut înainte.
Deodată însă, pe ce motive nu ştim, acum în toamnă, această măsură c desfiinţată şi elevii rămaşi corijenţi sau chiar repetenţi, sunt trecuţi, fără nici o altă formalitate.
Este însă altceva şi mai frumos. Din timpuri vechi, poate de când există şcoală secundară la noi, era stabilit că rămâne repetent cel ce nu a obţinut notă satisfăcătoare la trei obiecte—ori din ce clasă ar fi fost
34®
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
el. S’a făcut şi aici o inovaţie: în clasele superioare au fost declarate — după modificarea, din anul trecut— unele obiecte ca principale, iar celelalte, fără îndoială, ca secundare ; aşa de pildă studiul limbei române, 1. franceze, filosofiei, etc. sunt secundare, iar limba latină, ştiinţele naturale şi cosmografia (?) sunt principale la secţia modernă. Nota nesatisfăcătoare numai la unul din obiectele principale aduce repetenţia. Care ar fi justificarea acestei dispoziţii e greu de priceput. Limba latină este la secţia modernă un obiect căruia i s’au consacrat o mulţime de ore: aceasta arată că e deci un obiect căruia i s’ar da precădere. De ce este însă — adică era— obiect principal cosmografia, căreia i s’a acordat o singură oră pe săptămână? De ce este lăsat repetent elevul care nu ştie fazele lunii şi nu este lăsat cel care nu ştie să scrie româneşte sau nu învaţă istoria neamului său ? Aceasta e o enigmă.
Dar în sfârşit, e o hotărâre luată şi pusă în aplicare din Iunie. A trebuit să treacă de abia două luni, pentru ca obiectele ^principale să cadă de pe tron şi să devie şi ele — o deşertăciune a gloriei omeneşti!— muritoare de rând. Toţi elevii rămaşi astfel repetenţi în Iunie s’au pomenit dintr’o dată în Septembrie sau promovaţi de-a dreptul, sau corigenţi.
N’am isprăvit totuşi cu inovaţiile. Un elev din clasa VII şi a VIII—numai din aceste două—dacă nu are notă satisfăcătoare la două din obiectele secundare — tot după regulamentul aplicat la Iunie—este iarăşi repetent. Vă întrebaţi poate: ce să fi motivat şi această dispoziţie ? Greu de răspuns. Ni s’ar părea nouă profanilor, firesc, ca selecţia cea mai riguroasă să se facă în clasele inferioare şi în special în clasa I — unde deşi li se dă dreptul elevilor să rămână corigenţi la trei obiecte, Ministerul se preocupă totuşi acum de găsirea mijloacelor de selecţie—şi nu pricepem de ce li s’ar îngreuia eondiţiile tocmai elevilor din ultimele clase, a acelor elevi, cari, pe lângă faza periculoasă a pubertăţii prin care trec, şi-au mai pierdut şi atâta vreme cu şcoala, când puteau apuca altă cale. Dar să nu ne muncim mintea în zadar. Ministerul a revenit—şi bine a făcut—şi în această privinţă. Lucrurile sunt iarăşi ca în timpurile bune, iar bieţii băieţi şi-au pierdut vacanţa în torturi, pentru ca bucuria să le fie, se vede, mai mare cu venirea toamnei.
N’am arătat decât câteva din neajunsurile schimbărilor de regulament. S’ar putea scrie coloane şi poate chiar volume în această privinţă, fără să fie însă alt folos decât scoaterea concluziei: că suntem încă înapoiaţi în materie de învăţământ şi că ne mai trebuie încă mult, până să avem oamenii, cari să găsească calea cea bună pentru şcoala noastră.
*
* *
Sunt departe de tot vremurile, când învăţătura de orice grad eră gratuită, iar elevii erau bucuros primiţi ori unde. Astăzi, afară de cheltuelile de tot soiu, părinţii plătesc şi taxe şcolare, ba pe lângă toate acestea sunt expuşi ca copiii să le fie respinşi dela început chiar.
Astăzi se dă examen de admitere în liceu. Şi, fiindcă de acest examen atârnă soarta a o mulţime de şco-
lari, e bine să vedem cum este el organizat, ca să ne dăm seama, dacă aprecierea elevilor şi clasificarea ce se face, este dreaptă şi poate da bune roade.
Mai întâiu, un cusur fundamental al examenelor de admitere este că nu se ţine seamă de aprecierea pe care institutorii au făcut-o asupra elevilor. Nu spunem un lucru nou pentru nimeni, dacă afirmăm că examenele în genere—prin condiţiile nefireşti în cari se dau şi prin scurtimea lor, între altele—nu ne pot da decât într’o foarte mică măsură elemente de apreciere a candidaţilor. Stai cu elevii în contact în decurs de ani
i
întregi şi tot ai surprize uneori! E deci chiar dela început învederat, că examenele de admitere nu pot stabili o scară dreaptă a valorilor. De ce atunci nu s'ar cere sprijinul preţios al institutorilor, cari şi-au fixat aprecierea lor în certificatele de absolvirea claselor primare?
Dacă s’ar face aceasta, s’ar vedea cât de departe este în majoritatea cazurilor notarea dată la examenul de admitere, de cea dată de institutor. Şi e firesc să se întâmple aşa, şi din pricina modului ridicol de sumar cum sunt examinaţi elevii acum. Li se dă o probă de aritmetică, li se dictează câteva rânduri ca să le scrie; sunt puşi apoi să citească două, trei vorbe şi să spună înţelesul. Este aşa de puţin acest lucru în cât numai două soiuri de elevi se pot impune atenţiei examinatorilor: cei peste măsură de slabi şi unii—nu toţi—din cei prea buni, restul sunt apreciaţi la întâmplare, fiindcă elementele de apreciere sunt prea reduse.
Te întrebi atunci dar: pe ce temeiu estejrespins elevul care are media 6.00 şi e admis cel care a obţinut 6.33 ? Cântarul cu care s’au cântărit aceste note este aşa de puţin drept, încât în realitate 6 al unuia poate să fie mai mult ca 6.33 al altuia.
Dar în afară de aceasta, mai este un alt neajuns al modului cum sunt organizate aceste examene' de admitere. In oraşele, unde sunt mai multe clase întâi, sunt şi mai multe comisiuni, iar acestea sunt compuse; fără îndoială, aşa, încât criteriile de apreciere—cântarele de note—sunt foarte diferite: acelaş elev dacă ar fi prezentat la mai multe comisiuni, e probabil că ar ieşi odată eminent, altă dată mediocru, altă dată chiar insuficient. Toţi, cari s’au interesat de examenele de admitere, ştiu, de pildă, că la unele licee din Bucureşti anul acesta au obţinut aproape toţi elevii prezentaţi media 6, iar la altele n’au obţinut 6 decât vre-o 20 din 80. De ce? Preşedintele unei comisiuni a fost indulgent, cclalt a fost foarte pretenţios. •
Şi odată examenul isprăvit, toţi aceşti elevi, sunt puşi pe un singur tablou, cu alte cuvinte, la rezultat sunt clasificaţi toţi, indiferent dela ce comisie vin, după medie—deşi şase dela o comisie valorează mai mult decât şapte al alteia—şi ocupă în ordinea aceasta locurile pe cari diferitele şcoli le au libere.
Iată deci că după felul cum se face azi admiterea în liceu, nu putem avea nici o garanţie că am primit elementele bune şi am înlăturat pe cele rele.
Leacurile acestei stări de lucruri ar fi multe, însă ar trebui chibzuite şi experimentate înainte de a se regu-lamenta. 1) Ar trebui să se ţină în seamă nota cu care s’a absolvit cursul primar, care deşi e şi ea în legătură
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
347
cu severitatea mai mare sau mai mică a institutorului, este totuşi bazată pe o cunoaştere mai de aproape a aptitudinilor elevului. 2) In locul examenului de admitere ar fi bine poate să se lase acces liber tuturor elevilor în liceu, rămânând ca după o clasă sau două profesorii să se pronunţe asupra mergerii lor mai departe.
3)	Cercetarea la intrarea în liceu ar putea fi mai mult de natură psichologică: s’ar face adică pentru fiecare elev un fel de carnet individual cu care, după experienţele la cari ar fi supus, s’ar însemna gradul de des-voltare al simţirilor, puterea şi felul memoriei, judecata, etc. rămânând ca pe măsură ce timpul trece el să fie completat şi să arate progresele pe cari le-a făcut elevul. Această serie de cercetări conştiincios făcută ar fi mai de folos decât 100 de examene în felul celor de azi. .
Se înţelege că nu avem pretenţia de a fi rezolvat întreaga problemă prin aceste scurte indicaţii. Fiecare din ele este o chestiune care merită să fie studiată amănunţit aparte, rămânând să se vadă dacă şi cum se poate face ceva.
*
# *
Problema admiterii în liceu este în strânsă legătură cu o alta de care atârnă în bună parte bunul mers al învăţământului.
Pedagogiceşte vorbind şi chiar după bunul simţ, este învederat că clasele suprapopulate pun şi pe profesori şi pe elevi în neputinţă de a face ceva bun în şcoală. De aceea şi regulamentul a prevăzut că clasele inferioare nu trebuie să aibă mai mult de 50 de elevi iar cele superioare de 40. Aceste ţifre chiar, sunt prea mari. In realitate, afară de unele binecuvântate şcoli din provincie, clasele noastre au un coeficient cu mult mai mare, în special cele din Bucureşti. Regulamentul şi aici ca şi în alte privinţe a fost făurit, spre a fi călcat.
Decâtva timp, bat la uşile şcoalei secundare mult mai mulţi decât ar putea încăpea. Şi atunci autorităţile noastre în loc să vadă lucrul cu bucurie şi să deschidă cât mai multe şcoli, pun piedici cât mai multe, bazate pe formula: avem destui funcţionari. Da! desigur că om fi având, dar e iarăşi sigur că nu e permis să pui piedici celor ce vor să înveţe.
N’ai decât să nu dai funcţiuni celor ce cer. Cât timp însă nu înfiinţezi nici şccli practice suficiente şi cât timp îţi dai seamă că cultura dată în şcoala primară este foarte puţin, — aşa de puţin, că în majoritatea cazurilor, devine cu timpul egală cu zero—nu ai dreptul să nu dai cultură celor ce o cer cu insitenţă.
Conduita autorităţilor noastre şcolare este curioasă. Pe deoparte pentru majoritatea şcolilor ceva mai înalte cere cultură gimnazială, iar pe aceasta nu voieşte să o dea. Pe de altă parte, şcoli practice ceva mai înalte sunt aşa de puţine în cât cel puţin jumătate din cei ce se prezintă sunt înlăturaţi şi vin din nou la liceu de unde sunt izgoniţi. Insfârşit Statul nevrând să înfiinţeze destule şcoli, nu lasă măcar mâna liberă iniţiativei private şi pune tot felul de piedici şcolilor particulare, cari au ajuns într’o stare de decădere, demnă de plâns.	.
Aşa că la începutul anului şcolar începe o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru puţinele locuri disponibile din şcolile Statului; iar când acestea s’au complectat, vin intervenţiile de tot soiul cari silesc autoritatea să primească elevi peste numărul regulamentar, la început mai puţini, apoi mai mulţi, şi, în sfârşit, aţâţi câţi încap în bănci şi pe ferestre. îşi închipuie oricine ce poate face profesorul cu 70, 80 de elevi într’o clasă în care are o oră, sau două pe săptămână : lucru de mântuială, deci lucru prost, îndeplinire a formelor numai, în detrimentul fondului.
Starea acesta de plâns durează de mult timp şi cu toate jeluirile profesorilor nu se îndreptează de loc.
Şi totuşi, dacă ar fi o cât de mică dragoste pentru poporul acesta, s'ar luâ măsuri cât mai grabnice, cu preţul oricăror sacrificii pentru reducerea numărului elevilor de clase şi implicit pentru mărirea numărului şcoalelor.
Z. Bădeanu.
TEATRU
TEATRUL NAŢIONAL: «Brânduşa» de Brieux
Rrieux, «l’honnete Brieux, le Brieux des bonnes gens», cum îl numesc în glumă parizienii, este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori de teatru, francezi, din zilele noastre. Teatrul său este însă mai mult operă de gândire decât operă de artă, căci în mai toate piesele sale el nu face altceva decât să discute problemele sociale la ordinea zilei. Soluţiile ce dă acestor probleme sunt inspirate de principii sănătoase morale, şi acest apostolat social-inoral, i-a atras porecla de mai sus şi i-a deschis de curând porţile academiei franceze. Brieux este unul dintre cei mai tipici scriitori «â these». Per-sonagiile şi intriga pieselor se prezintă în aşa chip ca să confirme teza şi soluţia preconcepute de autor. De aci caracterul didactic al unor asemenea lucrări — Jules Lemaitre numeşte într’un loc «comedii didactice» piesele lui Brieux — şi faptul că ele vin să intereseze mai mult mintea decât simţirea.
Teatraliceşte piesele â these sunt inferioare celor psihologice ce nu urmăresc decât să redea conflicte de pasiuni fără alte preocupări intelectuale, extra-es-tetice. Chiar când autorul lor e înzestrat cu un remarcabil talent dramatic, cum e cazul lui Brieux, asemenea lucrări pierd, prin aceia că se sacrifică tezei, unitatea şi desfăşurarea normală a personagiilor ; iar situaţiile cad în artificial şi convenţional pentru a se putea ajunge la soluţia dorită. Cele spuse mai sus le putem observă şi în această «Blanchette» sau — cum a fost încetăţenită la noi — «Brânduşa» (?), piesă în 3 acte tradusă de d-1 E. Gârleanu şi jucată pentru întâia oară Luni 28 cor. la Teatrul Naţional.
Brânduşa, fiica cârciumarului Rousset, dintr’un târgu-şor francez, după ce a învăţat în o sumă de şcoli şi a obţinut cu succes brevetul de institutoare, se întoarce în casa părinţilor şi aşteaptă să fie numită in
348
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
slujbă, ceeace cam întârzie din cauza marelui număr de candidate. Părinţii sunt la început foarte bucuroşi că au o fiică învăţată şi o arată ca pe un obiect rar şi scump la toţi cunoscuţii. Când văd însă că Brânduşa în loc de a fi recunoscătoare faţă de sacrificiile ce au făcut cu dânsa, e mâudră cu ei, se arată aproape ruşinată că are asemenea părinţi; când bătrânii văd că şcoala le-a înstrăinat complect fata, care acum are visuri de viaţă elegantă ca a prietenelor ei bogate,—când văd toate acestea, bucuria lor încetează şi încep a se purta rău şi brutal cu fiica lor, până ce o fac să plece singură de acasă, la Paris, spre a-şi câştiga acolo o existenţă independentă. Dar la Paris, viaţa e grea de tot pentru o fată tânără care vrea să fie cinstită, şi Brânduşa vrând să lă-mână virtuoasă, după un an de mizerie, revine umilită la părinţii ei, le cere iertare, îi încredinţează că s’a schimbat cu totul şi le promite să muncească alături cu dânşii şi să ducă acelaş fel de viaţă.
Ea primeşte acum să ia de bărbat pe un flăcău simplu, Auguste, pe care îl refuzase înainte de a pleca la Paris şi care ii rămăsese credincios tot timpul cât ea a lipsit.
In intenţia autorului, piesa trebuesă dovedească că părinţii săraci din clasele de jos, nu trebue să-şi dea fetele la şcoală superioară, căci şcoala le înstrăinează de dânşii şi atunci când ele nu reuşesc să capete curând fiind se găsesc în alternativa de a muri in mizerie, slujba, inapte pentru muncă, ori de a deveni femei stricate.
Brânduşa nu e însă deloc un caracter unitar şi se vede bine că a fost «compus» .aşa cum se prezintă, pentru trebuinţa cauzei. Astfel, în primele două acte ea nu ne apare de loc ca un personaj cu suferinţe nemeritate, care să reclame simpatia noastră. Din potrivă, înfumurarea ei, vanitatea, aberaţiunile ei ştiinţifice şi incapacitatea de a face o socoteală aritmetică, cum trebue—ceeace cauzează o pierdere mare părintelui; accesul nervos când sparge lampa ce o făcuse cadou tatălui, numai fiindcă acestuia îi plăcuse să-i scurteze mânerul;—toate acestea ne-o arată pe Brânduşa ca pe-o îngâmfată neurastenică ce-şi creiazâ singură dureri imaginare şi piesa ar părea o satiră împotriva şcoalei franceze, care produce asemenea «ratate», în loc de fiinţe cumpănite şi înţelegătoare a celor cu o cultură inferioară, mai ales când aceştia sunt chiar proprii lor părinţi. Cu felul ei de a fi, ne aşteptăm ca la Paris ea să «cadă» şi pe calea cea mai uşoară să-şi realizeze idealurile ei vanitoase. In actul al 3-lea însă, o vedem întorcându-se umilită şi sdrobită dela Paiis, unde a trăit în mizerie un an de zile, dar şi-a păstrat cinstea-i feciorelnică. Acum toată simpatia noastră se îndreaptă către biata Brânduşă; vedem că şcoala a avut o înrâurire înaltă asupra ei şi ne revoltăm de îndărătnicia tatălui care ar vrea s’o gonească din nou de acasă şi nu pricepe în ignoranţa lui, că învăţătura rămâne o înnălţare sufletească chiar atunci când nu-ţi aduce un folos material. Discontinuitatea în caracterul Brânduşei a rezultat, cum ziceam, din nevoia de a salva teza. Cea mai bună dovadă că e astfel, este că
Brieux şi-a modificat piesa aşa cum e acum, in anii din urmă când a prezentat-o Comediei franceze.
In forma ei primitivă, aşa cum a fost jucată în 1892 la Theatre Libre, piesa sfârşea cu totul altfel: Brânduşa ajunge la Paris o femee uşoară. Ea are însă la un moment dat nostalgia de a-şi revedea părinţii. Se întoarce acasă dar părinţii nu vor s’o primească şi o gonesc. Ea pleacă înapoi la Paris, scoţând un oftat de regret pentru acei pe care-i părăseşte pentru totdeauna, înainte de a pleca, flăcăul Auguste, căruţaşul, care i-a rămas credincios, vine să-i ceară mâna, vrând să-i ierte toate greşelile; e respins însă cu vorbele: «Nevastă de căruţaş, nu e vocaţiunea mea». — Sfârşitul acesta era mai dramatic, şi mai artistic ca cel din forma actuală a piesei; era însă ce-i drept mai puţin moralist. Şi apoi de l-ar fi menţinut, e o întrebare dacă piesa lui Brieux ajungea la Comedia franceză; — e sigur în orice caz, că nu apărea pe scena severă a Teatrului nostru Naţional...
D-ra Tina Barbu care a interpretat rolul Brânduşei e în continuu progres. Vocea d-sale s’a limpezit mult şi jocul a câştigat in expresivitate. Cu timpul, cu mai mult studiu şi experienţă scenică, suntem siguri că va putea juca bine de tot şi roluri grele ca Brânduşa, cari astăzi sunt încă peste puterile sale.
In tatăl Rousset, D-nul Ion Petrescu a jucat cu siguranţa şi puterea unui artist vechiu şi experimentat. Ar trebui însă în ultimul act să atenueze asprimea personagiului, destul de crud prezintat de autor.
D. Soreanu — excelentul artist Soreanu — a făcut o creaţie minunată din rolul epizodic al cantonierului Boneufant. Cum se cunoaşte măestria unui artist, oricât de neînsemnată parte ar avea să joace ! Cu spontaneitatea şi veselia-i cunoscută, a jucat d. Niculescu pe un bătrân târgoveţ, tatăl flăcăului Auguste, redat destul de bine de d. Atanasescu.
COMPANIA DRAMATICA DAV1LA
„Măgarul lui Buridan“ de Flers şi Caillavet
* O comedie amuzantă, sentimentală şi satirică în a-celaş timp, cu note de melancolie alături de note frivole, dar mai presus de toate, spirituală, scânteetoare de spirit, — atât şi nimic mai mult este şi vrea să fie Măgarul lui Buridan. Dacă piesa d-lor de Flers şi Caillavet nu poate fi chemată o lucrare moralistă, indicată să facă educaţia fetelor tinere, ea nu merită pe dealtă parte nici acuzaţiile de «trivialitate» şi «imoralitate» ce i-au adus unii, la noi. A negă orice valoare acestei lucrări, care dela un capăt la altul e un potop de spirit şi c scrisă cu o vervă fără de pereche — fiindcă în actul al II-lea are o scenă decoltată, jucată exagerat de o artistă neexperimentată,— este a face dovadă de un spirit obtuz sau de o «pruderie» ipocrită. Personagiile comediei, cari au apărut la noi artificiale, sunt, e drept, exagerate, fără de a fi însă cu totul ireale. Nu trebuie să uităm că avem deaface cu o comedie pariziană, produs al societăţii celei mai rafinate din zilele noastre. E chiar bine să cunoaştem cum
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
trăiesc şi petrec contimporanii noştri, ce locuiesc departe şi se deosibesc de noi, fără ca aceasta să ne oblige să adoptăm felul lor de viaţă şi de petrecere.
Piesa, propriu zis, n’arc intrigă. E o înşirare de scene care de care mai vesele, cărora le dă o unitate personagiul Michelinci, o fată tânără, cuminte şi de inimă, care-şi propune şi reuşeşte să ia de bărbat pe un om de lume, Georges Briand, un băiat bun, dar cam pros-tuţ şi lipsit complect de voinţă, care-şi petrece toată viaţa printre femei şi deşi la un moment dat il iubesc trei deodată, d-nele Versannes, Chantal şi cântăreaţa Vivette,—din cauza lipsei lui de voinţă, nu reuşeşte să aibă pe nici una din ele. Pentru firea lui nehotărâtă, autorii I au asemănat faimosului măgar al filosofului Buridan, neputincios de a se hotărâ de trebue să ş1 satisfacă mai întâi foamea ori setea şi rămânând la urmă flămând şî însetat. Actul 1 se petrece în locuinţa lui Lucien de Nersannes, naşul Michelinei şi prietin bun al lui Georges, iar al II-lea şi al Ill-lea în locuinţa acestui din urmă.
Micheline e un tip frecvent în comedia franceză contimporană. Ea seamănă cu Jacqueline din «L’Amour veille» de aceiaşi autori, cu Yvonne din «Oiseau bles-se» de Capus şi altele. Intr’un articol foarte interesant, —asupra căruia vom reveni cu alta ocazie—apărut în ultimul număr din La Revue'J. Paul Gsell dă următoarea descriere—caracteristică a acestui personagiu pe care-1 numeşte L’Evaporee bon coeur: «C’est la jeuDe fille ou la jeunne femme d’allures independantes ; pe-tite personne emancipee et drolette, parfois presque excentrique, qui agit â sa guise sans souei du qu’en dira-t-on... Elle est toute d’instinct. On la voit rire et pleurer presque â la meme minute, â trqvers Ies meches de ses chcveux fous. Par coup de tete, elle risque sou-vent de faire des sottises, mais comme chez elle e fond est excedent, elle se racroche aux branches de la vertu.»
Rolul Michelinei a fost interpretat de d-na Giurgea, care a făcut din el o creaţiune desăvârşită. A descris cu multă pezie, cu o voce limpede şi simpatică, frumuseţile mării; a pus mult sentiment şi căldură în scena când mărturiseşte lui Lucien dragostea ei pentru Georges, în aceea când cade sdrobită de oboseală, şi a jucat cu deosebit humor şi cu expansivitate scenele de veselie nebunatică şi de furie din actele al II-lea şi al Ill-lea.
In Lucien de Versannes, om de lume, diplomat, fin, elegant, d-1 Alexandru Davila a fost «bien â son aise» şi nu cred ca autorii să fi găsit undeva un interpret mai potrivit. Suntem convinşi că tinerii noştri actori, cari au jucat până acum roluri desalon şi cari vor juca şi de aci înainte, vor fi odată recunoscători d-lui Davila pentru câte vor învăţa dela dânsul.
D. Bulandra, în Georges Briand, a fost bine în actul al II-lea când se explică cu Micheline şi foarte bine în scena finală din actul al Ill-lea. Nu ne place însă cum joacă în scenele cu Lucien. Greşeala ce face este că prea exagerează nota de prostănac a lui Georges, făcându-1 antipatic în loc de a-i dă un caracter de naiv inconştient dar simpatic.	•
1) La Revue No. 19, l-er'Octobre 1909 : Paul Osell, L’Usine Thea-
trale (II) pag. 348.
349
D-ra Culiţa e o artistă de talent, dar care n’a jucat prea mult pe scena unui teatru serios. Aceasta'se'vede din chipul peste măsură de exagerat, cum a jucat în actul II-lea rolul cântăreţii uşuratice Vivette. Şi un artist nu trebue niciodată să exagereze partea sa ci să-i păstreze importanţa ce i'-a dat autorul. CăcEîntr’o piesă ca şi într’un tablou, ori într’o esccuţie orchestrală, fie ce element ocupă un anumit plan sau rang; şi numai atunci când toate elementele îşi menţin importanţa lor respectivă, obţinem un ansamblu armonic. In caz contrariu, simetria c stricată şi spectatorul înţelege lucrurile altfel decât ar trebui... iar producţia artistică respectivă nu mai e apreciată în justa ei valoare. Această reo-ulă trebue observată în teatru de ori-ce actor, mai
O	•
ales de acei ce au de jucat roluri decoltate...
D-1 Romano într’un bătrân servitor, a dovedit încă odată că e un artist meritos şi bun caracterist.
In roluri secundare, mai mult Figurative, D-ra Voi-culescu, D-na Sturza şi D-1 Storin au contribuit la reu-. şita spectacolului, montat cu mult gust şi cu o deosebită eleganţă.
.... Cu toată indignarea «prude» şi pudică a unor tineri cronicari, Măgarul lui Buridan, îşi vede de treabă şi continuă să facă săli pline la teatrul Leon Popescu, ceeace dovedeşte, ca uneori un măgar poate fi mai cu minte ca unii oameni cu carte....
Eugen Porn.
NOTE ŞI DISCUŢIUNI~
CU PRIVIRE LA CONGRESUL
STUDENŢESC DELA IAŞI
Darea de seamă complectă a congresului studenţesc din Iaşi a apărut în Neamul RoiHânesc din săptămâna trecută. Dacă această dare de seamă ar fi tot pe atât de exactă, pe cât îşi zice că este de complectă, şi dacă, în acelaş timp, congresul despre care vorbeşte ar fi al tuturor studenţilor universitari români, această dare de seamă ar fi de natură să mă mâhnească. In adevăr, constat din cele relatate în Neamul 'Românesc, chiar dela primele rânduri, că numitul congres a ţinut să afirme că nu împărtăşeşte ideile exprimate de mine în articolele „ Profetismul in cultura noastră naţională11 şi' „ Hotărîrile congresului studenţesc“ ambele public’atc în Nona Revistă Română de la 16, 23 şi 30 August trecut. Congresul a ţinut să afirme, din potrivă, că studenţii vor urma şi pe viitor sub steagul d-lor profesori Cuza şî Iorga, cu programul şi cu tactica, pe care le-au conceput aceştia din urmă. Ideile mele sunt «sfaturi tendenţioase», pe când ideile d-lor Cuza şi Iorga constituesc crezul de izbăvire a neamului nostru !!
Am aflat însă, înainte de a apare această dare de seamă, de modul cum congresul dela Iaşi s’a organizat, precum şi din cine s’a format lista oratorilor lui, aşa că nu mai am motiv să fiu mâhnit. Adepţii d-lor Iorga şi Cuza, fiindcă aceştia singuri au organizat şi condus congresul dela Iaşi, puteau să fie încă şi mai energici în critica întreprinsă în contra mea, şi tot nu m’ar fi mişcat. Lucrurile pe cari le prevezi, nu te mai
33®
NOUA REVISrĂ ROMÂNÂ
impresionează de loc. Mai mult decât atât: lucrurile pe cari le prevezi, chiar atunci când ele au înfăţişarea de a fi în contra ta, îţi sunt cu toatea cestea simpatice. Le vezi producându-se şi ştii de ce se produc; le vezi evoluând şi ştii cum vor evolua; de ce dar te-ai revolta contra lor? Cea mai înţeleaptă purtare, în asemenea cazuri, este să laşi ca lucrurile să-şi urmeze cursul lor natural, căci atunci ele ajung mai curând acolo unde tu doreşti decât dacă le ai contraria. Contrariarea este un motiv tocmai ca ele să dăinuiască peste timpul prevăzut!
De aceea, eu nu am de loc intenţia să mă răsbo-iesc cu adepţii d-lor Iorga şi Cuza, pentru afirmaţiu-nile ce dânşii au făcut la congresul dela Iaşi. Afirma-ţiunile lor erau natural să se producă aşa cum s’au produs; m’a mirat numai tonul politicos în care ele au fost rostite. Dela adepţii unui om ca d. Iorga, un om care de regulă confundă energia cu trivialitatea, mă aşteptam, mărturisesc, la expresiuni mai din topor. Aci însă a fost, după cât se pare, cazul cel rarisim, când elevii nu întrec pe măiestru; îi felicit pe elevi.
Cu toate acestea, deşi nu am intenţiunea să mă războiesc cu adepţii d-lor Cuza şi Iorga, ţin totuşi să împărtăşesc cititorilor mei concluziunile oratorului care a vorbit în cea mai interesantă şedinţă a Congresului, conclusiile d-lui Alex. Cusin, student la Facultatea de drept din Iaşi. Acest domn student, după ce constată că singuri profesori care sunt prietinoşi, desintereraţi (!) şi buni îndrumători (!) pentru tinerimea universitară, sunt d-nii A. C. Cuza şi N. Iorga, îşi pune întrebarea dacă studenţii universitari trebue să coopereze, sau nu, la munca oamenilor din clasele dirigente de astăzi; şi dânsul răspunde că nu. Negreşit, este în dreptul său d-nu student să răspundă cum vrea. Dar odată răspunzând nu, îmi pare că bunul simţ i-ar fi impus să restrângă, în acelaş timp, şi rolul studenţimei universitare! Căci ce poate face pentru fericirea neamului un student care stă numai 4—5 ani pe băncile Universităţii, în care vreme mai trebue să înveţe şi carte. Puţin lucru, negreşit. Calitatea de student nu indică o profesiune permanentă. Oratorul «celei mai interesante şedinţe a congresului» este însă de altă părere. Iată-1 ce zice: «Luptând uniţi, noi de aici, cu studenţii ro; «mâni de peste hotare, răspândind aceleaşi învăţături «din aceiaşi carte românească, pretut'ndeni unde se în-«tinde suflarea poporului nostru, vom da neamului ro-«mânesc mai curând decât se crede unitatea culturală, unitatea sufletului lui, prin însuşirea aceleiaşi «culturi, care va face să domnească peste tot aceiaşi con-«ştiinţă naţională. Acesta este idealul cultural-naţional «pe care studenţimea are chemarea de a 1 desăvârşi».
«Mai curând decât se crede» nu exprimă adevărul în deajuns; ar trebui să se zică: «mai curând decât crede ori ce om cu judecată».
Dacă membrii congresului au luat în serios pe acest domn orator, nu ştiu pentru ce noi atunci ne mai batem joc de oratorii vechilor congrese studenţeşti, oratori cari exclamau cu patos: «am fost, suntem şi vom rămâne studenţi!» Căci ce altceva voeşte şi d. Cusin prin frazele sale? Studentul care respinge cooperaţiu-nea cu oameni mai în vârstă, şi care vrea, ca student,
să desăvârşească unitatea culturală a poporului românesc, acela de sigur a luat mai dinainte hotărîrea să rămână student pe viaţă, dacă nu chiar să lase şi copiilor săi, (căci studenţii universitari nu sunt opriţi să se căsătorească după ultima deciziune a d-lui Haret!) continuarea acestei permanente profesiuni de student...
Neîndoios, asemenea hotărâri pot fi pe placul d-lor Cuza şi Iorga, dar ele nu mai aparţin unei discuţiuni publice serioase.
Noi stăm de vorbă, cu plăcere, cu studenţii, cari vor să rămână studenţi pe timp mărginit... Şi pentru aceştia ne propunem să scrim, în numerile viitoare ale acestei reviste, câte-va articole, prin cari să arătăm ce se înţelege prin naţionalism, şi, cu deosebire, ce trebue să înţeleagă prin naţionalism un om cult din zilele noastre. Domnii studenţi,—acei pe timp mărginit— sunt liberi să primească, sau nu, ideile noastre; noi în tot cazul pentru ei avem datoria să scrim şi nu pentru cei l’alţi.
C. Rădulescu-Motru.
TALENT SAU ACT DE NAŞTERE?
Dornici de a se grupa într’o cetăţue de apărare a drepturilor lor, cetăţue care. în acelaş timp, să formeze un areopag de înălţător stimulent pentru toţi aceţ cari simt într’înşii vibrând suflul talentului, o mână de literaţi tineri au luat iniţiativa înjghebării unei societăţi a «scriitorilor români». Din primul moment ce ideia a ajuns de domeniul public, toţi oamenii de bine au aplaudat-o cu căldură şi presa zilnică i-a dat un larg concurs. Era şi firesc. In stadiul în care se află astăzi literatura românească, când, proporţional cu numărul talentelor, s’a înmulţit şi cel al cititorilor, se impunea ca toţi câţi ţiu o pană în mână şi, mai mult sau mai puţin, şi-au întemeiat o existenţă pe produsul material ce l-ar da lucrările lor, să se strângă într’un mânunchiu, pentru ca, astfel uniţi, să poată mai cu succes distruge diferitele piedici ce, fatal, răsar în calea oricărei profesiuni.
In toate cercurile iubitoare de literatură domnea o vie mulţumire de iniţiativa luată, cu atât mai mult cu cât predomina credinţa că, însfârşit, vom avea o societate de scriitori de vocaţiune, nu strânsuri de ici de colea, şi că lumina călăuzitoare, aceea care va a-runcâ o aureolă curată asupra nouei societăţi, va fi talentul şi numai talentul. Socoteau acei cari se măgulesc cu ideia că înţeleg literatura aşa cum trebue înţeleasă, şi ştiu a cerne neghina din grâu, că tânăra grupare va avea ca unic fir conducător talentul, şi gânduri senine, nepătate de intenţiuni duşmănoase, meschine, urâte, vor prezida la înrolarea membrilor, «Faptul de a face parte din societate — a arătat pe bună dreptate d. Anghel — nu înseamnă că’ţi pierzi personalitatea artistică». Nu. De loc. E vorba de un soiu de corporaţie de breslaşi, în felul celorlalte cor-poraţiuni, şi, aşa fiind, avea să se aibă în vedere — aşa credea toată lumea care se îngrijeşte de progresul literaturii noastre—sistemul ce se uzitează şi la acele corporaţiuni şi anume : cercetarea dacă stăpâneşti pe deplin ramura ce ţi-ai ales,—în cazul special ce ne preocupă: dacă eşti înzestrat de talent în lucrările cu cari te-ai relevat, independent de culoarea lor, şi dacă scrii bine româneşte, independent de neam.
Dela început însă, tinerii mânuitori ai condeiului au ţinut să arunce un văl de dezamăgire peste convingerea formată, dela început au ţinut să arate că deasupra cetăţuei lor au împlântat steagul roşiu al războiului şi nu steagul alb al păcii.
NOUA REVISTA ROMÂNĂ
351
Până acum ştiam cu toţii că, spre a te înscrie în vreo şcoală de studii, ai nevoe de anumite acte, de altfel foarte la locul lor. Ceea ce nu ştiam însă e că, pentru a intra şi în şcoala literelor, pentru a căpăta dreptul să te numeşti scriitor, ţi se cere, ca o condiţie sine qua non, actul de naştere. Credinţa noastră era că, spre a’ţi fi îngăduit săi ţii condeiul în mână, e nevoe, în primul rând, de talent şi, apoi, cunoştinţa deplină a limbii în care îţi exprimi-gândirea. Astfel, dacă îţi făureşti operele în limba germană, să’i cunoşti adâncurile firii’; dacă te serveşti de limba franceză drept instrument al manifestării talentului tău, să fii familiarizat cu subtilităţile şi fineţele ei ; şi tot aşa dacă scrii în italieneşte, turceşte, ruseşte. Iată însă că vin statutele nouei societăţi de ne răstoarnă cu totul părerile şi ne dumiresc că nu e numaidecât nevoe de talent—asta e condiţie cu desăvârşire secundară şi se poate, la rigoare, qliiar trece peste ea; ceea ce trebue însă—şi trebue'absolut—e un act de naştere'] că eşti român. Chiar dacă, prin operele tale, ai dovedit că te-ai pătruns de tainele limbii mai bine decât mulţi cu «acte de naştere», totuşi: n’ai acest «act» prin care să dovedeşti că eşti român, nu ţi se deschid barierele spre a intra în câmpul literelor. Iată dar că se stabileşte un nou criteriu, în aprecierea „valoarei unei lucrări: nu talentul (cum credeam -naivii!—până acum) şi nici faptul de a scrie bine*româneşte, t’ci actul de naştere.
Ceea ce e mai interesant, şi merită a fi relevat, e că, în şedinţa în care s’a statuat acest criteriu de judecată, izgonindu-se, ca o cârpă netrebnică, talentul, unul din iniţiatori, d. Ionescu-Boteni, a adus propunerea ca să nu ne mulţumim a aprecia pe scriitori numai după actul lor de naştere, ci să le mai pretindem şi un act iscălit de primarul din cbmună.
Ar fi fost, într’adevăr, o inovaţie demnă, ce-i dreptul, de inteligenţa propunătorului ei. E de mirare numai, dcce s’a oprit la jumătate drum şi n’a mers până la capăt ? Sistemul trebuia dus la perfecţiune. Dece adică numai act de naştere şi nu şi actul de vaccină şi actul de recrutare? Ba. pentru cei din oraşe, am fi introdus un alineat în statut ca să se prezinte şi cu un certificat iscălit de trei delegaţi din mahala. Vă’nchipuiţi cu cât ar fi, în modul acesta, uşurată munca şi grija ţinui editor. I-ar dispare pentru totdeauna teama că as-vârle în piaţă o operă ce n’ar avea cătare, căci, cu adoptarea ingenioasei cumpcne descoperită de zisa societate a scriitorilor, i s’a pus la îndemână un mijloc infailibil de a putea deosebi un autor privilegiat de altul oropsit.
Te prezinţi, de pildă, la el cu un manuscris. Nu mai e trebuinţă să.’l dea vreunui secretar al său ca să-l citească spre a’şi da părerea asupra valoarei lucrării, nu ; are şi dânsul o minunată chee.
Răsfoeşte manuscrisul: «Schiţe din Muscel», autor: Botescu-Ioneni. îşi aruncă ochii pe câte un pasagiu de 1 ici-colea, asupra unei pagini se opreşte mai mult, asupra alteia mai puţin, şi, atât pe cât îl desluşeşte intuiţia căpătată din contactul cu atâtea cărţi, găseşte că lucrarea conţine descrieri monotone, un amestec fad de hori, lăutari, lacrimi de crocodil asupra tinereţii vreunui moşneag, Safta: cea mai frumoasă fată din sat, Ionică: cel mai frumos cioban din sat,— o totală lipsă de originalitate. Eh ! dar n’are aface! Nu cuprinsul trage la cântar, ci:
— Act de naştere că eşti român ai?
Şi Botescu-Ioneni, cu un gest măreţ de om conştient de puterea talismanului ce’l poartă în sân, întinde editorului o coală de hârtie în fruntea căreia stă scris în litere mari: «Act de naştere».
In faţa acestui testimoniu magic, care, graţie unei noui noţiuni ce tinde a se introduce în dicţionar, va să înlocuiască talentul, editorul se închină cu evlavie.
—	iar Botescu-Ioneni trece la dreapta, între cei aleşi.
Şi iată că nu trece mult şi noui vizite se anunţă editorului: d. Cerna, d. Ilerz, d. Caragiale, d. Steuer-mann, d. Garabet Ibrăileanu, d. Jules Brun, d. Da-vila, d. Bonifage-Hetrat, d. II. Sanielevici, toţi cu volume la subţioară, în cari sunt închise comori de originalitate, sclipiri de noi gândiri, concepţiuni puternice, formă superioară, un remarcabil bun simţ, admirabilă redare de scene trăite.
Şi iarăşi editorul, după o superficială răsfoire a lor, va recurge la infailibila sa chee;
—	Act de naştere că sunteţi români sadea, aveţi ?
Autorii vor holba ochii, nu vor pricepe dintru ’n-
tâiu întrebarea, iar apoi, când se vor dumiri că, decât să’i fi născut mama cu talent şi, decât să fie iniţiaţi în secretele frazei şi firii limbii româneşti, mai bine se îngrijeau de un act al lui nea Ion, primarul din sat, sau de un certificat al câtorva delegaţi din mahala, vor strânge din umeri, cu un surâs dureros pentru biata literatură românească, şi aruncând în foc dispreţuitele lor volume, le va trece desigur prin minte preceptul cel atât de plin de învăţăminte:
—	Fericiţi cei săraci cu duhul...
*
Ar fi însă o adevărată revoluţiune în literatura lumii
—	şi meritul ei ar reveni pe drept tinerilor iniţiatori ai «societăţii scriitorilor români» — dacă minunata inovaţie ar prinde şi ’n străinătate. In Franţa, bunioară, să se asvârle cu pietre în toţi scriitorii cari n’ar fi în stare să-şi procure un «act de naştere» prin care să dovedească, negru pe alb, că autorii zilelor lor sunt de neam galic. In Anglia, Germania şi celelalte ţări, pro-cedându-se identic, am asista la curiosul—dar logicul— fenomen că ar dispare de pe orizontul literar Elena Văeărescu, Bucura Dumbravă, Petrescu-Comnen, prinţesa Bibescu, iar memoria copilei marelui Haşdeu ar fi acoperită de hulă, fiindcă a îndrăznit, geniala Iulia, să’şi aştearnă gândirile în limba lui Voltaire. Şi dacă, printr’o urmare firească, sistemul şi-ar găsi azil şi în celelalte ramuri ale artei, am vedea pe un Gabrielescu, o Darcllee, o Nuovina, o Agatha Bârsescu, un Enescu izgoniţi din mediul artistic în care şi-au clădit cuibul.
Ne-o da D-zeu zile s’o apucăm şi pe asta: arta îngrădită între ziduri chinezeşti, un criteriu de boxer introdus în artă. Iar «societatea scriitorilor români» n’ar avea, atunci, decât să se felicite călduros de succesul inovaţiei sale.
*
Ca titlu de curiozitate însă, punem întrebarea: nu cumva, în vreun colţ pierdut al statutului, figurează un alineat care prevede condiţia ca şi editorilor şă li se ceară «actul de naştere» ? Sau—honny soit qui mal y pense—editorilor nu trebue să li se pue această res-tricţiune, pe motivul bine întemeiat că «banul nu miroase» ?
Mai ne gândim aşa, în treacăt doară, că n’ar fi de mirare—şi chiar s’ar şi cuveni ca un meritat omagiu— dacă tânăra societate ar apela la protecţia blândei noastre suverane. Şi atunci, desigur, printr’un moment de tot penibil va avea de trecut duioasa regină-poetă când entuziaştii solicitatori, neclintiţi în convingerile lor, a-dueându’i calde elogii pentru frumuseţile cuprinse în «Poveştile Peleşului», i-ar spune :
—	Negreşit, Majestate, că aveţi şi actul de naştere necesar pentru a închega asemenea frumuseţi îri româneşte.
Iar Majestatea Sa, cu un suspin amar, ar fi silită să răspundă:	.
—	Vai, nu ! N’am acest testimoniu al talentului cu
care mă credeam înzestrată!	.
A. N.
.... • • 4 : /1 ■
332
NOUA REVIRTÂ romAnA
Ciocolata si Cacao ZfttRlfrCŞCtl
Sunt preferate de cunoscători
Boalele intestinului
Diareea (la copii şi adulţi), Dizenteria Colicele, Furunculoza, Eczema şi toate m
boalele ce provin din Iiiîecjiunile intestinalei)
SE TRATEAZĂ ADMIRABIL PRIN
LAOTOFERMENT
(Bulion paralactic)
Aprobat de Cons. Santt. Super.
Zilnic preparat proaspăt numai la
LABORATORUL Dr. ROB1N
5, Str. I. C. Brătianu 5. — Telefon.
7 Un flacon 2 lei. In provincie contra mandat 2,50 I	Cereţi prospect© gratuite
rîl —-----y iC~^=------v 1C^==
iBqprallEiBnallEioiîailcîiBnalIgiaiialIciiBnalIbîidSilIgllciianaiIcnBffailBiB^llsîigfiaucapnaiBîiaiial
,	VIILE	1
DU1LIU ZAMF1RESCU I
t=
2, STRADA ZORILOR, 2
l’nl altul Muntelui de Piei site TELEFON IN o. a5l»7
Vinuri de cea mai superioară calitate
LOCAL DE CONSUMAŢIE
Serviciu 1» domiciliu
| Angrosiştilor li se acordă rabat ||
lCTig,fciBr?aiiCTBiiaiiCTBn3l!CTBnaitCTBrgiiaiCTaria]|BaiprailBnBiigllCTsnaiiCTBiHiiBiBi5l!BlBlHl
BANCA COMERCIALA
DIN
TURNU-SEVERIN.
SOCIETATE ANONIMA PE ACŢIUNI
Capital social 300.000 Lei
Face cunoscut onor. public că,
PRIMEŞTE ORI-CE SUME LA ECONOMIE SPRE FRUCTIFICARE,
IN CONDIŢIUNI FOARTE AVANTAGIOASE PENTRU DOMNII DEPUNĂTORI Cu deosebita stimă:
BANCA COMERCIALĂ DIN T.-SEVER.'N SOCIETATE ANONIMĂ
Preşedinte, T. Costescu.	Director, J. Qiurescn.
^■■IERB2!!B9i§lHniBiniHI!51IB3E5IC5iSMBH9SK8]SiaBnMnHm
| SANATORIUL I
| Dr. GEROTAI
CONSTRUIT SI MONTAT
Special pentru tratamentul boalelor chirurgieale OPERAŢIUNI ŞI FACERI Bulevardul Ferdinand 48, Bucureşti
TELEFON 1/4.4.

Cea mai ingenioasă maşină de scris este
Singura care scrie fără panglici MODEL 10: cu claviatura dublă. MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată.
Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori.
BUCUREŞTI
Golea Viotorioi No. 54	TELEFON
„AGRIGOLA”
Societate Anonimă de Asigurări Generale în Bucureşti
SEDIUL: STRADA SĂRINDAR, No. 2.
Capital Statutar Lei 4.000.000
Prima emisiune bei 2.500.000. Vărsaţi bei 2.000000
ASIGURĂRI IN RAMURELE i
Incendiu, Viată, Grindină, — --------------Transport şi Aceidente
Reprezentanţa In Bucureşti: STRADA DOAMNEI, No-1.
>««»» ««
ALBEKT BAIIII, -Uueurc*tl Str. Numn-l’omplllu T.