NOUA REVISTA
ROMÂNĂ
ABONAMENTUL: (,t8 NUMERE) POLI 11CA, LI 1 URA 1 URA, Ş1 UNT A ŞI ARTA UN NUM a R:
In România un an...........io lei	APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ	** e Bani
,, şease luni.........6 tt	**3
In toate ţările uniunei poştale un an 12 *	------ „	„	^
seaseliini n	Se găseşte cu murtărul la principalele
”	'	"__ w şeaseium 7 M	DIRECTOR:	librării şi la depozitarii de. ziare
• di ti ţară
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA	C R A D U L E S C U-M O T R U	. —	.
.	Preţul anunţurilor pe ultima pagină
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI	t|f'pagină : ia lei. \
ulevardul Fcrdinand, 55.,— Bucureşti
No. 20.
DUMINICĂ 20 SEPTEMBRIE 1909	Voi. 6.-
SUMARUL
NOUTĂŢI:
Partidul Românilor «moderaţi» din Ungarul.— Revista revistelor.
CESTIUNI ACTUALE:
I. L. Caragiale. Scrisoare asupra Teatrului Naţional.
Dr. I. SrMioNEscu. Congresele didactice. POLITICA:
C. Rădulescu-Motru. Comunicatul Ministerului de Culte şi Instrucţie publică.
ŞTIINŢE SOCIALE:
Dr. I. Duscian. In potriva «intelectualilor.» TEATRU:
Eugen Porn. Compania dramatică Davila : Stane de piatră de II. Sudermann.
NOTE SI DISCUTIUNI: '
• >
N. Ştefănescu-Iacint. România faţă cu împrejurările externe actuale.
NO UTĂŢI
Partidul Românilor moderaţi • din IJnParia.
Publicarea programului aşa numilului partid moderai român din Ungaria, în ziarul vienez «Reiclisposl», a slărnit o furtună de indignare în rândurile conducătorilor politicei româneşti din Ardeal. Toate ziarele mai principale, ca Lupta, Tribuna şi Gazda Transilvaniei, au condamnat programul noului partid ; tot astfel s’au manifestat şi deputaţii na{ionalişli din Camera Ungurească. Evident, un partid moderat român cu programul publicat de «Rciclispost» şi cu oamenii cari îl compun, în frunle cu d-1 Em. Babeş, nu sq poate susţine. El este un partid mort născut. Dar ideia de a se găsi un modus vivmdi cu Maghiarii, cu neglijarea intereselor celor din Yiena, nu este tocmai o ideie aşa de slricăcioasă intereselor româneşti. O probă despre aceasta o aflăm tocmai în ziarele de peste munţi. Unul dintre aceste ziare, după ce condamnă în termeni energici acţiunea partidului moderat, care vrea să sprijine Kossuthismul, adaogă la informaţii, următoarele-
„Dintr'un izvor excelent primim asigurarea, că de data asia Coroana nu vini este dispusă a acorda nici un fel de concesii corifeilor naţiunii maghiare şi că în Yiena se socoteşte a fi sosit timpul ca să se pună o stavilă întăririi kossuthismului care ar putea să devie ameninţător pentru scopurile monarhiei.
— „Credem a nu ne înşelă, când presupunem, că încercarea Românilor moderaţi de a eşi la suprafaţă pe apele Ico -ssulhisle au precipitat nu însăşi hotărîrea care se poate considera ca formată de mai ’nainle—ci punerea în practică a aceleia“.	.
Apoi dacă moderaţii au reuşit să zguduie pe cei din Viena, înainte ca ei să fie măcar constituiţi în partid, atunci -acţiunea lor nu este tocmai aşa de periculoasă.
Cu informaţia de mai sus a ziarului român, corespunde de altmintreli şi alarma ziarelor vieneze. Până a nu ieşi la suprafaţă posibilitatea unei împăcări între Români şi Maghiari, tare uitaseră domnii dela Viena că există un popor care suferă în Ungaria şi care a fost de o fidelitate neclintită fată de Coroană I
-1 quelque chose malheur est bon......
*
Revista Revistelor.
Convorbiri critice, 25 August. Un articol al d-lui N. Em. Teohari despre M. Sadoveanu ca nuvelist şi romancier: «Când romanele Iui Sadoveanu nu sunt împletitură de mai multe nuvele, ele se reduc atunci la una singură, insă lungă, diluată, fără plan determinai, din care pricină nici pe acelea nu le putem socoti ca nişte lucrări izbutite. De aici rezultă un alt neajuns, pe care d-1 Sadoveanu nu l-a putut, înlătură. Nuvela trebuind să fie lungă, pierde una din însuşirile sale de căpetenie: concentrarea. Fiind nevoe de pagini numeroase, frazele, negreşit, vor curge la întâmplare, fără desemn lămurit, fără contur, multe şi una după alta, ea revărsarea inconşlientă a unui torent. Cuvintele se vor îngrămădi de asemenea, sgomotos, grăbit, tntr’un potop de intonări variate, potop ce va luna şi se va risipi fără a lăsă o impresie liotărîtă, o urmă, un înţeles mai desluşit. Şi acolo unde înţelesul sau sobrietatea lipseşte, arta însăşi e în pericol.
«Părţile izbutite din opera lui Sadoveanu, care înlr'adevăr interesează deosebii, sunt acele unde ni se scliiţeazâ sufletele primitive. Nu e puţin lucru, ca din nişte oameni .simpli, a căror istorie nu poate să fie decât tot simplă, a!dică to't monotonă şi uniformă, să scoţi creaţi.uni pline de interes. Asemenea firi însă nu pot face dar obiectul unui roman, decât în mod eu totul excepţional. E|e sunt nţai.'mult sau mai puţin sub stăpânirea instinctului, ioldeauna acelaş. Puţine deosebiri,' putină originalitate, puţină personalitate.»	.
D. M- lliQscu face o schiţă critică asp: a lui Emil Gârleanu. Iată concluzia:	’	‘
•	. i -;»•!<••• jj;:J . ■ • •	,• .	. . .	....
3^6
NOUA UEVÎStX tlOMANA
«D. Gârleanu este un burghez, lipsit de o puternică imaginaţie, cu mare sensibilitate poetică; optimist de cele mai adeseori, nu vede In natură decât personagii simpatice. Psicologia acestor personagii este redusă la una sau două aplicări sufleteşti, cari sunt bine studiate. Bucăţile sale cu subiecte luate mai cu seamă din viaţa oamenilor simpli sunt puternic construite. Limba, tn care sunt redate aceste nuvele, este expresivă, bine cizelată, uneori însă preţioasă sau şovăitoare. D. Gâr-leanu a început prin a fi realist, apoi ameninţa să se oprească la un romantism pretenţios, iar acum se îndreaptă spre simbolism. Acest autor, prin calităţile sale, prin sobrietatea amănuntelor şi prin energia expresiunilor, este unul din cei mai buni prozatori ai noii generaţii.»—O interesantă discuţie asupra criticei impresioniste, între d-nii Eugen Lovinescu şi Mihail Dragomirescu.—Bucăţi literare semnate de Ion Dragoslav, Cor-neliu Moldovanu, Elena Bacaloglu, M. Smolsky, ele.
Semănătorul, 13 Septembre. 1. Scurtu face mai multe ob-servaţiuni cu privire la înjghebarea şi rolul societăţii setiiton-lor români, fondată de curând. «Bazele economice ale societăţii scriitorilor nu pot însemnă nici un fel de capitu'are a talentului In faţa demonilor materiei, ci numai o prevedere îndreptăţită pentru asigurarea unui mediu de viaţă mai prielnic pe seama visătorilor în versuri şi proză, cari totuşi nu se pot alimentă, cu visuri. Poate fi, deci, liniştită toată lumea: scriitorii grupaţi în societate economică nu vor agonisi titluri de capitalişti şi nu vor face concurenţă nici unei bănci române sau străine...
«O altă grijă însă, mai temeinică poate, o vor fi având unii şi alţii cu privire la viitoarea activitate morală a societăţii: fi-va ea paşnică ori bătăioasă? Ţinem să ne exprimăm şi aici speranţa, că niciodată forţele societăţii nu vor fi pornite in contra scriitorilor din lâuntrul ei ori din afară, ci numai pen. tru interesele şi prestigiul scriitorilor şi pentru propăşirea literaturii.»
Economia Naţională, August. Dr. L. Colescu, într’un ar. ticol intitulat Origina Românilor - în lumina statisticei, dovedeşte ce insuficiente sunt argumentele aduse de d. Dr. E Fischer în sprijinul tezei că Românii nu ar fi de origină romanică. «D. Dr. E. Fischer, care pe lângă calitatea de a fi un iscusit medic oculist, întruneşte şi pe aceia a unui antropolog şi etnograf profund, urmăreşte de mai mult timp tendinţa să dovedească că originea Românilor este departe de a fi romană, ci mai aproape slavă, sau cum zice d-sa, un amestec de sânge tracoroman cu sânge slav, în care partea slavă covârşeşte mult. In spiritul acestei teze a chemat d-sa până acum fel de fel de simptome: genealogice, preistorice, toponimice, sociale ş: istorice ; şi toate aceste vestigii ar fi de acord să strige cu putere contra originei romane a poporului român. De astă dată face apel şi la statistică şi In rezultatele demografice ale României, pe care le-am publicat noi în diferite ocaziuni, întrevede D-rul Fischer oarecari dovezi despre neromanitatea Românilor.»
Pentru d. Colescu este însă probat «că nu rasa hotărăşte caracterul demografic al unui popor, ci mai mult condiţiunile climaterice, geografice şi economice despre care d. dr. Fischer nu voeşte să ţină seamă. In consecinţă, natalitatea, mortalitatea şi nupţialitatea, nu se pot explică In ordinea ideilor de rasă. Ele nu pot dovedi, nici chiar pe departe, origina unui neam şi mai cu seamă a neamului românesc, care deslipit de la trunchiul său şi alungat în ţinuturi depărtate, a trecut prin atâtea transformări radicale în cursul veacurilor.»
Al. Pelinescu observă, după economistul V. Pareto, următoarele cu privire la înţelesul cuvântului solidaritate. «Se vorbeşte mereu de virtuţile Împăciuitoare ale solidarităţii, dar nu trebue perdut din vedere că unei solidarităţi corespunde o os-
tilitate, o rivalitate mai mare dela grup la grup, precum şi o dependenţă mai strânsă a individului faţă de grup. Cuvântul solidaritate, exprimă totul, însă n’are decât o putere iluzionistă, din punctul de vedere social. . .
«Recapitulând bilanţul moral al solidarităţii, se desprinde ideia că ea este departe de a constitui o legătură socială ideală, căci in ea este mai mult egoism decât altruism, mai multă teamă decât forţă şi este de cele mai multe ori un principiu de servitute decât de libertate, şi nimiceşte adesea adevărata forţă sub apăsarea mediocrităţilor înregimentate.
«Evoluţia socială va aduce însă pe altă cale decât a solidarităţii uniformitatea Intre oameni, în ce priveşte cunoştinţele ştiinţifice, regimul economic şi technica industrială. Activitatea estetică şi morală, scăpată şi ea de sub apăsarea gregară a solidarităţii, va rămâne domeniul diferenţierii şi al diversităţii, iar complicaţia relaţiilor sociale, bogăţia vieţii estetice şi morale, conştiinţa din ce în ce mai delicată şi mai complectă ce omenirea va avea despre sine In fiecare individ, oferă aspira-ţiunilor individualiste un câmp nelimitat.»
Revista idealistă, Noembrie-Decembrie 1908. Traducerea unui articol a lui G. Fonsgrive despre F. Brunetiere. — Continuarea unui studiu al lui Ernest Naville asupra datoriei, în traducere de preotul M. Gherassim. — Viaţa in ţară şi străinătate de M. S. Ilolban — Buletin bibliografic.
Neamul Românesc, 13 Septembrie.—Gh. T. Bobeş face o propunere in preajma alegerilor pentru consistorial superior bisericesc.
«Clerul nostru va fi chemat pentru alegerea membrilor, dintre cari d. ministru al Cultelor va numi pe acei ce vor formă noul «Consistoriu bisericesc».
«Atari legi, cari să schimbe însuşi caracterul esenţial al organizării Bisericii noastre ortodoxe române, le presimţiam de mult că vor veni; nu puteau să nu vină, când pe la Ministerul Cultelor se perindează, ca miniştri, persoane fără concepţie religioasă, lipsite de cea mai elementară pregătire bisericească, care să le înlesnească priceperea nevoilor Bisericii.— şi nici măcar o mai laigă cultură filozofică şi literară n’au, căci le-ar putea da putinţa de a fi mai idealişti. Astfel de miniştri, pe cari erarhi de seamă ai unei Biserici străine ni-i denunţă străinătăţii ca «liberi-cugelători», trebuiau să ne vină cu reforme, în Biserică, precum e aceia a Consistoriului superior bisericesc».
«Astfel de reformatori — s'o ştie! — nu sunt nici cei chemaţi, nici cei doriţi şi aşteptaţi de Biserică şi clerul ei.
«De aceea Consistoriul acesta superior trebuie să rămâie literă moartă. Soarta lui atârnă de conştiinţa şi voinţa preoţilor.
«Nimeni deci nu trebuie să se găsească dintre preoţi, cari să fie setoşi de o asemenea glorie, dc a se vedea membri in numitul Consistoriu.
«Aşa fiind, niciunul din preoţi n’ar trebui să-şi pună candidatura. Cei ce şi-au anunţat asemenea candidaturi, să şi le retragă, iar, dacă totuşi vor fi şi de acei cari vor o «democratizare» în Biserică, clerul cel numeros să nu meargă la urnă pentru a-i vota, ci să stea în parohiile lor, căutându-şi de păstoriţii lor. Cei ce se tem de răzbunări politice, în cazul când nu se vor duce la vot, au un alt rmjloc: votul e secret; să se anuleze buletinul de vot, punându-se stricat in urnă!»
.	Verax.
BIBLIOGRAFIE
Dr. I. Simionescu, Anuarul ştiinţific al României pe anii 1907—1909. Iaşi 1909. Preţul Lei 1,25.
I. Mrejeriu, S. T. Kirileanu, Gh. Popescu- Vânători, Cuza-Vodă, Istorisiri pentru popor. Piatra-N. 1909. Preţul Lei 1,50.
JÎOUA REVISTA TtOAIANÂ
367
CESTUNI ACTUALE
SCRISOARE ASUPRA TEATRULUI NAŢIONAL
Domnului Profesor Pudulescu-Motru Directorul „Nonei Reviste Române*
Stimate Domnule Profesor,
Publicând într'umil din numerele «Revistei» d-v. câteva rânduri asupra organizării Teatrului Naţional, pe care de demult o socotesc nepotrivită, am fost bănuit că născoceam acuma teorii numa şi numa fiindcă meschine interese personale mi-ar fi fost contrariate de către onor. Direcţiune generală a Teatrelor. Asta ar fi fost, vezi-binc, reprobabil — deşi parc’ar trebui permis şi unui modest publicist să aibă interese personale şi să-i pară rău a le vedea contrariate, mai ales când, fie cât de meschine, şi le simte legitime. Dar am fost nu numai bănuit, ci şi fără cruţare pedepsit cu destul de crude maltratări prin organul politic a doi distinşi bărbaţi din tânăra gencraţiune... K adevărat că, mai târziu, când ni'am dezvinovăţit categoric de năpăstuire, biciul (generos, in sfârşit, ori, poate ostenit) m’a iertat; au încetat maltratările — se înţelege fără a mi se acordă, ca de obiceiu, după vădirea unei erori judiciare, o cât de slabă mângâiere, un cât de uşor regret măcar, pentru pedeapsa infamantă cu care pe nedrept fusesem pilduit în faţa lumii. N’am să mă ' plâng de asta... Biciul n’are suflet, şi prin urmare nici regrete...
Dar, îufine, m’a iertat. Iar bine! putea să mă lovească ’nainte... Ce puteam face alta decât să rabd? Slavă Domnului ! Ce a fost a trecut... Ceeace însă nu pot lăsă să treacă fără o lămurire (să ştiu de bine că iar am să’ndur biciul acelor domni!) este afirmarea de fapt că «eu aş fi gândit acuma, în 1909, despre organizarea Teatrului Naţional, aşa cum am scris în revista d-v.» De aceea, îmi permit a vă rugă, stimate domnule Profesor, ca, primind salutările mele cele mai distinse, să binevoiţi a publică alăturatele «Notiţe Critice», datate din 1899, acum ~ece ani, jac cari le găsesc printre hârtiile mele, şi cari. sunt aproape sigur, au şi fost pe atunci publicate cit iscălitura mea — .unde ? nu mai ţiu minte.
Şi doar n’oiu fi scris aceste notiţe la 1899, in prevederea că peste zece ani şi excelentul meu amic, d. profesor Pompiliu Eliade — pe care-1 cunosc, de mult, de copil — are să ajungă Director general al Teatrelor, şi că are să se deschidă însfârşit un nou teatru românesc sub direcţia unui bărbat, perfect iniţiat într’o artă, ale cărei adânci subtilităţi, nu orice uşuratec, sau îngâmfat lipsit de cântarul propriei sale valori, le poate bănui.
NOTIŢE CRITICE — TEATRUL NAŢIONAL.
Pentruce nc-am Face iluziuni ?... Desigur, Teatrul Naţional nu inspiră multă prietenie publicului, nu are destui amatori credincioşi. Teatrul, o instituţie atât de populară în toată lumea civilizată, nu are astăzi la noi alt rcazim serios decât galantomia ministerului şcoa-Iclor. Şi, lucru foarle ciudat, teatrul, care a renunţat
la sprijinul său natural, adică la dragostea publicului, plăteşte foarte scump galantomia oficială; teatrul s’a închis într’un cerc viţios, de unde cu greu va putea eşi: cu cât îl părăseşte publicul, Cu atât aleargă la ajutorul ministerului; cu cât îl ajută ministerul, cu atât îl părăseşte publicul.
Avem în capitala ţării un singur teatru naţional, înzestrat cu privilcgiuri extraordinar de favorabile, ajutat cu aproape o jumătate milion, apărat cu de"ăvârşire de concurenţă similară, adică de concurenţa unui alt teatru românesc de acelaş gen, şi, din zi în zi, cu cât îi cresc privilegierile, cu cât îi sporesc ajutoarele, cu atât merge mai slab.
A cui să fie vina? Fără nicio esitare, acel care cunoaşte afacerea va răspunde: vina e a teatrului şi a ministerului. Ceeace se face la Teatrul Naţional nu este teatru.
Se pot plânge artiştii şi amicii teatrului că publicul nostru nu are. sentimente patriotice şi naţionale,; este, poate, o plângere întemeiată ; poate că’n adevăr publicului nostru ii lipseşte entusiasmul orbesc faţă cu magicele epitete de «român» şi «naţional». Dar nu se pot plânge că ţmblicul nu iubeşte Teatrul Naţional, fiindcă aşa lucru nu există decât cel mult pe jumătate : National, poate; dar Teatru, nu e.
Fireşte, n’avcm nici loc, nici intenţiunc să aşternem aci o critică amănunţită despre jocul artiştilor noştri, despre talentul unora, ori, mai ales, despre lipsa de talent a altora. Mai la urmă, nici în lipsa de talent a multora dintre dânşii nu prea stă cauza slăbiciunii teatrului nostru, precum nici talentul cutăruia sau cută-ruia ar puteâ împuternici acest teatru. Cauza decăderii lui stă în altă parte, anume în absurda organi^a[ie administrativii şi în demna tovarăşe a acesteia — în şi mai absurda conducere artisticii. Câteva observaţiuni, mai ales asupra acesteia din urmă, vor face şi pe cititorul mai puţin deprins cu ale teatrului să ’nţeleagă că avem dreptate.
Dintru’nceput trebue să spunem că’n Teatrul Naţional nimeni, dar absolut nimeni, nu are autoritate de-jtlină, nici ca putere administrativă, nici ca direcţiune artistică ; şi, dacă nimeni n’are autoritate, fireşte că nimeni n’âre nici răspundere.	" '
Personalul artistic este peste măsură de numeros; cea mai mare parte a personalului se compune din creaturi prea lipsite de dispoziţiuni astistice.
Piesele în genere nu sunt studiate; a şti textul rolului, mai mult sau mai puţin fără ajutorul suflcrului, este maximul datoriei unui actor, şi se ’uţelege că la aceasta, ca la orice maxim, nu poate ajunge fiecare.
De aci rezultă o mare lipsă de siguranţă atât în jocul fiecăruia cât şi în complexul mişcării... Momente de ezitare; stângăcie; greşeli de pas; încurcătură de dialog; replice obţinute în ruptul tirbuşonului; în genere, figuri ţepene, parc’ar fi împrumutate dela uu*pan-optic ; mâneci cari par’că 11’ar avea mâini vii înăuntru — şi nimica, nimica par’că 11’ar bate sub jiletcă, a-îară de ciasornic... O îngăimeală, o producţie îngălată fără nicio vioiciune — însfârşit, lucru de beilic.
Publicul nu ’nţelege de ce nu-i place... Iu loc de căldură comunicativă şi ’nviorătoare, simte că-i vine de pe
3°8
Noua revistX româna
scenă o suflare rece şi deprimantă ; sufere un act, două, trei, cinci... şi ese omul din teatru fără să ştie ce să zică: i-a plăcut... nu i-a plăcut?... Căci, mai la urmă, vede că i s’a înfăţişat ceva menit să-i facă plăcere, şi tocmai cu gândul acesta venise el la teatru... Atunci se acaţă omul de minimul de pricepere ce-i e permis: de piesă, ca piesă; cel puţin, în piesă a văzut o intenţie intelectuală — unei fabule, cât de prost debitate, tot îi rămâne un înţeles.
De aci rezultă că, dacă a văzut cineva o piesă, tre-bue să fie din cale afară‘amuzantă ca fabulă, spre a-1 atrage măcar încă odată; şi tot de aci rezultă că, oricât de bune ar fi piesele, spectacolele trebuesc schimbate necontenit, trebuind învăţate mereu şi iute piese multe şi noue ; şi de aci apoi, rezultă că piesele nu se pot învăţa şi iute şi bine, şi că, urmând această sistemă, la teatrul naţional se joacă totdeauna slab, din ce în ce mai rasolit.
E un principiu elementar pe teatru aşa numitul «dia-pason». Tonul actorului trebuie ridicat în proporţie cu mărimea şi resonanţa sălii, şi toţi actorii trcbue să vorbească în acelaş ton. Ia ascultaţi o piesă la teatrul naţional... Acela chiar care începe ia un ton aşa de jos încât cu greu se poate face auzit până în fundul sălii; al doilea care ’i răspunde lasă şi mai jos tonul; al treilea, şi mai jos; şi, din scenă în scenă, din act în act, tot mai jos—aşa că ajung la un fel de gargari-seală de ventriloci, din care i-c imposibil publicului să mai prindă decât, pe ici pe colo, câteva frânturi de vorbă cu înţeles.
Cum le c tonul, aşa şi temperamentul. încep moale, merg şi mai moale şi, din moale în mai moale, esc la sfârşit o fleşcăială completă. De aceea, la toate reprezentaţiile, actele dela început tot mai fac puţin efect—pe deoparte, actorii tot par’că ar aveâ oarecare temperament; iar pe de alta, nici publicul nu e încă prea obosit... Dar un teatru, ca să placă, trebuie să fie viu, cald, fierbinte; să dogorească viaţă până în fundul galeriei! Actorul, actorii, când cs pe scenă trebuie să fie nişte posedaţi, să aibă un demon în ci: prin ochi, prin sprâncene, prin vârful degetelor, prin toţi porii, să scoată pe demonul acela şi să-l arunce asupra sălii. O clipă să nu-i dea pas publicului-a-şi veni în fire şi a-şi da seama de ce vor cu el: să-l ia repede, să-l zguduie, să-l ameţească, să-l farmece, să-l vrăjească — mai ştiu eu cum să zic ? — Când or eşi din teatru, nici doi ochi să nu fie uscaţi şi siguri... toţi să fie împăienjeniţi de emoţiune—umezi, de plâns ori de râs.
Aşa teatru, da. La aşa teatru, dă năvală publicul ca la o binefacere; căci, în adevăr, nu sunt multe dis-tracţiuni pe lume mai amabile decât un bun teatru... Dar cu scălămbăituri distilate, cu maniere macaronice, cu îngăimeli mălăieţe, fără umbră de căldură şi de convingere, şi toate făcute în silă, de dragul paragrafului bugetar — fireşte ca ai să umpli greu teatrul, chiar împărţind bilete gratis cu pachetul; iar de plăcut, greu să placi cuiva.
Dar n’ar fi chip de ’ndreptare ?... Desigur că da. Când Teatrul Naţional ar aveâ o concurenţă similară serioasă—adică un alt teatru, care pe lângă «româ-
nesc», să fie şi «teatru» — ar putea aveâ sorţi de îndreptare... Cum?... O anecdotă va răspunde mai bine decât oricine. Regretatul nostru amic Htibsch, om plin de spirit, cum l-am cunoscut toţi, ne-a povestit-o.
Ca inspector al muzicelor militare, a mers odată în-tr’un oraş de provincie, să facă o cercetare. Ajungând noaptea târziu, simte că e foame şi roagă pe un vâ-tăşel de uliţă să-i arate unde ar găsi ceva mâncare. Era o singură locandă deschisă la ceasul acela. Flămândul intră şi întreabă pe birtaş ce poate să-i dea:
—	Stufat, răspunde negustorul.
—	Altceva n’aveţi ?
—	Nu.
—	Stufat nu mănânc.
Şi pleacă... Dar i-e foame... Se ’ntoarce.
—	Frate n’ai altceva decât stufat?
—	Nu.
—	Apoi, nu ţi-am spus că nu mănânc stufat?
Birtaşul privindu-1 lung răspunde:
—	Dar dac’ăi mânca ?
—	Nu mănânc ! zice supărat muşteriul şi ese ’n stradă. Birtaşul ese şi el şi ’nccpe să-şi închiză obloanele prăvăliei. Hiibsch vede lucrul şi iar s’apropie :
—	Mă rog, dar stufatul... e bun ?
—	Prima! lăspunde birtaşul.
—	Ei 1 adu, să ’ncerc.
• A mâncat omul, şi când să plătească:
—	Ai văzut? zice negustorul... ţi-am spus cu că o să mănânci?
A doua zi, la dejun, când erau şi alte birturi deschise, se înţelege că Iliibsch n’a mai mers la stufat.
Aşa c şi cu teatrul naţional... Când o mai fi şi altul deschis, din două una : ori are să-şi îngrijească mai bine de bucătărie, ori o să fie osândit a-şi mânca singur stufatul.
1899, Nocmbre.
Caragialk.
CONGRESELE DIDACTICE
Zilele acestea s’au ţinut, la Bucureşti, lucrări practice de laborator pentru profesorii de Ştiinţe naturale, care au de predat şi fizica ori chimia. Conduse de doi profesori secundari destoinici — foşti elevi ai instituţiuni-lor superioare din Iaşi — aceste exerciţii vor avea desigur partea lor de influenţă bună, asupra desvoltă-rii spiritului de observare în şcoală, aşâ cum, încă de mult, am atras atenţiunea') că se procedează în ţările unde avântul practic, fără îndoială, îşi are rădăcina şi în experienţele individuale urmate în şcoli.
Prin aceste familiarizări şi îndrumări experimentale — un prim pas către cursurile de împrospătare şi întregire a cunoştinţelor, ce ar ţinea loc prelegerilor universitare de vacanţă de aiurea — se contribue la înlăturarea părţii celei mai atenuate din unele anomalii şcolare1 2) ce continuă încă să dăinuiască la noi. Să spe-
1)	Metoda de experimentare şi observare, in şcolile noastre secundare. „Noua Revistă Română", 1902.
2)	I. Simionescu. Anomalii şcolare in „Cultura Română", 1903.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
309
rum că şi fizicianii, cari au de predat Ştiinţele naturale în gimnazii, vor fi chemaţi spre a se deprinde cu exercitarea mai largă a observării în natură, cu atât mai ■ mult cu cât ei, nici la universitate nu au avut ocazie să urmeze cursurile de Ştiinţe naturale, pe când natura-liştii sunt siliţi să dea dovadă că posedă măcar generalităţile relative la fizico-chimie.
Totuşi e de discutat, dacă asemenea rari întruniri profesorale, chiar după specialităţi, pot da rezultate satisfăcătoare, pentru ca învăţământul nostru ştiinţific secundar să fie pe calea cea bună şi cât mai aproape de scopul lui educativ, aşa cum cer vremurile în cari trăim. Congresele au un folos netăgăduit, cu care din unele puncte de vedere, ne putem mulţumi: acela de a da loc la întâlniri colegiale, de a da naştere la discuţii — chiar când sunt hazlii — asupra metodelor de predat, deşteptând cel puţin bănuiala că nimenea nu e perfect, că mai pot învăţa câte ceva unul dela altul.
Decât, prin faptul că nu sunt obligatorii, că sunt prea din cale afară de distanţate pentru aceiaşi specialitate, că durează prea scurt timp, că se iau hotărîri cari nu au nici o sancţiune1), aceste congrese nu contribue să iuţească progresul metodicei şi a didacticei; paşii spre scopul modern al şcolei sunt prea mărunţi, prea în loc. Chiar dacă se fac lecţiuni practice, ele sunt săvârşite în condiţiuni aşa de anormale, încât s’au văzut propă-văduitori de principii noi, compromiţându-le prin felul punerei lor în practică.
Deosebirile, minime în fond, între lecţiunile dela seminarul pedagogic şi cele obişnuite la celelalte şcoli, în legătură şi cu puterea rutinei, aveau deseori drept rezultat că mulţi dintre practicanţii, cari ajunseră la o oarecare technică de predare, conform principiilor aşa zise noi, odată trecând la alte şcoli, reluau metoda lesnicioasă de predare ex cathedra, ca şi când nici nu ar mai fi trecut prin practica seminarială. Cauza principală a acestei inconsecvenţe este pe deoparte deosebirea condiţiunilor de predat, pe de alta slăbiciunea convingerii, care, de sigur, că nu trebuc pusă în totdeauna numai în sarcina practicantului.
O pildă tipică de inconsecvenţă, legată de lipsa de convingere, e următoarea: Un profesor tânăr, atâta vreme cât trăi într’un oraş liniştit, găsi cu cale să experimenteze nişte cărţi scrise în spiritul noilor îndrumări. întâmplarea, sau alte împrejurări, favorizându-1, fu transferat într’un oraş mai mare. Aci găsi cu cale să schimbe cărţile încercate, cu altele, ale căror autor se nimerise, iarăşi de sigur o întâmplare, să ocupe un însemnat post
în ministerul instrucţiunii din acele vremuri.
»
Lipsa de convingere stă nu în schimbarea cărţilor ci în înlocuirea unora cari puteau să deştepte bănuiala că,
1) La congresul de ştiiuţe naturale, ţinut în Iaşi, s’a votat, prin ridicare de mâini, menţinerea vecliei împărţiri de materie, la cele două dintâi clase gimnaziale. S’a discutat asupra chestiunei şi... congresul a luat o hotărîre, care a fost imediat nebăgată în seamă la alcătuirea noilor programe. S’a înlăturat astfel putinţa de o aplicare mai largă a observaţiunii, lovindu-se tocmai în pariat bnnă a vechilor programe şi in acelaş timp în principiile ce au călăuzit, dragă Doamne, desbaterile congresului. (Vezi I. Si iiionescu. Didactica Ştiinţelor naturale, din Biblioteca pedagogică a Seminarului pedagogic universitar din laşi. iaşi 1909, p. 28).
profesorul erâ de partea autorului, în ce priveşte ideile călăuzitoare, cu alte cărţi diametral opuse, din punctul de vedere al scopului educativ.
Aceste două fapte uşor de constatat: diferenţa condiţiunilor de experimentare şi lipsa convingerii, fapte cari se înţelege că nu au drept la o generalizare absolută şi care se explică chiar prin faza de tranziţie în care ne găsim, contribuesc ca congresele didactice să nu aibă influenţa pe care ar putea-o avea în alte vremuri. Totuşi, congresele, folositoare 'prin cele, arătate mai sus, ar putea fi întregite printr’un mijloc de tot simplu. Sarcina complectării rostului congreselor sau mai bine a înlăturării celor două piedici constatate în realizarea unui progres vădit, ar cădea în seama inspectorilor şcolari. Mare ar fi rolul acestor factori — importanţi aiurea — pentru îndreptarea şcoalei noastre, dacă cei mai mulţi inspectori nu ar fi numiţi, şi chiar recrutaţi, numai în vederea funcţiunii de procuror şi jude de instrucţie şcolar.
Ca dovadă că şi autorităţile superioare s’au izbit de acest adevăr, e că atribuţiunea lor principială a fost dată pe sama unei comisiuni de profesori destoinici, cari sunt însărcinaţi cu suplinirea inspectorilor pe lângă corpul didactic.
Până acum însă se obişnueşte — după câte ştiu — şi de unii şi de alţii, un procedeu insuficient de inspectare, desaprobând, sau lăudând tactica de predare a celor inspectaţi, cari îşi pun toată sforţarea de a fi pe placul persoanelor venite ad-hoc. Cu totul alt efect ar avea inspecţia, dacă, acolo mai ales unde c ncvoe, inspectorul ar demonstra că se poate ajunge cât mai aproape de idealul de predare, cu mijloacele şi în condiţiunile în cari se găseşte fiecare profesor. Pentru aceasta ar fi necesar — cum se obişnuieşte a-iurca—ca inspectorul să nu vie cu trenul de dimineaţă şi să plece cu cel de seară, ci să stea măcar o săptămână lângă profesorul ce are nevoe de poveţe. Alt rezultat ar avea bunăoară munca celor doi profesori însărcinaţi să conducă experienţele urmate în capitală, dacă ei ar fi îndrumători amblilanţi, dacă ar arăta profesorilor din diferitele regiuni ale ţării, cum se pot u-tilizâ cu folos instrumentele ce posedă şcoala, cu in-stalaţiunile locale primitive, cu lipsurile de care se is-besc la fiecare pas. Numai astfel profesorul unui modest gimnaziu, nu va fi lovit de contrastul prea mare între şcoala sa şi laboratoriile liceelor din capitală, care au la îndămână electricitate, apă, aparate, sticlărie etc.> ci îi va fi cu putinţă să se convingă că şi el poate face pe elevi experimentatori chiar cu ceiace posedă, că pentru dovedirea unor principii fundamentale pot sluji tot aşa de bine unele jucării copilăreşti, că pentru cele mai uşoare încercări chimice nu e nevoe de laboratorii universitare, că un muzeu şcolar nu se croieşte numaidecât cu subvenţii dela Stat, că escursii geologice se pot face şi la şes, că, prin urmare, nu e colţ de ţară şi nu e şcoală, unde simţul de observare şi de cercetare să nu poată fi desvoltat ori emulat.
Numai astfel vorba şi fapta se vor putea îmbina iar teoriile nu vor apărea ca vorbe frumoase zise în vânt. Asemenea inspecţiuni, asemenea colaborări, între conducătorii oficiali şi profesor, ar avea efecte variate.
s
TITr
NOUA REVISTĂ ROMÂNA
. In primul rând, ar schimba faţa congreselor. Acestea nu ar mai fi numai nişte simple întruniri cu discuţii fără. rezultat, ci ar fi întâlniri între profesorii cari experimentând în condiţii diferite, ar arătă urmările la cari au ajuns, ar . indica mijloacele practice găsite de ei, pentru a înlătură neajunsurile mediului în care se găsesc, pentru a pune baza unui muzeu regional, pentru a deştepta în copii şi chiar în concetăţeni interesul pentru natură, pentru experimentare. In al doilea rând, efectele s’ar vedeâ şi la profesorii însăşi.
Inspectorii stând mai multe zile la un loc cu profesorii, îi vor cunoaşte mai bine; de au cusururi le pot îndreptă prin poveţi blânde; de au calităţi, le pot scoate în relief. Şi astfel un bun element, din fundul ţării, capătă încredere în el şi în autoritatea superioară, fiind convins că nu are nevoe de recomandarea prefectului sau numai de susţinerea deputaţilor ca să ajungă la o schimbare de situaţie meritată. Căci ceia ce apasă sufletul multor profesori, nu c atât mediul în care trăesc, ostil sau indiferent, d c desconsiderarea niuncci lor, de către acei cari sunt puşi să ţie seamă de ea şi chiar să o înteţească.
Atâta vreme cât raporturile între autoritatea superioară ori reprezentanţii ei, se vor restrânge la vizita din clasă şi la convorbirea din pauze, pot să se ţie cât de numeroase congrese şi şedinţe de experimentare. Acestea vor apăreâ ca nişte festivităţi înşelătoare, trecătoare, ori idealizări ce nu se pot gencralizâ; întors la locul său de activitate, profesorul chiar dacă a căpătat ceva energie, repede o va perde, în uitarea în care e lăsat şi în împrejurările prea diferite de acele pe care le-a văzut. îşi va face datoria, în cazul cel mai bun, ca să-şi împace conştiinţa, dar niciodată nu-1 va cuprinde rîvna de muncă. Şi el e om; iar omenesc e ca hărnicia să fie mereu înteţită prin o răsplată de orice natură, fie măcar redusă la o vorbă bună ori la recunoaşterea meritelor, din partea şi a acelora, către care el caută.
Iaşi.	PROF. DR. I. SlMIONESCU
POLITICA
COMUNICATUL MINISTERULUI
DE CULTE SI INSTRUCŢIE PUBLICĂ
> »
Ministerul de instrucţie publică a dat zilele acestea prin Monitorul Oficial un comunicat, pentru a tăgădui afirmaţiunile făcute de unele ziare, precum şi acele făcute de noi în articolul publicat la 6 Septemvrie curent. In ceea ce ne priveşte pe noi, în urma acestui comunicat, am cercetat din nou afirmaţiunile făcute şi ne grăbim să luăm din nou răspunderea celor publicate, fiindcă întru nimic comunicatul nu le infirmă. Comunicatul ne dă, dinpotrivă, ocaziunea să le complectăm cu câteva fapte şi consideraţiuni noi.
Dar mai ’nainte ţinem să declarăm convingerea ce avem, că polemica publicată în Monitorul Oficial sub formă de comunicat, nu este opera personală a d-lui Harct, Nu intră în obiceiurile d-lui ITarct, când este
ministru, să se scoboare la discuţiuni în cari se fac aprecieri asupra actelor sale de administraţie. Dom-nia-sa se crede mai presus de legile şi de oamenii acestei ţări; Domnia-sa, care nesocoteşte voinţa Parlamentului, nu şi-ar pierde timpul în polemici cu presa. D. ILuret a şi declarat, de altfel, că nu citeşte nici un ziar, când este ministru. Scrie numai la ziare, când este în opoziţie; atunci scrie după notele pe cari i le procură spionii săi, şi cu o obiectivitate remarcată de toţi.
Proza din Monitorul Oficial este opera subalternilor săi, a acelora cari sunt făptuitorii materiali ai ilegalităţilor publicate, şi cari au simţit nevoia de a se des-vinovăţi faţă de Ministru. Aceşti subalterni s’au desvi-novăţit cum au putut; puteau chiar să nu se dcsvino-văţească de loc, căci d. llaret nu eră să le facă ceva; de fapt, dânsul este de mult prizonierul lor. In opoziţie, ci formează garda pretorienilor, în mijlocul căreia apare viitorul ministru la întruniri publice şi la congrese didactice. Ce autoritate să aibă asupra lor «omul lor»?. Desigur, nici una. Prin rirmare, n’iir fi avut nevoie de desvinovăţire. Dar aceşti vechi cohiboratori ai Revistei generale a învăţământului, se vede că au în sângele lor gustul polemicei, şi cum Revista generală nu mai are cititori, iar coloanele Monitorului stau la dispoziţie, le-a venit oamenilor noştri din nou pofta să mai braveze opinia publică cu ceva fraze bombaste ca pe vremuri. Şi aşa a apărut comunicatul.
Să-l judecăm fără notiţe adunate dela spioni, sau dela viitorii slujbaşi, ci pe baza datelor oficiale culese tot din Monitorul Oficial.
In articolul nostru afirmam, că la numirile de profesori, candidaţii agreaţi au termene scurte de publicaţie, pe când cei neagreaţi sunt purtaţi cu publicaţiile şi trucurile administrative până le expiră valabilitatea tabloului de capacitate. Comunicatul răspunde insolent, că aşa ceva nu se petrece în timpul d-lui llaret, şi «că autorii acestor afirmaţii au făcut confuzie cu alte timpuri». Aşa să fie oare? Dar atunci cum să ne explicăm următoarele cazuri: Profesorul Vrana dela liceul Mihai-Viteazu din Bucureşti iese la pensie pe ziua de i Aprilie 1909; prin urmare catedra sa ar fi trebuit publicată vacantă pe ziua de 1 Aprilie 1909. Ea se publică însă cu 24 zile înainte, la 6 Martie. (Vezi Monitorul No. 272). De ce acetistă accelerare? Fiindcă crâ nevoie urgentă de o catedră pentru prietenul Beiu Palade dela Piatra-N. (Şi să se noteze că d. Beiu Palade crâ transferat ca pedeapsă!!) In schimb profesorul Vraciu dela liceul din Focşani moare la 21 Aprilie 19O9. Vacanţa se publică în Monitorul Oficial dela 7 Mai 1909, adică a fost nevoie de 15 zile ca să se constate decesul; şi se ocupă prin transferare tocmai la 20 Iulie 1909! De ce această întârziere ? Să o explicăm tot noi. Fiindcă la această catedră avea dreptul să fie numit d. Ştefănescu-Galaţi primul de pe tabloul de capacitate 1904—1906, şi trebuia ţinută vacantă catedra aceasta pentru ca la 12 Iulie 1909 să expire valabilitatea tabloului d-lui Ştefănescu-Galaţi, neagreat de administraţia d-lui ITaret, şi să se poată numi un altul! Facem confuzie de timpuri ? Alt caz. Profesorul I. Pândele din Bacău iese la pensie pe ziua de 1 Octombre 1908. Aci nu erâ un alt Beiu Palade ca să accelereze lucrările, ci venea la rând pentru
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
311
catedră, un candidat după tabloul din 1904— 1906! In consecinţă publicaţiile merg încet. Catedra se publică vacantă d’abia la 19 Noembrie 1907 (Vezi Monitorul No. 188), adică după 50 zile, iar nu cu 24 zile anticipaţie ; se transferă la ea un vcchiu profesor, şi catedra acestuia rămasă vacantă, se ocupă d’abia în Aprilie 1909. Mergea greu căruţa administrativă când nu erau în joc prieteni de căpătuit. Dar iată, încă odată, cum se schimbă mersul ei când sunt prieteni. La liceul din Ploeşti se publică vacantă o catedră la 13 Februarie 1909. Catedra eră de 1. franceză şi drept, iar candidatul agreat, d. Gr. Tăuşanu, avea examenul de franceză depus, pe când cel de drept îl depusese tocmai atunci, dar nu fusese confirmat. Prietenii dela Minister însă nu ţin seamă, şi numesc la Ploeşti pe d. Tăuşanu înainte de ce examenul lui de drept să fie confirmat. In schimb, întârzierile intenţionate sunt multe şi totdeauna când vacanţele ar fi putut să profite candidaţilor înscrişi pe tabloul de capacitate din 1904—1906,1a ştiinţele fizico-chimice şi la religie. Aşa, catedra profesorului D. Tonta dela Focşani, eşit la pensie pe 1 Aprilie 1909, este ocupată prin transferare tocmai la 20 Iulie 1909, adică după expirarea valabilităţii tabloului de capacitate din 1904— 1906. Orele de religie devenite vacante la 15 Martie, prin alegerea P. S. ca arhierei, Xifon şi Ghe-nadie, se publică prin Monitor la 5 Aprilie 1909 şi se ocupă prin transferare tocmai la 20 Iulie 1909. Confuzie de timpuri ?
Comunicatul scuză întârzierile zicând că ele sunt provenite din neajunsurile obişnuite şi inevitabile ale administraţiunii! Nu ştiu ce părere va fi având d. Haret de o asemenea scuză, D-sa care anulase în Iulie 1907 numirile predecesorului său, fiindcă fuseseră tocmai numiri nefăcute la timp. Aceea ce este o datorie pentru alţii, pentru administraţia d-lui Ilaret să fie oare un neajuns obişnuit şi inevitabil ? Nu ştiam că d. Haret numeşte în funcţiune oameni cari întocmai ca minorii au nevoe de o aşa scuză!
Ziarele au afirmat, că în timpul d-lui Haret s’au făcut numiri la catedre cu orc ce n’au fost publicate. Comunicatul răspunde: «ministerul a publicat totdeauna catedrele vacante, şi absolut nici o numire nouă şi nici o transferare nu s’a făcut la vre-o catedră care să nu fi fost publicată. Orice afirmare contrarie este necxactă». Mare curaj pe subalternii d-lui Ilaret, săi spună acestuia aşa neadevăruri în faţă. Apoi însuşi d. Haret ştie (din ziua de 29 August trecut) că n’au fost publicate: orele de istorie şi limba română dela Şcoala normală din Iaşi, orele de franceză şi germană din Bârlad, orele de fizică dela Seminarul central şi liceul Sf. Sava din Bucureşti, ş. a.
Comunicatul mai zice iarăşi:
«Nu este exact că s’a numit cineva titular la vre-o catedră diferită de specialitatea pentru care eră abilitat. Aceasta însă se întâmpla alte daţi. Este probabil că autorii articolelor încriminătoarc au făcut şi aci confuzie de timp.»
Să vedem cum stă şi cu confuzia de aci. De fapt au fost numiţi de către d. Haret, în liceele şi gimnaziile noastre, următorii profesori la catedre diferite de specialităţile pentru care ei au fost abilitaţi, şi anume:
M. Antoniade (Bârlad) abilitat la franceză şi filozofie, predă franceza şi germana; Vintilă Pop (Tulcea) abilitat la franceză şi latină predă franceza şi germana (este drept că acest profesor a declarat personal d-lui Ilaret că a învăţat 1. germană când a fost mic cu o mătuşă); Caracostea (Buzău) abilitat pentru 1. română şi franceză, predă 1. română şi istoria; d. Gh. Petro-vici (T. Măgurele) abilitat pentru 1. latină şi l. elină, predă 1. latină şi l. germană; T. Ştefănescu (Caracal) abilitat pentru latină şi elină predă latina şi germana', (Acest profesor a căzut tocmai la examenul de 1. germană. La Caracal el predă însă 9 ore germană şi 4 ore latină); N. Ionescu (Seminarul Bistriţa) abilitat pentru română şi drept, predă româna şi 1. germană; Petre Irimescu (Botoşani) abilitat pentru istorie şi drept, predă istoria şi o combinaţie de materii de drept, latină, franceză! Acestea sunt cazuri pe cari le cunoaşte întreg corpul didactic; pe alocurea ele s’au ameliorat, dar multe au mai rămas şi altele noi poate s’au mai şi adăogat!') Confuzie de timpuri; nu-i aşa ?
Dar partea finală a comunicatului este fenomenală.
In articolul meu trecut am arătat că ministerul s’a jucat cu soarta candidaţilor cari trecuseră specialitatea principală în anii 1904—1906 şi specialitatea secundară în 1908— 1909. Iată cuvintele mele textual: «Intre vechii candidaţi erau unii cari din diferite împrejurări nu putuseră să treacă întreg examenul de capacitate între anii 1904—1906, ci trecuseră examenul de specialitate principală între anii 1904 —1906, iar pe cel de specialitate secundară în anii 1908—1909. Prin urmare, aceştia fuseseră examinaţi şi sub Ministerul Vlădescu şi sub ministerul «omului şcoalei». Unde să-i clasifice d. Haret? Ascultaţi numai. La 15 Iulie 1909 (vezi tabloul publicat în Monitorul Oficial apărut în această zi) îi pune pe tabloul 1908 —1909. Candidaţii protestează şi cer (nu ştiau bieţii oameni ce cer), să fie puşi pe tabloul cel vechiu din 1904—1906, fiindcă acesta urma să aibă precăderea la numiri. Ministerul recunoaşte dreptatea cererii lor şi la 27 August 1909 publică în Monitor decizia cu No. 56.486, prin care ei sunt puşi pe tabloul din 1904—1906. După două zile însă, la 29 August—la journse des dupes,—Ministru îi scoate din nou după tabloul din 1904—1906 şi îi pune pe tabloul din 1908—1909 şi aşa le face hatârul să-i numească». Ei binb, la acestea iată ce răspunde comunicatul:
«Se mai face vină ministerului că a considerat înscrierea candidaţilor pe tabloul de capacitate ca făcută în anul când şi-au trecut specialitatea principală. Dar aşa s’a urmat până acum totdeauna de când s’a aplicat legea din 1898. Aceasta nu este o inovaţie».
Aşa se va fi aplicat de sigur până acum legea, dar Ministerul, la 29 August trecut, pe aceşti candidaţi nu i-a socotit ca puşi pe tabloul din anul când şi-au trecut specialitatea principală, cum zice comunicatul, adică în 1904—1906, căci atunci nu i-ar fi numit, ci i-a socotit ca puşi pe tabloul din anul când şi-au trecut examenul din specialitatea secundară, adică 1908—1909, şi aşa
I) Şi aci nu adăogăm catedrele nepublicate şi care au fost ocupate pe ziua de 1 Septembrie anul acesta, cu suplinitori. Aceşti suplinitori sunt de fapt viitori provizorii,
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
i-a numit. Tocmai din această, cauză noi adăogăm cu ironie în articolul nostru : «Daţi afară pe uşe, rămân exclusiv acei cari îşi trecuseră toate examenele în anii 1904 — 1906! Dacă aceştia în 1904—1906 ar fi fost cumva mai puţin pregătiţi şi ar fi fost amânaţi la o specialitate secundară, atunci ar fi beneficiat şi ei de favoarea d-lui llarct, fiindcă veneau pe tabloul din 1908—1909. Toată vina lor este, prin urmare, că n’au ştiut să rămână corigenţi, când trebuia, pentru a-şi face mai târziu o coadă de examen sub Ministerul «omului şcoalei».
Să fie aci o greşeală voită sau o inconştienţă ? Probabil o inconştienţă.
Dar sfârşitul comunicatului este în veci memorabil.
Noi acuzasem Ministerul că a publicat în Monitor o deriziune prin care se prelungea valabilitatea tabloului de capacitate din 1904 —1906 peste cei trei ani legiuiţi, şi anume până la 30 August 1910, şi că din această cauză mulţi candidaţi încrezuţi în publicaţiunea ministerului nu se mai prezentaseră la examenele de capacitate din 1909, şi au rămas pe din afară. Comunicatul la aceasta răspunde: «In fine, întru cât priveşte amânarea ce se dedese vechilor candidaţi până la 1910.se părea că era just a li se da acea amânare, pe câtă vreme pierderea de timp pe care o suferiseră în intervalul dela 1906 la 1907 nu le era imputabilă lor, ci altora. Dar amânarea la care consimţisc ministerul nu ar fi fost valabilă decât cu condiţia ca să nu fi ridicat protestările altor interesaţi, şi de vreme ce asemeni protestări s’au produs în ziua de 29 August, ea nu a putut, fi menţinută».	.
Adică, mai pe româneşte: eu, autoritate şcolară, îţi dau de hatâr o decizie prin care îţi prelungesc un drept» tu vei profita de această prelungire cât timp nu vor protesta alţii, dar dacă vor protesta alţii, tu vei pierde prelungirea. .'. Frumos principiu! Noi credeam că şi subalternii d-lui Haret cunosc principiul elementar de drept public, că o autoritate de Stat nu acordă decât drepturi pe cari ea le crede legale, şi că aceste drepturi odată acordate, vor fi apărate în contra tuturor celor ce protestează...
. Cu administraţia d-lui Haret ne-am scoborât jos de tot. Subalternii acestuia acordă drepturi, după cum le vine lor mai bine la socoteală: la fiecare după hatâr, rămânând ca fiecare să se apere în contra celor ce vor protestă. Ne-am scoborât, cum vedem, la moralitatea pick-pockcţilor de bâlciu.
Dar bine în sfârşit că cunoaştem principiul, cel puţin acum putem să ne explicăm multe din actele săvârşite de subalternii d-lui Haret, acte cari altfel rămâneau neexplicate. Aşa, în timpul din urmă, câţiva dintre subalterni gândiseră cum să tragă ceva profit din vânzarea cărţilor didactice, la începutul anului şcolar, şi în consecinţă inventaseră cooperativele şcolăreşti, prin care să se cumpere cărţi dela Librăria Naţională, unde erau tocmai ei acţionari. Librarii ceilalţi s’au revoltat, s’au întrunit, s’au dus cu jalbă la d. Haret, şi aci totul s’a explicat. «Ce aţi făcut D-lor, îi întreabă d. Haret pe subalternii săi?» «D-le ministru vream să facem şi noi ceva bun, dar dacă librarii protestează, iată încetăm!» Bieţii oameni aplicau principiul!
Şi tot aşa în lumea profesorală, mulţi sunt indignaţi de faptul că subalternii d-lui Haret îşi plătesc pe suplinitorii lor în chip derisoriu, cu câte 100 lei pe lună. în loc de 60% din leafă cum prevede legea! Dar dacă domnii suplinitori nu protestează... Bieţii oameni aplică principiul! Ce oameni de principii.
Cu aceşti oameni de principii semăna şi cazacul care furase mantaua soldatului, după cum ne povesteşte anecdota lui Speranţă. «De ce ai furat mantaua cazacule ?» «Ea ta, atunci ia-o, de ce o laşi din mână?!..»
Aşa se proccde la ministerul de Instrucţie publică sub d. 1 laret: după moralitatea căzăcească.
Suntem dar edificaţi. Dar nu era nevoie de un comunicat prin Monitorul Oficial pentru ca să ne convingem că subalternii d-lui Haret spun neadevăruri şi pun în practică morala cazacului din anecdotă. Acestea le ştiam noi de mult.
C. RAdui.escu-Motru.
ŞT1NŢE SOCIALE
IN POTRIVA «INTELECTUALILOR»
O mişcare curioasă la care ne este dat să asistăm la începutul acestui veac, e, fără îndoială, mişcarea anti-intclectualăi. Pe când secolul trecut a fost tot închinat manifestărilor intelectualismului şi n’a fost scriitor care să nu aducă osanale culturei şi progresului; pe când secolul trecut a fost un marş triumfal al tuturor mişcărilor de ridicare şi înălţare intelectuală, începutul secolului nostru a văzut nu numai o mişcare filozofică îndreptată contra intelectualilor, dar el vede şi o mişcare economică având acelaşi ideal: de a înfrânge a tot puterea intelectualismului în folosul muncii manuale şi a lucrătorilor manuali.
Brunetiere numea «cultura» unu din păcatele civilizaţiei moderne; Tolstoi propagă ideea renunţării la cultură şi revenirii la viaţa primitivă, brutală şi simplă. Mişcările moderne ale lucrătorilor pentru dobândirea drepturilor lor au alungat din sânul lor pe intelectuali şi au dat luptei un alt caracter decât cel până de eri. Văzând că politica în mişcarea proletară nu permite de cât câtorva intelectuali de a se ridica, lucrătorii au alungat-o şi nu admit decât lupta economică pe care o pot da singuri fără concursul «inteligenţei». Ce este sindicalismul decât această reacţie a lucrătorului contra fostului şef politic de eri, un intelectual, şi întronarea în fruntea mişcării a propriilor lor elemente, lucrători.ei însăşi?
In Franţa ca şi în Germania, în Rusia, până şi la noi, mişcarea lucrătorilor a luat caracterul sindicalist, gonind din fruntea ei, pe toţi acei cari n’aveau nici o legătură profesională cu ei.
Pe când până cri intelectualii erau socotiţi de «proletari intelectuali» astăzi ci sunt alungaţi ca făcând o clasă anumită, ba chiar o clasă distinctă şi asupritoare a proletariatului industrial şi agricol.
Caracteristic în această privinţă e o mişcare anti-in-lectualistă din Rusia care poartă numele creatorului ei: Mahaevscina.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
313
Mahaiski a fost trimis în Siberia pe cale administrativă pentru amestecul său într’o mişcare patriotică poloneză. Dintr’un intelectual îndrăcit, el devine în Siberia un ideolog al lucrătorilor «fizici» şi un vrăjmaş neîmpăcat al lucrătorilor intelectuali. Aci scrie o carte a lui care devine evanghelia mişcării pe care o crează «lucrătorul intelectual». Scăpat din Siberia în 1905, el revine în Rusia unde face câţiva adepţi cari vor propovădui mai departe doctrina nouă a urii contra in-telectualismulu’.
Pentru că această mişcare concretizează de fapt cea ce celelalte mişcări anti-intclectuale din restul Europei conţin în ele, vom rezuma aci ceva în învăţăturile lui Mahaiski.
«Ştiinţa, spune unul din elevii lui, este la dispoziţia numai a oamenilor privilegiaţi; lumea cultă are o existenţă de părăsit, bazată pe vecinica exploatare a lucrătorului manual».
După Mahaevscina societatea are cinci izvoare de venituri, corespunzând la cinci puteri economice şi anume : proprietatea agrară (renta), capitalul (procentele), proprietatea mică (veniturile pe cari le dobândeşte ţăranul şi lucrătorul muncind câmpul sau în atelierul său), munca intelectuală (onorariile), şi munca fizică (salariul).
La aceste cinci puteri economice corespund cinci clase sociale: proprietarii agricoli, capitaliştii, micii proprietari, intelectualii şi lucrătorii fizici.
«In orice stat, spune Mahaiski, există o clasă de oameni cari 11’au nici un fel de capital şi cu toate astea trăesc ca nişte adevăraţi stăpâni. Această clasă este clasa oamenilor culţi, a intelectualilor. Ei 11’au nici pământ, nici fabrici, nici ateliere, şi. cu toate acestea se folosesc de venituri aproape identice veniturilor marilor şi micilor proprietari».
Lucrătorii fizici n’au deci a lupta numai în potriva capitalismului, ci au de luptat şi în contra intelectualilor. «Libertatea democratică, ori cum s’ar manifestă, fie sub forma unui stat social-democrat, fie sub forma unei comune anarhiste, — nu va da libertate decât lumei culte, conducătorului civilizaţiei şi ştiinţei. Libertatea lucrătorilor se va dobândi cu totul pe o altă calc !»
Pe ce cale ?
«In contra tuturor formulelor socialismului ştiinţific, în potriva tuturor formulelor social-democraţilor şi anarhiştilor, clasa lucrătoare are nevoe de o nouă epocă de luptă, care va consista în unirea tuturor lucrătorilor fizici, ca prin greve generale să dicteze legile unui Stat. In această nouă luptă, în care se vor cere numai îndreptările condiţiilor economice, lucrătorii vor expropria nu numai pe capitalişti dar şi pe toată lumea cultă».
Am zis că Mahaevscina e quintesenţa ideilor sindicalismului revoluţionar din toată Europa ; şi într’adcvăr, ce este sindicalismul decât punerea intereselor economice proprii fiecărei grupări de lucrători mai presus de toate interesele culturale şi morale ale unui popor întreg. Sindicalismul ca şi Mahaevscina este o mişcare antiin-telectuală.	'
*
* * -
Trebue să recunoaştem că cu toată absurditatea acestor idei, antiintelectualismul are o oarecare dreptate.
Ce au făcut pentru omenire intelectualii, ce s’a făcut pentru progresul cultural al unei întregi ţări, de către aceşti pioneri ai civilizaţiei ? Cu cât a avansat omenirea după toate cuceririle ştiinţifice moderne ?
Să examinăm rezultatele acestea, dar nu mărginin-du-ne la. constatări superficiale. Dacă privim numai la progresele realizate în domeniul tehnic şi de cari fapte se folosesc numai câţiva, ni s’ar părea că omenirea a făcut un progres enorm. Dacă ne-am uita numai la lustrul şi spoiala marilor capitale şi a oraşelor de seamă, am fi dispuşi să acordăm intelectualismului progrese uriaşe. Dacă’ am restrânge câmpul nostru de observaţie la universităţile, academiile, laboratoarele, uzinele ştiinţifice, am crede că am atins apogeul progresului. Socotind erudiţia câtorva oameni, îndrăzneala de idei şi credinţa a doi trei oameni, priceperea a unei mici mulţimi, am fi dispuşi să credem că şi în domeniul pur intelectual am ajuns la rezultate enorme.
Dar progresul unei ţări se măsoară după maximul rezultatelor dobândite. Or, care e. situaţia proletariatului agricol şi industrial, care formează grosul fiecărei ţări, din orice ţară l-am lua, din punctul de vedere economic şi intelectual ? Cu ce s’a folosit el de progresele enorme ale tehnicei şi ale culturei omeneşti ? Ce bunătăţi a văzut el din milioanele pe cari trebue să le verse pentru întreţinerea tuturor acestor şcoli, institute, academii, universităţi ?
Eără să ne ponegrim trebue să recunoaştem că n’a folosit cu nimic.
Ţăranul a rămas în aceiaşi stare ca şi Ilotentotul sau Felahul, cu toate că la aceştia nu s’a făcut nici o îndrumare ştiinţifică. Sunt medic de plasă într’o comună care e departe cu două ceasuri de Bucureşti, şi cu un ceas de un oraş de reşedinţă de judeţ; ei bine, ţăranul din comuna mea are o mentalitate de sălbatic, trăeşte ca un Cafru, se nutreşte ca un negru, moare cu zilele, necrozând în nici un ajutor medical, crede în fetişi, în vrăjitoare, în descântece, n’a ajuns încă la concepţia unui singur Dumnezeu, ca un Creştin din veacul al II-lca al erei. Şi pe când el este aşa, în Capitala ţării sunt facultăţi de medicină, ştiinţă, filosofie, există o Academie, un Observator astronomic, mii de oameni trăesc din munca intelectuală, plătită de acest sălbatic dela ţară. El umblă cu doi boi cinci ceasuri dela Giurgiu la Stăneşti; cu automobilul un proprietar vine în zece minute. El n’are lampă în casă; în Capitala ţării se luminează cu electricitate. El nu ştie citi; satul are o şcoală pentru 40 de copii şi sunt înscrişi 400.
Situaţia lucrătorului din oraş nu e mai bună. Mahalalele unei capitale rivalizează în murdărie, mizerie, cu acelea dintr’o comună rurală; hrana şi locuinţa cetăţeanului sărac, nu întrec cu mult pe a ţăranului.
Ce a făcut atunci intelectualismul pentru massa cea mare a unui popor? Nimic! Mişcarea intelectuală şi ştiinţifică a dat avantagii numai clasei bogate care s’a folosit de toate invenţiile ştiinţei şi a folosit intelectualilor însăşi.
Descoperirile au fost bine plătite şi descoperitorii din umili cercetători au devenit bogaţi exploatatori. Profesorii, magistraţii, medicii, avocaţii, au servit mai ales capitalismului ca să’şi instruiască odraslele, să’şi apere
NOUA REVISTĂ ROMANA
314
interesele şi sănătatea. Intelectualii tiu devenit—pentru efuri bune şi situaţii alese, sclavii burghezimei.
Treptat, treptat, fără să’şi dea seama, proletariatul intelectual a devenit o clasă acaparatoare şi asupritoare. Cum spune Mahaiski, ea n’are nici o proprietate, nici un capital şi totuşi trăeşte dintr’o muncă uşoară. Pe de altă parte, această clasă, pentru că serveşte interesele generale ale statelor, care au tot interesul a menţine acest Stătu quo, se bucură alături de capitalişti, de toate avantajele civilizaţiei.
Lucrătorul manual, cu toate serviciile pe cari le aduce Statului, c privit cu mult dispreţ chiar în statele cele mai democrate. O mână noduroasă e totdeauna strânsă cu mai puţină căldură, decât o mână delicată.
Intelectualul e privit ca un stăpân şi fiecare părinte de muncitori sau de ţărani caută a’şi îndrepta copilul pentru cultura superioară, pentru a-1 face medic, inginer sau avocat şi asta nu pentru că meseria acestora îi inspiră vr’un respect deosebit, dar pentru că viaţa acestora e mai respectată decât vieţile lor de muncitori-negrii.
Toate acestea să nu se creadă că nu sunt simţite de lucrătorii-manuali şi reacţia în contra intelectualismului, am spus, are o oarecare bază.
A o nimici acolo unde ea se formulează sub forma unei doctrine, a o preveni acolo unde ea se va manifesta într’o zi, e un lucru uşor; aceasta se va face democratizând pe zi ce trece moravurile noastre sociale şi făcând cultura accesibilă tuturor. Democraţia, mai presus de oricare altă manifestaţie socială are nevoie ca să stabilească o egalitate între cetăţenii săi, şi asta căutând a diferenţia în individul însăşi mai multe calităţi şi aptitudini. Numai aristocraţia cere o diferenţiare socială anumită, care trebue să lase prin ereditate anumite calităţi şi aptitudini unor şi aceloraşi indivizi. Democraţia trebue să dea o astfel de educaţie tinerimei ca un cis-mar sau ferar să poată cu uşurinţă pricepe anumite chestiuni sociale cari sunt atribuţiile, astăzi, în forma actuală a societăţilor, numai a unor privilegiaţi, cari formează o castă. Un individ modern trebue să conţină mai mulţi indivizi în el. Această diferenţiare de cuno-ştinţi şi aptitudini nu va mai permite crearea de caste şi oligarhii; lucrătorul manual nu va crede pe un avocat sau medic un semizeu, pentru că posedă anumite cunoştinţi; cum de asemeni medicul nu va taxă pe lucrătorul manual o brută pentru că n’are nici o idee de cunoştinţele pe cari el le posedă.
In timpul studiilor mele în Elveţia am trăit foarte mult printre lucrătorii de acolo şi am fost pururea simţitor la cunoştinţele lor variate, la gradul lor de bun simţ pe care-1 posedă şi la respectul de care se bucură din partea oamenilor celor mai distinşi intelectualiceşte. Dar adevărata democraţie n’a înflorit încă decât în libera Helveţie şi se înţelege de ce, acest fenomen de diferenţiare se şi observă numai acolo.
* *
Şi acuma încă o întrebare: cât e de vină «intelectualismul» însăşi în această ură şi manifestaţie anti-intelectuală a lucrătorilor manuali ? E oare intelectualismul şi «cultura» cauza acestei nedreptăţi ce se face lucrătorilor? Există oare aşa de mulţi intelectuali?.,.
Intelectuali! Intelectuali! Eiecare îşi zice cu plăcere «intelectual». Oricine nu face o muncă fizică, nu lucrează într’un atelier, sau uzină, nu taie lemne sau conduce o maşină, e un intelectual. Intelectual e copistul de tribunal, intelectual e profesorul de gimnaziu, intelectual e contabilul dela o bancă, intelectual e medicul de plasă şi agentul sanitar. Toţi fac o muncă intelectuală. Care e acea muncă intelectuală? A copia un act, sau a face un acelaşi curs de zeci de ani, a tăia un abces sau a face. chiar o laparatomie, a socoti mereu aceleaşi cifre şi a face aceleaşi calcule elementare, însemnează un travaliu intelectual? Dar atunci de ce un mecanic sau un zidar cari fac tot un act mintal, aşezând o piatră peste alta sau conducând o maşină, 11’ar fi şi ei intelectuali ? In ce procesul intelectual din creerul lor este inferior procesului mintal petrecut în capul chirurgului, copistului sau contabilului ?
S’au înregimentat sub un drapel foarte mulţi oameni cari n’au nici un amestec cu deviza drapelului. Intelectualismul ascunde sub cutele sale pe toţi acei cari n’au nimic comun cu intelectualismul. Şi aceşti, să le zicem «mâni albe», oameni cari n’au făcut nici o treabă serioasă în viaţa lor, prin ura pe care o au în potriva acelor cari au mânile noduroase de un travaliu obositor, au şi provocat în rândurile acestora o ură reciprocă contra întregului intelectualism.
Or prin intelectuali se înţelege ceva cu mult mai superior.
D. Rădulescu-Motru într’un articol se întreabă1) şi cu drept cuvânt «Avem noi adevăraţi intelectuali?-şi răspunde negativ: «nu, nu prea avem mulţi inte-telectuali».
Căci ce înseamnă a fi intelectual.
«Calitatea de «intelectual» decurge din o anumită atitudine a voinţei pe care o au unii oameni în deosebitele ocaziuni ale vieţii; atitudine, ce contrastează cu alte atitudini cunoscute. Omul practic este influenţat în judecata sa de interesele practice şi judecata lui poate fi definită ca o adaptare la aceste interese. Pentru a ajunge la adaptarea voită de el, omul practic are nevoe de concursul inteligenţii şi încă de concursul unei inteligenţe vii, fără ca el cu acestea să devină un intelectual. Şi în rândul oamenilor practici sunt în genere toţi profesioniştii, întru cât ei se mărginesc a aplica cu profit cunoştinţele lor profesionale».
Iar mai departe, tot în acest articol, d. Rădulescu-Motru spune:
«Intelectualul adevărat nu cunoaşte interesul profesiunii ci numai pe acela al adevărului şi anume interesul adevărului care acum trebue să se găsească....* Intelectualul se precipită în calea ideilor noi; în tot cazul ol pândeşte apariţia acestora...»
Dacă la aceste definiţii mai adăogăm şi ceeace La-vrof spunea de intelectual: că eşte o personalitate care gândeşte într'un chip critic! vom înţelege că supărarea lucrătorilor fizici contra intelectualismului e greşită. Ei pot avea orice vor cu profesioniştii: cu medicul care sacrifică ideile sale pentru o leafă de medic
1) C. Rădulescu-Motru; Avem noi adevăraţi intelectuali? Noua Română No. 21 Voi. 5.
NOUA REVISTA ROMANA
3 r5
al închisoarei sau poliţiei, unde concurează cu agenţii poliţiei a schingui oamenii; cu profesorul care călcân-du-şi ideile sale ştiinţifice acomodează crezul său cu crezul bigot al profesorului de religie, pentru ca să nu cumva să distrugă temeliile oblăduirei actuale; cu ministrul socialist care trece peste principiile sale personale pentru a servi intereselor superioare ale Statului cari cer, spre pildă, uciderea ţăranilor sau alianţa Franţei republicane cu Rusia autocrată. Mişcarea anti-intelectuală se poate manifesta contra oamenilor cari, cum spune d. Rădulcscu-Motru, sunt influenţaţi în judecata lor de interesele lor practice, fugind de orice idee nouă, de orice Adevăr, dar nu contra «intelectualismului.»
Mai presus de aceşti profesionişti, stă intelectualul. Ideile şi credinţele lui nu se acomodează niciodată cu ale massei, el caută în cercul lui strimt, cel puţin, să’şi puie în aplicare principiile şi ideile lui. El e singurul care acomodează credinţa sa cu conduita sa. Intelectualul adevărat e cum zice Lavrof -o personalitate care gândeşte critic» sau cum spune d. Rădulcscu-Motru, în alt articol:1) «Pe măsură ce cultura creşte, observăm că în judecata omenească spiritul critic are un rol din ce în ce mai mare. Afirmările omului cult sunt rezultatul luptei între două tendinţe : una reflexă, care determină exprimarea tuturor celor născocite şi auzite; şi alta de reculegere, care opreşte şi supune criticei exprimarea celor născocite şi auzite*. Omul cult, intelectualul, e un creer ordonat, el nu poate fi niciodată-pentru că spiritul lui critic nu i-ar permite-o, nedrept cu alţii cari au o cultură inferioară lui. Omul cult, intelectualul, e prin forţa lucrurilor un democrat, chiar dacă principiile lui sociale şi intelectuale ar fi aristocrate.
Pentru că «adevărata cultură este rezultanta tuturor deprinderilor superioare sufleteşti cari cimentează viaţa socială» şi nu o desagreghează.
«Ştiinţa, arta, tehnica muncii, moralitatea socială cu toate legile ei scrise şi nescrise, cultul religios, toate sunt produsele culturii; ele nu sunt cultura însăşi: cultura însăşi stă în tensiunea sau atitudinea sufletească din care toate produsele enumărate decurg ca dintr’un izvor»2).	‘
B Cultura, prin urmare, nu consistă in elăboraţi-unile, ci în puterea însăşi de elaboraţiune pe care a dobândit-o sufletul omenesc în continua sa străduinţă spre înălţare
Aşa fiind, se înţelege că avem foarte puţini oameni culţi în adevăratul înţeles al cuvântului, şi deci foarte puţini intelectuali. O manifestaţie contra intelectualismului e deci rău îndreptată.
Din potrivă, toate tendinţele omenirii ar fi a dezvolta cât mai mult intelectualismul şi cultura. Lucrătorii fizici au ei mai presus de oricine datoria de a lupta pentru cultură şi pentru progresele adevăratului intelectualism. Tot ceea ce omenirea a dobândit în decursul veacurilor, a dobândit de la aceste câte-va exemplare extraordi-
1)	Din psihologia ziariştilor noştri: Mahalagismul, de d. C. Rădule-scu-Motru. Noua Revistă Română No. 19 voi. 5.
2)	C. Răduleicu-Motru: Profetizmul în Cultura noastră naţională. Noua Revistă Română No. 15 şi 16.
nare de intelectuali cari au preferat de multe ori suferinţele cele mai mari decât să afirme un lucru pe care spiritul lor critic nu o permitea. Cu cât vom avea mai mulţi intelectuali —adevăraţi intelectuali—cu atât vom face mai mari cuceriri în toate domeniile şi mai ales în domeniul social, ceea ce nu poate fi decât folositor, şi în primul rând, claselor muncitoare.
De acea reacţia în contra intelectualizmului o găsim nefundată şi mai ales dăunătoare. Lumea muncitoare are tot de câştigat de la cultură, care e garanţia întregului progres cultural şi moral. Numai prin adevărata cultură vom ajunge la un mai bine social şi economic.
Dr. I. Duscian
TEATRU
COMPANIA DRAMATICĂ D AVI LA
Stane de piatră de H. Sudermann
Hermann Sudermann este unul dintre fruntaşii şcoalei naturaliste în Germania. In romanele sale şi mai ales în piesele sale de teatru, tl prezintă cu mare talent, figuri şi conflicte din viaţa socială contimporană. Şi fiindcă în zilele noastre frământările cele mai caracteristice se petrec în lumea burghezimei şi a muncitorilor, Sudermann îşi ia subiectele sale, de preferinţă, din aceste clase sociale. Ciocnirile de idei şi simţiri ce se întâlnesc în societatea de azi, el le redă cu o mare vioiciune, punând în faţa noastră pe însăşi purtătorii ideilor şi simţirilor în conflict, şi făcându-ne astfel să asistăm la desfăşurarea normală şi fatală, a conflictului. De aci naturalismul său în deosebire de procedeurile abstracte şi simboliste ale altor dramaturgi moderni. Pentru teatru, pentru teatrul reprezentat mai ales, procedeul naturalist este fireşte cel mai indicat. Bineînţeles naturalismul acesta nu trebue luat într’un sens îngust.
Autorul nu rămâne cu totul nepăsător la lupta dintre personagiile sale. Sudermann nu e un simplu psiholog ştiinţific care descrie în chip impersonal ceea-ce a observat ; el este mai presus de toate un artist, un artist cu spiritul larg şi generos şi în dramele sale vedem cum simpatia sa e îndreptată către cei cinstiţi şi sinceri, către toţi acei ce sunt valori reale. A fost acuzat de unii că a scris numai lucrări cu «virtuţi burgheze», că în teatrul său lipsesc figuri cu adevărat tragice şi conflicte superioare «Weltanschauungskonflikte»—cum scrie un critic al său. Dar ce este vinovat Sudermann dacă se caută în operile sale ceeace el nu s’a gândit să ne dea în ele? In schimb, în Onoarea, în Magda şi în aceste Stane de piatră, el ne arată că şi viaţa de toate zilele prezintă conflicte dramatice sguduitoare.
Teatrul cere fapte, idei şi simţiri în acţiune, de a-ceca el se deosibeşte de celelalte genuri literare. Convingerea sa că în teatru trebue să faci teatru, nu altceva, a exprimat-o Sudermann şi în unele polemici şi prin gura unor personagii din piesele sale. Astfel el scrie într’un loc : «Vremurile noi au ridicat ba-rierile dintre clasele sociale şi au suprimat castele; au
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
316
rămas însă deosebirile fundamentale de simţire între oameni şi acestea sunt nişte caste mai puternice ca cele vechi»; Când asemenea simţiri deosebite se ciocnesc, se iveşte un conflict dramatic. Iar un personaj din drama «Sfârşitul Sodomei» exclamă*la un moment dat: «Nu există dragoste, nu există destin, nu există datorii,—există doar nervi». Nervi, fireşte, cari simt în diferite chipuri şi cari aduc pe oameni în conflicte dureroase, unii cu alţii. A încercat Sudermann, ca o reacţiune la criticele ce i s’au adus, să scrie şi teatru de idei şi simboluri mai înalte ca în trilogia de câte un Act «Morituri», în «Iohanncs», etc. N’a reuşit însă, dar puternicul său temperament dramatic l-a făcut să cucerească din nou, cu-Stane de piatră, marile succese teatrale ce obţinuse odinioară cu Onoarea şi cu Magda.
*
* *
Stane ele piatră este o piesă în patru acte, care a fost reprezintată pentru întâia oară la Berlin, acum patru ani; ea este ultimul mare succes al dramaturgului german. In româneşte, piesa a fost tradusă de d. E. D. Fagure şi jucată pentru prima dată, cu mult succes în seara de 12 ale lunei curente, de compania dramatică Davila, în sala teatrului Leon Popescu, fost Liric.
Zarncke, proprietarul unui şantier de pietrăric e un om bun la suflet, cu înalte principii umanitare. Acest «bătrân ciudat», cum îl numeşte unul din lucrătorii săi, primeşte în şantierul său ca lucrători, deţinuţi eliberaţi din închisoare, recomandaţi de Societatea pentru protecţia deţinuţilor liberaţi»; se bucură când îi vede îndreptaţi cu totul şi caută să-i scape din mâi-nele justiţiei, atunci când păcătuesc din nou şi chiar în paguba lui. E un mare om de treabă acest bătrân german, blând, liniştit, arătând lucrătorilor săi aceeaşi dragoste ce poartă unicei sale fiice, infirmei Maria, o fată nenorocită dar bună la suflet ca şi părintele ei. In şantierul lui Zarncke se află ca păzitor de noapte un bătrân, fost soldat, Eichholz, ajuns neapt pentru slujba lui din cauza bătrâneţii şi viţiului băuturii. Eichholz are o fată, pe Laura, în vârstă de 25 ani, care este şi ea în serviciul şantierului, făcând slujba de cantinicră. Biata Laura e un suflet amărât_ căci ea a păcătuit: a fost sedusă de pietrarul Gottlingk căruia i-a dat şi un copil, dar care nu vrea cu nici un chip s’o ia în căsătorie. Ea e vecinie obiectul glumelor răutăcioase a lucrătorilor şi oamenilor de serviciu. De atâtea necazuri: un tată viţios, un amant crud şi ingrat, un copil de crescut, Laura a ajuns o «stană de piatră», un suflet în care s’a tocit orice dragoste de viaţă, o «piatră» pe care o poţi svârli «printre celelalte pietre», cele adevărate, fără să simtă cevâ. In suferinţa ei nemărginită, un singur sentiment i-a rămas viu în suflet: mila şi înţelegerea pentru sufe-ferinţelc altora. Pe când patronul Zarncke se pregăteşte să anunţe bietei Laure că e nevoit să concedieze din slujbă pe stricatul ei tată, soseşte la şantier, recomandat de Societatea pentru protecţia deţinuţilor liberaţi, Iacob Biegler, liberat după ce a făcut cinci ani de închisoare la care a fost condamnat pentru omucidere. Biegler e zdrobit sufleteşte şi trupeşte. Se vede îndată că trebuie
să fi fost un om de ispravă care a greşit într’un moment de uitare de sine. El a păcătuit, cum se păcătu-eşte uneori «când e o femee la mijloc.» A ucis pentru o femee. Bunul Zarncke îl primeşte bucuros în şantierul său şi îi găseşte iute ocupaţia: va fi paznic de noapte în locul lui Eichholz. Laura nu priveşte de loc cu ură pe acest nefericit ce va luă locul tatălui ci; din potrivă, ca ghiceşte par’că instinctiv că sărmanul Bic-gler e un oropsit de soartă ca şi dânsa, că şi el e o «stană de piatră» şi îl învălue dela început într’o simpatie compătimitoare. Nu tot aşa văd lucrurile Eichholz şi cu Gottlingk. Cel d’intâi prinde să-l urască pe Biegler fiindcă l-a înlocuit în slujbă, iar cel din urmă fiindcă el nu se supune purtării sale cinice şi brutale. Gottlingk, în brutalitatea lui, nu admite ca cineva să-i reziste şi ar fi în stare să comită o crimă când un inferior i-ar stă în cale sau nu i sar supune. Faţă de Biegler, începe să-l mai roadă şi gelozia, când simte că Laura are simpatie pentru el,—o gelozie curioasă, ce se naşte când simţi că pierzi posesiunea cuiva care deşi ţi-era indiferent, aveai însă siguranţa că-1 puteai stăpâni oricând___
Pe măsură ce simpatia dintre Biegler şi Laura creşte, simpatie ce face să răsară din nou în aceşti doi nenorociţi dragostea de viaţă, de fericire, în aceeaşi măsură creşte ura lui Gottlingk contra lui Biegler. Biegler şi Gottlingk ; iată ciocnirea fatală, iată conflictul dramatic intens. El se deslănţueşte într’o bună zi în cantină.
Gottlingk, cinicul, brutalul, provoacă, insultă şi umileşte pe liniştitul şi obijduitul Biegler în auzul Laurci şi a lucrătorilor strânşi în jurul meselor.
Gottlingk în Inconştienţa sa insultă şi pe Laura şi rosteşte cuvinte de batjocură la adresa Măriei, fata lui Zarncke. Atunci isbucneşte Biegler. Toată amărăciunea şi toată durerea lui se transformă în accente ce clocotesc de indignare; el arată seducătorului pe Laura, pe care a nenorocit-o şi îi asvârlă în obraz toată nemernicia sa.
Când Gottlingk scoate cuţitul, Biegler pune mâna pe o piatra cu care omorâse pe -celalt atunci când a intrat la închisoare, şi în faţa furiei sale, Gottlingk se dă înapoi şi fuge. E o scenă puternică, sguduitoare care arată cu prisosinţă cât e de mare talentul dramatic al lui Sudermann şi cât e de priceput el în meşteşugul teatrului.
Un complot urzit de Gottlingk cu Eichholz împotriva lui Biegler e surprins şi destăinuit de Laura, şi nu reuşeşte. Gottlingk fuge pentru totdeauna pentru a scăpa de pedeapsă. Eichholz, mai mult iresponsabil decât vinovat, îşi cere iertare, iar cei doi nefericiţi, Laura şi Biegler, îşi întind mâna şi în ochii lor strălucesc razele fericirii, razele - norocului» ce vine târziu dar e meritat.
Acesta e cuprinsul piesii. Am căutat să scoatem la iveală clementele dramatice principale, sâmburele conflictului. Scenele se înlănţucsc viu şi repede — poate în actul I prea încet. Personaglile, mai ales acelea cu un caracter bine definit, sunt descrise cu multă plasticitate. Cu aceiaşi plasticitate sunt zugrăvite scenele din viaţa pietrarilor. In special, e meşter Sudermann în prinderea contrastelor pe cari le ascute până la extrem. Nu reu-
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
317
şeşte însă tot aşa de bine în redarea stărilor sufleteşti mai complicate. Astfel, înclinaţia bolnăvicioasă a Măriei pentru Gottlingk şi atitudinea ei faţă de Laura, sunt schiţate în chip vag şi rămân uneori neînţelese.
Din întreaga lucrare se desprinde un spirit larg, umanitar, care nu e dat însă prin tirade sau discuţii academice, ci prin felul cald şi concret, cum sunt prezin-taţi cei doi obidiţi, Biegler şi Laura. Din acest punct de vedere, Stane de piatră, poate fi socotită ca o lucrare superioară Magdei şi Onoarei, unde s’a strecurat oarecare frazeologie.
Şi acum câteva cuvinte despre interpretarea piesei la noi.
Rolul lui Zarncke a fost jucat de însuşi directorul companiei, d-1 A. Davila. Autor dramatic de valoare, director de teatru priceput, critic teatral, regisor, d-1 Davila ne-a arătat că este şi un actor excelent. Ne-a dat un Zarncke bun, generos, «gcmutlich» cu atâta na-turaleţă, în cât părea că jocul său nu l-a costat nici o sforţare. In scena de interogaţie mută a lui Biegler, d-1 Davila a dovedit că arc simţul nuanţei şi fineţii.
Pentru unii, cari nu-1 cunoşteau, o adevărată surpriză ; pentru alţii însă, o speranţă care acum se realiza, a fost apariţia d-lui Ion Manolescu în Biegler. Când l-am vă2ut jucând anul trecut rolul lui Sannocsîn Falimentul, scriam în această revistă că d. Manolescu e un artist care promite mult de tot. Ceeace aşteptam dela dânsul începe să se îndeplinească mai curând decât credeam. Interpretarea sa a lui Biegler este desăvârşită. Atâta putere, căldură şi adevăr n’arn văzut decât la marii artişti italieni. Şi în Manolescu întrezărim un artist mare, mare de tot...
T.aura a avut în d-ra Voiculescu, o interpretă sin-, ccră şi însufleţită. Durerea Laurei, bunătatea ei şi la sfârşit bucuria ci nespusă, la apropierea fericirii, d-ra Voiculescu le-a redat cu toată pasiunea simpaticului şi puternicului său temperament artistic.
Din Gottlingk, d. Bulandra a făcut tot ceeace un artist inteligent şi talentat ca d-sa, poate face dintr’un rol ce nu-i convine de loc. Căci dacă e adevărat că rolul lui Gottlingk nu se potriveşte de loc cu temperamentul d-lui Bulandra, nu e mai puţin adevărat că cu toată această disonanţă de temperamente, d-sa a reuşit să ne dea iluzia unei armonii.
D. Romualdo Bulfinsky e un artist meritos. Prea e însă romantic şi prea pune mult patos, mai ales în actul I, în rolul lui Eichholz. Vocea, corpul, şi chiar dantura d-sale frumoasă,... sunt prea pline şi sănătoase pentru un bătrân de 70 ani, minat pe deasupra de alcoolism. 11 aşteptăm pe d. Bulffinsky în alte roluri cari să-i convină mai bine.
In rolul unui lucrător, fost şi rămas pungaş incorigibil, un pungaş însă vesel şi simpatic în amoralitatea lui inconştientă, d-1 Niculescu-Buzău a câştigat prin jocul său spontan şi fericit, mult succes, ca şi d-1 Morţun, uu alt comic talentat al companiei Davila,
A debutat fericit, printr’un joc cald şi discret, în Maria, D-ra Ana Luca.
Dar nu numai luaţi individual, ci şi în ansambluri, artiştii noii companii şi-au arătat valoarea lor. Repre. zentaţia Stanelor de piatră, nu a însemnat o simplă
sfăgăduială» ci a fost o producţie cu adevărat artistică) cum s’au văzut puţine la noi. Ea a arătat că noua companie dramatică e în stare să dea spectacole de adevărată artă şi că ea merită succesul ce a obţinut şj care va merge mereu crescând, spre binele teatrului românesc şi în ciuda celor meschini la suflet, ce o pizmuesc din motive străine de artă, precum şi în ciuda acelor cronicari, puţin conştiincioşi, cari în săptămâna când au început reprezentaţiile companiei Davila, găsesc coloane întregi pentru a vorbi de piese ce se vor juca peste 2 luni în alt teatru şi abia câteva rânduri sărăcăcioase pentru înjghebarea artistică ce a dat un avânt nou şi puternic teatrului românesc.
Eugen Porn.
NOTE ŞI DISCUŢIUNI
ROMÂNIA FAŢĂ CU ÎMPREJURĂRILE EXTERNE ACTUALE
Vizita archiducclui Franz Ferdinand în România a consfinţit mai mult alipirea noastră la politica triplei alianţe. Faptul acesta are pentru noi o îndoită importanţă, pentru că e vorba de o chestiune care priveşte fiinţa noastră ca Stat şi naţiune.
Raporturile dintre popoare nu sunt şi nu pot rămâne eterne. Ele sunt determinate de condiţiunile lor de viaţă, de interesele şi năzuinţele lor într’un anumit timp, aşa fel că cele mai măreţe concepţiuni trebuesc adeseori să cedeze dinaintea împrejurărilor cari nu le pot face folositoare.
Astfel, evenimentul acesta repune în discuţiune dacă în starea actuală de lucruri şi având în vedere interesele întregei familii româneşti — pentrucă aşa s’a pus chestiunea la obârşia înglobării României la politica triplicei — trebuc să păstrăm aceiaşi atitudine faţă cu împrejurările din monarchia vecină care ne cultivă aservirea.
Un mic istoric în această privinţă e folositor spre a pune şi mai clar în lumină atitudinea noastă.
* * *
*
După războiul din 1877, în urma răpirii Basarabiei, bărbaţii de Stat ai României văzând pericolul expansiunii dominaţiunii ruseşti în Orient, expansiune care în prim rând trebuia să treacă peste existenţa noastră, au înţeles că o politică de izolare şi neutralitate nc-ar fi tot atât de dăunătoare ca şi acea următoare curentului panslavist. De aceia, întemeiaţi pe aceste consi-deraţiuni şi uitând alte neajunsuri în faţa puterii ameninţătoare a slavismului, au socotit că interesele româ-nimei cer ca Statul român să urmeze politica Austro-Ungarici, alăturându-se cu chipul acesta triplei alianţe. O singură dificultate se punea însă în calea realizării acestei apropieri. Era chestiunea naţională românească isvorâtă din suferinţele Românilor de sub sceptrul Coroanei St. Ştefan şi din vexaţiunile Ungurilor.
Această chestiune trebuia limpezită, iar interesul ace-
NOtTÂ fi fi VIST A ROMÂNA
31^
-	■ ...J
sta a fost simţit atunci de o potrivă de conducătorii mo-narchiei vecine, alături de aceia ai României. Şi solu-ţiunea s’a găsit tocmai în sensul satisfacerii politicei naţionale române, soluţiune care concepea ideea de apărare a întrcgei românimi în potriva pericolului slav, întreaga familie românească, indiferent de sceptrele sub cari se găsea, având aceiaşi misiune de îndeplinit şi aceleaşi interese de apărat ca Austro-Ungaria şi tripla alianţă.	.
O asemenea concepţiunc însă nu numai că nu ar fi putut dăinui, clar nici nu s’ar fi putut naşte dacă nu se întemeia pe ideia că odată realizată alipirea României la politica Austro-Ungariei, aceasta să nu intervină spre a curmă sistemul de opresiune utilizat de maghiari împotriva Românilor de sub autoritatea sa.
Cu chipul acesta s’a desăvârşit legământul nostru de aliata vecină, şi ne-am robit economiceşte Germanilor pentru ca forturile noastre să stea în calea şuvoiului rus, nu numai pentru a ne apără pe noi, dar şi pentru a susţine cauza germanismului.
Din acest punct de vedere, conduita bărbaţilor noştri de Stat a fost potrivit împrejurărilor cum nu se putea mai înţeleaptă, căci mai ales cum nu era precizat că îndărătul răpirii Basarabiei se afla permisiunea dată de Rusia Austro-Ungariei ca aceasta să ocupe Boznia şi I Ierzegovina, România nu putea rămâne izolată, trebuind să aleagă dintre două rele pe cel, pentru moment, mai puţin rău, alegând astfel drumul politicei austriace.
Care a fost însă conduita Austro-Ungariei dela a-liplrea noastră la politica sa, privită aceasta din punctul de vedere al motivului care a determinat această apropiere, anume al politicei naţionale? De asemenea, împrejurările cari ne-au forţat ca cu orice sacrificii să realizăm aproprierea, sunt aceleaşi ca şi în trecut, căci dacă s’au schimbat, avem, nu dreptul, dar obligaţiunea să ne orientăm potrivit intereselor noastre întemeiate tocmai pe aceste împrejurări ?
In ce priveşte conduita Austro-Ungariei sub acest raport, c de relevat că a fost o vreme când pentru interesul de a atrage România de partea sa a intervenit la Buda-Pesta în favoarea intereselor româneşti. Şi nu trebuie să uităm şi partea de vină a politicia-nilor noştri, cari abuzând de această chestiune în sensul de a dobândi puterea, au dat şi mai mult pas Austriei să’i lase pe românii din Ardeal la discreţiunea Ungurilor. De altfel, desigur că şi Austria nu aştepta mai mult faţă cu regatul român, liber, care se întărea în preajma sa.
In tot cazul, astăzi ne găsim în faţa faptului că Austria a părăsit cauza românimei de sub sceptrul său, încredinţând’o conducătorilor maghiari, ca consecinţă,' urmând toate vexaţiunile de cari avem cunoştinţă. De unde putem conchide că Austria călcând punctul său de vedere faţă cu acordul cu România, acord întemeiat tocmai pe faptul de a menaja interesele româneşti, poporul român nu mai poate fi socotit ca legat de interesele sale, însăşi temelia convenţiunii fiind călcată de aliata sa vecină. Aceasta, mai cu seamă, dacă împrejurările actuale, după cum vom dovedi, ne oferă o
posibilitate de apărare faţă cu Rusia tot aşa de eficace ca alianţa cu Austro-Ungaria, dacă nu cu mult mai avantagioasă pentru noi.
In această ordine de idei arătam odinioară că politica pe care trebuie să o facem noi, Românii ar trebui să o decidă forţele noastre proprii şi împrejurările '). Iar si-tuaţiunca actuală a imperiului rus c atât de mult schimbată, sub raportul puterii viitorului său, că noi nu mai suntem azi ca la începutul aproprierii de tripla alianţă în dilema de a alege Rusia şi Austro-Ungaria.
Intr’adevăr, războiul Rusiei cu Japonia precum şi re-voluţiunea sa internă, constituesc cele două evenimente importante, proprii timpului nostru, care n’au existat atunci când conducătorii destinelor noastre ne-au legat de interesele Austro-Ungariei, şi din care treime să tragem azi cele mai mari învăţăminte.
Astfel, în ce priveşte războiul Rusiei cu Japonia, urmărind politica de expanziune rusă în sensul de a dobândi o eşire către mările libere, constatăm că noi, Românii, avem la fruntaria orientului multe părţi de asemănare, sub raportul situaţiunii, cu Japonia din extremul orient, căci întocmai după cum noi avem interesul de a opri mersul curentului panslaviat în Balcani tot astfel Japonia arc interesul a se împotrivi dominaţiunii ruseşti în Manciuria şi Coreea.
Şi Japonia a fost fericită: a umilit pe Ruşi şi nu numai pentru triumful cauzei sale, dar şi pentru cauza civilizaţiunii întregi.
Apoi, dacă idealul ruşilor a rămas încă Constantino-polul, cu atât mai mult după înfrângerea lor din extremul orient, cei cari ar trebui să stăruiască pentru un acord ca Japonezii pe lângă Români mai sunt Turcii, având toţi interese comune de păzit împotriva Rusiei. Or, un asemenea acord la care să adereze pe lângă Japonia-Turcia şi România, nu numai că nc-ar putea apăra în potriva tendinţelor ruseşti dar ne-ar scăpa şi de umilinţe faţă cu Austro-Ungaria. Şi dacă Bulgarii şi Sârbii ar putea înţelege vreodată că Rusia i-a cultivat pentru a le sugruma independenţa, n’ar ezită un moment ca şi ei să vină alături cu noi.
C11 chipul acesta, s’ar putea realiză ceea ce se poate realiză din zisa confederatiune Balcanică, al cărei ideal însă, 11'ar puteă fi ajuns decât şi prin alianţa cu Japonia.
Al doilea eveniment, căruia trebuie să-i dăm o deosebită importanţă, am spus că este revoluţiunca din Rusia.
Cauza acestei revoluţiuni o cunoaştem : e regimul autocrat înăbuşitor al ori-cărei idei de libertate. Şi dacă această rcvoluţiune n’a reuşit, nu numai poporul rus, dar şi statele Balcanice şi alături cu ele întreaga civi-lizaţiune trebue să o deplângă, întru cât schimbarea acestui regim, pe lângă liberarea poporului rus, ar fi ades liniştea în sânul civilizaţiunii.
Dacă cu această ocaziune Japonia ar fi fost hărăzită nu la marginile îndepărtate ale Siberiei, ci imediat la graniţele Rusiei, cum c bună-oară România, şi dacă ar fi ajutat cu arme şi cu bani această revoluţiune în
1) Principiul naţionalităţilor în politica externă. Noua Revistă Română No. 10 (l-l Iunie 1909).
Mrtt'A REVISTA ROMÂNĂ

sensul reuşitei sale, această Japonie ignorantă ar fi adus cel mai mare serviciu omenirei întregi.
N’a avut nici un alt popor curajul să o facă, şi rămâne o chestiune de împrejurare şi viitor ca popoarele ameninţate în existenţa lor de şuvoiul incult, să aibă în ştire de armele cu care se pot apăra la nevoe mai mult de cât cu ajutorul ori-cărei alianţe.
Nu c vorba aici de o politică de provocare. Liniştea noastră precum şi a ori-cărui stat mic impune rezerva cea mai înţeleaptă. Dar când vom fi atacaţi trebue să cunoaştem din vreme armele cele mai puternice de apărare.
In acest sens trebue să reamintim că în Rusia pe lângă masa populară zdrobită, de mizerie şi ignoranţă, mai există o clasă suprapusă, destul de numeroasă, de intelectuali desăvârşit de culţi, idealişti, cari adesc-ori, cu riscul existenţei lor, suportă martiriul regimului şi se ridică împotriva lui. Pe această clasă de intelectuali trebue să se pună mult preţ, căci cu toate uneltirile regimului, viitorul e tot al său. Şi odată absolutismul distrus există posibilitatea ca statul cel mai reacţionar să devină cel mai democratic, călăuzit de cele mai înalte principii democratice ale timpului. Or, schimbarea care fatal s’ar face cu chipul acesta în regimul din Rusia ar aduce schimbări şi în politica sa externă, ferindu-ne şi pe noi de patima cotropirii, rezultat al mentalităţii actualului regim.
Dacă, prin urmare, împotriva Rusiei ne-am putea apăra la nevoe şi altfel decât prin sprijinul Austro-Un-gariei, de ce am suferi toate neajunsurile cari actualmente decurg din felul cum este îndreptată politica noastră externă?
Dar ss va putea obiecta că şi din partea Austro-Ungariei pericolul pentru noi ar putea fi tot atât de grav ca şi cel din partea Rusiei. Şi cum mijloacele eventuale de apărare împotriva Rusiei nu convin, şi apărării faţă de Austria, atunci vom rămâne descoperiţi faţă de aceasta.
Credem că nu. In studiul precedentl) am arătat că, pe lângă origine, o comunitate de interese ne leagă pentru totdeauna de Italia. Pe lângă aceasta, aceleaşi interese urmărind faţă de Austria şi Serbia, un acord eventual în acest sens n’ar fi mai puţin eficace a preveni un atac al Austriei, cu tot sprijinul ce i-ar da Germania, căci nu trebuie să uităm că blocul german are vecinie în coastele sale pe Franţa, Rusia şi Anglia. Mai adăogăm apoi că în Austro-Ungaria sunt trei milioane de români, cinci milioane de sârbi şi un număr însemnat de italieni, cari vor şti să’şi facă datoria la nevoe, admiţând chiar că toate celelalte naţionalităţi ar urma actualul regim austriac, luptând pentru susţinerea lui, ceacc e încă dubios cu privire la Unguri.
Acestea pentru prezent, căci după cum am spus, raporturile dintre popoare nefiind eterne şi relaţiunile lor variind după împrejurări se va putea găsi şi un alt modus vivendi pentru cauza românească cum nu trebue să ne îndepărtăm speranţa că se vor găsî încă fii înţelepţi ai ţării care să creeze, atunci când nu vor fi, situţiuni externe favorabile intereselor acestei cauze.
1) Noua Reristâ Română No 10 (14 Iunie 1909).
Cu sistemul acesta însă, suntem cu totul departe de a ne gândi să cucerim Austria, sau să sfărâmăm tronul Habsburgic. E chestiunea de apărarea noastră precum şi a acelora cari au acclaş interes împotriva expansiunii slavizmului şi germanismului, şi mai ales e vorba de o politică externă mai demnă pe care avem posibilitatea să o facem obligând Austria, cu atitudinea pe care ne-o poate da împrejurările, ca cel puţin să poarte şi elementului românesc din Ungaria interesul pe care l-a manifestat faţă de celelalte naţionalităţi din imperiu. Cel puţin, am zis, de oare ce astăzi naţionalităţile oprimate tind în asemenea condiţiuni, cu succes, către autonomia lor.
S’a spus în această privinţă că, dacă e vorba de cauza Românilor din Ardeal, aceştia trebue să cucerească situaţiunile pe care le năzuesc, dovedind superioritatea pregătirii lor. E cu totul însă de prisos să mai stăruim asupra acestei pregătiri pe care ne-o confirmă de ajuns starea de lucruri de acolo. Şi de o cam dată, suntem ţinuţi să constatăm că atitudinea politicei noastre externe de până acum nu numai că nu i-a ajutat, dar i-a lăsat expuşi şi la mai mari vexaţiuni.
De unde urmează că, făcând abstracţie de manifes-taţiunile de simpatie pe cari Curtea imperială Austriacă ni le-a făcut, o schimbare în atitudinea noastră externă ar putea impune vecinilor noştri o conduită mai civilizată faţă de cauza Românilor de sub conducerea lor,—şi aceasta în numele civilizaţiunii şi al omeniei, indiferent de orice porniri iridentiste. Cum însă nota oficialităţii noastre e determinată, poporul românesc, pătruns de posibilitatea unei orientări în politica externă precum şi de abilităţile aliatei vecine, ar putea să solicite acestei oficialităţi alte vederi.
’	N. Ştefănescu-Iacint.
BIBLIOTECA PENTRU TOŢI
Stane de piatră de H. Sudermann
Sudermann, este cunoscut publicului nostru, mai cu seamă prin cele două lucrări dramatice ale sale, reprezentate la noi. „Onoarea", se ştie că reprezintă conflictul asupra noţiunii de cinste, intre mica burghezie mizeră şi coruptă, elementele culte şi active ale acestei mici burghezii germane şi marea burghezie industrială şi comercială. „Magda" este conflictul de concepţiune asupra vieţii de familie şi societate intre un bătrân ex-colonel, reprezentant al disciplinei caporaliste din Prusia şi fiica sa Magda, artistă, care întrupează revolta generaţiunii sale individualiste împotriva moralei de corp a „filistenilor" cari cer jertfirea sufletului şi inimei pe altarul minciunilor convenţionale ale societăţii.
„Stane de piatră" (Ein Stein unter Steinen") este o operă de pură umanitate. Fără prejudecată socială, sau cel puţin întrucât e cu putinţă aceasta, Sudermann ne coboară, sau mai bine zis, ne innalţă in mediul atât de interesant al lumei muncitoare. Cu un dar de observaţiune, cu atât mai preţios cu cât se exercită în mediul special şi captivant al unui şantier de pietrari, Sudermann ne dă, pe lângă coloritul pliu de viaţă al acestui mediu, o contribuţiune generoasă, pătrunsă de o înnaltă iubire a aproapelui, la marea problemă socială a sprijinirii şi îndreptării deţinuţilor liberaţi. Firea atât de adânc solidaristă a bătrânului Zarncke, figura atât de mişcătoare a nenorocitulur „puşcăriaş" Biegler, atracţiunea simpatică ce radiază între aceste două fiinţe, dă operei o valoare morală pe care cetitorul ori spectatorul, o va apre-ciâ de la sine, când se va găsi faţă in faţă cu emoţiunea superioară ce’i va pricinui citirea sau reprezentarea ei.
Şi mediul şi problema ce agită viaţa atât de intensă a acestei lucrări dramatice, nu pot rămâne străine publicului nostru.
Tălmăcind’o pentru a sluji de piesă de deschidere noului teatru românesc, de sub direcţiunea d-lui Alexandru Davila, care a luat personal asupră-şi întruparea rolului bătrânului Zarncke, am crezut că slujesc şi mai bine ideile umanitare cuprinse în această operă a lui Sudermann, încredinţând răspânditei „Biblioteci pentru toţi" mhinnea de a o populariza până în straturile cele mai adânsi ale societăţii noastre.
Emil D. Fagure
Bucureşti, Septembrie, 1909.
320
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
te®a)ISăiaiiEisjausmaji5iaiajisisisii5Majls)isisEJi5MaiisisEJisi§rsjisiaai5iaiaJ
1	VIILE	1
I DUILIU ZAMF1RESCU 1
i
= 2, STRADA ZORILOR, 2 =
Palatul Muntelui de Pietate TELEFON No. 23'07
Vinuri de cca mai superioară calitate
• lk» II « •
LOCAL DE CONSUMAŢIE
Serviciu la domiciliu
ia
I
| Angrosiştilor li se acordă rabat |
Igl^taanaiManaiigi^iliiiiBiîaiLBnBfiaiiaiEîăiarCTanallCTanallBioiălIcîiBnalIcîrBiălElălSl
CASA DE BANCA
MflRMOROSeH, BtflMK & Comp.
BUCUREŞTI, STRADA LIPSCANI No. 8
Face tot felul de operaţiuni de bancă flnllcipajiuni asupra valorilor în	■ ■ =
^.. depozit şi ori ce transacjiuni financiare
Emisiuni de scrisori de credit asupra tuturor pieţelor din Europa şi America.
A V 5 S
Atragem atenţiunea jucătorilor Loteriei Privilegiate pe Clase a Regatului Român, n căror numere nu au eşit la sorţi la tragerea clasei a 4-a şi cari doresc a continuă să joace aceleaşi numere, că treime să ceară reînnoirea pentru clasa 5-a colectorului dela care au cumpărat clasa 4-a şi aceasta înainte de
17,30 Septembrie 1909
Dacă jucătorul nu va putea obţine dela colectorul său lozul clasei a 5-a până la data sus indicată, trebuie să se adreseze Direcţiunei Generale (Calea Victoriei No. 87) care, conform paragrafului 5 al planului-regulament, va luă măsurile cuvenite.
Reclamaţiunea trebue să fie însoţită de costul în numerar al clasei a 5-a şi de lozul clasei a 4-a.
Direcţiunea Generală a Loteriei Privelegiate pe Clase a Regatului Român
Boaleie intestinului
Diareea (la copii şi adulţi), Dizenteria Colicele, Furunculoza, Eczema şi toate
poalele ce provin din lnîec{iunilc intestinale
SE tratează admirabil prin
LACTOFERMENT
(Bulion paralactic)
Aprobat de Cons. Sanit. Super. Zilnic preparat proaspăt numai la
LABORATORUL Dr. R0B1N
t5, Str. I. C. Brâtianu 5. — Telefon.
Un flacon 2 lei.^in provincie contra mandat 2,50 Cereţi prospecte
—'	*. kL '	■	05	-v. H	—
. SANATORIUL
Cea mai ingenioasă maşină de scris este
| Dr. GEROTA
| CONSTRUIT SI MONTAT
| Sprcial pentru trataimntul bajlelop chipupgiealo j OPERAŢIUNI ŞI FACERI
| Bulevardul Ferdinand 48. Bucureşti
LTELEFON 1/44	^
ngraaaHBrazi imami nMKBiiBMBa ragea iraK3iiMMiK3snn™w™
BANCA COMERCIALA
TURNU^SEVERIN.
SOCIETATE ANONIMA PE ACŢIUNI Capital social 300.000 Lei
Singura care scrie fără panglici
MODEL 10: cu claviatura dublă.
MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată.
Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori.
BUCUREŞTI
Calea Victoriei IVo. 54,	TELEFON
„AGRICOLA”
Societate Anonimă de Asigurări Generale în Bucureşti
SEDIUL: STRADA SĂRINDAR, No. 2.
Face cunoscut onor. public că,
PRIMEŞTE ORI-CE SUME LA ECONOMIE SPRE FRUCTIFICARE,
IN CONDIŢIUNI FOARTE AVANTAGIOASE PENTRU DOMNII DEPUNĂTORI Cu deosebiţi stimă:
BANCA COMERCIALĂ DIN T.-SEVERrN S0CIETA1 E ANONIMĂ
Preşedinte, T. Costescu.	Director, I. Qiurescn.
Capital Statutar Lei 4.000.000 Prima emisiune bei 2.500.000. Vărsafl Lei 2 000000
ASIGURĂRI IN RAMURELE.
Inoendio, Viată, Grindină, ------------------Transport şi Accidente
Reprezentanta în Cuenreşti: STRADA DOAMNEI, No-1.
ALlîRIlT IS/VKHş JJuouro*tl 8ti'. IVum;i-L»<>nii>lllii 7.