NOUA REVISTA
R OW\ÂNĂ
ABONAMENTUL: (48 numere)
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI
In România un an...............io lei
,, şeasc luni.............6
In toate ţările uniunei poştale un an 12 , »»	»	11	11 şeaseluni7 "
APARE ÎN FrECARE DUMINICĂ
DIRECTOR:
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinand, 55. — Bucureşti
C. RADULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
ARTA UN nuMAR:
25 Bani
Segăseştecu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pe ultima pagină 'li pagină : 10 lei.
No. 18.
DUMINICĂ 6 SEPTEMBRIE 1909
Voi. 6.
SUMARUL
NOUTĂŢI:
Războiul pentru limbă şi cultură din Uvc/aria.— Revista revistelor.
POLITICA:
C. Rădulescu-Motku. Ultimele anulări dela Ministerul de Instrucţie Publică.
PSIHOLOGIA:
Dr. I. Duscian. Ateul in faţa morţii.
STIINTE SOCIALE:
* >
N.	Zaharia. Sinuciderea. Este sinuciderea o nebunie ?
LITERATURĂ:
Anatole France. Din grădina lui Epicur. Ioan Adam. Priyi vremuri, (urmare şi fine).
I. Ciiiru-Nanov. Uitarea.
NOTE ŞI D1SCUŢIUNI:
Ionel Joldea Rădulescu. Iarăşi portul nostru naţional.
N O UTĂŢI
Războiul pentru limbă şi cultură din Ungaria.
Atitudinea demnă şi hotărîtă pe care poporul românesc din Ungaria a luat-o dela început faţă de ordonanţa ministrului AppoDyi, să menţine şi încă mai energic. Am publicat, tntr’un număr trecut, răspunsul dat de I. P. S. S. Mitropolitul Meţianu la ordonanţa în cestiune, acum dăm, după Gazeta Transilvaniei răspunsul presidentului clubului naţionalist, dr. T. Mihali.
«Ordonanţa de catechizare în limba maghiară e intrarea politicei de maghiarizare în biserică. Nu este în Europa stat civilizat, care să poruncească în ce limbă să le rogi şi în ce limbă să înveţi şi să mărturiseşti credinţa ta în Dumnezeu.
Asia e siluirea conştiinţei religioase, un act păgân dela prea-catolicul Apponyi. In aceste vremuri vitrige credinţa în Dum-
nezeu ne mai susţine şi mângâie massele mari ale poporului nostru românesc blând şi cu frica lui Dumnezeu. Gând însă şi aici intră profana şi cruda politică, puterea şi sfinţenia credinţei Îşi perde curăţenia. Urmarea va fi o demoralizare generală. Gel mai intim sanctuar al sufletului tău va fi răscolit şi controlat pe cale administrativă de organele ei volnice şi de slujbaşi adesea fără credinţă. Te întrebi îngrozit, că ati oamenii aceştia suflet şi conştiinţă?
«Românul însă limba şi legea sa strămoşească nu şi-a pă-râsit-o nici odată. Pentru ele a Irăit şi a murit. Ele i-au fost şi-i sunt scutul şi mândria, tăria şi viitorul. Nu le va părăsi nici acum în veacul luminei. Şicanările astea mai nouă poate iar îi vor pune piedeci in mersul progresului. Le vom înfrunta ! Nu numai, ci ne vor închegă, şi vor trezi solidaritatea şi dragostea frăţească. Iar politica maghiară s’a mai întinat cu un păcat şi cu o pată, ce va trebui s’o rxpieze».
Dr. Teodor Miiiali.
*
* *
Revista Revistelor.
Viaţa Românească. August. I. Rusu-Şireanu dă o scurtă caracterizare a vieţei şi politicei Mitopolitului Andrei baron de Şaguna.— Dr. N. Leon rezumă cunoştinţele asupra origine! omului. «Meditând asupra faptelor expuse, nimeni nu se mai «poate îndoi de originea noastră şimiană. Organismul nostru «s’a constituit în decursul secolele , evaluând în mod lent şi «îndelungat, după aceleaşi principi , după care astăzi evoluează «—repede şi in timp relativ scurt— fiecare individ, din mo-«mentul când a fost conceput până la complecta lui dezvoltare». — Bucăţi literare semnate de Iorgu Toma, Radu Nour, Mihai Godreanu, Jean Bart, ele.— Cronica literară, ştiinţifică, filologică.— Scrisori din Ardeal, Bucovina şi Basarabia.— In Miscellanea continuarea polemicii cu d. Duilliu Zamfirescu. Suntem până acum la al patrulea articol, şi desigur că acesta nu este cel din urmă. D. H. Sanieleviei (care este autorul acestei polemici) s’a ocupat mult de cestiunile atinse de d. Zamfirescu şi prin urmare are încă multe de spus, iar direcţia revistei va lăsa să continue polemica, fiind-că mai înlâi nu e altul să scrie în locul d-lui Sanieleviei, şi al doilea, fiind-că relevarea şi ridiculizarea câlor-va erori făcute incidental de d. Zamfirescu în lupta, pe care d-sa a înlreprins’o în contra poporanismului literar, poate să aducă ceva profit la restabilirea prestigiului foarle scăzut al poporanismului politic. Prin aceasta direcţia revistei îşi continuă abilitatea sa cunoscută. D. Sanieleviei asudă in polemici literare pentru a face credit ideilor d-lui Spiridon Popescu şi a altor- poporanişli practici...
274
NOtIA REVISTĂ ROMÂNĂ
Semănătorul.— 30 August. D. I. Scurtu: Un congres literar, care nu s’a ţinut (poveste cum n’a fost şi nu mai este). Bucăţi literare semnate de I. Borcia, D. N. Giotori, I. St. Stoica.
Revista culturală din Craiova. No. 17 şi ÎS. I. L. Dorna laudă manifestaţia elevilor din Severin, cari au oprit reprezentarea dramei Manasse de Ronetti-Roman, şi dă despre această dramă următoarea caracterizare:
«Manasse», oricâtă valoare ar avei ca operă de artă cade prin tendinţele ei nenorocite, prin insultele aduse de către au-torul-jidan creştinilor, mai ales neamului nostru; ea nu poate fi operă de cultură, pe câtă vreme, nu e decât un panflet ruşinos la adresa noastră. Şi acolo de unde trebue să se răspândească lumină, unde mergem ca să ne cultivăm sufleteşte, să primim o cultură naţională, să se permită reprezentarea unei piese ca «Manasse», Ia care să ne pleznească obrazul de ruşine, In aplauzele frenetice şi strigătele neruşinate de «bravo!» şi de «ura!» ale jidanilor ? Să plătim, ca să ne fie permis a intră acolo, unde perciunii flutură de bucurie şi unde dispreţ şi blestem e aruncat asupra noastră? Asta-i prea mult ! Şi aceia cari stau liniştiţi, cu sufletul împăcat, care nu se revoltă la vederea şi auzul unor astfel de lucruri, aceia nu sunt români, nu simt româneşte. Ei bine, studenţii severineni au arătat că sunt români, şi n’au putut să sufere ca să fie insultaţi, în ţara lor, în oraşul lor.» — D. Dorna sau nu cunoaşte încă pe Manasse, sau dacă îl cunoaşte, şi-a făcut educaţia estetică la vre-o şcoală ungurească, in care n’au pătruns încă sentimentele de toleranţă....
Junimea din R.-Vâlcea, No. 1—2. O nouă revistă literară la R.-Vâ'cea sub conducerea unui comitet de studenţi. Preşedintele comitetului d. I. Fârcăşanu are cea mai mare încredere în viitorul acestei noui publicaţiuni. Dânsul scrie ;
«Se vor găsi însă unii, cari să zică: nu-i lucru de ispravă să scoţi o revistă aşa ori şi cum, în care să se facă mai mult exerciţii de compoziţie decât literatură şi ştiinţă. Pe aceştia îi rugăm să aibe răbdare şi să aştepte câteva luni, să vază ce dezvoltare şi ce mişcare va produce această revistă. Pentru moment nu le vom spune decât atât: că întreg tineretul producător, scriitori de talent şi cu vază, cari ştiu să preţuiască mai bine decât aceşli domni critici din localitate au găsit prin comparaţie, că revista «Junimea» se prezintă mai bine de cât multe altele şi pentru aceasta s’a emis ideia şi s’a pornit curentul, ca toţi scriitorii tineri din întreaga ţară, să se grupeze în jurul acestei reviste».
Colaboratorii Junimei (primele două numere) sunt domnii: R. Bulfinschy, A. Sihleanu, Mircea Demetfiad, I. G. Fărcăşanu, Dinu Ramură, Dan Iancovescu, N. Budurescu şi alţii. -
Revue du Petrole, voi. IV. No. 17. Ing. Marcel Pom: «Betraclilungen ueber die wiikliche Lage unserer Pelroleum-industrie». Autorul susţine şi dovedeşte cu'dâte statistice oficiale că sunt falşe zvonurile apărute in ultimul timp în ziare şi reviste, în privinţa industriei noastre de petrol, zvonuri ce tindeau să compromită această industrie afirmând că ea ar străbate o criză acută ba chiar că ar fi definitiv compromisă.
Gând nu erau datorite unor rău voitori, ştirile acestea alarmante veneau dela oameni incompetenţi în materie. E drept că unor societăţi de petrol le-a mers rău în ultimul timp. Ele însă reprezintă o mică minoritate a producţiunii şi dacă au mers prost e vina lor, căci au fost rău organizate şi administrate. D-l Porn arată cum producţiunea celor mai multe societăţi ce reprezintă marea majoritate a producţiunii totale a ţării, a mers crescând în ultimii ani.
De asemeni dânsul arată că e greşită afirmaţia acelor ce
atribuiau acea criză imaginară neexploalării terenurilor statului, căci societăţile particulare de petrol dispun de terenuri însemnate, încă neexploatate.
Biserica Română. — 1 Septembre. Constată pericolul adus în biserică prin înfiinţarea consistoriului.
«Căci aşă s’a făcut cu consistoriul superior. In adevăr, nu s’au lăsat preoţii să intre în Sinod, dar s’a înfiinţat alături de sinod, o nouă instanţă de preoţi şi diaconi, în care pot intră ori nu arhiereii din Sinod — şi care instanţă are absolut toate alribuţiunile pentru a face tot ce se va voi din biserica Statului român. Aceasta este situaţia. ‘ i când această nouă instanţă este cu totul în mâna ministrului şi a politicei, când, această instanţă, deşi simulează o alegere a preoţilor, este însă întreagă numită de guvernul care domneşte — când apoi toate deciziile ei depind de ratificările politice, şi streine de biserică, ale ministerului — cine nu poate înţelege întregul pericol, şi care e orbul care nu vede şi nu pricepe că Biserica a fost scoasă din limitele ei, că i s’au smuls rădăcinile arhiereşti şi bisericeşti — ca să se afunde pentru totdeauna în vâltoarea politicei ? Gine nu vede şi care nu pricepe ?» — Se publică şi discursul P. S. S. Episcopul de Roman la legea sinodală.
Luminătorul. — din Graiova, 1 Septembre «Luminătorul» este o nouă revistă bilunară care apare in Graiova. Promite să se ocupe cu cestiunile bisericeşti şi în special cu acele ale Eparhiei din Oltenia.
«Vom îmbrăţişa orice chestiune cu caracter ştiinţifico-te-ologic, cu precădere însă lot ce stă în strânsă legătură în nevoile de tot soiul ale vieţei noastre bisericeşti şi naţionale. Vom lucra din toate puterile ca biserica noastră ortodoxă, să fie adevărata luminătoare a poporului nostru în toate împrejurările vieţii lui. Numai în biserica noastră străbună să-şi găsească el mângâerea şi călăuza întregii lui vieţi.
«Suntem destui, hotărâţi la această muncă; ne adresăm insă întregului Cler luminat şi inimos, tuturor cărturarilor şi tuturor bunilor creştini (în deosebi celor din această de Dumnezeu păzită Eparhie) de a se îngrupa împrejurul acestei reviste bisericeşti şi de a contribui cu obolul lor intelectual şi moral şi pe această cale la înă ţarea bisericii şi a poporului nostru.»
Revista infanteriei. — lulie-August. Căpitan I. Manolescu descrie cauza cauzelor din care decurge starea rea a armatei. Propune mijloace de îndreptare:
«Credinţa mea este că nu se va puted înlătură această cauză a cauzelor fără concursul acelora cari au produs-o, adică fără concursul şi iniţiativa politicianilor.
«Şefii de partid şi membrii marcanţi ai partidelor politice să facă pentru armată cceace au făcut pentru ţărănime anii trecuţi: să se îmbrăţişeze cum s’au îmbrăţişat în cazul de mai sus, să recunoască că armata suferă din cauza nestatorniciei şi a necontinuităţii, să cunoască necesitatea planului pentru pregătirea de război a ţării—presupus întocmit în condiţiu-nile de mai sus şi să se angajeze că oricari vor fi luptele politice şi evenimentele economice, sub nici un motiv nu se va abate dela realizarea acestui plan.
«Dar când vor face polilicianii această mare faptă?
«Gând noi militarii vom avea puterea să-i convingem că există răul de care ne plângem, că este nevoe să-l îndreptăm, să muncim din răsputeri pentru îndreptare, dar că, răul venind din afara sferii noastre de activitate nu putem obţine îndreptarea fără concursul lor, concurs care nu va putea porni decât din sentimente mai înalte ca cele de partid.»
Verax.
275
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
POLITICA
ULTIMELE ANULĂRI
DELA
MINISTERUL DE INSTRUCŢIE PUBLICĂ
Actualul ministru de Culte şi instrucţie publică, d. Sp. Haret, a emoţionat din nou opinia publică printr’o serie de noui anulări, operate, de data aceasta, asupra drepturilor câştigate ale candidaţilor la profesorat, înscrişi pe tabloul de capacitate din 1904—1906. Se pare, că din deprinderile sale de fost matematician, d. llaret a păstrat mai cu deosebire în suflet deprinderea de a anula. De câte ori temperamentul său îl pune în conflict cu drepturile câştigate ale lumei profesorale, primul său impuls este spre anulare. In rândul trecut a voit să anuleze toate actele făcute de ministrul care l'a precedat în anii 1905 — 1906, fără să ţină seamă de drepturile în cauză ale profesorilor, pentru care se făcuse acele acte; de data aceasta vocşte să a-nulezc toate tablourile de capacitate din anii 1904— 1906, fără să ţină seamă că profesorii trecuţi pe acele tablouri au adrese speciale din partea ministerului (adică din partea ministerului d-lui Spiru llaret) prin cari li se face cunoscut că tablourile de capacitate în cestiune sunt valabile pânăla 30 August 1910. La orice dificultate care îi se pune în cale, d. llaret se întreabă mai întâi, dacă este un mijloc de simplificare radicală, şi atunci, după tipicul algebric, anulează. Se înţelege, că d-sa uită să se întrebe, dacă nu este cumva vre-o deosebire între cifrele matematice şi drepturile câştigate ale profesorilor pe cari îi administrează; această întrebare este lăsată pe seama Secţiei Contenciosului dela înalta Curte de Casaţie, care este chemată să ţină în frâu pe zelosul simplificator.
Iată împrejurările în cari s’au operat ultimele anulări. Le redau după acte oficiale; acte care stau la dispoziţia fiecărui, şi cari pot fi ori când controlate. Atrag în special atenţiunea d-lor magistraţi, asupra acestor împrejurări, fiindcă din ele să degajează o mentalitate curioasă, a cărei cunoştinţă le va ajuta poate magistraţilor să-şi explice multe fapte de anarhie petrecute în administraţia ţării noastre.
Pun înainte câteva lămuriri pentru ca să înţeleagă tcată lumea despre ce este vorba.
Titraţii Universităţilor noastre (cu deosebire titraţii Facultăţilor de litere şi ştiinţe) pentru a intra în învăţământul secundar sunt supuşi la un examen, zis de capacitate, şi care consistă în examinarea lor la două specialităţi, una principală (adică examinare mai riguroasă şi mai complectă) şi alta secundară (examinare mai puţin complectă). Acei reuşiţi sunt trecuţi în ordinea clasificării pe un tablou (de capacitate) şi din ci să numesc profesori secundari, pe măsură ce sunt locuri vacante. Tablourile de capacitate au însă, conform legei, valoare numai trei ani. După trei ani înscrierea pe tablou nu mai dă nici un drept, şi prin urmare candidatul înscris, care nu s’a prezentat la un alt examen
de capacitate ţinut în acest interval, rămâne cu totul pe din afară. Sunt lesne de înţeles stăruinţele puse de către candidatul înscris pe un tablou, ca să fie numit înainte de a trece cei trei ani, cât este valabil tabloul său, şi, cu deosebire, sunt încă şi mai lesne de înţeles meschinăriile la cari să dedă administraţia centrală a ministerului pentru a scăpa de un candidat ncagreat. Se face un loc vacant, de ştiinţele fisico-chimicc buni-oară, atunci primul înscris pe tablou arc dreptul să-l ceară; dar dela cerere până la a-1 avea este încă o lungă distanţă. Mai întâiu funcţionarii din minister ţin ascunsă vacanţa, dacă primul înscris nu este agreat; o descoperă acesta prin mijloacele sale personale, şi atunci încă funcţionarii ministeriali nu se dau bătuţi. Catedra vacantă trebuie publicată prin Monitorul Oficial, şi biroul întârzie să o publice. In sfârşit, este biroul constrâns să o publice, atunci mai rămâne alt truc : se transferă în locul vacant un profesor titular din alt oraş, şi atunci cel înscris pe tablou rămâne să ceară locul pe care l’a lăsat acesta din urmă. înscrisul pe tablou nu se lasă, — este zorit bietul om, de frică să nu treacă cei trei ani! — şi aleargă cu cerere la minister să i se dea locul vacant provenit prin transferare . .. Funcţionarii încep strategia cunoscută cVacapo, şi când să simt încolţiţi, şi nu mai au la îndemână nici o transferare, aleargă la trucul suprem : dispariţia catedrei! Cum dispariţia catedrei ? Foarte uşor; cum două şi cu două fac patru. Ce era vacant în adevăr? O catedră? Nu, ci 10—12 ore de ştiinţele fisico-chimice. Dar aceste ore s’au împărţit, zice cu naivitate funcţionarul, între profesorul de ştiinţele naturale, cel de geografic şi celalt de ştiinţele fizico-chimice (din cursul superior sau din cursul inferior)... «vezi şi d-ta că cu toată bunăvoinţa «nu pot să fac nimic». Bietul înscris pe tablou trebue să se pună din nou la pândă, şi la ocazie să înceapă din nou drumul spre aceeaşi păcăleală. Negreşit, aceasta în cazul când el este un candidat neagreat; căci dacă este agreat, atunci nu are nici o întârziere. Funcţionarii din minister îngrijesc ei singuri să-l vestească printr’un bileţel că s’a făcut o vacanţă, şi că va fi numit în 15 zile!
Dar sunt scandaloase asemenea moravuri! Să poate; ele însă sunt inerente faimoasei legi a d-lui Spiru llaret. Şi legea, fie cât de rea, este încă lege şi trebuie aplicată.
Să venim la împrejurările noastre.
D-l Spiru llaret la venirea sa în Minister, în anul «când trebuiau să se ridice pietrile», a găsit tablourile de capacitate pe care lc publicase predecesorul său. Prima sa pornire a fost, negreşit, să le anuleze.. N’ar fi fost el d-l Haret, dacă n’ar fi avut această pornire. A renunţat însă, fiindcă anularea acestor tablouri «ar «da loc la greutăţi aşa de mari de natură administra-«tivă, şi ?.r cauza atâtea greutăţi candidaţilor, în cât «era preferabil să nu să recurgă la dânsa», — după cum zicea d-sa în referatul adresat consiliului de miniştri şi publicat în Monitorul Oficial din 7 Iulie 1907. Tablourile de capacitate găsite au fost dar lăsate ca valabile şi au fost republicate în Monitorul Oficial tot din 7 Iulie 1907, adică de odată cu referatul către consiliul de miniştri. Prin urmare, să consfinţeşte şi de către d-l Haret dreptul celor înscrişi pe tablou şi
276
NOUA REVTSTĂ ROMÂNĂ
aceştia puteau să înceapă goana după catedre în timp de trei ani.
Şi goana începe, în adevăr, întocmai cu peripeţiile de păcăleală, cum au fost descrise mai sus. Mai toţi candidaţii, — cu foarte puţine excepţiuni, — erau neagreaţi. De ce ? In sarcina lor nu se putea aduce decât întâmplarea că ei au trecut examenul de capacitate sub un alt ministru decât d. Harct; şi era aceasta o crimă ? Pentru d. Haret da. A trece un examen, sau a fi numit profesor de un alt ministru decât dânsul, pentru d. Haret este tot una cu a fi un rău», sau «ruşinea şcoalei» ! Dar să trecem; nu mi-am propus aci să fac un studiu de patologie morală.
Cei înscrişi pe tablou încep aşa dar goana după catedre. Negreşit funcţionarii d-lui Haret se ţin bine şi nu le dă nici una. Se operează transferări, împărţiri de ore, suprimări de şcoli, etc., în sfârşit se falşifică legea d-lui Harct cu foată dibăcia pe care o poate a-vcâ numai omul care a făcut’o.1 2) O lege străină totdeauna se calcă maieu greu decât o lege proprie; bine înţeles ,este vorba de legile din ţara românească.
înscrişii pe tablourile de capacitate gonesc mereu. Data fatală de trei ani împliniţi începea să se apropie. Tablourile găsite de d. Haret fuseseră publicate la 12 Iulie 1906, prin urmare erau valabile până la 12 Iulie 1909. Nu mai eră mult. Ministrul chiar le atrage atenţiunea prin următoarea decizie publicată în Monitorul Oficial din 15 August 1908.
Se aduce la cunoştinţa celor interesaţi că termenul de trei ani de valabilitatea înscrierilor în talilourilede capacitate pentru profesorii şi maeştrii şcoalelor secundare în urma examenelor ţinute în anii 1904 şi 1906, se consideră începând din ziua de 12 Iulie 1906, când s’a confirmat ultimul examen din anul 1906.	No. 50 306.
Candidaţii se alarmează şi merg la d. ministru pentru a-i aduce aminte, că D-sa, printr’un referat făcut către consiliul de miniştri, decisese pe acesta se încheie celebrul jurnal din 2 Iulie 1907, prin care se anulau toate numirile în învăţământul secundar făcute de la 1 Ianuarie 1905, şi să dispunea o nouă publicare a catedrelor vacante, (ceea ce s’a şi făcut la 30 August 1907); şi că prin urmare termenul de trei ani urmează să înceapă dela aceasta din urmă publicare (30 August 1907) şi nu dela 12 Iulie 1906. Ministerul să convinge de dreptatea celor interesaţi şi dispune a să publica în Monitond Oficial din 14 Ianuarie 1909 următoarea rectificare.
1) In conformitate cu legea, o catedră devenită vacantă urmează să fie publicată în 15 zile cel mult prin Monitor, rămânând ca cei în drept să o ceară în timp de o lună. Dacă s'ar fi observat această prescripţie a legei mulţi din candidaţii înscrişi pe vechile tablouri ar fi putut luă catedra înainte de Iulie 1909. Dar ministerul a prelungit înadins termenile şi a lăsat să treacă timpul, fiindcă avea gândul ascuns să înşele pe candidaţii după vechiile tablouri. Iată câteva dovezi. 1) Catedra de st. fizico-chimice dela Liceul din Băcău, vacantă ja 1 Octombre 1908, se ocupă prin transferare d’abia la Ianuarie 1909, iar acea din Dorohoi d’abia Ia Aprilie 1900. O transferare urmează altei transferări până să ajunge termenul de 12 Iulie 1909.
2) Catedra de st. fisico-chimice din Focşani devenită vacantă la 22 Aprilie 1909 se ocupă prin transferare la 20 Iulie 1909. 3) La catedrele vacante din C.-Lung, Slatina, Alexandria, R.-Sărat, Vaslui nu se numeşte nimeni, fiindcă Ministrul proectează să transforme gimnaziile din aceste oraşe în şcoli comerciale. 4) Catedrele de religie neocupate au fost comunicate candidaţilor prin adrese oficiale şi totuşi ele sunt ţinute vacante până azi.
Ca urmare la publicaţiunea No. 50.306, înserată în Monitorul Oficial No. 110 din 15 August 1908, prin care s’a făcut cunoscut, că dela 12 Iulie 1906 începe termenul de trei ani de valabilitate a înscrierilor în tabelele de capacitate a candidaţilor reuşiţi la examenele de capacitate din sesiunea 1904— 1906, se mai aduce la cunoştinţa celor interesaţi că nu se va ţine în seamă timpul trecut între momentul când unele numiri au fost făcute în ne respectarea legii şi momentul (30 August 1907) când acele erori sau ilegalităţi au fost îndreptate. Deci \ alabilit.atea înscrierilor în tabelele do capacitate nu expiră în 1909, ci la 30 August 1910.
No. 1.604.
Dar Ministerul nu se mulţumeşte numai cu atât, ci trimete fiecăruia dintre cei interesaţi câte n adresă prin care confirmă rectificarea, lată pe aceea trimeasă d-lui G. Ştcfănescu-Galaţi, un candidat înscris pe tablou la specialitatea fisico-chimice.
MINISTERUL INSTRUCŢIUNE! Si AL CULTELOR Direcţiunea Învăţământului secundar şi superior Strîa R No. îG0.| (12 Ianuarie iî»0u).
Domniile
La cererea ce aţi adresat Ministerului împre-u ă cu d-nii I. Lăzărescu şi Milwil A. Ilogdă-nescu, vă aducem Ia cunoştinţă că pe lângă cei trei ani legali, examenelor de capacitate din sesiunea 1901—1906 lise adaogă tot timpul în caro nu Ic-a fost aplicată, adică timpul trecut între momentul când unele numiri au fost făcute în nerespectarea legii şi momentul (30 August 1907 când acele erori sau ilegalităţi au fost îndreptate Deci valabilitatea înscrierilor în tabelele de ca-■ pacitate nu expiră în 1909 ci la 30 August 1910.
p. Ministru (ss) Const. G. Ionescu
p. Director
N.	Dumitrescu
Domnului Gh. Ştefănescu. Galaţi suplinitor la Seminarul pedagogic universitar din Bucureşti.
Era în drept Ministerul să facă o asemenea prelungire ? Ar putea el să o mai retragă din nou ? Aceasta ar fi de discutat în principiu, dacă rectificarea ministerului n’ar fi atras după sine următorul fapt de cea mai mare gravitate. Candidaţii înscrişi pe tablourile din 1906 nu s’au mai prezentat la examenele de capacitate ce se ţineau în 1909, siguri fiind că dreptul lor expiră numai la 30 August 1910. Dacă Ministrul şi-ar fi retras în urmă prelungirea decisă şi publicată prin Monitor, aceasta ar fi însemnat că dânsul a uzat faţă de candidaţii interesaţi de o înşelăciune în scopul de a-i îndepărta. O asemenea înşelăciune nu o putea bănui însă nimeni; fiindcă ori câte samavolnicii s’au făcut în această ţară, totuşi publicaţiunile făcute în Monitorul Oficial au fost până acum respectate. Candidaţii aşteptau dar cu încredere publicarea vacanţelor şi numirea lor. Actele ministerului erau chiar de natură să nu-i turbure de loc. In luna Iunie, anul acesta, se numeşte la o catedră vacantă de religie, în Craiova, un candidat, d-1 Popescu-Breastă, înscris tocmai şi el pe vechiile tablouri din 1906. In această lună ar fi fost mai multe catedre vacante şi ar fi putut să fie numiţi la ele şi alţi
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
277
candidaţi, cu aceleaşi drepturi, ca ale d-lui Popescu-Breasta; dar nu s’au numit. Candidaţii nici nu insistau, ei fiind siguri că au termen până la 30 August 1910.
La 15 Iulie 1909 Monitorul Oficial publică din nou tablourile de capacitate. In această publicaţie figurează candidaţii înscrişi îti 1906, cum şi era de aşteptat în urma rectificărilor ministeriale. In 28 August 1909 se publică din nou tablourile de capacitate. Candidaţii înscrişi din 1906 figurează iarăşi în fruntea tabloului! Prin urmare, Ministerul se ţineri de cuvânt. Este drept că Ministerul putea să-i numească din Iunie trecut pe aceşti vechi candidaţi, întocmai cum numise pe d-nul Popescu-Breasta; dar de ce aceştia i-ar fi pretins acest lucru, când se luase decizia ca să-i numească la 1 Sep-tembre! Candidaţii erau dar cu încredere. O publicaţie ministerială apărută în Monitorul Oficial este doar un act public pe care poţi pune temei!
La 29 August 1909, adică la două zile după publicarea tablourilor de capacitate prin Monitor, candidaţii înscrişi în 1906 se duc la minister să-şi ia numirile şi atunci află din gura Ministrului că toate publicaţiunile şi rectificările de până acum sunt anulate, şi că n’au dreptul să fie numiţi la catedră, decât cei înscrişi pe tablourile din 1908—1909, adică acei cari trecuseră examenul pe care ei, vechii candidaţi, nu-1 mai dede-seră, fiind purtaţi cu vorba, şi cu adrese oficiale, că li se prelungeşte termenul până la 1910. Se insistă şi se aduce aminte Ministrului de promisiunile trecute; d. Ministru însă nu cedează. Dar d-le Ministru, iată de-«cizia pe care a-ţi publicat’o prin Monitorul Oficial, «şi prin care avem drepturi până la 30 August 1910». D. Ministru nu vrea să ştie. «Aveţi o decizie», zice dânsul, -atunci iată vă dau o decizie contrară», şi d. Ministru se duce la birou şi scrie o nouă decizie, tocmai contrară, pe care o pune în vederea candidaţilor zăpăciţi. Dar nu e publicată! d-le Ministru». «O vreţi publicată? Să rămână numai pe atât, o publicăm mâine !» Şi d. Ministru le întoarce spatele.
Nu la toţi; să fim drepţi. Intre vechii candidaţi erau unii cari din diferite împrejurări nu putuseră să treacă întreg examenul de capacitate între anii 1904—1906, ci trecuseră examenul de specialitate principală între anii 1904—[906, iar pe cel de specialitate secundară în anii 1908—1909. Prin urmare, aceştia fuseseră examinaţi şi sub Ministerul Vlădescu şi sub ministerul «omului şcoa-lei >. Unde să-i clasifice d. llarct? Ascultaţi numai. La 15 Iulie 1909 (vezi tabloul publicat în Monitorul Oficial apărut în această zi) îi pune pe tabloul 1908—1909. Candidaţii protestează şi cer (nu ştiau bieţii oameni ce cer), să fie puşi pe tabloul cel vecliiu din 1904— 1906 fiindcă acesta urma să aibă precăderea la numiri Ministerul recunoaşte dreptatea cererei lor şi la 27 August 1909 publică în Monitor decizia cu No. 56.486, prin care ei sunt puşi pe tabloul din 1904 — 1906. După două zile însă, la 29 August—lajournee des dupes,— Ministru îi scoate din nou după tabloul din 1904—1906 şi îi pune pe tabloul din 1908—1909 şi aşa le face hatârul să-i numească. Daţi afară pe uşe, rămân exclusiv acei cari îşi trecuseră toate examenele în anii 1904— 1906! Dacă aceştia, în 1904— 1906 ar fi fost cumva mai puţin pregătiţi şi ar fi fost amânaţi la o speciali-
tate secundară, atunci ar fi beneficiat şi ei de favoarea d-lui Ilaret, fiindcă veneau pe tabloul din 1908—1909. Toată vina lor este, prin urmare, că n’au ştiut să rămână corigenţi când trebuia, pentru a-şi face mai târziu o coadă de examen sub Ministerul «omului şcoalei». .
Intr’un cuvânt, dacă un cetăţean cinstit al ţării noastre, adică nu dintre aceia cari «ridică pietrile», ci dintre acei cari ridică prin munca lor cinstită greutăţile statului român, ar voi să afle, după ce normă s’au făcut numirile de noui profesori secundari pe ziua de 1 Sep-tembre, ar afla spre dezamăgirea sa, că nu norma prescrisă de jege a fost urmată, adică nu tablourile de capacitate publicate prin Monitoml Oficial, ci bunul plac al d-lui Haret, care a făcut numirile după un tablou nepublicat încă şi ţinut secreţia buzunar!...
Suntem în Turcia lui Abdul Hamid? Nu. Dar aceste procedee întrebuinţate de Ministrul Instrucţiei publice român, sunt desigur foarte asemănătoare procedeelor întrebuinţate de funcţionarii cunoscutului sultan.
Acestea sunt împrejurările, în cari s’au produs ultimele anulări ale d-lui Haret. Mă opresc de a adăoga la ele vreun comentar; le las să le judece fiecare după cum va voi. Trăim într’un timp în care noţiunea de legalitate este aşa de vagă, în cât ori cât am comenta noi, este de prisos. Pe noi ne sperie inconsecvenţele şi prigonirile la care se dedau funcţionarii d-lui Haret, alţii însă au să le apere şi chiar să le laude. Ce să mai zicem? La porţile orientului trebue să laşi ori-ce indignare morală la o parte; şi luându-ţi surîsul japonez pe buză se întrebi frumos: pe când alte noi anulări d-le Haret ?
Mi-am permis însă să atrag atenţiunea d-lor magistraţi asupra acestor lucrări, nu atât fiind-că tot ei au să le descurce, ci fiind-că, precum spuneam la început, din ele se degajează o mentalitate curioasă, a cărei cunoştinţă le va ajuta poate lor să-şi explice multe fapte de anarhie petrecute în administraţia ţării noastre.
C. RAdulescu-Motru
PSIHOLOGIE
ATEUL IN FAŢA MORŢEI
«Ceea ce face superioritatea omului religios asupra ateului, e indiferenţa cu care primul aşteaptă moartea. El nu se teme de acel necunoscut care’l aşteaptă, căci pentru el acel necunoscut e populat cu mii de imagini cari de cari mai întăritoare. Ateul neavând nici o credinţă în lumea de apoi, convins că totul se va mântui odată cu ultima bătae de inimă, trebuie să fie îngrozit în faţa eternei linişti care se apropie».
Iată cea ce s’a susţinut şi se susţine încă cu multă ardoare: «credinţa este nu numai o mângâetoare în desnădejde, ea este şi o putere mare care ne ajută a brava clipa dureroasă a sfârşitului nostru, a morţei.»
Bine înţeles că s’a demonstrat de alţii că religia, credinţa în general, n’are nici un rol în manifestările vieţii noastre, că regiliozitatca unui individ depinde de
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
278
factura proprie a sistemului său nervos şi a întregului său eu şi că oamenii se nasc religioşi sau atei şi că învăţătura, cultura cea mai superioară, nu poate cu nimic înfluenţa credinţa unui om. Căci admiţând contrariu, cum ne-am putea explica că un Pasteur să fi fost religios, când succesorul lui, la acelaşi institut, dr. Duelau x, să fi fost ateu. Oare nu aveau unul şi acelaşi, aceiaşi educaţie, aceiaşi ocupaţie, aceleaşi preocupări ? Dar unul se născuse religios, celalt ateu! Cine ştie însă dacă şi unul şi altul nu erau credincioşi în felul lor. Schimbaseră numai Zeul, divinitatea lor, nu şi acel sentiment religios, care e în fiecare om şi care ne face a fi mai presus do restul animalelor.
D. Le Dantec, într’o carte a sa despre Ateizm şi într’o şi mai interesantă carte în care se discută aceleaşi probleme Le conflict spune că sunt foarte puţini atei, căci prin ateizm se înţelege negarea oricărei Divinităţi, oricărei Puteri; ateizmul e pesimizmul cel mai îngrozitor. Or foarte mulţi atei, sau pretinşi atei, sunt oameni cari au un ideal fie ştiinţific, fie social, pentru care sunt în stare a jertfi bucurii, plăceri, liniştea lor, ba chiar viaţa lor. Ce deosebire e oare între aceşti necredincioşi şi acei creştini din epoca romană, care se jertfeau pentru religia bunului Nazariuean ?
De aceea şi vedem acte de un eroizm vecin cu fana-tizmul la oameni cari nu cred într’o religie oarecare, dar cred într’un crez politic şi social; îi vedem murind cu surâsul pe buze cum mor acei ce cred într’o viaţă viitoare.
Reflexiile acestea mi-au fost sugerate citind zilele acestea câteva scrisori ale revoluţionarilor ruşi scrise înainte de moarte.
Una din ele aparţine tinerei fete Climova, care a fost condamnată la spânzurătoare, pentru a fi fost a-mcstecată în atentatul dela vila primului ministru rus P. A. Stolipin. Scrisoarea a fost scrisă după citirea actului de condamnare, în momentele când tânăra femee îşi aştepta, moartea.
«Vă puteţi desigur închipui starea în care mă găsesc, când simt că moartea s’a schimbat dintr’un viitor îndepărtat şi nedesluşit într’o chestie de câteva ceasuri şi când o văd destul de limpede în faţa mea sub forma unui ştreang în jurul gâtului. Eu, una, cel puţin, îmi aduc aminte că deseori am căutat să-mi reprezint psihologia omului, care se găseşte în situaţia în care mă găsesc eu în moinentul'de faţă... Şi ini-ain făcut tot felul de reprezentaţii... dar ceeace s’a întâmplat de fapt, a întrecut orice prevedere a mea şi probabil are să uimească şi pe alţii.
Teama aceea groaznică, pe care am simţit-o în faţa morţii când ea era departe la sute de verste, a dispărut cu desăvârşire când o ştiu că nu e decât la cinci paşi aproape de mine... In locul temei simt un fel de curiozitate şi chiar o mulţumire că în curând... în curând... voi află cea mai mare taină. Şi nu sim-t nici un regre.t pentru viaţă — cu toate că o iubesc nebuneşte; şi numai acum simt toate frumuseţile ei pe cari mai înainte nici nU le bănuisem — ca şi cum moartea ar fi o fază a vieţei, ca şi cum conştiinţa nu s’ar întrerupe şi ar merge mereu mai departe... dar, cu toate acestea sunt o materialistă îndrăcită, deşi ştiu că lucrul acesta e prea neştiinţific pentru veacul al XX-lea; totuşi, nimic nu pot face cu convingerile inele interne.
Nu cred abselut nici de cum în «viaţa viitoare», şi cred că în momentul în care mă voiu înăbuşi din lipsa de oxigen, şi inima îmi va înceta să bată, se va stinge în acelaşi moment şi «eul» meu ca o individualitate anumită cu trecutul şi prezentul ei... Iar materia corpului meu se va schimba
în iarba verde a primăverei din 1907, — iar energia — în
electricitate.. dar ce mă interesează asta ? Şi de ce nu mă
sperie nici de cum nimicirea desăvârşită a acestui «eu»? Oare nu o fi aceasta din cauză cănu mi-o pot reprezenta într’un chip concret ?
Mă gândesc, că de oarece sunt aşa de indiferentă faţă cu chestia morţii, probabil că nici nu există o astfel de chestiune şi că dacă cuvântul «moarte» există, nu există însă reprezentarea acestui cuvânt «moarte». Există cuvântul «călimară îl pricep, mi-1 reprezint ce însemnează. Este cuvântul «gândire» îl înţeleg şi pe el şi mi-1 pot reprezenta. Cuvântul «moarte» însă nu-1 pricep şi nu mi-1 pot reprezenta. De aceea probabil gândurile mele despre moarte nu merg mai departe decât la senzaţia unei funii în jurul gâtului, senzaţia strivirii gâtului şi la petele roşii şi întunecate din ochi...
E ceva neplăcut, dar mai ales îngrozitor, atât timp cât nimic nu este. Alte operaţii sunt însă şi mai grele... Nu pricep însă de ce nu ne împuşcă pe toţi... Ar fi mai uşor... sau de ce nu ne otrăvesc..! ne-ar da un pahar cu otravă şi ar fi mai simplu, mai repede, mai frumos, fără călău, fără spânzurătoare... şi ar fi mai eftin... am să încerc să le dau eu sfatul acesta la prima întrevedere...
îmi trec prin minte... nu gândiri, pentrucă o gândire e logică, ci fantazii, cari fac ca gândirea despre moarte să fie api-oape înşelătoare... şi toate sentimentele noastre, toată ştiinţa şi toată aşa zisa noastră «siguranţă»—să fie o iluzie ridiculă? şi probabil-şi toată logica cuprinsă în ele, ca şi materializmul meu ? Şi «acolo» unde mă aşteaptă nesfârşitul există conştiinţa eului... Oh ! nesfârşitul! Şi încep cu un interes deosebit să aştept moartea... Şi dacă există într’a-devăr un «acolo» ce de lume plăcută e «acolo ; toată omenirea cu Newton, Kant, Shakespcare, Nietzscho, Bielinski.......
Acolo s’au dus 9 din tovarăşii mei, printre cari câţiva miau fost buni prieteni.
Mi-au promis să-mi trimită o veste do «acolo» şi au trecut 2 luni şi n’am încă nici o veste.
Şi acum să vorbim de viaţă...
Noui, curioase şi extraordinar de frumoase, senzaţii, gândiri şi disposiţii simt în odaia aceasta mare, pustie şi semi-obscură. Peste tot însă domneşte un fel de libertate lăuntrică... E foarte greu să o pot defini. Ce o fi V de unde a venit V... Să fie oare conştiinţa mea tînără care nu se teme şi care slobodă şi îndrăsneaţă să supune «eului» său? Să fie oare bucuria robului, căruia, în cele din urmă i-au rupt lanţurile şi poate liber să strige, cea ce el crede că o adevărat ?.. Sau poate e mândria omului, care poate privi în faţă moartea şi îi poate spune: «Nu mă tem de tine? Nu ştiu, dar probabil e ultima părere. Da, aceasta e.
E o lună de zile de când mă analizez şi ajung mereu la aceiaşi senzaţie a libertăţii lăuntrice» care nu scade şi mereu se măreşte. Şi am încă o nouă senzaţie, de fapt nu e nouă, căci am avut-o acum 4—5 ani în urmă. E acea senzaţie pentru care toţi ai mei mă socoteau veselă, plină de viaţă şi de dorinţi. E acea senzaţie care mă făcea să nu mă cobor de pe scări ci s’alunec, să nu umblu prin case, dar să alerg, să nu stau o clipă la un loc. E acea senzaţie, care mă făcea să gândesc vesel, să lucrez cu bucurie, să surid cu plăcere şi zăpezei şi primăverei, şi soarelui şi nopţilor înstelate, să mă bucur şi de revărsatul rîurilor şi de îngheţul lor... E acea senzaţie care dă fic-cărei mişcări un farmec deosebit. E dragostea de viaţă... Şi din nou o simt în mine, din nou o văd cum îmi stropeşte sângele corpului meu tânăr, făcându-1 iarăşi vioi, sprinten şi fericit.
De ce s’a arătat ea din nou?... Sau mai bine zis de ce a dispărut pentru un timp oare-cate. Dragostea de viaţă este rezultatul nu numai al bucuriei fizice a sufletului tânăr, dar şi senzaţia întregei armonii între condiţiile externe ale vieţei şi universul intern al omului, între voinţa sa cul> său şi priceperea adevărului. Şi acum pricep de ce a dispărut pentru o vreme din mine această dragoste de viaţă. Pentru că dispăruse armonia dintre sufletul meu şi condiţiile externe ale vieţei, acea armonie care existase. S’a stins a-ccastă armonie atunci când am priceput că «adevărul» meu
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
279
datoria mea» eul meu nu sunt numai nişte cuvinte, ci că ele nu pot fi atât timp cât nu sunt libere şi că libertatea lor nu o puteau dobândi decât luptând cu tot ce le asuprea. Eram convinsă că în lupta contra autocratismului rus nu se putea lupta decât cu o singură deviză: «totul sau nimic.»
Tradus în limba rusească această deviză însemna alternativa: sau a te da cu tot sufletul, fără nici o milă de tine însuţi, gata pentru orice, suferind orice-căutând fericirea numai în succes sau moarte, sau să primeşti toate condiţiile înjositoare ale organizărei sociale în care trâeşti. Or alegerea e foarte grea pentru un om care iubeşte adevărul mai presus de toate şi mulţi nu se pot hotărî toată viaţa ce să facă, se frământă şi suferă, cum am suferit şi m'am sbătut cu singură în timpul acestor doi ani, când această alternativă a existat pentru mine.
Oh! anii aceştia, cei mai frumoşi ani. Numai Ia amintirea lor inima mi se umple de ceva greu, înăbuşitor. Lungi zile... pline de îndoială şi lipsa de voinţă. Cu fiecare zi se ofiliau culorile vieţei, se tîmpea creerul, se prăpădea acea dragoste de viaţă, şi în acelaşi timp dorinţa de a muri, de a mă sinucide, mă urmărea mereu. înainte sau înapoi? Iată ce gânduri mă preocupau. înapoi! Era prea târziu. Citeam o carte, ascultam muzică, eram printre prieteni, auzeam şopotul izvoarelor sau mă îmbătăm de culorile unei flori; vedeam, orice-aş fi făcut, doi ochi, ochii vieţei, cari mă priveau şi aplecându-se asupra mea mă întrebau:
— Ţiaduci aminte de mine?—ş orizonturile gândurilor dispăreau... Şi îmi ziceam : nu voi mai avea senzaţia acea de dragoste pentru viaţă decât în ajunul morţii.
Şi într’adevăr din momentul în care... mi-am împăcat sufletul meu şi condiţiile externe ale vieţii, a început din nou să iubesc şi să mă bucur de viaţă.
Ştiţi ce însemnează să’ţi vezi toată viaţa dintr’odată ca aşternută în palmă? Să vezi toate amănunţimile şi reliefurile ei; toate fleacurile şi detaliile cari ţi s’ar părea microscopice pentru ochii tăi? să retrăeşti tot, să vezi că tot e aşa aproape... şi să simţi în acelaşi timp, că sunt aşa de departe. Ştiţi ce însemnează a iubi toate aceste lucruri, să iubeşti fiecare mişcare, fiecare bătaie a pulsului corpului acesta ce abia s’a deschis la viaţă... Şi să ştii, că nici o secundă nu este stăpână pe tine, ci intr’un cuvânt, fără teamă, fără regret, tu o poţi curma, şi pentru vecie să isprăveşti cu conştiinţa ta...
Din această scrisoare a Climovei se vede indiferenţa cu care ea aşteptă moartea. Climova o materialistă şi problema «infinitului» nu o turbură, îi este indiferent ce va fi cu ca după moarte, şi dacă eul ei va mai' exista sau nu. Dar Climova e stăpânită de «dragostea de viaţă», de armonia acea între pacea ei sufletească şi cpndiţiile externe, cum o numeşte ea, şi Climova primeşte moartea cu gândul tocmai că această armonie va reînvia odată ce nu va mai fi. Ea ne spune că a suferit în timpul cât a fost revoluţionară, de oarece se rupsese armonia între credinţele sale şi viaţa sa, se rupsese legătura între fericirea ei proprie şi fericirea celorlalţi. Climova moare cu dragoste, se sinucide chiar, pentru că ca nu mai găsea ceace cerea dela viaţă.
O altă eroină a revoluţiei ne apare şi mai puternică în faţa morţei, căci aceasta e şi mai fantastică şi mai «religioasă» încă de cât Climova. Fruma Morduhovna Frumckin e o tânără femee de 29 ani, acuzată de a fi lovit cu cuţitul pe generalul Noviţki. Condamnată la 11 ani de muncă silnică ea fuge în 1907 din Siberia şi e arestată la Moskova în acelaşi an într’o lojă vecină cu loja generalului Renibott. Găsindu-se asupra ei un
revolver pe de o parte iar pe de alta pentru faptul fugei şi mai ales pentru atentatul neizbutit asupra directorului încliisorei, Frumkina e spânzurată la 11 Iulie 1907.
Judecătorilor le-a fost milă de ea şi au voit s’o achite trimiţând’o într’o casă de nebuni. Dar Frumkina 11’a vrut cu nici un preţ această pedeapsă şi a fost condamnată la moarte. Iată cea ce scrie cu câteva ore înainte de a muri :
«Nu înă plângeţi— totul arc să fie bine... Dragii mei, părinţi, tovarăşi... Eu... port numele de revoluţionar rus şi acest nume îmi ordonă bărbăţia şi sacrifeiul pentru idealul nostru, cum ’mi ordonă de a muri pentru el. Revuluţionarii ruşi ştiu trăi şi muri pentru fericirea neamului lor— şi eu nu fac altceva decât să le urmez sfatul. Vă doresc să vedeţi cu ochii voştri elibeiarea Rusiei. Vă doresc să trăiţi bine şi să muriţi bine».
In această scrisoare se vede tot fanatizmul tinerei fete. Oare el nu egalează pe acel al primilor creştini ? Nu c oare idealul tinerei fete de a vedea eliberarea Rusiei» tot aşa de puternic ca şi idealul acelor cari voiau a vedea «eliberarea omului» şi domnia fericirei.
Căci ce veţi zice de fanatizmul revoluţionarului Ber-
•	1	»
diaghin, prins purtând o bombă şi condamnat de a-semer.i la moarte. El însă nu voeşte să fie executat şi îşi pregăteşte singur moartea.
închis în subsolul închisoarei, Bcrdiaghin e păzit de trei soldaţi. Avea la el ascunsă morfină, o linguriţă de ceai, un ac şi un cui. In noaptea de 18 Iulie 1907 în ajunul de a fi executat, înghite morfina dar doza fiind prea mare i-a provocat vărsături. Cu o voinţă de fier ’şi-a stăpânit vărsăturile toată noaptea, dar spre dimineaţă obosit a vărsat otrava. Atunci s’a hotărît să-şi înfigă acul în creer, dar n’a putut reuşi să găsească locul potrivit pentru aceasta. Nereuşind nici cu aceasta, a ascuţit coada linguriţei şi a încercat să-şi străpungă inima cu ea, dar linguriţa s’a frânt şi nenorocitul s’a ales eu 10 împunsături adânci. In noaptea următoare, pe la orele 11 s’a culcat pe cuiul pe care ’l reţinuse voind să ’şi străbată plămânul şi inima. A reuşit pe jumătate, căci n’a putut să ’şi străpungă decât peri-cardul. Cu o astfel de rană medicii experţi au declarat că ar fi putut trăi cel mult 30—40 minute. Văzând că nu moare ’şi-a scos cuiul din inimă şi cu linguriţa şi-a tăiat în două locuri artera radială. Spre dimineaţă a fost găsit în agonie.
Ce e aceasta decât un fanatizm religios.
Dar ce religie e aceasta ?
«După mine, scrie Frumkina, a filozofa pe tema perso-nalităţei — picătură mizerabilă în marca omenească, poate s’o facă oricine, nu însă revoluţionarul rus. Ştiţi ceeace in’a îndepărtat mai mult de «materializmul economic?». Absoluta neatenţie ce se dă personalităţii omeneşti.. Ce poate fi mai frumos decât amestecul acestei personalităţi în mersul natural al lucrurilor ? Personalitatea liberă, fericită într’o lume fericită, către idealul meu».
Manifestarea personalităţii, ca începutul absolutului, singurului mijloc de a înrîuri asupra «mersului natu-rai al lucrurilor» mai presus de natură, D-zeesc aproape, iată în ce constă religia fiecărui. Au suferit toate, au suferit moartea lor pentru a propaga o nouă religie, religia aceasta a omului liber, mai presus de mersul natural al vremei.
280
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
«Nu îmi este teamă de pedepse şi de moarte scrie tot Frumkina,— nu înţeleg să mă conserv pentru opere viitoare ..................................Factorul cel mai de seamă e de a demonstra omenirei, că nu se poate glumi pe socoteala oamenilor fără ca^să nu fie pedepsiţi aceia cari îndrăsnesc s’o facă. Un singur rezultat la toate e acesta : nu trebuie să pierdem stima noastră proprie.
«Murind, un singur lucru aş dori să ştiu ce va fi cu Rusia ? Nesiguranţa asta e singura mea durere», scrie de asemeni Frumkina.
Iar Berdiaghin inchiind scrisoarea lui de adio scrie :
«Va veni o vreme când dragostea şi înţelepciunea vor străbate în viaţa oamenilor şi omenirea va reprezenta o singură familie omenească... Raiul acesta va fi udat nu de Tigru şi Eufrat dar de adevăr şi dreptate. Eu mor fericit... Ave, Revolutio, morituri te salutant/»
Oare acest ideal sfânt de care vorbesc aceşti revoluţionari, acest rai pământesc nu sunt oare pământul nou şi cerul cel nou al Apocaliptului ?
Şi nu sunt religioşi aceşti oameni?
Şi revenind la prima parte a acestui articol, oare nu suntem îndreptăţiţi a admite părerea acelora că «mor fericiţi» şi «fără teamă dea muri», numai acei cari au un ideal mare, fie religios, ştiinţific sau politic, şi că numai omul care n’are nimic trebuie să tremure în faţa morţii, cum tremură şi în faţa vieţii ? Or, aceştia cari nu sunt nici religioşi nici atei, cari n’au nici un ideal, sunt mulţime.
i
Aveam un profesor în liceu care ne spunea «citiţi ori-ce, numai citiţi; vă veţi alege cel puţin cu faptul de a şti ceti uşor şi repede; aş putea parafrazând re-comandaţia profesorului meu să spun : aveţi un ideal ori cât de nebun, de straniu, dar aveţi unul căci el vă va da cel puţin posibilitatea de a muri frumos, fără teamă, cum mor toti acei cari au credinţa în ceva.
Şi dacă e adevărat că după modul cum moare un om se judecă şi cea ce a fost acel om, acei cari au şi cele mai frumoase clipe în viaţa lor, au şi cele mai puternice emoţii şi sentimente, cum au avut şi aceşti revoluţionari de cari am vorbit.
Dr. I. Duşcian
ŞTIINŢE SOCIALE
SINUCIDEREA
Cu toate că viaţa omenească este atât de repede trecătoare, totuş numărul acelora cari o găsesc cu neputinţă de suportat, creşte într’un mod extraordinar. Uşurinţa cu care şi-o ridică este uimitoare. Setea de viaţă a început să fie înlocuită, încetul cu încetul, prin setea de moarte.
înmulţirea numărului sinuciderilor preocupă în mod
serios pe ceice se ocupă cu ştiinţele sociale. Studii
asupra acestei cestiuni apar unele după altele: cari,
însă, din nenorocire nu contribuesc la înlăturarea răului;
dar au folosul să-l studieze mai de aproape şi sub
toate fetele.
»
Ca şi în medicină, ceeace trebuesăne intreseze mai presus de toate nu este atât răul în sine, cât mai ales
cauzele care l’au produs. Odată ele cunoscute şi înlăturate, treptat-treptat şi răul va pieri.
DATE STATISTICE
«Comparând tabelele statistice ale statelor civilizate europene din secolul nostru, dobândim rezultatul că numărul sinuciderilor creşte în mod constant, şi anume creşte proporţional mai tare decât cifra popula-ţiunii şi cifra morţilor din alte cauze.
«Extragem aci câteva date pozitive din multele ce le dă D. Morselli '), lăsând la o parte unele state europene şi cele americane:
') Morselli, Der Selbslmord, Leipzig. Brockliaus 1881.
	In anii	J*e an la z milion locuitori au fost în termen med. sinucidejj		In anii	1 Pe an Ia i milion locuitori au I fost In termen ■med. sinucideri
Italia . . .	1864—68 1869—73 1874—77	30 31 37	Saxonia . .	1846—50 1866—70 1876—78	199 297 377
Franţa . .	1826- 30 1866—70 1871—76	54 135 150	Suedia . .	1801 — 15 1831—45 1871 — 75 1876-78	34 67 81 93
Englitera .	1830—40 1866—70 1871—78	62 67 69			
			Norvegia .	1826—35 1836—55 1856—60 1861—65 1866—70 1871 — 75	88 108 94 85 76 70
Prusia . .	1826—30 1866—70 1871 — 75 1876—77	89 133 133 173			
			Danemarca	1830-45 1846—55 1856—65 1866 — 79	222 265 282 290
Austria de jos . . .	1828—36 1864—72 1873-77	82 129 270			
«Ţările, în cari instrucţia publică este cea mai lăţită în popor, au şi cifra cea mai mare de sinucideri
«Intre sinucidere şi nebunie se poate asemenea stabili un raport statistic. Amândouă aceste anomalii cresc în Europa în mod regulat, şi în multe state în oarecare paralelism» 1 2).
«Dintr’o carte publicată de Gaupp a) reese că în Europa se întâmplă între 60 şi 70 mii de sinucideri pe an.
«In Germania, în anul 1902, s’au sinucis 9763 bărbaţi şi 2570 femei. In genere, mcd:a sinuciderilor dela 1881 până la 1897 a crescut cu mai mult de 20°/o».
In cea mai marc parte dintre ţările civilizate se observă o repede creştere a sinuciderilor. Pe când dela 1874 la 1902 populaţia Prusiei a crescut cu 35°/0, sinuciderile au trecut peste dublu, ridicându-se dela 3075 la 7217 3 4)».
La noi în ţară se constată acelaş fenomen puţin îmbucurător. «Date statistice mai complecte, relative la ţara noastră există numai dela 1886 încoace, din ele se observă că în perioada dela 1887 [până la 1897] numărul sinuciderilor a crescut dela 209 la 372 adică aproape cu 80°jo, pe când numărul populaţiei în acelaş interval 11’a crescut în aceiaş proporţie *)»•
1)	T. M., Statistica Sinuciderilor (în Convorbiri literare 1885—6, pag. 321, 324).
2)	Gaupp (Dr. K ), Ueber den Selbslmord Miinclien 1905.
3)	Minerva, Rivista delle riviste. 1906. pag. 940.
4)	Şeptilici Andrieş (I), Sinucideri, Iaşi. 1904, pag. 22.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
281
ESTE SINUCIDEREA O NEBUNIE?
I
Maestrul Caragi.ale istoriseşte că vorbind odată lui Eminescu despre sinuciderea unui frate al acestuia, el ia răspuns râzând: «Mai bine! ăla era mai cuminte ca noi1)!»— lată cuvinte pe care aproape nimeni nu le spune despre cel care se sinucide.
La vestea sinuciderii cuiva, unii spun: A fost un nebun; alţii: a fost un criminal; iar alţii, curagioşii: a fost un laş, Şi cu toate acestea se întâmplă foarte des ca nici unii să nu aibă dreptate. Căci sinuciderea poate să aibă alte cauze, care fac ca acest gest grozav al distrugerii de sine să nu ne pară nici nebunie, nici crimă şi nici laşitate.
Cei ce susţin că sinuciderea este o nebunie—Esqui-rol, Moreau (de Tours), Trdlat, etc.— se întemee-ază pe faptul că ea se observă foarte des printre alienaţi Moreau (de Tours), în celebra sa carte La Psyholo-gie morbide, spune categoric: «Cu cât ai câştigat mai multă experienţă şi ai observat mai mulţi nebunii, cu atât mai mult înclini către această părere».
Dar să vedem care sunt simptomele caracteristice ale nebuniei. Vorbind în teză generală, nebunia este caracterizată prin lipsa puterii de control şi prin lipsa puterii de înfrânare. Nebunul nu poate să observe absurditatea impresiilor şi ideilor sale. El socoteşte ca adevărate vedeniile extravagante ale creerului său (halucinaţiile), îşi întemeiază judecata pe ele şi se poartă în consecinţă. Astfel sunt cazurile de monomanie şi până la un punct cele de melancolie, în care bolnavul se învinueşte singur de fapte pe cari nu le-a săvârşit.
Sunt alte cazuri, acelea de manie acută, de nebunie impulsivă, etc. în care, deşi bolnavul observă absurditatea ideilor şi impulsiilor sale, totuşi nu se poate înfrâna. îmi amintesc de un caz pe care l’am citit în cartea doctorului Dagonet2). Un bolnav în prada unui acces de manie acută, în care pronunţa avalanşe de cuvinte fără nici un rost. a mărturisit singur: ţa se passe malgre moi! (Aceasta se petrece fără voia mea), ceace probează că el avea cunoştiinţă de absurditatea faptelor sale, însă îi lipsea puterea de a se înfrâna. Tot astfel este cazul celebru al acelei femei impulsive din Paris, care a cerut să fie internată, căci altmintrelea va face crimă.
Ei bine, afară de sinuciderile provenite din judecăţi absurde şi lipsa puterii de înfrânare, sunt altele caracterizate tocmai printr’o matură chibzuinţă şi o fermitate fără seamăn. Iată câteva exemple de amândouă felurile, din comparaţia cărora va reeşi destul de bine adevărul celor ce spunem:
«Madrid 20 Februarie.-- In laboratorul militar d’aici s’a petrecut astăzi o tragedie înfiorătoare.
«Şeful farmacist Cabrera, care era bolnav de influenţă, a apărut în laborator şi a împuşcat pe căpitanul Lu-enge, caro a rămas mort pe loc. Cabrera a tras şi asupra colonelului Munez, care alergase într’ajutor. Colonelul a rămas neatins.
«Cu al treilea foc, Cabrera şi-a curmat singur viaţa. Se
1)	Eininescu (M) Diverse, Iaşi Şaraga pag. VI
2)	Traile des Maladies mentales, Paris-1894.
crede că el a comis aceste fapte într’un acces de nebunie, provenită din cauza febrei» ’).
Alt caz petrecut la noi în ţară:
«Dorohoi, 5.—Maria Visarion Tănase, din Crăiniceni, în lipsa bărbatului ei d’acasă,— fiind cuprinsă de un acces de nebunie— şi-a omorât cei patru copii ai săi, apoi s’a spânzurat în podul locuinţei» a).
Cazuri de acestea sunt sute şi mii, aşa în cât e de prisos să mai cităm altele. Cu totul altfel ni se înfăţişează celelalte. Acolo constatăm judecată sănătoasă, conştiinţă deplină a faptului pe care omul este hotărât sau, mai bine zis, constrâns să-l săvârşească.
Dacă am susţine că toate sinuciderile sunt provenite din nebunie, ar trebui să socotim ca nebuni şi pe mulţi filosofi stoici cari de cât să îndure barbarul regim de sub domnia tiranică a lui Tiberiu, mai bine au preferat să se sinucidă.
Tot astfel ar trebui să fie calificat şi Socrate, a cărui moarte trebue privită tot ca sinucidere, de oarece discipolul său devotat Criton i procurase toate mijloacele de scăpare şi totuşi dânsul a refuzat.
«Oratorul Albutius Silus, ajuns la bătrâneţe şi vă-zându-se infirm, se duse la Novara, oraşul său natal, adună poporul, expuse motivele lui de sinucidere şi crezând că l’a convins, s’a lăsat să moară de foame».3)
«Pomponius Atticus ajunsese la o vârstă înaintată, încărcat de bunuri, iubit de concetăţeni. Coprins de boală, care până atunci îl cruţase şi simţind durerea crescându-i din zi în zi, chemă lângă patul de suferinţă pe ginerele său Agrippa, pe amicii săi Balbus, Sextus şi Perducoeus şi le spuse: «îmi sunteţi martori că am făcut totul pentru a combate răul de care sufer ; sforţările mele au fost zadarnice; doctoriile pe cari le iau îmi măresc durerile, fără speranţă de scăpare; m’am hotărât să nu mai servesc ca nutriment boalei». Atticus liniştit şi demn, două zile nu mâncă absolut nimic. Cu toate că febra îl părăsise şi că o îmbunătăţire se manifestase, totuş el rămase nesdruncinat în hotărârea sa şi muri a cincia zi, negăsind că ceea ce i-ar mai fi rămas de trăit ar fi meritat să fie petrecut în luptă cu suferinţa»4).
Cazuri de acest fel, mai cu scamă la cei vechi, sunt foarte numeroase şi este de admirat curajul cu care unii dintre aceşti nenorociţi priviau moartea în faţă.
Din scrisorile lăsate de către unii sinucişi, cât şi din cunoaşterea împrejurărilor în cari s’au găsit dânşii, reese complecta lor luciditate mintală până în momentul fatal. Iată, de exemplu, ce-a scris un nenorocit de aceştia:
«Sinuciderea este în contra principiilor mele; fiind lipsit de mijloace, fără bani, fără speranţă a găsi de lucru, constrâns să nu mă ţiu de vorbă, singurul meu refugiu este moartea.»5)
Scrisoarea altuia: Ideia morţii mă înspăimântă; capul îmi arde; este aşa de grozav să te sinucizi, când eşti plin de viaţă! Dacă, cu toată groaza şi desperarea mea, mă distrug, este din cauză că sunt cu totul
1)	„Adevărul", 22 Febr. 1909.
2)	„Universul7 Martie 1909.
3)	Legoyt, Le Suicidc, Paris 1819 p. 14.
4)	Brierre de Boismont, Du suicide. Paris 1805 pag. 201.
5)	Brierre de BoismonUp. 323.
282
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
lipsit de mijloace; n’am curajul să scriu mai mult» ').
Sinuciderile din mizerie, din devotament din eroism
>
şi unele din boală sunt cele mai convingătoare dovezi că nu orce sinucidere este o nebunie.
II
Un alt argument cart se poate aduce în potriva acelora cari susţin că sinuciderea este o nebunie, întemeiaţi fiind pe marele număr de nebuni cari se sinucid, este acela care se sprijină pe datele statistice,1 2) din care se observă că sinuciderea stă oarecum în raport invers cu nebunia.
I.	Statistica arată că în azilurile de nebuni numărul femeilor este mai marc decât al bărbaţilor, pe când în cazurile de sinucidere este tocmai contrariul.
II.	Pe când lîbreii dau cel mai mare contingent de nebuni, dau totuş cel mai mic număr de smucişi.
III.	In toate ţările sinuciderea merge crescând regulat, începând din copilărie până la vârsta cea mai înaintată. La nebunie din potrivă: Ea este minimă, când sinuciderea este la maximum.
IV.	Ţările unde sunt mai mulţi nebuni sunt acelea \ *
unde se săvârşesc mai puţine sinucideri.
V.	Fiindcă nebunia şi sinuciderea cresc regulat, de un secol, s’ar putea crede că există oarecare înrudire între ele. Credinţa aceasta însă n’ar fi dreaptă, căci se observă în societăţile inferioare, unde nebunia este foarte rară că sinuciderea din potrivă este foarte deasă.
VI.	De asemenea şi cu alcoolismul. Ar trebui ca acolo unde este mai răspândit să fie cele mai multe sinucideri şi totuş nu este aşa, ba chiar într’unele locuri este din potrivă.
Din toate acestea se poate conchide că ceeace face că într’o societate se întâmplă mai multe sau mai puţine sinucideri, nu este faptul că ea ar avea mai mulţi sau mai puţini alcolici şi nevropaţi. Este adevărat că nevropatia şi alcoolismul predispun la sinucidere, dar pentruca ca să se întâmple, trebue să mai intervie şi alte cauze.
•	III
Această arzătoare cestiune a sinuciderii mai poate fi privită şi sub alt aspect.
Orce animal este caracterizat prin tendinţa de a-şi conserva viaţa şi de a-şi perpetua speţa. Prin urmare dacă judecăm sinuciderea din acest punct de vedere, atunci trebue să o socotim ca o aberaţiune, ca o abatere dela legea primordială a vieţuitoarelor.
Dacă observăm însă mai de aproape evoluţia sufletească a omului, şi el un animal, atunci constatăm că cu cât inteligenţa lui se desvoltă, evoluiază, —cu atât acţiunile sale devin mai puţin instinctive şi aceasta mulţumită introducerei controlului raţiunii în manifestările variate ale vieţii. Aşa în cât cuvântul de normal şi anormal au un înţeles relativ, potrivit cu anumite împrejurări dintr’o epocă mai mare sau meii mică.
In adevăr, ce este normalitatea ? Este ea pur şi simplu starea de natură, starea primitivă ? In acest caz,
trebue să recunoaştem că civilizaţia ne îndepărtează treptat,— treptat de normalitatc, căci ne constrânge să ne înfrânăm unele apucături caracteristice vârstei primitive a omenirii.
Astfel, de exemplu, din punct de vedere naturalist, nu există incest. împerecherea între mumă şi fiu sau între părinte şi fiică este ceva cu totul firesc, de oarece natura are în vedere satisfacerea acestui instinct, indiferent de legătura de sânge dintre mascul şi femelă. Pe câtă vreme într’o societate civilizată nu numai că incestul este socotit crimă, dar chiar şi aberaţie.
Ceeace caracterizează societăţile civilizate este că, în judecarea membrilor lor, se are în vedere mai mult rolul ce l’a jucat raţiunea, decât acela al instinctelor. Atunci şi punctul nostru de vedere după care judecăm sinuciderea se schimbă. Ne socotind pe om numai ca un animal, dar ca animal raţional, — vedem că unele din faptele sale care s'ar părea cu totul patologice, sunt foarte logice, căci sunt conforme cu o judecată sănătoasă.
Ca exemple care să dovedească adevărul spuselor noastre, vom cita, dintre mii, două cazuri de sinucidere, cari ne par mai mult decât inteligente.
«Englezii surprinşi de către Indieni, la Ihanti, sunt măcelăriţi după o apărare sângeroasă. Singuri, căpitanii Gordon, Skene şi soţia lui reuşesc să se refugieze într’un mic turn rotund. Ei se apără cu aşa mare curaj şi îndemănarc, încât la fiecare foc omoară câte un barbar. Doamna Skene încarcă puştile.
«Treizeci şi şeapte insurgenţi sunt lungiţi la pământ; supravieţuitorii aduc scări şi sunt gata să pună mâna pe eroi. Ei ştiu soarta care-i aşteaptă: este o moarte îngrozitoare. înainte de a muri, nobila doamnă va avea de suferit multe ticăloşii. Căpitanul Gordon cade lovit de un glonţ ; Skene îşi îmbrăţişează nevasta, o împuşcă în cap şi se sinucide peste cadavrul ei')».
Alt caz, întâmplat la noi: «In 1812 Iordache Olimpianul, căpitanul unei mici armate de eterişti, este asediat la mănăstirea Secul. Urcat în turnul mănăstirii, se luptă contra asediatorilor şi, isprăvind gloanţele, rămâne în imposibilitate de apărare. Preferă să dea foc butoiului cu praf de puşcă, spre a fi aruncat în aer, de cât să cadă în mâinile inamicilor.2)»
Putem noi socoti aceste două sinucideri tragice, precum şi altele la fel ca fapte nebuneşti ? Nici de cum. Şi chiar dacă am conveni că sunt ceva anormal, trebue să recunoaştem că şi împrejurările care le-au provocat a fost anormale. Şi poate că tocmai aceasta face superioritatea unor oameni, ca în împrejurări excepţionale să fie în stare să aibă atitudini potrivite cu ele.
Cea mai mare greşală care se face în discutarea acestui subiect interesant este că, în loc de a se avea în vedere feluritele sinucideri, se discută despre sinucidere în general, punându-lc pe toate în aceiaş categorie.
Este adevărat că foarte multe sinucideri sunt provenite din nebunie, însă nu e mai puţin adevărat că
1)	Ibid. p. 324.
2)	Durkheim. Le Suicide, Paris 1897 Alean, pag. 46—53.
1)	Bricrre de Boismont. pag. 214—15.
2)	Şeptilici Andrieş (1.),— Sinucideri, laşi. 1904 pag. 13.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
283
sunt şi de acelea—puţine do altfel—cari dovedesc o judecată sănătoasă.
De asemenea este drept că sinuciderile fiind abateri dela instinctul animalic cel mai puternic,—acela al conservării vieţei—trcbucsc socotite ca ceva anormal, dacă le judecăm din acest punct de vedere. Dar—după cum am mai spus—trebuc să mai ţinem socoteală că şi cei cari le săvârşesc se găsesc în împrejurări anormale.
Dacă însă reflectăm mai de aproape şi judecăm cu bunul simţ, găsim că nimic nu este mai firesc, decât *să ţi distrugi o viaţă, pe care o ştii că este deja ca şi pierdută.
N. Zaharia
L ITERATU RA
DIN GRĂDINA LUI EPICUR
MORALĂ.
Cu cât cuget mai mult la viaţa omenească, cu atât mă încredinţez mai temeinic că trebuie să-i dăm drept martori şi judecători Ironia şi Mila, precum Egiptenii invocau pentru morţii lor pe zeiţa Isis şi pe zeiţa Nephtys. Ironia şi Mila sunt două sfătuitoare bune: una zâmbind, ne face viaţa plăcută; cealaltă plângând, ne-o face sfinţită. Ironia pe care o invoc nu-i nici de cum crudă. Ea nu-şi bate joc nici de iubire, nici de frumuseţe. E blândă şi binevoitoare. Râsul ci linişteşte mânia şi numai ea ne învaţă să râdem de cei răi şi de cei proşti, pe cari, fără de dânsa, am putea avea slăbiciunea să-i urâm.
* *
*
FOAMEA, IUBIREA.
Este o cărticică nemţească care se chiamă: însemnări de adăogat la cartea vieţii, şi care e semnată Gerhard d’Arn)-ntor, o carte destul de adevărată şi prin urmare destul de tristă, unde o descrisă condiţia obişnuită a femeilor. «Numai în grijile de toată ziua mama de familie îşi pierde gingăşia şi puterea şi se mistue până la măduva oaselor. Veşnica revenire a întrebării: «Ce să mai gătim pe astăzi ?» neîncetata nevoie a spăla duşumeaua, a bate şi a peria hainele, a scutura, toate astea, sunt picătura de apă, a cărei cădere statornică sfârşeşte prin a roade încet, dar sigur, sufletul şi corpul. Înaintea maşinei de bucate, printr’o vrăjitorie prea cunoscută, mica fiinţă albă şi rumenă, cu râsul de cristal, se schimbă într’o mumie neagră şi îndurerată. Pe altarul afumat unde mocneşte oaia cu mâncare se jertfesc tinereţea, libertatea, frumuseţea, bucuria^. Cam aşa vorbeşte Gerhard d’Arnyntor.
Aceasta e, în adevăr, soarta celor mai multe femei, aproape a tuturora. Viaţa e aspră pentru ele ca şi pentru bărbat. Şi dacă ne-am întreba astăzi pentruce e atât de chinuitoare, am recunoaşte că nu poate să fie altfel pe o planetă unde lucrurile trebuincioase vieţii sunt rare, greu de produs şi ancvoe de agonisit. Cauze atât de adânci şi care atârnă de însăşi înfăţişarea pământului, de constituţia, de flora şi de fauna sa, sunt, din nenorocire, trainice şi necesare. Munca,
cu oricâtă dreptate am diviza-o, va apăsa întotdeauna asupra celei mai mari părţi din omenire, bărbaţi şi femei, şi numai puţine dintre aceste vor avea răgazul de a-şi desfăşură inteligenţa şi frumuseţea în condiţiuni estetice. Vina e a naturii. Intre aceste, ce ajunge iubirea? Ajunge ce poate. Foamea e marea sa duşmană. Şi, c mai presus de orice îndoială că şi femeilor le e foame... E probabil că şi în al XX-lea veac; ca şi într’al X IX-lea ele vor face bucătărie, afară dacă socialismul nu va aduce iarăşi vremea, când vânătorii îşi sfâşiau prada încă caldă şi când Venus împreuna pe îndrăgostiţi în păduri... Atunci femeia era liberă. Să vă spun eu : Dacă aşi fi creat cu pe bărbat şi pe femeie, i-aş fi făurit pe un calapod cu totul deosebit de acela do astăzi şi care e acel al mamiferelor superioare l-aş fi făcut nu după asemănarea marelor maimuţe, după cum şi sunt, dar după chipul insectelor, care, după ce au trăit ca omizi, se preschimbă în fluturi şi nu au la sfârşitul vieţei lor altă grije decât să iubească şi să fie frumoşi. Aş fi pus tinereţea la sfârşitul vieţei omeneşti. Unele insecte au, în această ultimă metamorfoză, aripi smălţate şi n’au stomac. Ele nu renasc sub această formă mai curată decât pentru a iubi o oră şi a muri.
Dc-aş fi un Dumnezeu, sau mai degrabă un Demiurg — căci filosofia alexandrină 11c învaţă că aceste lucruri mărunte sunt treaba unui Demiurg sau numai a unui Demon ziditor —, dacă deci aşi fi Demiurg sau Demon, aş fi luat numai aceste insecte drept modele pentru om. Aşi fi voit ca omul, ca şi ele, să - săvârşească mai întâi, în stare de larvă, munca dezgustătoare- prin care se nutreşte. In această fază nu ar fi existat sexe, şi foamea nu ar fi murdărit iubirea. Apoi aşi fi lucrat aşa ca, într’o preschimbare finală, bărbatul şi femeia, desfăşurând aripi scânteietoare, să trăiască din rouă şi din dor şi să moară într’un sărut. Astfel aşi fi dat existenţii lor muritoare iubirea drept răsplată şi încoronare. Şi ar fi fost mult mai bine aşa. Dar, n’am creiat eu lumea şi demiurgul care şi-a luat această însărcinare nu a cerut şi părerea mea. Mă îndoesc — fie vorba între noi— că o fi cerut sfatul filosofilor şi al oamenilor de duh...
* *
*
NECREDINŢA.
Puterea şi binefacerea religiilor sunt că învaţă pe om care e raţiunea lui de a fi şi scopurile lui cele din urmă. După ce am respins doctrinele teologice morale, cum am făcut aproape toţi în acest veac al ştiinţei şi al libertăţii de cugetare, nu mai rămăne nici un mijloc pentru a şti de ce suntem pe această lume şi ce am venit să facem aici.
Taina ursitei noastre ne învălue peste tot cu puternicele sale lanţuri şi c nevoc în adevăr să nu cugeţi ' la nimic ca să nu simţi cu durere tragica absurditate a vieţii. Aici, în absoluta neştiinţă a raţiunii noastre de a fi, e rădăcina tristeţii şi a dezgustului ce ne cuprind. Durerea fizică şi durerea morală, mizeriile sufletului şi ale simţurilor, fericirea celor răi, umilirea celui drept, toate astea încă ar mai fi de îndurat, dacă
284
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
le-am înţelege rânduirea şi rostul şi dacă am putea ghici în ele o providenţă.
Credinciosul se bucură de chinurile lui; ţine drept plăcute nedreptăţile şi samavolniciile duşmanilor săi, greşelile chiar şi crimele sale nu-i ridică orice speranţă. Dar, într’o lume în care orice lumină a credinţei e stinsă, răul şi durerea îşi pierd până şi însemnarea lor şi nu apar decât ca nişte glume odioase şi nişte farse sinistre.
Lui GABRIEL SâAILLES.
Nu ştiu dacă această lume este cea mai rea dintre toate lumile posibile. O lauzi, cred, acordându-i vre-o întâietate, fie chiar cea a răului. Ceeace ne putem închipui despre alte lumi e puţin lucru, şi astronomia fizică nu ne face cunoscut într’un chip tocmai exact care sunt condiţiunile de viaţă pe suprafaţa planetelor, chiar a celor mai aproape de noi.
Ştim numai că Venus şi Marte seamănă mult cu pământul. Singură această asemănare ne îngădue să credem că Răul domneşte acolo ca şi aici şi că pământul nu-i decât una dintre provinciile vastului său imperiu. Nu avem nici un temeiu să credem că viaţa e mai bună pe suprafaţa lumilor uriaşe, Jupiter, Saturni Uran şi Neptun, care lunecă tăcute prin spaţiile pe unde soarele începe să-şi istovească şi căldura şi lumina. Cine ştie ce-or fi fiinţele de pe aceste globuri înfăşurate în nori groşi şi repezi? Nu putem să ne oprim de a gândi, prin analogie, că întregul nostru sistem solar este o gheenă, unde animalul se naşte pentru ca să sufere ş: să moară. Şi nu ne rămâne iluzia să credem că stelele dau lumina lor unor planete mai fericite. Stelele seamănă prea mult cu soarele nostru. Ştiinţa a descompus palida rază, pe care ele ne-o trimit în ani, în secoli de călătorie; analisa luminii lor ne-a făcut cunoscut că substanţele ce ard la suprafaţa lor sunt aceleaşi care se frământă pe sfera astrului care, de când există oameni, luminează şi încălzeşte mizeriile, nebuniile, durerile lor. Această analogie ar ajunge pentru ca să mă desguste de univers.
Unitatea compoziţiei sale chimice mă face să presimt în destul monotonia riguroasă a stărilor sufleteşti şi trupeşti ce se produc în nemărginita sa întindere şi mă tem, cu mult temei, că toate fiinţele gânditoare să nu fie tot atât de ticăloase în lumea lui Sirius şi în sistemul lui Altaîr pe cât sunt, după cum ştim, pe pământ.— Dar, ziceţi, toate astea nu sunt universul.— Bănuesc şi eu aşa ceva, şi simt că aceste imensităţi nu sunt nimic şi că, în fine, dacă e ceva, acest ceva nu e ceia ce vedem.
Simt că suntem într’o fantasmagorie şi că privirea noastră asupra universului este numai urmarea visului urât din acest somn rău, care e viaţa. Şi aci e cel mai marc rău. Căci e lămurit că nu putem şti nimic, că totul ne înşeală şi că natura îşi bate joc cu cruzime de neştiinţa şi de slăbiciunea noastră,
*
* *
.	PSYCHE.
In iubire, bărbaţilor le trebuesc forme şi culori; ei vor imagini. Femeile nu vor de cât senzaţii. Ele iubesc mai mult de cât noi, ele sunt oarbe. Şi dacă vă gândiţi la lampa, ce o ţine Psyclie, la picătura de ulei, vă
voi spune că Psyche nu e femeia; Psyche e sufletul, Nu-i acelaş lucru. Ba c tocmai dimpotrivă. Psyche e dornică să vadă, şi femeile nu sunt curioase de cât să simtă; Psyche caută nocunoscutul. Când femeile caută, ele nu caută necunoscutul. Ele vor să regăsească, iată tot să regăsească visul sau amintirile lor, senzaţia curată. Dacă ar avea ele ochi, cum am putea să ne explicăm iubirile lor?
Anatole France
("Traducere de C. Sp. Ilasna?)
PRIN VREMURI
(POVESTEA NEAMULUI)
Feeric simbolică pentru teatru, în 6 momente (Urmare şi fine)
SCENA IV
Basmul,—(s’apropie abătut) Vreţi să ştiţi cum a murit Fât-frumos ?
Toate Ursitoarele, — (îutr’un glas) Cum a murit Fât-frumos ?
Basmul, — Ne-am dus pentru a doua oară în pădurea Ielelor, ca s’aducem ochii lui Verde-împărat. Făt-fru-mos însă, lesne încrezător, a scăpat din sicriul morţei pe Piază-rea, după cum o vedeţi. ..
Şi de-aici au început luptele cu patimile lumei. A învins el ce-a învins, a trecut prin Iele şi peste multe greutăţi, până a ajuns în faţa Urei dintre fraţii.. . Aici l’a cuprins o sete, care-i ardea ficaţii... Numai cu apă dată din mâna unei fecioare, se putea stinge setea aceea mistuitoare ...
— Daţi-mi apă ca să beau, Valha şi cu Malva...
In sufletele fetelor însă, intrase râvna de a lua fiecare pe Făt-frumos de soţ.
Au scos apă din fântâna vieţei şi-au pornit să i-o ducă, în două ulcioare lui Făt-frumos. Pe drum fetele obosesc şi la un colnic adorm ca moarte.
Valha s’a trezit întâi şi când a văzut că Malva tot doarme, i-a pus în apa din ulcior un vierme veninos, ca să potolească numai ea setea lui Făt-frumos şi s’o iee de soţie.
Dar Valha, a adormit din nou, că era ajunsă de drum. Când s’a trezit şi Alalva şi a văzut că soră-sa doarme, i-a pus. în ulciorul cu apă, gunoaie de pe drum, ca să zică Făt-frumos că Valha nu-i gospodină şi s’o iee pe dânsa de soţie.
Când a băut Fât-frumos din apa lor stricată, s’a în-greţoşat şi-a slăbit din lupta lui aprigă.
Ursitoarele, — (toate odată) Vai ce vânzare!...
Basmul, — N’a fost vina surorilor, ci al Piazei rele, care a deslănţuit patimile şi a sădit în inimi râvna..
Vine însă un alt Făt-frumos—căci Făt-frumos nu moare cu totul, el trăieşte veşnic ca şi ideea, — un Făt-frumos cu sufletul primenit, de care nu se mai pot prinde blestemele vechi.
Ursitoarele, — (fiecare în parte) Unde-i?.... Care-i?.... Când vine?
Basmul, — Când au legat ielele pe Făt-frumos cu sfori de mătasă, una a vrut să-l împungă în inimă cu o undrea. Nu i-a străbătut însă bine ferul printre coaste, când deodată sboară din sânul voinicului un porum-
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
285
bel alb. Ielele speriate, sar să prindă porumbelul, casă nu le scape sufletul lui Făt-frumos...
Tocmai atunci însă trecea pe deasupra vulturul negru, stăpânul pădurilor de aramă, dela isvoarele Dunărei.
Vulturul prinde porumbelul şi-l înghite din sbor...
Ajuns la cuibarul din pădurea cea neagră, vulturul a căzut la boală. Nu-şi mai găsiâ acum locul, umbla aşa în bobote de ici colea...
Odată, dând din cracă pe colţ de stâncă şi de pe stâncă, pe margine de prăpastie, ajunge deasupra unui isvor răcoros. Vulturul stătea singuratic şi trist pe por-nitura de- deasupra isvorului.
Cum clipocea el aşa învins de boală, deodată simte că-1 iea aşa de sub guşă, o undă de împrospătare.
Când deschide ochii ca dintr'o trezire, vede pe Frumoasa fără trup, sufletul Dunărei, cum îşi potrivea sânii în curgerea apei.
Pasămi-te, — de acolo isvorâ Dunărea noastră. Vulturul negru, ridicat ca într’o undă nouă de viaţă, nu se poate stăpâni, ci se lăsă în cumpăna aripilor şi întinzând ciocul în jos ca vindecat, apucă pe Frumoasa fără trup de o ţâţă, de-i stoarce un strop de lapte.—Zeiţa i-a strigat atunci cu bucurie:
— Cu laptele acesta, să-mi creşti pe Făt-frumos din guşa ta... Atâta a zis şi Frumoasa fără trup, nu s’a mai văzut din apă. (Cu tonul unei ştiri aduse).
La nouă zile, vulturul cel negru din pădurea de aramă, trebue să nască din guşă un copil ca de nouă luni şi când vor trece de două ori câte nouă zile copilul arc să fie flăcău ca de optsprezece ani şi flăcăul va ajunge Făt-frumos... Făt-frumos fără păcate, de care nu se vor prinde patimile şi el va răzbuna toate nedreptăţile, care s’au ţinut blestem de casa lui Verde-Impărat şi-a Frumoasei fără trup.
Dunărea culege acum freamătul de pe pădurile pe unde trece, ca din murmurul acesta amestecat de vânt, să facă cântec şi tovarăşe lui Făt-frumos...
Rămâne acum să-i meniţi voi ursitoarele, soarta, căci termenul se împlineşte în noaptea asta... (Iu tot timpul acesta Piază-rea doarme buştean, iar Norocul, clipoceşte în aceeaşi bănănăire nătângă).
Ursitoarele, — (fredonează aşa numai ca un acord primul vers din cântecul lor):
Noi suntem ursitoare....
(îşi reîncep lucrul cu toatele).
Ursitoarea I, — (nrătând în spre Piază-rea, care sforăe): O auziţi?
Ursitoarea II, — să nu prăpădim timpul.)
Ursitoarea III, — începe ursitul.,.
Ursitoarea I, — (scărmănăm! ca inspirată). Să nu-1 ajungă ispita...
Ursitoarea II,— să calce duşmanii în picioare...
Ursitoarea III, — Să deschidă ochii lui Verde-Impărat.
Ursitoarea I, — Să dezrobească pe Silvana...
Ursitoarea II,— Să... (Piază-rea sare din somn ca“apucată şi ameninţă cu blestemele).
Piază-rea, — (continuând par’că menitul cu răzbunare). Să răinâe singur şi... (Ursitoarele dau un ţipăt de spaimă).
Ursitoarea III, — (liniştindu-se). Puşchea t>e limbă-ţi— că mai sunt vulturi din neamul lui, în pădurea de aramă...
Norocul, — (desmcticit o clipă). Ah !... bine că te-am găsit odată, Cias bun... Hâhâhâ...
Piază-rea, —(sa dă la o parte cu desnădejde). Valeu...va, leu... m’aţi omorât de-acum... Ce mă fac!...
Basmul, — Eu mă duc în lume singur, pe Statu-palmă l'au spânzurat Ielele de barbă într’un copac, ca să-l mănânce ciorile.,. Şi când o fi să vă mai aduc vr’o veste, am să-ncalec pe-o roată, ca să vă spun povestea toată... (Pleacă prin fund).
Piază-rea, — Numai cu rămân păcălită! (Zărind pe Noroc.) Uf ce urât eşti, hai să te mai gătesc puţin, că tot eu trebue să-ţi port de grijă, bucuria oamenilor...
(Zorile pătrund întunerecul. Ursitoarele se apucă de mână ceremonios şi se îndreaptă pe rând spre stejar. Ele cântă în cor prima strofă din cântecul lor şi intră în copac, care se închide iar.
Cutn dispar ursitoarele, scena şi stejarul se-nbracă iar Î11 perspectiva lor de iarnă şi dezolare.
Ciobanii din colibă prind a se întoarce şi a moşmoni de sculare. Uşa colibei sare înlături şi Moş-Onea iese afară, potri-vindu-şi din mers cojocul în spinare şi căscând ca după somn.
In poiană Moş-Onea se uită împrejur, cască iar, apoi dând blonde căciuloi aşâ mai la o parte, îţi netezeşte părul la tâmplă şi scuipă în zăpadă.)
Piază-rea, —(terminând cu gătitul Norocului) Na... acum mai merge... (zărind pe cioban.)
Aha, bun... Ţi-ai găsit omul... Uite, apucă pe ici, că dai de Cias bun... (Ea fuge prin fund huhuind.)
Norocul, — (deschizând braţele): ilhî... când dormeam, l’am visat pe Cias bun, trebue să-l găsesc azi..,
Moş-Onea, — (stă în drumul Norocului şi flueră încet. Când să se apropie însă Norocul de el, moşneagul deodată numai într’un picior şi pipăindu-se cu mâinile la celalat, se vaită ca de durere :
Ptiu, drace... că m’a apucat cârcelul... (îşi hârşie opinca de zăpadă şi se trage sărind aşâ la o parte).
Norocul, — (trece pe lângă el cu mânile desfăcute, ca pentru îmbrăţişare şi se scânceşte stupid:,) Unde eşti Ciasul cel bun... băiatul tatei... să te înalţ până la cer...
Moş-Onea, — (schiopădând greu.se duce în partea opusă, fără să vadă pe Noroc) Auzi tu poznă! —Un pas numai făcut într’un ceas rău şi te poate prăpădi, pe când ciasul cel bun, te dă în braţele norocului...
(Cortina)
IOAN Adam
UITAREA!
Au plâns-o cu toţii: rude, fraţi, surori, părinţi; au plâns-o prietenii, prietenele de copilărie şi colegele de şcoală; a plâns-o toată lumea care a cunoscut-o. Şi copil şi bătrân îşi scotea căciula cu smerenie din cap şi cu fruntea plecată stătea mult, până ce convoiul alb se depărta cotind pe după colţul uliţelor!... Aci alţii îi ieşau în cale şi oftau lung, clătinând încet capul. Pe câte o femee bătrână cu inima cernită de durere şi bătută de necazuri o podidea plânsul chemând vre-un nume pierdut, vre-un suflet dus de mult pe lumea cealaltă; şi rămânea bătrâna aşa plângând şi cu batista la ochi până ce nu mai vedea dricul. De prin toate colţurile se ivesc cârduri, cârduri de fete, băieţi, lume de toată mâna; convoiul se lungeşte tot mai mult şi ca o dîră se îndoaie cu uliţa, depărtându-se încet! Glasul muzi-
286
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
cei răsună până departe ca un jalet duios! Şi c aşa de plângător cântecul!... In melodia lui tărăgănată e atâta duioşie! Şi atâta durere se revarsă împrejur că mai mult se plec capetele descoperite şi mai mult lăcrămează ochii!!
Ce linişte se întinde în urma convoiului! Nici frunzele nu mai susură, nici vântul nu mai adie! Salcâmii îmbobociţi,' caişii plini de floare, totul a înlemnit parcă, şi stă cu fruntea plecată în drumul celei care doarme liniştită în legănatul plânsetelor şi al oftărilor! Şi pasările au amuţit, nici ele nu mai ciripesc ! Totul tace, totul se înclină trist înaintea alaiului cernit de durere. Nimic nu se mai mişcă, nimic nu mai turbură liniştea celei care mergea pe cea din urmă cale, spre locaşul cel dintâi şi de veci!!... Muzica cânta mereu,—cea din urmă dorinţă a celei duse! Şi o plâng toţi cei cari o însoţesc, o plâng mult, mult!...
Convoiul se desprinde de oraş, mulţi din cei cari îl întovărăşesc rămân în urmă şi-l privesc până ce nu-1 mai văd, iar din departe parcă tot se mai aude un murmur duios care se pierde ca o adiere lină, în tremurai plăpând al celor din urmă raze!!!....
*
* *
Crucile cimitirului se întind ca nişte braţe goale, în zarea scăldată într’o pulbere aurie. La marginea celorlalte morminte e unul mai proaspăt. Un stâlp nou de piatră veghează zi şi noapte iângă muşuroiul unde a început ici, colea să zâmbească bobocul câtorva floricele. Dar nu-i pustie crucea! Are tovarăş de pază! Cu capul rezemat de piatră, eu fruntea plecată în podul palmei, veghează un tânăr, îmbrăcat în negru.
Aci l-a găsit soarele şi tot aci îl apucă şi noaptea. Ochii îi sunt ascunşi în fundul capului, ploapele roşii, iar pe obrazu-i slab şi galben încă nu s’au uscat lacră-mile. Din când în când îşi saltă fruntea în sus, iar cu mâinele tremurânde strânge la piept un portret. E chipul celei care zace sub muşuroiul de pământ! E chipul ei, al iubitei lui!... Se uită lung la portretul de pe hârtie, şi cam şters de picăturile lacrămilor!! II ridică la buze şi-l sărută mult, mult!! Apoi îi priveşte în ochi; numai ei au rămas tot limpezi, nu s’au şters! Sunt aşa cum îi ştia el: mari, negrii, blânzi _şi cu uitătura lor dulce şi atât de drăgăstoasă! Ochii aceştia îl urmăreau pe poet acum în orice parte şi în orice clipă! Privirea melancolică a ochilor iubiţi se în-chiagă în faţa celui care stă de pază la mormântul stingher. Ochii aceşia îi cântase poetul de atâtea ori în serile senine, când sta singur şi-l prindea dorul în odăiţa-imică şi curată! Ochii aceia blânzi îi săgeta inima de câte ori privirile lor se întâlneau cu ale lui! De câte ori nu sărutase el ochii aceia cari se stinseseră de mult şi pe cari acum nu-i mai vedea de cât aevea!!...
Acum ereau pământ sub stâlpul lângă care poetul îndrăgostit îşi trecea ziua până noaptea târziu! El singur doar mai vine în fiecare răsărit de zori şi-şi trece zilele la mormântul aceleia cu care a împărtăşit clipele cele mai dulci din viaţă! Pe el doar îl mai prinde dorul, şi doar pe el singur îl mai frământă amintirile de altă dată şi urmăreşte tot mai mult sufletul!...
Au uitat-o toţi cei lalţi, rude, surori, fraţi, părinţi au uitat-o toţi cari îşi plecau capul descoperit când îmbrăcată în alb o plimba dricul în plânsul tuturor şi în jaletul tânguios al muzicei!... Şi încet, pe nesimţite, se deapănă vremea, iar uitarea că un văl subţire se aşterne tot mai mult pe trecut, pe tot ce ne a fost drag odată!!!....
1909 August	I. Ciiiru-NanoV
NOTE ŞI DISCUŢIUNI
IARĂŞI PORTUL NOSTRU NAŢIONAL
Abia acum, după mai bine de patra luni de zile, citesc în ^Convorbiri Literare» din Martie trecut, articolul d-lui Tzigara referitor la expoziţia de artă românească din Berlin.
Cunoşteam rostul acestei expoziţii din ziare, după • cum am cunoscut mai târziu şi frumoasele lui succese, cari nc-au umplut inima de bucurie — fireşte, dar cari, dacă vom căuta să fim drepţi, şi-au avut şi partea lor de adâncă şi necontestată amărăciune.
Căci într’adăvăr: în urma acestor frumoase începuturi şi aprecieri ale streinătăţii, autorităţile noastre superioare trebue să se gândească — după cum crede d-1 Tzigara — numai la menţinerea locului căpătat — pe drept de altfel—de ţărişoara noastră în fruntea celorlalte popoare expozante.
Căci în ce fel altul se poate aprecia însemnătatea nu numai artistică dar şi economică a unor asemenea succese»? Şi care e motivul ca să 11c bucurăm numai decât că «un prim pas pentru propagarea artei noastre şi peste hotarele ţării s’a făcut» când nimic nu ne îndritueşte să credem că această a noastră artă predomină şi dincoace de hotare —lucru care ar trebui să fie astfel, nu e-aşâ? — Ca s’avem dreptate să ne gândim la răspândirea ei şi în alte părţi ale lumii.
Dar cum stăm cu portul ţăranilor noştrii, cari s’au bulgarizat, s’au «ciocoit - cu totul, şi mai ales, cum stăm cu portul femeilor, al femeilor din toate clasele sociale ?
Referindu-ne mai întâiu la ţărance, o întrebare: specialiştii noştrii — d-1 Tzigara de pildă — care nu colindă decât regiunile muntoase ale ţării, unde e neîndoios că elementul etnic e mult mai curat şi că prin urmare, portul se menţine frumos şi atrăgător încă, de ce nu se coboară din când în când şi la şes, în comunele de pe marginea Dunării, bunioară, sau — ca să nu ne depărtăm prea mult — în acele de prin preajma Bucu-reştiului, ca s’asiste într’o zi de sărbătoare la o horă ? Va avea ocazia să vadă un spectacol neînchipuit de trist... Nici nu-şi va crede ochilor, nici nu va socoti că ştie unde se găseşte şi în faţa cui se găseşte... Se va întrebi : sunt ţărani, târgoveţi, ciocoi ?... îşi va răspunde poate: Dumnezeu ştie ce... îţi vine să te iei cu mâinile de păr!... se va vedea cred atunci, că nu e timp de perdut în zadar cu cheltueli de bani şi de forţe ca să ne fălim cu portul nostru» şi să-l propagăm peste hotare, şi că mult mai bine s’ar face dacă ne-am sili
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
din toate puterile să-l propagăm aci, la noi, pe acest port al «nostru»... o! atât de puţin al «nostru»...
Tot aşa şi cu târgoveţele şi cu doamnele din celelalte clase sociale.
Intr’un articol apărut mai acum o lună în «Universul», în urma vizitei Moştenitorului Austriac, autorul lui, d-1 Ranetti, după ce arăta priveliştea feerică şi bogată a costumului naţional românesc, pe care doamnele din elită şi prinţesele îl îmbrăcascră, dar pe care, spre ruşinea tuturora nu-l îmbracă decât în asemenea ocaziuni, se întreba, cum de nu se pătrund odată pentru totdeauna femeile noastre de înaltele calităţi estetice şi artistice ale acestui port-podoabă, atât de nesocotit — spre paguba lor din nenorocire... Dar mulţi alţii înaintea d-sale îşi vor fi pus aceiaşi ucigătoare întrebare!... Şi totuşi, nu s’a găsit nimeni până azi care să le dea vre-un răspuns, pentru că lunîea noastră crede că e de ajuns să se mulţumească cu laudele criticilor Berlinezi, crede că sacrifică destul dacă admiră ca pe nişte păpuşi frumoase pe cei ce poartă costumul, sau pe cei ce-1 pun pentru paradă, pentrucă. la noi, în faptele tuturor acelora cari fac mult bâzâit de trăncăneală naţionalistă, nu e nimic sincer, nimic hotărît, nu e decât explozia acelui sentimentalism vag, bolnăvicios, care nu ne trebuie, şi pe care Carlyle îl trece în rândul «păcatelor în înţelesul cel mai teologic al cuvântului.
Iar cât despre rugămintea aceluiaşi scriitor de a se pune măcar din când în când fotele şi iia, este, după părerea mea, o copilărie. Ar fi o formă nouă ce e drept, mascată puţin, dar totuşi destul de vizibilă, a aceluiaşi sentimentalism exagerat, care place mult românilor, şi de care vorbii mai sus.
*
Dar în sfârşit: soluţia? Căci nu e de ajuns să critici sau să-vorbeşti; trebuie să şi propui o măsură de îndreptare.
«Voeşte şi vei putea» mi-ar fi răspunsul.
N’avem decât să găsim «oameni eroi» cari să vo-iască, cari să se hotărască din toată inima, cari să dorească să vadă sfârşit aceia ce au de făcut, şi totul va fi cu putinţă. O comisie numită de Ministprul de Culte şi alcătuită din oameni cari au dat probe că vor şi pot — ca d-1 Tzigara de pildă — dar în care să n’aibă ce căuta femeile (Oh, femeilc-astea cari bat scările Ministerului... ce impresie urâtă!) şi care să s’apuce de lucru începând cu clasa cea mai înaltă a ţării. Acolo tre-buieşte dată lovitura. Dacă sus nu se face nimic, nimic nu se va realiză jos, căci cei de jos după cei de sus se orientează.
Societăţi dar, societăţi alcătuite din doamnele din elită, cari să fie convinse că nu li se cere a înc..lţa opinci sau a îmbrăca cojoace, ci numai puţină bună voinţă, voinţa d’a se preta unei mode nouă dacă vreţi, lansată de ele însăşi, o modă care ar trece îndată hotarele şi-ar asigura Bucureştiului şi Domniilor lor în deosebi, inovaţia acestei manifesfări ingenioase pe terenul «modernismului». Nu vor doamnele noastre să fie elegante şi originale? S'o facă dar.
Căci ar fi atât de frumos şi atât de uşor totdeodată !..
2&7
Şi n’ar fi nevoe să se schimbe numai decât, tăetura actualelor haine, ci numai desenul, desenul ştofelor bine înţeles care ar urma să fie înlocuit cu cel al cusăturilor româneşti naţionale. Dar nu mi-am propus să fac din acest articol un curier al modei. Ţiu numai să spun în privinţa aceasta —şi va fi de ajuns cred— că o soră a mea şi-a făcut un splendid costum «princesse» din mătase românească ţesută în casă, păstrându-i chiar culoarea ei (a inului) empirică, şi şi-a tăiat un «tailleur» de o rară şi incomparabilă frumuseţe, în care, foile de o ştofă fină, neagră, de asemenea ţesută în casă, cu galoane aurii pe poale, închipuiau fotele, iar aşa zisa «talie» imitată ca formă, după ultimul jurnal de modă, jucrată în pânză albă (borangic) cu desenuri (cusături) de un albastru-pal şi galben deschis, cu broderii naţionale româneşti în locul «entre-deux-urilor» streine, închipuia iia... Nici n’am văzut ceva mai frumos şi nici nu cred să se găsească în toate saloanele Bucureştcne, ca şi pe tot întinsul căiei Victoriei, ceva mai atrăgător, mai elegant...
E dar posibil o încercare.
Şi veţi vedea atunci, când doamnele noastre vor da tonul acesta, cum toate celelalte femei, târgoveţe, au-zindu-1, vor cânta în cor. Iar profitul net va fi: pe lângă o industrie casnică întinsă şi o reală înflorire economică nebănuită, bucuria de-a întâlni pretutinde-nea la ţară, exclusiv la ţară, portul adevărat naţional, curat naţional, în esenţa lui naţional...
Copăceni-Ilfov	IONEL JOLDEA RĂDULESCU
BIBLIOGRAFIE
Caton Teodorian, Calea sufletului (nuvele). Buc. Minerva 1909.
Biblioteca pentru toţi: Quo Vadis (Lei 1.20).
BIBLIOTECA NAŢIONALA No. 18—20
XVIII.	Idealul Naţional.
XIX.	Geniu şi Talent.
XX.	Educaţia Intelectuală.
de D. VASIL1U-BAC&U Bucureşti „Minerva".
BIBLIOTECA PENTRU TOŢI
A apărut No. 484 cuprinzând :
POVEŞTI Şl LEGENDE de Washington înving, traducere de Edgard Aslan PREŢUL 30 BANI.
Tinerimea în deosebi şi iubitorii de poveşti încântătoare cari ne duc în lumea feerică pe care ne-o arată visele noastre, vor primi cu cel mai mare entusiazm acest volum al unuia din cei mai maeştri povestitori de lucruri supra naturale-Ceiace caracterizează în deosebi pe marele povestitor Washington Irwing şi’l face în deosebi simpatic, este că înad-mirabile-i fantezii, pline de imaginaţie poetică şi strălucitoare, simţim că trece şi un larg suflet de umanitate care ne înduioşează şi măreşte interesul nostru pentru eroii povestirilor sale.
Traducerea e minunată, datorită mult regretatului poet Edgard Aslan, mort prea de curând şi în care literatura noastră a pierdut un talent ales şi real.
Catalogul complect al acestei «Biblioteci pentru toţi» ce cuprinde 500 de numere a se cere la Librăria Editoare LEON ALCALAY la Bucureşti.
'2 88
NOUA revtstX romAnX
isiarb!lisiajauHiaiajisiaraiisiiiajisiHrajiEiEJajlălisiaiaiisMSJisiaiajisiaiaJi5iaja)isiajsj
VIILE	1
DUILIU ZAMFIRESCU I
D
= 2, STRADA ZORILOR, 2 =
I’jiljitiii Slnntclui tio iolsito .TELEFON No. ar,/l»7
Vinuri de cea mii superioară calitate
LOCAL DE CONSUMAŢIE
Soi-vioin In. domiciliu
m
Angrosiştilor li se acordă rabat
imB|pillcnBitii|linion3ilcîiBiî3llcîiBi.ailcnBipiliaicîiBng|icaafiaiicnBfiaiicîiBiî3iicaBraiicaBipiilBlBiial -
CASA DE BANCA
MHRM0R05CH, RLHNK & Comp.
BUCUREŞTI, STRADA LIPSCANI No. 8
Face tot felul de operaţiuni de bancă Hnticlpaţîunl asupra valorilor în - — ^
-	- - depozit şi ori ce iransacliuni financiare
VIRGILIU POPESCU
— INSTITUT DE BAEŢI —
Hueurcşti, Strada Armenrascii 1
Liceu complet: Şcoală primară, Şcoală Comercială superioată de patru ani; complementară de doi ani şi Cursuri comerciale de seară, pentru funcţionari, toate dând dreptul la serviciu de un an in armată.
Toate acestea după programa statului.
Internat pentru şcolile Statului.
Ş.oalâ specială de contabili cu un singur an pentru pregătirea contabililor şi administratorilor de bănci, moşii, cooperative, stabilimente industriale, etc., întocmită sub auspiciile Casei centrate a Băncilor populare şi cooperativelor săteşti.
Studiile se fac sub conducerea d-lor inspectori de studii: D i Mlh. Dra-goniirescu, profesor de estetică la Universitate, pentru cursurile liceale şi D-l Ulpiu Hodoş, profesor de contabilitate, pentru cursurile cornetciale.
Preparaţiutti de examene pentru şcolile statului. înscrierile se fac de pe acum.
DC
===DC
DC
Emisiuni de scrisori de credit asupra tuturor pie(eIor din Europa şi flmerica.
iLU»
BANCA COMERCIALA
DIN
TURNU-SEVERIN.
SOCIETATE ANONIMA PE ACŢIUNI
Capital soc lai 300 000 Lei
Face cunoscut onor. public că,
PRIMEŞTE ORI-CE SUME LA ECONOMIE SPRE FRUCTIFICARE,
IN CONDIŢIUNI FOARTE AVAN TA GIO ASE PENTRU DOMNII DEPUNĂTORI Cu deosebită stimă:
BANCA COMERCIALĂ DIN T.-SEVERIN 80CIETA1 E ANONIMĂ . Preşedinte, T. Costescu.	Director, I. Qiurescu.
Boalele Intestinului
DrAREEA (la copii şi adulţi), Dizenteria Colicele, Furunculoza, Eczema şi toate
roalele ce provin din Infecfîunile intestinale
SE TRATEAZĂ ADMIRABIL PRIN
LAOTOFERMENT
(Bulion paralactic)
Aprobat de Cons. Sanit. Super. Zilnic preparat proaspăt numai la
LABORATORUL Dr. ROB1N
5, Str. I. C. Brătianu 5. — Telefon.
Un flacon 2 lei. In provincie contramandat 2,50 Cereţi prospecte {-'i-utnito
DC
Cea mai ingenioasa maşină de scris este
Singura care scrie fără panglici
MODEL 10: cu claviatura dublă.
MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată.
Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori.
BUCUREŞTI
CiiLmi Vi<»tofÎT‘i TVo. ~ t
TRLEFON
SANATORIUL I ,,/\GRIGOLA"
I r\M p r Q f \ T A i Societate Anonimă de Asigurări Generale în Bucureşti
| \J	^7 IZi K VJ' 1 #\ I	SEDIUL: STRADA SĂRINDAR, No. 2.
1 CONSTRUIT SI MONTAT 1 Capital Statutar Lei 4.000.000
1 „ ..	,	. .	. . . ..	..	. , 1 Prima emisiune bel 2.500.000. Vărsaţi bel 2 000000
1 Special pentru tratamentul boRelur chirurgicale I	-----------------
B	adcdatii îmi CI CKncai	1	ASIGURĂRI IN RAMURELE.
OPERAŢIUNI $1 FACERI Si j. xt> i, n - i. „
§ Ineendin, Via|â, Grindină, ■ -= -------------------Transport şi Accidente
Reprezentanta în Bucureşti: STRADA DOAMNEI, No-1.
Bulevardul Ferdinand 48, Bucureşti
TELEFON 1/4.4
ALKBK'i	li ueureţ-ll Htr. N iiiuu-Foiui>1Uu 7.