NOUA REVISTA ROMÂNĂ ABONAMENTUL: (48 numere) In Romftnia un an.........io lei ,, şease luni.........6 ,, In tonte ţările uniutiei poştale un an 12 M n • »» •» şease luni 7 lţ REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinand, 55. — Bucureşti POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI APARE IN FIECARE DUMINICA DIRECTOR: C. RADULESCU-MOTRU PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI ARTA UN NUMĂR: 25 Bani Seg&seştecu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din ţară Preţul anunţurilor pe ultima pagină Ml pagină: 10 lei. No. 16. DUMINICĂ 23 AUGUST 1909 Voi. 6. SUMARUL NOUTĂŢI: începutul războiului cultural în TJncjaria.—Revista revistelor. CESTIUNI ACTUALE: C. Rădulescu-Motru. Profetismul în cultură noastră naţională.—II. LITERATURĂ: Maxim Gorkj. Mizeria unei copile. Ion Chiru-Nanov. Două lumânări. B. Nemţeanu. Istoria unei. idile. CRITICĂ SOCIALĂ: Verax. Biserica şi românismul după scrierile mai recente. CRONICA ŞCOLARĂ: Radu Ionescu. Desideratele învăţătorilor. NOTE ŞI DISCUŢIUNI: Y. Conformismul filosofic. NOUTĂŢI începutul războiului cultural în Ungaria. Ministrul de culte şi instrucţie publică din Ungaria, Contele Apponyi, a reînnoit acum de curând un ordin circular către toţi episcopii români din Ardeal, prin care îi Invită pe aceştia să dispună să se predea pe viitor şi în 1. ungurească cele mai importante principii de credinţă şi cele mai obişnuite rugăciuni, cari până acum se predau numai în limba maternă; în caz contrar, ministrul ameninţă că va suspenda plata quotei cu care contribue statul la salariul preoţilor. Episcopatul ambelor Biserici române a răspuns, cum eră şi de aşteptat, printr'un non possumus categoric. Ordinul ministerial este şi nedrept, din punctul de vedere al legilor exis- tente, şi barbar din punctul de vedere al principiilor civiliza-ţiunii moderne. I. P. S. S. Mitropolitul ortodox, Ion Meţianu, în adresa sa de răspuns către Minister, zice cu drept cuvânt: «Fiecare biserică creştină are misiunea principală de a des-volta viaţa religioasă, a lăţi religiozitatea şi moralitatea publică, cum şi a desvolla respectul faţă de deaproapele, faţă de legea bisericească şi faţă de patrie. Mijlocul principal intru împlinirea acestei înalte misiuni însă, e tocmai catehizarea, al cărei scop este altoirea principiilor de credinţă religioase-morale, lăţirea culturii sufletului, educarea conştiinţei morale, deşteptarea simţului de datorinţă, a respectului faţă de lege, a iubirei faţă de religie şi faţă de patrie, iar prin aceasta a creşte pe seama bisericii, a societăţii şi a patriei cetăţeni folositori, cu simţ de datorinţă, supuşi legii, şi oameni de caracter». «Pentru ajungerea acestui sublim şi nobil scop, catehizarea trebue făcută mai cu intensitate. Adecă, catehiţii, nu pot să propună numai in mod sec principiile credinţei, ci au datorinţa a străbate cu ocaziunea catehizării în sufletul elevilor, au datorinţa ca fiecare întrebare şi fiecare zicere a catehismului să o explice astfel elevilor, ca să o înţeleagă şi să o consume, iar aceasta se poate face numai în limba maternă, pricepută în mod desăvârşit din partea respectivului elev, care limbă e totodată limba rituală şi oficioasă a bisericei noastre, şi e limba pe care elevul respectiv şi-a însuşit’o dela mama lui, e limba, în care copiii învaţă dela mamele lor încă înainte de a călca pragul şcoalei, prima şi cea mai înaltă rugăciune, care se înrădăcinează atât de adânc în sufletele lor, încât serveşte de cinozură la desvoltarea de mai târziu a vieţii lor morale». Până astăzi, ministrul nu şi-a. retras ordinul, şi. este greu de presupus, dat fiind şovinismul cu care se face politica maghiară, că el 11 va retrage. De altă parte, în ceea ce priveşte rezoluţiunea Episcopatului român, orice schimbare pe viitor este exclusă. Suntem dar la începutul unui războiu cultural, sau chiar a unui război sfânt. El va fi probabil lung şi nu fără restrişti morale; dar va avea o parte bună pentru Români. Acest războiu va sfârşi prin a face bine cunoscută în toată Europa politica de maghiarizare, şi prin urmare, va face să treacă de partea Românilor simpatia lumei culte. Apoi peripeţiile acestui războiu, făcându-se cunoscute in toate unghiurile locuite de Români, vor fi o cauză de întărire a solidarităţii acestora. Şi de aceasta aveam încă nevoie. Războiul acesta, în sfârşit, făcând statul ungar odios, îngreunează influenţa culturei maghiare asupra naţionalităţilor. Şi aceasta constitue un mare profit. Cum va sfârşi războiul? NOUA REVISTA IttWSWX Bismark a sfârşit războiul cultural, provocat de el în Germania în contra catolicilor, ajungând... la Canosa! Contele Apponyi este încă departe de a fi un Bismark! ♦ * * Revista Revistelor Economia Naţională, Iunie. Sub semnătura direcţiunii, un articol despre Capital şi muncă. Aci se atinge şi cestiunea arendăşitului la obştile săteşti, dar într’un ton mai puţin entuziasmat de cum este obiceiul în multe alte publicaţiuni. «Fără îndoială, că avântul entuziast al propagandei pentru arendarea moşiilor la obştii, nu poate fi moderat decât în viitor, când experienţa îşi va fi spus cuvântul liotărîtor; căci în fond, sistemul arendăşitului rămâne; iar ca chestie de cultură mai sistematică, ca până acum, îndoiala îşi are locul. Vechiul arendăşit, caracterizat printr’o rapacitate fără margini, atât pentru pământ cât şi pentru muncă, va puteâ fi trecut în domeniul uitării prin arendarea pământurilor la obştii ? Iată o întrebare, pusă în cadrul unui interes economic superior. Orice s’ar zice şi ori cât de criticată ar fi proprietatea şi capitalul, in teorie, rămâne un fapt sigur că civilizaţia a progresat cu paşi uriaşi în ultimul secol, rezemându-se pe pârghia capitalurilor din ce în ce mai mari şi sub imboldul egoistic al individului. A nesocoti această stare de lucruri adusă de determinenţa împrejurărilor, este a căută soluţiuni în afară de curentul tocmai al acestor cauze determinante, şi a face încercări izbite de sterilitate în domeniul practic, dar cari aduc anarchia în domeniul moral şi social». Arhiva, laşi, Iunie. N. Zaharia despre Sinuciderea socială. «Cu cât omul se civilizează, cu atât el introduce mai mult controlul inteligenţii în faptele vieţei sale, cu alte cuvinte cu atât el devine mai prevăzător. Aceasta este explicarea psihologică a faptului că cel mai mare număr de naşteri se observă la acei cari au cele mai puţine mijloace de a-i întreţine, la poporul incult. El este lipsit de puterea intelectuală de a ve-deâ mai departe, de a prevedea; el se laşă cu lotul în voia instinctului. «Pe câtă vreme oamenii culţi întrevăd urmările' mai îndepărtate ale unui fapt. Aceasta îi înfrânează şi-i face ca, în felul de a se conduce în viaţă, să aibă mai multă socoteală. Această constatare, întemeiată pe date statistice, l’a făcut pe profesorul W. Sombart să spună că «scăderea numărului naşterilor este o consecinţă a progresului». Ilie Ghibănescu sfârşeşte articolul Sociologie şi Psihologie. Concluzia este cea următoare : «Reciprocitatea psiho-sociologică e un fapt indiscutabil; aşa sunt de indispensabile psihologia, şi sociologia una alteia, încât orice tendinţă de a zădărnici serviciul mutual ce şi-l pot da, va aduce o stânjinire înaintării lor. «Şi pe măsură ce vor progresa ştiinţele sociale, în speciaj sociologia, în aceiaşi măsură se va simţi şi mai mult necesitatea de a se rectifica cercetările sociologice prin cele psihologice. Aşa se prezintă cazul cu teoria socială a matriarhatului, pe care ştiinţa sufletului o confirmă din alte consideraţii. Sociologia e o ştiinţă complexă şi în învestigările ei are nevoie de concursul tuturor ştiinţelor, cu atât mai vârtos de concursul celei mai apropiate ştiinţi, de psittologie. «Pe de altă parte, cu progresul ştiinţei sociale, punctul de vedere sociologic în psihologie se va accentua. Ştiinţa sufletului e o disciplină eminamente socială, evoluţia vieţii sufleteşti se face în şi prin societate; când legile sociale vor fi bine cunoscute, atunci şi principiile evoluţiei psihice vor căpăta o formulă mai precisă, iar aplicarea lor, acolo unde azi se face cu temeritate şi nesiguranţă, va fi mai largă şi intensivă, graţie concursului ce vor primi principiile psihice din partea verităţilor stabilite ale sociologiei». Dunărea de jos, Iulie. Dr. M. Murgoci arată calităţile staţiunii balneare dela Lacul Sărat. • «Lacul Sărat nu numai că are acelaş fel de apă şi acelaş (el de nămol ca Techirghiolul, dar putem spune, în urma studiilor întreprinse, că sunt imense cantităţile de nămol dela Lacul Sărat, pe când la Techirghiol nămolul se găseşte mărginit numai în două părţi ale lacului, de unde trebuc cărat cu bărci. Prin urmare, chiar din punctul de vedere al bogăţiei lacului, Lacul Sărat este superior Techirghiolului». Ni se pare totuşi că d. Dr. exagerează puţin. — Bucăţi literare de d-nii G. G. Orleanu, C. Dinescu, G. Z. Buzdugan, M. Sfetescu, etc. Junimea literară. Cernăuţi, Iulie. Număr festiv în amintirea lui M. Eminescu. — Patru scrisori inedite ale lui M. Emi-nescu scrise din Berlin intre anii 1872—1873.—O conferinţă a d-lui Sextil Puşcariu despre Eminescu. «Aşa a înţeles Eminescu literatura naţională: nu imitând cântecul popular, ci alipindu-se de el, nu încercând să reînvie scrisul veacurilor trecute, ci continuându-1 şi ducându-1 spre desăvârşire, nu forţând nota patriotică prin fraze declamatorii, ci lăsând să picure din orice vorbă spusă dragostea nemărginită şi firească a tot ce e român. Astfel, literatura noastră primeşte de sine nota aceea particulară care-i aparţine numai ei, care nu se poale găsi la nici un alt popor din lume, care formează partea de prinos ce o putem aduce noi la marea operă de cultură universală. Lucrul acesta Eminescu l-a spus precis în articolele sale în proză şi l-a pus în practică în versurile sale, spunându-ni-1 astfel a doua oară, în mod cu mult mai convingător, căci nu s’a adresat numai minţii noastre, care primeşte şi uită, ci şi inimii, unde rămân pe veci săpate impresiile cu adevărat puternice». — Amintiri despre Eminescu de Teodor V. Stefanelli. -Bucăţi literare de G. Rotică, St. O. losif, 1. Gramadă, Cincinal Pavelescu. — Recensie după Puterea Sufletească a d-lui C. Rădulescu-Motru de A. feşan. — Cronică. Note. Revista Revistelor, Luceafărul, 15 Iulie— 1 August. Nuvele şi versuri de Ion Gorun, Simina Bran, Caton Teodorian, I. Borcia, etc. — Un studiu interesant al d-lui O. C. Tăslăuanu asupra mobilierului românesc. — In cronică continuarea polemicei cu d. Duiliu Zamfirescu în cestiunea poporanismului. — La sfârşit o declaraţie a poetului Octavian Goga că nu mai face parte din comitetul de redacţie al revistei «Luceafărul». Revista asociaţiei învăţătorilor şi învăţătoarelor, Iunie. L. Toma dă câteva observaţiuni asupra chipului cum sunt organizate examenele de diplomă ale normaliştilor, şi propune îndreptările necesare. — Natalia G. Bejenariu: metoda cuvintelor normale. Verax. BIBLIOGRAFIE Eliodor Constantinescu, Anuarul gimnaziului Alex. Lalio-vary din R.-Vâlcea pe anul 1908—1909. Nicolae Slăniceanu, Aeroplanele. Ce s’a făcut —Ce se face.— Ce se poate face. Bucureşti. Tip. Fortuna. Preţul 2 lei. NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 243 GESTIUNI ACTUALE PROFETIŞMUL IN CULTURA NOASTRĂ NAŢIONALĂ.—II. II Mai întâi să ne înţelegem asupra cuvîntului «pro-fetism.» In conferinţa noastră dela Budapesta n’am întrebuinţat acest cuvînt, dar l’am adoptat în urmă, fiindcă el are în favoarea sa şi o analogie istorică. Profetismul a fost cunoscut de Evreii cei vechi; este cunoscut în timpurile mai noi de Poloni, şi el va fi cunoscut de toate popoarele, ajunse în condiţiuni de viaţă nenorocită. In ce consistă el ? In acea stare sufletească, în care patrioţii unui popor se simt constrânşi să plângă asupra prezentului, să laude trecutul, şi—aceea ce este caracteristic,—să creadă în venirea unui viitor strălucit, care însă are să fie identic cu... trecutul! Profetul evreu, de odinioară, nu înceta să se lamenteze asupra mizeriei prezentului, pe care el îl găsea întru totul detestabil, şi în acelaş timp, nu avea destule cuvinte de laudă pentru trecutul poporului său, pe care îl proiecta apoi ca o rază de speranţă în viitor. Credinţele, riturile, până şi rutina trecutului erau pentru el idealul ce trebuia slăvit, şi pe care avea să-l readucă un Messia în viitor! Negreşit, nu avem să discutăm idealul în sine, acesta constitue partea metafizică a problemei, după cum am mai spus’o, dar avem să discutăm condiţiunile de realizare ale idealului, oricare ar fi el. Un ideal realizat în trecut mai poate fi el un ideal pentru viitor? Profetismul crede că da. Toată raţiunea lui de a fi, stă în această credinţă. Originalităţile vieţii naţionale din trecut sunt pentru el ca nişte arătări, pe cari le-a făcut degetul lui Dumnezeu celor înţelegători, în scopul de a fi urmate întocmai. Cine se abate dela ele nu vrea binele poporului, şi este un nelegiuit. Şi cum, de regulă, acei ce vieţuesc în prezent se abat, şi trebue să se abată, fiind-că altfel ar merge contra timpului lor, ei, toţi aceştia din prezent sunt nelegiuiţi. Viitorul poporului este compromis; sufletul naţional s’a desrădă-cinat; străinismul este stăpân peste toate... Blestem şi foc peste toate gândurile şi faptele contimporanilor, căci aceştia nu văd prăpastia dinaintea ochilor. In sfârşit: va veni el, Messia, care are să readucă oile rătăcite pe calea, cea dreaptă, adică pe calea cea de mult bătătorită a trecutului! Acesta a fost crezul profetismului de odinioară, şi aşa propunem să rămână înţelesul lui în discuţia noastră. Cum este cu putinţă această stare sufletească în mijlocul unui popor? In mijlocul unui popor sănătos, şi care să se dezvoPe în condiţiuni normale, starea aceasta este, evident, cu neputinţă. Căci ori şi cât ar fi ele de înclinate, generaţiunile bătrâne, să laude actele trecutului, generaţiunile tinere găsesc totuşi în prisosul lor de viaţă destulă generozitate pentru a lăuda şi prezentul. Apoi niciodată un popor sănătos nu aşteaptă venirea lui Messia pentru a fi reîntors la trecut. Sănătatea este totdeauna însoţită de mai mult optimism. Popoarele cari se desvoltă în condiţiuni normale sunt mai curând înclinate spre utopismul revoluţionar, adică spre organizări sociale neexperimentate încă. Aşa, mai toate popoarele mari moderne. In mijlocul Americanilor de Nord, a Englezilor, a Germanilor, a Francezilor, etc„ profeţi, doritori de reînvierea trecutului, nu sunt, sau dacă sunt, sunt ridicoli, dar, în schimb, sunt mulţi vizionari cari propovăduiesc, şi încă cu succes, reforme radicale pentru realizarea unui ideal viitor. Sănătatea dă avânt şi optimism; boala sau nenorocirea, reculegere şi gânduri triste. Profetismul este şi el, dealt-mintreleaun utopism, dar un utopism deaîndăretele; este utopismul celor ce n’au curajul să înfrunte neprevăzutul vieţii şi care pentru a se mângâia de prezent se întorc cu sentimentul spre trecut. Profetismul, când prosperă în mijlocul unui popor, este, în tot cazul, un simptom al nenorocirii acestuia. Neîncrederea pe care o are poporul în sine însuşi este rana pe care profetismul se aşează şi din care îşi alimentează solia! Şi ce tristă solie! Cântec de cucuvae! Gură rea de babă! Poporul care cade sub conducerea profeţilor îşi pierde treptat sentimentul realităţii, şi conştiinţa lui ajunge refractară la ori şi ce progres. Profetul transformă naţionalismul în xenofobie şi în reacţionarism. Popoarele, în mijlocul cărora prosperă profetismul, sunt popoare urgisite. Dacă poporul evreu nu şi-ar fi avut profeţii — cu toată înălţimea morală a acestora, de altfel, — el ar fi fost în fruntea mişcării creştinismului, şi cine ştie unde ar fi astăzi. Dar profeţii lui au voit cu stăruinţă pe Iehova cel vechiu al patriarhilor, şi aşa, după urma profeţilor, evreii au rămas cu Iehova cel vechiu, însă fără patrie. Profeţii evrei erau, precum se ştie, în deobşte cărturari. Avem şi noi pe profeţii noştri. Inutil să-i numim, de oarece ei se numesc pe ei aşa de des, încât lumea toată le ştie numele. Şi sunt cărturari şi profeţii noştri, cum erau aceia ai Evreilor. Potrivirea aceasta să nu ne mire. Poporul nostru este ignorant, în ceea ce priveşte istoria lui naţională, întocmai-cum era şi poporul evreu din vechime, de aceea şi la el profeţii nu se pot recruta decât dintre cărturari. Aceştia singuri pot citi documentele vieţii străbunilor. Şi ne judecă şi ne ceartă profeţii noştri, întocmai cum au lăsat pildă în profesiunea lor, profeţii evreilor. Ţara românească, după ei, şi-a uitat astăzi datinile şi legile. Sufletele contimporanilor s’au înstrăinat şi s’au corupt. Totul este putred. Numai ei, profeţii, văd răul şi numai ei voiesc binele poporului românesc. Şi ce trebue să facem după dânşii ? Să ne reîntoarcem la obârşia sufletului strămoşesc. Profeţii evreilor cereau, mai ales, reîntoarcerea la cultul adevărat a lui Iehova; profeţii noştri, fiind mai puţin religioşi, nu dau nici o preferinţă religiei'). Să simţim, să gândim şi să trăim, după icoana 1) Poate că pricina lipsei de preferinţă pentru religie să stea în faptul că între Românii de astăzi sunt şi unii catolici, cari s’ar supăra dacă li s’ar propaga ortodoxismul strămoşesc. 244 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ strămoşilor noştri. A căror strămoşi ? A vechilor răzeşi? Nu. A vechilor colonişti romani ? Nu. A vechilor Daci? Nici a vechilor Daci. După icoana strămoşilor Thraci! Să ne thracizăm. Să părăsim oraşele şi să ne ducem la ţară, fiind-că aşa trăiau şi Thracii, strămoşii noştri. Viaţa orăşenească este nepotrivită cu firea poporului român. Acest popor a trăit totdeauna prin sate, — pe când străinii şi duşmanii lui îl stăpâneau numai din oraşe! In cultura de sat stă originalitatea Românului, şi aceasta dar trebue dusă mai departe. Locuinţă de ţară, mentalitate de ţară, obiceiuri de ţară... iată programul profetismului naţional. De ce va zice restul lu-mei nu avem să ne îngrijim. Să-şi meargă străinul drumul lui, noi îl avem pe al nostru, acela pe care ni-1 buchineşte cărturarul profet din cronicile neamului! Este un drum plin de colb şi neîmpietrit, vai! acest drum aşternut în cronici,—străinii de astăzi merg alături pe drum împietrit şi fierat!—dar ce ne pasă nouă, principalul este că el este drum original românesc şi numai românesc... Nici un gând şi nici o faptă, fie pornite din cele mai curate intenţiuni, din momentul ce ele nu sunt scrise în istoria neamului, adică în epitaful mortuar al neamului, nu găsesc graţie înaintea profetului naţionalist. Om de stat, artist, om de ştiinţă, industriaş, muncitor, ori ce ai fi tu, Român, n’ai de la profet voie să dai atenţie la spiritul vremei; n’ai voie să te pleci dorului de emulaţiune şi să produci aceea ce lumea europeană întreagă admiră; tu, Român, eşti pe veşnicie urgisit să ţeşi la pânza Penelopii, să refaci aceea ce au urzit odinioară strămoşii! Sufletul tău nu este ca al altor popoare; din tine viitorul nu mai are ceva nou de plăsmuit; în tine puterea de creaţiune este trezită şi moartă. Cum o vezi pe vita din coşar că îşi rumegă la umbră iarba păşunată, aşa rumegă şi tu faptele şi gândirile eroilor strămoşi! Tu, Român, fii în politică pasiv, sau veşnic protestator; fii în artă fără gust; fii în ştiinţă... adunător de vechi documente, căci numai aşa îţi asiguri conservatorismul tău de rasă! Lasă pe străin să producă aceea ce strămoşii tăi n’au gândit să înceapă: tu eşti descendentul Thracilor; ce-ţi pasă! Ascultă pe profet şi nu te îmbia cu cealaltă lume ca să mergi pe urmele experienţii altora, căci experienţa-schimbă mult pe om şi odată schimbat nu are să te mai recunoască strămoşii Thraci! Şi atunci are să fie peirea ta, fiind-că tu nu ai altă menire pe acest pământ, de cât să continui cu trupul tău, trupul thrăcesc, cu sufletul tău, sufletul thrăcesc. Idealul tău este înapoi, nu înainte ca la celelalte popoare mari şi optimiste... Un sfat, singur unul, 'au uitat să ni-1 dea profeţii noştri şi anume: ca şi armata să revină la organizarea ei de odinioară! In loc de tunuri şi puşti cu repetiţie, topoarele şi coasele pe cari le mânuiau aşa de bine vitejii noştri strămoşi... Române! oare n’a. sosit timpul să-ţi aduci aminte că toţi profeţii de pe lume au fost nişte mincinoşi!? Dar important de ştiut, nu este ce zic profeţii; important de ştiut este, cum se produce această stare sufletească a profetismului în care devine posibilă o solie aşa de tristă! Profetul, ca persoană, ne este indiferent, —el poate fi când un inspirat, când un nebun, sau când un imbecil, după ocazie,— nu verbiajul lui importăj ci sentimentul popular care îl susţine. Misiunea de profet nu cerc o deosebită inteligenţă; ea cere numai nervi cari să se exalte sub presiunea atmosferii ambiante. In cestiunea de faţă, această atmosferă lămureşte totul. Cum s’a produs profetismu la noi ? Avem de a face cu o epidemie venită din afară sau cu una venită din năuntru, din condiţiunilc de viaţă ale poporului nostru? Din nenorocire, şi dintr’o cauză şi din alta. Profetismul când se produce în viaţa unui popor, este totdeauna efectul unor mari decepţiuni morale, suferite şi încă neuitate. O înfrângere dureroasă trezeşte în conştiinţa fiecărui popor o reacţiune de apărare; poporul înfrânt, caută o derivare pentru orgoliul său naţional; înfrângerea deşteaptă dorul de revanşă. Şi revanşa este de două feluri: cu ascuţişul spre viitor, sau cu ascuţişul spre trecut. Când revanşa n’arc perspectivă de a se realiza prin mijloace noi de luptă, fiind-că poporul n’are încredere în neprevăzutul viitorului, atunci ea se restrânge la dorul de a reînvia trecutul. Popoarele, cari abzic de la luptă, îşi văd trecutul lor aşa de strălucit, în cât îl doresc prelungit în eternitate. Astfel s’au arătat Evreii de altă dată, astfel Polonii de astăzi, şi astfel se vor arăta toate popoarele asemănătoare acestora. Dar poporul nostru ? Care sunt dccepţiunile cari motivează profetismul nostru ? Decepţiunile noastre nu pot fi puse alături cu cele suferite de Evreii de odinioară, duşi în captivitatea Babilonului, şi de Polonii de astă-zi, împărţiţi ca pradă între cele trei mari imperiii. Noi mai păstrăm încă din neamul nostru un trunchiu vânjos care priveşte spre cerul libertăţii... Cum s’a putut atunci creiâ la noi atmosfera profetismului ? Dccepţiunile noastre n’au fost, în adevăr, aşa de dureroase ca la Evrei şi la Poloni, dar în schimb, s’au desfăşurat într’un timp mai scurt, şi în contrast cu momente de sublimă fericire, aşa că ele au părut mai dramatice. Decepţiunile noastre au venit curând în urma unui răsboiu glorios şi în mijlocul celor mai plăcute speranţe. Cu mai puţin de trei zeci de ani, în urmă, orgoliul nostru naţional se găsea pe culme. Războiul de independenţă şi dobândirea regalităţii ne făceau să credem că am dat în sfârşit vieţii noastre politice temelii indestructibile, şi că pe ele vom începe îndată suişul spre o unitate culturală a tuturor Românilor. Şi acum ce vedem ? Temeliile indestructibile ale politicei noastre interne prea şubrede pentru a susţine statul pe care ni-l’am voit, iar suişul spre unitatea culturală a tuturor Românilor, un motiv de veşnică umilire din partea vecinilor Maghiari. In lăuntrul statului nostru iudependent: sbuciumările unui suflet naţional, neechilibrat încă ; iar în afară, în statul altora, fraţii noştri de neam trataţi cum sunt trataţi indigenii sălbatici din coloniile europene din Africa. In aceste con-diţiuni, cum era cu putinţă să nu fie sguduită conştiinţa noastră naţională? Decepţiunile erau atât de amare şi atât de bruşcc, în cât, inevitabil, ele au trebuit să fie şi exagerate. In faţa lor, conştiinţa poporului nostru, pusă în îndoială, era constrânsă să aleagă între două NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 245 soluţiuni: sau să-şi plăsmuiască figura unui viitor Rege, căruia să-i atribue dorul de revanşă, sau să invoace umbra lui Mihai-Viteazu şi a lui Ştefan cel Mare.... Nu este vina poporului dacă el a trebuit să renunţe curând la figura viitorului Rege, şi să invoace în schimb, pentru revanşa sa, umbrele răposaţilor Voivozi. Graţie acestei atmosfere pesimiste îşi are astăzi ziua sa de mărire, profetismul român. III Dar mai este şi un alt răspuns la întrebarea : în ce . consistă şi cum se recunoaşte cultura naţională, în afară de răspunsul dat de profeţi ? De sigur că există, şi este tocmai acela care decurge în mod logic din concepţiunea ştiinţifică a culturei. El va avea, suntem siguri, să înlocuiască, în curând, trista solie a profe-tismului. Am spus’o mai sus şi în diferite rânduri, că o cultură, fie umană sau fie naţională, consistă în tensiunea sau atitudinea sufletească a omului, iar nu în produsele înfăptuite în trecut. Produsele sunt numai mărturia şi uneori sprijinul culturii, dar nu cultura; cultura însăşi este o energie în curs de adaptare la condiţiunile viitorului. Pentru profetism, cum am avut ocazia să vedem, epoca de aur a culturii unui popor trebue căutată în trecut, — prezentul nu are altă datorie decât să revină la acest trecut; — pentru concepţiunea ştiinţifică însă, epoca de aur a culturii stă în viitor, trecutul nu este de cât un stadiu de dibuială... Intre aceste două concepţiuni există o profundă divergi nţă. Profetismul are la bază credinţa biblici că omenirea a început cu o stare de perfecţiune de la care s’a depărtat în urmă, prin rătăcire şi pă'at; ştiinţa din potrivă, are la bază convingerea, că omenirea se ridică prin luptă şi stăruinţă de la animalitate spre perfecţiune. Profetismul vede cu oroare inovaţiunile prezentului ; ştiinţa, din potrivă, vede în inovaţiunile prezentului, mijloacele indispensabile pentru înălţarea dorită în viitor. Şi această diverginţă se păstrează nu numai în înţelegerea culturii, ci şi în înţelegerea individualităţii neamului însuşi. Profetismul crede că formarea individualităţii neamului trebue căutată în trecut, pe când ştiinţa demonstrează, din potrivă, că adevărata individualitate rezultă treptat prin selecţiune în decursul timpului. Strămoşii sunt de un neam mai puţin neaoş de cât descendenţii lor. Iată ce zice, în adevăr, filosoful Ilouston St. Cham-berlain, pe care şi profeţii noştri îl citează de multe ori : «Unii antropologi şi istorici presupun, fără nici o dovadă, că în ipoteticile lor rase primitive ar fi fost mai desvoltate caracterele specifice şi diferenţiale, şi că acum aceste caractere ar fi în scădere, că ar exista dar o mergere de la heterogencitate spre omogenei-tate. Această presupunere este contrazisă însă de întreaga experienţă, care ne învaţă mai curând, că individualitatea este un produs al treptatei diferenţieri şi separaţiuni. In contra ipotezei că o fiinţă organică apare la început cu semne caracteristice, pe care apoi le-ar fi perzând, să rosteşte toată ştiinţa Biologiei: această ştiinţă ne constrânge tocmai să admitem ipoteza contrarie: că la început neamul omenesc se prezintă ca un agregat mobil şi, s’ar putea zice, incolor, din care apoi răsar diferitele tipuri, ca individualităţi, din ce în ce mai pregnante. Aceasta este ipoteza pe care o confirmă şi istoria. Prin urmare, nu de la puritate de rasă spre amestec de rasă merge desvoltarea normală şi sănătoasă a omenirii, ci din potrivă, de la amestec de rasă spre o diferenţiare cât mai mare de rasă. îmbogăţirea vieţii, prin cât mai multe individualităţi noi, pare a fi peste tot locul suprema lege a naturii')». Divergenţa dintre profetism şi ştiinţă, este aşa dar, fundamentală, şi ea conduce, în aceiace priveşte înţelegerea culturii, la două concepţiuni diametral opuse. Profetismul, cu idealul său în trecut, concepe cultura ca fiind o comoară lăsată de strămoşi şi pe care descendenţii trebue să o apere cu îndârjire, pe când ştiinţa, concepe cultura ca pe o cucerire începută de strămoşi şi pe care descendenţii au tot folosul să o continue în viitor. Cel d’întâi ţine seamă de ipoteza bibliei, că omul s’a născut, dintru început, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi cu cât este mai la început omul, cu atât e mai perfect; cea de a doua, ţine seamă de faptele descrise de către biologie, dela Darwin încoace, şi din cari reiese că omul este o fiinţă perfecţionată prin se-lecţiunca naturii. Unul îndeamnă la nemişcare, sau cel mult la lupta de apărare; ceal’altă, la luptă de cucerire. Intre aceste două îndemnuri, care trebue urmat? Dacă cultura naţională ar fi dată popoarelor numai ca să le servească lor spre podoaba sufletului, sau spre o diferenţiare artistică, de sigur că ar fi indiferent de ales între cele două îndemnuri. Din nefericire, în realitate nu stau lucrurile aşa. Popoarele nu trăesc alături ca să-şi admire între ele muzeele culturii lor naţionale, şi la nevoie, să-şi-lc apere fiecare în parte, ci trăesc în concurenţă şi cu tendinţa, fiecare, spre cucerire: cultura lor naţională este pentru fiecare o armă de cucerire. Din această cauză cultura strămoşească nu este de un folos veşnic; la împrejurări noi, trebuesc încordări şi plăsmuiri sufleteşti noi, cu cari să se poată obţine biruinţa. Profeţii cei vechi ai Evreilor aveau, ce-i drept, un argument prin care făceau cultura strămoşească indispensabilă pentru totdeauna: ci ziceau că Iehova şi-a ales odată pentru totdeauna cultura plăcută lui şi prin mijlocul acesteia vrea el să ajute pe poporul său să biruiască! Chiar când poporul evreu era biruit, profeţii tot susţineau argumentul mai departe, zicând că Iehova a voit numai să pună la încercare pe poporul său ales. Care profet însă de astăzi mai poate merge aşa de departe, şi să pună o legătură între divinitate şi o anumită formă de cultură? Popoarele moderne au început a înţelege că a trecut vremea divinităţilor exclusiviste... Cultura cuceritoare este numai aceea care se adaptează vremii. Şi acum să venim la a doua întrebare: Dacă cultura este o energie în curs de adaptare, cum ajungem 1) Houston Stewart Chamberlain, Die Grundlagert des X\X-ten Jar hunderls I pag. 293 (1899). NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 246 să cunoaştem momentele ei de realizare şi direcţiunea în spre care se îndreaptă. La această întrebare, în acord cu ştiinţa, avem, în primul rând, următorul răspuns: întocmai cum în lumea organică adaptările succesive ale speciilor animale sunt mijlocite prin ivirea variaţiunilor organice individuale, care apoi sunt fixate prin selecţiune, tot astfel şi în lumea socială, adaptările culturii naţionale a unui popor sunt mijlocite prin apariţiunea faptelor şi gândurilor originale, ale diferiţilor oameni aleşi, cari apoi sunt fixate prin imitaţiune şi obiceiuri în mediul social. încordările sufleteşti ale oamenilor mari, sau ale oamenilor originali, constituesc potenţialitatea de adaptare a culturii unei societăţi; în încordările acestea vom avea să recunoaştem momentele de desvoltare ale culturii. Dar este greu totuşi să recunoaştem între atâtea fapte şi gândiri, pe cari le produce membrii societăţii, pe acelea cari sunt originale! Nu pe atâta greu de recunoscut, pe cât greu de avut. Când ele sunt, se impun atenţiunii. Din nenorocire, natura nu face cu ele o prea mare risipă. Apoi, atunci, când sunt şi puţine, este o nenorocire mai mare, dacă secera profetismului mai vine să le rărească, pe motivul, că unele sunt faptele şi gândirile lui X, care are un nume străin; că altele sunt faptele şi gândirile lui Y, care se inspiră dela străini; că altele iarăşi sunt faptele şi gândirile lui Z, care nu admiră în destul Românismul... Şi aşa se întâmplă de multe ori la noi. In loc să întâmpinăm cu entuziasm şi să secundăm încercările de originalitate ale conaţionalilor noştri, noi le întâmpinăm cu neîncredere şi le defăimăm chiar înainte de a le cunoaşte. Ca melcul care se închide la cea mai mică mişcare din jurul său, aşa şi noi ne închidem în coaja rutinei la cea mai mică încercare de a ni se schimba perspectiva cu care ne-am deprins. Ne-ar place să devenim un popor mare, puternic şi bogat, de care să tremure toţi vecinii, dar am dori în acelaş timp să ni se lase neatinse vechile deprinderi sufleteşti, pe cari le-am dobândit de pe când eram un popor mic, slab şi sărac. Am vrea, cu un cuvânt, să avem toate avantagiile culturii moderne, dar fără să ducem şi sarcinile ei... Ar fi, în adevăr, ideal, să fie aşa, dacă ar fi posibil; şi ar fi posibil numai dacă am trăi singuri noi Românii pe pământ. Dar cum nu trăim singuri, să lăsăm pentru profeţii trecutului un aşa ideal. Cultura naţională, care ne poate folosi, este singură aceea care ne ridică la nivelul popoarelor mari şi puternice ale Europei actuale, în mijlocul cărora trăim. Atingerea acestui nivel să fie suprema noastră dorinţă. Să zicem rămas bun la tot ce cade sub acest nivel. Să încetăm de a mai avea, sub cuvânt de naţionalism, obiceiuri retrograde şi barbare; sentimente xenofobe; oroare de viaţa orăşănească.... şi alte multe asemenea originalităţi, cari şi-au avut, desigur, rostul lor în civilizaţia thracilor, dar care astăzi nu mai sunt de nici un folos. Să învăţăm dela străini cât putem şi cum putem mai bine; şi dacă este cu putinţă să le luăm chiar înainte. Dar atunci ne vom pierde unitatea de direcţie în cultură; ne vom înstrăina şi ne vom pulveriza puterile? Pe nimic nu se întemeiază o asemenea spaimă. Unitatea de cultură nu se decretează înainte, cum şi în ce fel are să fie, ci ea se impune în urmă ca o rezultantă a încordărilor de cari sunt capabili oamenii de elită ai poporului nostru. Creaţiunile acestora au să impună, cum şi în ce fel va fi unitatea culturii, şi nici de cum idealul dela care porneşte teoreticianul naţionalist. Cu cât creaţiunile acestora vor fi mai diverse şi mai de valoare, în acelaş timp, cu atât şi unitatea culturii ce va rezulta va fi mai durabilă şi mai folositoare înălţării poporului. O unitate voită cu mijloace artificiale este o simplă pedanterie, fără de nici un folos. Adevărata unitate a culturii este rezultatul muncii şi nu rezultatul vorbelor. Aşa, de altmintreli, se câştigă şi toate celelalte bunuri sufleteşti pe cari le putem compara cu unitatea culturii. Personalitatea şi caracterul, cari sunt în viaţa sufletească a individului isolat, aceea ce este unitatea de cultură în viaţa societăţii, nu anticipă activitatea sufletească, ci ele vin în urmă ca rezultat al acestei activităţi. Singura dorinţă de a avea personalitate şi caracter nu este de ajuns. Acestea sunt fructul expe-rienţii; iar stările de echilibru în care ele se prezintă, sunt în realitate, nu o lipsă de mişcare, ci mişcări puternice neutralizate şi ordonate. In personalitate şi caracter se rezumă o experienţă bogată şi profundă. De aceea, cu privire la întrebarea noastră, să nu'ne sperie gândul, că depărtându-ne dela tradiţia strămoşilor şi acordând mai mult credit inovaţiunilor produse de oamenii noştri de elită, riscăm să nu mai atingem niciodată unitatea culturii naţionale. Din potrivă: cu cât vom deschide mai largi orizonturi inimii şi minţii noastre, cu atât ne apropiem mai mult de adevărata unitate a culturii naţionale; căci adevărata unitate a culturii naţionale stă înaintea noastră şi nu în urma noastră, cum ne învaţă profeţii naţionalismului. C. Rădulescu-Motru. LITERATURA MIZERIA UNEI COPILE Intr’o seară, obosit de muncă, stăm culcat pe pământ lângă colţul unei mari case de piatră; razele roşii ale soarelui la asfinţit făceau mai vizibile crăpăturile adânci şi petele de noroi depe zid. înăuntru casei, atât ziua cât şi noaptea, se frământau, întocmai ca guzganii în clupsă, oameni nemâncaţi şi murdari; ei aveau corpul acoperit cu zdrenţe şi sufletele lor creau tot aşa de murdărite ca şi corpurile lor. Prin ferestrele casei eşeâ, asemănător fumului des şi uşor al unui foc, zgomotul înăbuşit şi monoton al vieţii care se zbuciuma acolo; adâncit într’un fel de pi-roteală, ascultam acest vuet trist. Deodată, foarte aproape de mine, din dosul unei grămezi de butoaie goale şi de lăzi vechi, se ridică o voce plăpândă şi dulce: NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 247 Nani, nani puişor Copilul va dormi .curând Niciodată nu auzisem în această casă mame legă-nându-şi copiii cu atâta gingăşie. Mă ridicai fără zgomot şi aruncai o privire înapoia butoaielor. O copiliţă era aşezată pe una din lăzi. Capul său buclat şi bălai era mult înclinat, copila cânta c’un aer gânditor: Nani, nani, mic copil Mama va veni curând Să-ţi aducă prăjituri... In micile sale mâini murdare, ea ţinea mânerul unei lingure de lemn învelit c’o zdreanţă roşie şi-l aţintea cu marii săi ochi. Ea avea ochi frumoşi, limpezi, duioşi şi trişti, de-o tristeţă rară la copii. Expresiunea lor mă izbi atât de mult, încât nu mai văzui murdăria feţei şi a mâinilor. Pe deasupra copilei, asemenea norilor de funingine şi cenuşe, treceau strigăte, insulte, un râs de beţiv, plânsete; împrejurul ci, pe pământul noroios, totul era sfărâmat, ciuntit, şi razele soarelui la asfinţit pătau în roşiu resturile lăzilor sfărâmate, dându-le aerul jalnic al rămăşiţelor unui mare organism dărâmat de mâna nemiloasă a sărăciei. Fără voia mea, făcui o mişcare; copila se ’nfioră, mă zări, şi ochii săi bănuitori se micşorară; ea se ghemui ca un şoricel în faţa pisicei. Cu un surîs, îi privii faţa sa timidă, tristă şi murdară. Ea îşi strânse puternic buzele, şi sprâncenele sale tremurară; apoi se ridică, îşi scutură c’un aer grăbit rochia peste tot sfâşiată, care abia îşi mai păstra vechea culoare roşie, puse păpuşa în buzunar şi, c’o voce limpede şi răsunătoare, mă întrebă; — La ce te uiţi ? Ea putea să aibă cam unsprezece ani; era subţire, slabă. Ea mă fixa cu luare aminte şi sprâncenele sale tremurau într’una. — Ei bine, urmă ea după un minut de tăcere, ce vrei? — Nimic... Joacă-te... Eu voi plecâ, îi răspunsei. Atunci ea făcu un pas către mine, faţa sa se poso- morî şi, cu o expresiune de desgust, ea îmi zise cu vocea ridicată şi limpede : — Hai cu mine... Tu îmi vei da 15 copeici. Eu nu înţelesei numai decât; dar îmi amintesc că m’am înfiorat presimţind ceva grozav. Ea se apropie foarte mult de mine, se alipi de corpul meu şi, urmărindu-mi privirea, urma să-mi vorbească c’o voce monotonă şi slabă : — Să mergem... Eu nu mai am chef să cutreer strada... spre a căuta un bărbat... Dealtfel nici nu pot să ies din casă... Amantul mamei mi-a vândut rochia... el şi-a cumpărat rachiu... Să mergem !... Cu blândeţe şi fără a vorbi o respinsei. Ea mă fixa c’un aer bănuitor şi părea a nu înţelege; buzele sale se mişcau spasmodic. In fine, ea îşi ridică capul şi, privind undeva în sus, cu ochi limpezi şi trişti, mult deschişi, zise c’o voce înceată şi plictisitoare : — Nu face mofturi... Tu crezi... pentrucă sunt mică... că voi striga... să 11’ai frică... altădată, e adevărat, strigam... dar acum... Şi, fără a termina, ea scuipă c’un aer de nepăsare. Eu mă depărtai, ducând în suflet o groază de nespus şi privirea ochilor limpezi ai copilei. Maxim Gorki. (Traducere de Gcorge Retez) DOUĂ LUMÎNĂRI Bate vântul de pune om jos şi nori de pulbere se ridică până în slava cerului. Pe alături cu şoseaua vin ghemuite două femei. Amândouă sunt îmbrobodite ou ciumberc negre şi înfofolite, nu li se vede decât vârful nasului. Când intrară în sat, deteră de adăpost, şi par’că se mai ostoi vijelia. Femeia adusă de mijloc puse legătura jos şi îşi mai înfipse ciumberu la tâmple; cealaltă, mută copilul pe mâna stângă şi-l desveli la ochi. — Da de unde vii Floareo pe vremea asta cu copilu ? — Uite păcatele mele, mamă Ştefană, fusei la baba Bălaşa de-i aruncă de sperietură şi îi vărsă şi costoru ; de câteva nopţi nu dă ochii în gene! Şi i se arătă că e speriat de o vită!... — Apoi aşa e, unde sunt copii! Necazurile se ţin ca scaiu de oaie!... — Nu ştiu ce să mai zic mamă Ştefano! Până îi creşti şi copiii ăştia îţi scot peri albi!... Barem să-i vedem în rândul lumii, ş’apoi cum le-o fi scris!!... Şi suntem înglotate, până mai alaltăieri ne ţinu munca pe câmp. Fi-mea barem nu-şi mai ştie capul; azi leagă şi ea gura la o velinţă că,—să fie cu noroc,—i-a venit şi ei ceasul. Mi-o cere un creştin mamă Ştefano! O cere al lui Crăciun ! De ! eu ştiu ce să fac! Cum i-o fi norocul ei acum ! Eu îi ştiu oameni buni, cu munculiţă în câmp, cu car, cu rost; oameni aşezaţi şi do treabă!... — De buni, n'ai ce să zici Floareo! Pâinea lui Dumnezeu ! Ştefana mai schimbă legătura în mâna cealaltă. — O să nemerească bine! Fata e vrenicuţă şi cuminte, băiatu tot aşa şi au să facă treabă!.. — De vrednică şi ascultătoare, n’am ce să zic mamă Ştefană! Uite e fată mare şi ea n’a eşit pană acuma din vorbele mele! — Când e copilul ascultător, fă Floareo, tot pentru binele lui e, că nici un părinte nu-i vrea de rău! — Păi nu ştii mamă Ştefană că bătuse din picior şi jandarul ăla dela primărie! A trimes de câteva ori vorbe! Când a auzit fata, îi era ruşine să mai iasă la fete, că se făcea de rîs! Şi nici mie nu-mi plăcea. Ala să-şi ia fată de seama lui, şi fi-mea să-şi ea şi ea de potriva ei, muncitor ! Nu mâine, poimâine, să-şi auză vorbe c’aşa şi ’ncolo! Şi apoi al lui Crăciun e de aci din sat, nu sc înstrăinează fata cine ştie pe unde. E aproape, o palmă de loc, când oi pune capul jos are cine să-mi dea şi mie o cană cu apă. Dar jandarul ăla venit de ieri, alaltăieri, cine îl ştie ce fel de om e! Azi aici şi mâine te miri unde îi luminează ochii! Mama Ştefana oftă. — A cumnată-mii trăgea a cocon ie şi uite acum îi ţine lumânarea! — Aoleo! că deschiseşi vorba mamă Ştefano, par’că se măritase soro! 248 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ — S’a măritat!... nu s’ar mai fi măritat! Mă-sa să-i poarte păcatele, că ea a mâncat-o friptă ! Floarea mută copilul pe mâna cealaltă şi îşi săltă şorţul în brâu. — Nu luase soro pe notarul dela primărie!!... — P’ăla îl luase, că aşa i-a plăcut cumnată-mii, să nu ia muncitor, că nu vrea ea ca fata ei s’o ardă soarele şi s’o bată vîntul! Ba o împopoţonase şi o învăţase să umble cu capul gol şi cu părul răsucit în creştet. Când eşea la oră, mai era vre-o fată ca ea, cu rochie strâmtă de ţipa şi cu ainuţă jupuită la gât ca cocoana Logofătului! Păi ăleia îi stă, că aşa îi e ei dat, dar ea e fată de om sărac, munceşte azi ca să mănânce mâine ! Ba au avut parte cu bietu frate-meu, că de bun ce este, e prost, munceşte până dă pe brânci ca să le aducă lor două lenevoase,—se usucă iarba unde calcă, — stau toată vara lungite la umbra salcâmului ! Şi nepoată-mea nu se ducea să muncească cu ziua s’o pici cu dară, că de, era cocoană ! Şi ea nu ia decât om învăţat, să ştie condei! Doar să stea şi să-î vie toate deagata! Ei, cine n’ar vrea aşa! Dar de!,.. Şi începu să tuşească. Au ajuns în mijlocul satului femeile. Vântul tot suflă şi din când în când ridică mototoale de pae în sus, iar pe şosea tot mai fuge câte un sul de pulbere. Soarele dă să scapete şi de după norii cu tivu arămiu ţâşnesc scântei. Floarea mai săltă copilul în braţe şi oftă şi ea. — Necazu cine să-l tragă, mamă Ştefano!!. Trup de om ! Poate aşa i-o fi fost ursita ei! — Fă Floareo! nu ştii că este o vorbă: că norocul mai este cum şi-l face şi omul! Dacă i-am spus şi eu cumnată-mii că să deschiză ochii şi iar să-i des-chiză, şi ar fi bine ca fata să ia un creştin de aci din sat, de seama ei, că de, e sărmană,—nu e vorba că se cam dăochiase în urmă, cine o lua pe ea, doar să stea toată ziua şi să selichinească!... Aşa... când a au” zit mă-sa s’a făcut foc; mi-am căpătat beleaua, că nimeni nu e stăpân pe ea şi n’are nimeni treabă cu fata ei! Dacă am văzut aşa am tăcut; i-am spus şi eu să-i ajute Dumnezeu bine... şi nici n’am mai căscat gura! L-a luat pe notaru ăla de la primărie, pripăşit aci, de ieri alaltăeri, venit de unde! Dumnezeu îl ştie; azi aci, mâine iai urma! Şi fata vrea d’ăştia albaştri, îmbrăcat în strimte, că aşa o învăţase mă-sa!... Şi cum spun l-a băgat în casă. A stat vre-o trei luni la ele şi i s’a urât, a spus că nu poate să stea el acolo ! Şi s’a mutat cu nevasta la târg, a luat o casă cu chirie. După vr’o lună aşa aud că l-a dat afară de la primărie, lipsea cu zilele!... Mai trece nu ştiu ce mai trece şi aud iarăşi că n’a mai dat pe acasă câte-va zile. L-a aşteptat nevasta două săptămâni încheiate dar nici gând de venit, el îşi luase tălpăşiţa, cine ştie unde, să înşele alta; par’căasta a fost întâia ! Apoi s’a dus cumnată-mea într’o dimineaţă şi s’a împrumutat de a plătit chiria, că aşa o lăsase, ba i-a tocat şi ce bruma lucruri avea; şi a adus-o acasă ! .Şi de atuncea, ba de gura lumii, ba de alta, a căzut fata la pat şi căzută e şi azi, uite împlineşte anu în postul Crăciunului!... Şi e rău,... e rău de tot, s’o vezi nu o mai cunoşti, a ajuns ca o lumânare, nu ştiu de o apuca sfânta zi de mâine!... Şi bătrâna îşi făcu cruce şi oftă. A scăpătat soarele. Deasupra satului, pe deal, se aud scârţâituri de care şi turme de oi coboară în urma berbecului. Ici, colea, ies fumuri pe coş, iar pe vatră dudue vălvoarca. Vântul a mai încontcnit şi din susul satului, cam de sub coastă, vine la vale, pierdut de tot, un jalet de femeie. La biserică a început să tragă clopotul, a doua zi e Vinerea Mare, şi jaletul nu se mai aude. Pe uliţă când şi când trece câte un om zorind din urmă juncanii, iar la fântână tot mai scârţâie cumpăna şi ciutura se leagănă deasupra ghizdurilor. A tăcut clopotul şi vântul a stat şi el. Mama Ştefana se opri şi plecă urechea spre coastă. — Ia ascultă Floareo! Mi se pare mie! Par’că se jeleşte cineva!!... Floarea trase şi ea cu urechea. Acum se desluşeşte bine, e glas de femee, se jeleşte! — Nu-ţi spusei eu!... E gura cumnată-mci!... Totn’o scapă sfânta zi mare de mâine!!... Mama Ştefana îşi şterse ochii cu mâneca zăbunului şi la răspântii tăie drumul printre şanţuri, iar Floarea urmă înainte tot ascultând încotro venea jaletul. * * * . Sub coastă, aproape la marginea satului, e o căsuţă mică, spoită cu alb. De acolo se aud din când în când ţipete. Innăuntru, pe un pătuţ învelit cu alb, trage să moară o bolnavă ca de vre-o optsprezece ani. La cap arde încet şi tăcut candela, nici feştila nu mai pâlpâie, ca să nu-i turbure somnul lin. Alături, pe o ladă, o păzesc două femei cernite. Stau cu mâinile încrucişate pe genuchi şi n’o lasă o clipă din ochi. Când veni mama Ştefana, Coculeasa se jelea pe prispă. Bolnava deschise ochii mari, spălăciţi şi o privi lung pe bătrână ; apoi încet, încet, îi închise şi buzele albe şi uscate se strânseră mai mult una într’alta. Faţa galbenă, pare că-i muiată în ceară, şi ochii duşi' în fundul capului, iar sprâncenile două arcuri trase cu cărbune. MâinOle uscate şi galbene şi ele stau nemişcate deasupra pieptului scorojit ce abeâ se mai saltă când şi când. Mama Ştefana se apropie de pat, îi trece mâna peste frunte şi o cheamă pe nume, dar bolnava nu răspunde, doar un gâfâit înecăcios îi sfredeleşte gâtul. Bătrâna îi aşează mai bine mâinele pe piept şi vâră crucea sub căpătâi. Femeile, cu ochii roşii de plâns, stau triste lângă trupul ce se luptă cu viaţa. încă o clipită ori două, o răsuflare lungă numai şi sufletul îşi ia rămas bun dela tovarăşul de până acuma ; şi ca un abur al dimineţii sboară departe, departe... sus de tot, nu-i mai e dor de cel pe care îl lasă în urmă pentru vecie. Ii e atât de bine acolo, în lumea aceia, iar dacă îşi aruncă ochii în jos îi e silă de tovarăşul lui, se cutremură şi n’ar vrea să se mai coboare !... Femeile oftează din când în când şi îşi leagănă încet capul. In odaie nu se aude decât răsuflările înăbuşite ale bolnavei şi pâlpâi-tul încet al candelei. Mama Ştefana sări în sus şi deschise ochii mari. — Nu vedeţi că moare!... Daţi o lumânare că se prăpădeşte aşâ, şi e mai mare păcatul!... NOUA REVISTĂ ROMANĂ 240 Aprinde lumânarea şi o pune intre degetele subţiri. Bolnava mişcă genele, dar nu mai poate să salte pleoapele !.... Lumânarea arde dreaptă, nici flacăra nu pâlpâie, iar dedesupt altă lumânare îşi stinge încet feştila şi un bulgăr de ceară îngheaţă!... Pe Coculeasa a podidit-o iarăş plânsul şi a eşit afară. Dorul de mamă îi sparge pieptul uscat de durere şi jaletul sfâşâetor se pierde în tăcerea serii. Amurgul îşi trage încet preşu însângerat peste deal, vântul a amorţit şi ascultă dus sub trestia de pe casă, şi salcâmul din faţa ferestrei, îşi pleacă şi el trist crăcile sub straşină, iar frunzele ceruite se desprind una câte una, se leagă puţir. în albastru limpede, se uită întristate în jos, apoi cad rând pe rând şi mormântul se face tot mai mare peste tot ce a înflorit, peste tot ce s’a scuturat !... ...Când a intrat Coculeasa în casă lumânarea tot ardea îndelete, iar cea de dedesupt se stinsese de mult şi bulgărul de ceară se răcise !... Cotn. Nanov. Ion Chiru-Nanov ISTORIA UNEI IDILE Nu cred să se găsească în lumea asta om care să aibe pretenţia că Lucreţia să fie singura fiică a ceasornicarului. Şi iarăşi mi cred să se împotrivească cineva că bătrânul Pădure să mai aibe alte două fete, dintre care una să se fi măritat de curând cu d. Asdru-bal Popescu, un tânăr negustor de provincie. Dacă este aşa, pot să adaog că d. Asdrubal face şi literatură, şi pentru o mai bună înţelegere, literatură de aceea care, pentru a fi înţeleasă, e absolut trebuitor ca autorul să fie mort. Cunoaşteţi cred povestea scriitorului fără noroc şi fără talent... împerecherea asta de treburi aşa de deosebite se poate lămuri foarte lesne. Tânărul negustor e vlăstarul unui neam de negustori. Decât, cum în blagoslovita noastră ţară nu-i suflet de român care să n’aibă ambiţia de a avea pe conştiinţă un volum de poezii măcar, —sau în vremea din urmă— o maşină de sburat, Asdrubal arăta, de prin liceu încă, însemnate aptitudini literare. I se refuzase adică din partea revistelor o groază de poezii. Câte a îndurat, bietul, în numele literaturii, din partea profesorilor, a colegilor de şcoală şi a părinţilor, Dumnezeu să i-o răsplătească în bine! Decât, se întâmplă adesea ca de relele de cari suferi să fii tu însu-ţi, în mare parte, vinovat. Aşa, de pildă, tânărul Popcscu se purtă foarte neo-menos cu tovarăşii săi de clasă. Ii privea de la o înălţime îngrozitoare şi-i lovea din când în când, cu câte o sentinţă din Schopenhauer sau din Spinoza, de le făcea sufletul vânătăi. Din pricina acestei ipostase de filozof, se născuse în jurul liceanului un mare număr de legende. Toate aveau mult adevăr în ele; împodobite însă cu rodul închipuirii elevilor mai răsăriţi, ele luau un caracter extrem de buf şi stârneau furtuni de râsete. Se ştia, între altele, că nevrâstnicul cugetător are între obişnuinţele sale şi pe aceia de a se plimba prin cimitir. Vreme îndelungată Popescu rătăcea printre morminte, cu un carnet în mână; se oprea în faţa monumentelor, le privea cu băgare de seamă; apoi pornea mai departe, dând din cap, sau făcând câte-o însemnare. In cele din urmă se oprea înaintea grohniţei în care zac vrăfu’te, claie peste grămadă, osemintele morţilor dezgropaţi «după şeapte ani», şi aci filozoful făcea un lung popas, hamletizând: — Ce e omul ? ! Nimic !» Odată, cu învoirea căpătată dela «rectorul» cimitirului, junele filozof se coborâ chiar în lăuntrul grotei. După treceri de câteva secunde, însă, se auziră din pământ ţipete desnădăjduite şi cu faţa galbenă şi sbâr-cită, cu ochii îngheţaţi şi cu părul vâlvoiu, Asdrubal apăru la lumina zilei şi începu să alerge prin ţintirim, spre poartă, ca o nălucă. Sărmanele cârtiţe! Trebue să se fi ascuns în inima pământului de spaimă. Se mai ştia apoi, că ciudatul tânăr îşi cumpărase o hârcă dela îngrijitorul cimitirului. De altfel, aceasta nu erâ o taină, pentrucă filozoful povestea ori-şi-cui că are acasă, «pe masa lui de lucru» un cap de mort. Ba mulţi, poftiţi de cugetător sau mânaţi de curiozitate, se încredinţase de-abinelea de existenţa craniului. Colegii de clasă, însă, susţineau că, noaptea, filozoful ascunde capul de mort subt pat şi că frica nu-1 lasă să doarmă. însuşi Asdrubal povesti într’o zi un vis pe care i l-a prilejit capul de mort: «Se făcea că mă aflu la cimitir. In timp ce soarele se coborâ, scăldat în flăcări, groparii deshumau scheletul unei femei. Săpau, săpau, săpau şi, deodată se auzi un sgomot sec : un cioclu izbise cu cazmaua craniul scheletului. Mă mirai atunci mult cum pe tivda descărnată, părul lung şi pieptănat cu cărare la mijloc, se ţinea de minune. Mă coborâi în mormânt şi pusei mâna pe păr; abia îl atinsei, însă, şi cozile reci şi cadaverice îmi rămaseră în mână. Un cioclu îmi desluşi că părul leşurilor nu se nimiceşte nici odată, şi pentru că avea încredere în mine, îmi mărturisi că vinde unui frizer această rămăşiţă îndărătnică a morţilor şi că se fabrică din ea crepeuri şi peruci pentru cocoane. Când fu urnit din loc, scheletul se desfăcu din înche-eturi. Groparul rosti o înjurătură şi începu să scoată osemintele cu lopata, amestecate cu ţărână lâncedă. Luai în mână câte-va mădulare şi cioclul îmi spuse că sunt foarte şubrede. In adevăr, încercai să le frâng şi ele se dădeau sub mâna mea ca nişte fluere de stuh. Găseam par’că o plăcere în sfărămatul oscioarelor femeii de odinioară şi, în timp ce-i frângeam rămăşiţele, cugetai: dacă ar fi vie şi frumoasă poate că m’aşi înamora de dânsa şi poate că ea ar nesocoti dragostea mea. A ! rnuere, dacă ai putea tu simţi ce fac eu cu tine în clipa asta ! Suflet al acestei femei, strigai cătând spre cer, te invoc: priveşte cum îţi frâng oasele şi cum nimeni nu-mi spune nimic!... Apoi groparul scoase din mormânt un pantof al decedatei. Se cunoştea că a fost de lac gheata. Funtade mătase albastră era puţin cam ofilită, iar agrafa de bronz era înverzită de cocleală. Luai pantoful şi-l umplui cu oase 250 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ sfărâmate de mine. Voiam să pun gheata în buzunar. Deodată, izbucni un huiet grozav, ca un tropot de cai ce se apropie în goană. In depărtare se lămuri un steag negru şi, spre marea mea spaimă, văzui că părul moartei fâlfâie în vârful sinistrului drapel. Căutai să fug, dar când mă întorsei, cioclii dispăruseră, iar în locul lor văzui un diavol cu coarne care făcea salturi de-şuchiate într’o volbură de flăcări. încercai să fac o mişcare, dar Satana mă apucă de pulpa stângă şi atunci o nouă groază mă cuprinse: Văzui că port într’un picior pantoful moartei. Un ţipăt îmi răguşi în gâtlej; diavolul îşi încurcă mâna în părul meu, îmi făcu vînt şi mă trânti în groapă. Căzui cu faţa la pământ; un os de-al scheletului mi se înfipse în frunte. De durere mă deşteptai. Zăcui în urmă două luni de friguri şi în fiecare zi mă descânta o altă babă.» Cea mai grozavă molimă de râsete se deslănţui atunci când făcu înconjurul liceului vestea că Popescu se îndeletniceşte cu teoria Infinitului şi că a izbutit chiar a statornici «forma» acestui necunoscut fără de seamăn. Un licean povestea că a fost martor la următoarea scenă: Cugetătorul se prezentă într’o zi la bibliotecarul liceului şi-i ceru un tom de filozofie. Profesorul de logică, un domn tânăr şi pleşuv, care se afla pe aproape, auzind că e vorba de o carte din breasla lui, întrebă pe gânditor dacă nu-i poate fi de folos. Popescu zâmbi ironic şi răspunse că nu crede. Ştia el că doctorii în filozofie nu sunt filozofi! După multe stăruinţe, însă, fu înduplecat să destăinuiască pricina frământărilor sale. — Caut principiul Infinitului din filozofia feniciană. Cuvintele căzură ca o sfruntare. Profesorul de logică făcu o mutră de nedumerire şi mărturisi cu o umilinţă făţarnică cum că nu cunoaşte numitul principiu. Asdrubal replică atunci triumfător : — Nu vă spuneam eu?! Când să plece logicianul îi întinse mâna, rostindu-şi numele. Filozoful înclină puţin capul, dar fără a şi-l spune pe al său. — Dumneavoastră ? Gânditorul îşi adună atunci în ochi tot vagul unei -înserări târzii şi, cătând visător pe geam, răspunse: — Privesc, simt, cuget... dar cine sunt—nu ştiu!.., Acestea zise, tânărul se depărtă şi «doctorul» rămase plouat. Şi... Doamne ajută! Cine ar putea să jure cât aurîs băeţii şi cine mai ştie povesti toate ciudăţeniile lui Asdrubal ? Destul că la eşirea din şcoală, el avea un vraf enorm de manuscrise şi un suflet plin de venin. Aceasta e vremea când bătrânul tată al năpăstuitului geniu—un marchitan mărunţel, mirosind a cizme de iuft şi a tabac rusesc—căpătă cinstita dorinţă de a avea unul sau mai mulţi nepoţei. Singurul său fiu şi, prin urmare, singurul în stare de-ai îndestula cerinţa sufletului era descoperitorul Infinitului. Bunul om se gândi cât se gândi şi ’ntr’o dimineaţă îşi chemă feciorul de-o parte şi-i ţinu următoarea cuvântare: — Ia ascultă, infinitu’ tatii! Şezi colea. A venit vre- mea când omu’... de... ştii... vorba ceea... bucuria vieţii... Adică ce mai vorbă lungă ? Să te ’nsori! Bătrânul îşi şterse sudoarea ce i se ivi pe fruntea arămie şi repezi pe nări o priză de tabac. Filozoful se arătă nedumerit şi ceru lămuriri. — Ce-ţi pasă ţie? învăţătură ai destulă... Bani am şi eu o leacă... Te fac, dar, negustor, ca să ai după ce trăi; îţi alegi o copchilă după placul inimii... şi ca-sa-i gata... Socotind bine, feciorul marchitanului n’avea nici de ce să se bucure, nici de ce să se împotrivească. La vorba negustor, însă, se răzvrăti. Cum ? Să se închidă, va să zică, pentru totdeauna între patru pereţi căptuşiţi cu rafturi ? Dar el se simte om cu alte apucături; vrea să mai înveţe, să producă... Şi apoi nu se pricepe deloc la negustorie... Bătrânul, însă se ţinea dârj. — N’ai nevoe să te pricepi. Anii te învaţă ei. Nici eu nu mă pricepeam... nici alţii... Şi dacă-i vorba pe aceea, eu, la o adică: chivernisit, vice-preşedinte la tă-băcari, membru consilier activ la braşoveni: Aud ? Şi-apoi am şi eu dreptul să-ţi pretând ceva... 'Fie nimic nu ţi-am refozat... Şi la urma urmelor, dacă nu vrei, te bat. Te bat şi te însor !» N’aşi putea spune cu mâna pe inimă, că lucrurile s’au îndeplinit cu uşurinţă. Ceea ce i limpede, însă, e că s’au îndeplinit. Asdrubal se făcu negustor, se însură—hotărît, însă în adâncul sufletului să nu-şi înăbuşe cu nici un preţ aptitudinile literare. — Mă fac ei negustor... Bine! Dar ce zace aici (junele arată anume capul) habar n’au. Or vedea ei odată şi-odată!» Până atunci, în timpul logodnii, el desluşi miresii sale şi părinţilor ei că el nu e aşa, ştii, om simplu, un negustoraş oarc-care. El cugetă, scrie, în sfârşit, e autor şi pe cale de a deveni renumit. Toate acestea le spunea întemeindu-se, de bună seamă, pe «studiul» la care lucra în vremea din urmă, studiu de care când vorbea, întrebuinţa de nenumărate ori cuvântul «imens» şi de care era încredinţat că trebue să-i aducă «consacrarea». ■ Iată, dar, cum s’a întâmplat că ginerele d-lui Pădure se alese a fi negustor şi literat. Dar ce are a face! Tânărul literat era, mai întâi de toate, negustor. Şi asta se potrivea de minune cu dorinţele «familiei» cu care se înrudea. Că eră şi autor} «Familia» privea spre «autor» ca spre un zeu. El era mândria tuturor. Prin el câştigau însemnătate toţi ceilalţi membri ai familiei. Unul devenea socrul autorului : altul cumnatul autorului, alta soacra autorului; cuscra autorului. Dar unde mai puneţi pe soţia autorului ? Cine poate să se măsoare cu dânsa ? In clipa în care surora ei mai mare deveni soţia autorului, Lucreţia nu mai eră nici dânsa o copilă, care trăeşte ca o floare. Mlădiţa de odinioară era acum trandafir îmbobocit şi rodul lui numai bun de pus la cheutoare. Fiica lui Pădure şi Fulger trăgea acuma cu urechea la cele ce se vorbeau prin casă şi asculta cum se mi- NOUA REVISrĂ ROMÂNĂ 251 nunează musafirii de norocul care a dat peste Mărie. Mai cu seamă, o scormoniau vorbele bunicuţii Sma-randa, o bătrânică scundă, cu faţa sbârcită ca o smochină veche şi cu nişte ochi mititei ce se ascundeau sub sprâncene ca ferestruicile unui bordeiu sub stra* şină. Bunicuţa Smaranda găsea vorbele cari merg la inimă, avea, însă, totdeauna pretenţia, şi o arăta la ori ce prilej, că, dacă a trecut di şeptiseci, n’a dat de loc în mintea copiilor. — Auzi d-ta! Acu, sântără negustori şi negustori.. Unu are geamuri de Veneţia la prăvălie, al tu iar are o dugheană cât un pumn de copchil. Bărbatul Măriei însă, lasă că-i comersant de prima’ntâi, da mai e, şi cărturar, Scriitor... Aşa noroc mai rar! Mărie, ascultând asemenea tămâieri, roşea cu modestie şi zâmbea fericită. Rudeniile deasemenea. Afară de bătrânul Pădure, care nu prea înţelegea bine lucrurile. Bucuria lui era mai înfrânată. întrucât priveşte însă, pe norocosul comersant—cărturar, el şedea înfipt pe un scaun, nu căuta să scadă cu nimic însuşirile ce i se puneau în seamă, ci rostea numai, din când în când, solemn şi muzical: — Da, da! Da, da! Şi pe când melodia aceste scurte aprobări îşi clătina scurt capul, şi un moţ de păr din creştet îi juca la dreapta şi la stânga, întocmai ca şi creasta unui cocoş, când sultanul pasărilor se plimbă măreţ pe muchea unui gard. Şi dacă, în cele din urmă, Lucreţia isprăvise şi dânsa prin a crede că e, în adevăr, o fericire să ai de soţ un autor», cum nu era să se bucure atunci când un piciu de autor i se înfăţişa şi ei ? Al doilea «poet» în familie! O adevărată raritate şi o mândrie fără seamăn. Adică de ce n’ar fi şi ea soţie de autor? Soţie? Fireşte, ea nu mai e doar copilă. Câte-odată pleca de-a-casă toată lumea. Una din fete rămânea, de obiceiu, de caraulă. Când se întâmpla să vină rândul Lucreţiei, ea încuia bine toate uşile; apoi, se urca în «salon' şi aci, d’inaintea oglinzii mari, cu rame aurite, îşi punea vre-o rochie «lungă » de a Măriei şi se plimba ţanţoşă prin odaie, cu capul la o parte, cu buzele supţiete, făcându-şi vânt cu evantaliul, cam rupt, plini de zorzoane şi panglici, din tinereţea doamnei Pădure. O prindea de minune: o jupăniţă scundă şi rotundă. Acum va înţelege ori-cinc bucuria copilei, din clipa în care ceti «Cântecul» închinat ei, din «Viitorul de Aur», Numai Plopeanu n’are să înţeleagă. De unde ? El nu cunoştea o picătură măcar din sufletul Lucreţiei, nici din împrejurările în cari trăia, pentru că între dânsul şi fiica lui Pădure şi Fulger se afla totdeauna ca la vre-un stânjen de sfială. Nu vorbise amândoi niciodată. De câtc-ori făcuse vre-o încercare să se apropie, părea că până ' şi aerul lui Dumnezeu se îngroaşă, că se preface într’un zăgaz care i se pune stavilă în cale. Am auzit un poet spunând că oamenii îşi ucid dragostea «unii cu spada, alţii cu un surâs, iar alţii cu o vorbă». Dacă este aşa, mulţi şi-o ucid şi cu sfiala. Ce e dreptul, Plopeanu nu suferea deocamdată mult din pricină că nu vorbea cu iubita sa. Ba îi părea chiar bine. Une-ori îşi înfăţişa clipa de noroc în care se vor întâlni. «Ce i-aşi putea spune atunci?» se gândea junele trubadur. Căuta, căuta, căuta—dar nu găsea nimic. Aşa, de pildă: te iubesc, te ador! ar fi mers; dar apoi? Iţi trebuesc cuvintele grele ca s’o dovedeşti. Dacă ar putea să se înfăţişeze cu o coală de hârtie scrisă de dânsul—da; i-ar vorbi mult şi bine. Dar aşa? Mai bine să nu vorbească. Ii ajungea că o vede zilnic şi c’o îmbrăţişează cu privirea. B. Nemţeanu. CRITICA SOCIALA BISERICA ŞI ROMÂNISMUL DUPĂ SCRIERILE MAI RECENTE S’ar părea că nu este timp mai pierdut de geaba, ca acela care se'pierde în discuţia de a şti: cum ar fi fost să fie mai bine, în locul celor ce într’adevăr au fost istoriceşte! Realitatea este cum istoria ne-o arată; şi cum ar fi fost mai bine să fie este greu să ştim noi, fiind-că nouă ne este imposibil să cumpănim toate consecinţele cari ar fi decurs din acest «cum ar fi fost mai bine»! Nouă ni se va părea poate că ar fi fost mai bine să fie altfel, de cum a fost în realitate, fiind-că la acest «cum ar fi fost mai bine» punem şi consecinţele cum le dorim noi, nu cum ar fi putut fi ele în realitate! Totuşi, aşa de. pierdut nu este timpul acestor discu-ţiuni, pentru următoarea consideraţiune: faptele istorice se pot repeta, şi atunci, cine ştie! dacă imaginarul «cum ar fi fost mai bine» nu poate intra în realitate! Această consideraţie se aplică mai cu seamă în cazul de faţă. Nu odată scriitorii noştrii s’au întrebat, dacă n’ar fi fost mai bine să fi fost catolici, sau uniţi cu Roma; de cât să fim ortodoxii Şi răspunsul dat nu este indiferent; căci să poate prea bine zice: dacă ar fi fost mai bine să fie altfel de cum a fost, poate să vină ocazia să se schimbe condiţiunile istorice, şi atunci putem alege după pofta inimei! D-l C. Cernăianu, licenţiat în teologie, este cel mai recent scriitor care se ocupă cu această discuţiune. In broşura pe care a publicat’o (Biserica şi Românismul, Librăria Socecl zilele acestea, dânsul se rosteşte contra ortodoxismului şi îşi arată preferinţele pentru Biserica unita cu Roma. Argumentele sale privesc exclusiv ridicarea culturii naţionale, pe care o găseşte totdeauna oprită în loc de către ortodoxismul Bisericei. începând cu secolul al X-lea, ortodoxismul Bisericei noastre serveşte intereselor bulgăreşti şi sârbeşti; apoi tot acest ortodoxism serveşte după aceea, câte-va secole în şir, interesele grecismului, şi niciodată interesele româneşti. Iată câte-va din afirmaţiunile d-lui Cernăianu. In ce priveşte perioada slavonismului: «biserica română dă prilej «de dezvoltare unei limbi străine, rămânând limba românească de tot proastă, rămânând ca într’o noapte «oarbă şi de urgisire când nimeni nu a întrebuinţat’o «pentru a prinde gândurile şi ideile, în formă româ-«nească» (pag. 50). 252 NOUA REVISTĂ ROMANĂ Apoi întemeiat pe câte-va citate luate din scrierile d-lui N. Iorga, autorul nostru urmează: «biserica ro-«mână, departe de a ne susţine naţionaliceşte, ne su-HcaBiîaiiiaiBKaiicîiBnaiiigianallcaBnaiiai5iBi5liiaiBna1ngiaB3iliiîiBnallcîiBnalliniBinillBlăia «o Deschiderea Băilor Movila Techir- Ghiol — Băi calde de nămol, reci de lac şi Băi de Mare — Numitul cernerilor fiind relativ mic, iar cererile crescânde, se menţine dispoziţiunea închiriere! camerilor pe serii de câte o lună. Prima serie 20 Mai, 20 Iunie; a doua 22 Iunie, 22 Iulie; a treia 24 Iulie, 24 August. închiderea stagiunel 1 Septembrie. închirierile se fac nominal, fâră drept de cedare. Masa in Hotelul mare, table d’hdte 6 lei de persoani zilnic, co-prinzând fi cafeaua cu lapte. Copiii pini la 10 ani, lei 3. Restaurantul mic table d’hdte 5 lei fi 2,60 Se serveşte şi ă la carte. Abonamentele ia Restaurant nu sunt obligatorii. Cantina cu preţuri foarte aodcnta. Vizitarea medicali pentru luarea băilor este obligatorie. Pofti, Telegraf, Farmacie, Infirmerie, Tramcar dela 1 Iunie. Se observi respectarea strictă a regulamentului Staţiune). Angajamentele pentru camere se fac chiar de acum la biuroul vin-cirei loturilor, In strada Modestiei No. 3, Bucureşti, pini la 16 Mal |1 dela aceasti dată la Staţiunea băilor, prin Constanţa. Pentru orice informaţiuni a se adresă Ia biurou. Administraţia Liceu complet: Şcoală primară, Şcoală Comercială superioară de patru ani; complementară de doi ani şi Cursuri comerciale de seară, pentru funcţionari, toate dând dreptul Ia serviciu de un an in armată. Toate acestea după programa statului. Internat pentru şcolile Statului. Ş.oală specială de contabili cu un singur an pentru pregătirea contabililor şi administratorilor de bănci, moşii, cooperative, stabilimente industriale, etc., întocmită sub auspiciile Casei centrale a Băncilor populare şi cooperativelor săteşti. Studiile se fac sub conducerea d-lor inspectori de studii: D I Mlh. Dra-gomirescu, profesor de estetică la Universitate, pentru cursurile liceale şi D-l Ulpiu Hodoş, profesor de contabilitate, pentru cursurile comerciale. Preparaţiuni de examene pentru şcolile statului. înscrierile se fac de pe acum. DC =~OC DC Boalele intestinului Diareea (la coph ■ şi adulţi), Dizenteria Colicele, Furunculoza, Eczema şi toate boalele ce provin din ln£ec|îunile intestinale SE TRATEAZĂ ADMIRABIL PRIN LAOTOFERMENT (Bulion paralactic) Aprobat de Cons. Sanit. Super. Zilnic preparat proaspăt numai la LABORATORUL Dr. ROB1N I 5, Str. I. C. Brătianu 5. — Telefon. Un flacon 2 lei. In provincie contramandat 2,50 Cereţ i prospecte g-rutuite © ^-c~e=-- lt~^=-=TM7 Cea mai ingenioasă maşină de scris este Singura care scrie fără panglici MODEL 10: cu claviatura dublă. MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată. Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori. 'MiM'JiaaiinCiBUBBingpjj BmiCTBmiMiBMrougMUMiiiiituiimBra BUCUREŞTI Calea Victoriei No. 54 TELEFON m ------------- SANATORIUL I ,,/VGRIGOLA 19 | Dr. GEROTA | I 1 CONSTRUIT SI MONTAT | | Special pentru tratamentul boalelor chirurgicale I 1 OPERAŢIUNI Şl FACERI I Bulevardul Ferdinand 48, Bucureşti TELEFON 1/44 Societate Anonimă de Asigurări Generale in Bucureşti SEDIUL: STRADA SĂRINDAR, No. 2. Capital Statutar Lei 4.000.000 Prima emisiune bel 2.500.000. Vărsaţi bel 2 000000 asigurări in ramurelei § Incendia, Viată, Grindină, Transport şi Accidente Reprezentant! în Bucureşti: STRADA DOAMNEI, No-1. ALBEHT HAl'lH, Jluoure*!! Str. Numa-Pomplliii 7.