NOUA REVISTA
R OMÂNÂ
ABONAMENTUL: (48 numere)
Ia România un an...............io lei
,, şease luni.............6 1f
In toate ţările uniunei poştale un an 12 , i» 1	>•	,, şeaseluni7
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI
APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ
DIRECTOR:
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinand, 55. — Bucureşti
C. RADULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
ARTA u N NUMĂR:
25 Bani
Seeăseştecu numărul la principalele librării şi la depozitarii dc ziare din ţară
Preţul anunţurilor pe ultima pagină^ Mt pagină : 10 lei.	*'
No. 15.
DUMINICĂ 16 AUGUST 1909
Voi. 6.
SUMARUL
NOUTĂŢI:
Organizarea Universităţilor pe viitor.— Mişcarea in contra ortodoxismului Bisericei noastre.— Revista revistelor.
CESTIUNI ACTUALE:
C. Rădulescu-Motru. Profetismul în cultura noastră naţională.—I.
LITERATURĂ:
Guy de Maupassânt. Moş Ton.
Viluers de l’Isle-Adam. Iscusinţa Aspasiei. Artur Gorovei. Cât produce un discurs.
A. Magder. Sanatorium.
ŞTIINŢE SOCIALE:
G. Aslan. Idealul modern.
CRONICA ŞCOLARĂ:
Ioan Nicolescu. In chestia or ariilor la gimnazii.
NOTE ŞI DISCUŢIUNI:
M.	Rusu. Cum să se facă traducerile.
NOUTĂŢI
Organizarea Universităţilor pe viitor.
Cu ocaziunea jubileului de 500 ani a Universităţii din Leipzig, care s’a serbat in luna trecută, s’a făcut vorbă şi despre organizarea viitoare a Universităţilor.
Celebrul filosof Wilhelm Wundt, care a ţinut discursul de sărbătoare, s’a rostit în chipul următor: cin cotro ne întoarcem privirea, vedem că trebuinţe noui depăşesc, prin puterea lor, scopul către care s’au îndreptat până acum Universităţile. Acestea au fost întâi In serviciul intereselor Bisericei şi apoi în ale Statului pentru a creiâ pe funcţionarii de toate categoriile. Acum se ridică o altă putere care vrea şi ea să indice scopul viitor al Universităţilor, şi această putere este Societatea. Trebuinţele Societăţii sunt însă foarte multiple şi de aceea organizaţiunea Universităţii de acum nu mai este suficientă. Trebue mai multă specializare şi mai intimă atingere cu interesele practice pe viitor.» —Iar Karl Lamprecbt, cunos-
cutul istoric, cu aceeaşi ocazie, scrie într’un articol: «aceca-ce face renumele Universităţii din Leipzig, sunt tocmai numeroasele institute practice în care studentul învaţă să fie cercetător şi inovator în ale ştiinţei, nu numai ascultător la cele ce se spun dela înălţimea catedrei!»—Toate aceste adevăruri s’au spus şi la noi, fiind-că se spun de multă vreme în Apus: atât că la noi, vorba Românului, ele intră pe o ureche şi iese pe alta.
*
* *
Mişcarea în contra ortodoxismului Bisericei noastre.
Mişcarea în contra ortodoxismului Bisericei noastre şi in favoarea unei uniri cu Roma, până acum restrânsă la scriitorii din Transilvania, începe din ce în ce mai mult să se resimtă şi la noi în ţară. Ultima ei manifestare este broşura d-lui G. Cernăianu, licenţiat în teologie: Biserica şi Românismul. (Studiu istoric. Librăria Socec. Bucureşti 1909.)
D. Cernăianu găseşte că Biserica ortodoxă nu a avut nici un rol binefăcător in formarea culturei noastre naţionale; ci ea a fost totdeauna un instrument, care a servit când intereselor bulgăreşti, când intereselor greceşti, când intereselor turceşti, când intereselor ungureşti, numai intereselor româneşti nu. Singură Biserica din Ardeal, care stă în unire cu Roma, a adus foloase reale Românismului.
Broşura în cestiune se bazează pe sciierile d-lor N. Iorga, N. Dobrescu, I. Bianu, şi cu deosebire a părintelui A. Bunea, noul ales în Academia Română.
Sfătuim pe cititorii noştri să ia cunoştinţă de această broşură, fiindcă în ea sunt expuse pe faţă atâtea gânduri pe cari mulţi le. păstrează. în. taină*
* *
Revista Revistelor
Vieaţa Nouă, 15 Iulie. In articolul Urmaşi ai celor din Pithecusa, d. Ovid Densuşianu arată contradicţiunile în care s’a pus direcţia Convorbirilor literare in chestia poporanismului. — 1 August. M. Stăncescu: asupra neologismelor. «In epoca de astăzi se întâmplă lucrul bizar care nu cred că se întâmplă aiurea. Sunt scriitori, cari neavând cultivate nici mintea, nici sufletul, necuDOScând în destul limba şi literatura română, se opun concepţiunilor şi formelor noui, pe când unii din ei caută să imiteze sintaxa şi lexicul treptei sociale celei mai de jos, iar alţii — mai îngâmfaţi — caută să imiteze sintaxa scriitorilor vechi, fără să ţină seamă nici unii, nici alţii, de timp, de împrejurări şi de cauze. Din aceşti scriitori se ivesc critici — «scămoşi la minte şi slrâmptoşi la cuvinte», cum zicea Gantemlr — care duc o luptă crâncenă formelor noui, deci şi concepţiunilor noui, tocmai fiindcă ei nu simt, nu pricep noua evoluţiune în proză şi In vers.
*226
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
E o pierdere de timp să se discute cu asemenea scriitori, de oarece apărând idealul tău, întrebuinţezi, ca şi în opera ta, cuvinte şi nuanţe de cuvinte, fraze pe cari ei nu le simt, nu le înţeleg.
Artiştii adevăraţi trebue să lase la o parte pe falşii paznici ai tradiţiei şi pe făţarnicii îndrăgostiţi ai ţăranului, şi să caute să tindă mereu în sus, luându-şi avânt de pe temelia veche pentru ca să se înalţe acolo unde timpul îi chiamă să realizeze idealuri noui de gândire şi de forme potrivite ei».
Vieaţa Românească. Iunie. Spiridon Popescu continuă cu rătăcirea din Sloborăni. Ga şi în paginile, cari au precedat pe cele de faţă, d. Popescu ne descrie viaţa şi mentalitatea unor degeneraţi şi alcoolici, pe cari d-sa ni-i dă drept ţăranii din Stoborăni. — G. Hoisescu dă un studiu critic asupra industriei petrolului. — Radu Rosetti, sub titlu de Regretabil,— titlu împrumutat dela un articol scris de d. T. Maiorescu odinioară, — se plânge de nedreptatea comisă în contra sa tocmai de d. Maiorescu.—G. Ibrăileanu urmează cu articolul prin care demască reaua credinţă a d-lui N. lorga critic şi jwlemisl. Articolul este desigur prea lung pentru dovada ce-şi propune să aducă. — H. Sanielovici dă o critică literară şi filosofică asupra lui Sărmanul Dionis de M. Eminescu. Gonclusia:
«Ceia ce deosebeşte pe Eminescu de toţi scriitorii insem. naţi pe care i-a avut ţara până acum, este faptul că el a fost tot pe atâta gânditor cât şi poet. Intelectua' născut, inzestrat cu o cultură vastă, el a judecat dela o mare înălţime viaţa omenească, a ştiut să aleagă părţile eterne de cele trecătoare, şi mai ales pe acelea le-a cristalizat in operile sale. Din acest punct de vedere poate fi asemănat clasicului Goetlie. Opera lui Eminescu rămâne nemuritoare, ca şi dragostea pe care in versuri geniale a exprimat-o, ca şi orizonturile filozofice asupra vieţii şi societăţii omeneşti, pe cari ni le deschide în poeziile şi povestirile sale.»—Spiridon Antonescu o bună cronică artistică despre arta populară în decoraţia bisericească. — Cronica externă de I. G. Duca.—Scrisori din Bucovina şi Ardeal.— Obişnuitele graţiozităţi în miscellanea. Recenzii.
Convorbiri critice. 25 Iunie. E. Lovinescu : impresionismul în critică. «A merge dea-dreptul la aceste centre subsumă-toare, de unde pleacă lumina spre periferii, a le studia, dân-du-le adevăratul lor înţeles, a ocoli tot ce nu e semnificativ, a face, într’un cuvânt, acest procedeu de simplificare atât de firesc şi necesar, este tocmai menirea criticei impresioniste. Nepăsătoare la micile abateri ce, văzute de aproape, deformează fizionomia morală a unui scriitor, ea se mulţumeşte numai cu trăsăturile generale, cele mai energice şi mai caracteristice. Ea presupune o reculegere şi o privire mai cuprinzătoare; nemulţumindu-se cu desăvârşita cunoaştere a unor părţi, ea cearcă să ne prindă totul chiar cu necunoaşterea părţilor. In locul analizei subtile şi minuţioase a unor amănunte, ce întunecă mai ades portretul zugrăvit, critica impresionistă ne dă un desen limpede, redus la linii caracteristice şi pline de relief. Ea ne dă oarecum masca definitivă a înfăţişării morale a unui scriitor». — N. Em. Teohari face o recensie critică asupra scrierei Puterea sufletească de C. Ră-dulescu-Molru. Conclusia:
«Prin direcţia ce o dă mişcării filozofice in fruntea căreia se găseşte, d. Rădulescu-Motru va rămâne un educator al energiei noastre. El este un filosof al acţiunii, dar nu al acţiunii pentru acţiune, ca acei romancieri exuberanţi cari admiră o siluire ori o crimă, ca un gest frumos, căutând să reconcilieze pornirile oarbe ale pasiunii cu exigenţa principiilor de estetică. D-sa vrea o acţiune ordonată, vrea o voinţă dis-cip'inată, care să stea pururpa sfreajă deacurmez:şiil paeiuniW,
Geeace unii înţeleg prin energie, este tocmai lipsa de energie. Ei confundă forţa cu violenţa. A te lăsa dus cu aprindere de so icitările plăcerii, sau ale mâniei, sau ale răsbunării, nu este un semn de energie, ci mai mult de slăbiciune. Rezistenţa şi prelungirea rezistenţii împotriva unor astfel de solicitări, mai de grabă constituie adevăratul sâmbure al energiei, de unde numai ar putea să izvorască o acţiune ordonată, calculată, creatoare. Rolul pe care îl au în această privinţă imaginile kinestetice, adică imaginile de mişcare, asupra cărora d. Ră-dulescu-Motru ne dă multe desluşiri, sunt de o extremă însemnătate.»
Poezii şi nuvele de I. Dragoslov, B. N. Nemţeanu, E. Tolan I. Minulescu, Al. Stamatiad, Floarea Stoenescu. — Revista critică de M. Dragomireecu.- La note şi informaţiuni ni se anunţă încetarea publicaţiunei Biblioteca românească enciclopedică Socec. Această informaţiune va mâhni pe toţi iubitorii de literatură. Tot la această rubrică şi următoarea notiţă privitoare la plagiatul d-lui N. Em. Teohari; «Viaţa românească» face mare caz de un prelins plagiat al d-lui X. Em. Teohari, pe care l-ar fi descoperit in articolul «Comicul lui Garagiale» publicat în această revistă. Pentru ca să dea sare — sare cam vânătă— notiţei critice, croieşte şi un mic roman cu această ocazie. Cine ştie insă că «Convorbirile critice» sunt o revistă pur-literară, care din principiu, suprimă citaţiile din josul articolelor, care le-ar da o aparenţă pedantică, şi cine-şi dă seama că interesul articolului d-lui Teohari nu este in teoriile ce face şi pe care niciodată nu le dă ca ale sale, ci în aplicarea lor la literatura noastră,-- va zâmbi de mijloacele «Vieţei româneşti» de a compromite pe scriitorul care a disecat şi caracterizat atât de admirabil, atât de adevărat şi totuşi atât de puţin măgulitor, într’un articol din «Noua Revistă Română,» pe d-na Izabela Sadoveanu, mare criticastră a revistei ieşene. Ori d. Teohari va fi plagiat şi acest articol ? Domnilor ieşeni mai că le-ar veni să afirme şi aceasta. Ce păcat însă, că nici cu aceasta nu pot curăţi— cum nu şi-a putut spăla Lady Macbeth petele de pe mână— arsura judecăţii pe care acel articol a pus-o pentrn totdeauna pe activitatea literară a acestui stâlp sau stâlpariţe—a «Vieţii româneşti... din laşi».
Sămănătorul, 19 Iulie—9 August. In No. dela 19 Iulie se Inaugurează o rubrică nouă semnată Nastratin et Comp. Firma' Nica-nor el Comp. dela Iaşi ameninţă a fi concurată ! Din rubrica Nas-tratin ei Comp, relevăm o afirmaţie la adresa «Nouei Reviste Române». Se zice aci, că «Noua Rev. R.» n’a putut încă să-şi aproprie până acum pe nici unul din scriitori noştri. Cum «Noua Rev. R.» este acum la al Vl-lea volum, evident că afirmaţia nu __ poate fi exactă. Pentru a fi exactă, nu i se cere de cât câte-va cuvinte de complectare, şi anume să se zică... pe niciunul din scriitori noşlrii, dela Sămănătorul». Atunci suntem mulţumiţi cu toţii Sperăm că Nastratin et Comp. va aduce rectificarea cuvenită şi nu va face pe «Nastratinul» din poveşti. Revista d-lui Aurel C. Popovici publică literatura semnată de d-nii P. Flueraru, T. Popovici, N. Russu, Miliail Burileanu, C. Staur, A. Doinaru, Toronţoi, 1. Leordeanu, Ţopărceanu şi a'ţii. «Prinţul de Poppesco» de A. Doinaru nu este rău scris.
Revista Idealistă. Septembre-Octombre 1908 (?). începutul unui studiu asupra criticei literare de N. Zaharia. «Reporterului literar nu-i cerem decât să ne ţie în curent cu ceeace apare mai însemnat; misia unui critic literar insă este cu mult mai mare şi mai înaltă. El trebue să îmbrăţişeze întreaga activitate a unui literat şi să ne arate care dintre operele lui prezintă cel mai mare interes. Şi pentru noi, acesta este un mare serviciu, căci ne scuteşte de o muncă nemăsurat de mare».
V ERAX.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
227
CEŞTI UNI ACTUALE
PROFETISMUL IN CULTURA NOASTRĂ
NAŢIONALĂ — I. ■
__ ♦
Cu ocaziunea unei conferinţe, pe care am avut deosebita plăcere să o ţin înaintea studenţilor români dela Universitatea din Budapesta, la începutul lunei Ianua-arie, anul acesta,— conferinţă în care rezumam cercetările mele ştiinţifice în materie de psihologie iudividuală şi socială, şi asupra căror cercetări nu mai revin, de oarece ele sunt publicate în volum (partea IV şi V din Puterea sufletească)— am atins şi cestiunea culturei naţionale, fără să fi avut atunci, precum nu am nici acum, altă intenţiune de cât aceea de a lărgi sfera cercetărilor ştiinţifice prin aplicarea concluziunilor lor asupra unui domeniu de mare importanţă practică. Asupra acestei culturi naţionale voiu să revin astăzi, ceva mai pe larg ca atunci, însă tot ca şi de prima dată cu gândul hotărît de a nu afirma decât aceea ce stă în puterea mea să susţin prin argumentare ştiinţifică. Ştiu prea bine că acest gând este de natură să ridice multe obiecţiuni. Unii vor contesta temeinicia lui zicând, că în materie de cultură naţională, unde idealul şi aspira-ţiunile vagi predomină, argumentarea ştiinţifică găseşte un teren prea nesigur pentru a fi aplicată; alţii vor bănui sinceritatea lui pe motivul că oricât de obiectivă ar fi ca, ştiinţa, omul de ştiinţă rămâne cu toate acestea subiectiv, şi din această cauză este greu ca adevărul, cel fără bănuială, să iasă vreodată la lumină. Şi se mai poate zice că, în definitiv, în materie de cultură naţională, nu există judecată obiectivă, fiind-că aci imperativul moral primează or şi ce adevăr teoretic. Toate aceste obiecţiuni le cunosc, şi mai cunosc încă şi lipsurile proprii ale ştiinţei sociale, când este vorba de a da soluţiuni în cestiuni aşa de complexe cum este aceea a culturei naţionale, dar cu toate acestea ele nu mă opresc de a urma planului propus. Nu mă opresc, fiind-că am convingerea că toate aceste obiecţiuni se reduc, dacă nu chiar să nimicesc cu desăvârşire, din momentul ce se precisează, dela început, aceea ce se poate şi aceea ce rnţ se poate susţine prin argumentare ştiinţifică : până unde poate, şi până unde nu poate merge pretenţia omului de ştiinţă în rezolvarea cestiunilor de natura aceleia ce voim să tratăm. Căci evident, o di-stincţiune este de făcut: partea de ideal cuprinsă în cestiunea naţională nu se poate discuta prin argumentare strict ştiinţifică, ori cât de înaintată ar fi ştiinţa, şi tot aşa se poate zice şi despre multe alte elemente cari rezultă din condiţiunile speciale ale fiinţei unui popor; dar idealul şi condiţiunile speciale constituesc ele oare întreaga cestiune naţională ? Mi se pare mai îndată, că un popor are o cestiune naţională, nu din cauză că el îşi cunoaşte idealul şi firea sa specială naţională, ci din cauză că el trăeşte ca popor alături de alte popoare, cu cari vine în conflict, şi că din conştiinţa acestui conflict rezultă o cestiune naţională pentru el...
Prin urmare, în cestiunea noastră sunt două feluri de
elemente cari formează obiectul discuţiunii: sunt i) elemente refractare argumentării obiective, anume acelea cari se leagă de ideal şi de condiţiunile speciale ale firei poporului, şi sunt 2) elemente accesibile acestei argumentări, anume acelea cari rezultă din conştiinţa raportului dintre popoare. Firea unui popor este greu de cunoscut, şi adesea ea rămâne nepătrunsă, fiind-că eâ se leagă de tradiţiuni vechi şi fără început, pe când raportul dintre popoare este tot ce poate fi mai cunoscut şi mai sigur. Acesta din urmă poate forma obiectul unei discuţiuni obiective. Potrivit acestei distincţiuni, vom mărgini cercetările noastre numai la elementele din a doua categorie, şi vom primi pe acele din prima categorie numai ca nişte date ale problemei. In consecinţă, nu vom avea să justificăm sau să combatem un ideal naţional în sine,— aceasta este aşa cum îl cere firea poporului care Ta produs, — dar vom avea să discutăm mijloacele şi planurile prin cari un popor îşi încearcă realizarea idealului său naţional, fiind-că aceste mijloace şi planuri pun în cauză activitatea poporului în raport cu alte popoare, raport cunoscut şi precis.
Această distincţiune, de altmintreli, nu este inventată de noi acum pentru trebuinţa cauzei. Ea este de mult primită în ştiinţa socială. Pentru a nu obosi pe cititor cu multe documentări ne mărginim a reaminti aci scrierile lui Rudolf Stammler, cari introduc această distincţiune în ştiinţa dreptului. *) Şi înainte de R. Stammler, aceiaşi distincţiune o face şi fundatorul filosofiei positiviste franceze, Auguste Comte. Acesta din urmă, consideră ca obiect de cercetare ştiinţifică numai aceea ce se poate reduce la raporturi sau funcţiuni măsurabile şi lasă pe seama metafizicei restul ce nu se poate reduce la asemenea raporturi şi funcţiuni. Tot astfel şi noi. Ne abţinem dela ori şi ce afirmare care are caracterul de metafizică, şi ne mărginim numai la acea ce poate fi susţinut pe baza conştiinţelor positive. Cu aceste restricţiuni avem convingerea că evităm toate obiecţiunile pe cari văzurăm că unii le pot ridica în contra planului nostru de cercetare.
Şi acum să venim mai întâi la chestiunea culturei naţionale pentru a trece, în urmă, la chestiunea pro-fetismului.
I
In primul loc, trebue să lămurim înţelesul pe care urmează să-l păstreze în discuţiunea noastră termenul de cultură naţională. In ce consistă, sau mai bine zis, la ce scop răspunde existenţa culturei naţionale ?
Cultura, în genere vorbind, o ştim prea bine în ce consistă, fiind-că ea formează obiectul a mai multor ştiinţe şi în special a ştiinţei educaţiunii. Omul, care prin deprinderile lui sufleteşti, se ridică deasupra vieţii animale, şi este prin aceasta mai adaptabil vieţii sociale conştiente, este un om cult ; cultura, în genere, este tocmai rezultanta tuturor deprinderilor superioare sufleteşti, care cimentează viaţa socială; sau, cu un cuvânt mai pedant, cultura este energia potenţială din care se realizează în fiecare moment, în practica vieţii sociale,
1)	R. Stammler, Wesen des Rechtes und der Rechtswissenschqft (In Hinneberg’s Kultur der Gegenwart).	„
228
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
produsele sufleteşti cărora societatea le atribuie o valoare de util, frumos sau adevăr. Ştiinţa, arta, tehnica muncii, moralitatea socială, cu toate legile ei scrise şi nescrise, cultul religios, toate sunt astfel produsele cul-turei; ele nu sunt cui tura ^însăşi: cultura însăşi stă în tensiunea sau atitudinea sufletească, din care toate produsele enumărate -«'decurg ca dintr'un isvor. Ştiinţa educaţiunii riu-şi ajunge scopul decât atunci când ea reuşeşte să producă în sufletul omului această tensiune sau atitudine internă, fără de care toate cunoştinţele cu cari s’ar înzestra mintea unui om nu ar fi decât o povară. Cultura, prin urmare, nu consistă în elabora-ţiunile înfăptuite, ci în puterea însăşi de elaboraţiune, pe care a dobândit’o sufletul omenesc în continua sa străduinţă spre înălţare. Când înălţarea se micşorează sau se întrerupe cu totul, atunci, negreşit, în lipsa unei puteri vii de elaboraţiune, cultura rămâne să consiste în suma produselor elaborate, cum este în cazul culturilor antice, adică a culturilor moarte. Dar câtă vreme o societate trăeşte, cultura ei stă în puterea de producere şi nu în lucrurile produse. Lucrurile produse sunt mărturia, sau cel mult sprijinul puterei de a produce; ele pot dispare însă fără ca puterea de producţiune să se resimţă prea mult.1)
Cultura naţională nu este de altă natură de cum este cultura în genere, dar ea este totuşi ceva mai complexă, fiindcă răspunde la un scop mai special. Cultura în genere, pregăteşte pe om pentru o viaţă mai perfectă, în genere, pe când cultura naţională este instrumentul prin care se pregăteşte o viaţă socială naţională. Cum popoarele trăesc grupate după naţiuni, sau, aceea ce este tot-una, cum popoarele tind să trăiască în grupările lor naţionale, cultura naţională este de o importanţă practică mai mare decât cultura în genere. Naţionalitatea produce în tensiunea sau atitudinea sufletească, pe care le-am numit noi cultură, o diferenţiare, care corespunde la necesitatea pe care o simte un popor de a-şi conserva viaţa sa aparte, în concurenţă, şi adeseori în conflict cu alte naţionalităţi. Dacă această necesitate ar scădea, sau ar dispare, atunci negreşit şi diferenţiarea culturei naţionale de cultura în genere s’ar toci şi ar dispare; dar de o cam dată nu suntem ajunşi aci, din potrivă: cu cât în teorie se invoacă mai des idealul unei umanităţi totale, cu atât în practică diferitele componente ale acestei umanităţi, cari sunt naţionalităţile, îşi afirmă mai cu vigoare idealul lor particular. Poate că în cele din urmă un nou ideal mai înalt va reuşi să coordoneze idealul naţional cu idealul umanitar... Dar până la ivirea unui asemenea ideal, noi să ne oprim pentru moment la aceea ce ne oferă realitatea pe care o avem înaintea ochilor. Naţionalităţile trăesc şi vor să mai trăiască şi de aci înainte; iar conservarea şi întărirea vieţii lor proprii, faţă de celelalte naţionalităţi, ele o caută în aceea ce numirăm cultura naţională. Şi în această privinţă, ele au dreptate; cultura naţională este cel mai bun instrument pentru conservarea şi întărirea fiinţei lor proprii.
Tensiunea sau atitudinea sufletească, de care vorbirăm mai sus, consistă, în adevăr, în suma tendinţelor sau a
1) Comp. Puterea Sufletească, partea V. pag. 347 şi urm.
încordărilor pe care naţionalitatea le are în sângele său, fie că ele sunt înăscute ei, sau fie că ele sunt câştigate prin experienţa trecută. Aceste tendinţe sau încordări sunt urmele dinamice în care se rezumă istoria trecută a naţionalităţii; viitorul naţionalităţii nu poate avea, în afară de ele, o bază mai sigură.
Pentru susţinerea acestei concluziuni, ştiinţa ne dă destule argumente. Nu este psiholog, care să ignoreze astăzi, că o deprindere nouă sufletească nu se poate altoi în sufletul cuiva decât pe baza deprinderilor vechi, înăscute sau moştenite, şi că aceste deprinderi vechi pot fi uneori abătute sau derivate din felul lor de manifestare, dar niciodată suprimate cu desăvârşire. Nici un pedagog, conştient de profesiunea sa, nu trece astăzi cu indiferenţă peste dispoziţiunile cu care vine copilul pe lume. Viaţa sufletească îşi are cursul său fixat de natură, de suprimat nu se poate suprima acest curs, ci cel mult, el poate fi abătut sau derivat. Aşa şi cu viaţa socială a naţionalităţilor. Pentru conservarea şi întărirea acestei vieţi, ştiinţa nu poate da alt sfat, de cât pe acela de a utiliza tendinţele şi încordările dobândite din trecut, ca un fel de energie potenţială pentru a realiza noi tendinţe şi încordări în viitor. O naţionalitate trebue, aşa dar, să persiste în tensiunea şi atitudinea sufletului său, fiindcă în acestea este dată pârghia cea mai sigură pentru a susţine avântul său şi de aci înainte.
Dar acum o mare şi grea întrebare, care nu se pune niciodată când este vorba de cultura în genere, întrebarea: cum se poate recunoaşte de către un popor cultura sa naţională, pentru ca această cultură singură să fie susţinută şi propagată ? Cultura, în genere, este mai uşor de precizat, fiindcă ea nu ţine seamă de diferenţierile mediului naţionalităţilor, dar cultura naţională, care este mai complexă, cum va fi ea oare recunoscută şi prevăzută ?
Asupra răspunsului ce se dă la această întrebare vom insista ceva mai pe larg, fiindcă în el stă, după părerea noastră, miezul cestiunii naţionale la noi.
Primul răspuns care se prezintă la această întrebare este următorul: cultura naţională se recunoaşte după operile naţionale de până acum, fiindcă în aceste opere se manifestă tendinţele şi încordările înăscute sau moştenite ale sufletului naţional. Când este dar vorba să se ştie ce cultură trebue continuată şi propagată, răspunsul este aşternut pe deagata sub ochii fiecăruia: originalităţile vieţii naţionale manifestate până acum, acestea trebuesc continuate şi pe viitor, fiindcă în ele stă diferenţiarea naţională!
Acest răspuns însă este concluzia unui raţionament simplist, pentru motivul că în el nu se ţine seamă de toate datele problemei. Cultura naţională, ca şi cultura în genere, este o energie în curs de desfăşurare, iar nu o energie desfăşurată, adică trezită şi moartă. Manifestările din trecut nu dau decât simple indicaţiuni, —preţioase, negreşit,—dar numai simple indicaţiuni asupra cursului acestei energii. Dacă împrejurările de desfăşurare se schimbă, atunci se schimbă şi înfăţişarea culturei în viitor: originalităţile din trecut sunt numai o pârghie pentru originalităţile cari vin în urmă.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
229
In această privinţă, istoria fiecărei culturi naţionale europene ne poate servi drept ilustraţie. Dacă pe la începutul erei creştine, un locuitor al Franţei s’ar fi întrebat, care va fi direcţiunea culturei franceze pe viitor, desigur că toate răspunsurile şi le-ar fi putut imagina dânsul, numai pe acela, că această cultură va ajunge să fie cultura clasică din secolul XVII-a, nu. Şi dacă un frar.cez din secolul XVII s’ar fi întrebat, care va fi de aci înainte cultura sa naţională, de sigur că nici odată nu ar fi ghicit dânsul că ea are să fie cultura Franţei contimporane. In actualitatea culturei franceze contimporane, negreşit se întrevăd urmele clasicismului din secolul XVII şi urmele perioadei de latinizare dela începutul erei creştine, dar nu şi invers : din aceea ce a fost odată nu este mijloc să întrevezi aceea ce va veni în urmii. Şi acest adevăr să extinde asupra tuturor culturilor naţionale. Tensiunea lor sufletească se desfăşură diversif.cându-sc după împrejurările experienţei viitoare, nu rămâne în veci uniformă. încordările, subînţelese în ea, nu sunt ca barele de oţel a căror elasticitate este guvernată de legile mecanice, ci sunt instincte organice, cari tind să se adapteze la condiţiunile noui de viaţă şi adaptarea acestor instincte premerge mai totdeauna conştiinţei; conştiinţa vine în urmă, după adaptare, ca un simplu martor admis să facă istoria celor petrecute.
Toate aceste afirmări le putem învedera uşor prin exemple controlabile şi împrumutate ştiinţei. Care educator s’ar mărgini oare la simpla repetare şi întărire a originalităţilor cu care vine copilul pe lume? Care inventator de valoare în domeniul ştiinţei teoretice, sau în domeniul industriei, s’ar mărgini să repete judecata şi opera geniilor anterioare ? De sigur că nici unul. Fiecare ştie că originalităţile, ori cât de admirate ar fi ele, sunt în definitiv numai valori relative, adică depind de timp ii în care se ivesc. Originalităţile, de acum un secol, constituesc de regulă astăzi, o simplă rutină, din lanţul căreia sufletul trebue să se libereze pentru a învinge greutăţile vieţii.
Prin urmare, răspunsul pe care l’am văzut mai sus, ne duce pe o cale greşită. Cultura naţională nu stă numai în operile naţionale produse, ci ea le covârşeşte pe acestea prin un plus de energie netransformat încă în realitate actuală. Din acest plus de energie, isvorăsc operile originale ale viitorului; în acest plus de energie stă puterea de adaptare a sufletului naţional.... A face din operile produse în trecut un ideal veşnic pentru viaţa naţională este a condamna această viaţă la o ruti.iă nimicitoare de orice avânt nou şi original, este a o condamna la. peire sigură!
Cu toate acestea, pe acest răspuns îşi fundează crezul lor politic mulţi dintre acei ce se pretind iubitori şi propagatori ai culturii naţionale! In acest răspuns se cuprinde toată concepţia profetismului naţional precum vom vedea îndată.
(Sfârşitul î 1 numărul viitor).
C. Rădulescu-Motru.
BIBLIOGRAFIE
Selasti m Kadovici, Moşnenii şi Răzeşii. Origina şi caracterele juridice ale proprietăţii lor. Studiu din vechiul drept românesc. Bucureşti. Tip. Curierul judiciar. 1909.
LITERATURA
M O Ş T O N.
II	cunoşteau oamenii la zece poşte de sat, pe Moş Ton, Ton cel Gros, Ton Lichioru, Anton Macheble, zis şi Coapta, crâşmarul satului Morişca.
Făcuse vestit cătunul acela înfundat într’o îndoitură a vâlcelei care cobora spre mare, — un biet cătun ţărănesc alcătuit din zece case normande, înconjurate de râpi şi de copaci.
Stăteau, bietele case, pitulate în văgăuna aceia, acoperită de iarbă şi de măciş, în dosul cotiturii care dăduse acestui loc numele de «Morişca». Ca păsările care, pe vreme de vijelie, se ascund prin jgheaburi, aşa căutaseră ele par’că un adăpost în gaura aceasta, un adăpost care să le ferească de vajnicul vânt de mare, de vântul largului, de vântul aspru şi sărat, care roade şi arde ca focul, usucă şi prăpădeşte ca gerurile de iarnă.
Dar par’că întreg cătunul era al lui Anton Coapta, căruia, adesea îi mai ziceau şi Moş Ton şi Ton Lichioru. din pricina unei vorbe de care se slujea într’una,
—	Lichioru meu îi cel mai prima din ţara franţuzească.
Lichioru lui era, bine ’nţeles, coniacul.
De douăzeci de ani de zile de când adăpâ ţinutul cu lichiorul său şi cu coapta sa, cu rachiul lui copt: căci de câte ori l-întrebai:
—	Ce bem, moş Toane?
El răspundea veşnic acelaş lucru:
—	0 coaptă, ginere; asta îţi încălzeşte maţăle şi-ţi curăţă capu ; nimic mai bun pentru trupul omului.
Mai avea încă şi obiceiul de a zice «ginere» la toată lumea, cu toate că n’avuse niciodată fată măritată şi nici de măritat.
Da cunoscut mai erâ Moş Ton, cel mai burduhănos om din cătun, ba chiar şi din plasă. Căsuţa lui cea mică părea, ca în batjocură, prea îngustă şi prea joasă ca să’ncapă el într’ânsa; şi când îl vedeai stând în picioare în pragul uşii,—că rămânea acolo zile întregi— te întrebai cum o să poată el intra în locuinţa aceia. El intra de câte ori venea vr’un muşteriu, căci Ton Lichioru erâ de drept poftit să-şi ia el înainte un păhărel din tot ceeace se bea la dânsul.
Crâşma lui avea firma: «La întâlnirea prietenilor», şi Moş Ton într’adevăr era prietenul întregului ţinut. Veneau oamenii din Fecamp şi din Montivilliers ca să-l vadă şi să mai facă haz ascultându-1, căci şi piatra de mormânt, ar fi făcut-o să râdă, burduliănosul acela. Avea el un fel de a-şi bate joc de oameni fără să le fie cu supărare; de a face din ochi pentru ca să deâ a înţelege ceeace nu spunea; de a-şi dâ, în pornirile sale de veselie, cu mâna peste pulpă, de-ţi scotea, fără să vrei, râsul din fundul pântecelui, de câte ori îi venea lui pofta. Şi-apoi, numai să te uiţi cum bea, erâ lucru de preţ. Bea cât îi dădeai, şi orice, cu veselie în ochiu-i şiret, veselie care veneâ dintr’o îndoită plăcere: plăcerea de a face chef mai întâi, şi-apoi de a strânge gologani pentru chefurile lui.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
2 30
Poznaşii satului îl întrebau :
— De ce nu bei marea, moş Toane ?
—	Iar el răspundea:
—	Apoi două lucruri mi-se împotrivesc: mai întâi că-i sărată, şi al doilea, ar trebui pusă în butălci, că pântecile ăsta al meu nu să poate îndoi ca să bea din ceaşca asta.
Şi-apoi să-l fi auzit sfădindu-se cu nevastă-sa! Comedie ca asta, ai fi plătit, şi cu dragă inimă, s’o vezi. De treizeci de ani de când erau insuraţi, se ciorovăiau în toate zilele. Atâta numai că Moş Ton făcea haz, pe când jupâneasa se supăra de-a binelea. Era o ţărancă naltă, mergând cu paşi lungi de bâtlan şi ducând pe trupul ei uscăţiv şi turtit ca scândura, un cap de cu-cuveică furioasă. Ea îşi petrecea vremea crescând găini într’o ogrăgioară din dosul crâşmei, şi erâ vestită pentru chipul în care ştia să îngraşe păsările.
Când vr’o casă boerească din Fecamp dădea un ospăţ, nu se putea să nu se dea la masă şi vr’un suflet găzduit de mătuşa Ton, dacă ţineau oamenii ca lumea să guste din mâncare.
Dar aşa era ea din născare, supărăcioasă şi veşnic nemulţumită de toate. Supărată pe toată lumea, avea necaz pe el, că-1 vedea om chefliu, vestit, zdravăn şi gras. Zicea că nu-i bun de nimic, fiindcă câştiga parale fără să-muncească : zicea că i sugilă, fiindcă bea şi mânca cât zece, şi nu era zi dela dumnezeu să nu spue întărâtată:
—	Apoi n’ar hi mai ghine într’o cocină un nătărău ca ista? Ii numai grăsâme de-ţi face greaţă.
Şi-i striga drept în nas:
—	Aşteaptă, aşteaptă, oleacă; om videâ noi ci-o mai hi: om videâ noi! ca un sac de grăunţă o să plesnească burduhanu ista.
Moş Ton se prăpădea de râs, pălindu-se cu mâna pe burtă, şi răspundea:
—	Hei, mamă Găină, scândură dragă, vezi de-ţi îngraşe tot aşa păsările, ie aşâ di-o încercare
Şi suflecându-şi mâneca braţului său uriaş adăogâ:
—	Asta-i aripă de pui, mătuşico, zic şi eu!
Iar muşterii băteau cu pumnul în masă, prăpădindu-se de râs, băteau cu piciorul în pământ, şi scuipau pe jos, cuprinşi de o veselie nebună.
Bătrâna, furioasă, începea iar:	-
—	Aştept’oleacă...-. Aştept’oleacă.... om vide noi ce-o
mai hi... ca un sac di grăunţă o să-mi plesnească ista...
Şi pleca furioasă în mijlocul râsetelor mulţimii.
Moş Ton, într’adevăr, erâ fără samăn, atâta se făcuse de gras şi de burduhănos, de roş şi de greoi la răsuflare. Erâ una din acele fiinţi uriaşe, cu care moartea se joacă par’că, umblă cu şiretlicuri, cu veselii şi cu viclenii caraghioase, cari dau un haz de neînlăturat, încetei ei lucrări de nimicire. In Joc să se arăte, cum face de obiceiu, hoţoaica, să se arăte în păr alb, în slăbiciune, în zbârcituri, în vlăguirea din ce în ce mai mare, care te face să zici cu înfiorare: «Măi, c’al dracului a mai slăbit!», ea aveâ o plăcere să-l îngraşe, pe omul acesta, să-l facă uriaş şi caraghios, să-l boiască cu roş şi cu albastru, să-l umfle, să-l facă să pară de o sănătate supraomenească; şi sluţirile cu cari ea pedepseşte toate fiinţele, la el deveneau hazlii, caraghioase, înve-
selitoare, în loc să fie înfiorătoare şi vrednice de milă.
—	Aştept’oleacă, tot spuneâ mătuşea Ton. Aştept’oleacă; om vide noi ce-o mai hi.
II.
Intr’o bună zi Moş Ton se trezi fulgerat de damblâ. II culcară, pe uriaşul acesta, în odăiţa care se aflâ în dosul despărţiturii din cârciumă, ca să poată şi el auzi ce se mai spune alăturea, şi să mai steâ de vorbă cu prietenii, căci mintea îi rămăsese întreagă, pe când trupul, un trup uriaş, cu neputinţă de mişcat sau de ridicat, fusese lovit de nemişcare. Trăgeau ei nădejde, la început, că picioarele lui groase o să recapete cevâ putere, dar nădejdea asta se şterse curând, şi Ton Li-chioru îş treceâ zilele şi nopţile în pat, la care nu se schimbâ aşternutul decât odată pe săptămână, cu ajutorul a patru vecini, cari îl ridicau pe cârciumar de mâini şi de picioare, pe când i-se întorceâ mindirul.
Cu toate acestea, el erâ vesel, dar de un alt soiu de veselie, mai sfioasă, mai zmerită, şi arătâ temeri de copil faţă cu nevastă-sa, care, cât e ziulica de mare, strigâ cu glas piţigăiat:
—	Iacătă-1, sugiloiu, iacătă-1 nătărău, leneşu, beţivanul Frumos, halal!
El nu mai răspundeâ nimic. Clipeâ numai din ochi, în dosul bătrânei, şi se învârteâ în pat, singura mişcare pe care mai puteâ s’o facă. El numeâ aceasta un «spre mează-noapte» şi un «spre mează-zi».
Plăcerea lui cea mare erâ, acum, să asculte ce mai vorbesc oamenii din crâşmă şi, de după perete, să steâ de vorbă cu ei, când recunoşteâ glasul prietenilor.
—	Măi ginere, strigâ el; tu-mi eşti, Celestine?
Şi Celestine Maloisel răspundeâ:
—	Eu, Moş Toane. Nu cumvâ alergi iar, epuroiule?
Iar Ton Lichioru ziceâ:
—	Di alergat nu pre alerg eu; da’ di slăghit, n’am slăghit di loc. Doba-i bună.
Curând îşi chemâ prietenii cei mai de aproape în odăiţa lui, de îi ţineau de urât, cu toate că se jirăpă-deâ văzând că oamenii beau fără el.
Tot ziceâ:
—	Iaca asta, ginere, îmi amărăşte mie zîlele că nu mai pot gustâ din lichioru meu, crucea mă-sii! Cât despre celelalte, — ca di omătu di anţărţ; da, să nu mai pot eu be, asta-mi amărăşte zîlele.
Şi capul de cucuveică al mamei Ton se iveâ la fereastră.
—	Păzîţi-1, oameni buni, — strigâ ea, - - păzîţi-1 pi puturosu ista, care trebueşte hrănit, trebueşte spălat, trebueşte curăţat ca un porc.
Iar când bătrâna plecâ, un cocoş roşcat săreâ câte odată pe fereastră, se uitâ în odae cu un ochiu rotund şi cercetător, apoi îşi strigâ cântecul răsunător. Şi uneori veneâ şi câte o găină-două de zburâ până la picioarele patului să caute fărmături pe jos.
Prietenii lui Moş Ton deşertară curând crâşma şi în fiecare după amează, veneau să mai steâ de vorbă lângă patul omului. Aşa culcat cum erâ, poznaşul ăsta de Ton tot îi mai făceâ să râdă. Şiretu ăsta, şi pe dracu l-ar fi făcut să râdă. Trei veneau în fie caro zi : Celestin
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
231
Maloisel, un lungan uscăţiv, cam sucit, ca un trunchiu de măr; Prosper Horslaville, mic, slab, cu un nas de nevăstuică, drăcos, şmecher ca o vulpe, şi Cezar Pau-melle, care nu vorbea niciodată, dar tot făcea haz.
Aduceau o scândură din ogradă, o puneau pe marginea patului şi — dă, jucau oamenii domino şi făceau partide straşnice, dela ceasurile două şi până la şease.
Dar curând mama Ton se făcu de nesuferit. Ea nu putea răbda ca leneşul de bărbatu-su să-şi mai ucidă vremea jucând domino în pat; şi de câte ori vedea că încep o partidă, ea se răpezea cu furie, răsturna scândura, apuca pietrele, le ducea în crâşmă şi spunea că şi aşa era de ajuns că-1 hrănea pe pântecosu ăsta plin de său şi care nu-i bun de nimic, dar încă să-l vadă petrecând de par’că ar vrea să-şi bată joc de bieţii oameni cari muncesc ziulica toată.
Celestin Maloisel şi Cezar Paumelle plecau capul, dar Prosper Horslaville o asmuţea pe bătrâna făcând haz de mânia ei.
Intr’o zi, văzând-o mai întărâtată ca de obiceiu, îi zise:	■
—	Ascultă, măt’şică. Ştii ci aşi face eu în locu
dumitale ?	'
Privindu-1 ţintă cu ochiul ei de cucuveică, ea aştepta ca omul să se lămurească.
Şi el reîncepu:
—	Ii cald ca un cuptor, omu dumitale, că nu se mişcă din pat. Eu, în locu dumitale, l-aş pune să-mi clocească ouă.
Ea rămase înlemnită, zicându-şi că omul îşi bate joc de ea, şi se uita la chipul subţirel şi şiret al ţăranului, care tot îi dădea înainte:
—	Eu i-aşi pune cinci sub un braţ şi cinci sub celalalt, în aceiaş zi cu cloşca. Tot or să st facă, puii. Când or eşi din ou, i-aşi duce cloştii, să crească ea puii omului dumitale. Asta ţi-ar da păsări, măt’şică hai.
Bătrâna, buimăcită, întrebă :
—	Să poate, frate?
Iar omul răspunse:
—	Dacă să poate ! Da de ce să nu să poată, vai de mine? Dacă să clocesc ouă în lăzi încălzite, de ce nu s’ar putea cloci într’un pat?
Cuvântul acesta o uimi, şi ea plecă visătoare şi liniştită.
Opt zile după aceea, ea intră în odaia lui moş Ton cu poala plină de ouă, şi zise:
—	Am pus chiar amu gălbuia pe cuibar, cu zăce ouă. Iaca zăce pentru tine. Bagă sama să nu li strîci.
AIoş Ton, înlemnit de spaimă, întrebă:
—	Ci vrei, măi femee ?
—	Vreu să li cloceşti, nătărăule,—răspunse ea.
Mai întâi el prinse a râde; apoi, cum ea nu se lăsă, omul, se supără, se împotrivi, hotărît, nu lăsă să sepue sub groasele lui braţe sămânţa de pasăre, din care căldura lui ar scoate pui.
Dar bătrâna, furioasă, zise:
—	Atâta rău cât îi avea tu udătură, dacă nu le-i luâ. Om vide-noi ci-o hi.
Moş Ton, îngrijat, nu răspunse.
Când auzi că bate douăsprezece, chiemă ca de obiceiu ; dar bătrâna îi răspunse din bucătărie:
—	Ciorbă pentru tine nu-i, puturosule.
El crezu că femeia glumeşte şi aşteptă, apoi rugă. se rugă fierbinte, trase înjurături, făcu deznădăjduite «spre mează-noapte» şi «spre miază-zi», dădu cu pumnul în părete, dar fu nevoit să se resemneze: să lase să i se puie în pat cinci ouă la coasta stângă şi cinci la coasta dreaptă. Apoi îşi căpătă ciorba.
Când prietenii sosiră, crezură că-i bolnav deabinelea, atâta părea de ciudat şi de stingherit.
Apoi, se puseră să-şi facă partida de toate zilele. Dar Moş Ton nu prea o făcea cu gust şi întindea mâinile cu o încetineală şi o luare aminte ne mai sfârşită.
—	Ci-i bre ? Ţi-i braţu ligat ?—întrebă Horslaville
Şi Moş Ton răspunse:	.
—	Mai că am o greutate în umăr.
Deodată se auzi lume intrând în crâşmă; jucătorii tăcură.
Era primarele şi cu ajutorul. Cerură două păhărele .de lichior şi prinseră a vorbi de trebile satului. Şi cum oamenii vorbeau încet, Ton Coapta vru să puie urechea la părete şi, uitând de ouă, făcu un năpraznic «spre mează-noapte», care-1 culcă pe un scrob. .
Omul trase o înjurătură, şi atunci mama Ton alergă, şi ghicind nenorocirea, îl descoperi dintr’o aruncătură. Intru’ntâi rămase nemişcată, furioasă, prea strânsă de gât ca să poată scoate o vorbă în faţa bleastrului gal-băn lipit de coasta omului ei.
Apoi, tremurând de mânie, ea se azvârli pe omul lovit de dambla şi prinse a-i trânti la pumni în pântece, aşa cum făcea când spăla rufele pe malul bălţii. Mâi-nele ei cădeau una după alta, cu un zgomot surd, grăbite ca labele unui iepure care o rupe de fugă.
Cei trei prieteni ai lui Moş Ton râdeau de se’năbu-şeau tuşind, strănutând, ţipând, pe când burduhănosul spăriet, se ferea cu multă băgare de seamă de loviturile nevestei, pentru ca să nu mai strice cele cinci ouă ce mai rămâneau de ceia parte.
III
Moş Ton fu învins. El fu nevoit să clocească, să se lase păgubaş de partidele de domino, să se lipsească de orice mişcare, căci baba, cu cruzime, îl lăsa"* fără mâncare, de câte ori strica vr’un ou.
Stâ lungit pe spate, cu ochii în tavan, nemişcat, cu braţele ridicate ca nişte aripi, încălzind cu trupu-i sămânţa de pasăre închisă în găoacele albe.
Nu mai vorbea decât încetişor, de par’că i-erâ teamă de zgomot ca şi de mişcare, şi purta grija cloştii gălbui, care îndeplinea, în coteţ, aceiaşi treabă ca şi el.
— Gălbuia o mâncat as’noapte ? — o întreba el pe nevastă-sa.
Şi baba umbla dela găini la omul ei, dela omul ei la găini, urmărită, stăpânită de grija puişorilor cari se coceau în pat şi în coteţ.
Oamenii satului, ştiind de treaba aceasta, soseau, chipurile cu adevărat îngrijaţi, să mai afle veşti despre moş Ton. Ei intrau în vârful degetelor, cum intri la un bolnav, şi întrebau cu grijă:
—	Ei, merge?
23 2
NOUA KlfVISi'Ă ROMÂNĂ
—	Do mers, merge, — răspundea moş Ton, — da’ntra-tâta mă’ncălzeşte, că mă mănâncă. Parcă-mi umblă furnici prin piele.
Şi într’o bună dimineaţă nevastă-sa intră tare mişcată şi zise:
—	Gălbuia a făcut şeapte pui. Trei ouă erau stricate.
Moş Ton îşi simţi inima bătând. Câţi oare o să aibă el.
—	N’o să mai ţie mult? — întrebă el cu neliniştea unei femei care e pe cale a deveni mamă.
Bătrâna, chinuită de teama unei neizbânzi, răspunse cu glas mânios.
—	Trag nădejde.
Aşteptară. Prietenii, înştiinţaţi că vremea se apropia, sosiră curând, neliniştiţi şi ei.
Prin casele oamenilor se sporovăia pe socoteala asta. Venea lumea să ceară veşti dela vecini.
Pe la ceasurile trei, Moş ton aţipi. De o bucată de vreme îşi petrecea jumătate din zi dormind. Deodată fu trezit de o gădileală neobişnuită sub braţul drept. Duse numaidecât mâna stângă într’acolo şi dădu de o jiganie acoperită de puf gălbior şi care se mişca printre degetele lui.
El fu aşa de mişcat, că începu să ţipe şi dădu drumul puişorului, care alergă pe pieptul omului. Crâşma gemea de lume. Muşteriii se repeziră, umplură odăiţa, îl înconjurară ca pe un comediant, iar baba sosi şi ea de culese cu băgare de seamă puişorul pitulat sub barba bărbatului ei.
Nu mai vorbea nimeni. Era o zi caldă de April. Pe fereastra deschisă venea cloncănitul cloştii gălbui, care-şi chemă nou-născuţii.	•
Moş Ton, care, de mişcat, de neliniştit şi de zăpăcit ce era, asudă, îngăimâ.	.
—	Iaca mai am unu su’braţu stâng.
Nevastă-sa vîrî în pat mâna ei lungă şi uscăţivă şi
cu îngrijite mişcări de moaşe, scoase un al doilea pui
Vecinii se repeziră să-l vază. Şi-l treceau unul altuia şi-l priveau cu luare aminte, de par’că eră cine ştie ce minune mare.
Vreme de douăzeci de minute nu se mai făcu nici unul, apoi patru eşiră dintr’odată din găoacele lor.
Se făcu o mare zarvă printre cei de faţă. Şi Moş Ton surâse, mulţumit de izbândă, prinzând a fi mândru de paternitatea aceasta ciudată. Ori ce ai zice, om ca el nu s’a mai văzut. Ciudat creştin, aşa-i.
—	Cu iştia face şase,— zise el. Măi, botez ci i-om trage noi, crucea măsii!
Şi-n mulţime izbucni un râs straşnic. Alţi oameni umpleau crâşma, iar alţii aşteptau înaintea uşii.
—	Câţi îs ? se’ntreba lumea.
—	Şăse-s.
Mama Ton duse cloştii noua familie, şi cloşca clon-căneâ nebuneşte, zburlea penele, desfăşura aripile mari ca să adăpostească cârdul din ce în ce mai numeros al puilor ei.
—	Iacă încă unu!— strigă Moş Ton.
Se 'nşclase: trei erau. Fu o adevărată sărbătoare. Cel din urmă eşi din găoace pe la şapte seara. Toate ouăle erau bune! Şi moş Ton, nebun de bucurie, izbăvit, mândru, sărută spetele gingaşului puişor, de era să-l înăduşe cu buzele. Vroi să-l păstreze cu sine în
pat, până a doua zi, cuprins de o dragoste de mamă pentru fiinţa aceasta aşa de mititică, căreia îi dăduse el lumina zilelor; dar bătrâna îl luă ca şi pe ceilalţi, fără să ţie seamă de rugăminţile omului ei.
Cei de faţă, încântaţi, plecară glumind pe socoteala întâmplării, iar Horslaville, rămas cel din urmă, întrebă :
—	Ia-n-ascultă, Moş Toane, aşă-i că mă pofteşti să fac tocană din cel dintâi ?
La gândul acesta de tocană, chipul lui Moş Ton se lumină, şi omul nostru răspunse :
—	Nici vorbă că tc poftesc, ginere.
GUY DE MAUl’ASSANT.
(Traducere dc Matei Husa)
ISCUSINŢA ASPASIEI
>
Alcibiade, într’o seară, găsind coada câinelui său prin părul de aur al Aspasiei în timpul somnului mărci hetaire, îşi rezemă cotul, gânditor, pe covorul de Corint, patul lor de plăceri.
Lovitura uşoară a acestei mişcări deşteptă pe tânăra femee ;—la vederea obiectului stufos pe care-1 privea cu deamănuntul ilustrul efeb, privirile sale, printre gene, scăpară ca o văpaie mohorâtă.
—	Tu te purtaşi atât de crud cu singurul meu prieten? zise el.
—	Eu : iartă-mă ! răspunse Aspasia
—	Ai făcut-o după vreo poruncă a Zeilor?
—	Da, după a lui Palas !... zise ea, fără să se mişte de sarcasm.
—	După vre un sfat binevoitor al Areopagului, mai curând !... O hotărîre, chiar copilărească, nu este ea dc ajuns pentru a nimici încrederea din partea poporului ?... Dar haide! le-o iert, căci ei mă urăsc mult mai puţin decât mă înveselesc.
Ea clătină din cap.
Şiretul Atenian, vrând s’o constrângă la mărturisiri mai grabnice, reluă, pe dată, cu un aer de o indiferenţă suverană:
—	Oh ! păstrează-ţi în tine taina.
Zicând acestea, aruncă departe pe lespezi, prin întunecimile albăstrite de lumina lampei, obiectul de batjocură şi melancolic.
Aspasia, atunci, atrase sub farmecul buzelor sale fruntea tânărului erou şi, subtilă, cu o mândrie războinică, într’un sărut :
—	Mai puţine şiretenii, copile 1 Mă supun!... răspunse ea.—De ce am făcut lucrul acesta ?... Pentru că sufletul meu e aprins faţă de tine de o dragoste plină de iscusinţă.
Fiul lui Clinias, la vorbele acestea, deschise ochii mari :
e
—	Şi pentru aceasta ai tăiat coada câinelui meu ?
Insă curtezana cea gravă, cu ochii scăldaţi în lacrimi, cari căzură, ca nişte diamante prelungi, cu sclipiri de colier sfărâmat, de jur împrejurul gâtului de marmoră al lui Alcibiade :
—	Prietene, zise ea, eu sunt, după cum ştii, o femee al cărei spirit nu-şi face iluzii decât pentru a petrece,
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
233
şi am instinctul tot pe-atât de drept ca şi o cugetare a lui Socratc.—Ascultă-mă!
Făptura cea albă păru că se reculege câteva clipe.
—	La vârsta când ceilalţi oameni ies de-abia din gimnazii, urmă ea, nu eşti tu oare căpetenia augustă încoronată cu laurul însângerat al Potidei ? retorul puternic, al cărui cuvânt nelinişteşte elocinţa archonţilor ? omul politic a cărui duplicitate a răpus pe aceea a Trimişilor perşi? Ce să mai credem de tine, tinere om divin?... de tine, amantul Aspasiei ? —Celor cari îţi găsesc vina în avuţiile tale regeşti, tu le-o împărţi, în răzbunarea ta dispreţuitoare. Tu nu te pleci, tu, cel mai strălucit dintre fii Atenei, decât sub voinţa ta 1 Priveşte, luxul şi focul desfrâurilor tale nu l-au oprit oare într’atâta încât să amuţească pe Tisapherne, palidul satrap ?
Iar cumpătarea ta, mai târziu, când ţi-a plăcut să fii sobru, n’a mirat ea pe Diogene într’atâta încât mohorâtul căutător de oameni şi-a lăsat felinarul său să se stingă ?—Aşa dară cine eşti tu, sceptic mântuitor de patrii ? Toţi te admiră 1 Eu însu-mi, mă mândresc că sânt în braţele tale şi sentimentul acesta de femee măreşte fericirea dragostei mele. Atena e tot pe-atât de mândră ca şi mine de Alcibiade ! Mai mult, chiar, decât de Pericle !—Astfel, va trebui să fiu de-apururi fericită, având de ideal ca numele tău să fie nemuritor, de vreme ce, după atâtea preziceri, se pare că nu va putea pieri.
La vorbele acestea, un sărut înfiorat al eroicului adolescent, sorbi de pe gura strălucitoare a Aspasiei, spiritele gloriei şi ai dragostei cari, din sufletul aprins al acestei amante, se înălţau asemenea respiraţiunilor unei flori animate.
Ea urmă:
—	Dar, cunoscând uşurinţa oamenilor nerecunoscători şi cu ce se hrăneşte, în Istorie, admiraţia popoarelor, aducerea lor aminte de oamenii mari,— m’am simţit totdeauna mai îngrijorată, eu, de soarta numelui tău de-alungul veacurilor! Şi, iată! în zilele din urmă, când la jocurile olimpice, poporul aclamă triumfurile tale de poet, de artist şi de atlet, eu eream des-nădăjduită.
«Vai! îmi ziceam eu, oamenii nu ţin sau nu pot să-şi aducă aminte decât de eroii aceştia făcuţi dintr’o bucată, incarnaţi într’o singură faptă, într’un singur vis, ca şi statuele !... Dar tu, atât de felurit! Tu,ca dintr’o poveste în care atâtea fapte se contrazic ! Ce rapsod va putea vreodată să definească, subt atâtea înfăţişări, unitatea tainicei tale firi, şi prin aceasta, să te poată trece mai uşor în amintirea oamenilor ? Sunt repede uitaţi, aceia al căror caracter, totdeodată sublim şi de nepătruns, umileşte priceperea numărului cel mare ! Ce mijloc, pentru a constrânge mulţimea ca să-şi aducă aminte, în chip hotărît, de un om ca tine ?»
«In curând, şj voiu conchide:
«Felul tău de măreţie neputând fi măsurat cu nici o măsură de rând, va trebui să se adaoge la istoria ta... da... un oarecare fapt, tot pe atât de curios cât şi de neînsemnat, însă a cărui uşurinţă chiar punându-se la înălţimea inteligenţei mulţimii, să-i impue, la olaltă, aducerea aminte a isprăvilor tale 1».
«Oh ! acest nimic, acest fapt, fără de nici un preţ poate, dar precis şi de toate zilele, va aşeza numele tău, în Istorie, într’un chip mult mai de neşters decât doar numai faptele tale măreţe!».
«Şi am socotit că mulţumită doar acestui amănunt hazliu (care trebuia să fie născocit şi vârât apoi în analele vieţii tale), amintirea întregii urme glorioase a ursitelor tale va putea trece cu hotărîre în Viitor».
«Dar, pe Minerva! unde să găsesc eu cel mai bun şiretlic, prin ce scântee genială să-l concep, să-l aleg?
«Fără el, mi se părea că văd ştergându-se în adâncul veacurilor, şi risipindu-se în vântul mohorât care vine de pe ţărmurile lui Lethe, mândra ţărână de aur a ursitei tale».
«Ieri, în zorii zilei, neliniştită de gândurile acestea din timpul nopţii, ieşii, mult timp învăluită, din acest palat, în care tu dormeai încă, nepăsător de lumina soarelui».
«In jurul meu, marmorele Atenei, pe subt măslinii noştrii cei mari, străluceau de văpăile roşiatice ale dimineţii ; colo în vale, pe colina cea sacră, templul lui Palas chemă stăruitor paşii mei. Un suflu al Zeilor mă duse într’acolo».
«Jertfind zeiţei (care îi iubeşte) o pereche de păuni, aceasta îmi inspiră, înaintea altarului chiar, faptul fără de seamăn care se pare că trebue să ferească mai bine numele tău de prăpădul Uitărei, — faptul a cărui ironie plină de dispreţ, asemenea unei egide victorioase, va trebui să facă numele lui Alcibiade nepe-ritor.—O tinere zeu, gloria ta cea adevărată va putea rămâne necunoscută de neamurile viitoare !... frumuseţea ta, înţelepciunea ta, bărbăţia ta, strălucirea geniului tău, tot ceeace tu ai săvârşit pentru patria ta, scăpată de două ori până acum de tine, toate acestea se pot risipi cu uşurinţă, pot deveni aproape necunoscute! Dar, mulţumită mie, iată-te sigur că vei rămâne nemuritor: am tăiat coada câinelui tău !
VlELIERS DE L’ISLE-AdAM.
(Traducere de Const. Beldie).
CÂT PRODUCE UN DISCURS
Citeam, mai deunăzi, într’o gazetă de-ale noastre, un articol destul de interesant, în care se arată cam cât poate să câştige «cu ale lui versuri un poet».
Autorul articolului făcuse un fel de anchetă, în această privinţă, şi rezultatul cercetărilor lui era cam descurajator: literaţii noştri, dacă ar trăi din ceea ce le produce literatura, ar avea tocmai cât trebue unui om ca să moară de foame.
Tot pe atunci, unele gazete tipăreau coloane întregi cu laude la adresa unui deputat, care ţinuse în Cameră un mare şi înălţător discurs. Guvernul se afla într’o situaţie neplăcută; se discutau în parlament proiecte de legi importante; oratorii opoziţiei sfâşiau proiectele cu neîndurare, iar guvernul, în lipsă de oameni destoinici, încredinţase apărarea proiectelor lui, unor deputaţi de prezenţa cărora se ruşinau chiar miniştrii cei mai puţin pudici. Aşa, un maestru de gimnastică dela un gimnaziu din Oltenia, improvizat deputat, cetise un discurs care
234
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
luni de zile ţinuse recordul ilarităţii generale; un alt «bâlbâit cu gura strâmbă» ajunsese la acelaş rezultat, în cât guvernul era ameninţat de un dezastru îngrozitor.
De odată se iveşte îngerul salvator!
In ţara orbilor, cel cu un ochiu e împărat; în majoritatea muţilor cel care îngână câteva cuvinte este un orator desăvârşit.
Despre acesta scriau gazetele guvernului atâtea laude.
Eu n’am cetit discursul, mărturisesc aceasta. Mă întrebam, însă, cu o legitimă curiozitate : cam cât produce un asemenea discurs?
Nu-i greu să afli cât câştigă un scriitor cu un volum al lui. Dacă nici autorul nu ţi-ar spune cât a încasat, nici editorul cât i-a dat, tot ai avea un mijloc de control : librarii nu-s aşa de tainici, spun ei cât se vinde.
Dar, ca să afli cât îi produce unui deputat al guvernului un discurs, este aproape cu neputinţă. Pentru întrebuinţarea fondurilor secrete nu se prezintă acte justificative, iar în secretele afacerilor unui deputat, cine ar putea pătrunde!
•Aşa fiind, renunţasem de a mai deslegâ enigma aceasta.
Trecuseră câteva luni de atuncea.
In gara de Nord era învălmăşeală mare la plecarea expresului. Toţi călătorii vor să capete loc în vagonul cel lung. Ce haz ar avea să te vadă prietenii că te cobori dintr’un vagon de ale noastre, când călătoreşti cu berlinezul!
Ocupasem un loc în clasa întâia, lângă fereastra din spre partea munţilor; în faţa mea se aşezase un prieten din Focşani, un om foarte hazliu, şi ne bucuram că vom fi numai noi în acel compartiment, de oarece mai erau două minute până la plecarea trenului, şi alţi tovarăşi de drum nu mai veniau.
Deodată doi hamali dau năvală, foarte grăbiţi, şi încep a căra geamantane şi buccele, şi panere, şi le aşează în reţele, şi pe canapele şi pe sub canapele. . . . mă rog, gândiai că au năvălit Turcii în ţară.
Cât ai clipi, vagonul era ticsit de bagaje.
In urma hamalilor apare un domn cu aerul foarte grav, înalt, spătos, cu barba roşcată şi mustaţa răsfirată, şi începe să numere coletele : unu, două. . . . unsprezece !
(lata! . . . răsună glasul conductorului, şi domnul cu aerul grav începe să vâre în compartimentul nostru, o menajerie întreagă.
O doică — se cunoştea că-i doică, după boneta cu panglicele lungi — în braţe cu un broscoi înfiorător, se aşeză lângă prietenul meu; o «madamă», cu alt broscoi, se aşeză lângă mine.
Asta era prea mult. Să vezi un copil în braţele doicei, mai merge; dar să ai şi lângă tine o arătare care dă mereu din picioare şi din mâni, şi miaună ca un pisoiu spânzurat în vârful prăjinei, şi să ai norocul să călătoreşti şeapte ceasuri în tovărăşia unor asemenea lighioi!...
După doică şi madamă a intrat şi cucoana, şi după cucoană, boerul, domnul cu aerul grozav, şi s’au aşezat faţă în faţă, la celalt capăt al canapelelor.
Cucoana stâ înţepată, cu ochii pe câmpie, iar boerul nu mai avea astâmpăr: când aşeză boneta pe capul broscoiului din braţele doicei, când întindea rochiţa li-ghioaiei de pe genuchii madamei, când scoborâ un geamantan din reţea şi scotocea prin el; mă rog, fiecare
clipă o trăia pentru copiii aceştia, cari lui trebue să-i fi fost foarte dragi, iar mie........Doamne iartă-mă!
Şeful trenului cere biletele.
Tata broscoilor se uită la prietenul meu şi la mine
cu o privire care spunea atât de mult.....Apoi se sculă,
vădit contrariat, şi ieşi în coridor.
Prietenul meu îmi făcu un semn, al cărui rost întâi nu l-am priceput, şi se duse şi el în coridor, de unde se întoarse după un minut, şi se aşeză liniştit la locul lui.
In acest timp Doamna părea foarte enervată, din pricina turbulentului îngeraş de pe genuchii madamei, care se cerea mereu în braţele mamei. Domnul îi găsi un loc în alt compartiment, şi Doamna îşi părăsi odraslele cu mulţumire.
Trenul alergă nebuneşte în spre Ploeşti, când doica făcu un semn stăpânului, care îndată coborî un geamantan din reţele, scoase din el oarecare albituri indispensabile unor necesităţi inexorabile şi începu o operaţie prea puţin delicată, din pricina căreia am fost nevoit să-mi întorc privirea, şi să-mi iau hotărîrea de a-mi parfumă batista totdeauna când va fi să călătoresc în tren.
Ceeace făcuse domnul acesta, eră o atribuţie a doicei, şi lucrul în sine eră desgustător; cu toate acestea domnul şi-a câştigat oarecum un drept la simpatia mea, văzând în el un tată aşâ de iubitor.
Se vede, însă, că bunul părinte eră şi soţ gingaş, cu multă atenţie pentru nevasta sa, căci după ce isprăvi operaţia cu pelincele, se duse în compartimentul unde eră şi Doamna.
Atunci prietenul meu îmi şopti că domnul acesta a prezentat conductorului trei bilete de călătorie gratuite, şi că i-ar fi spus cevâ la ureche, după care conductorul l-a salutat foarte respectuos.
Am înţeles îndată că am a face cu un om care-i la putere.
începuse a fi cald. Broscoiul adormise şi doica îl aşeză frumuşel pe canapea, alăturea cu dânsa, şi se uită la tovarăşul de alăturea, la prietenul meu, pe care nu apucase încă a-1 vedeâ cum se cade.
El s’a şi dat în vorbă cu doica.
—	U nde mergeţi:
Doica, o femeie oacheşă, cam cârnuţă, îi răspunse cu mult ifos:	'
—	La Berlin.
Aveam aface cu persoane simandicoase. Domnul, doamna, doi copii, o madamă şi o doică, toţi în clasa întâi, ca să meargă la Berlin, trebue cevâ parale.
—	Şi o să staţi mult la Berlin ?
—	Nu ştiu, domnul a plecat pe trei luni, şi dela Berlin mergem la băi.
O călătorie de trei luni, în străinătate, cu atâtea suflete după tine!... Domnul acesta trebue să fie putred de bani, gândeam eu, încercând să socotesc suma pe care va trebui s’o cheltuiască.
Atunci am întrebat-o şi eu pe doică:
—	Domnu-i moşier?
Ea dădu din cap în semn negativ, iar prietenul îmi lămuri că-i reprezentant al naţiunei.
—	Senator? întrebai eu. •	.
—	Ba nu, deputat, răspunse doica.	.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
235
—	Prietenul meu se uită mirat la mine, şi-mi zise:
—	Ce, nu-1 cunoşti? E domnul Ixovici!
Domnul Ixovici!... Domnul Ixovici!?... Nu cunoşteam acest nume, şi-l fixam pe prietenul meu, care era aşa de tare în ale politicei.
Yăzându-mă nedumerit, zise râzând:
—	N’ai citit discursul d-lui Ixovici?
Atunci mi-am adus aminte: D-l Ixovici erâ oratorul fericit, care ţinuse în Cameră acel mare şi înălţător discurs, despre laudele căruia vorbiseră, o lună încheiată, gazetele guvernului.
Astfel, întâmplarea făcu să rezolv, măcar în parte, problema ce-mi pusesem cândva: «cât produce discursul unui deputat guvernamental?»
Acuma facă fiecine socoteala: Dacă d. Ixovici nu ar fi avut alte recompense, decât această călătorie în străinătate, pe timp de trei luni, cu bani din fondurile secrete, încă i-ar fi produs destul discursul.
Care dintre artiştii noştri, poeţi şi prozatori neîntrecuţi, îşi permit luxul de a face, nu o călătorie de trei luni în străinătate, ci o plimbare de trei zile la vr’o mănăstire din ţară, cu ceeace-i produce un volum, în care şi-a pus o parte din viaţa lui? Şi acest domn Ixovici, un necunoscut care-şi încasează leafa de trei-sute lei pe lună, ca medic la un spital oarecare, pentru că a îngânat câteva cuvinte la un timp potrivit, când guvernul nu găsea un om ca să-i susţie proiectele de legi, pentru atâta lucru, acest negustor de vorbe, suge banii statului pentru a-şi plimba nevasta şi broscoii, şi slugile, pe la băi, în străinătate!..
Prietenul, căruia-i comunicasem aceste reflecţii, află dela doică amănunte interesante.
Domnul trăieşte din leafa lui, care abia-i ajunge pentru coşniţă. Madama a fost tocmită acuma, pentru străinătate, şi după ce se vor întoarce, îi lasă; ea, doica» are leafă mică, dar stă la domnul pentrucă.... pentrucă e vară cu el, şi vrea să-i vie în ajutor...
Cu cât ascultam vorbele doicii, cu atât mă convingeam mai mult că domnul cu menajeria lui călătoreşte pe socoteala mea şi pe a prietenului meu, şi pe a tuturor contribuabililor acestei ţări, pe care Dumnezeu a înzestrat-o cu atâţia Ixovici.
Şi acuma ştiam cât poate produce un discurs.
Artur Gorovei.
SANATORIUM...
B.	ldeleatiu, vechiu registrator general al unui spital israelit de pe vremea raialelor, şade zgribulit la birou, ca un talisman ruginit. Tuşeşte subţire şi des şi se pleacă mereu spre cutia de năsip, cu un dispreţ încăpăţânat. In răstimpul acestei gingaşe îndeletniciri, condeiul, puternicul condeiu, care înfruntă cu bărbăţie tremurătoarele îmbrăţişări ale degetelor sale reci, răsuflă acum cu uşurare pe una din urechile străvezii.
Domnul doctor Samuelescu, vechiu medic secundar, «studiază» repede bolile «interne» şi «externe» ale mulţimci din «ambulanţă», se luminează repede şi pune — ceia ce se chiamă — ' diagnoza». Sub înfrigurata stăruinţă a harnicului său plumb, el prescrie leacul fie-
cărui «individ» pe nişte foi răsleţe,— şi le împarte apoi, fiecăruia, cu o egală nepărtinire.
Uşa se crapă uşor şi se iveşte un cap hâd de femeie bătrână.
—	Afară ! Eşi afară!
E glasul blajin al domnului epitrop, dezgustat de arătare. Fiind ales şi reales cu o «majoritate absolută», domnia-sa îşi plimbă pretutindeni ochii şi persoana.
Oamenii în vârstă, răpuşi de durere, gem înăbuşit. Din vreme în vreme, prin strigătele lor, copiii spintecă murmurul surd al curentului de jale. Mamele se uită sfios în preajma lor, îi sărută repede, le astupă gura cu sânul şi-i leagănă în braţe cu temere.
Un ţipăt ascuţit, izbucnit din pieptul unei mame, amorţeşte o clipă sângele mulţimei. Privirile tuturor se aţintesc asupra femeii, în poalele căreia copilul, cu ochii bleojdiţi, tresare ciudat. In mişcările neînţelese ale întregului trup, el scoate din adâncul micului său piept sughiţuri grele şi seci.
Palmele noduroase ale vechiului medic secundar, apasă cu o îndârjire ştiinţifică pântecul rotund al copilului.
Veselul farmacist, cu sau fără pricină, îşi scutură zilnic bogăţia glumelor.
—	Un praf de «cracatruca» !
Ochii medicului secundar se ivesc grăbiţi de după sobă.
—	Ai înscris-o, dom’le?
—	Pe cine ?
—	Pe bolnava!
—	Pe care ?
—	Pe cea de lângă părete!
—	«Chir.» sau «med.» ?
—	«Med.», «med.»!
Buzele plumburii ale registratorului general se întind, iar obrajii ise scobesc adânc. Sub privirea pătimaşă a ochilor, el suge cu nesaţ cel din urmă fum de ţigară. Şi în vreme ce tuşeşte subţire şi des, degetele îi umblă frământându-se în gol, — drept semn de chemare pentru bolnava de lângă părete.
—	Cum o chiamă ?
—	Elca.
—	Registratorul dă din cap, ridică ochii spre tavan, bate uşor cu pumnul în masă şi răsuflă prelung.
Bărbatul Elcăi socoate că 11'a răspuns cum se cuvine şi îngână:
—	Pe mine cum mă cheamă ? Pe mine ?
—	Tu eşti bolnav ?
—	Ba nu, nevasta...
Registratorul ţinteşte deodată ochii săi apoşi asupra omului.
—	Elca !...
—	Ce eşti tu, mă ?
—	Pietrar...
—	Ba vită!
Mama Elcăi intervine şoptind câte-va vorbe la urechea ginerelui intimidat. Registratorul general se ridică atunci furios de pe scaun şi zvârle condeiul din mână:
—	Cio-cio-cio ! Cio-cio-cio!
Dinţii bolnavei prind a. clănţăni.
Vechiul registrator, gâfâind, se lasă pe scaun. După
236
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
ce îşi îmbucă degetele ciolănoase, îşi vâră capul între umeri şi zice :
—	Doamne Dumnezeule ! Cum te chiamă, dom-le ?
—	Pe mine ? Moisă sin Iţic.
—	Poftim ! Nu te scot din sărite ?
Apoi de ce ai tăcut ? De ce n’ai zis: «Pe bolnava, domnule, o chiamă Elca sin Iţic»! Un om, dacă-i om are şi «pronume». Un bou are «pronume» ? La numele nevestei trebuie să lipeşti, va să zică, şi pe «sin Iţic». Sau, cum s’ar spune: «Elca sin Iţic». Atât! Ai văzut? Ai văzut, domnule?	•
Capul omului se mişcă în neştire.
—	Da nu mă înşeli tu ? Că vă ştiu câte parale faceţi !... Voi! Frăţiorilor !...
El apucă o şuviţă de păr alb şi o trage până în dreptul frunţei:
—	Iaca! Voi mi l-aţi scos !... Da spune drept: cu adevărat că te chiamă Moisă sin Iţic?
—	Adevărat, zău: Moisă sin Iţic.
—	Lasă, nenişorule, că te prind eu, n’ai grijă! Mă rog scurt: copii aveţi ?
—	Avem.
—	Câţi?
—	Aici, doi....
—	Da ceilalţi?
—	Mai avem unu la America.
—	Şi cum îl chiamă ! Repede!
—	Zigmund Moscovici.
—	Zigmund Moscovici? Moscovici? Minţi! Minţi! Nu-i copilu tău! V’am prins?
Privirile soţilor se întâlnesc fără voie... Bolnava tremură şi-şi ascunde capul în palme. Bărbatul se apropie şi o mângâie cu mâna pe păr.
înalta morală a vechiului registrator general se simte adânc jignită:
—	Cum ? In faţa mea ? La asta te pricepi ? Mai ce-re-i şi-o guriţă!
Ochii medicului secundar se ivesc grăbiţi de după sobă.
—	Ai înscris-o, dom-le?
—	Pe cine ?
—	Pe bolnava!
—	Pe care ?
—	Pe cea de jos!
—	«Chir.» sau «med.» ?
—	«Chir.», «chir.»!
A. Magder.
BIBLIOGRAFIE
C.	Cernăianu, Biserica şi Românismul. Sludiu istoric. Buc. 1909. Preţul 2 lei. Librăria Socec.
C. Brudariu, învăţământul poporului. Studiu social. Iaşi 1909. Tip. Nouă. Preţul 50 bani.
Milu Andreescu, Peştii Capitalei şi peştii din provincie, cu o prefaţă de d-l I. Slavici. Craiova Tip. Fulgerul. Preţul lei 1,25.
Dr. Atanasie M. Mariencscu, Negru-Vodă şi epoca lui (Analele Academii române, Seria II. Tom XXXI) Buc. 1909 Preţul 50 bani.
Iani Papaiani, Le nouveau oalendrier oecumenique Buc. 1909.
Dr. G. Robin, Cheia manualului complect de limba Esperanto, in zece lecţiuni. Manual complect de Esperanto, o oră de Esperanto. Buc. 1909.
ŞTIINŢE SOCIALE
IDEALUL MODERN
Există un ideal modem ?—Această chestiune nu se pune în epoca organică a unei societăţi, când toată lumea are, mai mult sau mai puţin conştient, o aceiaşi orientare în viaţă. Dar, după cum s’a repetat de atâtea ori, noi trăim într’o epocă critică, punem în discuţie principiile morale şi sociale, suntem în căutarea unui ideal. Niciodată problema vieţei n’a primit răspunsuri aşa de felurite. Totuşi se poate găsi un caracter comun în această diversitate : anume, întoarcerea la natură.
Curentul naturalist, manifestat mai întâi în literatură, se accentuează din ce în ce mai mult în morală şi s’a fixat chiar în corp de doctrină la Spencer şi Guyau. De altfel atacurile mereu îndreptate în contra idealului creştin, aduc o dovadă suplimentară de existenţa acestui curent. Ce sunt Les Noces Corinthiennes de Anatole Erance sau La Mori des Dieux a lui Merejkowsky, decât o protestare în contra unui ideal duşman naturei şi în contrazicere cu viaţa pământească ? In loc de dispreţul fericirei şi al progresului, în loc de ură în contra tendinţelor naturale, aceşti scriitori—am putea cita şi alţii—întronează imperioasa dorinţă de a trăi şi de a fi fericit, pe c.tre o purtăm cu toţii în suflet.
Intr’o carte apărută de curând1) d. Paul Gaultier căuta şi d-sa să extragă noţiunea idealului modern din feluritele sale manifestări în conştiinţa contimporanilor. In acest scop studiază principalele chestiuni morale şi sociale care ne agită acum : individualismul şi colectivismul; criza carităţii şi dreptul la existenţa socială; injustiţia dreptului modern şi «adevărata» justiţie ; conflictul libertăţii cu egalitatea; raportul ştiinţei faţă de credinţă şi spiritul modern faţă de religie.
Ce se degajează din toată această Irământare a sufletului modern nu-i uşor dc precizat: dovadă, că auto-ul ne dă studiul fără concluzie, înşelând aşteptările pe car' ni le-a deşteptat titlul său. O tendinţă însă ne pare a fi aproape generală: anume, după cum am spus, întoarcerea la natură. Ne întemeiăm această afirmare, nu numai pe faptul că e justificată de majoritatea scriitorilor filozofi şi literaţi, dar mai ales pe consideraţia că este explicată prin două mari cauze generale : progresul ştiinţei şi al industriei moderne.
«Ştiinţele de astăzi au schimbat concepţia noastră despre lume şi viaţă. Ele ne-au vindecat de toate ideile antropocentrice. Ele ne-au făcut cunoscut adevăratul nostru loc în univers şi în omenire.
«Pe de altă parte, progresul industriei în nenumăratele lui urmări: crearea bogăţiilor, uşurinţa comunicaţiilor, etc., a schimbat felul nostru de trai. O trebuinţă necunoscută vechei generaţii se manifestă imperios: nevoia de confort.
«Creşterea generală a bogăţiilor a dezvoltat dorinţa noastră de a ne bucura de viaţă. Ne ataşăm din ce în
1) L'ldeal Moderne, 1 vot. in-16. (Haclictte et C-ie, Paris.)
NOUA REVISfĂ ROMANĂ
237
ce mai mult de naturi Concepţia modernă despre viaţa a revenit astfel în parte la concepţia vechilor Greci *)».
Nu credem însă exact a v-rbi, ca d. Paul Gaultier, de o «renaştere a idealului antic». Mai întâi vechiul Grec nu aveâ despre natură ideia pe care o avem noi astăzi. Aceasta-i evident. Apoi, e inadmisibil ca idealul modern să nu păstreze ceva din idealul creştin pe care îl înlo-cueştc.
Dacă natura omenească nu este esenţial rea, ca să justifice ascetismul creştin, ea nu-i nici cum îşi închipuia Rousseau. De altfel, dacă natura noastră ne-ar îndemnă întotdeauna în mod spontan spre bine, nici n’ar fi ne-voe de morală. In realitate însă, avem tendinţe şi aspi-raţiuni contrare. După cum au observat bine părinţii Bi-scricei, există în noi un «spirit rău» şi un «spirit bun». Atât numai că spiritul rău are şi el drept să trăiască, iar spiritul bun trebue cultivat, nu fiind că ne-ar da dreptul la o recompensă într’o viaţă viitoare, ci pentru că îşi are raţi mea sa şi ne procură cea mai adâncă satisfac-ţiune chiar în această viaţă.
Pentru a ajunge la perfecţiunea naturei pe care o avem, trebue să punem ordine între înclinaţiunile şi aspiraţiunile noastre. Să le satisfacem pe toate, dar în măsura importanţei lor în viaţă. Nu se pot pune pe acelaş plan plăcerile stomacului cu plăcerile inteligenţei. In interesul desvoltărei noastre integrale, pentru a trăi o viaţă completă, trebue să limităm apetiturile la o înţeleaptă măsură. însăşi fericirea noastră este în joc.
Experienţa seculară a omenirii arată că urmărirea exclusivă a plăcerilor sensibile a fost întotdeauna urmată de suferinţăi desgust sau sinucidere. Copiii voluptăţii din toate ţările şi timpurile, dela Aristip din Cirena şi până la Rolla, au fost tot-odată apostolii morţii.
Sacrificiul se găseşte în idealul creştin, nu pentru motive supranaturale, ci pentrucă sacrificiul e legea supremă a vieţei. Sacrificiul se găseşte la animale şi într’un sens, chiar la plante. Viaţa nu este numai o gravitaţiune spre sine, ci şi un dar de sine. Cine se dărueşte mai mult, cine îşi consacră energia spre folosul câtor mai mulţi, acela trâeşte mai intens şi mai înalt.
Personalitatea omenească nu poate să existe fără o disciplină internă, morală. Ea nu se desvoltă prin satisfacerea tuturor poftelor, ci din contră, prin stăpânirea lor. Perfecţiunea noastră sufletească, virtutea, nu constă într’un echilibru, într’o armonie a tuturor forţelor sufleteşti ?
Noi nu trăim pentru a mâncâ, după cum îi plăcea să creadă Avarului lui Molirie, şi aceleaşi vederi le avem pentru toate celelalte funcţiuni. Femeia nouă este Lea lui Marcel Pr^vost sau aceea descrisă de fraţii Margueritte— aşa după cum s’a arătat în No. precedent al «Noii Reviste Române»—nu acelea incapabile de orice frâu, pe care ni le reprezintă pe întrecutele romancierii de scandal.
In definitiv, idealul modern păstrează din idealul antic concepţia că viaţa trebue trăită în toată plenitudinea facultăţilor ei, plenitudine care nu se poate realiză—după cum afirmă idealul creştin, decât prin iubirea aproapelui, iubire activă, vom adăogâ noi, adică devotament.
G. Aslan. 1
1) O. Aslan: La Morale selon Guyau, ch. I: Lacrise morale, p. 14.
CRONICA ŞCOLARA
IN CHESTIA ORARIILOR LA GIMNAZII
In şcoalele noastre secundare de băeţi, se obişnueşte a se alcătui două orarii: unul de însăşi autorităţile şcolare superioare, pentru mai mult timp, şi care constă în repartiţia orelor de lecţiuni ce se cuvin a se face la fiecare materie de studiu, pe săptămână, la fiecare clasă; şi altul, care după regulament este lăsat să fie alcătuit de profesori, cu aprobarea ulterioară a inspectorilor şcolari şi care constă şi el, în fixarea la începutul fiecărui an şcolar, a zilelor şi orelor când se vor face diferitele lecţiuni, potrivit numărului de ore dat de primul orariu. Voi vorbi aci, numai de cele de curs inferior de liceu sau gimnaziu.
La alcătuirea celui d’întâi orariu, se are, fără îndoială, în vedere, importanţa fiecărui obiect de studiu, folosul pentru cultura generală sau viaţa practică, dat fiind, că unii elevi, mai ales din provincie, nu continuă după terminarea primelor patru clase, studiile înainte, ci se mulţumesc aci; şi de ari se deduce cantitatea de materie ce trebueşte făcută la fiecare din aceste obiecte de studii, fără a da la unele prea mult şi la altele prea puţin, şi în acelaş timp, trebuind a lăsa elevilor, timp pentru preparaţii, recreaţii, odihnă etc.
Orariul actual, care nu se deosibeşte mult de cel avut până la 1 Septembrie 1908, constitue neîndoios, un progres pentru şcoală faţă de cel de acum 15-20 an'. Totuşi, în orariul actual se poate vedea cu uşurinţă o disproporţie în repartiţia orelor pe materii şi clase. Astfel 1. franceză în cl. II cu 4 ore pe săptămână, când în cl. I sunt 3 şi în clasa III numai 2 ; apoi tot în cl. II desemnul cu 2 ore, când în cl. I, III şi IV e câte una; caligrafie, cl. I cu 3, cl. II 3, celelalte cu nici una, găsesc că nu e o repartiţie în proporţie, mai ales că nici în instrucţiunile ce însoţesc programele analitice ale fiecărui obiect nu se găseşte nimic care să explice acest fapt. Da, foarte bine s’a făcut de s’a suprimat 1. latină din cl. II, dar ca să umpli golul lăsat de cele 2 ore suprimate, nu era un motiv a da 4 ore la 1. franceză şi 5 desemnul şi caligrafia. Tot asemenea 4 ore de 1. latină în cl. III este mult. Am aprobat cu toţii dispoziţiunea, atunci când s’a suprimat 1. latină din cl. I şi acum din cl. II, însă nu trebuia mărit în celelalte clase, mai ales că acest număr de 4 ore în cl. III, s’a făcut în detrimentul 1. franceze.
Sunt obiecte care deja se găseau la finele anului 1907/908 cu un număr mare de ore şi care s’a menţinut şi acum ; anume: 1. română cu 4 ore în cl. I şi fizica tot cu 4 ore în cl. III. Profesorul destoinic şi care îşi vede numai de şcoală, fără să mai facă şi alte negustorii, poate face materia specificată şi în câte 3 ore.
Din practică, din observaţiuni, pe care eu însumi le-am cules la gimnaziul unde funcţionez, precum şi din cele relatate, ca observaţiuni, de unii din colegii mei, îmi permit a schiţa următorul orariu, pe care îl ere-
238
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
dem că ar fi potrivit primelor 4 clase secundare:
	OBIECTELE	I	11	III	IV	OBIECTELE	I	II	III	IV	
	Religia . . .	2	2	1	1	Matematica .	3	3	3	3	
	L. lomână .	3	3	3	3	Şt.-Naturale .	2	3	—	I	
	L. latină . .	—	—	2	2	Şt.-fis.-chimice	—	—	3	2	
	L. franceză .	3	3	3	3	Igiena . . .	—	—	—	1	
	L. germană .	--	3	3	3	Muzica . . .	2	2	2	1	
	Instr. civică .	—	—	—	I	Desemnul .	1	1	2	2	
	Istoria . . .	2	2	2	2	Caligrafia . .	3	2	1	—	
	Geografia .	3	3	2	2	Gimnastica .	2	I	I	I	
						Total .	20	28	28	28	
Am dat la religie încă o oră în cl. II, la 1. română am lăsat numai 3 în cl. I, şi câte 3 în celelalte. La 1. franceză, am dat câte 3 de fiecare clasă, scopul acestui studiu fiind mai ales pentru cursul inferior de liceu sau gimnaziu, practica vorbirei şi a scrierei. Pentru 1. latină e suficient în cl. III şi IV numai câte 2 ore. Pentru Şt. naturale am lăsat în cl. I tot 2 ore, dar am pus în cl. II, 3 ore. Socotesc că în cl. I ar trebui să se facă zoologie şi botanică; însă în mod descriptiv atât la anatomie cât şi la câteva tipuri de animale şi plante. In cl. II să se facă mai multă anatomie, atât a animalelor şi plantelor, plus restul de descrierea tipurilor rămase de animale şi plante. Nu cred că este suficient ca un elev cu patru clase secundare să ştie din anatomia omului, celorlalte animale şi a plantelor atât cât ştie şi în clasele primare. La fizică am spus mai sus că e suficient 3 ore în cl. III. La desemn şi caligrafie, dat fiind inportanţa acestor studii, şi în acelaş timp după însăşi opinia colegului meu respectiv, de aci, precum şi după observaţiunile proprii, am repartizat altfel numărul de ore. In cl. III şi IV am pus câte 2 ore de desemn, lăsând câte una în celelalte, adăogând o oră de caligrafie şi în cl. III.
Un lucru ar mai rămâne de spus, relativ la această parte, anume: la finele fiecărui an şcolar, o ultimă conferinţă plenară a profesorilor şi maeştrilor şcoalei, să fie consacrată, repartizării orelor la fiecare profesor, pentru anul ce urmează. Depinde mult, pentru ajungerea scopului urmărit de fiecare obiect de studiu, şi de profesorul ce predă. Fiecare profesor să-şi dea avizul. Directorul să raporteze rezultatul conferinţei, alătu- -rând şi părerea sa; iar consiliul inspectorilor, cercetând, să fixeze repartiţia definitivă a orelor pentru anul ce va veni.
Al doilea orariu, este cel stabilit de profesorii şi maeştrii la începutul fiecărui an şcolar, care constă în repartizarea orelor de lecţiuni la diferitele obiecte, în diferitele zile ale săptămânei. Regulamentul şcolar prevede categoric, ce trebue a se avea în vedere la alcătuirea lui; totuşi nu odată mi s’a întâmplat să văd, că profesorii numai aceasta nu vor să aibă în vedere, ţinând numai la interesul personal, diferit cu totul de cel al şcoalei. Ba unul, fiind aci la o provincie, aproape de Bucureşti, cere 3 zile libere pe săptămână şi anume; Vineri, Sâmbătă şi Luni, sau Luni, Marţi şi Mercuri, căci având abonament la C. F. pentru Bucureşti nu poate sta toată săptămâna; şi de aci droaia de concedii pentru restul celorlalte 3 zile ale săptămânei. Altul, să i se pună orele numai în cutare zile, la anumite ore
şi la anumite clase. Câte certuri nu se nasc de aci, între profesori.
Deci, pentru a se curma acest rău, care numai favorabil şcoalei nu poate fi, sunt de părere ca în prima conferinţă, la 1 Septembrie a fiecărui an şcolar, după ce fiecare profesor sau maestru va depune în mâinele Directorului avizul său scris şi motivat, să se numească o comisiune de 2 profesori, cari împreună cu Directorul, şi ţinând seamă de dispoziţiunile regulamentare, să hotărască orariul anului ce începe. Acest orariu tre-bueşte alcătuit până la 5 Sept. Dacă* comisiunea nu ajunge la înţelegere, până la această dată, sau dacă orariul făcut de ea şi supus aprobărei profesorilor, nu este primit de ei, Directorul, şi în cazul acesta, şi în cazul când ar fi primit, va raporta, însoţind raportul şi de părerea sa. Consiliul Inspectorilor cercetând şi aci, poate aproba sau face modificări din oficiu şi impune acest orariu astfel modificat, atunci când găsesc că interesul şcoalei nu a fost avut în vedere şi în acelaş timp s’a călcat şi dispoziţiunile regulamentului.
Până la 25 Septembrie al fiecărui an, orariile acestea trebuesc înapoiate şcoalei care le-a trimis, trebuind a fi puse în aplicare cel mult la 1 Octombrie; până la care dată şcoala se va servi de orariul anului precedent.
TArgovişte.	IOAN NlCOLESCU
Profesor.
NOTE Şl DISCUŢIUNI
CUM SĂ SE FACĂ TRADUCERILE
O traducere literară se deosibeşte cu desăvârşire de o traducere ştiinţifică, după cum literatura însăşi se deosibeşte de ştiinţă. Ţinta literaturii nu e ca aceea a ştiinţei, de a dovedi sau vulgariza un gând, o lege, ci e de a descrie, de a picta, de a sugeră o concepţie, o impresie, un simţimânt. Pentru aceasta, literatul se slujeşte de tot soiul de mijloace directe şi indirecte, de multe ori de artificii, de meşteşugiri, pentru a însuflâ, a sugera cititorului simţimântul, gândul, tabloul pe care el însuşi l-a simţit, l-a trăit aevea sau în minte. Literatul, ca orice artist, pune mult suflet alăturea de ştiinţa şi de experienţa sa, pune mult din propriul său eu.
Rolul traducătorului literar e nu numai de a reda întocmai gândul, concepţia autorului original, dar şi mai cu seamă forma—expresia acelui suflet individual, acelui eu — în care e scrisă lucrarea de tradus; rolul traducătorului literar e de multe ori, de a reda mijloacele prin cari autorul şi-a ajuns ţinta. Cu alte cuvinte: el nu trebue să traducă cuvintele simţimântului, fraza impresiei, ci impresin însăşi, însusi simţi-mâniul.
Aceasta nu vra să zică, cum ar putea crede unii, că traducerea nu e credincioasă,—«fidelă», cum e termenul «consacrat» j — dimpotrivă, singura traducere literară, cu adevărat credincioasă, e aceasta; căci ea are asupra cititorului ei aproape aceeaşi — nimeni nu va îndrăzni să zică «aceeaşi» — aproape aceeaşi în-
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
239
râuriră pe care originalul o are asupra cititorului respectiv.
Lucrul acesta e evident în cazurile bătătoare la ochi; de pildă :
Clasica glumă de a traduce «cai verzi pe păreţi» prin: chevaux verts sur Ies murailles;
Nici un om cuminte nu va traduce banalul salut franţuzesc «adieu» prin adio sau «cu d-zeu», ci traducerea va atârna de mijlocul social care le întrebuinţează. El se va traduce prin «cu bine», «cu sănătate», câte odată cu «la revedere» ş. a. m. d.
Cine ar îndrăzni să traducă « Monsieur le cure» prin «Domnule popă» şi nu prin românescul «părinte»?
Dar când lucrurile sunt mai puţin grosolane, mai gingaşe, mai adânci, traducătorul nu mai ţine seamă de acest bun simţ. O pildă: Un ţăran francez, eşind dintr’o dugheniţă, unde se află lume necunoscută, salută astfel:
—	Au revoir, messieurs et dames sau
—	Salut, messieurs et dames sau încă
—	Bonjour â tont le monde.
Aţi râde cu toţii, dacă cineva ar traduce această salutare prin :
—	La revedere, domnilor şi doamnelor sau chiar
—	Bună ziua la toţi.
Dar mulţi s’ar mulţumi cu:
—	Să ne vedem cu bine, oameni buni.
Această formulă nu e însă nici mai exactă decât cele dintâi. Ţăranul român, când ese dintr’o dugheană, nu salută decât pe negustor, iar lumea necunoscută de acolo n’o salută; pe de altă parte, plecând, el urează negustorului: «Vânzare bună».-Aşa că traducerea noastră exactă, literară, artistică ar fi aceasta din urmă.
In clipa aceasta îmi vine în minte traducerea versului întâiu din cântecul
«Am un leu şi vreau să-l beu».
Elena Văcărescu l-a tradus în franţuzeşte prin:
Je n’ai qu’un sou, je veux le boire
(N’am de cât un gologan, vreu să’l beu)
Nu ritmul a împiedicat-o pe Elena Văcărescu să traducă în chip fidel cuvântul «leu», căci dacă nu vroia să se slujească de termenul a franc», cam burghezesc, avea un alt cuvânt monosilab, foarte popular, bohem chiar: cuvântul «rond». Dar ea a înţeles că termenul «sou» (gologan) va fi traducerea impresiei, şi asta se cere.
Dar. când avem jocuri de cuvinte, ţraduce-le-vom orbeşte, prosteşte ? — Nu. Pune-vom notiţe lămuritoare ? Nici atât. Mi-se pare că lucrul e mult mai simplu, de .cum pare.	,
Jocuri de cuvânt există doar şi în limba românească! Ei bine, când un joc de cuvânt nu-i cu putinţă de tradus, îl vom înlocui cu altul, cu alt prilej, dar care să fie în acelaş fel, adică tratând o mentalitate asemănătoare.
Expresiile populare, mahalagismele, cuvintele argotice trebue supuse aceleiaşi regule : traduse de se poate la nevoe, înlocuite cu alt prilej.
In sfârşit, când autorul pune în gura eroilor săi un patois. un dialect, scris cu o ortografie anume, traducătorul trebue să redea şi acest mijloc artistic, adică traducerea trebue să fie într’o limbă dialectică. Aşa, de pildă, dacă aşi traduce o operă de a lui Daudet, în care un meridional vorbeşte, într’un cerc parizian, cu accântul mediului, l-aşi pune pe erou să grăiască «mol-doveneşte» în mijlocul unui cerc bucurcştean ; acelaş lucru aşi face pentru a reda impresia unui Malorus în preajma unor Ruşi.
Cititorii vor cunoaşte acum ce principii au îndrumat traducerea de sus din Maupassant, şi nu vor fi miraţi dacă vor întâlni în ea unele lucruri neobişnuite până azi. Ele nu caută decât să traducă impresia ce împrăştie plastica limbă a nemuritorului Maupassant.
M.	Rusu
BIBLIOTECA NOUĂ
In No. 5 al acestei interesante Biblioteci, a apărut, în traducerea poetului D. Nanu, Yvetta, admirabila operă a lui Guy de Maupassant. Opera aceasta e un produs al ultimei faze din activitatea fruntaşului scriitor naturalist,—fază care se remarcă printr’un pesimism viril isvorât din pătrunderea sa atât de adâncă asupra oamenilor şi lucrurilor. Ea ilustrează un înalt adevăr moral pe care l-am putea rezumă astfel: că e un păcat primejdios în urmările sale, a bănui castitatea aproapelui, chiar atunci când toate aparenţele te-ar îndritui să crezi că bănuiala-ţi este întemeiată.
Tema aceasta oferă marelui scriitor, în acest roman, prilejul unei ţesături di-amatice de cel mai viu interes palpitant. Yvetta este o dramă dureroasă, poate dintre cele mai de seamă ale inspiraţiei pesimiste a lui Maupassant. Tipurile din acest roman trăesc într’adevăr înaintea ochilor noştrii, cari nu se mai obosesc o clipă măcar, în a-i urmări cu compătimire în durerile lor profund omeneşti.
Servigny îndură pedeapsă pentru sufletul său lipsit de cea mai frumoasă podoabă a tinereţii: respectul către femee. Iubirea lui apare astfel deşartă şi-l vedem par’că gata pentru o viaţă tristă de celibatar. încercarea de sinucidere a iubitei sale intervine însă, arătând spiritului acestuia cinic, că viaţa are căile ei drepte şi adevărate, singurele pe cari trebue să le urmăm. „	.
Traducerea acestei capodopere e datorită, după cum am mai arătat, poetului D. Nanu. Ea e făcută cu toată grija pe care un literat i-o poate arăta. Limbă frumoasă, corectă, o înţelegere deplină a originalului — lucrarea D-lui D. Nanu are toate calităţile unei adevărate opere de artă. In fruntea volumului ni se mai dă o notă interesantă asupra moralităţii în opera lui Maupassant. Dacă mai adăugăm la acestea şi chipul prezentabil al volumului, vrednic să împace bibleo-teca cea mai exigentă, apoi şi preţul său atât de minim — 75 bani,—vom putea aprecia în adevărata sa lumină, chipul deosebit cu care Bibleoteca Nouă se prezintă publicului nostru.
Volumul Yvetta, precum şi toate celelalte- apărute în Bibleoteca Nouă se găseşte de vânzare la Librăria Nouă, calea Victoriei 78, Bucureşti, precum şi la toate librăriile din ţară.
24°
NOUA revistă romAnă
CEREŢI
Ciocolata Zamfire;»
| DUI
I
VIILE
LI U ZAMFIRESC
2, STRADA ZORILOR, 2
PulatiiI Muntelui tio l’iot :ite TELEFON ÎS’o. 23/87
DC-

Vinuri de cca mai superioară calitate
LOCAL DE CONSUMAŢIE
Sex-viein la. domiciliu
Angrosiştilor li se acordă rabat
Boalele MestimM „
Diaree a (ea copii şi adulţi), Dizenteria \ Colicele, Furunculoza, Eczema şi toate '
boalele ce provin din Inîecţiunile intestinale
SE TRATEAZĂ ADMIRABIL PRIN
LAOTOFEBiMEIUT
(Bulion paralactic)	'
Aprobat de Cons. Sanit. Super.
Zilnic preparat proaspăt numai la
LABORATORUL Or. ROBIN
5, Str. I. C. Brâtianu 5. — Telefon.
Un flacon 2 lei.' In provincie contra mandat 2,50 Cereţi prospecte grutuito
Deschiderea Băilor Movila Techir-Ghiol
— Băi calde de nămol, reci de lac şi Băi de Mare —
Numii ul camerilor fiind relativ mic, iar cererile crescânde, se menţine dispoziţiunea închirierei camerilor pe serii de câte o luni. Prima serie 20 Mai, 20 Iunie; a doua 22 Iunie, 22 Iulie; a treia 21 Iulie, 21 August. închiderea stagiunei 1 Septembrie.
închirierile se fac nominal, firi drept de cedare.
Masa in Hotelul mare, table d’hdte 6 lei de persoană zilnic, co-prinzând şi cafeaua cu lapte. Copiii până Ia 10 ani, lei 3. Restaurantul mic table d’hote 5 lei şi 2,50. Se serveşte şi â la carte. Abonamentele la Restaurant nu sunt obligatorii. Cantina cu preţuri foarte sod erate.
Vizitarea medicali pentru luarea băilor este obligatorie. Poştă, Telegraf, Farmacie, Infirmerie, Tramcar dela 1 Iunie.
Se observi respectarea strictă a regulamentului Staţiune!.
Angajamentele pentru camere se fac chiar de acum la biuroul văn-căret loturilor, în strada Modestiei No. 3, Bucureşti, până la 15 Mal şi dela aceasti dată la Staţiunea băilor, prin Constanţa.
Pentru orice informaţiuni a se adresă Ia biurou.
Administraţia
Cea mai ingenioasă maşină de scris este
Singura care scrie fără panglici MODEL 10: cu claviatura dublă. MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată.
Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori.
> BUCUREŞTI
Cnloft Victoriei ISo. 54	TKLEFON
■BtrtB!iBWBăfc»rmft»afrai»VfcU«WWIg)iţ|fJU,BKnir'ST Z7X-r-r-^TOr-3^r^T^-rriiTata^|r^ŢpŢi
SANATORIUL *
i Dr. GEROTA
1 CONSTRUIT SI MONTAT
1 Special pentru tratamentul lioilelor chirurgicale 1 OPERAŢIUNI Şl FACERI
| Bulevardul Ferdinand 48, Bucureşti
1	TELEFON 1 /44
P
r*
i
b
1
Bţl
Ie
I
I

„AGRICOLA"
Societate Anonimă de Asigurări Generale în Bucureşti
SEDIUL: STRADA SĂRINDAR, No. 2.
Capital Statutar Lei 4.000.000 Prima emisiune hei 2.500.000. Vărsaţi hei 2 000000
ASIGURĂRI IN RAMURELEi
Ineendin, Viaţi, Grindină, — -----------------Transport şi Accidente
Reprezentanta în Bucureşti: STRADA DOAMNEI, No. 1.
STABILIMENTUL. GRAFIC «ALBERT BAER» FABRICA DE CARTONAGE—BUCUREŞTI STRADA NUMA POMPILIU No. 7