NOUA REVISTA
R OavânA
ABONAMENTUL: (48 numeri?)
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI
In KotuAnia un au...............io lei
,,	şcase luni..........6 ,,
In toate ţftrîle tmiunei poştale un an 12 m • n i ţ şeasehmi 7 M
APARK IN I'TECARE DUMINICĂ
DIRECTOR:
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Fcrdinand, 55. — Bucureşti
C. RADULESCU-MOTRU
PROFESOR I.A UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
ARTA
U N N U M A R :
25 Băut
Scgăseştccu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pe ultima pagină” '!« pagină : 10 lei.
No. 14.
DUMINICĂ 12 IUI.IE I909
Voi. 6.
SUMARUL
NOUTĂŢI:
Revista revistelor.—Criza cancelar iată în Germania.—Noile, piiblicalinni ale Românilor la Paris.
POLITICA:
C. Rădulescu-Motru. Poporanismul politic şi democraţia conservatoare II.
ŞTIINŢĂ:
Victor Anestin. Simon Newcomb.
NOTE DI-: CĂLĂTORIE:
Vas 11.e V. IIaneş. Pe Dunăre.
LITERATURĂ:
Tu. Cari.yle. Eroul ca rege.
Charles Baupelaire. La unu dinspre ziuă. Anatole France. l)in «grădina lui Epicur».
NOTE SI DISCUTIUN1:
1	>
Alecsandrescu-Dorna. Un «moment» în ziaristica română.
N O UTĂŢI
Revista Revistelor
Viaţa nouă, 1 Iulie. Inlr’un scurt articol, d. V'îrcol arată cum se exprimă prin cuvinte mita Românului:
«Milă in înţelesul de a da ajutor celui slab şi nevoiaş, de a sări să scapi pe altul de primejdie, sau să-i uşurezi nenorocirea căre i apasă, aflăm la tîran. Fie învrăjbit cât de rău cu cinevâ, vin împrejurări când nu-1 rabdă inima pe sătean să stea nepăsător la soarta grea a altuia. Un moment de uitare a tot ce a fost intre ei îl împinge fără calcul să dea ajutor şi să aline suferinţele semenului său. Cu atât mai mult se înţelege, se va întâmpla aceasta când sprijinul trebue să-l dea cuiva cu care a trăit totdeauna in legături strânse, sau altuia pe care de abia atunci l-a văzut pentru întâia dală. «Este adevărat că numărul cuvintelor care se raportă la
nota de care vorbim nu formează o familie prea bogalâ, care să ne autorizeze să susţinem afirmarea de mai sus : ajut, apăr, d urnesc, dumic, mă doare inima, mă cuprinde mila, fac milostenie, ieri, îngăduesc, împăciuitor, mă îndur, îndurător, îndurare, mită, milos, milostiv, mângâi, păsuesc, sar în ajutor. Iu schimb, expresiih şi proverbele sunt mai numeroase şi totdeauna acestea dau mai multă tărie, mai multă viată sentimentelor: sunt gata în foc şi în apă să mă arunc pentru el; să nu scoţi un câine din rasă, dar încă un om; unde mănâncă doi, mai poale mânca şi un al treilea; omul trebue să aibe milă de câne, dar de dobitocul cu care îşi câştigă pâinea; înceurcă-i dobitocul până unde e sorocul, etc. Exemplele acestea ne arată că sentimenlul milei se întinde la toate fiinţele, cu atât mai mult la oameni».
Sămănătorul, 5 Iulie, dă continuarea la «o călătorie pe rotile», de I. Gliergliel. Aci găsim următoarea constatare au-tografică: «Cum ai trecut în Dalmaţia, te îsbeşte chipul cu totul deosebit de al Bosniacilor. Dalmajienii sunt mai cu deosebire oacheşi, având fata lungăreaţă (dolichocliefali) şi foarte adesea ori nasuri coroiate; sprinteni în mişcări, inteligenţi şi inimoşi; într’un cuvânt, nu su i, antropologiceşle vorbind, nici Slavi, nici Traci ; ci lalinip^şl nu Romani.
Suntem datori o lămurire. C;np: a călătorit prin ţările latine şi a făcut studii cât de sumare asupra osebitelor chipuri, se va fi încredinţat, că afară de cele locale, germane, slave, franche sau iberice, se găseşte pretutindeni, sau chipul actualilor locuitori ai Romei, caracterizaţi astfel: oacheşi, faţa ovală, brună-rumenă, cu expresiunea blândă, prietenoasă, sedui cătoare şi inteligentă, nasul drept crestat, sau chipul de asemenea latin, ce ni se înfăţişează astfel: oacheşi, fata lungăreaţă, nasul coroiat crestat, expresiunea feţei marţială.
Pe acest chip, ce se găseşte şi la Grecii din insulele ionice, ce au stal vre-o 300 de ani sub dominaţiunea Veneti-enilor, îl confundă unii, fără cuvânt, cu cel grecesc, care însă are cu totul altă înfăţişare, şi anume: oacheş, faţă lungăreaţă albă şi puţin rumenă ; nasul drept fără crestătură Intre frunte; expresiunea feţei: maiestoasă, clasică, dar rece». Un reuşit început de roman al d-Iui Alex. G. Doinaru : Prinţul de Pop-pesco.
Buletinul societăţii Ateneului Român, Anul II. Voi. II, cuprinde rez matul câtorva conferinţe t*nute la Ateneul din Bucureşti între anii 1899 şi 1908. Este de regretat că a-ceaslă publicaţiune fiind neglijată de membrii Ateneului se prezintă în condiţiuni pu{in favorabile.
Relevăm din Revista Israelită, 1 —15 Iulie, următoarele afirmaţiuni cu privire la legătura pe care o au ovreii cu unele din partidele noastre politice: «Ge ar puteâ hotărî pe evrei
2 IO
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
să dea ajutorul lor d-lui Take Ionescu ? Declaratu-s’a vreodată şeful partidului conservator-democrat francarnente filose-mit ca d. P. P Carp de pildă? Nu! nici odată. Din contra, de câteori a venit vorba de Evrei, d. Take Ionescu, mai ales faţă de publicişli şi oameni politici streini, a ocolit chestiunea cu o prudenţă căreia îi preferim, mărturisim, antisemitismul cel mai feroce, numai franc să fie.
Atunci de ce s’ar crede, de ce s’ar bănui că Evreii ar da ajutor partidului d-lui Take Ionescu, tocmai acelui partid care nu are în sânul său oameni ca d-nii Panu, Morţun sau Nădejde, cari au scris şi vorbit in favoarea evreilor, şi care n’are in fruntea sa pe un om ca d. P. P. Carp, a cărei atitudine faţă de Evrei e una din laturile cele mai luminoase ale frumoasei d-sale vieţi politice?...
«Dar să admitem acum o ipoteză generală. Să admitem aium ca gtosul evreilor, încetăţeniţi sau nu, găsesc de cuviinţă, găsesc interes, să ajute cu banul şi cu forţele lor un anume partid românesc. Sâ admitem chiar că un pact a fost încheiat intre ambele părţi,*că în schimbul serviciilor date de evrei, li se va dâ acestora egalitatea civilă şi politică. Unde ar H răul? Dumnezeule sfinte! Am fost necurmat învinuiţi că complotăm cu străinătatea împotriva ţării şi ni s’a cerul întotdeauna să ne căutăm puntul de sprijin şi simpatiile în cuprinsul ţărei—şi azi, rând am urmat acest sfat, să fim iarăşi anatemizaţi şi să avem şi mâhnirea de a constată că chiar spirite drepte şi tolerante ca d. Marghiloman ne retrag graţia.
«Să fie însă pe pace şi protivnicii şi binevoitorii noştrii -de altă dată. In ţara românească nu se mişcă nici un fir in favoarea noastră. Nimeni n’ar cuteză să ne facă cel mai mic bine.»
Le Mouvement economique, 1 Juillet cu articole de C, Grîinberg, I. Grenard, I. G. Negrescu, G. Blondei, ele.
Pedagogia experimentală, Iunie, D. 1. Ciocârlie: Cum stă abecedarul din 1808 în faţa pedagogiei experimentale? Iată sfârşitul acestui articol: «Din cele ce am relevat în această scurtă analiză asupra celor susţinute de d. Bogdan Duică, constatăm cu părere de rău că d-sa se conduce, in apt-ecierile ce face asupra metodei cuvintelor normale, numai de teoriile şi experienţele autorilor streini, din care cauză susţine lucruri ce nu se potrivesc absolut de loc în şcoala noastră românească, de a căreia practică se vede că este strein. Fără a pune la îndoială sinceritatea intenţiunilor sale, regretăm că stârneşte într’o anume părere streină, menită să aducă turburări in bunul mers al predării, ce trebue să se facă în şcoala noastră pe baza observaţiunilor şi experienţelor dăscălimei primare urbane, a cărei valoare metodică o dovedesc cele 60 abecedare româneşti, lucrate cea mai mare parte după metodul cuvintelor normale. Cine iubeşte ştiinţa, nu se face tiranul ei oficial!»
Revista Ideei a d-lui P. Muşoi, dă în ultimul său număr traducerea unui articol al lui G. Sorel asupra Sindicalismului revoluţionar. Extragem din acest articol următoarele: «Bur-ghezimea a lucrat în chip revoluţionar şi în opunere cu toate ideile ce-şi fac sociologii despre o activitate puternică şi destoinică de a duce la mari rezultate. Revoluţia a fost bazată pe transformarea uneltelor de producţie, săvârşită în voia iniţiativelor individuale; s’ar puteâ spune că ea a lucrat în chip materialist, pentru că n’a fost nici odată diriguită de ideea mijloacelor de întrebuinţat pentru a săvârşi mărirea unei clase sau unei ţâri. De ce n’ar puteâ urmă şi proletariatul aceeaşi cale, să înainteze fără să-şi impue nici un plan ideal ? Capitaliştii în furia lor novatoare nu se îngrijeau nici de cum de interesele generale ale clasei sau patriei lor: fic-care din ei nu ţinea seamă decât de cel mai mare câştig imediat. De ce şi-ar subordona sindicatele revendicările lor unor înalte ve-
deri de economie naţională şi nu şi-ar duce cât de adânc avantajele sau foloasele lor, când împrejurările le-ar fi prielnice? Puterea şi bogăţia burgheziei fură întemeiate pe autonomia conducătorilor do întreprinderi. De ce puterea revoluţionară a proletariatului nu s’ar întemeea pe autonomia revoltelor muncitoreşti ? Intr’adevăr tocmai în chipul acesta materialist, întru câtva copiat după practica capitalismului, îşi înţelege sindicalismul revoluţionar rolul. El se foloseşte de lupta de clase după cum s’a folosit capitalismul de concurenţă, împins de un instinct puternic de-a desfăşură cât mai multă acţiune pe cât îngădue condiţiile materiale.»
Vkrax.
*
* *
Criza cancelarială în Germania.
După cum era de aşteptat, cancelarul german, Principele Bîilow, a demisionat în urma respingerii de către Reichstag a proiectelor sale de reformă financiară. Urmaşul politic şi elevul direct al lui Bismarck—acela pe care cancelarul de fer îl arătă încă de pe când era un 'simplu ministru plenipotenţiar ca chr Kommende Mann—a căzut victima clasei sociale pe care Bismarck s’a sprijinit in tot cursul carierii lui politice, a proprietăţii conservatoare şi a capitalismului mobiliar format in industrie. Ceeace constitue însă una din coincidenţele surprinzătoare ale istoriei, este împrejurarea că şi Bîilow ca şi Bismarck s’au arătat în momentele de criză ale vieţii lor politice ca reprezentanţi ai spiritului nou şi ca percursorii unei evoluţiuni pe care politica ţării lor avea să o încerce în cursul deceniilor urmâtoaie. Bismarck a introdus votul universal şi a întreprins prima legislaţie socială in Germania; Bîilow a încercat să facă o astfel de reformă a impozitelor In cât clasele sociale care reprezintă avuţia In stare de formaţie să fie mai exonerate faţă de acelea care reprezintă avuţia deja formată, sau, la drept vorbind, să stabilească o proporţie dreaptă a sarcinelor acestor două clase. Al patrulea cancelar a fost învins în luptă : ceeace a fost dat lui Bismarck, nu i-a fost dat lui să înfăptuiască. Aceasta nu însemnează însă că opera lui Bîilow este pierdută; ea va fi realizată nu însă îndată şi nu de un singur om, de azi înainte ea intră în căderea democraţiei germane.	/
*
* *
Noile publicaţiuni ale Românilor la Paris.
In u timul timp au apărut în limba franceză (toate publicate la Paris), mai multe scrieri datorite compatrioţilor noştri. Cităm de ocamdată titlurile scrierilor, promiţând de a reveni :
H6I6ne Vacaresco, Amor vincit (roman) Librăria Pion. Paris. '
Eugfene Lovinesco, Jean Jacques JVeiss et son oeuvre lil* târaire (preface de Emile Faguet.) PJi. Renouard Paris.
Charles Gr. Lahovary, Memoires de Vamiral Pată Tcliit-chagof. Librăria Pion Paris Socec Bucarest.
N.	I. Apostolescu, L’ancienne versification roumaine (XVII et XVIII siâcles) Librairie H. Champion Paris.
N. I. Apostolescu, Influcnce des romantiques franşais sur la poiisie roumaine (preface par E. Faguet). Librairie An-cienne Honorâ Champion. Paris,
Numărul viilor al „Nouei Reviste Române“ apare la 16 August.
Intre 12 Iulie şi 16 August Redacţia revistei ia vacanţă. Abonamentul anual va cuprinde însă totdeauna 48 de numere.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
2 I I
POLITICA
POPORANISMUL POLITIC ŞI DEMOCRAŢIA CONSERVATOARE
(Urmare şi fine)
D. Stere scrie în România, şi în calitate de membru al unui partid care cunoaşte prea bine drumul spre Golgota capitalismului apusean, nu ca Herzen şi La-vroff, cari scriau pe acolo pe unde rătăcirile exilului le îngăduiau câte puţină odihnă şi în calitate de simpli... proprietari de idei! Din această deosebire se explică mai întâi stilul d-lui Stere. D. Stere scrie ca omul politic «cu minte», nu ca un svânturat; şi d. Stere ţine mai ales, să se ştie de toţi că scrie ca un «om cuminte». Mai curând ar sacrifica dânsul o teorie sociologică întreagă, decât să dea de bănuit că în vinele sale are o picătură de sânge revoluţionar. «Am trăit prea mult, şi am făcut prea multe» zice d. Stere cu melancolie. Are perfectă dreptate. In România, unde se citeşte pe deasupra, o frază rău aleasă te poate perde, pe când o faptă rea, bine acoperită, niciodată.
Concluzia pe care o trage dânsul din concepţia poporanismului, va fi dar scrisă întrun stil aşezat; ea este scrisă, aş putea zice, în stilul unui octogenar. Şi mereu cu dojeni pentru socialiştii d-rului Rakovsky. Foarte cuminte. Aceste dojeni prind bine pentru a acoperi pe alocurea unele lucruri. Apoi din când în când apel la «bunul simţ» ; şi însfârşit, ca patriarhul din legendă ; «Mi-am făcut datoria. Şi piatră cu piatră, se va clădi «corpul doctrinal, potrivit trebuinţelor şi aspiraţiunilor «neamului».... Şi celelalte şi celelalte... cum se cade la un om pose.	'
Acesta este stilul. Spaţiul nu ne permite să-l examinăm mai deaproape; să trecem la fond.
In ce priveşte fondul, concluzia începe astfel:
«Problema, a cărei rezolvire în primul rând se irn-vpune generaţiei noastre, se poate rezuma în puţine «cuvinte:
«Opera generaţiunii dela 1848 a rămas nedesă-«vârşită.
«Introduccrei formelor de stat modern n’a urmat «democratizarea tuturor instituţiunilor vieţii publice, «înrădăcinarea democratismului în viaţa poporului în-«suşi, în legislaţie, în funcţionarea întregului aparat «administrativ şi politic; cu alte cuvinte: masselc po-«pulare au rămas aproape cu desăvârşire străine vieţii «politice....»	(
Se poate; ba chiar aceasta este sigur. Şi ? Ce rezultă de aci ? Că trebue să grăbim democratizarea instituţiunilor noastre, chemând la viaţa politică pătura cea largă a poporului ?
Dar cine zice altfel, dintre acei ce iubesc cu adevărat cultura şi civilizaţia apusană? Negreşit, din momentul ce te declari partizan al instituţiunilor împrumutate din Apus, instituţiuni cari se reazimă pe diferen-ţiarea claselor sociale, nu-ţi rămâne altceva mai bun de făcut decât să întăreşti continuu aceste instituţiuni, atrăgând spre ele cât mai mult poporul de jos, care la început nu le înţelege şi nu le iubeşte.
Dar aceasta nu este numai convingerea celor ce ubesc civilizaţia europeană ; aceasta este şi convingerea socialiştilor consecvenţi, cari, precum am spus-o, sunt determinişti în înţelegerea faptelor istorice: «Democraţia — spune, de pildă, socialistul Ed. Bcrnstein, — e o condiţie primordială a realizării socialismului». Iar în programul socialist, votat la Erfurt, în 1907, se zice : «Libertăţile politice sunt de cea mai mare însemnă-«tate pentru clasele muncitoare. Ele înseamnă pentrti «proletariat lumină şi aer....
Negreşit, libertăţile politice, produsele acelea ale cul-turei apusene, sunt ca lumina şi aerul pentru orişicine! Când eşi afară din zona acestor libertăţi, şi treci pe «cellalt ţărm», eşti în întunerec şi mizerie!
Aceasta o zic încăodată, toţi aceia cari iubesc civilizaţia apuseană.
Dar aceasta să o zică un poporanist consecvent? Dar atunci unde rămân virtuţile massei omogene, aceea care stă ca o bază socială nediferenţiată, în veci-vecilor aceeaşi ? S’a dus jălania dar, cu peirea civilizaţiei, şi am ajuns să cântăm osanale pentru lărgirea acestei blestemate de civilizaţii ?
Incotre o apuci, domnule Stere? Concepţia poporanistă n’are nimic de a face cu desăvârşirea operei dela 1848. La 1848, s’au produs schimbări în ţara noastră de către oamenii cari admirau şi iubeau cultura Apusului; cari nu doreau altceva decât să o imi-teze; cari veneau, cu un cuvânt, după ţărmul apusan,— ep când D-ta vii cu concepţia poporanismului după ărmul oriental, şi n’ai pentru cultura apusană decât, dispreţul pe care îl au toţii Ruşii, părinţii d-tale sufleteşti. Lasă opera generaţiunii dela 1848, şi mărturiseşte că ai pus-o între concluziile articolelor scrise numai fiindcă eşti membrul unui partid care se mândreşte cu 1848.
Dacă ai fi fost în alt partid, ţi-aifi bătut joc de poşoptişti, şi atunci ai fi fost mai consecvent cu teoria poporanismului !	.
Dar să lăsăm şi noi consecvenţa prea excesivă. Dacă La-vroff a găsit, că în civilizaţia apuseană tot se mai găseşte câteceva bun, de ce n’ar găsi acelaş lucru şi d. Stere ? Nu e dracu aşa de negru precum se descrie, nici suprastructura socială aşa de putregaioasă.cum se zicea mai sus.
Să desăvârşim, prin urmare, opera generaţiunii dela 1848, făcând să participe cât mai mult poporul de jos la viaţa instituţiunilor sociale împrumutate din Apus. Foarte bine; cuminte vorbit; numai că o asemenea concluzie ridică poporanismului or şi ce drept la originalitate. Care om politic, în ţara românească, nu este de aceeaşi părere ? Conservatorii, cei mai reacţionari chiar, se plâng, nu de instituţiunile Apusului, ci că aceste instituţiuni nu sunt pe deplin înţelese de popor, şi prin urmare că fiinţa lor este viciată în aplicarea ce li se dă. Dar sunt totuşi unii domnişori cari cred, că poporul de jos nu va ajunge niciodată să înţeleagă instituţiunile Apusului, şi cari cred, în consecinţă, că poporul este menit în veci-vecilor să fie ascultător ? Se poate să existe şi asemeni domnişori; sigur că există. In contra acestora însă ridică d. Stere teoria poporanismului? Dacă da, atunci vine prea târziu, şi, în tot cazul, cu prea mult tămbălău, pentru a nu fi ridicol.
2 I 2
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
Nu, desigur; de domnişorii aceştia nu prea se ocupă, d. Stere; şi iarăşi, foarte cuminte face. îngrijorarea sa are alte orizonturi. Să-l urmăm până la capăt.
Mai întâi, nu tot ce vine din Apus este şi bun pentru popor. Din Apus ne vine ştiinţa, ne vine arta, ne vin ideile politice; ne vine cultura sufletească în
genere... dar ne vin şi capitalurile, cari caută plasări
în industrie şi comerţ! Halt; aci d. Stere are ceva de spus. Ştiinţa, arta, ideile politice.... da; acestea pot să vină; dar capitalurile nu, niciodată. Şi pentruce nu? Pentrucă capitalurile aceste vagabonde, prin plasările pe care le-ar găsi la noi, «sporesc imens bogăţia şi puterea socială a burgheziei capitaliste in ţara lor de origină», — şi aceasta nu o voeşte poporanistul, d. Stere, în ruptul capului! Cearta cu socialismul marxist merge la dânsul pânăla o limită; când însă este vorba de a favoriza pe capitalişti în contra proletariatului, fie oriunde proletariatul, instinctul d-lui Stere de socialist se revoltă, şi zice: până aci; capitaluri străine nu vrem. «Capitalul vagabond, capitalul străin din ţările «înnapoiate, nu e altul decât capitalul comercial şi de «bancă — capitalul antirevoluţionar, din ţara lui de «origine. Acest capital, operând în ţări cc-i sunt subjugate economiceşte, — în ţara lui întăreşte bur-«ghezia capitalistă, slăbeşte proletariatul, «sporeşte pie-«dicile» progresului social.... Luptând prin urmare, îm-«potriva capitalului străin, ridicând împotrivă-i ziclu-«rile chinezeşti spre a i restrânge câmpul de opera-«ţiune, ţările exploatate de acest capital luptă direct ^împotriva capitalismului şi, împedicând astfel trans-«formarea capitalului industrial în capital de bancă, «luptă, în acelaş timp, pentru progresul social al lor «şi al lumii întregi.... Şi acesta, poate, e singurul < mijloc pentru ele, de a se alătura proletariatului eu-«ropean, pentru o luptă directă pentru progresul universal.... *)
Este un sincer prieten al proletariatului socialist european, d. Stere! Să vedem acum dacă este şi consecvent cu poporanismul său.
Capitaluri străine să nu introducem; dar să ridicăm poporul, adică ţărănimea; pentru a face din ea — ce? Răspunde d. Stere: 'O ţărănime liberă şi stăpână pe pământul ei». Patriotice cuvinte; aşa vorbit-au mulţi în ţara noastră, începând cu Kogălniceanu. Dar cum, fără ajutorul capitalulni mobiliar străin ? Experienţa lumii, întregi ne arată, că în ţările, fără capital mobiliar, înfloresc latifundiile ; şi că proprietatea ţărănească nu se afirmă ca în Franţa, decât asociindu-şi capitalul în contra latifundiarilor ! Şi d. Stere vrea din potrivă ziduri chinezeşti; adică vrea scumpirea capitalului şi cu aceasta robirea din ce în ce mai mult a muncii ţărăneşti sub a tot puternicia marelui proprietar! Cum să ajungă oare ţăranul român stăpân pe pământul pe care astăzi dânsul nu’l are? Cum expropriează el pe proprietarul mare? Nu sunt decât două mijloace pentru aceasta: sau expropierea forţată, sau expropierea cu plată. Dar plata nu are să o poată face ţăranul când ţara întreagă va fi lipsită de capital. Ce rămâne ? Ex-propiarea forţată; adică scuturarea din umeri a massei
omogene pentru a prăbuşi organizarea suprastructurei sociale ?
Unde v’aţi rătăcit logica, domnule Stere? Rămâneaţi pe deplin în marginile logicei, dacă rămâneaţi în şcoala anarhismului lui Herzen, căci atunci, cel puţin, aveaţi refugiul la energia latentă a massei amorfe: şi aţi fi putut îndemna ţărănimea să-şi scuture umerii! Dar aşa cu logica de «om cuminte» pe care aţi adoptat-o? De unde vă procuraţi echivalentul valoarei proprietăţii de care aveţi nevoe pentru ţărănime?
Evident aţi trădat interesele reale ale ţărănimei de dragul proletariatului socialist.... Nu vă facem nicio vină din aceasta; vă cerem însă să o spuneţi mai clar. Sau, poate, se resimte şi aci oportunismul omului, care face parte din partidul, unde se vorbeşte do ziduri chinezeştii Şi aşa, nu avem dreptul să vă facem vre-o vină; dar, încă odată, spuneţi-o mai clar.
«Să ridicăm ţărănimea şi «să organizăm întreaga gospodărie naţională pe temelii ţărăneşti», ne spune în repetate rânduri d. Stere. Să vedem şi aci dacă este consecvent până Ia capăt.
Oamenii de stat,—mulţi puţini câţi i-am avut şi noi până acum, — au proclamat totdeauna, ca ţintă a activităţii lor politice, prosperitatea tuturor claselor sociale, adică a poporului întreg; d. Stere se opreşte la ţărănime. Să consiste oare poporul nostru numai în ţărănime ?
Da şi nu, după d. Stere. Când este vorba de repartiţia bunurilor, atunci poporul este însăşi ţărănimea; dar când este vorba ca poporul să poarte răspunderea existenţii sale în luptă cu celelalte popoare, atunci alături de ţărănime răsar, ca prin farmec, şi alte elemente ale poporului, alte clase sociale! E ingenios, nu este aşa ? Ca tot ce vine dela d. Stere.
Mai întâi poporul la repartiţia bunurilor! Ascultaţi: Poporul muncitor are întotdeauna dreptate, fiindcă «numai interesele lui nu pot fi niciodată contrarii intereselor societăţii, considerată ca un tot întreg, numai «interesele lui nu pot fi niciodată în contrazicere cu «idealul moral şi idealul social, şi numai propăşirea «lui, înălţarea lui, cade întotdeauna în direcţia pro-«gresului societăţii întregi. Dacă însă este adevărat «■acest criteriu ultim al judecăţilor morale, dacă po-«porul muncitor are întotdeauna dreptate, — senti-«mentul de recunoştinţă pentru toate rezultatele pro-«gresului, pentru toate bunurile vieţii, sentimentul «adânc de solidaritate socială, ce ne leagă pe toţi de «acest ziditor al vieţii noastre materiale şi morale, ne «face în acelaş timp, pe noi toţi, vinovaţi faţă de el, «chiar fără de vină, datornici veşnic răi de plată...1)
Este foarte clar: niciodată nu dăm muncitorimei, aceea ce i se datorează ; ea este veşnicul nostru creditor..
Acum să trecem la compoziţia poporului, când este vorba de e se afirma el ca unitate în faţa altor popoare, cu care vine în luptă. In aceste împrejurări veşnicul creditor de adineaori reintră în rânduri, şi amână pentru mai târziu revendicările la cari el are dreptul, la care are totdeauna dreptul....
1) Viaţa Românească, Octombrie 1907, pag. 47—48.
1) Viaţa Românească, 1908 Aprilie, pag. 77.
NOUA REVISrĂ ROMÂNĂ
213
«Căt de deosebită e situaţiunea unei ţări ca România, «care nu numai a servit veacuri îndelungate de câmp «de bătălie pentru toţi vecinii puternici; care nu numai «abia a ieşit de sub îndoita tutelă a înaltelor curţi «suzerane şi protectoare, sau de sub controlul colectiv «al sanhedrinului marilor puteri ', care nu numai până «ieri (dacă nu şi până azi!) întrâ în sfera savantelor «combinaţiuni de compensaţii între balaurii politicei «europene ; — dar şi astăzi ea nu e ferită încă, chiar «în politica curentă, de amari decepţiuni în ce priveşte «realitatea independenţei sale ...
«Dar tocmai aceste împrejurări impun tuturor fiilor «ţării anumite îndatoriri, pe cari nu le cunosc sau pe «cari le pot nesocoti cetăţenii altor ţări, dar pe cari nu «este iertat să le uite un moment măcar, nici un om «de doctrină şi nici un om de acţiune din România, «dacă ei nu vor să cadă sub povara unui greu păcat «faţă de viitorul neamului...........
«Şi în aceste condiţiuni, vădit, nu numai că este cu « desăvârşire exclusă, prin firea însăşi a lucrurilor, orice «politică revoluţionară, şi deci. România, din principiu, nu-şi poate permite luxul unui partid revoluţio *nar (nu putem uita, că până şi evenimentele din Măreţie (1907) trecut au putut da naştere zvonurilor sinistre de «posibilitatea intervenţiunii străine . .); darîn situaţiunea «descrisă, statul român, în care s’a putut închega € pentru viaţa politică abia o jumătate din neamul nostru, în faţa marilor probleme naţionale nedes-legale încă, nu numai că nu este pus încă la adăpostul - unor dureroase încercări, dar e şi dator să fie gata, •la- orice eventualitate, să răspundă unor chemări, *la cari nu poate renunţă nici un popor vrednic de viaţă.» (1).
Aşa dar să schimbăm cântecul cu desăvârşire ! Numai este vorba de tribul robit şi de tribul victorios; de nefasta diferenţiare a tribului victorios, care duce apoi la formarea claselor sociale. . . . ; nu mai este vorba de dreptatea pe care o cer cei din muncitorime, ci este vorba de o pregătire pentru orice eventualitate şi de strângerea rândurilor împrejurul Statului! Statul, sinteza claselor diferenţiate.... este dar şi el bun la ceva! N’am fi crezut, după cele citite mai sus la d. Stere. Dacă ne aducem bine aminte, pare că d. Stere ne vorbea tocmai de vremelnicia statelor şi de eternitatea
bazei sociale nediferenţiate......Ce, să schimbă acum
lucrurile ? Muncitorimea română, ţărănimea, aceea care are totdeauna dreptate, are ea nevoie de Stat pentru ca să existe ? Dreptatea ei nu se validează decât în interiorul ţărei, iar peste graniţă eterna dreptate rămâne o simplă literă moartă? Dar pare că tot d. Stere ne vorbea de un criteriu ultim al judecăţilor morale, după care muncitorimea are totdeauna dreptate! Ce fel de criteriu idlim este acesta care nu trece graniţa ?. . . .
In marginea graniţelor ţării muncitorimea are dar totdeauna dreptate; dincolo de graniţă, ea trebue să-şi facă dreptate cu ajutorul Statului, adică cu ajutorul suprastructurii sociale pe care o duce ea pe umeri. . . . Este
dar o dreptate relativă, dreptatea muncitorilor, cu toate că ea decurge dintr’un ultim criteriu!
Unde v’aţi rătăcitlpgica, domnule Stere? După concepţia poporanistă, Statul aşa cum îl prezintă Europa de astăzi, şi cum îl ceri şi d-ta la pericol, ar trebui să fie fără nici un rol. Statul european nu se poate înţelege, decât cu diferenţiarea socială şi economică, pe care d-ta o socoteşti ca o calamitate. După concepţia poporanistă, Statul trebue să se disolve în nenumăratele gospodării comunale, autonome, pe cari le formează ţăranii liberi şi stăpâni pe pământul lor: idealul anarhist, aşa cum îl cunoşti d-ta prea bine din scrierile revoluţionarilor ruşi. întărirea Statului român este o erezie, din punctul de vedere poporanist.
Ce departe suntem de unde am plecat! Poporanismul ne promitea la început o cale mai scurtă pentru a ajunge la progresul social; o cale care să nu ne mai ducă pe acolo pe unde au fost nevoiţi să se ducă acei din apusul Europei. Ni se vorbea de perspectiva de a scăpa de Golgota capitalismului şi de toată suprastructura socială. Şi acum ni se ridică toate aceste promisiuni. Va trebui dar să întreţinem şi noi un Stat puternic care să poată ţine piept cu celelalte State europene! Va trebui dar să ne diforenţiem şi noi ca Europeni şi să ne asimilăm chiar toate însuşirile acestor blestemaţi de civilizaţi, pentru a nu fi în faţa armelor lor. ca blânzii mieluşei din bibliă! Şi noi care ne credeam pe pragul fericirii ; noi cari aşteptam să fim invidiaţi în curând de bătrâna Europă, care neavând fericirea să cunoască poporanismul îşi perde mereu timpul cu organizări para-sitare şi vremelnice....
De ce ne-aţi pregătit această decepţie, domnule Stere ?
Ba încă mai sunteţi şi crud la sfârşit. După ce ne vorbiţi de necesitatea Statului, când noi ne obişnuisem să credem că este destul să facem bune gospodării ţărăneşti pentru ca să ajungem idealul, — adăogaţi cu răutate :
« Nici împrejurările noastre sociale, nici gradul de cul-«tură, nici însuşirile morale ale unui popor, în a că-«rui ţărănime trăeşte încă sufletul de iobagi, iar în clasa «diriguitoare sunt încă vii tradiţiile fanarului, — nu pot «îndreptăţi năzuinţa de a ne pune în fruntea omenirii, «în ce priveşte primenirea formelor sociale. Să fim fe «riciţi, dacă ne vom putea ţine nu prea departe în urma «înaintaşilor noştri.
«Grandomania atrage după sine pedepsirea ridicolu-«lui nu numai pentru indivizi, ci şi pentru popoare». ‘)
Cu ce trufie plecasem ca să o luăm înaintea Europei pe calea democraţiei, — şi cum am revenit în cele din urmă smeriţi la spatele Europei, de frică de a nu deveni ridicoli!
Mai cuminte ar fi fost poate să nu fi plecat de loc.
III
Acum avem toate elementele necesare pentru a defini şi caracteriza poporanismul în opoziţie cu celelalte concepţiuni politice.
Poporanismul este una din numeroasele concepţiuni ale democraţiei.
(1) Viaţa Românească, 1908, Ianuarie, pag. 50.
(ll Viaţa Românească, 1908, Ianuarie, pag. 51.
214
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
Concepţiunile democraţiei sunt de două feluri. Unele, în dorinţa de a formula cât mai complect drepturile care decurg din ideia suveranităţii poporului în conducerea afacerilor publice, uită cu desăvârşire obligaţiunile pe cari le impune conservarea unităţii însăşi a poporului faţă de unităţile altor popoare; pe când alte concepţiuni subordonează toate drepturile, pe care raţiunea le găseşte legate de ideia suveranităţii, la obligaţiunea de a conservă înainte de toate neslăbită unitatea poporului însăşi faţă de celelalte popoare. Concepţiunile din prima categorie au aparenţa de a fi mai logice, dar în realitate, pe cât timp lupta dintre popoare există, ele sunt utopice; pe când acele din categeria de a doua sunt singurele realizabile în condiţiunile sociale ale lumii de astăzi. Concepţiunile utopice ale democraţiei presupun sau pacea universală, sau, aceea ce este încă şi mai neprobat, presupun că un popor, prin faptul că are o organizare democratică, prin aceasta este şi invincibil faţă de celelalte popoare. Este prea adevărat că popoarele cu o bună or ganizarc pe baze democratice au fost de regulă şi cele mai bine armate, dar o lege constantă nu se poate trage din această constatare incomplectă. Nu s’a făcut până acum, istoriceşte, niciodată experienţa cu popoare organizate după principiile democraţiei ideale, pentru ca să se vază dacă stă în principiile chiar ale democraţiei, sau în altceva, forţa de conservare a unui popor. Exemplul ce se aduce continuu cu eroismul de care au dat probe Francezii, apărându-şi principiile democraţiei revoluţionare, nu este de loc convingător. Dacă armatele revoluţionare franceze au fost învingătoare, faţă de întreaga Europă, apoi aceasta să datorează, probabil, lungii pregătiri, pe care o dedese acestor armate tradiţi-unea monarhiei răsboinice de până atunci, şi nici de cum, sau aproape de loc, nu se datorează eroismul principiilor revoluţionare însăşi. Democraţia prin sine, nu asigură de loc existenţa poporului democrat faţă de celelalte popoare... Dacă va fi vreodată altfel, rămâne să se probeze în viitor.
Concepţiunile din categoria de a doua,—pe care le am putea, cu drept cuvânt, denumi concepţiunile democraţi. i conservatoare, fiindcă ţin seamă tocmai de obligaţiunea de a se conserva unitatea poporului,—pun o limită în deducţiunile pe cari le scoate raţiunea din principiul suveranităţii poporului. Poporul este suveran în conducerea afacerilor publice, numai în măsura în care el nu ajunge a compromite continuitatea unităţii sale constituite de istoria trecutului. Deasupra suveranităţii sale ideale stă realitatea sa istorică; şi gândul «cum este mai bine să fii» ca popor, este subordonat experienţei «ce eşti faţă de alţii». Numai după ce exişti faţă de alţii, rămâne să te gândi şti la cum este mai bine să fii la tine acasă. Utopismul concepţiuni-lor politice se măsoară după gradul cum se pierde din vedere faptul că pe suprafaţa pământului sunt mai multe popoare cari vor să trăiască.
Intre concepţiunile democraţiei, din categoria celor utopice, ale democraţiei revoluţionare, cea mai puţin utopică este tot concepţiunea socialismului marxist. Această concepţiune pune mare preţ pe uniunea internaţională a muncitorimei, şi în aceasta ea arc foarte
mare dreptate. Internaţionalismul, singur el, îndritueşte speranţele într’o realizare a socialismului în viitor. Dacă muncitorimea nu va fi organizată internaţional, izbânda luptei nu va fi niciodată asigurată. Poliţa de asigurare a socialismului este tocmai internaţionalismul său. Un socialism pur naţional este o culme a utopiei. .. Nici aceasta logică însă n’a fost înţeleasă de d. Stere în articolele sale citate. D-sa combate socialismul tocmai pentru motivul că este internaţional!
Cu poporanismul ajungem în plină utopie. Această concepţiune este la extremitatea opusă a orcărei concepţiuni care se poate da tk spre democraţia conservatoare. In adevăr, poporanismul are la baza sa două afirmaţiuni subînţelese, despre a căror temeinicie nu ni s’a dat încă nici un argument serios: i) Că popoarele pot ajunge la un progres social pe căi mai lungi şi pe căi mai scurte ; şi 2) Că popoarele ajunse la un progres pe căi mai scurte sunt tot aşa de puternice, dacă nu chiar mai puternice, ca popoarele ajunse la un progres pe căi lungi.
Aceste afirmaţiuni, dacă ar fi adevărate, concepţia poporanismului s’ar putea discuta.
Dar ele sunt departe de a fi adevărate. In tot cazul, ele sunt neprobate. Singurul argument ce se poate aduce în sprijinul lor stă în bunătatea Mântuitorului, care a zis, vorbind de împărăţia Cerului: că acei din urmă vor fi ca şi acei d’întâi. Din nenorocire pe pământ nu se petrec lucrurile ca în împărăţia Cerului...
Ar fi o prea lungă discuţie ca să arătăm pe larg de unde vine această iluzie a oamenilor cari cred în existenţa unor căi mai scurte spro progres. Ne vom mărgini numai la punctele esenţiale ale problemei, puncte pe care le am atins şi în scrierea noastră, Puterea sufletească.
«Puterea sufletească (pe care se bazează izbânda in-«divizilor ca şi a popoarelor), întocmai ca şi puterea fi-«zică, nu stă decât în înlănţuirea fenomenelor naturei. «Şi această înlănţuire în lumea sufletească nu este lă-«sată de loc la capriciul omului, cum nu este lăsată «nici aceea din lumea fizică. înlănţuirea se injpune ca «o necesitate inexorabilă. Aşa şi nu altfel trebue săfie «individualitatea omului, sau individualitatea culturii, în «anumit moment, pentru ca să învingă pe celelalte in-«dividualităţi cu cari ca îşi dispută pasul la întâetate, o sau chiar la existenţă.
»Dar nu pot diferite unităţi de cultură să existe a-«lături, şi astfel să fie posibilitate de a se menţine în «viaţă grupări variate, în care şi constrângerile sufle-«teşti să fie variate ca grad ? Teoreticeşte, de sigur, «această posibilitate se poate concepe, şi de fapt ca «este şi realizată. Unităţi de cultură deosebite stau u-«nele lângă altele pe suprafaţa pământului, şi speră să «continue în a sta şi înainte; dar până când ? Până «când cele puternice nu vor avea trebuinţă de spaţiul, pe care îl ocupă cele mai puţin puternice... Apărarea «spaţiului, pe care aceste unităţi mai puţin puternice, «voesc să se menţină, nu o poate da, din nenoricire, «nici un mijloc material.
«In zadar, ar fi el, spaţiul acesta, stropit cu sângele «strămoşilor, dacă cu acest sânge al strămoşilor nu s’a «cimentat o putere sufletească, care să^constitue o pâr-«ghie de apărare; spaţiul pe care trăesc unităţile de
NOUA HEVISJ'A ROMÂNA

«cultură, condamnate, se îngustă şi dispare . . .1).
Puterea sufletească», de care au trebuinţă popoarele ca să învingă, sau să se menţină, nu poate fi produsă pe căi diferite dela un popor la altul. Elementele sufleteşti din care această putere este constituită sunt acelaşi: sunt funcţiunile sufleteşti comune tuturor oamenilor. Din aceste elemente o singură înlănţuire să poate face, care să merite titlul de «cea mai puternică»; toate celelalte înlănţuiri posibile sunt în mod necesar mai puţin puternice.
In tendinţele sale fundamentale Omul este, în definitiv, acelaş pe toată suprafaţa pământului. Poate fi mai copil sau poate fi mai matur, poate fi mai prevăzător sau mai puţin prevăzător, mai activ sau mai indolent ; poate fi foarte variat ca manifestări externe, dar în fond el are acelaş suflet, cum are şi acelaş corp.
însuşirile diferenţiale cu care el se arată nu sdrun-cină unitatea constitutivă de fond a lui; cum nici alterările de vârstă nu fac dintr’un om mai mulţi oameni. Pentru a se numi om cult, sau om de caracter, sau om puternic sufleteşte, — ori în ce parte a pământului ar trăi,— omului nostru îi trebue aceleaşi calităţi. Nu este cult, bunioară, omul fără prevedere, chiar dacă ar trăi în paradisul visat de Mahomet, ci este om cult numai acela care are prevedere; şi tot aşa nu este om cult, omul fără simţul adevărului şi fără simţul dreptăţii, etc., ori şi unde l-am găsi. Calităţile fundamentale cari constituesc cultura individului sunt aceleaşi, fie la omul blond, fie la omul galben, sau negru. Pretenţiu-nile noastre pot fi numai uneori mai reduse, când diferitele feluri de cultură nu vin în concurenţă. Când însă concurenţa se produce, atunci o singură cultură are dreptul să existe; acea care înlănţueşte mai bine energia sufletească a omului.
Tot astfel şi în viaţa societăţilor. Organizarea socială cea «mai puternică» nu este aceea care să potriveşte mai bine ultimelor noastre criterii de morală», ci aceea care înlănţueşte şi pune în valoare în mod mai util diferitele elemente de care dispune societatea în scopul de a se apăra ca unitate. Poate să ni se pară nouă, ca foarte moral, idealul ca muncitorimea unei ţări să se grupeze în comune autonome, unde fiecare cetăţean să aibe ocazia să conducă şi afacerile publice : dacă această autonomie însă nu dă şi cea mai bună apărare a tuturor contra popoarelor dinprejur ea nu este o bună organizare şi idealul său trebue condamnat. Căci încă odată, înainte de a vedea cum te poţi organiza mai cu dreptate la tine acasă, trebue să te îngrijeşti ca să te conservi ca popor....
Concepţiunile utopice ale democraţiei, între cari în primul rând e poporanismul, nu ţin seamă tocmai de această din urmă cerinţă. Pentru ele fericirea de acasă
l
trebue să corespundă de sine cu victoria contra celor afară din casă.... Singur socialismul marxist, dintre toate concepţiunile utopice, cum am mai repetat-o, ţine seamă întru ceva de primejdia celor rămaşi în afară de casă; şi prin propaganda ce face în scopul de a formă unirea internaţională a muncitorimii, încearcă să tragă asupra viitorului o poliţă de asigurare.
Cu cât însă făuritorii de idealuri pierd din vedere
«vecinătăţile» poporului, căruia îi se doreşte fericirea, cu atât ei devin mai utopici. Şi la cari dintre făuritorii de idealuri să se producă mai uşor pierderea aceasta din vedere, ca la idealiştii care trăesc în ţările cu suprafaţă imensă, ca Rusia, unde graniţele se pierd pe orizonturi infinite ? Rusia, în adevăr, este patria prin excelenţă a anarhiştilor, adică a duşmanilor oricărei organizări de Stat, precum şi a teoreticianilor vrăjmaşi ai culturei apusene. Ea este, cum am arătat, şi patria poporanismului. Pentruce i-ar trebui ţăranului rus altceva decât o bună gospodărie? Pentruce constrângerile impuse de Stat, şi de diferenţiările sociale pe cari le cunoaşte Apu-sulPCine să robească în viitor massa amorfă a ţăranilor din imensa Rusie ? Imensitatea spaţiului dă aripi iluziunilor...
Aceasta o spuneam în teză generală şi în Puterea tSufletească,înainte chiar de a se fi vorbit la noi de poporanism-«Dar spaţiul pe care să fie posibilă coexistenţa di-«feritelor unităţi de cultură, este încă destul; şi opti-«mismul omului încă şi mai destul. De aceia în timpul «nostru nu lipsesc şi îndemnurile (celor din Rusia). La «o parte cu toate exigenţele culturei moderne, şi mai «ales ale culturii apusene, ne zic aceste îndemnuri; nu «este nevoie a ţine seamă de ele, dacă noi putem trai «şi altfel. Cultura apuseană cere diferenţiarea muncii, «diferenţiarea aptitudinelor, o înlănţuire dureroasă de «sacrificii: cere înainte de toate o putere sufletească, lanţ nesfârşit de virtuţi şi datorii... la o parte cu ea! - Putem trăi şi fără dânsa, în hotarele noastre, comozi
< cum ne ştim noi potrivi cu sufletul nostru. Noi să «ne mulţumim a ne stabili o cultură modestă, un fel «de atelier mai mic alături de fabrica cea enormă a «culturii apusene. In hotarele noastre, şi pe baza credinţei în bunătatea Tatălui ceresc creştin, să privim nepăsători la toate rezultatele civilizaţiunii Apusului!
Şi la aceste îndemnuri răspundeam:
Dintre toate popoarele însă, poate că numai popo-
<	rul rus, le poate urma. Spaţiul material pe care se «ridică civilizaţiunea rusească este încă destul de întins;
şi pe acest spaţiu se pot dar face multe experienţe. «Nu toate popoarele însă au sub picioarele lor un spaţiu aşa de vast, cum îl are poporul rus. Pentru aceste «popoare, cu un spaţiu mai. restrâns, e tot mai cuminte a urma calea civilizaţiunii apusene.» ’)
In Rusia da, utopia poporanismului este de înţeles fiindcă, ori şi cum, imensitatea ţării îşi are ilusiunile sale scuzabile... Dar la noi, cari n’avem nici măcar atât teritoriu cât trebue pentru câţi suntem Români, este de scuzat propagarea unei asemeni utopii ? Care Român luminat, îşi poate luâ răspunderea acestei experienţe, neîncercate nici chiar în Rusia ? Care Român, luminat şi patriot ?
Să mă ierte d. Stere, dar eu am convingerea, că nici unul. Pentru a arăta, cât de nefastă este propagarea con-cepţiunii poporaniste în ţara noastră, este destul să spunem că ea este de fapt conecpţiunea din care îşi trag argumentele lor acei iconari ruşi cari îndeamnă pe ţăranii români să treacă Prutul şi să se stabilească în Rusia. Ce zic în fond ei oare, aceşti iconari ? Că persoana Suveranului şi organizarea Statului este indiferentă pentru fericirea ţăranului; că o gospodărie bo-
li Puterea Sufletească, pag. 234.
1) Puterea Sufletească, pag. 235 — 236.
2 I 6
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
gată şi liberă, de sarcini este suprema ţintă a vieţii! Treceţi Prutul, buni ţărani, şi Ţarul are să vă pună la dispoziţie pământ şi vă mai şi scuteşte de biruri! Nu ascultaţi de acei cari vă laudă cultura şi experienţa altor popoare; cultura v’o faceţi voi singuri după ce veţi fi mai întâiu bogaţi! Treceţi Prutul, intraţi în massa omogenă a ţărănimei ruseşti, şi fiţi fără grije.... Dacă rămâneţi în România, vă aşteaptă Golgota capitalismului hrăpăreţ! Voi cari sunteţi puţini, trebue să mai ţineţi pe umerii voştri şi întreaga suprastructură socială naţională! Fiţi cuminte şi treceţi Prutul !
Aşa vorbesc, când sunt ascultaţi, toţi iconarii.... De aceea eu nu pot să aud de poporanism, fără să-mi aduc aminte, «de rusul vânzător de icoane, în bluză roşie, cu ochii perfizi, mobili şi mari, ca talazurile gălbui ale Dniprului, care întretaie imensitatea stepelor...»
C. Rădulescu-Motru
ŞTIINŢA
SIMON NEWCOMB
Simon Newcomb, marele astronom american, a murit zilele trecute, în etate de 74 ani. Astronomia matematică, astronomia fizică şi filozofia astronomică pierde odată cu Newcomb pe cel mai de frunte reprezentant al lor. Renumele lui Newcomb trecuse de mult dincoace de ocean şi scrierile lui astronomice, traduse în limbile principale, au ajutat mult la răspândirea ştiinţei astronomice. Matematician de frunte, autor al atâtor memorii şi studii de astronomie matematică, cari l’au pus alături cu un Laplace şi un Leverrier, Newcomb a ştiut şi să popularizeze frumoasele cunoştinţe ale astronomiei şi «Popular astronomy», «The Stars» (Stelele) şi alte multe scrieri ale sale de astronomie populară, l-au pus printre cei d’întâi popularizatori ai astronomiei.
S’a născut în anul 1835 'n Wallace, Nova Scoţia; tatăl său John Burter Newcomb crâ învăţător de ţară, profesiune ce pe atunci eră Tăcută astfel, că nu puteai să rămâi doi ani de-a rândul într’o localitate.
La vârsta de 16 ani, Simon Newcomb nu ştia încă ce are să se facă; un bunic al său, îl sfâtui să se facă tâmplar. Newcomb însă fu luat de un medic, care voia să-l înveţe «botanica medicală». N’a învăţat nimic, căci medicul în chestiune eră cam scrântit la minte şi din cauza gravităţii lui nepomenite, speriase pe viitorul astronom.
Peste doi ani, Newcomb era şi el învăţător ca tatăl său. Puţin în urmă făcu cunoştinţă cu profesorul ITenry dela instituţia smithsoniană şi acesta, împreună cu un alt profesor reuşiră să-l numească calculator la «American Nautical Almanac», care c «Connaissance des Temps» a Americanilor. Abia acum începu Newcomb să înveţe serios şi-şi luă bacalaureatul în ştiinţe, în 1858. Trei ani de zile a stat la Cainbridge, continu-ându-şi studiile matematice.
In 1860, Newcomb publică cea d’întâi scriere însemnată a sa: «Variaţiunile seculare şi relaţiunile mutuale ale orbitelor asteroizilor». Newcomb a demonstrat prin
acest studiu, că micile planete, asteroizii, nu sunt fragmentele unei planete ce a făcut explozie (teoria lui Olbers), şi calculând orbitele unora din asteroizi pe câteva mii de ani în urmă, a găsit, că orbitele în chestiune nu au trecut niciodată printr’un punct comun, după cum cerca teoria lui Olbers.
Rezolvarea exactă a problemei distanţei soarelui l-a ocupat mult pe Newcomb, de asemenea şi calcularea orbitelor planetelor. Cu mişcarea lunei, care c foarte neregulată, Newcomb s’a ocupat dela începutul carierei lui şi până în ajunul morţii, continuând astfel marile cercetări ale lui Laplace, Plana, Dolaunay şi Adams.
După moartea profesorului Winlock, în 1875, Newcomb, care se întorsese dintr’o călătorie ce o făcuse în Europa, refuză direcţia observatorului colegiului Har-vard; în acelaşi timp i se oferi direcţiunea publica-ţiunei «Nautical Almanac», conducere ce a avut-o până în 1897, adică la vârsta de 62 de ani. La observatorul marinei Statelor-Unite, Newcomb a muncit mult. — Intr’o scriere în care îşi povesteşte amintirile sale cu privire la observaţiunile astronomice, Newcomb spune între altele: «Ştiam, că privesc stelele cu cea mai puternică lunetă, ce s’a îndreptat vre-o dată spre cer şi admiram misterele încă nepătrunse. Noaptea era splendidă şi mi-aduc aminte, că îndreptând luneta la întâmplare, am dat peste o îngrămădire de stele, mică de tot, atât de slabă în lumină, încât abia ar fi putut fi văzute cu o lunetă mică; luneta cea mare chiar nu desfăcea acea îngrămădire în stele individuale. — Ce îngrămădire de stele era aceia, mi-crâ peste putinţă să ştiu, căci luneta nu avea cercuri şi alte accesorii, cari servesc să afli poziţiunea unui obiect ceresc. Mi-erâ peste putinţă însă să nu mă gândesc la fiinţele ce locuiau planetele acelori sori, ce păreau că se află la marginile creaţi unii».
In 1878, profesorul Newcomb publică celebra sa scriere «Astronomia populară», căreia Flammarion, între alţii, i-a făcut multe împrumuturi.
In această scriere, cât se poate de populară, Newcomb discută şi teoriile asupra construcţiunii cerului. «Popular astronomy» a fost tradusă şi în limba germană de Engellmann, traducerea fiind revăzută de răposatul Vogel dela Potsdam, unul dintre cei mai mari astronomi germani.
Newcomb s’a ocupat apoi cu studii asupra iuţelii luminii, şi a observat tiecerea lui Venus în dreptul soarelui în 1882 la observatorul Capului de Buna Speranţă.	'
In 1884 primi catedra de matematică şi astronomie dela universitatea John ITopkins din Baltimora, catedră ce a ţinut-o până la 1893, a ajutat apoi la instalarea observatorului Lick din California, care şi-a început activitatea în 1884.
In domeniul stelelor, Newcomb şi-a câştigat o mare reputaţiune, făcând mai ales cercetări asupra mişcărilor proprii ale stelelor.—El a găsit că steaua 1830 din catalogul lui Groombridgc, care are o iuţeală de 200 mile pe secundă, e un corp străin de universul nostru. Această stea vine din infinit, trece cu o iuţeală ameţitoare prin sistemul nostru sideral şi se cufundă iar în infinit.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
“17
In «The Stars», Newcomb a condensat tot ce se poate şti asupra stelelor până. în prezent. Newcomb a mai scris articole pentru Encyzlopaedia Brittanica, «Astronomia pentru toţi», «Amintirile unui astronom», «Licăriri ale astronomiei» etc. E de prisos să mai vorbim de onorurile ce i s-au dat. Era un om care merita orice cinste, cât de mare. Nu era numai un astronom mare, un popularizator excelent al ştiinţei cerului, ci şi un adevărat filozof al naturei, spirit profund impresionat de măreţia universului. Newcomb ştia că toate calculele, toate teoriile astronomice, nu sunt altceva decât modul deslegării atâtor enigme filozofice, cari turbură minţile tuturor cugetătorilor.
In «Side-Lights on astronomy», Newcomb discută multe asemenea probleme, încrezător în descoperirile viitorului, dar turburat de neînţelesul de astăzi.
Un prieten bun, cel mai bun prieten al unui adevărat intelectual, era Newcomb. Acei cari voiau să cunoască ceva din misterele universului, trebuiau să cunoască şi pe Newcomb.
La vârsta de 74 ani, Newcomb tot nu găsea că muncise destul, el tot mai studia, căci ultimele descoperiri astronomice nu se putea să nu-1 impresioneze, să nu-1 îndemne la noi cercetări. Teoria Lunei, la care lucra în momentul când l-a surprins moartea nu e terminată, dar ea va servi drept călăuză acelora, care ca şi Newcomb sunt.cuprinşi de setea de a cunoaşte cât mai bine universul în care trăiesc.
Victor Anestin
NOTE DE CĂLĂTORIE
PE DUNĂRE...
Intr’una din micile săli ale Ateneului, vorbind odată despre Arta de a călători, d. S. Mehedinţi cita cazul marelui poet german Goethe, care — deşi departe de studiile de geografie — înţelesese mai bine ca aţâţia alţii valoarea unei călătorii. In «Italienisehe Reise el arată într’adevăr ce trebue să ne preocupe în mijlocul naturii, cum să pătrundem secretul ei, cum să scoatem ceva instructiv din ce ni se oferă «mut înaintea ochilor. Se încărcase poetul în călătoria lui cu fel de fel de pietre, fiindcă fiecare din ele îi spunea ceva mai mult decât i-ar fi spus cărţile; în fiece loc căuta să-şi dea seamă cu busola şi cu harta de poziţia locurilor, să se orienteze în natură; şi nu puţină uimire şi bucurie îi umplu inima când în Al pi îşi dete seama că se găseşte pe acelaş grad de longitudine cu oraşul său natal...
Intr’o ţară cu civilizaţiune adâncă, cum e Germania, nu e de mirare de altfel ca după ce s’a găsit spre jumătatea secolului al XlX-lea geografi ca Humboldt care să pună într’o nouă lumină studiul naturii şi înţelesul ei, să fie şi alţii cari deşi mai departe de asemenea preocupări, să înţeleagă manifestările noastre sufleteşti în strânsă legătură cu măreţia naturii şi să-şi întărească cât mai mult conştiinţa cu minunata armonie ce se desfăşură în legile ei.
Intorcându-ne privirea spre ţara noastră, vedem nu cu puţină bucurie că în toate colţurile ţării din primăvară până toamna, mişună grupuri de călători în mijlocul munţilor noştri sau pe văile întinse ale Dunării până în nemărginita Marc Neagră, încântându-şi privirile şi înălţându-ş; sufletele. Decât, atât nu e suficient...
Şi acum vre-o zece ani se vedeau grupuri — şi încă mari — de studenţi (ca să ne restrângem la o parte din pătura noastră intelectuală, ce ne va privi în acest articol) sub conducerea câte unui profesor colindând munţii Neamţului şi Sucevei, ajungând până în Bucovina; şi acum vre-o zece ani călătorii români de a-cceaşi treaptă intelectuală se încumetau să treacă şi mult mai departe de hotarele ţării noastre — ajungeau câte odată până în Grecia.
Şi atunci ca şi astăzi nu ştiu dacă din aceste călătorii, dintre priveliştile pe cari le-au avut, din pământul pe care l-au călcat, din întinsurile apei pe care i-a plim-blat vaporul, le-a rămas sau le rămâne mai mult decât ameţeala unor zile sgomotoase... «frumoase ».
Şi de ce asta?
Pentrucă şi o călătorie ascunde pentru, fiecare un interes mai mare sau mai mic, după cum ştii să prinzi mai mult din ea sau mai puţin, după cum te opreşti la priveliştea peisagiului numai pe din afară, fără să pătrunzi şi farmecul mai adânc al explicării lui... într’un cuvânt, după cum ai o pregătire oarecare sau n'o ai. .Şi călătoria ca şi orice artă cere pe lângă însuşirile sufleteşti şi o serioasă pregătire. Câtă vreme n’o ai, natura «mută» îti rămâne «mută»; ochii îti rămân slabi în contemplarea ei şi treci nepăsător pe lângă fiece plantă, fără să te gândeşti ca Goethe, dacă lucrurile acestea te pot ridica sufleteşte cu ceva, dacă cumva ele nu explică o serie de fapte de un interes mai general; treci nepăsător încotro mergi, unde te afli, neorientat, în mijlocul pământului pe care te plimbi, sigur fiind că trenul, vaporul, sau călăuza care te poartă n’au să dea greş în itinerarul stabilit.
Dar cultura serioasă nu mai îngăduie o asemenea stare de lucruri şi reacţiunea trebuia să vină. înţelesul mai ştiinţific ce trebue să se deâ unei călătorii a prins cât mai mult sufletele generaţiunii ce se ridică astăzi pe fundamentul solid al studiilor universitare.
Şi iată câteva fapte care ne dovedesc că şi din acest punct de vedere începutul există.
E vorba dcjexcursiunea seminarului de geografie de la universitatea noastră.
O călătorie între Rusciuk şi Vidin, ca aceea a seminarului de geografie de sub direcţiunea d-lui Mehedinţi, făcută între 25 şi 30 Iunie trecut,.îţi suggerează, prin faptele ce ţi le oferă ochilor, o sumă de conclu-ziuni cu privire la ştiinţă în sine şi cu aplicaţiune la vieaţa poporului nostru. Trebue întărit în deosebi acest al doilea folos al cercetărilor în ale Geografiei ca şi în alte ramuri de cercetare, fiindcă sunt o sumă de chestiuni ce n’au fost rezolvate şi care se bizuie pe un material ce-ar puteâ dispărea, nefiind cules la vreme. .
Dar să cităm câteva fapte.
De partea dreaptă a Dunărei, pe o fâşie întinsă, cuprinsă între Silistra (în faţa Călăraşilor) şi până de-
2 I 8
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
parte, la gura Timocului e o populaţie românească aşa de însemnată ca număr faţă de Bulgari încât e cu neputinţă să nu te oprească să reflectezi. Intr’adevăr, pe lângă însemnata parte de Români dela Rusciuk, mergând în susul Dunării găseşti în Şiştov şi Nicopoli o populaţie românească ce aproprie pe cea bulgară; la Bejliî, un sat numai de Români; la Rahova 2/3 Români, la Yidin o mahala întinsă numai de Români; —şi această populaţie românească se întinde mult în spre Vest, pe Timoc sunt vreo 30 de sate româneşti, ne mai so. cotind apoi şi toată pătura de aceeaş natură din Serbia
In faţa hărţii şi în faţa realităţii gândul te duce la o însemnată problemă etnografică cu privire la întinderea populaţiunii noastre pe malul drept al Dunării, o continuă apăsare populaţiunii bulgare şi consecinţele unei asemenea apăsări pentru istorie. Am pierdut în desfăşurarea faptelor istorice această fericită împrejurare’ ne rămâne azi să nu o pierdem, punând problema altfel' Popoarele se cuceresc cu cultura ; şi cu atât prinde mai mult cultura unui popor într’un mediu strein, cu cât găseşte elemente pe care şi le poate asimila mai repede. Ori, nu se poate o mai favorabilă împrejurare pentru desvoltarea Influenţei noastre ca popor civilizat în Bulgaria decât existenţa acestei întinse făşii de po-pulaţiune românească de-a dreapta Dunării. Ea a Influenţat în parte populaţia bulgărească, — Bulgarii de aici ştiu cei mai mulţi româneşte, — ea fiind alimentată prin cultura românească de dincoace de Dunăre va fi capabilă să susţină mai departe superioritatea Românilor în aceste părţi ale Bulgariei.
Un alt fapt—de ordin antropogeografic.
Erau locuri unde adâncimea apei Dunărei era numai de 2 m. şi jumătate. Aceasta din cauza bancurilor de nisip ce se depun pe fundul ei. Te gândeşti la partea Dunării între Galaţi şi Sulina, mai ales unde asemenea depuneri sunt mai mari.., cu cât s’ar schimba manifestarea poporului român în partea lui economică, cât ar suferi comerţul, industria, bogăţia ţării — dacă n’ar fi mijloacele de curăţire — din cauza acestui fenomen fizic, al depunerilor bancurilor de nisip!
Dar cele mai frumoase, mai sugestive, pentru începători în cercetările Geografiei sunt fireşte fenomenele fizice pe care le oferă Dunărea.
Gura Lomului precum şi distanţă oarecare înainte ‘ de vărsare îţi arată prin albia adâncă o deosebire fundamentală de râurile noastre cu multele lor meandre; acestea au şesul întins pe care se răsfaţă cum vor, cele dintâi neputându-se întinde în cotituri pe podişul Bulgariei şi-au săpat albia în jos. Iţi face impresia bătrânul Lom — mai bătrân şi ca Dunărea — unui călător liniştit şi greoiu — întunecos, căci apele-i sunt pline de nomol — prin adâncile văi, mărginite de dealurile de loess.
Alt fapt.
După ce treci de gura Oltului, între Samovitz şi Corabia ai sub ochi, pe Dunăre, formarea ostroavelor prin depunerile bancurilor de nisip. Ai în faţă — ostrovul Băloi—trei stadii: partea mai veche dinspre Corabia e acoperită de vegetaţie; partea mai nouă — nisipul gol, fin, uscat; partea cea mai nouă, depuneri
de nisip pe un strat mai jos şi umed. Gândul mi s’a dus, privind formarea acestei insule, cu 12 ani în urmă când ca copil încă priveam de pe malurile Borcei, când i se retrăgeau apele, (prin luna Iulie) o limbă de nisip ; acum e un ostrăvel pe care a şi început să se prindă sălcii şi altă vegetaţie (înecătură).
Să cităm mai departe.
Ce poate fi mai frumos pentru cel ce înţelege subt acest calificativ interesul lucrurilor, decât regiunea dunelor dintre Calafat şi Bccliet şi până aproape de Co-abia? Cine, urcând dunele dala Beehet, în deosebi, s’a gândit de câte fenomene sunt legate ele: schimbarea albiei Dunărei şi direcţia vânturilor; precum şi fenomene de alt ordin ce se leagă de ele, ca influenţa lor asupra aşezării satelor, etc...—a simţit fireşte mai multă lumină, mai multă mulţumire decât i-au dat cărţile până acum, i-au dat şi o idee mai strânsă de ce înseamnă înrâurirea fenomene lor naturale asupra vieţii unui popor.
Dar chiar privirea diferenţei dintre cele două ţărmuri ale Dunării te poate duce la concluziuni ce se pot bizui şi pe fapte concrete: câtă apărare trebue să sufere ţărmul românesc al Dunării din cauza gheţurilor! Se citează chiar cazul că iarna trecută a fost pe Dunăre —la Giurgiu—un bloc de ghiaţă de 14 m. înălţime; trebuiau 15 milioane de cai putere ca să-l oprească.
Şi o sumă şi o sumă de fapte: ridicarea ţărmului drept al Dunării şi legătura poziţiunii oraşelor de aspectul ţărmurilor; întinderea loessului pe ţărmul drept al Dunării—pentru cercetătorul în ale geografiei fizice ; rădăcinile adventive pe tulpine din cauza apei—pentru un specialist în ale botanicei (insula Băloi); şi chiar pentru un impresionist, ţărmurile Dunării îi oferă într’adevăr privelişti frumoase tocmai prin părţile lor caracteristice : priveliştea ţinutului românesc dela Rahova, priveliştea măgurilor dela Samovitz, priveliştea văii şi şesului Dunării dela Calafat, cu desenul în zare al liniei Balcanilor...
*
3]C	*
Importanţa aceste călătorii devine însă şi mai mare prin aceea că falitele văzute îţi suggerează cercetări în alte domenii alăturate geografiei şi arată odată mai mult, cât de strânse sunt anume scrii de cercetări — mai ales când e vorba de ţara noastră — filologia, istoria, geografia. Sunt fenomene de etnografie pe cari ' nu le poate elucida decât limba, şi câte odată chiar poeziile populare şi muzica populară. Din punctul acesta de vedere a fost îmbucurător că Î11 escursia citată, pe lângă tinerii ce se ocupă de geografie, fie în ramura ei fizică, fie mai ales în ramura ei antropogeo-grafică, s’au văzut şi alţii ce se preocupau mai mult de chestiunile istorico-etnografice, şi alţii pe care-i priviau fenomenele linguisticc.
Astfel, îndemnul plecat dela seminarul de geografie dela Universitate, arc pe lângă interesul că se reintră în adevărata matcă a cercetărilor ştiinţifice şi altul că accentuează şi legătura între cele trei ramuri de activitate cu privire la ţara noastră: istoria limbii române, istoria ţării române, geografia ţării române.
VASILE V. IlANEŞ
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
21 g
LITERATU RA
EROUL CA REGE
Ajungem acum la cea din urmă formă de Eroism, la aceea pe care o numim Regalitate. Cel care porunceşte Oamenilor, acela la a cărui voinţă se vor supune voinţele noastre şi se vor preda cu lealitate, găsindu-şi în aceasta binele, poate fi socotit ca cel mai însemnat dintre Oamenii mari. El este pentru noi de fapt rezumatul tuturor feluritelor forme de Eroism ; Preot, Învăţător, orce demnitate pământească sau spirituală ne-am închipui într’un om, se întrupează aci, ca să ne poruncească, să ne aducă o continuă învăţătură practică, să ne spună în fiecare zi şi în fiecare ceas ce trebue să facem. Este numit Rex, Regulator, Roi: numele nostru este încă şi mai bun : King, Konning, ceiace însemnează CVzM't-ning, Om Capabil.
Numeroase consideraţiuni, privind spre regiunile profunde, îndoelnice şi într’adevăr nepătrunse, ni se înfăţişează aci: dar despre cele mai multe trebue să ne ferim hotărît de a vorbi acum. Precum Burke zicea că poate dreapta Judecată cu Juraţi este sufletul Guvernământului, şi că orce legislaţie, administraţie, dezbatere parlamentară şi toate celelalte s’au ivit «ca să aducă doisprezece oameni nepărtinitori pe banca juraţilor»;— tot aşa, cu mai multă dreptate, pot spune eu aci, că aflarea Omului Capabil şi învestirea lui cu simbolurile capacităţii, cu demnitate, cu adorare (worship, Hw//i1 2)-ship), cu regalitate, suveranitate, sau orcum i-am zice, aşa în cât să poată fi în stare să cârmuiască în măsura puterii lui de a cârmui,—este rostul, bine sau rău împlinit, al orcărei proceduri sociale pe lumea aceasta! Cuvântări la alegeri, moţiuni parlamentare, legi de reforme, Revoluţii Franceze, toate însemnează în fond acest lucru, sau dacă nu, nimic. Găsiţi într’o ţară Omul cel mai Capabil din câţi sunt acolo; înălţaţi-1 în locul cel mai de sus, respcctaţi-1 cu credinţă: aţi aflat o cârmuire desăvârşită pentru acea .ţară; nu e urnă de vot, eloquenţă parlamentară, sufragii, clădire de constituţie sau te miri ce mecanism care să o poată îmbunătăţi cât de puţin. Se află într’o stare desăvârşită; o ţară ideală. Omul cel mai capabil; ceiace însemnează şi Omul cel mai sincer, cel mai drept, cel mai nobil: ceia ce el ne spune să facem trebue să fie tocmai lucrul cel mai înţelept, cel mai nemerit pe care-1 putem învăţa undeva sau cumva; — lucrul pe care se cuvine să-l facem cu orce preţ, cu. o dreaptă şi leală recunoştinţă, fără să ne îndoim de nimic! Fapta şi viaţa voastră vor fi atunci bine rânduite, întru cât cârmuirea le poate rândui; acesta ar fi idealul constituţiunilor.
Vai, ştim bine că Idealurile nu pot fi niciodată în întregime întrupate în practică. Idealurile trebue să rămână totdeauna la o mare depărtare; şi ne vom mulţumi cu o dreaptă recunoştinţă, cu o apropiere tolerabilă! Cum spune Schillcr, nimeni să nu se plângă prea mult şi să «nu măsoare cu o scară de perfecţiune sla-
1)	To can, a putea.
2)	Worth valoare, Carlyle face aci o apropiere etimologică între cuvintele worship, cult, adorare, şi worth, valoare, in irit.
bul produs al realităţii» în biata noastră lume. Nu-1 vom privi ca pe un om înţelept; îl vom socoti un om bolnav, nemulţumit, nerod. Şi totuşi, de altă parte, nu trebue să uităm niciodată că Idealurile există; că dacă nu ne putem de loc apropia de ele, atunci vine prăpădul ! Fără greş. Nici un zidar nu ridică un zid per- , fect perpendicular, matematiceştc lucrul c cu nepuţinţă; un anume grad de perpendicularitate îi este de ajuns; şi el, ca un bun zidar ce este, care trebue să-şi isprăvească treaba, îl lasă aşa. Şi totuşi dacă se depărtează prea mult de perpendiculară; mai ales dacă aruncă cu totul plumbul şi nivelul, şi grămădeşte cărămidă peste cărămidă fără nici o socoteală, aşa cum îi vine la îndemână! Un astfel de zidar cred că este pe o cale rea. El s’a uitat pe sine: dar Legea gravitaţiunii nu uită să lucreze asupra lui; el şi cu zidul lui se prăbuşesc în ruine!
Aceasta este povestea tuturor răzvrătirilor, Revoluţiei Franceze, izbucnirii sociale în timpurile vechi ca şi în cele moderne. Aţi pus pe omul prea încapabil în fruntea treburilor! Pe omul prea lipsit de nobleţă, de vitejie, prea nerod. Aţi uitat că este o anume lege sau necesitate firească de a pune acolo pe Omul Capabil. Cărămida trebue să stea peste cărămidă, cum poate şi cum îi este îngăduit. Incapabilul Simulacru al Capacităţii, Şarlatanul într’un cuvânt, trebue să se potrivească cu şarlatan în toate felurile de administrare a lucrurilor omeneşti,—care rămân prin urmare neadministrate, fermentând în nemăsurate masse de lipsă, de sărăcie: la exterior ca şi în interior sau spiritual, milioane de nenorociţi întind mâna pentru hrana ce le e datorită, şi nu găsesc nimic. 'Legea gravitaţiei» lucrează; niciuna din Legile Naturii nu uită să lucreze. Milioanele de nenorociţi izbucnesc în Sansculottism sau în altfel de nebunie: cărămizile şi zidarul zac ca un jalnic chaos.
Multe vrafuri de cărţi, scrise acum vreo sută de ani sau mai mult, despre «dreptul divin al Regilor > mu-cezesc necitite în bibliotecile publice ale ţării acesteia. Departe de noi gândul de a turbura procesul liniştit prin care dispar cu nevinovăţie de pe pământ, în depozitele acelea! In acelaşi timp, ca aceste nemăsurate dărâmături să nu piară fără a ne lăsa, cum se cuvine, ceva din sufletul lor,—voiu spune că ele aveau un înţeles oarecare, erau ceva adevărat, care merită să fie păstrat în minte. A afirmă că orice om pe care îl alegeţi ca să-l ţineţi bine (printr’un fel sau altul do a-1 înhăţâ), căruia i-aţi pus o bucată rotundă de metal împrejurul capului şi l-aţi numit Rege,—îndată capătă o virtute divină, aşa încât să ajungă un fel de zeu, şi o Divinitate să-l inspire cu puterea şi dreptul de a domni peste voi în toată întinderea: aceasta, — ce putem face cu aceasta decât să o lăsăm să putrezească în tăcere în bibliotecile publice ? Dar eu voiu spune, şi acest lucru înţelegeau acei oameni cu dreptul lor divin, că în Regi, şi în toate Autorităţile omeneşti, şi în legăturile pe care oamenii creaţi de Dumnezeu le pot formă între ei, găsim într'adevăr sau un Drept Divin sau o Nedreptate Diabolică; unul sau altul din aceste două lucruri! Căci este ceva cu desăvârşire fals ceia ce ne-a învăţat Scepticul Secol trecut, că lumea aceasta este o maşină cu aburi. E un Dumnezeu în
220
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
lumea aceasta; şi o răsplătirea lui Dumnezeu, sau dacă nu, călcarea acestei răsplătiri pândeşte din adâncul orcărci cârmuiri şi ascultări, din toate faptele morale ale oamenilor. Nu este alt fapt mai moral între oameni decât acela al cârmuirii şi al supunerii. Vai de acela care cere ascultare când nu este datorită; vai de acela care nu o dă când e datorită! Legea lui Dumnezeu într’aceasta stă, spun eu, orcc ar cânta legile de pergament : este un Drept Divin sau dacă nu o Nedreptate Diabolică în inima orcărei pretenţii a unui om asupra celorlalţi.
Nu este nici un rău pentru nimeni din noi să ne gândim la aceasta : în toate relaţiile vieţii, lucrul ne priveşte; dar mai ales în Lealitate şi Regalitate, cele mai înalte relaţii. Eu socotesc că greşeala modernă, în care totul merge după interesul personal şi după frânele şi balanţierele vicleşugurilor lacome, că, în scurt, nu este nimic divin în legăturile dintre oameni, este o greşeală şi mai vrednică de dispreţ, ori cât de firească ar fi într’un secol de necredinţă, de cât aceia a unui «drept divin» în oamenii numiţi Regi. Eu vă spun : Găsiţi-mi pe adevăratul Konning, King, sau Om Capabil, şi acesta are un drept divin asupra mea. Să ştim în vre-un chip acceptabil cum să-l găsim, şi odată găsit, să fie toti oamenii gata de a-i recunoaşte dreptul lui divin : acesta este leacul pe care-1 caută pretutindeni, în vremurile acestea, lumea bolnavă ! Adevăratul Rege, ca conducător al practicei, are într’însul ceva de al Pontificelui,—conducător al spiritualului, din care purcede orce practică. Şi acesta este un lucru adevărat, că Regele este capul Bisericei. — Dar vom lăsa materialul polemic al unui secol mort să doarmă liniştit în bibliotecile lui.
Th. Carlyle.
(Trad. din englezeşte de C. -i.)
LA UNU DINSPRE ZIUĂ
Insfârşit sunt singur! Nu se mai aude decât uruitul câtorva trăsuri întârziate şi hodorogite. Timp de câteva ore am să fiu liniştit chiar dacă n’am să pot s’adorm. Insfârşit n’am să mai văd aceleaşi şi aceleaşi chipuri nesuferite, şi am să sufăr numai din cauza mea.
Insfârşit pot să mă pierd într’o mare de întuneric! Mai întâiu să încui uşa. îmi pare că prin aceasta sunt mai singur şi că obstacolul care acum mă desparte de lume se va mări.
Groaznică viaţă! Groaznic oraş! Să vedem ce am făcut pe ziua de astăzi: am vorbit cu mai mulţi literaţi, dintre care unul m’a întrebat dacă ar putea să se ducă în Rusia pe uscat (fără îndoială credea că Rusia e o insulă); am discutat omeneşte cu un director de jurnal, care la fiecare întâmpinare răspundea: «La noi sunt grupaţi toţi oamenii cinstiţi», ceeace înseamnă că toate celelalte jurnale sunt redactate de puşlamale; am salutat vreo douăzeci de persoane, dintre care pe cincisprezece nu le cunosc; am dat mâna tot deatâtea ori şi fără să mă îngrijesc să-mi cumpăr mănuşi; surprins de -o ploaie repede şi totodată ca să-mi omor timpul, am intrat la o dănţuitoare care m’a rugat să-i desenez un costum de Venustră; am măgulit pe un
director de teatru, care concediindu-mă mi-a spus: «—Ai face poate bine să te adresezi lui Z...; e cel mai greoiu, cel mai prost şi cel mai celebru dintre autorii mei; cu el poate vei ajunge la vre-un rezultat. Du-tc de-1 vezi şi apoi vom vedea»; m’au lăudat (nu ştiu pcntruce) cu mai multe fapte josnice pe care niciodată nu le-am făcut, şi-am tăgăduit într’un mod ruşinos alte câteva fapte rele pe care le-am săvârşit cu bucurie, delict de fanfaronadă, crimă contra respectului omenesc ; am refuzat unui prieten un serviciu de nimic şi în schimb am dat o rccomandaţie în scris unui mare caraghios; uf! oare într’adevăr s’a,sfârşit?
Nemulţumit de toţi şi nemulţumit de mine, aşi voi cu tot dinadinsul să mă regăsesc şi să mă înalţ puţin în liniştea şi singurătatea nopţii. Suflete ale acelora pe cari i-am iubit, suflete ale acelora pe care i-am cântat, întăriţi-mă, daţi-mi ajutor, păziţi-mă de minciună; şi tu Doamne Dumnezeul meu acordă-mi graţia să scriu câteva versuri frumoase care să-mi arate mie însumi că nu sunt cel din urmă dintre oameni, că nu sunt mai prejos decât acei pe care-i desprcţuesc.
STREINUL
—	Om enigmatic, pe cine iubeşti mai mult, răspunde ? pe tatăl tău, pe mama ta, pe sora ta sau pe fratele tău?
—	N’am nici tată, nici mamă, nici soră, nici frate.
—	Pe prietenii tăi?
—	întrebuinţezi un cuvânt al cărui înţeles mi-a rămas necunoscut până astăzi.
—	Patria ta ?
—	Nici nu ştiu la ce latitudine e aşezată.
—	Frumuseţea ?
—	Aş iubi-o cu dragă inimă pe această zeiţă, pe această nemuritoare dac’ar exista.
—	Aurul ?
—	II urăsc precum tu urăşti pe Dumnezeu.
—	Ei bine! atunci pe cine iubeşti, extraordinar strein ?
—	Iubesc norii... norii care trec... pe-acolo... minunaţii nori!
DESNĂDEJDEA BĂTRÂNEI
Mica bătrână sfrijită se simţi cu totul înviorată văzând pe acest copil drăguţ pe care fiecare îl sărbătorea, căruia toată lumea voia să-i intre în voie; această fiinţă drăgălaşe, tot aşa de gingaşe ca şi ea, mica bătrână, şi tot ca şi ea, fără dinţi şi fără păr.
Se apropie de el, dorind să-i facă ghimbuşii şi să-l facă să râdă.
Dar copilul îngrozit se zbăteâ subt sărutările sărmanei bătrâne încovoiate, şi umplea casa cu ţipetele lui.
Atunci biata bătrână se retrase în singurătatea ei veşnică şi plânse într’un colţ, zicându-şi: — «Ah! nouă, nefericite bătrâne femele, ne-a trecut timpul să plăcem, chiar nevinovaţilor —; îngrozim pe micii copii pe care voim să-i iubim!».
Charles Baudelaire
Traduceri de Al, Slamatiad.
NOUA REVISTA komanA
22 I
DIN «GRĂDINA LUI EPICUR»
Femeilor.
Creştinismul a făcut mult pentru iubire, făcând din ea un păcat. El îndepărtă pc femeie de la preoţie. Ii e frică de ea. Dovedeşte câte de primejdioasă. Repetă cu Eclesiastiil: «Braţele femeiei sunt asemeni laţurilor vânătorilor, laquens vena torn m■. Ne pune în vedere că să nu nădăjduim nimic de la ca: «Nu vă sprijiniţi pe o mlădiţă pe care o zbuciumă vântul şi nu-i daţi încredere, căci trupul este ca iarba şi slava lui ca floarea câmpului». Creştinismul se teme de vicleniile aceleia ce a pierdut neamul omenesc : «Ori ce viclenie e neînsemnată faţă de viclenia femeiei. Breois omnis maliţia super malitiam mulieris». Dar, prin frica pe care i-o arată, el o face puternică şi de temut.
Pentru a înţelege întreg cuprinsul acestor maxime trebue să fi stat în legătură cu misticii. Trebuie să-ţi fi trecut copilăria într’o atmosferă religioasă. Trebuie să fi urmărit toate tainiţele, să fi observat toate poruncile bisericii. Trebuie să fi citit la doisprezece ani acele cărticele întăritoare ce deschid lumea minunilor pentru sufleu le lesne crezătoare. Trebuie să fi ştiut istoria sfântului Francisc de Borgia, privind sicriul deschis al reginei Isabela, sau arătarea stăriţei de la Vermont fiicelor sale. Această stariţă murise în toată curăţia sfinţeniei şi călugăriţele, cu care împărtăşise îngereasca sa viaţă, crezând-o în cer, o chemau în rugăciunile lor. Dar ea li se arătă într'o zi, palidă, cu flăcări eşind din haina ei: «Rugaţi-vă pentru mine, le zise ea. Pe când eram în viaţă, împreunându-mi într’o zi mâinile pentru rugăciune, mă gândii că erau frumoase. Astăzi, ispăşesc acest gând rău în chinurile purgatorului. Credeţi, ficelor, în bunătatea nemărginită a luj Dumnezeu şi rugaţi-vă pentru mine». Sunt în aceste mărunte lucruri de teologie copilărească mii de poveşti de acest fel, care dau prea mult preţ neprihănitei feciorii pentru a nu face, în acelaş timp, nesfârşit de preţioasă voluptatea.
Pentru frumuseţea lor Biserica făcu din Aspasia, din Lai's şi din Cleopatra demoni, solii de ale Iadului. Ce glorie! O sfântă chiar n’ar rămânea nesimţitoare în faţa ei. Femeia cea mai umilă şi mai înfrânată, care nu vrea să strice liniştea nici unui bărbat, ar vrea să o strice tuturor bărbaţilor. îngâmfarea ei se potriveşte cu măsurile de pază pe care Biserica le ia contra ei.
Când sărmanul Sfântul Antoniu îi strigă «fugi fiară 1» această groază îi face cinste. Ea e fermecată de a se şti mai primejdioasă decât bănuise.
Dar nu vă îngâmfaţi, scumpe surori; nu aţi răsărit în această lume desăvârşite şi înarmate. Aţi fost umilite la obârşia voastră. Străbunicele voastre din vremea mamutului şi a ursului cavernelor nu aveau asupra vânătorilor din peşteri puterea pe care voi o aveţi asupră-ne. Pe atunci eraţi folositoare, eraţi trebuincioase dar nu eraţi de nebiruit. La dreptul vorbind, în acele vechi vremuri şi multe veacuri pe urmă, vă lipsea farmecul. Atunci eraţi asemănătoare bărbaţilor şi bărbaţii asemănători celorlalte animale. Pentru a face din voi înfricoşata minune ce sunteţi astăzi, pentru a ajunge cauza nepăsătoare şi a-tot-puternică a jertfelor, şi a
crimelor v’au trebuit două lucruri: civilizaţia care v’a
’	i
dat vouă vestminte, şi religia, care ne-a dat nouă scrupule.
De atunci, ne-aţi cucerit: sunteţi o taină, şi sunteţi un păcat. Visăm la voi şi ne blestemăm pentru voi. Inspiraţi dorinţă şi frică. Nebunia iubirii a intrat în lume. Un instinct ce nu greşeşte vă îndeamnă cătră credinţă. Aveţi multă dreptate să iubiţi creştinismul. El a înzecit puterea voastră.
Cunoaşteţi pc Sfântul leronim ? La Roma şi în Asia i-aţi pricinuit atâta frică încât se duse într’un deşert groaznic ca să fugă de voi. Acolo, hrănindu-se cu rădăcini crude şi atât de ars de soare încât nu mai avea decât pielea neagră şi lipită de oase, tot vă mai regăsia încă. Singurătatea lui era plină de chipurile voastre, mai frumoase încă decât voi înse-vă.
Căci e un adevăr prea dovedit de pusnici, că visele pe care voi le daţi sunt mai ispititoare, de se mai poate, decât realitatea, pe care o puteţi oferi. leronim respingea cu aceiaş groază şi amintirea şi prezenţa voastră. Dar el se ţinea zădarnic de posturi şi rugăciuni; voi umpleaţi încă cu închipuiri viaţa-i, din care vă gonise. Iată câtă putere are femeia asupra unui sfânt. Mă îndoiesc că o fi având tot pe atâta asupra unui obicinuit dela Moulin-Rouge! Luaţi seama ca o mică parte din puterea voastră să nu se ducă cumva odată cu credinţa şi să nu pierdeţi ceva prin aceia că nu mai sunteţi un păcat.
Vorbind pe faţă, nu cred că raţionalismul să fie bun pentru voi. In locul vostru, nu mi-ar plăcea de loc fi-ziologiştii, care sunt prea indiscreţi, care vă explică prea multe taine, care zic că sunteţi bolnave, când yoi vă socotiţi inspirate şi care numesc predominanţă a mişcărilor reflexe puterea voastră sublimă de a iubi şi a suferi. Nu tocmai în tonul acesta se vorbeşte de ' voi în Povestea Ilenii Cosânzenii: acolo sunteţi numite albă porumbiţă, crin de curăţie, trandafir de dragoste. Oricum asta e mai plăcut decât să vă numească histe-rieă, halucinată şi cataleptică, cum sunteţi numite în fiece zi de când stiinta a biruit.
i	i
In sfârşit, dacă aş fi de ale voastre, n’aş putea să sufăr pe emancipatorii, care vor să facă din voi egalele bărbatului. Aceştia vă duc către prăpastie. Frumoasă isbândă pentru voi a fi de opotrivă cu un advocat ori un spiţer! Luaţi, seama: aţi sfâşiat puţin vălul tainei şi al farmecului vostru. Totul nu-i încă pierdut: se mai bat, se mai ruinează, se mai sinucid încă pentru voi; dar tinerii aşezaţi în tramway vă lasă în picioare pe platformă. Cultul vostru piere odată Cu vechile culturi.
*
* *
Ignoranţa.
Ignoranţa este condiţia necesară nu zic a fericirii, ci chiar a existenţii însăşi. Dacă am şti totul, n’am putea îndura viaţa nici o oră. Sentimentele, care ne-o fac sau plăcută, sau, cel puţin, suportabilă, se nasc dintr’o minciună şi se nutresc cu închipuiri.
Dacă, având, ca Dumnezeu, adevărul, adevărul unic, un om l’ar lăsa să-i cadă din mână, lumea ar pieri de odată şi universul s’ar împrăştia ca o umbră. Adevărul dumnezeesc, ca şi Judecata din urmă, l’ar preface în pulbere.
*
* *
222
NOUA REVISTX ROMÂnX
Femeia.
Lumea e uşuratecă şi deşartă, cât vă place. Totuşi ea nu-i o şcoală rea pentru un om politic. Şi am putea să ne plângem că e atât de puţin întrebuinţată în parlamentele noastre. Ceia ce creiază lumea e femeia. Ea e stăpână aici: nimic nu se face decât prin ea şi pentru ea. Insă femeia e marea educatoare a bărbatului ; ea îl învaţă acele virtuţi încântătoare, politeţa, discreţia şi acea mândrie, ce se teme totuşi să nu fie nepotrivită. Ea le arată unora arta de a plăcea, şi tuturora arta folositoare de a nu fi neplăcut. Se învaţă dela ea că societatea e mai complexă şi cu «o orânduire mai delicată decât se crede de obiceiu în cafenelele politice.
In sfârşit, ne pătrundem lângă dânsa de acest gând că visurile sentimentelor şi umbrele credinţii sunt de neînvins şi că nu raţiunea îi cârmuieşte pe bărbaţi.
*
* *
Conservatori şi revoluţionari.
Un geolog englez, cu spirit foarte bogat şi deschis, sir Charles Lyell, a stabilit, cam acum patruzeci de ani, ceia ce se numeşte teoria cauzelor actuale. El a dovedit că schimbările întâmplate în cursul vrâstelor pe suprafaţa pământului nu erau datorite, precum se credea, unor cataclisme grabnice, ci că erau urmarea unor cauze nesimţite şi lente, care nu încetează să lucreze chiar şi astăzi.
Urmându-i cugetarea, vedem că aceste mari schimbări ale căror resturi ne uimesc, nu par atât de groaznice decât prin scurtarea vremurilor şi că în fapt ele se săvârşiră foarte încet. Fără de furie îşi schimbă mările albia şi se scoboară gheţarii în câmpiile acoperite altădată de crânguri înverzite.
Asemenea transformări se săvârşesc subt ochii noştri, fără ca să putem măcar să ne dăm seama de ele. Acolo, în sfârşit, unde Cuvier vedea răsturnări îngrozitoare, Ch. Lyell ne arată încetineala miloasă a forţelor naturii. Se simte lesne, cât de binefăcătoare ar fi această teorie a cauzelor actuale dacă am putea-o transporta din lumea fizică în lumea morală şi scoate din ca regule de purtare. Spiritul conservator şi spiritul' revoluţionar ar găsi în ea un teren* de împăcare.
încredinţat că rămân nesimţite, când se săvârşesc într’un mod continuu, conservatorul nu s’ar mai opune schimbărilor necesare, de frica de a mai îngrămădi puteri distrugătoare în locul unde ar fi aşezat împiedicarea. Şi revoluţionarul, din partea sa, ar renunţa să mai ceară nechibzuit energii, pe care le-ar şti că sunt totdeauna active". Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mă încredinţez că, dacă teoria morală a cauzelor actuale ar pătrunde în conştiinţa omenirii, ar transforma toate popoarele pământului într’o republică de înţelepţi. Singura greutate este de a o face să pătrundă şi, trebuie să ne înţelegem, încă foarte mare.
Anatole France
(Traducere de C. Sp. //).
NOTE Şl D1SCUŢIUNI
UN «MOMENT» IN ZIARISTICA ROMÂNĂ
Mărturisească bucureştcnii get-beget că n’au mai văzut şi nici credeau să vadă aşa comedie. Au văzut de pe vremuri şi văd şi azi vânzându-se pe uliţe, cu căruciorul, «zece castraveţi de-un ban» sau pe la colţuri «două grămezi de-un ban» zarzările crude, dar să ajungă să vadă precupeţi împingând la căruţă şi ţipând cât le ia gura «un ban jumate trei gazete», mărturisească bucureştenii că mai lesne credeau în venirea lui An-tichrist.
Şi totuşi este aşa. Pe uliţele Bucureştilor, cu căruţa pe tarabe pe la colţuri, se vând «un ban jumătate trei gazete». Am văzut eu comedia, vei fi văzut-o şi d-ta cititorule, va fi văzut-o şi vre-un strein care îşi va fi zis de sigur: «Bre! Mari doritori de citit mai sunt românii ăştia!» Şi am mai văzut şi culmea comediei: un muşteriu cumpărând nu trei gazete, ci zece, douăzeci, şi pornind cu ele teanc la subţioară acasă, cum ar fi dus pâinea cu care să'şi sature tot neamul, socrul, soacra, nevasta, fraţii, surorile şi copiii până la cel care de-abia a lăsat biberonul din gură — gazete, gazete cu noutăţi, cu ştiri din toată lumea venite pe telegraf şi pe telefon, cu articole de Caragiale, de Vlăhuţă, de Slavici, de Adam şi cu... bonuri de premiu.
Şi acum, repede o constatare înviorătoare: precupeţii vând cu căruţa pe uliţele Bucureştilor «un ban jumătate trei...» nu gazetele ci bonurile de premiu; gazeta ce să dă cu fiecare bon e supliment gratuit, pe care eşti obligat să-l cumperi nu ca, doamne fereşte, să-l citeşti, ci ca să poţi obţine bonul cu care să tragi nă-deje până a doua zi, sau până peste o săptămână că ai să câştigi o mie de lei, vre-un loc de casă la Sinaia, sau vre-o tistea de ace de cusut «obiect indinspensabil în fiecare menaj». Din fericire, gazeta, biata gazetă românească pe care asudă până o fac zeci de frunţi, gazeta nu e amestecată de cât indirect, incidental, în negustoria asta modern style, cum e de pildă amestecată hârtia cu care e înfăşurat un kil de brânză cumpărat de la precupeţ în piaţă. Şi acesta e un mare noroc pentru gazetăria românească. Pentru că, ia închipuiţi-vă d-voastră că într’o bună dimineaţă, acum o lună de pildă, ţara românească s’ar fi trezit aşa, ca prin minune —la Dumnezeu şi în ţara românească, ce nu se poate? —s’ar fi trezit, zic, că de unde până atunci numai io sau 12 la sută din locuitorii ei erau ştiutori de carte, în dimineaţa aceea blagoslovită până şi copii de la sânurile doicilor şi-ar fi cerut odată cu porţia de lapte şi «Universul», sau «Dimineaţa» sau «Minerva» lor? Ce s’ar fi făcut bieţii tipografi, ce s’ar fi făcut bietele fabrici de hârtie, ce s’ar fi făcut bieţii gazetari nevoiţi să mulţumească gustul nu a 50—60 de mii de cititori, ci a 6—7 milioane ? Era o primejdie, şi datori suntem să mulţumim Domnului, că ne-a scăpat de ea şi că gazetăria românească a scăpat de-aşa belea la începutul veacului al douăzecilea.
Nu e mai puţin adevărat însă că aproape-aproape
NOUA REVISTĂ ROMÂNA
223
din nici o casă.—ce zic nici o casă? din nici o bucătărie, din nici o cutie de gunoiu — nu mai lipseşte azi gazeta, hrana aceasta intelectuală ieftină, la îndemâna tuturor, călăuzitoarea aceasta nepretenţioasă a opiniei publice. Ce succes, ce «moment» înălţător pentru gazetăria românească care a ajuns să se desfacă în sute de mii de exemplare do bonuri de premiu şi a ajuns să intereseze atâtea sute de mii de inşi la mersul pro-păşitor al acelui curat naţional negoţ de obiecte de desfacere ! Ce telegrame, ce articole politice, ce articole literare, ce concurenţă în a deschide ochii publicului asupra cutărei sau cutărei primejdii naţionale! Pe 8 din 24 coloane ale unei gazete populare, dragă doamne, nu mai vezi de cât liste de premii, liste de câştigători, numere înşirate, reclame pentru fiecare negustor care a dat gratis «pentru premiu» zece perechi de mănuşi de aţă, şi alături cu portretul noului cancelar al Germaniei, d-1 Bethmann Hollweg, ai să găseşti pe al cl-lui Năstase Popescu «fericitul câştigător al unei perechi de butoni de manşete la tragerea.» etc., etc.
Că tu, cititorule de demult al gazetei care vinde acum bonuri de premiu, cauţi într’ânsa şi nu mai găseşti nimic din ceeace te făcea s’o preţueşti; că te indignezi în faţa literii mărunte cu care ţi se dă o informaţie folositoare ca să se facă loc literilor de-un cot ale anunţurilor de premii şi de trageri, că ţi se suprimă în acelaş nobil scop foiletonul literar, economic sau chiar cel cu ( Misterele unei umbrele de ploaie», ce’i pasă gazetei populare? Iţi dă în schimb un bon de premiu şi te învaţă si te îndeamnă mai stăruitor decât ca să citeşti o carte de folos, sau să’ţi economiseşti banul în vremea asta de scumpete, să joci la loterie, să visezi la procopseală eftină, pe nemuncite, fără bătaie de cap, ca să poţi trăi cum se trăeşte azi pe lume, din ce dă Dumnezeu, din ce aduce ceasul...
Ilotărît, gazetăria românească trece azi printr’un moment istoric al desvoltărei ei. Eliazii, Asakii, Boliacii, Kogălnicenii, Roseteştii trebue să tresară de mândrie în mormintele lor văzând la ce înălţare intelectuală a ajuns gazetăria din care ei făcuseră unealtă de cuceriri pe toate tărâmurile, la ce sforţări uriaşe recurg gazetele româneşti în anul de graţie şi de negustorie 1909 spre a împrăştia în popor gustul trândăviei, sărăciei şi batjocurci a tot ce c ideal, a tot ce e aspiraţie... altele decât câştigul la «Tragerea marilor premii» ce acordă în fiecare Duminică cutare sau cutare din cele «trei gazete de un ban jumătate».
Alecsandrescu-Dorna
DIN BIBLIOTECA NOUA
Sei-ici'ile principale iile siiitoi-iloi* celebi'ii — un număr 75 bani —
Au apărut:
Revoluţionarii de L. Tolstoi
Domnişoara Flfi de G. de Maupassant
Dragostea unul Rege de A. Fogazzaro
Răsul Roşu de Leonida Andreew
— Se află de vânzare ia toate librăriile din Ţară —
Biblioteca pentru toţi
„POVEŞTILE11 LUI GRIMM
In literatura germană Poveştile fraţilor Grimin simt foarte cunoscute şi „Biblioteca pentru toţi", în editura căreia au apărut zilele a-ccstea, înlr’o bună traducere românească, a făcut o operă folositoare dând putinţa unui cât mai mare număr de cititori să şi le poată apropia.
Genul poveştilor e şi la noi ca pretutindeni, de altfel, unul din cele mai gustate şi instructive, atunci bineînţeles, când cel care le mai adună din popor are îndemânarea să le redea aşa cum le-a cules, fără să le altoiască cu propria Iui gândire şi imaginaţie, care de cele mai multe ori, apar alât de streine de fondul adevărat popular al poveştilor.
Fraţii Grimm au avut această preţioasă îndemânare şi de aceea culegerile publicate de ei au devenit aşa de repede populare. Ei au păstrat în redarea poveştilor forma simplă şi pasivă în care insăşj poporul îşi îmbrăcase ficţiunile lui feerice şi miraculoase.
Pe lângă aceasta, fraţii Grimm, pentru a se documentă cât mai adânc asupra poveştilor culese de ei şi a-şi putea dă mai bine seama de valoarea lor, au studiat şi origina poveştilor, punând astfel baza folklo-rului german.
Pentru cei cari iubesc cu adevărat literatura populară, poveştile fraţilor Grimm sunt foarte preţioase, putând face o comparaţie între această comoară a poporului german şi între poveştile noastre, şi este unul din cele mai preţioase tezaure pe cari le are un popor.
Poveştile culese de fraţii Grimm au minunata însuşire—ca mai toate poveştile bine culese—că pun în adevărata lui lumină sufletul poporului german, al căror produs sunt. Şi credem că nu e nimic mai instructiv decât de a cunoaşte felul de a fi al unui popor ca cel german.
Cei cari au gustat frumuseţea poveştilor noastre, vor întâlni şi în aceste poveşti ale fraţilor Grimm, cunoscuţi veclii, vor da şi aci de biata Cenuşereasă, fata frumoasă surghiunită pe vatra cu cenuşe ; se vor întâlni cu vestiţii împăraţi cari tronează majestoşi şi sunt dornici de o odraslă care să-i moştenească. Şi împărătese frumoase şi cuminte sunt multe şi în poveştile poporului german; şi babe rele şi supără-cioase; şi morari cu bărbi mari şi lulele cât o căciulă ; ba şi pe Prichindel — isteţul Prichindel — îl întâlneşti în culegerea fraţilor Grimm
Apoi sunt multe poveşti pe care noi nu le cunoaştem, plăsmuiri specific germane, cărora le-au dat naştere împrejurări pe care noi nu le-am cunoscut dar in care a trăit poporul german.
Pentru copii, mai cu seamă, pentru elevi de şcoli, volumul pe care '•a dat la iveală „Biblioteca pentru toţi" e cât se poate de bine venit Pentru copiii cari nu pot avea discernământul de a-şi alege singur hrana sufletească cea mai sănătoasă şi prielnică, poveştile sunt tot ce poate fi mai nimerit şi se face o operă de bine când li se pune în mână literatură de asemenea natură. Poveştile păstrează copiilor ne-prihănirea lor sufletească atât de necesară in acele vremi, mai cu seamă când totul luptă să-i îmbătrânească cât mai de timpuriu şi să-i îin-•piedice de a gusta atât cât ii se cuvine şi cât trebue din farmecul copilăriei curate.
Departe de a sluji numai drept mijloc de a omorî vremea, cum cred mulţi, poveştile îndeplinesc o operă educativă de cea mai mare însemnătate. Poveştile, mai mult decât ori-ce gen literar, mai mult decât fabulele, mai mult decât ori câte predici morale, au darul de a moralizâ pe cititori — pe micii cititori mai ales — căci lor se adresează în deosebi. Imaginaţia copiilor e izbită de faptele supranaturale despre posibilitatea cărora nu se îndoiesc o singură clipă, şi ei participă cu tot sufletul la desfăşurarea peripeţiilor prin care trece eroul. Şi cum în poveşti virtutea e totdeauna recompensată, cum cei buni şi cei drepţi află totdeauna o dreaptă răsplătire, iar cei răi, invidioşi şi necinstiţi sunt totdeauna pedepsiţi, e lesne de înţeles de ce poveştile au o înrâurire aşa de profund moralizatoare.
Poveştile de care vorbim sunt cuprinse într’un volum de peste 300 de pagini, împodobit cu multe ilustraţiuni.
D-na Lia Hârsu — traducătoarea — s’a silit pe cât a fost cu putinţă să le tălmăcească într’o formă cât mai apropiată de limba în care şi poporul român îşi îmbracă propriile lui basme.
224
NOUA REVISTA ROMÂnX
CEREŢI
Ciocolata ZaiSfcsc#
lcnBfi3llciiB[KiilraoiBiliniBrailgiBWilBiari3lfeiBrairB!lCTBrailcîiBiailcîiBTOllgionallciiBng|lî
1	VIILE
I DUILI U ZAMFiRESCU
2,	STRADA ZORILOR, 2
Puiuţul Muntelui tio Pietuto TELEFON No. a.» 1)7

V

Boalele Intestinului
| Vinuri dc cca mai superioara calitate |
| LOCAL DE CONSUMAŢIE
Bl	Serviciu la domiciliu
Angrosiştilor li se acordă rabat
lBlBiî3iiciiBnaiicîiBBailcaBB3]lcnBn3iicTOnai[aiiTiBinii|cnBfa|Biî'OfiaiiiaBpaiiisionaiiciiBinillc
Diareea (la copii şi adulţi), Dizenteria Colicele, Furunculoza, Eczema şi toate
boalele ce provin din lnîec|iuniîe Intestinale
se tratează admirabil prin
LACTOFERMENT
(Bulion paralactic)
Aprobat de Cons. Sanit. Super. Zilnic preparat proaspăt numai la
LABORATORUL Dr. ROB1N
5, Str. I. C. Brâtianu 5. — Telefon.
Un flacon 2 lei. In province contra mandat 2,50 Cereţi prospecte g-ratnite
J.tI —•<~‘==:r~'ir^c=-o <7=^=.:' ir^<=
Deschiderea Băilor Movila Techir-Ghiol
— Băi calde de nămol, reci de lac şi Băi de Mare —
Numiiul camerilor fiind relativ mic, iar cererile crescânde, se menţine dispoziţiunea încliirierei camerilor pe serii de câte o lună. Prim? serie 20 Mai, 20 Iunie; a doua 22 Iunie, 22 Iulie; a treia 24 Iulie, 24 August. închiderea stagiunei 1 Septembrie.
închirierile se fac nominal, fără drept de cedare.
Masa în Hotelul mare, table d’hote 6 lei de persoană zilnic, co-prinzând şi cafeaua cu lapte. Copiii până la 10 ani, lei 3. Restaurantul mic table d'hdte 5 lei şi 2,60. Se serveşte şi â Ia carte. Abonamentele la Restaurant nu sunt obligatorii. Cantina cu preţuri foarte nod erate.
Vizitarea medicală pentru luarea băilor este obligatorie. Poştă, Telegraf. Farmacie, Infirmerie, Tramcar dela 1 Iunie.
Se observă respectarea strictă a regulamentului Staţiunei.
Angajamentele pentru camere se fac chiar de acum Ia biuroul vân-zirei loturilor, in strada Modestiei No. 3, Bucureşti, pină la 16 Mai şi dela această dată la Staţiunea băilor, prin Constanţa.
Pentru orice informaţiuni a se adresă Ia biurou.
Administraţia ,
Cea mai ingenioasă maşină de scris este
Singura care scrie fără panglici MODEL 10: cu claviatura dublă. MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată.
Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori.
* BUCUREŞTI
Colon Victoriei IVo. 134	Td.EFON

m
I SANATORIUL
! Dr. GEROTA
| CONSTRUIT SI MONTAT
1 Special pentru tratamentul bajlelop chirurgicale jj
1 OPERAŢIUNI Şl FACERI g
| Bulevardul Ferdinand 48, Bucureşti g
|	TELEFON 1/44	|
mami^!lglBlâBaa:r:Bt51T2i'E'.::1~JS’51[BiSgjirBlBBltlSIBlglElB15lliăiBiaiElBlBliaigl5lia
„AGRICOLA”
Societate Anonimă de Asigurări Generale în Bucureşti
SEDIUL: STRADA SĂRINDAR, No. 2.
Capital Statutar Lei 4.000.000
Prima emisiune bei 2.500.000. Vărsaţi bel 2 000000
asigurări in ramurelei
Incendiu, Viată, flrindină, — ----------------Transport şi Accidente
Reprezentanta în Bucureşti; STRADA DOAMNEI, No. 1.
STABILIMENTUL. GRAFIC «ALBERT BAER» FABRICA DE CAKTONAGE—BUCUREŞTI STRADA NUMA I’OMPILIU No. 1