NOUA REVISTÂ
r oaaAnA
ABONAMENTUL
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI
n România un an..................10 lei
,,	şcase luni..........6 ,,
Fn tnate ţftrile uniune! poştale un an 12 ,,
■ •	1	,,	,, şeascluni 7 ,,
APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ
DIRECTOR:
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinaml, 55. ~ Bucureşti
C. RADULESCU-MOTRU
I’KOPESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
ARTA
UN NUMĂR:
25 Bani
Segăseştccu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din (ară
Preţul anunţurilor pe ultima pagină Mi pagină : 10 lei.	>
No. 12.
DUiMfNICĂ 28 IUNIE 1909
Voi. 6.
SUMARUL
NOUTĂŢI:
Românii transilvăneni şi vizita Arhiducelui Frans Ferdinand. —Revista revistelor.
CHESTIUNI ACTUALE:
- Caragîale. Un nou teatru.
CRONICA PEDAGOGICĂ:
Z. Bădeanu. Sfârşitul anului şcolar.
CRITICA LITERARA:
Veran. Arta nervului <jyas după d. H. Sanie-levici.
ŞTIINŢE:
I. E. Buricescu. O clasificare a ştiinţelor a lui Ion Gliica.
LITERATURĂ:
M. Gorki. Hanul şi fiul său.
Anatole France. Din însemnările lui Pierre Noziere.
NOUTĂŢI
Românii transilvăneni şi vizita Arhiducelui Franz-Fer-dinand.
Merită sil fie semnalate diferitele apeluri pe care Românii din Transilvania, precum şi aceia originari din Transilvania, dar cari locuesc în ţară, le fac cu ocazmnea vizitei Arhiducelui Franz-Ferdinand la Sinaia. Aceste apeluri îndeamnă publicul să facă o primire călduroasă Arhiducelui :
„Aceluia, pe care-l socotim că va fi odată binefăcător al tuturor popoarelor din monarhia vecină şi al Românilor în deosebi1'.
Negreşit nu avem intenţiunea de a slăbi efectul ce l’ar puteâ aveâ aceste apeluri, în ce priveşte primirea călduroasă, care de fapt trebue făcută înaltului Oaspe, dar suntem departe de a crede orbeşte in proorocirea politică de mai sus. Tradiţiunea Casei de Habsburg, faţă de popoarele care i-au
fost totdeauna devotate, se potriveşte mai curând cu manualul politic a lui Machiavelli decât cu aspiraţiunile celor buni de suflet şi îndelung răbdători.
*
* *
Revista revistelor.
In Vieaţa Nouă, 15 Iunie, un articol de polemică a d-lui
0.	Densuşianu: Ce nu se înţelege la Academie şi de alţii. D. Densuşianu deşi nu se împacă intru toate cu cele afirmate de d. Duiliu Zamfirescu în mult discutatul său discurs de recep-ţiune, îl aprobă insă ca tendinţă.
«Eră desigur un curaj rar la noi sâ vii în plină Academie şi să vorbeşti de «aberaţiunea tuturor sentimentelor estetice», de «mediocritatea revoltătoare» pe care ne-au adus-o câţiva scriitori şi pe care a patronat-o chiar Academia. Nu erau mulţi care să aprobe acest curaj literar al d-lui Zamfirescu, dar nu va trece mult până să fie judecat după dreapta lui măsură. Şi după ce d. Zamfirescu a vorbit de lipsa de inspiraţie, de cuvintele brutale şi neestetice, de «glia, boulenii, nănaşa şi Lae Chiorul» ai d-lui Goga, după ce a amintit celor tineri că «secolul al XlX-lea românesc este, întreg, creaţiunea acestei aristocraţii, de naştere sau de talent» de care s’au îndepărtat atâţia scriitori de azi, după ce s’a ridicat cum se cuveniâ împotriva tiraniei literare şi, printr’o transparentă aluziune la felul cum se împart recompensele la Academie, a condamnat această tiranie care răsplăteşte platitudinea «cu onoruri şi cu bani» — a venit rândul d-lui Maiorescu să răspundă la neliniştitorul discurs.
«Ascultând şi cetind acum acest răspuns am rămas cu părerea de rău că d. Maiorescu ne-a dat. prea multă psihologie in paguba logicei.	'
«Partea psihologică poate fi uşor înţeleasă de oricine îşi aduce aminte că acum câţiva ani d. Maiorescu a făcut raportul la Academie pentru premierea poeziilor d-lui Goga. In faţa unui adversar al poporanismului, d. Maiorescu se simţiâ obligat să apere ce lăudase mai înainte. Dar, lucru curios, asupra acestui punct d. Maiorescu nu insistă prea mult şi ia observaţiunile d-lui Zamfirescu, puţin măgulitoare pentru valoarea literară a d-lui Goga, răspunsul d-lui Maiorescu este că lasă la o parte «desluşirea acestei deosebiri, fiindcă Academia şi-a arătat acum trei ani părerea despre primele poezii ale d-lui Goga, acoidându-le unul din premiile ei mai însemnate» (pag. 54). Deci pentrucă Academia a premiat pe d. Goga, poeziile d-sale nu mai pot fi puse în discuţiune... Concluziunea nu se va păreâ multora convingătoare şi aceştia poate au dreptul să se întrebe dacă meritele d-lui Goga nil trebue discutate tocmai pentrucă d-sa a fost premiat de Academie».
178
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
In acelaş număr al revistei, ci. I. Bentoiu dă un rezumat al unei conferinli ţinută de dânsul la 14 Aprilie asupra prozei noastre contimporane. D. Bentoiu analizează stilul scriitorilor poporanişti C. Sandu-Aldea, M. Sadoveanu şi Em. Gârleanu. Concluziunea este: «Cei trei scriitori se mai aseamănă prin uniformitatea, monotonia stilului. Oricare ar fi subiectul, oricare ar fi simţirea ce vor să redea, stilul e acelaş. Limba literară n’a avut nimic de câştigat dela dânşii. Eleganţa, fineţa, putinţa de a prinde nuanţele nu se împacă deloc cu concepţia despre artă a naţionaliştilor noştri».
Semănătorul, se pare că a terminat însfârşit lunga sa «Călătorie pe rotile» la fraţii înstrăinaţi... Numărul dela 21 Iunie respiră numai soare şi poezie. Articolele d-lui Aurel C. Popovici nu se continuă.
Arhiva din Iaşi, pe Mai, cuprinde începutul unui documentat articol al d-lui llie Ghibănescu: Sociologie şi Psihologie. — VI. Mironescu continuă Notele de călătorie făcute prin Bucovina.
Revista generală a învăţământului, Iunie. D. G. Bog-dan-Duicâ face o amănunţită analiză a scrierii pedagogului german O. Messmer, Zur Psgchologie des Lesens bei Kindern und Erwachsenen. După d. Duică scrierea 1 i Messmer vine în sprijinul ideilor cari l’au călăuzit pe dânsul în broşura „Păreri despre abecedarAşteptăm sfârşitul arlicolului pentru a face o apreciere. Dr. Ecaterina Livovski recomandă inspecţiu-nile oculistice în şcoli. Enache Ionescu arată modul cum se face examenul de capacitate în Lipsea. Otilia Vlaicu propune mijloace de îndreptare la destrăbălarea copiilor: «Oridecâleori se va întâlni un copil stricat, se va cercetă din ce cauză copilul are înclinări rele, şi dacă se va dovedi, că aceste apucături ale copilului sunt datorite neglijenţei sau viciului părinţilor, copilul va puteâ fi scos de sub influenţa lor, şi din focarul contaminat al familiei, şi plasat într’o familie onestă — de preferinţă la ţară — sau într’un azil, iar părinţii vor fi obligaţi a-i plăti pensiunea, iar când vor fi absolut săraci, se va face apel la o societate de binefacere».
în Revista asociaţiei învăţătorilor şi învăţătoarelor, Mai, d. Petre Popescu, profesor la şcoala normală din Buzău, propune următoarea directivă pentru activitatea corpului didactic în viitor; «Evoluţia noastră e legată de evoluţia latinilor din apus. Acelaş viitor strălucit ne aşteaptă pe noi, ca şi pe ei. Trebue să încetăm dar, in ziare, pe stradă, în familie, în şcoală, în biserică, în parlament, să încetăm de a ne mai scoborî şi micşoră neamul. Acest popor n’are nevoie de pesimism şi de îndoială, el trebue asigurat, că viitorul e al lui; căci el îl merită prin bogăţia sufletului său, prin însuşirile cu care e înzestrat. E o crimă naţională ceeace s’a făcut şi ceeace se face cu educaţia acestui popor. Corpul didactic al nostru (aţă cu aceste fapte de evoluţie de rase are o mare îndatorire, după cum s’a arătat: el trebue să ţină întreagă şi neştirbită legătura noastră cu lumea latină, aceasta fiind una din condiţiunile de existenţă ale neamului.
Corpul didactic dar, trebue să urmărească acest ideal în cultura tinerilor generaţiuni, tebue să le instruiască în datoria lor de a strânge cât mai mult legăturile cu latinii din apus».
— Intr’un articol, intitulat: învăţătorii şi politica, d. D. V. Ţoni, îndeamnă pe învăţători să Si ferească de a se înscrie în cluburile politice. «Şi ca să vă închei aceste câteva rânduri spun: învăţătorii să se ferească de a se înscrie în cluburile politice. Pe calea aceasta necinstită, câţi-va numai — şi nu dintre cei mai de valoare—îşi vor câştigă o situaţie mai bună ; iar dacă e ca întreg corpul invăţătoresc să-şi îmbunătăţească soarta, atunci să se solidarizeze, să caute a forma un singur corp cu un singur suflet şi atunci vor cuceri rând
pe rând toate drepturile, ce li se cuvin pentru munca lor de ridicare a ţării».
Cultura română, Iaşi, pe Aprilie, Mai, Iunie. Miliail Emi-nescu este comemorat de I. Pelrovici în cuvinte însufleţite: «Pentru Români, serviciile aduse de Eminescu sunt incomparabile, însemnătatea lui cu totul extraordinară. Lui ii datorăm In măsura în care nu mai datorim nimănuia două lucruri cari ne privesc aşâ de aproape: întinderea hotarelor limbii şi a graniţelor fericirii noastre. Până la el, limba românească îşi împlântase flamura ei modestă pe ţinuturi înguste şi de o însemnătate potrivită. Abiâ eră organul dorurilor vagi şi neanalizate, a exploziunilor de suprafaţă, a eleganţelor uşoare de salon. Eminescu â fost eroul care, luptând cu greutăţi ce nu putuse nimeni să le biruiască, avântându-se prin ape fără vaduri, prin locuri fără de poteci
„Aşezând genunchi şi mâna când p’un colţ când p'un alt colt".
A isbutit să se scoboare — cu flamura limbii noastre — în fundurile adânci şi întunecate ale simţirii, şi să se ridice pe înălţimile sublime ale întrezăririlor filozofice. De acum în-nainte, graţie lui, putem porni şi noi înspre acele regiuni în depărtate fără a cere protecţie străină, ci numai la adăpostul dulce al pavilionului limbii româneşti».
Luceafărul, 1 Iulie, este consacrat aproape în întregime comemorării lui M. Eminescu. Se reproduc articole de T. Maiorescu, I. L. Caragiale, A. Vlahuţă, I. Slavici, ele. I. Borcia publică discursul ocazional ţinut la şcoala civilă de fete în Sibiu şi în care arată meritele lui Eminescu din punct de vedere pedagogic.
Vf.rax.
*
* *
In Literarisches Zentralblatt din Leipzig No. 25 din 1!) Iunie, cunoscutul orientalist Brockelmann publică o recenzie foarte puţin măgulitoare a voi. Il-lea din cartea D-lui N. Iorga: Geschichte des osmmischen Beiches.
Autorul recenziei, după ce recunoaşte D-lui Iorga meritul de a fi grupat şi expus bine materia precum şi de a fi cercetat numeroase isvoare, continuă: «Dar cu aceasta nu e împlinită încă datoria unui istoric al Osmanilor. Cu drept cuvân'. s’ar indigna Iorga dacă cineva s’ar apuca să scrie istoria neamului său tără să cunoască limba şi literatura română, precum şi alcătuirea şi doctrina bisericii ortodoxe. Trebuia să ştie că anticul Leunclavius si puţin sigurul Hammer nu i puteau da în chip suficient aceste cunoştinţi in privinţa Osmanilor. Apoi, este absolut inadmisibil astăzi, ca să scrii istoria Egiptului şi chiar a Persiei, numai după isvoare italieneşti. Gât e de străin Iorga de natura intimă a poporului pe care-1 descrie, o dovedesc cele două păreri ale sale, cu totul contrazicătoare asupra valoiii etice a Islamului (P. 235,17 şi 425,10)». După ce arată că d-1 Iorga, confundă sultanii, — pe Soliman I îl numeşte al II-lea — şi, că nu cunoaşte bine nici măcar una din chestiunile cele mai însemnate din trecutul islamului, chestiunea califalulm, Brockelmann ironizează pretenţia D-lui Iorga ca opera sa istorică să fie judecată, nu cu criteriile unei ştinţe speciale ci «dintr’un punct de vedere oarecum filosofic», căci «azi nu se poate înţelege o filosofie care nu se bazează pe cunoaşterea faptelor», spune cu dreptate recenzentul.
Am raportat aceste aprecieri asupra cărţii d-lui Iorga, aprecieri (acute de un specialist Intr’una din cele mai serioase reviste germane, nu din patima de a lovi în persoana d-lui Iorga ci din datoria ce avem de a preveni pe cititorii noştri să nu se lase a fi înşelaţi de cuvintele de laudă pe care şi Ie face singur directorul Neamului românesc. Reputaţia de savant pe care şi-o decerne singur d. Iorga trebue înţeleasă ca o armă politică, bine aleasă, dar uu ca o răsplată bine meritată. Tot ce a scris d. Iorga va trebui să fie din nou refăcut de alţii.
*
- * *
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
*70
CHESTIUNI ACTUALE
UN NOU TEATRU
Un nou teatru românesc se deschide la toamnă în Bucureşti sub direcţia d-lui A. Davila... Era şi vreme
—	fiindcă teatrul Statului, aşa cum a fost de pe vremuri organizat, putea fi orice, numai teatru serios, nu. De ce?... Noă, care ne cunoaştem lumea şi Statul, nu ne va fi tocmai greu de răspuns. Să vedem.
Intr’un moment, câţiva boeri — unii, agiamii, picaţi proaspeţi dela Paris; alţii răscopţi pripit sub fierbinţeala zonei orientale — au crezut că a iubi culisele şi cabinele cabotinelor însemnează a pricepe arta teatrală. Şi ce le-a trăsnit prin cap? Să organizeze teatrul românesc aşa ca să-şi facă şi din el, ca din multe alte instituţiuni publice, o jucărie. Dar jucăria boerească trebuia ţinută cu cheltuială. De unde mijloacele? Era nevoie de un bun Mecenate naiv, care să ajute fără multă socoteală întreţinerea inocentei distracţiuni boereşti. L-au găsit îndată gata cu punga larg deschisă — îl cunoşteau de mult: Statul.
Pretextul era uşor de născocit: înflorirea artei naţionale, progresul literaturii, interesul culturii naţionale
—	ridendo castigat mores! şcl... La Comedie franraise, ca la fraţii noştri de pe malurile Seinei — nici mai mult, nici mai puţin. Cum am zice, apkî pe româneşte, să plătească statul mendrele boerilor cu banii prostimii.
Astfel, într’o noapte, la un pahar de şampanie, au aşternut câteva articole de lege — un monument de nepricepere, de zevzecie tinerească şi de copilărie senilă ; a doua zi, s’a înscris în bugetul Statului subvenţia; iar a treia zi, boerii au pus mâna pe jucăria dorită. Până seara, cu o adunătură de mediocrităţi şi de nulităţi, care întâmplător s’au aflat la îndemână în Bucureşti, au şi constituit aşa numita «Societate dramatică naţională», înzestrându-o cu monopolul singurului teatru pe atunci.
Ani după ani, s’au jucat cu această instituţie cum se joacă toţi copiii şi copilăriţii cu o jucărie de dar; iar când, rar, un om cu pricepere sigură a lucrului a venit; din întâmplare, să pună capăt desordinii şi să facă treabă cinstită în acel aşezământ public, întreţinut cu atâtea sacrificii din punga Statului, au făcut ce-au făcut şi l-au silit, prin mijloacele boereşti ştiute, să plece de-acolo şi să le dea’napoi jucăria favorită, a cărei crea-ţiune şi existenţă n'aveau alt cuvânt decât mulţumirea dumnealor.
Dacă dumnealor n’ar fi fost aşa de ingenioşi să născocească protecţia şi monopolul Statului asupra artei dramatice, şi, neputând rezista patimii lor de culise, ar fi trebuit cu mijloacele proprii să-şi plătească tabieturile, multe moşii ar fi fost înghiţite sub trapele scenei naţionale!... Să se facă numai socoteală cât au înghiţit acele trape fără fund din bugetul statului de aproape patruzeci de ani... Cu mai puţin, puteai clădi încă două mitropolii.
Dar de ce să mai facem acuma astfel de socoteli ?.. Şi-au făcut boerii cheful dumnealor?... Da!... Ei? nu e asta destul pentru arta naţională, pentru literatura şi
cultura naţională?... pentru onoarea Statului naţional ?
S’au perindat la conducerea teatrului, afară de rare excepţiuni mai mult sau mai puţin onorabile, feldefel de boeri, unii mai nepricepuţi şi, prin urmare, mai îngâmfaţi decât alţii: vanitoşi de titluri; pasionaţi bolnavi de atmosfera râncedă a cabinelor; sinceri iubitori de artă, lipsiţi, din nenorocire, de cel mai elementar instinct artistic; maniaci obsedaţi de o închipuită vo-caţiune; ba, chiar amatori de încă un mic câştig material, (nu strică!) facil orcând într’o afacere unde nu-ţi vîri vreun alt capital propriu decât obrazul... Feldefel de motive au îndemnat pe unii şi pe alţii să dorească a pune mâna pe teatrul naţional... Şi, la noi, daca i-a trăsnit unui boer prin cap să pună mâna pe ceva şi ştie pândi cu răbdare prilejul, apoi, la sigur, acel ceva n’are să scape de boer; e tot ca pe vremuri — când îi punea unei fete din mahala gândul un fecior de boer, apoi, mai de milă, mai de silă, trebuia odată ş’odată să cadă fata în ghiarele coconului, că aminteri, dacă nu-şi făcea cheful, se prăpădea cilibiul.
Iti tot timpul cât şi-au făcut mendrele atâţia boeri cu teatrul naţional, trebuia să se ’ntâmple acestei instituţiuni o nenorocire şi mai mare, urmare fatală a sistemei de conducere. Conduşi de oameni îngâmfaţi şi nepricepuţi la meserie, actorii, actriţele, impiegaţii mari şi mici, şi-au făcut şi dânşii, care cum a putut, mendrele — şi, fireşte, ei s’au supărat cei dintâi când, din întâmplare, un om cu pricepere a venit să pună ordine în teatru. Intriga, linguşirea, favorurile mai mult sau mai puţin secrete, şcl. au dat, azi unora, mâne altora, pulere nemărginită asupra mersului afacerii: repertoriu, distribuţie de roluri, punere ’n scenă — toate potrivite după scopuri, interese şi ambiţii personale. Pentru punerea ’n scenă a unor secături şi unor insanităţi, s’au cheltuit sume nebuneşti; iar piese bune s’au montat în bătaie de joc pe cârpeală. Pe de altă parte, talente reale au mucezit în umbră până la bătrâneţe, ţinând coada rochiei sau paltonul unor mediocrităţi patente, care au degradat încet-încet gustul publicului.
Dar se putea ajunge la alt rezultat cu astfel de organizare? Inchipuc-şi oricine.
Conduci numai aşa de chef o instituţie care e şi o afacere, fără să te atingă câtuş de puţin isbânda ei, fie morală, fie materială — nici o răspundere şi nici o pagubă; ai la spate Statul, care te crede pe cuvânt că «publicul din clasele culte se desinteresează de arta românească, iar publicul cel mare este încă prea incult ca să se intereseze de ea»; pe urmă bunul Stat, cu cât eşti mai nepriceput şi mai bccisnic, cu atât îţi sporeşte mijloacele ca să umpli golul pricinuit de nevrednicia ta; ai, prin urmare, nu numai voe nemărginită, dar încă şi premiu de ’ncurajare ca să-ţi baţi joc de acea instituţie... Ei ? cu sistema asta, la ce alt rezultat poţi ajunge ?
Afară de asta, nu trebuie să ne tot închipuim că Statul este o ficţiune. In orce moment, el este o realitate în carne şi în oase: sunt domnii miniştri, deputaţi, senatori, demnitari superiori şi inferiori, partizani politici mai mult or mai puţin influenţi... şi toţi sunt oameni ca toţi oamenii; nu le putem pretinde, când iau cârma Statului în mâinile dumnealor, să se scuture ca
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
180,
prin farmec de pornirile, patimile, toanele şi toate apucăturile cu care li s’a plămădit fiinţa dela naştere, şi care li s’au înăsprit din ce în ce mai tare în lupta politică... doar pentru satisfacerea acestora au luptat cei mai mulţi s’ajungă sus!
împotriva acelor porniri şi apucături, fireşte nu ar putea luptă interesul special al bietei instituţiuni considerate ca un accesoriu de lux al Statului, iar nu ca o necesitate de educaţiune a publicului... Teatrul naţional ? Dar ce ’nsemnează asta pe lângă plăcerea ce trebuie s’o facem unui partizan care ne strânge de gât, unui amic care ne iubeşte, unei rude pe care o iubim?... Dacă va fi cât-va timp condus şi de amicul nostru, ce are să peardă teatrul, care a fost condus atâta timp de amicii altora ?... Şi mai la urmă, lucrul ce nu trebue stricat în ţara românească nu e teatrul — e liatîrul.
Sunt, ce e drept, în lumea civilizată, teatre de curte seniorială; dar acelea nu atârnă nici de ministere, nici de parlamente, nici de fluctuaţiile electorale. Sunt adevărate teatre particulare, întreţinute, pentru a da mai eftin acces publicului mare, cu mijloacele curţii serenisime — ca şi grădinile splendide cu minunate jocuri de ape, ca şi măreţele muzeuri şi colecţiuni ştiinţifice şi artistice, înavuţite veac după veac, cu jertfe însemnate de bani particulari, cu răbdare şi cu luminat devotament pentru artă şi ştiinţă. Acele teatre se ţin, nu pentru capriţiul câtorva politicastri, ci pentru păstrarea unei nobile tradiţiuni de cultură naţională.
Dar un teatru a cărui conducere să atârne de interpelarea fantazistă a unui deputat, de nazurile sau nevoile politice ale unui ministru, de tirania biurocratică a unui departament administrativ, de toanele unui senator !... un teatru al cărui buget să-l desbată câţiva partizani !... un teatru al cărui reportoriu, distribuţie de roluri, punere în scenă, să le hotărască fluctuaţiile electorale din trei în trei ani!... Aşa teatru, fireşte, trebue să fie al domnilor care pun mâna pe el din trei în trei ani — nu poate fi şi al artei şi al publicului. Şi publicului bucureştean îi trebueşte astăzi şi lui un teatru românesc — şi poate că-i trebuesc chiar mai multe.
Mai deunăzi, într’o revistă mai mult zaharisită decât dulce, am citit, negru pe alb, că:
«Un om bun şi blând, căruia nu-i lipseşte nici ener-«gia, ceeace poate merge cu bunătatea şi blândeţea «fără să se supere, şi care om avea şi are intenţiuni «foarte bune, este un om căruia nimica nu-i mai lip-«seşte ca să dirijeze perfect teatrul naţional».
Am citit aceste magistrale proposiţiuni cu multă plăcere, dar fără mirare; fără mirare, fiindcă, de mult tot citind româneşte, (altă limbă nu cunosc), mi s’a tocit aproape de tot facultatea mirării; cu multă plăcere, fiindcă ele mi-au deslegat vechea grea problemă a competenţei şi a talentului în artă. Şi ce uşor era! şi mie nu-mi da pân cap!
întrebare. — Ce va zică un om competent şi talentat în artă?
Răspuns. — Un om bun şi blând.
I.— Afară de bunătate şi de blândeţe, altceva nu-i mai trebuie ca să fie competent şi talentat în artă?
R. — Ii mai trebuie să fie energic.
I. — De ce?
R. — Fiindcă energia poate merge cu bunătatea şi blândeţea fără să se supere.
I. — Şi afară de energia care poate merge cu bunătatea şi cu blândeţea fără să se supere, (fiindcă, probabil, are şi ea un caracter bun şi blând) îi mai trebuie omului nostru ceva ca să fie competent şi talentat în artă ?
R. — Da; îi mai trebuie să fi avut şi să aibă cele mai bune intenţiuni.
I. — Şi, după cele mai bune intenţiuni, nu-i mai lipseşte omului nostru nimica pentru a fi un om competent şi talentat în artă?
R. — Nimica.
I. — Pe onoarea dumitale?
R. — Pe onoarea mea!
Ei! dacă zice omul pe onoarea lui, apoi n’avom ce face; trebuie să-l credem. Şi aşa dar, avem o excelentă reţetă...
Luăm: bunătate, blândeţe, energie, nesupărate între ele, şi cele mai bune intenţiuni, quantum satis; le amestecăm bine şi obţinem, Ige artis: competenţă şi talent...
Şi... uite, aşa s’a făcut la noi, de o jumătate de veac, artă cu competenţă şi cu talent, şi s’a judecat despre artă tot cu talent şi competenţă — şi, zău! nu prea văd de ce n’ar merge lucrurile tot aşa de frumos încă un veac şi jumătate.
Amicul nostru d-1 A. Davila, care ia la toamnă conducerea unui nou teatru românesc, liber de sacra protecţie oficială, suntem deplin convinşi că se pune la treabă nu numai «cu bunătate, cu blândeţe, energie şi cele mai bune intenţiuni» — ci şi cu deplină competenţă şi cu netăgăduit talent. Avem deci încrederea că întreprinderea acestui eminent cunoscător al artei va avea un succes strălucit, ne mai pomenit de mult în ţara noastră, şi astfel va însemna renaşterea adevăratului teatru naţional.
Atât mai bine, şi pentru artă şi pentru public.
Caragiale.
CRONICA PEDAGOGICA
SFÂRŞITUL ANULUI ŞCOLAR
* *
In goana după inovaţiuni, şcoala noastră a suferit multe transformări şi înlocuiri, cari de multe ori nu aduceau nimic folositor, ba stricau ceea ce era uneori bun. Aşa, de pildă, pe vremea când liceul avea vechia organizaţie, zisă clasică, examenele atât de istovitoare, la cari erau supuşi elevii, se sfârşau prin serbarea de Sf. Petru cu ocazia căreia se împărţeau premii şi cărţi elevilor sârguincioşi. Cu noua organizaţie dată liceului se desfiinţase şi această serbare care erea socotită nepedagogică, pentru motivul că emulaţia nu trebuie să se facă în vederea unor recompense. Odată cu încheierea examenelor, iar după desfiinţarea acestora, odată cu darea notelor pe ultimul bimestru, viaţa şcolară înceta, fără ca profesorii să mai vie în niciun fel de contact cu elevii lor, întocmai ca nişte oameni cari dau
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
l8l
mulţumită, cerului că au scăpat unii de alţii şi nu simt de loc nevoia de a se revedea la despărţire. Era acesta un fapt, care punea în evidenţă toată psicliologia elevilor şi profesorilor, un fapt, care singur luat, putea să arate unui bun observator, că în şcoală se învaţă poate ceva — şi aceasta se putea constata după numărul mai mare sau mai mic al intervenţiilor şi al corigenţilor sau repetenţilor — dar nu se făcea educaţie, nu era inimă, nu era simpatie reciprocă, acea simpatie, care trebuie să fie la temelia oricărui învăţământ adevărat.
După puţin timp dela această inovaţie s’a văzut însă că lucrurile nu merg bine şi s’a revenit la înfiinţarea serbării de sfârşit de an. Caracterul ce i s’a dat acum a fost deosebit. Premianţi nu mai existau dela schimbarea organizaţiei şi nu mai există, nici în noul sistem de serbare. Desfiinţarea aceasta a premiilor pentru învăţătură este în legătură cu noua concepţie pe care conducătorii căutau să o impună şcoalei. Dela rege până la cel mai neînsemnat răsfoitor de reviste pedagogice, erijat în mare pedagog, toţi recunoşteau şi susţineau că şcoala noastră s’a ocupat până acum numai de dcsvoltarea inteligenţei şi a nesocotit tocmai partea fundamentală a învăţământului: formarea de caractere. De aici a urmat starea morbidă periculoasă a societăţii noastre, în care oamenii cei mai răi ajung pe treptele superioare, iar cei buni sunt sacrificaţi. Formaţi caractere, s’a strigat mereu şi pe toate tonurile, lăsaţi la o parte toată învăţătura de până acuma, sau daţi-o numai pe aceia care tinde spre scopul adevărat al şcolei.
Să nu se creadă că de aici a urmat o transformare radicală a învăţământului nostru. Nu! Programele nu sau simplificat, ci din contra au luat o desvoltare cantitativă, care ar cere umeri de titan spre a fi suportate. Metodele şi manualele, nici ele nu s’au modificat prea mult, în practică, deşi în teorie suntem destul de înaintaţi. S’au încercat însă lustruiri aparente, cum este aceasta de care voim să vorbim.
Nu se mai dan premii elevilor, cari învaţă bine; învăţătura nu mai are niciun preţ pentru pedagogii noi, elevii cari sunt sârguincioşi nu mai merită nicio încurajare. Avem o cultură destul de înaintată; avem oameni foarte mulţi, cari studiază şi încurajează mersul mai departe al ştiinţei şi literaturii româneşti; avem o atmosferă destul de prielnică oricărui avânt în aceste ramuri. Ce ne mai trebuie acum? Caractere! Pe.acestea şi numai pe acestea să le încurajăm, sacrificând şi dispreţuind chiar, pe acei netrebnici, cari vin la şcoală ca să înveţe. Soluţia e uşoară. De caracter sunt acei elevi, cari sunt sau se fac iubiţi de camarazii lor. Că sunt leneşi, că sunt necuviincioşi, că sunt dezordonaţi, ce importă ! Profesorul nu poate cunoaşte adevăratul lor suflet, care se manifestează în adevărata lui lumină numai faţă de semenii lui. Profesorul nu poate să aprecieze. Elevii leneşi şi fără nici o educaţie din familie, cari formează majoritatea claselor liceelor noastre, ci singuri sunt chiemaţi să aprecieze adevăratele caractere. De aceea pe ei îi vei pune să facă alegerea premianţilor de caracter. Viaţa noastră politică, atât de meschină şi distrugătoare a orice avânt şi a orice urmă
de caracter, se introduce în felul acesta pe furiş şi în altarul educaţiei. Alegeri! Electori, cari fac propagandă pentru cutare candidat, campanii insulte şi minciuni referitoare la candidatul advers; împărţirea elevilor în partide mari şi dizidenţe, cumpărări de voturi—nu cu hârtii, de o sută sau o mie, ci cu bomboane, sau pistil dela moş Costache — atâtea şi atâtea frumuseţi ale vi-eţei noastre politice introduse dintr’o dată în viaţa şcolară. Cetăţeanul român se deprinde încă de mic la exercitarea drepturilor lui constituţionale, cu coloratura specific românească.
După votare, după obţinerea majorităţii absolute etc. candidatul ales devine dintr’odată cel mai bun caracter şi capătă prin serbarea de fine de an, diploma, care adevereşte că el e cel mai bun camarad.
Nu, zău! e ridicol acest sistem, care nu e decât un răsunet depărtat al spiritului tovarăşilor — camarazi şi tovarăşi, tot cam acolo vine — socialişti de odinioară.
Afară de această inovaţie nefericită, serbarea, care încheie anul, cu tot soiul de producţiuni muzicale şi artistice ale elevilor, are rostul ei, şi o organizaţie serioasă ar putea aduce mult bine.
*
* *
Iată şi examenele de absolvirea clasei IV şi a VIII liceale, numite încă şi examene de capacitate, sau de maturitate. Nu avem să ne ocupăm aici în întregime de felul cum sunt organizate aceste examene. Ţinem să relevăm numai un fapt, care dă loc la multe constatări şi discuţiuni.
Intre altele se cere la aceste examene ca elevul să ţie, în faţa comisiunii, o dizertaţie orală despre o chestiune ce i s’a dat spre alegere, cu două ore înainte, Până acum se da voie elevului să consulte cărţi, din cari să-şi culeagă date pe cari apoi să le sintetizeze singure.
Se aducea ca justificare a acestui fel de procedare faptul că, la aceste examene nu e vorba să se constate cantitatea de cunoştinţi asimilate, ci să se vadă mai mult dcsvoltarea judecăţii elevului şi felul lui de exprimare.
Şi atunci, în practică, lucrurile se petreceau cam astfel : elevii veneau cu toate cărţile ce le mai rămăseseră nevându-te, şi cu ce-şi mai puteau procura dela rude şi prieteni — unii de pildă cu broşuri din biblioteca Minerva, cea de 15 bani, sau altele de acest soiu, alţii veneau chiar cu geamantane sau cufere, pline de exemplarele cele mai disparate.
Profesorul prezintă lista de subiecte şi elevul stâ şi răscolea cu nelinişte cărţile să vadă dacă are ceva care să se potrivească cu cecace i se cerea. După multă răsgândeală alegea în fine şi începea să copieze de colea un crâmpei, de dincolo altui, le lipiâ cum putea— aproape totdeauna prost—le citea de câteva ori şi apoi venea şi spunea papagaliceşte, dacă nu se încurca, litera cărţilor. Evident, intenţia legiuitorului fusese bună. El nu s’a gândit însă şi n’a putut prevedea aşa rezultate dezastruoase, cari trebuiesc puse în'4bună parte, pe seama felului cum se învaţă în şcoala noastră.
Faţă de aceasta, mulţi profesori au cerut Ministerului să nu se mai acorde cărţi elevilor. Şi cererea este destul de întemeiată. In primul rând subiectele, Jcari tre-
182
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
buiesc date elevilor, s’ar cuveni să fie de aşa natură încât detaliile pentru cari ar avea nevoie de o reîmprospătare să nu fie necesare; ele trcbuesc aşa alese încât să facă apel numai la cunoştinţele generale, absolut indispensabile unui om, ce a trecut prin liceu şi cari au fost aşa organizate încât nu pot să mai dispară din minte. Dacă de pildă ai să ceri unui absolvent de liceu să discute despre poezia lui Alexandri şi rolul lui în literatura noastră, el trebuie neapărat să aibă un stoc de cunoştinţe pe care să le dea pe faţă în mod aproape spontan, iar nu să-ţi spună: Stai să caut în carte! Şi tot aşa cu multe alte chestiuni. La opartc deci cărţile! Ele nu fac decât să încurajeze papaga-lismul şi lipsa de gândire proprie. Ba nu! ele sunt necesare, însă în alte împrejurări şi cu totul alte con-diţiuni.
Se pare că şi autoritatea şcolară s’a convins de adevărul acestor afirmaţiuni. In regulamentul nou, publicat în Monitorul oficial din 1908, nepomenindu-se nimic despre permisiunea de a consulta elevii cărţi, se pare că se interzice aceasta. In regulamentul publicat ulterior în broşură se dă însă din nou voie; aşa că co-misiunile examinatoare au fost foarte încurcate în privinţa modului cum trebue să procedeze.
Unele comisiuni din Bucureşti, după cum am aflat, n’au permis, altele au permis consultarea cărţilor.
Desigur la cele ce au permis aceasta, lucrurile s’au petrecut ca şi mai înainte. La celelalte protestările c-levilor au fost foarte vii. Unii au dus indignarea până acolo încât au găsit mijlocul să consulte pe ascuns cărţi şi să ia din ele lucruri pe cari apoi nu puteau să le justifice de unde le au, ba chiar nu puteau să le spună decât după plan, care se transformase în foiţă-
Dacă aşa stau lucrurile, apoi o constatare dureroasă se impune în primul rând—constatarea că învăţământul nostru încurajează aproape numai asimilarea pasivă şi aproape de loc reflexia personală şi că e încă foarte mult de lucrat până a se ajunge la o reală îmbunătăţire a programelor şi metodelor. Şi în al doilea rând, e de neapărată trebuinţă să se înlăture consultarea cărţilor, pentruca profesorii să cunoască pe ele n aşa cum sunt ci, iar nu să ia de multe ori părerile vreunui autor, pe care ei poate nu-1 cunosc, drept păreri personale ale elevilor.
Z. Bădeanu.
BIBLIOGRAFIE.
L. Tolstoi. Ştiinţa şi religia. Biblioteca Lumei, 75 Bani. Riria. Elvira, tragedie în cinci acte. Bucureşti. Preţul 2 lei. Bina. Chiajna şi loan Vodă cel cumplit (tragedie). Iaşi. Preţul lei 1,35.
L.	Andreev Râsul roşu (trad. de Duşcian) Bucureşti. Librăria nouă. Preţul 75 bani.
Alexandru Vântul Poesii Rucureşli 1908. Preţul lei 2.50.
G. Coriolan, Petru Rareş înainte de urcarea sa pe tron şi Petru Pribeagul. Buc. 1909.
M.	Eminescu Omagiu, Galaţi 1909.
Figuri contimporane din România, director Th. Cornel Buc. 1909.
CRITICA LITERARA
ARTA NERVULUI GRAS DUPĂ d. TI. SANIELEVICT
Se pare că suntem pe cale de a pierde un bun critic literar pentru a dobândi in schimb un contestabil teoretician în ale psihologici. D. II. Sanielevici, bine cunoscut cititorilor noştri prin criticile sale literare publicate în anii din urmă, — critice pline de gust şi de înţelegere estetică,—este pe punctul de a abandona gustul şi înţelegerea de până acum pentru a îmbrăţişa o teorie psihologică foarte contestabilă, în care dânsul crede a fi găsit piatra filosofală a veacului. Această teorie ne este prezintatâ în numărul de pe Mai al Fiefii Româneşti, în mijlocul unui articol care poartă titlul: Clasificări literare; Epopea este o creaţiune a rasei germanice.	'
D. Sanielevici este un ultramaterialist. Materialismul său întrece chiar pe acel al socialiştilor din şcoala lui Marx şi Engels, fiindcă dânsul face abstracţiune de ori şi ce condiţiune a conştiinţei omeneşti. D. Sanielevici, când vrea să explice cauza ultimă a operilor sufleteşti, clădeşte direct pe funcţiunea de nutriţiune a sistemului nervos, pe când ceilalţi socialişti, cari pun la baza explicărilor lor tehnica producţiunei economice, admit implicit şi oarecari funcţiuni de ordine mai înaltă sufletească. D. Sanielevici vrea ceva mai simplu şi mai pipăibil dela care să pornească; şi pe acest ceva dânsul îl găseşte, — pentru explicarea artei, în deosebi,— în quantumul nutriţiunii sistemului nervos ! Popoarele, cu un sistem nervos, bine hrănit, sunt capabile de a avea epopee; popoarele, cu un sistem nervos puţin hrănit, trebue să se mulţumească cu poc-sia lirică... Bravo, d-le Sanielevici! Am scăpat de tirania geniului în artă. Trăiască poliţia igienei alimentare !
Cum a ajuns însă d. Sanielevici, un cap inteligent la o asemenea... poporanistă conclusiune, care este menită să se bucure în istoria glumeaţă a artei de succesul, de care s’a bucurat odinioară anecdota cu oul lui Columb? Iată ce ne propunem să istorisim aci în puţine cuvinte.
D. H. Sanielevici cunoaşte psihologia fisiologică, mai ales în partea sa ipotetică. In această parte dânsul a găsit o teorie pe care a putut-o formula astfel : «Procesul de iritaţie în fibra nervoasă este in fiecare clipă întovărăşit de un alt proces, pe care Wundt îl numeşte de oprire: substanţa nervoasă îşi reface cu elemente din sânge materia iritată sau descompusă. Când nervul este uşor excitat, procesul de oprire întrece pe cel de iritaţie, îl paralizează şi întrerupe sen-saţia în mersul ei. Când însă excitaţia creşte, procesul de iritaţie învinge pe cel de oprire şi se comunică elementelor centrale ale sistemului nervos. Aceste elemente, la rândul lor, opun o rezistenţă şi mai mare curentului, de oarece în ele travaliul de oprire, adică de înmagazinare a forţei nervoase, întrece cu mult pe cel de iritaţie... De aceia, cu cât sistemul nostru ner-
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
183
vos este mai întreg şi mai bine hrănit, cu atâta se apără mai energic în contra impresiunilor nefolositoare.» Apoi la această formulare dată de d. Sanielevici se adaogă şi propriile cuvinte ale lui Wundt: «Ceiace «numim aptitudinea de a lucră a nervului, este evi-«dent o funcţiune simultană de oprire şi de excitaţie. «Cu cât un nerv e mai apt a funcţiona, cu atâta punerile de oprire şi de excitaţie sunt mărite într’insul. «Dacă nervul este istovit, aceste două puteri, dar în «deosebi cca de oprire, este micşorată. Iritabilitatea de-«vine mai mare ; contracţiunea ţine mai mult, dar e «mai slabă; şi cu cât nervul e mai obosit, cu atâta iri-«taţiuni noi îl obosesc şi mai tare.»1)
Pe antagonismul acestor două puteri, una aceia de iritaţie, şi cealaltă, aceia de oprire, îşi clădeşte d. Sanielevici întreg castelul său de speculaţiuni filosofice. Iată numai cum urmează dânsul mai departe. «Rasa blondă, desvoltându-se în nordul Europei, într’o climă aspră, umedă şi rece, a avut şi are nevoie, cum ştim, de o hrană foarte îmbelşugată, căci pe de oparte respiraţia e foarte activă din pricina frigului, iar pe de altă parte, lupta cu natura e grea, din pricina trebuinţelor numeroase şi anevoie de mulţămit. Prin urmare, la această rasă, organismul funcţionând repede şi sângele fiind mereu încărcat cu materii hrănitoare, sistemul nervos trebue să fie şi el foarte bine hrănit. Atâta ar fi de ajuns pentru ca «explozia» nervoasă să se propage greu dar cu putere.»
Din această îngrăşare a sistemului nervos se explică apoi, pentru d. Sanielevici, multiplele caractere sufleteşti ale rasei blonde,—adică ale rasei germanice, singura capabilă de a creea epopea... «In adevăr, senzaţia fiind puternică, imaginea, care este un ecou al senzaţiei, va fi şi dânsa intensă,—cu atât mai intensă cu cât creierul este şi el bine hrănit In creerul germanului lumea reală se va oglindi, aşa dar, în mod foarte credincios, memoria materială va fi desăvârşită, viziunea plastică neobişnuit de mare. Afară de aceasta, curentul nervos propagându-sc încet, elaborarea interioară a materialului venit din afară prin simţuri este mai mică,—iar elaborarea presupune mai totdeauna şi o alterare. Insfârşit, judecata fiind lentă are timpul şi înclinarea de a considera la fiecare hotărire şi argumentele contrare; va fi deci mai sănătoasă, mai «înţeleaptă».—Tot din asemenea consideraţiuni, sentimentele germanului au să fie puternice, adânci,— nu însă pasionate.—«Din punctul de vedere al voinţe', germanul a trebuit să fie, — din pricini lesne de înţeles, — statornic, activ, cu răbdare, energic, însă lipsit de im-pulsiuni».
Acesta a fost Germanul, omul cu nervul gras... Acum să vedem şi pe antagonistul lui, omul care aparţine rasei mediteraniane.
«Rasa mediteraniană s’a dezvoltat, din contra, in mijlocul unei naturi blânde şi darnice».—«Când însă res-
1)	Citat după d. Sanielevici, Viaţa Românească, pag. 226. Acest citat nu l’ani regăsit in ultima ediţiune (1902) a Psihologiei Iui Wundt. Dar este indiferent faptul că citatul s’ar găsi sau nu, de vreme ce, în afară de Wundt, sunt şi alţi fisiologi cari au susţinut această ipoteză (Comp. W. Nagel, Handbitcli der Rhysiologie des Menşchen, IV, pag. 281.
piraţia este puţin intensă şi activitatea fizică relativ mică, o hrană uşoară e îndestulătoare ; sângele e mai puţin bogat, nervul mai slab hrănit, iar «puterile de excitaţie şi cele de oprire sunt mai slăbite..»—«Prin urmare, la homo mediteranneus curentul nervos a trebuit să se propage repede şi slab,—fapt fiziologic elementar din care vom deduce iarăşi întreaga psihologie a rasei. întâia urmare a iritabilităţii este un fin , spirit de observaţie... A doua urmare este înclinarea la raţionament abstract... O a treia urmare a iritabilităţii Mediteranianului este fantezia, de care Germanul este aproape cu totul lipsit... Din punctul de vedere sentimental, urmările «iritabilităţii» sunt de asemenea hotărâtoare. Sistemul nervos al Mediteranianului, care cum am spus, dispune de o rezervă de energie nervoasă mai mică, pe când consumarea acestei energii se face din contră pe o scară mai întinsă—are o tendinţă către deficit; din care pricină mediteranianul, deşi mai simţitor la feluritele neplăceri ale vieţii, are totuşi mai puţină putere de a reacţionâ contra lor; şi tot din pricina slabei tensiuni nervoase, senzaţiile, activităţile, toate fenomenele vieţii trupeşti şi sufleteşti, sunt dureroase uneori, şi foarte adesea indiferente, neatrăgătoare... De aici înclinarea la pesimism a religiunii orientale... Tendinţa către deficit a sistemului nervos şi nemulţumirea de viaţă pe care o pricinueşte, explică în mare parte şi caracterul fantastic al literaturii popoarelor mediteraniene... La rasa germanică, mâncarea şi băutura,—ca funcţiuni fiziologice fundamentale,—sunt însoţite de un intens sentiment de plăcere, de acel ecou organic adânc, pe care Psihologia îl numeşte savoare şi care corespunzând unei trebuinţi a întregului organism, este altceva decât senzaţia gustativă propriu zisă... Mediteranianul din contră, potrivit funcţionării încete a organizatului său, este de o rară sobrietate ; însă, din pricina rafinării generale a sistemului său nervos, pune mare preţ pe senzaţia gustativă propriu zisă,- senzaţie pe care natura însăşi i-a dat-o omului ca un stimulent cu totul secundar... Spaniolul, de pildă, — cum arată Taine, după M-me d’Auluoy, mănâncă puţin, dar mâncarea lui este atât de condimentată că «arde gura»; «multe doamne din aristocraţie se hrănesc numai cu şocolată» zice M-me d’Aulnoy ».
Din aceste lungi extrase, sperăm că cititorul nostru s’a familiarizat în destul cu descoperirea ştiinţifică a d-lui Sanielevici. Ea este foarte originală, în tot cazul; dacă va fi şi tot pe atât de naivă, aceasta va mări încă şi mai mult meritul autorului ei. Numai un cap foarte inteligent poate susţine cu măestrie o mare... naivitate.
Să venim la discutarea cuprinsului descoperirei. Germanul se nutreşte mai bine şi Mediteranianul se nutreşte mai puţin; de aceia, cel d’întâi are nervul mai gras şi este mai capabil de puterea de oprire... pe când cel de al doilea având un nerv slab este expus prea uşor iritaţiunii. Dar o întrebare: de ce nu s’ar hrăni şi Mediteranianul cum se hrăneşte Germanul, mai ales că el trăeşte într’o natură mai darnică ? Fiind-că nu permite clima, sau fiind-că este aşâ constituit el Mediteranianul, ca să nu poată mânca mult?
In cazul d’întâi, descoperirea d-lui Sanielevici şi-ar
i 84
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
pierde toată originalitatea; căci înainte de dânsul câţi n'au încercat să explice toate diferenţele de caracter dintre rase şi dintre popoare, punându-le pe seama în-rîuririi mediului, şi cu deosebire a climei ! Der Menscb ist, was er isst, erâ un paradox la modă prin Germania pe la jumătatea secolului trecut. Dar în această înriu-rire a mediului, nu prea crede nici d. Sanielevici. O frază din articolul său, strecurată pe la început, ne face cel puţin să bănuim că nu aceasta ar fi părerea sa. «Presupunerea că aceste deosebiri ar fi rezultatul înrîu-ririlor climaterice în timp de câte-va mii de ani, contrazice nenumărate fapte elementare şi nu merită a fi discutată»...1) Să o scoetem şi noi din discuţie.
Rămâne cazul de al doilea: indiferent de mediu, Germanul se nutreşte mai bine fiind-că aşa cere organismul său biologic. Dar atunci: quantumul alimentaţiunii nu este chiar el însăşi factorul determinant al deosebi-rei sufleteşti Intre rase, ci natura nervului chiar. Torni apă pe două pământuri diferite, pe unul negru vegetal, şi pe altul nisipos; pe cel dintîi apa turnată devine o condiţiune determinantă pentru încolţirea germenilor răspândiţi la suprafaţă, pe când pe cel de al doilea apa dispare fără folos, absorbită fiind spre fund : în ce stă aci deosebirea? In cantitatea apei? Nu? ci în Felul pământului. Aşa şi cu sistemul nervos. Rasa blondă, căreia aparţine Germanul, dacă părăseşte clima rece şi umedă, îşi micşorează poate raţia alimentară, dar nu-şi schimbă şi caracterul... La aceasta convine, credem, şi d. Sanielevici. Prin urmare, nu în cantitatea nutriţiunii stă secretul deosebirei de rasă, ci în altceva. Germanul nu este tăcut ca să mănânce mult, ci mănâncă mult pentru a compensa pierderile organice pe care i-le impune mediu lui de viaţă. Din cantitatea hranei nu rezultă calitatea sufletului lui.
Negreşit hrana nu este indiferentă pentru o rasă ; din potrivă ea este strâns legată de condiţiunile biologice în care se desvoltă rasa, dar uit există nici un raport direct între cantitatea hranei şi calitatea produselor sufleteşti ale rasei. Ori cât s’ar nutri sălbaticul african de mult şi bine, el nu va ajunge nici odată să aibă memoria şi voinţa germanului de Nord...
Pentru ca sălbaticul african să ajungă a fi asemănat germanului de Nord, nu e destul să-l punem la aceiaşi masă cu acesta, ci trebue să-i schimbăm şi creierul; şi anume să-i schimbăm dispoziţiunile asociative dintre centri săi nervoşi. Căci, pentru a întrebuinţâ comparaţia de mai sus, la sălbatic, centrii nervoşi sunt ca nisipul care lasă să se scurgă apa, pe când centrii nervoşi ai germanului sunt ca pământul negru vegetal care ţine apa şi o face productivă...
Cu aceasta am ajuns şi la origina naivităţii d-lui Sa-nielevici.
Am zis că d. Sanielevici cunoaşte pshiologia fisiolo-gică în partea sa ipotetică. Acum am putea să adăo-găm, că d. Sanielevici, nu se mulţumeşte numai să cunoască ipotezele psihologiei, dar vrea să mai şi adaoge la cele cunoscute până acum. Speculaţiunile sale nu sunt bazate pe o ipoteză cunoscută în psiho-
1) Via(a Românească, Mai, pag. 223.
logie, ci pe una pe care dânsul a născocit o acum pen tru trebu nţa cauzei.
In adevăr, toate afirmaţiunile sale citate mai sus, ar rămâne Fără fundament, dacă nu s’ar lua de mai nainte ca admis următoarea ipoteză : rezerva de substanţe nutritive pentru sistemul nervos se depune în centrii nervoş1 pi, prin urmare omul care se nutreşte mai mult are şi centrii nervoşi cei mai desvoltaţi...
Dacă această ipoteză să admite, toate celelalte afirmări decurg de la sine ; dacă ea nu se admite însă, atunci d. Sanielevici va fi nevoit să-şi găsească... o altă descoperire.
Deocamdată d. Sanielevici n’a dat nici un argument în sprijinul ipotezei sale; iar la ceilalţi psihologi şi fisiologi va fi greu să găsească vre-o analogie, cât de îndepărtată măcar, care să-i vină în ajutor. Nimeni nu s’a gândit la o aşa enormitate. Psihologii şi fisiologii au vorbit, negreşit, de deosebirile de rasă, dar pe aceste deosebiri ei le-au explicat din structura şi diferen-ţiarea centrilor nervoşi, ipoteză probabilă, în lipsă de alta până acum, dar nimeni dintre ei nu s’a gândit să pună un raport direct între cantitatea de hrană şi cantitatea de creier! Germanul vine pe lume cu o-structură cerebrală proprie rasei lui, fie că el ar mânca mult, fie că el ar mânca puţin; şi nu din cantitatea hranei are să i se perfecţioneze lui creierul. Dacă s'ar perfecţionâ creierul din îngrăşarea nervilor.. . atunci $ Doamne, câţi imbecili nu s’ar supune la regimul supra ' a'imentaţiunii!
Nu, domnule Sanielevici, nervul gras nu are o artă specială; va fi având o artă specială creierul unei rase, dar creierul nu este un simplu rezervoriu de substanţe nutritive .. Poţi nutri mult şi bine un creier inferior, produsele lui sufleteşti tot inferioare rămân; precum poţi nutri mult şi bine o pisică de casă, din ea un tigru n’ai să scoţi nici odată !
Rasa germană este totuşi aceea care a creat epopea ! Se poate ; dar desigur din altă cauză, şi nu din aceea că are nervul gras!
Yerax.
Ş T 1 TnPţa ~
O CLASIFICARE A ŞTIINŢELOR A LUI ION GHICA
Deşi nu avem să găsim o concepţie masivă şi adânc originală despre ştiinţă la Ghica, totuşi nu e mai puţin adevărat că pe deoparte, din punct de vedere istoric, merită să cunoaştem pe unul din primii adepţi ai pozitivismului la noi, iar pe de altă parte nu sunt lipsite de interes încercările originale pe cari el le face, pe ici pe colo de a da soluţiuni unora din problemele ştiinţei.
Progresele, pe cari ştiinţele naturii le-au făcut în decursul timpurilor moderne, şi mai ales în secolul al XlX-lea, au deschis o mulţime de perspective noi şi au adus atâtea Foloase şi uşurări pentru viaţa omenirii în cât aceasta a căpătat o încredere uriaşă în puterile minţii A fost o vreme mai ales în secolul trecut în care ştiinţa ajunsese sâ fie aproape idolatrizată; ei i se atribuia rolul de a rezolva toate problemele, în ea sin-
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
I85
gură se punea tot temeiul, pentru tot ce preocupase şi chmuise sufletul generaţiilor trecute. Era un fel de beţie a raţiunii omeneşti, o încredere nelimitată în sine însăşi şi de aci un optimism exagerat pentru viitorul acestei fiinţe care e aşa de Frumos înzestrată de natură. Ştiinţa era cheia cu care aveau să fie deschise toate uşile, oricât de secret ar fi fost ele încuiate; având-o omul se socotea stăpânul necontestat, asupra acestui palat uriaş şi lipsit acum de mistere al naturii.
Materie, mişcare şi legi ale acestora — iată la ce se reduce totul; Dumnezeu, religie nu mai există—acestea sunt rămăşiţe regretabile ale timpurilor de întunecime.
E drept că acest entusiasm şi această concepţie nu sunt pe deplin primite de toţi cugetătorii. Rămân, încă unii, cari nu sunt entuziasmaţi de loc, ba au chiar o ideie rea de progresele ştiinţei şi raţiunii omeneşti şi cari văd, mimai în întoarcerea la credinţa naivă în Dumnezeu şi la religie, o îndreptare a relelor sociale şi morale de azi. Sunt alţii apoi, cari deşi adepţi fervenţi ai ştiinţei la al cărei progres lucrează, văd totuşi cu limpezime că ea are limite peste cari nu poate trece ; văd câ există dincolo de lumea aceasta de care se ocupă ştiinţa, o altă lume pe care, după cum a stabilit Kant, mintea noastră nu o cunoaşte şi nici nu o poate cunoaşte. Această lume trebue să rămâe cu porţile ferecate, pe lângă cari avem să trecem ca şi acum nici n’ar exista—lucru pe care îl face A. Comte; fljsau avem să încercăm cu ajutorul imaginaţiei pe care nimic nu o poate pune la control şi cu al credinţei, ^ să pătrundem incognoscibilul, făurindu-ne o religie, care . nu se amestecă în domeniul supus ştiinţei—teoria lui Spencer.
Ion Ghica are şi el încredere în marea putere a ştiinţei. Fără ea nu se poate face nimic bun într’o societate care vrea să progreseze. Ignoranţa este piedica cea mai mare, care se poate pune in mersul omenirii înainte; graţie ei trec de la o generaţie la alta o mulţime de idei greşite, cari fac că «adevărul se opreşte în cale şi anevoie ajunge a străbate întunerecul cu facla sa şi a goni minciuna»l). Ştiinţa singură este în stare să lupte cu produsele ignoranţei «eresurile şi pre-judeţele» şi numai ea poate ajunge să învingă pe aceşti vrăşmaşi neînduplecaţi ai progresului. De aceea prima condiţie, pe care trebue' să o îndeplinească un popor şi o societate, cari vor să meargă cu adevărat pe calea propăşirii, nu este de cât cultivarea ştiinţei. Mulţi au credinţa că e suficientă o adoptare de câteva forme exterioare pentru ca un popor să se poată pretinde civilizat. Nu este aşa. Cât timp nu se vor găsi oameni cari să se îndeletnicească cu «studiile acelea cari duc la cercetarea şi la descoperirea adevărului, singura calc, prin care o naţiune poate intra în familia popoarelor civilizate» 8) tot lustrul exterior rămâne o înşelăciune. «Astăzi nu e propăşire fără ştiinţe»3).
Să nu se creadă însă că numai pentru acest motiv trebue să fie cultivată ştiinţa. Pe lângă folosul pe care îl aduce de a deschide mintea, de a o scăpă de în-
1)	Pământul şi omul 1884, p. p. 3, 1.
2)	Omul pliisic şi intelectual. Idem Conv. ecou. voi. I p. 288.
3)	Ochire asupra ştiinţelor 1860. Foaia şt. şi lit. 18-14 p. 213.
tunecimea ignoranţei şi de a-i prezintă orizonturi largi, ea mai are un folos pe care mult mai uşor îl poate pricepe oricine. Progresele materiale uriaşe, la cari a ajuns lumea astăzi, stăpânirea forţelor naturii, a acelor forţe cari înainte erau nişte călăi ai sărmanilor oameni, îmbunătăţirea condiţiunilor de viaţă—toate nu sunt de cât un rezultat al înaintării ştiinţei. Ceea ce înainte se săvârşia prin rutină şi rău, astăzi se face în mod conştient şi bine. O condiţie esenţială a progresului este temelia materială a societăţii—aceasta o spune cu îndărătnicie Ghica. Astăzi însă, toate industriile sunt bazate pe rezultatele ştiinţei. Prin urmare, spre a nu-şi compromite viitorul, orice popor trebue să fie în curent cu toate înaintările ştiinţei!). Adevărul acesta se învederează foarte bine dacă ne gândim la ţara noastră. Cu toată bogăţia cu care natura a înzestrat solul nostru, industriile—unele nu există, iar altele sunt foarte înapoiate şi aceasta nu se datoreşte decât faptului că ştiinţa nu e cunoscută şi cultivată 2).
Să vedem însă ce este ştiinţa. Găsim în studiile pe cari ni le-a dat Ghica două definiţiuni. Prima este aceasta: «Ştiinţa în înţelegerea cea mai intinsâ este cunoştinţa legilor firii»3). Ce a avut de obiectat acestei definiţiuni nu ştim, dar mai târziu el o modifică astfel: «Ştiinţa în accepţiunea cea mai largă a cuvântului este cunoştinţa legilor naturii fizice şi morale a lucrurilor şi a fiinţelor universului»4 *).
Se înţelege că atunci când raportându-ne la prima definiţie, ai spus că ştiinţa se ocupă cu stabilirea legilor, conform cărora se produce tot ce alcătueşte firea, adică universul, ai dat accepţiunea cea mai largă ce se poate da noţiunei de ştiinţă. In fire se coprinde şi lumea materială şi lumea morală, cu alte cuvinte nu excluzi ştiinţele aşa zise morale, din incinta ştiinţei. In intenţia însăşi a lui Ghica nu intră de loc ideia de a le exclude; ba chiar, lucru curios, el pune în erarhia ştiinţelor pe care o vom analiza mai jos, de pildă ju-risprudenţa, care deşi nu este o ştiinţă în accepţiunea pe care o dăm noi acestei noţiuni, se raportează la lumea morală. Se poate însă ca atunci când a dat această primă formulă, la 1844, în sfera pe care el o atribuia noţiunii de ştiinţă să nu fi primit unele din ramurile de cercetare pe cari mai târziu s’a văzut nevoit să le primească. Şi dacă ne gândim la ceea ce s’a petrecut în a doua jumătate a secolului al XIX se pare că găsim o lămurire. In această a doua jumătate, studiile referitoare la sufletul omenesc, ca şi Ia toate ramurile de activitate socială au adoptat în întregime metodele celorlalte ştiinţe pozitive şi au ajuns la rezultate, cari le-au făcut să fie socotite şi ele ca nişte ramuri ale ştiinţei pozitive. De aceea probabil Ghica, care nu punea la 1844 printre ştiinţele pozitive decât economia politică şi jurisprudenţa,— pe care o socotea totuşi capabilă ca numai de aici încolo să se poziti-veze,—se vede nevoit, luând cunoştinţă de progresele
1)	Conv. econ. voi. I p. 287.
2)	Ochiri asupra ştiinţelor în foaia şt. şi lit. 1844 p. 201.
3)	Ochire asupra şt. F. şt. şi lit. 1844 p. 202.
4)	Despre calendar. Analele Academiei 1879—80 seria II, t. 2, p,
22. v. şi Pământul şi omul p. 68.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
186
ştiinţelor morale şi sociale, ca să le coprindu explicit pe acestea în definiţia de mai târziu. De aceea, deci, precizează că ştiinţa se ocupă cu legile «naturii fizice şi morale».
In orice caz, deşi îşi desvoltă definiţia ştiinţei, Ghica nu o schimbă în decursul vremei.
Fenomenele cari se petrec în natură sunt foarte numeroase, lumea e aşa de vastă încât mintea omenească nu o poate prinde dintr’o singură privire. Ştiinţa este una, fiindcă una este lumea de care ea se ocupă. Nu c mai puţin adevărat însă, că ea se împarte într’o mulţime de ramuri, după cum inteligenţa noastră priveşte un aspect sau altul al lumei. Aceste diferite aspecte formează obiectul diferitelor ştiinţe particulare, dintre cari unele s’au alcătuit, iar altele se vor alcătui de aici încolo. Se simte şi s’a simţit însă nevoia de a se stabili o legătură între aceste mici «părţi răspândite ale ştiinţei.» Ghica vorbeşte la 1844 de o ierarhie a ştiinţelor, influenţat probabil de Comte, care tocmai atunci o stabilise pe a lui. «Deosebitele ştiinţe, după obiec-turile ce cercetează fiecare, după rola ce joacă in fi-losofia naturii, au fiecare locul lor însemnat în fire, una după alta, şi întocmesc o ierarhie.»1 2) O asemenea ierarhie, ar fi numai ceva provizoriu, dacă s'ar realiza acum şi ar fi provizoriu pentru motivul că sunt încă multe colţuri ale naturii nestudiate încă. Cu cât omenirea merge înainte cu atât observaţiile şi descoperirile se îmulţesc şi acestea fac să se despartă din trunchiul primitiv unitar al ştiinţei din ce în ce mai multe ramuri, cari se constituesc ca ştiinţe aparte3); atunci, deci, când se vor constitui toate ştiinţele, cari se vor ocupa cu aceste colţuri întunecate, se va putea realiza unificarea definitivă a ştiinţelor «atunci geniul unui Newton va veni să încheie bolta ştiinţei.» 3).
Mulţi s’au încercat până azi să dea o clasilicaţie a ştiinţelor «pentru ca să putem să ne cunoaştem în-tr’însele.»4) Ghica pomeneşte clasificările lui D’Alent-bert şi Ampere, dar mărturiseşte că ele nu-1 mulţumesc. II pomeneşte în studiul dela 1844 şi pe A. Comte despre care spune: «D. Comte a făcut un tractat de filosofie pozitivă, care cu toate că este numai o cercare, însă este o carte în care poate învăţa cineva adevărata filosofie»5) dar nici nu primeşte clasificarea ştiinţelor pe care acesta o preconisează şi nici nu o combate măcar. El încearcă o clasificare proprie pe care merită să o expunem în puţine cuvinte.
Principiul de care avem să ne conducem după Ghica nu are să fie acel al lui D’AIembert de pildă, care stabileşte clasificarea ştiinţelor după facultatea sufletească dela care ele emană, ci e mai bine dacă ne raportăm la «înrâurirea ce ni se pare că au (ştiinţele) asupra omenirii.»6) Oamenii şi-:.u îndreptat privirile în primul rând spre cer, lăsând pe om în al doilea plan. Daca privim istoria înlâi avem pe Chaldeeni cari s’au
1)	Ochire asupra ştiinţelor. F. şt. p. 202.
2)	Pământul şi omul 1884 p. 77.
3)	Ochire as. şt. vezi şi Pământul şi omul p. 8 şi Despre Calendar An. Ac. Seria II F. 2 p. 22 .
4)	Ochire p. 203.
5)	Ochire p. 213.
(5) Och. as, şt, p. 203.
ocupat cu stelele şi pe urmă a venit Aristot, care s’a ocupat cu pământul; în timpurile moderne se petrece acelaş lucru": întâiu a apărut Newton şi apoi au venit Linne şi Buffon. Cu alte cuvinte, raţiunea s’a ocupat Întâiu de Dumnezeu şi apoi de oameni. Trebue. deci să punem, «în ierarhia cunoştinţelor» întâiu Teologia. Aceasta a avut cea mai mare înrâurire asupra vieţii omenirii; n’avcm decât să ne gândim la rolul pe care l’au avut cele 4 Vedas, Biblia, Coranul şi în sfârşit Evanghelia, temelia Creştinismului, care este «cea mai mare întâmplare în Istorie.» ‘).
Dacă scoborâm ochii în jos de la legile Dunmezeirii, dăm întâiu de legile omeneşti, adică de «Jurisprudenţă». Aceasta a format un corp cu Teologia mult timp. La începutul omenirii—ca şi astăzi pentru multe popoare— legile, după cari se conducea societatea, erau nişte precepte religioase. S’a căutat însă şi s’a reuşit prin revoluţia franceză să se despartă legile omeneşti ca ceva de sine stătător şi aparte. Această tendinţă s’a întrupat în codicele Napoleon, pe care l’au adoptat sau imitat toate popoarele civilizate. Acest codice nu este însă perfect, el este de abia primul pas pe care l-a făcut omenirea spre a ieşi din barbarie. Va veni vremea de pildă, când se vor socoti ca crime schingiurile şi mai ales pedeapsa cu moarte, contra căreia Ghica pledează cu căldură. Motivul fundamental pe care el îl aduce contra pedepsei cu moartea este că: omul fiind un produs al societăţii aceasta din urmă c vinovată de fapt de crimele săvârşite de cel d’înlâiu. «Ca un om să fie vinovat se poate foarte bine, dar niciodată nu este mai vinovat de cât societatea nu este vinovată către dânsul... Un om cum îl vedem astăzi este înecat de patimi... Aceste patimi pe care omul nu le are din fire, ci le dobândeşte din pricina organizaţiei, sociale, sunt uneori atât de tari şi mai tari de cât cele trupeşti. O faptă rea oricare vine dintr’o patimă. Dacă omul s’a născut cu dânsa, vina este a acelui ce a pus pravilele naturii; dacă omul a dobândit-o in societatea in care a crescut, aceasta este vina educaţiei, prin urmare a societăţii.» 3) Ar rezulta din cele spuse până aici, că Ghica concepe dreptul penal, nu ca un mijloc de răsbunare a societăţii contra celor ce calcă regulile de conduită stabilite, — cum s’a conceput în tot decursul timpurilor—ci din contră ca o măsură de apărare contra celor periculoşi şi, mai mult încă şi-ca un mijloc de îndreptare a lor.
Numai printr’un sistem raţional de educaţie se pot stârpi apucăturile rele din sufletele oamenilor. Această concepţie a lui Ghica merită să fie relevată cu atât mai mult, cu cât de abia în timpurile noastre a început să aibă precădere ; de abia astăzi se fac încercările premergătoare spre a scoate pe deliquenţi din închisori aşa pregătiţi,—mai ales moraliceşte—in cât să nu mai apuce pe «căile perzării». Este insă «Jurisprudenţă» o ştiinţă? Aşa ar părea că socoteşte autorul nostru, fiindcă altfel nu ar pune-o în ierarhia lui. Şi totuşi, la un moment dat, după ce face reflexiile amintite, mărturiseşte că nu e o adevărată ştiinţă. Influenţat de in-
1)	Och. as. şt. p. 203.
2)	Och. as. şt. p. 204.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
187
treaga mişcare de idei din secolul XVIII, de acea mişcare — distrugătoare a trecutului plin de privilegii pentru clasa feodală aristrocată—,care opune dreptului existent un alt drept, care ar fi'stabilit de însăşi natura, iar nu de oameni, Ghica spune şi el că: «Jurisprudenţa nu va fi o ştiinţă adevărată, de cât când va fi aşezată, pe dreptul firii, care este codul făcut de Dumnezeu şi pe care omul este dator să’l caute şi "ă-l descopere.» ') Teologia, Jurisprudenţa şi cu Economia politică — a treia în erarhie—alcătuesc cunoştinţele metafizice ale omului. Aceasta din urmă este şi ea o ştiinţă şi se întemeiază, după Ghica, pe două principii fundamentale:
1)	fiecare naţiune trebuie să producă lucrurile, cari se prezintă în condiţiunile cele mai avantajoase pentru ea, spre a le schimba cu alte popoare; 2) liberul schimb, adică trecerea fără nici o piedică a produselor dela un loc la altul.
Trebuie să trecem apoi, spre a completa ierarhia, la ştiinţele, cari se ocupă cu «partea materială a omului şi a universului «adică la ştiinţele fizice propri zise». Acestea sunt aşezate de Ghica în următoarea ordine: Fizica, Chimia. Mineralogia şi Geologia, cari» se ţin legate ca verigile unui lanţ», de oarece «Himia este o parte din Fizică, Mineralogia o parte din Himie şi Geologia este o ştiinţă compusă din Fizică şi din Mineralogie.»1 2 3 4 5)
In privinţa acestor diferite ştiinţe, Ghica se mărgineşte—lucru pe care l-a cam făcut de altmintrelea şi până aici—să ne dea o expunere scurtă a progreselor realizate şi a foloaselor ce au adus omenirii, aju-tându-i la îmbunătăţirea traiului.
Aşa dacă ne referim la Fizică, «teoria căldurii ne-a dat maşinile de aburi...»; «electrotipul, instrument de cea mai mare simplicitate, ne dă aplicaţii nouă la frumoasele arte, precum la sculptură, la săplătură (gra-vure) şi la tipărire.» a)
Chimia este o ştiinţă ale cărei principii ne explică şi ne ajută în producerea a o mulţime de lucruri. «Nu este materie de consumaţie, nu este fabricaţie, unde Chimia să nu joace cel dintâiu rol.»1)
De la progresele acestei ştiinţe putem aştepta multe minuni. Ea este pe cale de a fabrica zahăr din orice poame, poate şi din lemne, şi nu este o nebunie a spera că va putea transforma cărbunele în diamant, iar plumbul şi alte materii în aur—visul alhimiştilor medievali.)
Mineralogiei şi Geologiei, Ghica nu le consacră de cât câteva rânduri.
Cea dintâi ne arată cum trebue să cunoaştem diferitele substanţe ce se găsesc în coaja globului şi «a alege pe cele trebuincioase omului;» cea de a doua «cercetează materiile ce intră în compunerea pământului şi relaţiile lor.» B)
Nu se sfârşeşte însă totul aici. Autorul continuă seria mai adăogând: Astronomia, Istoria naturală şi Medicina.
Dela Ptolemcu la Kopernic, la Kepler şi Galileu, As-
1)	Op. cit. p. 205
2)	Ochire asupra şt. (F. şt. şi lit. 1844 p. 209).
3)	Idem (p. 210). V. şi Păm. şi omul p. 69.
4)	Loc cit. p. 210.
5)	id. p. 210,
tronomia a făcut continue înaintări, arătând adevărul şi nimicind iluzia că pământul şi omul sunt centrul creaţiunei. Ştiinţele naturale căzute în părăsire de la Pliniu şi Aristot, ajung să fie din nou înfloritoare cu Linne şi Buffon, primul făcând mai ales descripţia însuşirilor animalelor, celalt fiind mai ales un filosof care caută «legile naturii.» Medicina, însfârşit, «are un loc însemnat în ierarhia ştiinţelor.» începând dela Harvey, Medicina a devenit din ce în ce mai mult o «ştiinţă raţională, Fiziologia şi Anatomia au deschis drum nou către Terapeutică şi Higienă.»1)
Să vedem acum în câteva cuvinte dacă poate rezista criticei această ierarhie a lui Ghica.
E curios că, deşi autorul nostru cunoaşte clasificarea făcută de Cornte, deşi nu o combate şi deşi această clasificare este poate singura care se susţine mai mult până astăzi—din punct de vedere al fundamentului pe care îl are in vedere, lăsând bine înţeles unele detalii la o parte—totuşi nu o admite şi se încearcă să înjghebeze una originală.
Dacă am fi prea pretenţioşi, din punct de vedere logic, ar trebui să spunem fără înconjur că această încercare păcătueşte prin faptul că nu are un fundament al diviziunii, acelaşi dela început până la sfârşit şi că, în al doilea rând, criteriile după care se călăuzeşte în stabilirea ierarhiei nici nu pot'da una bună.
Intr’adevăr, când vrei să faci o clasificare, o diviziune, o ierarhie a unor noţiuni, trebuie în primul rând să stabileşti cari sunt noţiunile pe cari ai să le ai in vedere. In cazul nostru, prima operaţie, ce are să te preocupe, are să fie înlăturarea din ierarhie a tot ce nu este ştiinţă— fiindcă o clasificare a pUnţelor vrei să faci. Bacon ca şi D’Alembert disting trei clase de cu-tio§tinfe: Istoria, Filosofia, Poesia, după cele trei facultăţi memoria, raţiunea, imaginaţia, dela care ele emană. Aceşti gânditori nu au pretenţia să se ocupe numai de ştiinţa pozitivă, ci de tot complexul cunoştinţelor omeneşti.
Ghica este un adept al pozitivismului, el ştie şi recunoaşte că un mănunchiu de cunoştinţe nu alcătuesc o ştiinţă, decât în cazul când se pot stabili legi de re-laţiune : «O serie de băgări de seamă nu informează o ştiinţă, până când nu se află o legătură oarecare între acele fenomenuri, până când nu poate zice omul că cutare fenomen se vede in cutare întâmplare.»9) Prin urmare, o clasificare a ştiinţelor trebuie să ne dea, nu una a cunoştinţelor în genere. Dacă este aşa, atunci nu putem să nu fim surprinşi de faptul că găsim în ierarhia pomenită, pusă şi Jurisprudenţa, care nu este încă o ştiinţă pozitivată, după cum mărturiseşte însăşi autorul nostru," şi care nici nu poate fi—trebue să adăogăm—în înţelesul pe cari îl dăm şi noi şi Ghica influenţat probabil de Cornte, ştiinţei pozitive azi. Tot aşa, ba încă mai rău, stau lucrurile cu Teologia. Poate concepe cineva azi Teologia—această Metafizică populară—ca o ştiinţă ? Dacă apoi mergem mai departe, vom găsi pusă in ierarhie V\Cedicitia, care este o artă
1)	Loc. cit. p. 213.
2)	Pământul şi omul 1884 p. 71.
3)	Ochire as. Şt.
188
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
cu aplicări ale Fiziologiei, Anatomiei etc. şi le vom vedea lăsate la o parte pe aceste din urmă ştiinţe.
Dar criteriul, adică fundamentul diviziunii? Nu putem să nu rămânem încurcaţi dacă vrem să-l găsim şi să-i vedem aplicarea.
Fără a mai pomeni pe alţii, D’Alembert şi Bacon, de la care el ia ideia, fac diviziunea cunoştinţelor după facultatea sufletească dela care emană; Auguste Comte aşează ştiinţele în ierarhie după generalitatea, simplicitatea şi independenţa lor. Ghica ce fundament admite ? Lucrul e greu de stabilit.
Ni se spune într’un loc, că clasificarea se face după înrâurirea ce au avut asupra omenirii diferitele ştiinţe, dar nu ni se spune din ce punct de vedere se ia această înrâurire. Se pare însă că Ghica ar fi dispus să privească lucrurile mai mult din punct de vedere istoric, adică ordinea in care aşează diferitele «ştiinţe» să fie ordinea în care ele au apărut. Oamenii, zice el, şi-au îndreptat întâi privirile spre cer, apoi pe pământ. Dacă acesta e fundamentul, cum se face însă că lasă la urmă Astronomia *) care tocmai din privirea spre cer s’a născut ?
Şi apoi acest punct de vedere nu se mai potriveşte când vrei să aşezi în ierarhie ştiinţele născute din privirea spre pământ. Aici lucrurile nu sunt lămurite de loc, deşi într’o privinţă s’ar părea învederată influenţa Iui Comte în aşezarea Fizicei, Chimiei, Mineralogiei şi Geologiei. în ordinea dependinţei lor, una faţă de alta.
Dacă privim deci «ierarhia» lui Ghica, ca o ierarhie făcută după toate normele logice, nu ajungem la nici un rezultat satisfăcător. Dacă o privim însă ca o «o-chire»—cum o şi intitulează el—adică o caracterizare scurtă, şi un fel de popularizare—făcută în faţa unui auditor,1 2) înapoiat relativ,—a rezultatelor mai de seamă şi a importanţei diferitelor ştiinţe, se înţelege că pretenţiile scad şi judecata trebue să fie cu mult mai binevoitoare. Avem atun ci încercarea unui profesor şi a unui profesor în curent cu multe din problemele ştiinţei şi cu felul cum sunt ele rezolvate de specialişti, de a arunca câteva raze de lumină în întunericul ştiinţific dela noi.
I. F. Buricescu
BIBLIOGRAFIE
L'atropine et la morphine peuvent-elles-guerir le choUra ? Traitement pragmatique a essayer, par Le Docteur N. Dimi-tropol. Buc. 1909.
Omagiu lui Mihail Eminescu, cu prilejul a 20 ani dela moartea sa, un frumos volum editat de Comitelui comemorării din Galaţi şi tipărit în atelierele grafice Socec & C-ie Bucureşti. Coprinde un şir de articole privitoare la marele nostru poet, semnale de d-nii A. D. Xenopol, I- Slavici, I. L. Carageale, A. VJahuţă, Sofia Nădejde, G. Panu, Titu Maio-rescu, Cincinat ■ Pavelescu, II. Chendi, Corneliu Botez, etc., • precum şi un mare număr de ilustraţii. Preţul volumului, care se vinde pentru monumentul poetului e 3 Iei.
Elie Meteknikof. Bătrâneţea. Biblioteca nouă, 75 bani, Bucureşti.
1) Mai târziu Ghica recunoaşte această ereşală fiindcă spune: „Or-care ar fi clasificarea ce s’ar face, Astronomia va ocupă tocul cel d'întâi in ierarhie".
2)	Studiul e o prelegere ţinută Ia Academia Mihăileană din Iaşi.
LITERATU RA
HANUL SI FIUL SĂU
(IHÎfO)
.... A fost odată în Crimeia un han Mosolaima el Asvab şi care avea un tiu Tolaie Algalla...
Rezemat cu spatele de trunchiul unui copac de culoarea cuişoarei, un cerşetor scund şi orb, un Tătar, îşi începu cu aceste cuvinte povestea, una din vechile legende ale peninsulei, bogată în astfel de amintiri; — iar în jurul povestitorului, — pe nişte pietre, rămăşiţe din palatul hanilor, distrus de vreme, — şedeau o grămadă de Tătari în halaturi şi tiubiteici de un roşu aprins, cusute cu aur. Noaptea s’apropiâ şi soarele se lăsă încet în mare, razele lui roşii străbăteau grămada întunecată de verdeaţă, care înconjuri ruinele, şi mânjeau cu sânge pietrele acoperite cu muşchiu şi înăbuşite de iederă. Vântul vâjiâ în desişul copacilor bătrâni, în frunzele cărora erâ atâta freamăt de se păreâ, că nişte isvoare nevăzute şoptesc în văzduh.
Glasul cerşetorului erâ slab şi tremurătoi şi în sbârci-turile feţe-i ca de piatră nu se puteâ zări decât cea mai desăvârşită linişte; vorbele-i curgeau din gură una după alta, şi în faţa ascultătorilor par’că se desfăşură icoana unor zile, cari de mult pieriseră, unor zile bogate în zbuciumări....
— Hanul erâ bătrân, — spuse orbul, dar în haremul lui avei foarte muite femei. Şi toate îl iubeau pe bătrân, căci desmierdările lui fierbinţi erau pline de foc şi de viaţă, şi femeile veşnic vor iubi numai pe cel ce se pricepe să le mângâie, chiar şi arunci când are părul alb, chiar şi atunci când faţa îi este plină de sbârciruri, — căci frumuseţea e în putere şi nu în frăgezimea pielei şi nici în roşeaţa obrajilor.
Pe hanul cel bătrân îi iubeau toate, dar el iubea numai pe una din ele, o cazacă de neam, — de loc prin stepele Dniprului — şi o mângâia totdeauna cu mai mult drag decât pe tovarăşele ei din harem, din haremul lui cel mare, în care se aflau trei sute de femei de tot felul de neamuri. Şi toate erau frumoase, ca ilorile primăverii şi la toate viaţa li se srurgea în linişte. Hanul poruncise să li se gătească fel de fel de bucate gustoase şi le da voie să cânte şi să joace, ori decâteori ar fi dorit.
Dar pe cazaca lui adeseori o chemi într’un turn, de unde se vedeâ marea şi unde pentru dânsa erâ tot ceiace ’i trebuie unei femei, ca să fie fericită : şi bucate gustoase, şi aşternuturi alese şi aur şi pietre scumpe de toate culorile şi cântece şi păsări rare din ţări depărtate şi desmierdările pline de căldură ale hanului îndrăgostit. In turnul ăsta petreceâ cu ea zile întregi, uitând de grijile vieţii şi cu nădejdea Că fiul său Algalla nu numai că i;u-i va face de râs faima banatului, ba mai mult: după ceva cutreera ca un lup stepele ruseşti, şi după ce va lăsâ în urmă’i numai groază şi cenuşe, numai morţi şi sânge, se va întoarce acasă, ca totdeauna cu o pradă bogată, cu femei frumoase şi cu o nouă faimă.
Intr’un rând, la întoarcerea lui Algalla dintr’o năvălire norocoasă în Rusia, se dederă mari serbări în cinstea lui, la care luară parte toţi mirzii ţării. Se dederâ ospeţe şi
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
189
se pregătiră fel de fel de jocuri : traseră cu săgeţile în ochii prinşilor, ca să se mai deprindă, cu meşteşugul acesta; şi mai ales lumea bău în cinstea viteazului Algalla, spaima duşmanilor şi nădejdea împărăţiei. Şi hanul cel bătrân eră fericit de faima fiului său. Era mândru bătrânul, c?’l vede aşa de viteaz şi ştie, că murind el, ha-natul va trece în nişte mâini puternice....
Tare bine îi părea, când se gândeâ la toate astea şi hotărându-se să’i arate fiului său puterea dragostei pe care o aveâ pentru el, — cu paharul în mână, în faţa tuturor mirzilor’) şi begilor2), în plină sărbătoare, zise:
—	Eşti un fiu bun, Algalla! Slavă lui Alah şi lăudat fie numele proorocului său!
Şi toţi dintr’o dată cu un glas puternic lăudară numele proorocului.
Atunci hanul zise.
—	Mare e Alah ! Trăesc încă şi el mi-a născut din nou tinereţea în fiul meu cel viteaz şi, iată, văd cu ochii mei cei de bătrân, că atunci când soarele va pieri pentru ei şi după ce viermii îmi vor roade inima, voiu trăi în fiul meu! Mare e Alah şi Mahomet e proorcul său cel adevărat! Vrednic fiu am, căci braţul lui puternic este, sufletul lui e de viteaz şi nintea lui limpede este... Ce vrei să primeşti din mâinile tatălui tău, A'galla? Spune’mi şi ’ţi dau tot ce vrei...
Şi nici nu isprăvi bine vorba hanul cel bătrân, Tolaic Algalla să şi sculă şi cu ochii aprinşi,—cu ochii lui negri ca apa mării în timpul nopţii,—cu privirea arzătoare ca a vulturului munţilor.—răspunse :
—	Tatăl şi stăpânul meu, dă-mi pe rusoaica, care ţi-e roabă.
Hanul tăcu câteva clipe, tocmai cât îi trebuiâ, ca să-şi înăbuşe bătăile inimei şi răspunse cu glas tare şi hotărât:
—	Ia-o! Să se isprăvească ospăţul şi o vei aveâ...
Algalla cel viteaz plin de veselie şi cu ochii lui de
vultur strălucind de prea marea veselie, se ridică în picioare şi zise tatălui său:	_
—	Ştiu ce’mi dai, tatăl şi stăpânul meu !
Ştiu, ce’i asta... Sunt robul tău, fiul tău... Cere’mi sângele picătură cu picătură..., din două zeci de morţi, pentru tine sunt gata să mor...
—	Nu vreau nimic !—răspunse hanul, plecându’şi spre piept capul lui cel alb, încununat de faima atâtor ani de domnie şi a atâtor fapte mari.
Peste puţin se sfârşi şi ospăţul şi amândoi ieşiră în tăcere din palat, îndreptându-se în spre harem.
Noaptea eră întunecoasă şi nourii acopereau cerul cu o perdea groasă în dosul căreia nu se zărea nici lună nici stele.
Şi mult timp merseră în întunerec tatăl şi fiul. In cele din urmă hanul Asvab zise:
—	Viaţa mi se scurge zi cu zi, inima’mi bătrână bate din zi în zi mai slab, şi focul sufletului meu se trece puţin câte puţin. Lumina şi căldura vieţei mele erau des-micrdările fierbinţi ale cazacei.. Spune’mi. Tolaic, spune’mi, ai numai decât atâta nevoie de asta? Ia o sută, ia’mi toate femeile în locul ei!...
Tolaic Algalla tăcu şi suspină numai.
—	Câte zile mai am de trăit? Puţine zile am de pe-
trecut pe pământ... Cea din urmă bucurie a vieţii mele este ea, rusoaica asta tânără. Mă cunoaşte şi mă iubeşte Şi acum, când nu va mai fi, cine mă va mai iubi pe mine, bătrânul, cine ? Nici una din toate femeile mele Algalla, nici una!...
Algalla tăcu...
—	Cum voiu mai putea trăi, ştiind, că tu o strângi în braţe şi că ea răspunde la sărutările tale? In faţa femeii nu e nici tată, nici fiu, Tolaic!
In faţa femeii toţi suntem oameni, copilul meu... Tare greu îmi va fi sâ’mi sfârşesc zilele în felul ăsta...
Aşi fi vrut mai bine să mi se deschidă toate rănile cu care îmi este acoperit trupul şi să mi se scurgă tot sângele, Tolaic,—decât să mai trăiesc după noaptea asta, fiul meu!
Fiul său tăcu... Se opriră în faţa porţii haremului şi cu capul plecat pe piept, rămaseră mult timp în tăcere. In juru-le era întuneric, norii se alungau pe cer şi vântul mişcând ramurile copacilor părea că le înţelege gândurile.
—	E multă vreme de când o iubesc, tată..., — şopti Algalla.
—	Ştiu... şi mai ştiu, că ea nu te iubeşte...,—răspunse hanul.
—	Mi se rupe inima, când mă gândesc la ea.
—	Dar bătrâna’mi inimă, oare de ce o fi plină acum ?
Şi iar tăcură. Algalla suspină.
—	Atunci adevărul l’a vorbit înţeleptul Mulah, când mi-a spus, că femeia e pentru bărbat totdeauna pricina răului: când e frumoasă trezeşte în ceilalţi bărbaţi dorul s’o aibă şi pe bărbatul ei îl lasă pradă chinurilor geloziei,—când e urâtă, bărbatul ei se chinuie râvnind la nevestele altora,—iar dacă nu e nici frumoasă nici urâtă, bărbatul ei caută s’o gătească şi când vede, că nici asta nu’i foloseşte la nimic şi că s’a înşelat, se chinuie tot din pricina femeii.
—	Înţelepciunea nu’i un leac pentru durerea sufletului...—spuse hanul.
—	Tată, fie-ţi milă şi de tine şi de mine !
Hanul îşi ridică capul şi se uilă cu jale la fiul său.
—	S’o omorâm...,— fu răspunsul lui Tolaic.
—	Tu ţii la tine mai mult decât la ea şi la mine,— şopti uşor hanul, dus pe gânduri.
—	Dar şi tu...
Şi iar tăcură.
—	Da! Şi eu,—răspunse hanul trist.
—	Dar dacă am omorî-o?
—	Nu pot să ţi-o dau, nu pot,—strigă hanul.
—	Şi eu nu mai pot răbda;—sfâşie-mâ, rupe’mi inima ori dămi-o...
Hanul tăcea.
—	Ori s’o aruncăm din vârful munielui în mare...
—	S’o aruncăm depe munte în mare...,— şopti hanul ca un ecou al glasului fiului său.
Şi amândoi intrară în harem, unde ea să şi culcase, întinsă jos la pământ, pe un aşternut minunat de frumos. Se opriră în faţă’i uitându-se cu nesaţ la ea. Lacrimi curgeau din ochii hanului cel bătrân, căzând pe barba lui albă ca argintul şi strălucind ca nişte pietre preţioase,— în vreme ce fiul său, ai cărui ochi luceau de dor, de abia se stăpânea şi scrâşnea din dinţi. Dar dorul lui trezi din
1) Principi, 2) comandanţi tătari.
NOUA REVISTA ROMANĂ

somn cazaca. îşi deschise ochii, cari—pe faţa’i drăgălaşe şi roşie ca zorile,—scânteiau ca nişte albăstrele.
Nici nu zări pe Algalla şi’şi întinse buzele’i fragede hanului.
—	Sărută-mă, vultur bătrân!
—	Scoală-te.., aide cu noi,—îi şopti rugător hanul...
De abia atunci zări ea pe Algalla şi lacrimile din ochii
bătrânului ei vultur.
Şi fiindcă erea deşteaptă înţelese numai decât totul.
—	Staţi, că viu,—răspunse ca,—viu numai decât. Nici a unuia, nici a celuilalt..., aşa se vede, c’aţi hotărît. Aşa trebuie să hotărască cei cari au sufletul mare. Viu cu voi.
Şi în tăcere câteşi trei se îndreptară spre mare. Mergeau pe o cărare strâmtă. Vântul sufla ca sgomotul unei furtuni. Şi fiindcă era plăpândă, tânăra fată nu trecu multă vreme şi'începu să ostenească ;—dar fiindcă era mândră nu le spuse nimic.
Şi când fiul hanului văzu, că rămâne în urmă, o întrebă :
—	Ţi-e frică?
Ochii fetei scăpărarâ de mânie şi-i arătă piciorul plin de sânge.
—	Vino, să te iau în braţe 1—zise Algalla întinzându-i braţele. Dar ea se agăţă de gâtul bătrânului ei vultur. Hanul o ridică în braţe ca pe un fulg .. şi’şi urmă mai departe drumul. Ea îndepărta cu mâna crengile cari îi loveau obrajii şi ochii. Mai merseră puţin şi iată, că se auzi în cele din urmă şi mugetul depărtat al mării.
Atunci Talaic,—care mergea în urma lor pe cârăruşa cea strâmtă,—zise tatălui său:
—	Lasă-mă să trec înaintea ta, căci alminteri nu mai sunt stăpân pe mine şi te înjunghiu !
—	Treci înainte. Alah să’ţi pedepsească dorul ăsta, sau să te ierte,—să facă, ce o vrea,—lăudat fie numele său ! Eu, tatăl tău, te iert. Ştiu ce înseamnă să iubeşti...
Iată’i însfârsit în faţa mărei celei fără fund, neagră, nemărginită... Valurile-i mugesc la poalele stâncei...
E întuneric şi frig, de te înflori....
—	Adio!,—spuse hanul îmbrăţişându-şi fata.
—	Adio 1, — şopti Algalla, închinându-se în faţa ei.
Şi ea să uită în jos, acolo unde valurile cântau şi înfiorată să dede un pas înnapoi, înciucişându-şi mânile pe piept.
—	Aruncaţi-mă voi, le şopti ea....
Algalla îi întinse braţele, dar nu avu putere decât să geamă... Atunci hanul o luă în braţe, o strânse cu putere la piept, o sărută şi ridicând-o deasupra capului o svârli din vârful stâncei în mijlocul vârtejului...
Valurile se isbeau de ţârm şi mugeau cu atâta putere încât nici unul din ei nu auzi căderea trupului în apă. Nici un ţipăt, nimic. Hanul se aşeză pe o piatră uitân-du-se în tăcere colo... în întunericul prăpăstiei..., acolo unde marea atingea norii..., acolo, de unde veneau valurile, isbindu-se unul pe altul..., şi vântul, care flutura barba albă a hanului. Tolaic stă în picioare, aplecat spre el, acoperindu’şi în tăcere faţa cu mânile, nemişcat ca o piatră.
Vremea tieceâ şi pe cer norii se fugăreau, goniţi de vânt. Erau negri şi grei ca şi gândurile hanului celui bătrân, care stă pe stânca mării.
—	Să mergem, tată...,—zise Tolaic.
—	Aşteaptă...,— şopti hanul, care parcă asculta ceva-
Mai trecu câtva timp... Valurile tot mai mugeau şi
vântul mişcând copacii ei se isbeau într’una de stânci...
—	Aidem, tată...
—	Aşteaptă puţin...
—	Şi nu numai odată şopti Tolaic Algalla vorbele astea :
—	Aidem, tată...
Hanul nici nu se mişcă din locul unde’şi pierduse fericirea celor din urmă zile ale vieţii sale.
—	Aidem...
Şi ’n cele din urmă plecară, dar hanul se opri îndium.
—	Oare încotio mă duc şi pentru ce, Tolaic?, — îşi întrebă el fiul. La ce bun să mai trăiesc de acum, când toată viaţa mea era ea ? Sunt bătrân.. , nimeni nu mă va mai iubi şi dacă nu mă iubeşte nimeni, nu mai am nici un rost pe lumea asta..
—	Ai, faimă şi bogăţii, tată...
—	Dă’mi numai una din sărutările ei şi ia-mi totul în schimb... Toate astea nu sunt decât lucruri fără viaţă,— dragostea femeii te face să trâeşti! Fără dragostea ei omul n’are nici un rost în lume, e lipsit de toate şi vai de zilele lui 1 Rămâi cu bine, fiul meu, binecuvântarea lui Alah să fie cu tine în toate zilele şi tn toate nopţile vieţii tale :
Şi hanul se întoarse ipre mare.
—	Tată,— şopti Tolaic, — tată!.. Şi nu mai putu să zică nimic, că nu poţi spune nimic, celui căruia îi zâmbeşte moartea, nu’i poţi spune nimic, care să’i dea dor de viaţă...
—	Lasă-mă...
—	Alah...
—	El ştie...
Şi cu paşi repezi hanul se apropiă de marginea prăpastie! şi să aruncă. Fiul său nu’l opri, căci nu mai avii timp... Şi din nou nimic nu se auzi dinspre mare, nici ţipăt, nici sgomotul căderii hanului...
Numai valurile se isbeau mereu de stâncă şi vântul îşi cântă într’una cântecele sălbatice...
—	Mult timp rămase Tolaic Algalla cu privirea pierdută spre mare.., Şi ’n cele din urmă zise cu glas tare
—	Dă’mi şi mie, Alah, o inimă tot aşa de tare...
.... Şi să pierdu în întunericul nopţii...
.... Aşa muri hanul Mosolaima el Asvab şi Tolaic Algalla ajunse han al Crimeii...
M.	Gorki
(Tradusă din ruseşte de O. Carp
din însemnările: lui pierre nozii':re
Raţiunea, superba raţiune este capricioasă şi crudă. Sfânta nevinovăţie a instinctului nu înşeală niciodată. In instinct este singurul adevăr, unica certitudine pe care omenirea ar putea-o vreodată cuprinde în această viaţă ilusorie, în care trei sferturi din relele noastre purced dela cugetare.
Vechiul meu Condillac spune că'fiinţele cele mai inteligenţe sunt cele mai în putinţă să se înşele.
*
* #
NOXJA REVISTĂ ROMANĂ
191
Au fost nişte pedanţi nesuferiţi cei cari au avut pretenţia să dea reguli pentru scris, caşicum pentru aceasta ar fi alte reguli decât obişnuinţa, gustul şi pa-timele, virtuţile noastre şi viţiile noastre, toate slăbiciunile şi toate forţele noastre.
Socotesc ca o pacoste obştească faptul că sunt gramatici franţuzeşti. Să înveţi într’o carte pe şcolari limba lor natală e oarecum monstruos, când te gândeşti. Să studiezi ca pe o limbă moartă limba care trăeşte: ce înţeles anapoda! Limba noastră, este chiar mama noastră şi doica noastră, dela ea chiar să sugem. Gramaticele sunt nişte biberoane. Şi Virgil a zis că copiii hrăniţi cu biberonul nu sunt vrednici nici de masa zeilor nici de patul zeiţelor.
* *
* .
Morala şi ştiinţa nu sunt în chip neapărat legate una cu alta. Cei cari socot că fac pe oameni mai buni instruindu-i, nu sunt tocmai aşa de buni observatori ai naturii. Ei nu văd că cunoştinţele distrug prejudecăţile, temeliile moravurilor. E o treabă cam îndoelnică a demonstra în chip ştiinţific adevărul moral cel mai universal primit.
*
* *
‘*”L)acă omul depinde de natură, şi ea depinde de el. Ea l-a făcut; el o reface. Fără încetare el frământă din nou pe străvechea lui creatoare, şi-i dă un chip pe care ea nu l-a avut înaintea lui.
*
* *
Dacă am înţelege înfăţişările sufletelor ca pe nişte figuri de geometric, 11’am avea mai multă ură faţă de un spirit prea strâmt, decât arată matematicul faţă de un unghiu care lipsindu-i cinci sau şase grade de deschidere, n’are proprietăţile unghiului drept.
*
* *
Aflai chiar acum moartea bătrânului meu tovarăş Champdevaux. Era, pe când trăia, un omuleţ gras şi rotund care-şi plimba prin lume deplina lui mulţumire pe care nimic n’o putea nărui. Avea pe faţa lui lată trăsături atât de mici, că deabiâ le puteai băga de seamă şi nu vedeai pe obrazul lui decât surâsul îndestulat c«re-l acoperea în întregime.
Faţa lui sămănâ cu o poamă coaptă. Fericit din naştere, viaţa nu-i abătuse tocmai mult aplecarea lui firească. către fericire. Primea de bun Universul, şi admira lumea aceasta în care îşi avea şi el locul lui de frunte. Nu doară că n’avusese şi el necazurile lui, căci la urma urmii, crea om, ba chiar un om prea cumsecade. Dar la el întristarea ereâ un fel de surprisă : sur-prisa este trecătoare. Prostul de Champdevaux nu rămânea mâhnit decât până-şi freca cu pumnii ochişorii lui holbaţi. Se însurase cu o tânără fiinţă bine crescută, mai mică decât el, mărunţică, bucălată, şi care-i sămănâ ca o soră. El o iubea Ea muri. El se minună. Şi, de data aceasta, minunarea lui dăinui. Plângea ca un copil, lacrimile lui îţi făceau rău să le vezi pe chipul acesta fericit. Un preot detreabă, prieten al familiei, încercă să-l mângâie.
«Domnul ţi-a dat-o, Domnul ţi-a luat-o, îi spuse el.
— N’aş fi crezut niciodată lucrul acesta din partea lui», răspunse Champdevaux.
Peste trei luni, trecând prin Tours, unde locuia el, mă dusei să-l văd. Era primăvară. II găsii, în cap cu o pălărie largă de pae, udându-şi straturile în grădina, în care se părea că şi el însuşi crescuse. îşi lăsă jos udătoarea, îmi strânse mâna, întorcându-şi spre mine fără să zică nimic, obrăjorul lui blajin; şi mă rugă cu ochii să înlătur gândurile amare.
Apoi îmi zise, ridicându-şi spre cer mânuţele :
«Vezi, dragul meu, firea mea este să reînverzesc!»
V’o spun sincer: Champdevaux ereâ, în simplicitatea lui, mult mai aproape de natură, decât semeţii cari o înfruntă cu îndelungile lor readuceri aminte şi cu revoltele lor superbe.
Omul acesta fericit găsi în omul următor, aproape fără să iasă din grădina lui cu zarzavaturi, o femee care sămănâ într’un chip minunat cu aceea pe care o pierduse, atâta numai, că ereâ mult mai mică şi mult mai bucălată. El o luă de nevastă şi fu pe deplin fericit până la moarte care-1 ajunse pe neaşteptate după patru ani de viaţă împreună. Îşi tundeâ pomii, când îl lovi damblaua. A fost cea din urmă a lui surprisă. ’
Anatole France.
(Iraducere de C. /?)•
Biblioteca pentru toţi
Intre publicaţiile apărute săptămâna aceasta, una care va avea un deosebit succes e, desigur, scânteetoarea piesă a d-lor de Caillavet şi Robert de Flers : «Amorul veghiază» apărută în No. 463 al «Bibliotecei pentru toţi».
Această piesă în care strălucirea şi fineţea dialogului se împerechează de minune c’o foarte temeinică cunoaştere a sufletului femeei, s’a jucat după cum se ştie, cu mult succes pe scena Teatrului Naţional, în stagiunea trecută.
«Amorul veghează» a avut cinstea să fie primită în repertoriul Comediei franceze şi a făcut serie pe scena celui mai mare teatru al Franţei.
In româneşte «Amorul veghiază» ne e redat de cunoscutul poet d. Angliei căruia nu i-a fost greu de sigur, să dea piesei autorilor francezi haina literară la care ne puteam aştepta de la recunoscutul d-sale talent.
♦ Biblioteca pentru toţi» a făcut o alegere din cele mai nimerite punând Ia dispoziţia tuturor pe suma de 30 de bani, o operă atât de plăcută cum e «Amorul veghiază».
Se află de vânzare la mai toate librăriile din ţară; catalogul complect al acestei Biblioteci a se cere la Librăria Editoare Leon Alcalay, Bucureşti.
DIN BIBLIOTECA NOUA
Sei*ioi*iIe pi'incipale alo autorilor celelji-ii — un număr 75 bani —
Au apărut :
Revoluţionarii de L. Tolstoi Domnişoara Fifi de G. de Maupassant Dragostea unui Rege de A. Fogazzaro Râsul Roşu de Leonida Andreew — Se află de vânzare la ţoale librăriile din Ţară —
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
I92
CEREŢI
Ciocolata Ziafroci

VIILE
I DUILIU ZAMFIRESCU
I i
1
I
2,	STRADA ZORILOR, 2
Puiuţul Muntelui tio Pietate TELEFON >' o. ar> 97
Vinuri de cea mai superioara calitate
• II • 11 « M « >
LOCAL DE CONSUMAŢIE
Serviciu lu domiciliu
Angrosiştilor li se acordă rabat
iirisiBiialiCTBriallgiiBnallâllBaBKdlIgaBnalIcnenalliiîiBiralIgiaTOlIsîiBTOlIBiaiBl
Deschiderea Băilor Movila Techir-Ghiol
— Băi calde de nămol, reci de lac şi Băi de Mare —
Numitul camerilor fiind relativ mic, iar cererile crescânde, se menţine dispozitiunea inchirierei camerilor pe serii de câte o lunâ. Prim? serie 20 Mai, 20 Iunie; a doua 22 Iunie, 22 Iulie; a treia 21 Iulie, 21 August. închiderea stagiunei 1 Septembrie.
închirierile se fac nominal, fâră drept de cedare.
’ Masa în Hotelul mare, table d’hote 6 lei de persoană zilnic, co-prinzând şi cafeaua cu lapte. Copiii până la 10 ani, lei 3. Restauraţi-r tul mic table d’hote 5 lei şi 2,50 Se serveşte şi â la carte. Abona* ( mentele la Restaurant nu sunt obligatorii. Cantina cu pre{uri foarte Moderate.
K Vizitarea medicală pentru i.. -a băilor este obligatorie. Poştă, Te-f legraf. Farmacie, Infirmerie, Vramcar dela 1 Iunie, fe Se observă respectarea strictă a regulamentului Staţiunei. r# Angajamentele pentru camere se fac chiar de acum la biuroul vân-clrei loturilor, in strada Modestiei No. 3, Bucureşti, până la 16 Mai şl dela această dată la Staţiunea băilor, prin Constanţa.
Pentru orice informaţiuni a se adresă la biurou.
Administraţia
Boalele Intestinului
Dîareea (la copii şi adulţi), Dizenteria Colicele, Furunculoza, Eczema şi toate
poalele ce provin din Inîecji'unjîe intestinale
SE TRATEAZĂ ADMIRABIL PRIN ~
LACTOFEEMENT
(Bulion paralactic)
Aprobat de Cons. Sanit. Super. Zilnic preparat proaspăt numai la
LABORATORUL Dr. ROB1N
5, Str. I. C. Brătianu 5. — Telefon.
77 Un flacon 2 lei. In province contra mandat 2,50 V	Cereţi prospecte "ratiute
Jâi_-r—g===r~n~>=r=rif.—
Cea mai ingenioasă maşină de scris este
Singura care scrie fără panglici MODEL 10: cu claviatu.a dublă. MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată.
Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori.
J BUCUREŞTI
Calea Victoriei IVo. £54	TEI.EFON

| SANATORIUL j
I Dr. GEROTAI
1 CONSTRUIT SI MONTAT I
1 Special pentru tratamentul boalelor chirurgicale 1 1 OPERAŢIUNI ŞI FACERI | | Bulevardul Ferdinand 48, Bucureşti |
I	TELEFON 1/44
WHisuiţ^jBIÎijffli^fin^paira^n^^TCBîaimiaigiiianHtşigjpigiiiqpfpiir
„AGRICOLA”
Societate Anonimă de Asigurări Generale în Bucureşti
SEDIUL: STRADA SĂRINDAR, No. 2.
Capital Statutar Lei 4.000.000 Prima emisiune Lei 2.500.000. Vărsaţi Lei 2.000000
asigurări in ramurele*
Incendia, Viată, Grindină,	■
-----------------Transport şi Accidente
Reprezentanta în Buenreşti: Sili A DA DOAMAEI, No-1-
STABILIMENTUL. GRAFIC cALBERT BAER» FABRICA DE CARTONAGE—BUCUREŞTI, STRADA NUMA FOMPILIU No. 7