NOUA REVISTĂ
ROMÂNĂ
abonamentul:	POLITICA,LITERA1 URA, ŞTIINŢA ŞI
n România un an...............10 lei
„	şease luni.........6 ,,
In toate ţările uniunei poştale un an 12 ,,
»	,	„ şeaseluni7 „
APARE ÎN FIECARE DUMINTCĂ
DIRECTOR:
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinand, 55. — Bucureşti
C. RADULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
ARTA UN NUMĂR:
25 Bani
Se găseştecu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pe ultima pagină Ht pagină : 10 lei.
No. I K
DUMINICĂ 2 1 IUNIE 1909
Voi. 6.
SUMARUL
NOUTĂŢI:	.
Salvatore di Giacomo. — Din ntişcarea filosofică. — Revista revistelor.
CHESTIUNI ACTUALE:
A. D. Xenopol. Graţiarea doamnei Vlad şi medicii români..
ECONOMIA NAŢIONALA:
Emil Staicu. Iarăşi asupra crizei industriei de petrol.
CRITICA LITERARA:
Dr. K. Krâsteff Miroljuboff. Privire asupra literaturii bulgare contimporane II.
PSIHOLOGIA:
Miiiail Ionescu-Miozin. încăpăţânarea.
LITERATURĂ:	'
Salvatore di Giacomo. Assunta Spina (nuvelă).
NOTE ŞI DISCUŢIUNI:
A. Şt. G. Ecouri dela examenele şcoalelor particulare.
I.	Raducanu. Un chestionar asupra băncilor populare săteşti.
N O UTĂŢI
Salvatore di Giacomo.
Salvatore di Giacomo, autorul nuvelei Assunta Spina, este un scriitor dialectal neapolitan de mare talent.
A scris poezii, nuvele, romane,—unele din aceste din urmă, au fost traduse in frantuzrşte. De curând a început să scrie şi teatru, şi luna trecută s’a jucat la Neapole, cu uu succes extraordinar, o dramă a sa, Assunta Spina, care nu e decât o dramatizare a nuvelei cu acelaş titlu pe care o dăm în traducere în numărul acesta.
Despre opera lui Salvatore di Giacomo, compatrioata noastră, D-na Elena Bacaloglu a scris un articol interesant în ziarul Qiornah d'Ilalia numărul din 22 Mai a. c. .
* *
. *
D'n mişcarea filosofică.	\
Pentru cei ce nu pot ceti pe Sc'Ăpenhauer in original, e interesant să anunţăm eă sub titlul „Pikiquv, Droit ei Poli-iiqueu d. Auguste Dietrich a tradus o parte din Parerga et Paralipomeva1).	V
Principiul fundamental al filosofici lui Scho^vphauer e cunoscut tuturor lectorilor acestei reviste. SchopenhanN^se plimba într’o seară cu prietenul şi biograful său de mai tâfz^ d-rul Wilhelm Gewinner. Stelele scânteiau pe cer şi Venus le thţ^ecea pe toate prin strălucirea ei. Gewinner contemplând planta, deveni deodată liric şi evocă amintirea sufletelor pe care Da^fe, le închipuise acolo ca într’un binecuvântat post de scăpare. EL întrebă atunci pe bătrânul fifosof, dacă nu e de părere că şi acolo sunt fiinţe vii, dar mult mai perfecte decât pe planeta noastră. Schopenliauer răspunse că el nu crede aceasta, de oarece o fiinţă superioară omului n’ar putea avea «voinţa de a trăi.» Seria progresivă către viaţă se încheie cu omul, ultimul termen al acestui progres care îi părea îngrozitor. Apoi Schopenliauer întierb.ântându-se, exclamă : «Crezi tu că o fiinţă superioară nouă ar voi să continue o singură zi trista comedie a vieţii ? Viaţa e bună pentru oameni; nişte genii sau zei ar respinge-o.»
In faţa acestei lumi rele, omul înţelept nu poate avea decât un adânc dispreţ pentru viaţa omenească şi în acelaş timp o imensă compătimire pentru toate fiinţele, pentru toţi condamnaţii la viaţă. Baza moralei e prin urmare mila; iar punctul ei culminant e negarea complectă a voinţei de a trăi, prin ascetism, aşa cum l-au practicat sfinţii şi penitenţii indieni şi creştini.
Primul capitol din acest volum e un supliment la Fundamentul moralei. Schopenliauer analizează virtuţile şi viţiile, cu care ocaziuue face mai multe observaţiuni, unele interesante altele umoristice.
In cele două capitole următoare, Schopenliauer vorbeşte despre diferite chestiuni de politică şi drept. El stabileşte o paralelă între forma monarhică de guvernământ şi forma republicană. Aristrocrat din fire, el nu poate sufepl supremaţia masselor. Crede că e mult mai greu pentru inteligenţele superioare să ajungă la situaţiuni înalte în republici, decât în monarhii. Apoi monarhia se bucură de mai multă autoritate decât republica. Forma monarhică e firească pentru om «după cum e pentru albine şi furnici, pentru cocorii călători, pentru elefanţii nomazi, pentru^Jupi şi alte animale, cari toate îşi pun în capul lor pe uiţjţ ibgur dintre ele».
Acelaşi dispreţ penti^'. -ţime a făcut pe Schopenliauer să ridiculizeze iustituţiuneâ juraţilor. Sunt pline de haz atacurile
’) Felix Alean, editor, 108 Bd. St.-Germain, Paris.
NOUĂ REVISTĂ ROMÂNĂ''
162
lui în contra acestor «croitori şi tăbăcari», a căror inteligentă grosolană, fără de cultură, incapabilă de atente susţinută.... e chemată .să stabilească adevărul. Tot timpul, ei se gândesc la postavul şi la pielea lor, aspiră să se întoarcă acasă şi n’au nici o noţiune clară despre deosebirea dintre probabilitate şi certitudine Cu acest fel de calcul al probabilităţei în capetele lor stupide, ei hotărăsc cu încredere de viaţa altora».
Ultimele două capitole ating câteva chestiuni de educaţie şi cuprinde câteva observaţiuni psihologice.
' Les Principales theories de la logique contemporaine de P. Hermant şi A. Van de Waele. Cartea are de obiect -expunerea teoriilor asupra cunoştinţei, care su fost profesate de şcolile filosofice germane, engleze şi franceze, în cursul veacului al. XIX.
Autorii refuză şi crilică deosebitele teorii asupra adevărului, realităţei, obieclivităţei şi ex^un diseuţiunile la cari au dat naştere principiile logice, .«ilogismul, inducţiunea şi deduc-ţiunea, luând în seamă mai ales pe autorii contimporani.
In concluziunea lucrării, autopii schiţează propria lor teorie, care se apropie mai ales de pragmatismul american, fără a nesocoti însă unek elemente din empirio-crilicismul german şi dalele psihologiei experimentale.
Librăria Şchleicher freres ') a publicat într’o ediţie populară traducerea in limba franceză a cunoscutei Istorii a Creaţiu-nei de Brnest Haeckel. E cu neputinţă să dăm aci o idee despre pânumăratele fapte şi teorii expuse in acest volum. Voim niyhai să-l semnalăm pentru amatorii de cunoştinţi generale. / Una din chestiunile fundamentale în filozofie e aceea a finalităţii. Există două concepţiuni despre univers: una mecanică sau cauzală, alta teleologică sau finalistă. La vederea unui organism se impune mai întâi convingerea că maşina, atât de perfectă, un aparat de mişcare atât de desvoltat, n’a putut fi produs decât de o activitate analoagă cu acea pe care o desfăşoară omul in construirea maşinelor sale, dar mult mai perfectă. Cine are o cunoştinţă mai aprofundată despre organizaţia şi modul de trai al animalelor şi plantelor, nu poate ' admite această teorie. Fie că se consideră puterea creatoare ca un Dumnezeu personal, fie că e numită forţă vitală sau cauză finală, în toate cazurile se recurge la o explicare miraculoasă, care nu rezistă in prezenţa unor fapte cum sunt de pildă organele rudimentare, care nu funcţionează şi nu au nici un rost în organism.
Nu trece prin gândul nici unui astronom, fizician sau chimist să explice fenomenele printr’o activitate care urmăreşte scopuri.
Fenomenele de această natură sunt considerate în genere ca produsul necesar al forţelor fizico-chimice inerente materiei.- Aceiaşi concepţiune mecanică %e impune- şr în ştiinţele ' biologice şi psihologice. Sensibilitatea sau inteligenţa omului, activitatea animalelor sau creşterea plantelor, se produc în a-celaş mod ca formarea unui cristal, într’o soluţie salină, sau căderea unei pietre aruncate în aer. In felul acesta dispare bariera dinţie lumea organică şi cea anorganică şi se stabileşte o concepţie unitară despre natură.
.	G. A SI. AN
*
* *
Revista revistelor.
Dunărea de jos, Iunie, număr festiv, cu ocazia comemo-. rării lui Eminescu.—Gr. Fortu dă câte-va spicuiri din poeziile lui Eminescu, şi o caracterizare generală a operei sale poetice: «Opera poetică a lui Eminescu este toată, «dureros de dulce». Poezia lui Eminescu e sculptură fină, în marmură albă curată.
') 61, rue des Saints-Peres, Paris.
Ea se ridică, nu numai mai presus de toată poezia noastră de dinainte de el, dar şi mai presus de toată poezia posteri-oară lui, pentru cine ştie câtă vreme. Căci o simţire atât de chinuitor de adâncă şi o gândire atât de atotpătrunzătoare şi o stăpânire atât de desăvărşită a secretelor limbei noastre, la cine s’au mai găsit atât de fericit îmbinate, la cine şi când se vor mai găsi ?»
G. Drăgănescu : 0 moştenire şi o datorie, «măcar că o întreagă pleiadă de scriitori de ai noştri post-eminesceni dâtoresc în bună parte mlădierea artistică a stilului şi avântul nobil al cugetării educaţiei eminesciane, măcar că o întreagă generaţie de cititori români îşi adapă sufletul şi inteligenţa la frumuseţile fără seamăn ale operei marelui nostru scriitor, cu toate că acesta a ilustrat multă vreme o profesie aşâ de istovitoare şi aşa de nobilă în acelaş timp—deşi atât de mercantilizată de unii— ca aceea de gazeţar, căci Eminescu a fost de bună samă, şi cel mai mare gazetar, în înţelesul ideal al cuvântului, cu toate acestea, generaţia noastră cultă s’a arătat faţă de memoria acestui părinte intelectual al ei de o ingratitudine de... moştenitor vesel.
Munteanu : Patriotismul în poeziile lui Eminescu. «Eminescu a fost un naţionalist. El şi-a manifestat această iubire de neam, prin lucrai poetice, in proză şi prin jurnalism. Era adânc cunoscător al evoluţiei limbii şi un pasionat cercetător al istoriei naţionale. Pentru limbă şi bărbaţii mari din trecut ai neamului nostru, păstră un deosebit cult».
D.	V. Ţoni. Eminescu ca om de şcoală. «Se ştie că Eminescu a fost prin anii 1875 şi 1870 revizor şcolar la laşi. Din corespondenţa sa cu autorităţile superioare şi cu învăţătorii, se vede că Eminescu aveâ păreri sănătoase şi in chestii şcolare. N’a fost desigur un reformator în materie de pedagogie şi nici în materie de organizare şcolară, dar a fost un om cu mult simţ didactic şi care-şi dădea seamă mai limpede decât mulţi alţii din aceea vreme, de rostul şcoalei primare»
Sămănătorul, 14 hulie, publică articole referitoare la E-minescu. I. Slavici Poporanismul lui Eminescu. Eminescu avea multe dureri şi puţine bucurii, dar şi unele şi altele, erau mari. Gui să le împărtăşească? acelora pe cari îi iubea şi cari puteau sâ-1 înţeleagă, iar aceştia nu erau *pătura superpusă», căreia îi eră prin întreaga lui fire străin şi mai mult ori mai puţin nesuferit, ci poporul românesc cel adevărat şi neprefăcut sub fel de fel de înrâuriri străine.
Pentruca să-i poată însă vorbi acestui popor, nu era destul s’o voiască aceasta, ci trebuia să-şi dea silinţa de a-i cunoaşte limba, apucăturile şi obiceiurile, credinţele şi felul de a gândi şi de a simţi întreaga fire specială, ca să se potrivească cu ea.
Revista culturală din Craiova, Voi. II No. 13 şi 14.
Un'viguros articol scris de luptătorul din Transilvania, Df. Cassiu Maniu : Defectele ’sociale ale neamului. Nesemnat, un articol în care se arată nenorocita situaţiune în care se gă-’sesc Românii de peste munţi. «Sufletul Românului adevărat azi e plin de groază, de dor de răzbunare; căci vede cum neamul Iui de peste Carpaţi se zgudue din temelie, prin loviturile multiple şi criminale ce-i dau de atâtea secole, ungurii, sălbaticii lui cotropitori, şi care lovituri azi sunt atât de barbare şi într’un mod atât de mişelesc date, încât l-a adus în starea cea mai vrednică de plâns.» Preotul D. Lungu-lescu, are un articol de polemică asupra răscoalelor din 1907 şi promite că in numerile viitoare să arate cauzele fundamentale ale răscoalelor şi psihologia lor. II vom urmări de aproape în aceste studii.
Revista israelitâ, 15 Iunie, ne dă informaţia că drama lui Ronetti Roman, întitulată Manasse, va fi In curând reprezentată la Paris în limba franceză.	VEtJAX.
NOtJA REVISTA ROMÂNA
163
CHESTIUNI ACTUALE
GRAŢIAREA DOAMNEI VLAD ŞI MEDICII " .	ROMÂNI. ’	.
împăratul-Rege al Austro-Ungariei. a graţiat pe femeia română de peste munţi, osândită de tribunalul maghiar pentrucă, salutată în ungureşte de o copilă din o şcoală românească, ar fi întrebat-o, dacă nu ştie româneşte? Ungurii cari stau la pândă, pentru a apără din toate părţile şubreda lor naţionalitate, au sărit îndată întru apărarea maghiarisniului, pus în primejdie prin duioasa întrebare a unei mame române către o fiică română; au văzut, în asemenea întrebări, un a-tcntat în contra perfectei unităţi a statului maghiar şi, după raportul inspectorului şcolar maghiar, soţia valorosului deputat român a fost dată judecăţii şi osândită la o lună închisoare. Ungurii însă, fură mulţumiţi că au putut, odată cu apărarea naţionaliţii lor pusă în cumpănă prin 6 feriiee şi o copilă, să lovească într’un chip atât de grav şi pe acel ce obicinuiâ să le spună, în Parlament, unele adevăruri.
Dacă vom admite că şovinismul maghiar poate avea din când în când momente lucide, am putea presupune că Ungurii văzură că depăşise marginile bunului simţ; căci ei se expusese pe deoparte la deslănţuirea unei înverşunări mult mai cumplite, decât cum fierbea în sufletele naţionalităţilor apăsate; pe dealta, că se făcuse de râs înaintea lumei întregi prin o- asemenea Condamnare fără rost şi fără temeiu. In acest caz am putea admite că ministrul justiţiei din Budapesta, dân-du-şi seamă de greşala comisă, a vrut să o dreagă, şi de aceea a înfăţişat Impăratului-Rcge un raport de graţierea doamnei Ylad, înnainte chiar ca ea să fi păşit pragul închisorii.
Dar fiind că noi nu ne lăgănăm cu păreri deşarte asupra cuminţeniei. Ungurilor, apoi credem că graţierea doamnei Vlad ,a venit din altă parte.. Anume, Impă-ratul-Rege are de apărat şi alte interese decât acele ale statului unguresc. El este şi împărat al' Austriei, de viţă germană, şi nu a putut încă cufunda jumătatea personalităţii lui politice, partea cea regească, pe deplin în apele maghiarismului, de oarece partea lui cea împărătească tot predomneşte prin faptul că e de obârşie gprmană; că deci interesele de căpetenie pe care le are de apărat sunt interesele germane. Aceasta cu atât mai mult acuma, când bătrânul monarch, cu ajutorul Germaniei, a ajuns să mai alipească către coroana lui încă două ţări, după sistemul vechiu practicat de casa Habsburgilor, de- a cuceri în timp de pace cu vărsări numai de cerneală pe notele diplomatice în loc de vărsări de stânge pe câmpul de bătălie. Dacă însă întruparea celor două provincii slave a fost făcută cu sprijinul Germaniei, tot cu dânsul vor fi ele menţinute, când va suna ora «revanşii» şi de aceea Iinpăratul-Rege al Austro-Ungariei are ca cel mai sfânt interes de apărat, acel al împărăţiei germane care stă în reţinerea României în sfera de lucrare a Triplei-alianţe. Pentru a o face însă, nu trebue jignite prea adânc simţimintelc poporului român, căci şi dinasticismul are o margine,
iar politica întemeiată numai pe simpatiile conducătorilor şi împotriva celor ale poporului nu este înţeleaptă, în timpurile noastre de tot mai vajnic amestec al mas-selor în conducerea soartei popoarelor.
lmpăratul-Rege a trebuit însă să fie foarte îngrijit de un simptom de înstrăinare al poporului român din Regat: protestarea medicilor români şi refuzul lor de aduâ parte la congresul medical din Budapesta. Medicii regatului român şi-au adus aminte că ei nu sunt numai oameni de ştiinţă, ci înnainte de toate Români, de acelaş sânge, şi de aceiaşi limbă cu fraţii noştrii de peste munţi; că ei nu puteau fi oaspeţi, nu puteau să desbată, să stea la masă şi să închine pahare cu acei ce torturează pe neamul lor, năpustindu-se până şi asupra femeilor, şi voind să le pedepsească, pentru iubirea copiilor lor, pentru iubirea limbei pe care tot ele îi învaţă, pentru iubirea neamului rodit din sânurile lor. Această hotărâre patriotică a unor oameni de ştiinţă are cu atât mai mare însemnătate, pe cât pe dealtă parte cinsteşte pe corpul ce a luat-o. Ea arată că şi conlucrarea la binele obştesc al omenirii, precum este acea ştiinţifică, îşi găseşte hotarul atunci când loveşte .neamul şi poporul şi că atunci, când e vorba de interese naţionale, acele universale trebue să le cedeze pasul. Precum însă ţinta comună a conlucrării obşteşti nu a putut învinge simţirile patriotice ale medicilor români, aşa nici desbinările lăuntrice şi îiv tabere politice nu i-au putut înrâuri, şi în faţa indignării şi a protestului ei au rămas solidari, cu o singură «gândire: apărarea neamului; cu o singură ţintă: lovitura în duşmanul lui de moşteniri.
Şi protestul medicilor români este menit să aibă un mare răsunet; cei mai mulţi din ei sunt elevi ai şcoalelor Apusului. Multe din celebrităţile ce sunt să se întrunească la Budapesta le-au fost profesori sau au stat cu • ei pe aceleaşi bănci, erau deci să regrete lipsa elevilor sau a conşcolarilor lor pe cari tocmai sperau să-i întâlnească iarăşi după ani de despărţire. Când însă protestul medicilor români îi va pune în cunoştinţă despre motivele abţinerei pe care de mai înnainte ziarele le răspândise, toate autorităţile medicale întrunite în congres vor da de sigur dreptate Românilor, căci cu toţii doar au o patrie, au un neam, cu toţii ţin la graiul pe care natura l’a împlântat în piepturile lor, şi ei nu pot decât să reprobe în sufletul lor, dacă nu chiar pe faţă, barbarile procedări ale Ungurilor faţă de poporul român. Şi parcă numai’faţă cu acest popor se poartă ei astfel! Dar ce este procesul din Agram decât odioasa înscenare a unei trădări de tară asemene aceleia
1
de care a fost învinuită doamna Vlad? Ce sunt pro-cesel'e de presă şi de trădare ce cad zilnic pe capul Slovacilor, Rutenilor, Sârbilor?
Dar ce ţară este aceea în care furnică trădătorii ?
Ce fel de stat este acela care trebue să se apere necontenit contra propriilor săi supuşi; care stă la pândă în fiece zi pentru a lovi când pe unul când pe altul ?
Şi cu toate acestea,- ar fi aşa de simplă deslegarea chestiei naţionalităţilor din Ungaria! Nu au decât să vadă cum trăesc alăturea, în cea mai bună armonie şi . numai în o înteţire şi o întrecere spre binele întregului, cele trei naţionalităţi din statul Elveţiei: Francezii,
164
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Germanii şi Italienii, fără nici un dor de a se alipi de marile trunchiuri de care se ţin prin caracterul lor etnic, şi cu care se învecinează. In Elveţia nu se teme statul nici de iridentism nici de desbinări; căci toate naţionalităţile putându-şi dcsvoltâ liber con--ţinutul sufletului lor, iar pe dealtă parte, trăind sub ocrotirea celei mai desăvârşite libertăţi şi egalităţi, nu pot să fie împinşi de nebunia d’a se contopi în organizări mai mari, însă mai nedesăvârşit înjghebate decât aceia în care trăesc ele. Dar Ungurii nu vor aceasta. Ei vor să constitue un stat mare maghiar şi numărul lor fiind prea mic pentru ţinta ce o urmăresc, s’au pus ca hul* tanii pe corpul naţionalităţilor conlocuitoare din statul lor, a le roade măruntaiele, a le desfiinţa forma de cugetare şi de graiu, pe care alcătuirea lor etnică a sădit-o în fiinţa lor, şi a o preface în maghiară. Se înţelege că naţionalităţile ţipă şi se svârcolcsc; de aci frământările, protestele, procesele şi închisorile. Dar Ungurii uită un lucru pe care istoria l-a învăţat lumei întregi: Ideile mi pot fi înăbuşite şi cu atât mai puţin acele idei cari îşi au rădăcini în constituţia fisiologică a corpului omenesc. Lupta lor este deci zadarnică. Ei îşi sporesc pe fiece zi duşmanij, pe fie ce zi pe acei ce au interes la dărăpănarea statului maghiar, şi care atunci când va veni ora restriştii, vor luă şi ei toporul în mâini, nu pentru a apăra statul în care trăesc de loviturile din afară, ci- pentru a doborî împreună cu duşmanul dela hotare pe mult mai primejdiosul duşman din lăuntru.	.
Iată ce vor gândi toţi acei mari învăţaţi, toate acele minţi luminate, întrunite în congresul dela Budapesta.
Impăratul-Rege a trebuit să se gândească şi el cam la fel, şi de aici se explică pentru ce a căutat să desfiinţeze urâciunea osândei doamnei Vlad, prin graţiare.
Ne întrebăm însă acuma, medicii noştri au ei un temeiu de a renunţa la ţinuta apucată, şi întrucât doamna Vlad n’a mai mers la închisoare, ei să se ducă la Budapesta? Credem că nu, şi din fericire am şi văzut că faţă cu oarecare personalităţi mai şovăitoare, cei mai mulţi din medicii noştri în frunte cu d. Toma Io-nescu, sunt de părere să stăruiască în a lor abţinere.
Apoi medicii români să se gândească întâi că graţierea făcută de monarcluil Austro-Ungar în interesul mai mult al Austriei, nu poate, şterge intenţia duşmănească a Lingurilor faţă cu Românii, că împiedecarea . efectului nu a putut stinge catiza, şi că deci pentru români condamnarea unei bune mame, a căreia singură vină este de a fi întrebat pe o copilă din neamul ei dacă nu’şi cunoaşte limba, rămâne în ’ toată îngrozitoarea ei realitate şi desvălueşte până în fund, nămolul de ură, de patimă şi de scârbă cu care poporul maghiar vrea să acopere pe poporul român.
Dar apoi medicii români să nu uite un lucru.
Pe această chestie naţională, Ungurii tot îii ura lor asupra neamului românesc, au altoit una de demnitate pentru întreg corpul medical român. L’au atacat în valoarea, în ştiinţa lui, au spus de el, că congresul nu ar pierde nimic prin abţinerea unor oameni ce nu au nici o reputaţie ştiinţifică şi care nu ar îmbogăţi cu nimic desbaterile congresului. Şi aici se vede tot ca-
racterul maghiar care făptuieşte fără a cugeta, 'căci ■ dacă s’ar fi gândit mai bine^ar fi văzut că ilustraţiile medicale ungureşti nu ajung nici de departe pe acele româneşti.
• Dar pe medieji români nu trebuie să-i preocupe alt ceva decât demnitatea lor jignită de către însuşi acel popor ce i-a invitat la o serbare comună, şi dacă medicii români au răspuns prea bine că ei nu vor putea ciocni paharele cu torturatorii naţionalităţii lor, cum vor putea să o facă acuma când, pe lângă această cauză, care rămâne întreagă — cu toată graţierea — se adaugă încă hula şi defăimarea unui corp întreg de oameni ce şi-au jertfit vjaţa ştiinţei ?
Abţinerea medicilor români dela congresul din Budapesta se impune deci şi acuma, şi noi credem că însemnatul corp ştiinţific care a dat naţiunii întregi cel mai frumos exemplu de patriotism, va stărui până la sfârşit în vrednica sa ţinută.
A. D. Xenopol.
ECQNQMIANĂŢIONALĂ"
IARAŞI ASUPRA CRISEI INDUSTRIEI DE PETROL
Industria petrolului din Europa trece prin împrejurări foarte critice. Ea să resimte încă în Rusia, în urma evenimentelor revoluţionare din anii trecuţi, care în-tr’un moment păreau că o vor‘distruge cu totul. In Ga-liţia există supraproducţiune, şi exploatatorii, după ce n’au putut ajunge la o înţelegere cu guvernul de acolo. au încheiat o convenţiune cu vestita Standard-OiL, pentru construirea de reservoare. Şi în România ea suferă de sub-producţiune.
Intr’un articol dintr’unul din numerile trecute ale Nouei Reviste Române», am arătat că această criză dela noi se poate arunca mai mult în spinarea lipsei de organizare a societăţilor de exploatare, decât în sărăcia straturilor cu petrol din ţară. E drept că primele straturi dela Buşte'nari dau din ce în ce mai puţin, dar acest fapt,—confirmat chiar de d-1 Mrazcc în recenta monografie asupra Industriei Petrolului Român, publicată de Ministerul Comerţului şi al Industriei,— e atribuit mai mult unei exploataţiuni sălbatice, lipsită de regulele cele mai elementare pentru a obţini o rentabilitate convenabilă în raport cu forţele zăcământului. Ac^st sistem de exploataţic se răsbunâ mai ales în zona meotică unde şi condiţiunile de zăcământ sunt îngreunate prin numărul mare de straturi de ape noi şi veterice».
In chipul acesta vedem că, adesea-ori, pe lângă lipsuri provenite din slaba organizare a societăţilor, mai vin şi acelea de natură technică.
Dar s’a emis ipoteza că în adâncimi mai mari, la Buştenari, pot fi straturi foarte bogate, prin analogie cu cele din Galiţia care pe la 1000 metri sunt foarte rentabile, şi s’a propus facerea unui sondaj de explorare până la acest nivel. Această dorinţă a fost exprimată chiar de către d-1 Alimănişteanu, care şi altădată a făcut foarte mult pentru industria de petrol a ţării, în calitate de. raportor în Cameră al nouei legi pentru concesionarea terenurilor petrolifere.ale statului;
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
>65
dar nu ştim de ce nu s’a făcut experienţa, sau nu e pe cale de a se face. In privinţa ^ceasta se vorbesc foarte multe, şoptindu-se că ar fi vorba de un nou joc de bursă. Anumite societăţi interesate amână sondajul de explorare la 1200 metri, până după ce s’ar epuiza vădit straturile superioare, puse acuma în exploatare, pentru ca regiunea discreditată să poată fi acaparată apoi cu uşurinţă de către ele. E un svon numai, dar până a fi desminţit printr’o lucrare de natură ştiinţifică în regiunea Buştenari, el va persista de a se menţine.	•
In afară de această nouă valorare a Buştenarilor, pro-ducţiunea petrolului se va mări de Sigur, din momentul ce Statul, după noua lege de concesionare a terenurilor sale, va da exploataţiunei toată partea ce se întinde la sud de linia de încălecare a anticlinalului Mo-reni-Gura Ocniţci, în pădurile dela Ţuicani, care pare să fie de o bogăţie extraordinară, având în vedere rezultatele dela Moroni.'
Insă. toată grija de îndreptare a lucrurilor nu trebue să se mărginească aci. Avem 85 linii petrolifere; şi se ştie foarte puţin de valoarea comercială a 75 din ele, dar dacă statul ar avea un serviciu special pentru explorare, la Ministerul de Industrie, s'ar putea dobândi date sigure asupra lor. Astfel siguranţa tinerei noastre industrii do petrol va fi întărită, şi crize de sub-pro-ducţiune, ca aceia de cari suferim acum, chiar de s'ar mai produce, ar deveni însă din ce în ce mai îndepărtate. In orice caz am da o mai marc probabilitate prevederilor, atât de necesare trăinicici unei afaceri, unei industrii!	.
Şi încă ceva. Venind vorba de exploraţiuni, fie că ar fi făcute de un serviciu special al statului, fie de societăţi încurajate, şi care să primească prime dela Stat, pentru valorarea de noi regiuni, de ce nu se gân- ' deşte cineva să scoată la iveală şi zonele petrolifere din Oltenia? Acolo sunt semne destule de existenţa petrolului, chiar piştind la suprafaţă, şi s’ar putea găsi, cine ştie, regiuni de o reală valoare. E drept că încercările ce s’au făcut la Bâltcni, judeţul Gorj, nu au fost fericite, şi că sondajul început de «Societatea Vâlceană* la Păuşeşti, n’a dat decât gaze," dar ele nu au un rezultat negativ asupra tuturor liniilor petrolifere din Oltenia, de oarece sunt .făcute în puncte foarte îndepărtate între ele, şi la un timp câhd cercetările geologice din România erau încă la început.
* .
* * * .
Dacă criza scoasă la iveală de rafinorii petrolului a avut intensitatea de a atrage atenţiunea tuturora asupra ei, mai e una care mocneşte, ireparabilă pentru unii, un adevărat «krach» pentru cei care o îijcearcă. E criza speculatorilor cu terenuri petrolifere.
Poate-i de necrezut, dar e adevărat, că dela Ploeşti în sus, nu e petec de pământ să nu fie luat în concesiune, şi unde există şi unde nu există petrol. S’a contat atât de mult pe capitalul orb din străinătate, şi pe naivitatea celor care doresc să se îmbogăţească într’o zi, că s’a luat orice, numai teren în Prahova să fie, în speranţa unei rcconcesiuni bănoase. Şi acum roata nu mai merge! Exploatările devin din ce în mai ştiinţifice, capitalul învestit are o oarecare experienţă.
şi e foarte prudent, cu toate ofertele pe cari le primeşte dela concesionarii de terenuri petrolifere. Insă acest fapt evident, nu poate fi conceput de cei interesaţi: cei naivi mai având ilusiune as.upra valoarei terenurilor lor; iar cei dibaci, cavaleri de industrie, cari din samsari de case de închiriat, misiţi de cereale de prin cafenele, sau reporteri fugiţi or goniţi de pe la gazetele cotidiane, se transformaseră, ca prin minune, în cunoscători şi mediatori do afaceri de petrol, crezând că aci, adică în stagnarea afacerilor lor, trebuie să fie o şurupărie nouă, a «■americanilor», cum seexprimă ei.
Această criză, se înţelege dela sine, nu arc nici-un efect asupra afacerilor serioase de petrol, şi va trece fără a emoţiona pe cineva, având în vedere îndoiala sincerităţii cu care s’au luat concesiuni cu toptanul în regiunile petrolifere. Dar are şi ea o faţă care merită toată discuţiunea şi toată îndrumarea.
In toate satele din regiunile petrolifere, cu petrol şi fără petrol, s’au vărsat bani mulţi, şi dacă cel care a concesionat a fost greşit sau nu în socotelile lui, e fapt sigur că ţăranii, sunt foarte folosiţi materialiceşte după urma unor asemenea afaceri. Joacă banul, cum se zice!
Neţinând scamă de cei stricaţi şi neprevăzători, ţăranii, în părţile acelea, au înălţat case luminoase şi curate, curţi largi şi pline de vite, ba încă unii au rânduit zestre mari fetelor, după care şi acum aleargă ahtiaţii din oraşele învecinate. Dar dacă starea lor s’a îmbunătăţit, în schimb li s’a pervertit foarte mult caracterul, făcându-li-se o nouă educaţie, din cele mai detestabile, de către tot ce e mai abject în societatea oraşelor. Au devenit şireţi, de rea credinţă, interesaţi, şi ex-croci chiar.
Aşa dar, lăsând la o parte aceste consideraţiuni de ordin moral, ţăranii au câştigat foarte mult din ne-chibzuiala unor oameni, cari au voit să aibe cu orice preţ terenuri aşa zise petrolifere, şi care astfel, poate pentru prima oară în ţara noastră, au adus banul dela oraşe la. sate.
Dintre concesionari, .mai simpatici sunt aceia, cari au avut norocul, pe brodite, să ia terenuri în părţi foarte bune. Ei se aşteptau la câştiguri imediate, şi acum suferă aşteptând să vie «capitalul ?; Capitalul însă, de acum înnainte, greu să mai vină; aşa cum aşteaptă copii! pe moş Crăciun cu jucării şi cu turtă dulce ! Probă, că după congresul de petrol ce s’a ţinut la Bucureşti în 1907, foarte mici sunt învestiturile cari s’au făcut în exploataţia de petrol.
Pe deoparte şi justiţia din judeţele respective e vinovată întru câtva de această rezervă a capitalului faţă de ofertele concesionarilor de terenuri petrolifere. In toate cercurile financiare se povesteşte cu uimire, cum s’au păcălit amatorii de afaceri de petrol, achiziţionând terenuri cari nu există şi totuşi consolidate de tribunalele româneşti, şi cum un singur teren s’a consolidat de două ori de către acelaş tribunal.
Dar concesionarii şi proprietarii de terenuri petrolifere, de adevărată valoare, s’ar putea dispensa de capitalul strein, printr’o organizare serioasă, făcând tovărăşii, asociind terenurile lor, dacă au pretenţiunea unei afaceri mai întinse, sau lucrând cu mici capitaluri, sub-
166
NOUA revistă romană
scrise tot de ei, cari vor putea creşte prin lucrări norocoase şi chibzuite, fiind capabili astfel, mai târziu, să dea întreprinderii lor întorsătura unei exploataţiuni cu capital mare. Dar pentru aceasta se cere, cum spusei, organizare şi oameni competinţi, nu «petrolişti» ca aceia cari mişună prin cafenelele Bucureştilor.
* *
*
O altă criză, deocamdată în perspectivă şi de natură iar diferită, va fi încercată peste 25—30 de ani, de către societăţile cu capital mare. Unele au în concesiune câte 20—30.000 pogoane terenuri petrolifere, mai mult sau mai puţin bune, cu drept de concesiune care expiră peste 30 de ani, dela data concesiunei. Or, cum o suprafaţă atât de mare, — 20.000 pogoane — vă fi peste putinţă să se exploateze în 30 de ani, o, bună parte din ea se va pierde la data expirării contractelor de concesiune. Sau dacă se va voi a nu se pierde, atunci trebuesc alte tratative, alte preţuri, alţi bani, prin urmare. Şi atunci criza: apel la acţionari, emisiuni de acţiuni, implorări la guvern, pentru schimbare de legi, etcetera, etcetera.,..
Pierzându-se o parte din suprafaţa de concesiune, se pierde şi o parte din fondul societăţilor, deci din averea acţionarilor, amortismentul ce se face anual din venitul lor fiind prea mic pentru a preveni fără pagubă acel eveniment de strâmtoare financiară. In orce caz, chiar dacă amortismentul e complect, tot e o per-dere din câştigul mai mare ce s’ar fi cuvenit acţionarilor.
S’ar putea împedicâ o criză de natura aceasta, dacă societăţile, care intră într’o asemenea categorie, ar renunţa la o parte din terenuri, împărţindu-le pe grupe, şi reconcesionându-le, ca orice particular, la alte constituiri financiare distincte,-cu primă şi redevenţă. Astfel, pe deoparte producţia totală a petrolului din ţară va creşte, lucrându-se intensiv în cât mai multe regiuni, şi, pe dealtă parte, societăţile vor fi cruţate de o pagubă sigură. Constituiri noi financiare vor putea fi făcute cu înlesnire în chipul acesta, şi dacă un simplu particular găseşte acum cu greutate capital în streină-tate, societăţi ca Steaua Română» sau Regatul Român», luate numai ca exemplu, au tot creditul şi toată garanţia unei oferte serioase.
* ■ *
*
Revenind la actuala criză de subproducţîune, pe care o încearcă industria de petrol din ţară, statul a fost nevoit să pună la dispoziţia exploatatorilor terenuri de ale sale, printr'o lege specială. Această lege a fost prezentată Camerei de către d-1 Alimănişteanu, şi alcătuitorii ei au avut meritul şi meşteşugul de a nu provocă nemulţumiri, de a nu avea opoziţie. Dacă ea a fost norocoasă din acest punct de vedere, ea are câte-va nelămuriri şi câte-va dispoziţiuni, care de nu o micşorează, o prezintă însă cu părţi ce sunt de revăzut.
Mai întâiu, după lege, fiecare lot de teren petrolifer al statului, fiind împărţit în patru sferturi, dându-se unul la societăţi ale căror acţiuni vor fi nominale şi rezervate exclusiv detentorilor români, unul societăţei de petrol deja existente la promulgarea legei şi cu capital
mai mare de 500,000 lei, altul de rezervă statului, care va fi scos la licitaţie publică printr’o lege specială, şi altul dându-se prin licitaţie la toţi concurenţii care vor oferi cea mai mare redevenţă,— nu se specifică cum se vor distribui aceste sferturi de lot la cei în drept.
E adevărat că în textul de lege se spune că «un plan al regiunei parcelate va sta la dispoziţia tuturor la Ministerul Industriei şi Comerţului», dar cum sferturile de lot nu pot fi întotdeauna deopotrivă valoare, atunci cum se va alege merticul societăţilor româneşti, cum acela de rezervă al statului, şi cum cel destinat societăţilor existente cu capital mai mare de 500,000 lei ?. Aceasta e o nelămurire care poate să producă confu-ziuni mari.
Apoi, în ceeace priveşte obligaţiunile concesionarului către stat, sunt dispoziţiuni nedrepte. Articolul 4 din lege sună astfel:
«Concesionarul va fi obligat către stat:
a)	La o arendă anuală de lei 25 pentru fiecare hectar sau fracţiune de hectar a suprafeţei locului con-cedat. Această arendă se va plăti la facerea contractului pentru anul dintâiu şi la expirarea fiecărui an cu anticipaţie, pentru anii următori.
b)	La o redevenţă proporţională cu producţia zilnică a fiecărei sonde, potrivit următoarei progresiuni;
T)°/0 din producţia brută, dacă producţia zilnică a fiecărei sonde e cel mult de 10 tone;
.12% din producţie, dacă producţia zilnică a sondej este .dela 10 tone—50 tone ;
15°/0 din producţia brută, dacu producţia zilnică a sondei este dela 100 tone în sus».
Adică pe lângă arenda anuală de 25 lei la hectar concesionarul va trebui să mai dea dela 9°/„ din bruto în sus, şi proporţional cu producţia'zilnică până la 30°/n.
Arenda de 25 lei la hectar anual e foarte oneroasă, când concesionarul trebue să plătească toate stricăciunile şi toţi pomii şi copacii tăiaţi în interesul exploataţiunii şi când statul are proprietăţi petrolifere în regiuni absolut neproductive, din punct de vedere agricol, ca pădurile dintre Moreni şi Gura-Ocniţei, şi ca dealurile cu râpi sărate şi sterpe dela Apostolache.
Apoi, în ceeace priveşte redevenţă, când statul nu poate garantă un minimum de producţiune pentru loturile pe care le pune la licitaţie, şi când e posibil ca societatea să fi făcut tot felul de lucrări obligatorii, costisitoare şi neproductive, până să ajungă a brodi un punct .de oarecare rentabilitate, e iarăşi nedrept a luă concesionarului o redevenţă înmărită, care, în cazul expus mai sus, şi care e cel mai probabil, întrece cu mult maximul pe care-1 poate luă statul, adică 20#/0 bruto, ceeace face mai mult de 5O°/0 din neto.
Cum vedem, dacă legea are meşteşugul de a se prezentă sub o formă împăciuitoare, are părţi obscure şi obligaţiuni cari o vor face de nesuferit, şi chiar guvernele .vor fi silite de a o modifică, de a o perfcc-ţionă, prin urmare.	.
Aceasta însă nu va ştirbi cu nimic spiritul larg şi imparţial cu care s’a pornit la alcătuirea legii, şi ea face onoare acelora cari au găsit o formulă atât de potrivită şi de simplă, care să descurce impasul în care să găseâ Statul cu terenurile sale petrolifere. Ceeace a
NOUA REVISTA ROMANĂ
• 167
mai rămas de cioplit la ca, sunt lucruri de detaliu, de
fasonare cum s'ar mai zice.
' *
* -ic
Din cele expuse mai sus, precum şi din cele arătate în precedentul articol, cineva îşi poate face o idee mai mult sau mai puţin complectă de greutăţile prin care trece industria de petrol dela noi, greutăţi de altfel inevitabile întru cât sunt legate de neexperienţa noastră în afaceri de asemenea natură. Dar ele, socotind evoluţiunea or-cărui fapt şi or-cărei activităţi, sunt pe cale de a se înlătura şi a Se transforma în învăţături durabile şi îndreptătoare de,lucruri.
Progresul economic al unui stat e supus la aceleaşi legi evoluţioniste ca şi procesul biologic al făpturei, ca şi al cătuirile de domeniul social şi politic, de altfel şi ele strâns legate cu diferite stări economice prin care trece un popor. Şi pentru a sfârşi, nu găsesc mai nimerit de cât a parafrasâ din articolul ce D-l Ing. Osiceanu a publicat în No. 548 din Viitorul > : aceia care ştiu ce înseamnă o industrie ca a noastră, care mulţumită statului şi societăţilor, a trecut de începuturile ei, merg înainte pe drumul drept şi cinstit al muncei, şi pe aceştia subsolul nostru are, încă multă vreme, de unde să’i mulţumească !!
'	Emil Staicu
CRITICA UTLRARÂ
PRIVIRE ASUPRA LITERATURII BULGARE CONTIMPORANE
II	*
Un loc deosebit, cu totul Caracteristic, ocupă în literatura noastră Stojan 'Michuiloiuski (n. 1856), un spirit plin de contraziceri, mai mult gânditor, moralist şi profet politic decât poet, urmând o cale proprie în alegerea materiei, precum şi in forma poetică şi în • limbă, şi depărtându-se astfel mult de mersul natural al literaturii noastre. Un spirit, amintind prin firea sa pe Milton, el a urmat însă în desvoltarea sa un drum opus. Astfel a debutat cu o poezie dramatică despre căderea în păcat: Cântecul răului (1882), o lucrare plină de cugetări adânci, deşi uneori neclare, despre soarta geniului omenesc. In acelaşi timp, Michai-lowski publică o poezie mai mare intitulată Suspiria de ‘Profundis, un tablou întunecat şi mistic despre viitorul slavismului, care făcu o impresie mare.
După o activitate politică furtunoasă între anii 1884—1887, Michailowski se îndreptează iarăşi spre literatură; însă, numai după câteva încercări greşite, găsi în satiră un gen corespunzător spiritului său, pentru a exprima ideile sale politice şi literare care se mişcau între un aristocratism extrem *şi radicalism. Lucrarea sa cea mai vastă şi cea mai de valoare în acest gen este Cariei pentru poporul bulgar (1897) în care, sub masca unor stări sociale turceşti, sunt descrise stării bulgăreşti bine cunoscute din primii ani de domnie ai principelui Ferdinand, în timpul ministeriatului Stambuloff,
1 Protivnic mare al regimului de teroare şi de co-rupţiune, care a domnit dela suirea pe tron a principelui până la căderea lui Stambuloff (1894), Michailowski scrise această lucrare cu scopul precis de a da o expresiune puternică a nemulţumirii generale. Cu toate acestea s’ar înşelă cineva dacă ar voi să vadă în Michailowski numai un satiric şi un om de raţiune
Viaţa sa sufletească adâncă şi particulară, nu ne-a desvăluit-o însă în poeziile sale lirice, nici în minunatele sale Sonete filosofice şi satirice (1896) ci în fragmentele de proză ce le-a tipărit în ultimii ani sub diferite titluri (Aforisme, Din jurnalul unui singuratec, Gânduri tăcute etc.). In aceste fragmente şi în câteva poezii apărute în acelaş timp, şi scrise într’uu chip cu totul personal, vorbeşte un spirit mişcat de gânduri cu totul opuse, un om chinuit de enigmele existenţei şi de absurditatea năzuinţelor pământeşti.
Printre scriitorii bulgari mai de seamă de azi, Michailowski este singurul care a unit munca literară cu o participare activă la- viaţa politică, care a jucat în principalele evenimente a ultimilor 25 ani un rol remarcabil, şi totuşi a rămas în totdeauna numai un scriitor şi cugetător. Faptul că încetul cu încetul s’a devotat cu totul problemelor politice ale timpului i-a asigurat o poziţie foarte stimată în părerea tuturor partidelor.
Din nefericire, îl doborî acum câţiva ani o grea criză sufletească, care aruncă din când o umbră peste numele său, dar a cărei cauză profundă trebue căutată în starea tristă a politicei noastre şi mai ales în convingerea penibilă a tuturor cugetătorilor cu vază, că toate năzuinţele celor mai buni oameni ai noştri, de a face posibile nişte situaţiuni constituţionale normale, erau condamnate să fie nimicite de neorândue-lile ce produceau continuu politician» noştrii.
Caracterul comun care, cu toate deosebirile individuale, aphre limpede la cei trei poeţi mai însemnaţi după liberare, şi care la VVasoff formează chiar nota caracteristică este că prin felul de a înţelege viaţa, ei aparţin trecutului. Concepţia lor despre viaţă avân-du-şi rădăcinile în idealurile şi năzuinţele burghezie din ultimele decenii, ei n’au putut să oglindească de cât viaţa sufletească a acelei generaţii mai vechi care a trăit şi a dus luptele pentru libertate. Ei n’au putut însă răspunde aspiraţiilor vieţii noi, care au apărut deja prin anii 80, căci pentru aceasta eră nevoe de poeţi cu un spirit cu totul altul. Trecuse timpul epocii de tranziţie, când poeţii erau singurii conducători ai luptelor naţionale. Şi de oarece luptele pentru asigurarea unei stări sociale şi spirituale omeneşti demne, se terminaseră cu succes, a putut începe o vreme nouă în care valorile spirituale ale vieţii să fie cultivate. Astfel au .putut să apară şi poeţii cari stând liberi în faţa intereselor imediate ale zilei au năzuit să întrupeze in operile lor o concepţie de viaţă, superioară, determinată de consideraţii artistice.
Dr. K. Krâsteff Miroljuboff.
BIBLIOGRAFIE
I. Ghibănesca. Sociologia şi psihologia. Iaşi 1909 (Extras din Arhiva No. 5, 1909).
168	-
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
______PSIHOLOGIA
ÎNCĂPĂŢÂNAREA
(încercare de analiza psihologică)
Nu ştiu dacă greşesc definind încăpăţânarea ca o stare de spirit în care o părere sau o hotărire admise în pripă având aerul convingerei şi al evidenţei, sunt susţinute cu multă tenacitate din cauza incapacităţii judecăţii de a le controla şi a neputinţei voinţei de a se sforţa să le înlăture ca neîntemeiate.
Cu alte cuvinte, încăpăţânarea e în acelaşi timp un viţiu de judecată ca şi de voinţă. De aceea nu mi se pare complectă definiţia lui Dugas, după care încăpăţânarea e o «voinţă seacă, exercitându-se în afară de orice atracţie sensibilă sau chiar în contra acestei atracţii dacă există.»1) Această definiţie priveşte prea mult elementul voluntar, neglijând defectul de judecată care cred că există de asemenea în această stare de spirit.
Din punctul de vedere al voinţei, încăpăţânarea e o voinţă incomplectă, căci alegerea, preferirea pârerei sau decisiunei, nu se face în urma unei deliberări serioase, ci o părere, o judecată-de fapt neîntemeiată, — capătă, în mintea celui ce o preferă, o importanţă exagerată şi evidenţa unei adevărate axiome. Ea ajungând să se impue în acest mod conştiinţei, paralizează orice alte motive şi orice sforţare de voinţă, care ar veni s’o înlăture. Având aparenţa evidenţei, ea dă celui stăpânit de dânsa iluzia unei convingeri şi a unei libertăţi de voinţă, care parc'ar sfida determinismul riguros şi mecanic ce în realitate conduce voinţa. E un fel de răsbunare a voinţei în contra ei însăşi, în contra determinismului irezistibil ce o conduce, un fel de emancipare a voinţei de deliberare, de o judecată ce par’că se manifestă in încăpăţânare. încăpăţânatul are iluzia că cea. ce susţine el, e o decisiune luată într’un mod absolut liber, o convingere pers’onală, care flatând din această cauză şi amorul propriu, e un motiv mai mult să fie susţinute cu persistenţă. Aşa se explică că mulţi încăpăţânaţi se cred «oameni de principii».
De fapt, încăpăţânarea e cu totul altceva decât vrea să pară sau apare în ochii celui afectat de dânsa. Pe când ea are aerul unei voinţe energice, ce se impune cu tăria evidenţei; în realitate, e tocmai din contră o slăbiciune a voinţei, o incapacitate de sforţare, o neputinţă de a voi. De aceea Dugas o compară cu abulia, şi cu drept cuvânt. Deosebirea e — adaugă el2)—că pe când abulia, impropriu numită astfel, nu e decât neputinţa de a lucră, încăpăţânarea e adevărata neputinţă de a voi. Intr’adevăr, dintre cele două elemente ale voinţei, elementul intern, intenţional şi elementul extern, traducerea în act1, cel dintâi e care predomină în încăpăţânare. încăpăţânatul se preocupă prea puţin de rezultatele la cari l’ar puteâ duce părerea sau hotârâea sa; principalul e .pentru el să’şi salveze «convingerea».
Din punctul de vedere al judecăţii, încăpăţânarea e
DiDugas. L’entetement. „Revue Philosopliique" 1901, voi. I.
2) Dugas. lbicf.
de asemenea o slăbire, o împiedecare, cel puţin momentană, a puterei de a judecă, de a controla, de a compara judecăţile. Judecata pierzând atunci căldura convingerei, pierde orice influenţă de determinare asupra voinţei. Ideia, starea de conştiinţă, pe care o susţine încăpăţânatul se impune întocmai ca o idee fixă neadmiţând nici o contrarietate.
II
Dar dacă încăpăţânarea e în acelaş timp un viţiu de judecată, ca şi de voinţă, nu este în totdeauna şi una şi alta cu o egală intensitate. Uneori, ceace predomină e viţiul de judecată şi el aduce şi pe cel de voinţă,—cum e in încăpăţânarea provenită din cauza îngustimei minţii, alte ori, din contra, viţiul de voinţă, e cel ce predomină.
încăpăţânarea câte-odată nu întunecă cu totul judecata şi controlul ideilor; cel afectat de dânsa ’şi dă seama, în mod mai mult sau mai puţin vag, că ceea ce suţine el se poate să nu fie tocmai just sau raţional, dar anume motive ca amorul propriu, vanitatea, nu’l lasă să’şi mărturisească eroarea, odată ce a apucat să persiste într’o idee. De cele mai multe ori însă, individul nu-şi dă seama de absurditatea sau inexactitatea părerei ce susţine; încăpăţânarea aceasta e o încăpăţânare spontană, propriu zisă, ea prezintă cu deosebire caracterele ce le-am schiţat şi de ea ne vom ocupă în special.
Care sunt cagzele încăpăţânărei ?
Examinând cu atenţie, cred că se pot grupa în trei categorii. Cauze de natură intelectuali!, de natură afectivă, şi de natură voliţionald.	.
*
* *
In prima categorie intră îngustimea minlei, şi strângerea orizontului intelectual—cultural.
Prima cauză e mai mult un defect natural de organizaţie, sunt oameni înzestraţi de la natură cu o foarte mică doză de inteligenţă. Ei bine, oamenii mărginiţi sunt* cei mai expuşi Să devie încăpăţânaţi, fiind . că lor le e greu, dacă nu imposibil, să stea să compare judecăţile între ele pentru a vedea care e cea mai evidentă. După ce au primit o părere sau o judecată ca bună, li se pare că ea scapă ori-cărui control, mai ales dacă se mai adaogă şi amorul lor propriu, care ii face să creadă că judecata lor e impecabilă. Şi lucru curios, că oamenii aceştia mărginiţi, sunt de cele mai multe ori şi cei mai îngâmfaţi.
Altădată, imposibilitatea de a judecă, de a compară, de a analiză, poate să provie nu dintr’un defect natural, ci din cauza strâmptimei orizontului intelectual, provenită din lipsa de cultură.	.
Oamenii inculţi nu’şi schimbă aşâ de uşor părerile, fiindcă viaţa lor ajunge să devie cu timpul un fel de automatism. Ori ce om se naşte pe lume cu oarecari tendinţe moştenite dela părinţi şi de la strămoşi. Apoi viaţa de familie, viaţa de toate zilele, îi impun anume principii, anume norme—tradiţii sau obiceiuri, pe care el le primeşte fără nici un control, numai întrucât vede că sunt primite şi de ceilalţi'semeni ai săi. Aceste tendinţe înăscute, acest conglomerat de norme,
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
169
primite deagata — şi care adese ori nu sunt decât prejudecăţi şi superstiţii — fac pe individ să se învârtească în mediul său ca un fel de automat, căruia îi rămâne prea puţină spontaneitate. Cultura vine în acest moment să salveze pe individ; dacă individul rămâne străin de dânsa, intră fără să vrea în moara comună a pasivităţii şi automatismului. Cată să convingi pe un om incult, care a trăit şi s’a învârtit în-tr’un asemenea mediu, într’un cerc aşâ de îngust, că cea ce crede sau susţine el e greşit şi dacă nu te va considera ca duşman te va privi cel puţin cu neîncredere. Cine nu cunoaşte încăpăţânarea ţăranului, care de multe ori e considerată ca o rea voinţă, pe când de fapt, nu e decât o neputinţă de a judeca şi voi. Dacă ai toată dragostea să-i arăţi că ceace crede sau susţine el e iraţional sau absurd, dacă vrei să’l faci puţin să judece, el îţi răspunde uneori cu ironie, alteori cu resemnare: «O fi boerule, dar aşâ am apucat!».
Omul cult e greu să se afle în această situaţie, fiind că el a putut deveni în stare să’şi deâ seama de netemeinicia şi de ridiculul mistic în care sunt învăluite uneori prejudecăţile şi mai ales superstiţiile ce apasă pe omul incult. Omul luminat, ştie să deâ superstiţiilor —adică erorilor de credinţi—şi prejudecăţilor—adică erorile de judecată—adevărata lor valoare. Apoi, de cele mai multe ori, omul cult este gata să primească o părere nouă, când argumentele cu care e susţinută îi adeveresc certitudinea. Cultura ştiinţifică, pe care şi-a însuşit-o, l’a putut face să vadă că toate cunoştinţele omeneşti sunt relative, că omul nu poate atinge adevărul absolut, că în fine, cecace e adevărat • azi, e foarte posibil să nu mai fie mâine.
$
* *
Cauzele de natură afectivă ce produc încăpăţânarea, ar putea fi orice pasiune, care având caracterul de a fi unilaterală şi de a stăpâni conştiinţa, aduce mai în totdeauna o întunecare a dreptei judecăţi, mai ales când e vorba de idei ce se opun pasiunei predominante. Pasiunea care însă cu deosebiră e indicată să aducă încăpăţânarea, este exagerarea amorului propriu cu diferitele ei nuanţe; ambiţie şi vanitatea sau îngâmfarea, în special.
Ambiţia poate aduce uneori încăpăţânarea, când este dusă la exces. Un om ambiţios, pentru a nu se umili să cedeze în faţa unuia pe care şi-l crede mult inferior, e în' stare să susţie uneori idei de care el însuşi îşi dă, mai mult sau mai puţin vag, seama că sunt exagerate. Dar încăpăţânarea aceasta, ce provine din ambiţie, e mai în totdeauna nu o încăpăţânare propriu zisă, ci o încăpăţânare improprie, al cărui caracter l’am văzut: de a nu întunecă cu totul judecata pentru a nu simţi de loc netemeinicia ideii. Negreşit că dacă împrejurările se repetă şi ambiţiosul nu caută să se corecteze, pasiunea poate întunecă cu totul judecata relativ la anume idei, încât încăpăţânarea lui să devie o încăpăţânate propriu zisă. Noroc că ambiţioşii sunt de cele mai multe ori oameni inteligenţi.
îngâmfarea e însă mai periculoasă, de oarece e mai exclusivă şi mai certată cu judecata. Omul îngâmfat
are darul de a ridică nimicurile — printre care uneori intră şi persoana lui! — la o importanţă nemeritată şi din contra, de a consideră lucrurile serioase cu multă indiferenţă şi chiar cu dispreţ. Cu alte cuvinte, judecata acestor oameni e foarte superficială, deci foarte expusă să se înşele. De cele mai multe ori, părerile sau hotărîrile lor vor fi nefundate şi ce e mai grav, foarte greu de combătut atunci când le măguleşte vanitatea.	.
Aşa dar, in primul rând, deliberarea nu va fi serioasă la aceşti oameni; o părere sau o hotărîre li se impune foarte uşor cu aerul evidenţei, când e vorba să le gâdile şi vanitatea. Apoi, lenea ce le-a caracterizat judecata şi care i-a făcut să prefere o părere sau o hotărîre, fără multă chibzuinţă, se va comunica voinţei lor şi le va face cu neputinţă orice sforţare de a voi în alt sens decât acela al îngâmfărei personale.
Ori, deliberare pripită, incomplectă, incapacitate de a controla judecăţile şi neputinţa de sforţare pentru a voi în altfel, nu sunt decât caracterele incăpăţânărei.
*
* *
Cauzele de natură voliţionala sunt şi ele la rândul lor nişte defecte de voinţă, care prezentând caractere apropiate de ale incăpăţânărei sunt mai apte s’o provoace. Aşa sunt: autoritarismul, absolutismul voinţei şi capriciile.
Ideia de ‘autoritate implică conştiinţa a totputerniciei voinţei unei peisoane şi a superiorităţii sale asupra altor persoane pe care le conduce. Persoana cu autoritate poate face în ramura ce o conduce, cu inferiorii săi, ce vrea, neavând să ţie seamă decât de legile sau regulamentele referitoare la acea ramură şi de raţiunea sa. Desigur că chiar in limitele legei, puterea unei persoane ce deţine autoritatea e destul de mare, mai ales având în vedere că legile sunt şi cam elastice. De aceea îi trebue cuiva multă raţiune, multă dreaptă judecată pentru a nu lua voinţa sa drept o lege absolută şi a nu cădea din autoritate în autoritarism.
Autoritarismul e libertatea absolută a voinţei, e mai bine zis despotismul voinţei degajată cu totul de deliberare, e voinţa care nu are nevoe să se motiveze, de oarece îşi are raţiunea în sine însăşi: vreau fiindcă vreau. Ori, cum încăpăţânarea e o voinţă cu o deliberare foarte incomplectă, autoritarismul sau absolutismul voinţei e foarte nemerit să aducă încăpăţânarea, mai ales dacă avem in vedere că de cele mai multe ori, oamenii autoritari sunt şi încrezuţi sau îngâmfaţi.
E caracteristic în această privinţă autoritarismul şi încăpăţânarea pe care o poate provoca disciplina militară. Această disciplină, aşa de oarbă, care nu vrea să ştie de raţiune, al cărui principiu fundamental este «ordinele se execută, nu se discută» îşi poate avea binefacerile sale din punctul de vedere general-naţional, dar mai în totdeauna asupra indivizilor are efecte Funeste. Ea, sau produce automaţi incapabili să gândească şi să voiască, sau — şi de cele mai multe ori ca o reacţiune — autoritari şi încăpăţânaţi ce voesc să-şi impue voinţa lor ca nişte adevăraţi tirani. Unde se poate mai bine observa acest lucru e acolo unde nu intervine cultura pentru a mai lumină puţin mintea.
170
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
şi 'a face cu putinţă intervenţia judecăţii, adică la ofiţerii ■nferiori. Tipici au rămas in această privinţă celebrii «nvagmiştri». Ceeace e mai curios, e că de multe ori ei provoacă la discuţie pe soldaţii mai culţi din regiment, iar când sunt înfundaţi de aceştia se încăpăţânează şi recurg la autoritate, amintindu-şi «că sunt superiori».
A doua cauză de natură voliţională care spuneam că poate aduce încăpăţânarea, o constituesc capriciile.
Capriciile acestea sunt foarte periculoase, de oarece dezordonează voinţa şi alterează caracterul. Cine nu ştie cât de rău-făcător efect poate avea alintarea sau r&sfătarea copiilor, care favorizează în cel mai înalt grad naşterea capriciilor. Mulţi părinţi îşi închipuesc că copiii lor sunt nişte păpuşi delicate cu care trebue să umbli cu binişorul pentru a nu le deranja mecanismul. De aceea, toate dorinţele, toate capriciile lor, sunt ordine pentru părinţi. Cu timpul, aceşti copii devin nişte mici tirani; ei se obicinuesc cu ideia că nu li se poate refuza nimic, că orice voesc şi cred ei. aşa şi trebue să fie în realitate. Neobişnuindu-se să fie contrazişi, orice contrazicere mai târziu, în loc să-i facă să-şi controleze părerile îi va contraria şi îi va face să persiste cu încăpăţânare în ideile lor greşite.
Aşa dar, satisfacerea capriciilor e foarte potrivită pentru a aduce încăpăţânarea. Mai greu e când aduce încăpăţânarea nu la copii, ci la adulţi, lat femei mai ales, de oarece ele sunt mai expuse să devie capricioase, atunci când o alintare prea mare din partea soţului le face să-şi formeze o prea bună idee de persoana, lor.
Capriciile sunt de cele mai multe ori izvor de încăpăţânare, după cât observ, din uripătorul motiv : şi capriciile ca şi încăpăţânarea sunt o voinţă incomplectă, o voinţă la care deliberarea e fo*arte imperfectă. Voinţa adevărată presupune o deliberare serioasă, o cântărire a motivelor pro şi contra şi o hotărîre care va fi conformă armonizărei tuturor tendinţelor ce caracterizează pe individul care a deliberat. Această armonizare a tendinţelor va da norma directivă de conduită şi va contribui a formă ceeace se cheamă caracter. Ei bine, la omul capricios, nu există această armonizare a tendinţelor, ci o singură tendinţă, o dorinţă, o impulsiune se impune cu tărie şi cere să fie satisfăcută; orice motive i s’ar opune, sunt superficial examinate şi repede înlăturate.
Aceste capricii aduc de cele mei multe ori încăpăţânarea, de oarece obişnuesc voinţa cu puţină deliberare, cu puţină gândire, adică cu o emancipare de judecată, cu o independenţă care va aduce cu timpul slăbirea şi neputinţa de a voi.
Ce remedii s’ar puteâ găsi în contra încăpăţânării ?
N’avem decât să privim cauzele ei. Desigur că încăpăţânarea provenită din pricina îngustimei minţei n’are leac. Cea provenită însă din cauza lipsei de cultură îşi poate avea negreşit caracterul în lăţirea cât mai întinsă a culturei, mai ales pe la sate, unde superstiţiile favorizează aşa de mult acest defect al spiritului. Ignoranţa face cele mai multe victime şi de aceea trebue să luptăm serios ca s’o înlăturăm în masele cele mai de jos ale poporului.
încăpăţânarea provenită din cauze afective, din cauza vanităţii mai ales, precum şi acea provenită din cauza capriciilor, nu putem s’o înlăturăm decât printr’o educaţie solidă, care fără a fi prea aspră trebue să ştie totuşi să păstreze măsura. Răsfăţarea, alintarea perie măsură e o dragoste rău înţeleasă şi puţin cam egoistă, căci printr’însa nu te preocupi de fiinţa ce’ţi face plăcere decât întru cât îţi face plăcere, fără a te preocupa serios de soarta ei.
In privinţa încăpăţânărei, provenită din autoritarism, nu văd alt remediu decât tot lărgirea cât mai mult a culturei. care singură va fi în stare să împiedice sectarismul şi îngustimea de spirit provocată de ideia de autoritate, rău înţeleasă.	'
Aşa dar, cultura şi educaţia cred că sunt cele mai bune arme în contra încăpăţânărei, atunci când ea nu are. o cauză prea înăscută, prea greu de combătut. Să nu uităm că chiar în limbagiul comun, încăpăţânarea nu prea se asociază cu o bogată inteligenţă; nimeni nu zice «încăpăţânat şi... inteligent». Omul inteligent e greu să fie încăpăţânat; el e cel mult ambiţios şi dela ambiţie la încăpăţânare e o oarecare distanţă.... Când zici de cineva că e de o ambiţie până la încăpăţânare, însemnează că dreapta lui judecată nu mai e destul de limpede şi că nu-1 mai priveşti cu aceiaşi consideraţie cu care priveşti pe omul cu adevărat ambiţios.
Mihail Ionescu-Miozin
" LITERATU RA
.	. ASSUNTA SPINA
. jfc, —
Era ceasul apusului şi tăcerea oamenilor şi lucrurilor obosite punea capăt unei zile jalnice, sure de Eevruarie Intunerecul se lăsă repede şi pătrundea în case. Toate uşile dela stradă se deschiseră una după alta, şi cea din urmă lumină rece a zilei făcu să licărească, în bietele case cu mobile sărăcăcioase, câte o icoană înaintea căreia îngălbenea flacăra mică a unei candele.
Assunta Spina deschise ferestrele şi târându-şi un scaun în prag, rămase câtăva vreme în picioare lângă el, cu mâna stângă pe spetează, iar cu dreapta bătând toba în geam. In faţa ei, piaţa singuratecă Sânt’ Aniello Capo-napoli, se întindea între casele înalte, între biserică şi zidul cel alb al institutului anatomic. In fund, arcul din capul uliţei San Gaudioso părea o poartă mare deschisă ca o căscătură peste întunerecul care cuprinsese acum toată ulicioara. In depărtare, răsunau clopotele unei turme de capre care nu se vedeau şi care veneau poate din strada d’Atri, sau care se resfiraseră, ca să lingă zidurile acolo, la Regina Coeli. In piaţa Sânt’ Aniello câţiva copii se jucau în şanţ, subt arborii goi de ale căror crăci se atârnau frânghii pentru uscatul rufelor. Copiii alergau, fără ţipete; câte odată un râs argintiu răsună în tăcerea serii, sau un glas ascuţit de .copil. Doi logodnici se priveau dela ferestre, trimfţându-şi tăcuţi unul altuia calda duioşie a ochilor.
Deodată un clopot începu să sune, şi lângă casa As-suntei, oprindu-se din măturat, donna Roşa, văduvă, spri-jinindu se în mătură, îşi făcu cruce.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
[71
—	Ah !—suspină—Doamne iartă-mă ! Bună seara Assti!
Ea răspunse:
—	Bună seara...
Şi salută încet cu mâna.
Văduva ieşi în stradă şi se apropii, târând mătura în urma sa.
—	Ce faci ?
—	Cum dă Dumnezeu—răspunse la Spina.
—	Vai, dar ce faţă ai ?
—	Cum, ce faţă ?	,
—	Ţi s’a înlâmplat ceva?
—	Mie? Nimic! Dar de ce? Ce am pe faţă?
Şi se privi în geam; chipul i se vedea nelămurit.
Văduva începu să râdă.
—	Ei, nu te speriâ; mi s’a părut. Poate fiindcă nu te-am văzut de ieri...
Şi cătând spre cer zise:
—	O fi din pricina felinarului. Oi fi şi eu galbenă.
Pe când cealaltă visa încă cu ochii deschişi şi nu răspundea, văduva se întinse, lăsă apoi braţele să-i cadă în jos şi şopti între un căscat şi o oltare :
—	Ah! Doamne, Doamne, dă-ne puteri!
Se învârti pe călcâie, cătă spre cer încă odată şi apoi, întorcându-se încet către la Spina:
—	Vrei'să-ţi spun drept?—îi zise—mâine este sărbătoare şi, dacă aş fi în locul d-talc, in’aş duce la ţară.
Assunta Spina strânse din buze şi dădu din cap cu durere.
—	D-ta ştii necazurile mele, donna Ro’. De ţară îmi arde mie acum ?
—; Ai dreptate.
Assunta îşi suflecă mâneca şi îşi arătă încheietura mâ-nei stângi.
—	Uite, mi-au rămas numai oasele...
—	Dar el ce vrea să facă?
—	Ce vrea să facă? Ştiu eu ce vrea să facă...
Nu pofteşti înăuntru?...
—	Nu—zise văduva întorcându-se şi aruncându-şi ochii spre uşa ei—am rufe de călcat şi maşina e încinsă. Ei, dar ce-ji spune?
—	Zice că sunt nebună şi că el niciodată nu ia apă
dela două puţuri.	•
—	Toţi sunt la fel!—şopti văduva şi îşi mai aruncă odată ochii spre uşă.
—	Ascultă, dunna Ro’—izbucni la Spina, albă ca hârtia şi tremurând din tot trupul—Eu ştiu că ar trebui să fiu arsă de vie, colo pe piaţă, intr’un butoi cu păcură, pentru ceia ce i-am făcut lui Ferdinando al meu, care m’a iertat de cinci ori, de cinci ori, câte degete am la mână... Ştiu... Şi mă închin în fiecare seară şi mă rog Maicei prea Curate de acolo din firidă să nu mă pedepsească straşnic ca pe altele...
—	Doamne!—întrerupse văduva—Doamne fereşte!...
—	Ar fi mai bine ; uneori mă rog să mă lase să mor. Zic : ia-mă Maica Domnului! Ferdinando să se însoare cu alta. N’avem copii, n’are cine să mă plângă.
Văduva tot mormăia.
—	Doamne, Doamne! Parcă nu-mi vine să cred...
—	Donna Roşa, dă-mi un sfat!— zise la Spina, apucând-o de braţ şi strângând-o cu putere—spune-mi ceva!..,
—	Fiica mea, ce pot să-ţi spun ? Ţi-o fi făcut cineva farmece?
La Spina îi lăsă braţul şi îi zise cu mânie:
—	Tot mai credeţi voi într’astea ? Farmecele sunt aici... Şi puse mâna pe piept în dreptul inimii.
—	Dar cum se poate Doamne!...
•— Am lăsat fierul încins—zise văduva—iartă-mă...
II
La Spina se aşeză în prag, cu coatele pe genunchi şi tâmplele în mâini De departe se auzea un clopot care încetul cu încetul creştea tot mai desluşit. De odată o capră albă sări din uliţa Incurabililor şi îndată după ea urmă o trupă de capre care behăiau. Ciobanul trecu pe dinaintea Spinei, cu bâta pe spinare, fluierând.
—	Assii, vrei lapte ?	'
—	Mâine zise ea, fără să se mişte.
Apoi, ridicându-se repede:
—	Emilia!—strigă—Emi !...
O fetiţă se apropiase de cişmea şi pusese gura la cana. Vântul îi lua apa, alungându-i-o dela buze. Fetiţa nu se lăsă şi se udase toată.
—	Ce sete! — zise, întorcându-se şi ştergându-se cu şorţul pe obraz.
—	Assunta o apucase de mână şi o târâ în casă.
—	Ce ţi-a spus Sofia? Te-a trimes la mine, nu eaşa?
—	Da; mi-a spus: du-te la donna Assunta la Capo-napoli..
—	Şi ce ţi-a mai spus?... Haide!
—	Mi-a dat asta.
Era un petec de hârtie, marginea albă a unei gazete, pe care era scris ceva cu creionul.
—	S’a udat la cişmea—îşi ceru iertare copila.
La lumina lămpii Assunta citi, cu glasul tremurat:
„Persoana ia pe una din Soccavo şi au rânduit totul.“
îngălbeni; îşi întinse mâna spre marginea patului şi se sprijini.
Fetiţa aşteptă.
—	Ce să-i spun?
La Spina se trântise pe un scaun şi ţinea ochii închişi, speriată ca omul rănit care leşină când vede sângele cur-gându-i. Fetiţa mai zise odată, neştiutoare :
—	E vreun răspuns? Ce trebue să-i spun ?
—	Că bine — îngână — Şi mulţumesc şi... cu bine:..
Cealaltă ajunse pe prag. Dar se întoarse repede spunând :
—	Plouă.'
îşi trase broboada peste cap, îşi ridică fusta şi fugi cu un strigăt prin vânt şi ploaie.
La Spina duse biletul la gură şi începu să-l rupă în vârful dinţilor, scuipând cu mânie bucăţele în toate părţile.
III
Un glas puternic de bărbat întrebă:
—	Mâncăm? Hai repede, că mi-e foame. Şi un om se plecă spre vatră, întinzând mâinile spre jăratec. Ridică de pe oală capacul şi aburul mirositor al ciorbei ţâşni în odaie. Oala începea să dea în clocot.
Glasul puternic zise:
—	Să o iau ?	•
Şi o faţă păroasă, cu barba mare, înroşită de foc se întoarse.
I 72
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
La Spina întindea faţa de masă.
—	E rece—zise ea.
—	Tot una e, caldă sau rece tot acolo merge. Şi se
bătea peste pântece.	'
Se aşezară unul în faţa altuia şi bărbatul începu să soarbă ciorba.
După trei sau patru linguri ridică ochii din strachină.
—	Dar tu ce faci? Nu mănânci?
Dânsa, pe gânduri, cu sprâncenele încruntate, sta nemişcată. Răspunse, ridicând din umeri :
—	Nu mi-e foame.
Şi adause îndată :
—	îmbucai ceva cu văduva.
Urmă o lungă tecere. Pe când zidarul muiâ pâinea în ciorbă şi o scotea cu mâinile lui mari şi pline încă de var, deodată femeia îl vesti, încet:
—	Peppino croitorul se însoară cu una din Soccavo. Bărbatul o privi mirat. Părea că nu pricepuse.
—	Cum ? Cine ce însoară ?
Ea spuse încă odată, aţintindu-şi ochii adânci şi negri asupra Jui:
—	Peppino croitorul... ia pe una din Soccavo... Au rânduit toate.
El rămase mut. Dar era lovit; cercă de mai multe ori să răspundă, fără ca buzele să poată scoate vreo vorbă. In sfârşit, fără să ridice ochii, găsi cevâ. Zise încet.
—	Ei, şi ce-mi pasă mie?
—	Mie îmi pasă — zise la Spina.
Se priviră o clipă. El, cel dintâi, îşi întoarse ochii, îşi turnă un pahar plin cu apă, îl bău pe nerăsuflate, apoi îşi puse iarăşi coatele pe masă. Râcâi câtva timp faţa de masă cil degetul, înşiră în rânduri câteva gogoloaşe de miez de pâine, apoi le amestecă, curăţă faţa de masă cu palma lui mare şi întinse mâna în lat pe masă, privin-du-şi degetele scurte şi noduroase.	•
Assunta mai spuse odată:
—	Ai auzit? Mie îmi pasă. Ţi-o spun casă te umplu
de necinste...	•
Atunci el, peste masă, întinse braţul şi îi puse mâna lui grea peste umăr. O întrebă, liniştit.
—	Iar începi?
—	Oh !—zise ea—de acum s’a isprăvit...
Bărbatul se ridicase şi umbla cu paşi mari prin odaie. Intorcându-se dela fereastra prin care aruncase o privire repede în strada întunecoasă şi pustie, se opri în faţa fe-meiei.	•
—	Ascultă. Ce am făcut eu pentru tine, n’ar fi făcut nici Dumnezeu care ne-a născut. Dar tu nu te-ai cuminţit niciodată, şi asta e a patra oară că îţi întind mâna şi tu mă muşti. Când trec pe stradă, lumea îmi râde în nas. De acuma ruşinea noastră o ştiu toţi...
înălţă bretele, urlând ca un nebun:
* * »
—	Toţi! Toţi o ştiu!...
îşi lovi faţa cu .palmele, de două, de trei ori, puternic, şi se apucă cu mâinile de păr.
—	Maică prea Curată!—strigă către icoană.—Azi este vineri...
Dar nu avu vreme să ispiăvească. Uşa se deschise şi un om închizându-şi umbrela, zise din prag :
—	Bună seară la toată lumea...
—	Sangue di Cristo! urlă Ferdinando. Şi puse mâna pe ceva care strălucea pe vatră. Croitorul bâlbâi:
—	Don Ferdinando... ascultă !... Ah ! Maica ta!...
Şi subt lovitura uriaşului, care i se aruncase în spate cu o înjurăturăj căzu între pat şi părete. La Spina îşi acoperi faţa cu mâinile. Loviturile urmau. Zidarul, orbit, părea turbat:	,
—	Asta e pentru mine, asta e pentru femeia din Soccavo, asta e pentru Assunta!..
Şi după fiecare lovitură, venea o horcăială înăbuşită.
—	Din colţ, la Spina se rugă:
—	Destul!...
Şi zidarul uriaş, ca şi cum ar fi urmat să i . e supună, se ridică, plin de sânge de sus până jos şi aiuncă cuţitul. In spatele lui era uşa. încet, se întoarse şi ieşi în stradă. Uşa se închise.
Dar începuse zarvă mare pe piaţă. Văduva striga din uşa ei:
—	Săriţi! săriţi!
Din uliţa San Gaudioso sosea patrula de jandarmi, care se întorcea dela Vico del Sole. Piaţa se umplea de lumină ; pe la ferestre luminile se aprindeau, altele străluceau printre pomi.
—	Unde e? Unde e?—întrebă brigadierul.
Văduva arătă cas i Assuntei.
Brigadierul porunci:	•
—	Doi oameni înainte.
Şi împinse uşa. Trupul croitorului era întins dealungul, nemişcat. O baltă neagră i se întindea subt spinare şi subt cap.
—	Sagreslia!—murmură brigadierul.
Şi, privind de jur împrejur în odaie :
—	Cine e aici?—strigă—Cine l-a omorât ? Atunci din colţul patului, la Spina înaintă. Ţinea în mână cuţitul plin de sânge şi îl arătă.
îşi puse mâna pe piept şi zise desluşii :
—	Eu, domnule brigadier.
Salvatore di Giacomo
(Tradus din italieneşte de JJf. A.)
NOTE Şl D1SCUŢIUN1~~
ECOURI DELA EXAMENELE ŞCOALELOR PARTICULARE ’	,
— Impresiile unui indiscret —
Profit de rubrica deschisă în Noua revistă română, pentru expunerea chestiunilor mai de seamă cari se pot agită cu privire la învăţământul nostru şi fac aici câteva observaţiuni asupra examenelor de fine de an din şcoa-lele particulare.
Cât ar fi luptat dascălul în primele clase primare, întrebuinţând tot meşteşugul său didactic, pentru a arătă copiilor egala însemnătate pe care o au toate anotimpurile unui an — sălăşluite din înalta înţelepciuue cerească;— cât şi-au trudit imaginaţia— şi poate o vor mai trudi încă — poeţii, spre a cântă frumuseţea egală şi bogăţia deopotrivă răspândită în natură în fiecare anotimp -} totuşi, cel mai oribil timp al anului, cel mai bogat izvor de-nelinişte sufletească, pentru şcolari, rămâne începutul verei,
NOUA RKVISlA ROMANA
'/3
luna Iunie, cu nesfârşitele torturi, examenele, adevărate loterii şi exerciţii de memorie, într’un cuvânt încheerea bilanţului unui întreg an de trudă şi muncă încordată.
Dacă în şcoalele statului o dispoziţie ministerială a suprimat examenele, lăsând ca promovarea din o clasă în alta, să se facă pe temeiul cunoştinţei ce are profesorul despre elevii săi, din cursul unui an de învăţătură; în şcoalele particulare, ministerul, în aşteptarea unei mult trâmbiţate şi mult încercate reforme a învăţământului particular a găsit că e bine să-şi mcnţie exercitarea suveranului control asupra acestor şcoli tot prin examenele de fine de an.
Chestiunile cari se pot ridică, în privinţa controlului pe care statul îl poate exercită asupra învăţământului particular : Are statul un drept de control ? Până unde poate să se întindă acest drept? care sunt mijloacele prin cari statul îl poate exercită în mod mai eficace, fără să aducă vre-o ştirbire drepturilor individuale, stabilite şi garantate prin diferitele legi organice? — sunt puncte cari necesitează o serioasă şi amănunţită examinare şi asupra cărora vom reveni, cu ocazia din nou anunţatei relorme — dacă maturul corp va îngădui aducerea ei în discuţiune...
Deocamdată, voi încercă să fac câtc-va obiecţiuni asupra modului cum se exercită acest control şi ca o consecinţă, să evidenţiez unde este adevăratul izvor al neli-niştei şi de multe ori ţeroarei ce chinueşte lumea şcolărească în luna examenelor.
*
* *
Examenele anuale, rămăşiţă a legii din 1864, instituite în scopul ca profesorul să-şi deă seama «întrucât elevii şi-au apropiat suma de cunoştinţe predate într’un an şcolarii au devenit, în ultimul timp adevărate examene făcute asupra memoriei ele.Hor.
Cu treptata introducere a metodelor noi de învăţământ în întreg învăţământul secundar, profesorii pot din cursul anului să-şi deâ seama de aptitudinile şcolarilor, de gradul de asimilare a cunoştinţelor predate şi pot deci conştiincios etectuâ selecţiunea fără examene. Controlul anual al examenelor puteâ să dispară şi a şi-dispărut
Trebueşte însă, să amintesc un fapt: acei cari făceau aceste examene erau, se înţelege^ profesorii respectivi.
Cu toţii ne aducem aminte de groaza ce ne cuprindea când în 4 zile—intervalul dela 1 —5 Iunie—trebuiau revăzute toate materiile unei clase, pentru a puteâ satisface cerinţelor examinatorilor.
Cu şcolile particulare lucrul se schimbă. Nu ştiu cărui fapt se datoreşte credinţa, destul de frecventă, în sufletul profesorilor dela stat, că în şcolile particulare nu se învaţă nimic, că e numai o spoială de câteva zile înnaintea examenelor, deşi sunt multe institute particulare cari dacă nu întrec în preparare şcolile statului, se ţin cel puţin la acelaş nivel. De aici decurge severitatea excesivă cu care se prezinţi mulţi membrii ai acestor comisiuni şi forma de tortură pe care o iau aceste exerciţii de circ în cari profesorul se încearcă, de cele mai multe ori, să arate şco-• larilor că el sare mai departe.
Pe temeiul unor articole de regulament ministerul numeşte comisiunile examinatoare, alegând membrii din profesorii titulari cari nu predau lecţii în şcoli particulare.
Preocupat de marea grijă a inlesnirei unei serioase selecţi-uni, considerând că profesorii pot avea oare care relaţiuni sociale, în oraşele unde profesează şi ar puteâ influenţa dăunând selecţiunea, a găsit că e bine să schimbe profesorii, mutându-i în diferite oraşe. La Bucureşti d-ex. a adus profesori din alte oraşe ale ţării şi în provincie a trimes profesori din Bucureşti.
Dar să vedem cum se fac aceste examinări la şcoalele particulare.
In Ioc ca profesorul clasei, acela care cunoaşte fie care individualitate, să arate membrului din comisiune care e măsura în care a putut realiză în decursul unui an desi-dcratele programului, potrivit cu aptitudinile sufleteşti ale fiecărui şcolar, vedem pe membrul comisiunii, cu programa alături, în dispreţul celor mai elementare cunoştinţe pedagogice, necunoscând întru nimic clasa, dedându-se la verificarea programului în chipuri de multe ori revoltătoare.
Nu zic că aceasta se petrece de regulă, dar de multe ori 11c este dat să asistăm la asemenea exerciţii.
Exemplificarea cred că nu e grea, fie care poate să-şi aducă aminte unul sau altul din cazurile cari nu se poate să nu-i fi trecut pe dinainte.
Cazul recent de sinucidere pe linia ferată, a unui elev dintr’un institut din capitală, rămas corigent la matematică mă tace, să mă gândesc la pretenţiozitatea neîntemeiată, a multor profesori de matematică, în examinarea şi apre-ciarea elevilor. Poate elevul să fie eminent la istorie, la limbile maternă şi moderne sau clasice, poate să aibă adevărate dispoziţiuni literare sau artistice, dacă nu a izbutit să spue din memorie, cât face de 14 ori 25, sau orice alt calcul mintal este un elev asupra căruia planează repetarea clasei, sau corigenţa, în cel mai fericit caz.
Aceasta mă face să amintesc o anecdotă. E vorba de un întreprinzător, care în progresul continuu al afacerilor sale industriale simte trebuinţă să-şi deâ seamă exact de situaţia sa, financiară şi găseşte soluţiunea în angajarea unui comptabil care să-i păstreze exacta socoteală a finanţelor. Toţi candidaţii propuşi au fost supuşi la nişte socoteli elementare de calcul—cele patru operaţiuni, a adună d. ex. 7 şi cu 12 şi altele similaie;—chestiunile fiind de multe ori prea uşoare, candidaţii se mulţumeau a face operaţia mintal şi a enunţa rezultatul. Toţi aceştia nu au convenit intrepriuzătornlui şi i-a respins. Ultimul candidat care a luat creionul 5» a făcut socoteala pe hârtie acela a fost admis.
Un caz de limba latină. O elevă în ultima clasă— a VUI-a la lucrarea scrisă având să facă o traducere din româneşte în latineşte, face cea mai bună temă care s’a făcut în serie.
Profesorul examinator mai mult de cât mulţumit remarcă lucrarea şi o distinge notând-o cu zece— singurul zece acordat.
La oral însă, după traducerea dintr’un autor clasic urmează mai multe chestionări de sintaxă, natural cu res? pectivele aplicaţiuni practice; la o declinare eleva obosită, greşeşte un ‘caz, momentul de oboseală se repetă, survine o a doua greşeală de declinare, a treia.... profesorul se convinge că eleva nu ştie a declină, o notează cu trei (!) la proba orală. Eleva e respins!... gloria dasiGizmului salvată!
174
NOUA REVISTA ROMÂNĂ
Ceeace este de asemenea de semnalat este că de multe ori mi s’a întâmplat, să văd membri din comisiuni cu prea puţină sau nici o pregătire pedagogică, având să examineze clase pregătite, dacă nu de unii din cei mai de seamă profesori secundaii, dar de elemente mult superioare şi bine obicinuite în mânuirea noilor metode de predare.
Elevul obicinuit ca în învăţământul istoriei d.ex. memorarea datelor să cadă în privinţa importanţei, pe a doua linie, va fi complect dezarmat şi apreciat nul, de către tânărul doctor în litere dela Paris — profesorul examinator — care îl va chestiona numai date şi încă date mai fără însemnătate. Iată o formă nouă de interogare, necunoscută până acum în lumea pedagogică; ce s’a întâmplat lâ 1615 în Europa Domnişoara? sau, la clasa I-a secundară: în ce constă civilizaţia unui popor?
Dar un alt caz. Profesorul de geografie, întorcând pe elev cu spatele la hartă, îi cere să-i spue drumul pe care l’ar urmă mergând din jud. Gorj în jud Bacău şi toţi munţii, dealurile şi apele ce va trece !
Dacă vă gândiţi că manualul de şcoală al profesorului S. Mehedinţi, cartea de geografie pentru clasa a IlI-a secundară cuprinde pe o pagină — după spusele de aci a d-lui Z. Bădeanu — (No. 7 al Nouei rev.-rom.) nu mai puţin decât patru ţtci de nume propii de munţi, râuri etc. şi acest manual se socoteşte ca cel mai bun, vă puteţi închipui, cu alte manuale ce salturi mortale la dublu fus, trebue să facă elevii la acest examen.
Acum 15 ani, când nici vorbă nu era în învăţământul secundar' de metode de predare, profesorul achitându-se de îndatoriile sale, indicând numai până unde va fi lec-ţiunea viitoare, înţelegeam, să găsim un profesor de geografie, care să ceară să-l ducem cu trenul dela Calafat la Botoşani, d-ex spunându-i judeţele, munţii, dealurile, apele ce trecem şi staţiunile de cale ferată pe unde se va opri trenul. Azi însă, când tu minister vrei să-ţi exerciţi suveranul control asupra mersului învăţământului privat, un prim lucru trebue să ştii: că acei ce vor examina te vor reprezenta şi cu profesori numiţi numai pe temeiul simpatiilor politice,— dacă nu, de multe ori, cum sunt cazuri azi pentru răsplătirea nepreţuitelor servicii extra-şcolare, sau pe considerente filantropice profesori cari sunt departe de a mai şti ce însemnează astăzi pedagogiceşte a se preda o materie,— nu faci decât să discreditezi însemnătatea şi necesitatea controlului. Dar pentru că e vorba de geografie, să amintesc chestiunea pusă unei eleve, în anul trecut la examenul de clasa IlI-a secundară, de către un ilustru... profesor de geografie :—ce vânt bate în cişmigiu Domnişoară ?....
Nu pot să nu relevez un caz foarte însemnat, petrecut la un examen de caligrafie într’o şcoală din Bucureşti.
Unui elev dându-i-se să scrie o pagină de. caligrafie, sub supravegherea profesorului, execută o lucrare nu numai corectă şi exactă, dar artistică; profesorul e mulţumit. Firesc ar fi fost, ca şcolarul să-şi capete nota egală meritului său şi să treacă mai departe. Dar nu s’a petrecut aşâ; profesorul examinator, convins că în şcolile particulare nu se învaţă nimic, începe să chestioneze pe elev teoria caligrafiei....
Nu ştiu, în ce programă de şcoală europeană va fi văzut profesorul nostru, că se învaţă la desemn şi caligra-
fie teorie; programa noastră, după cât ştiu, prevede în toate clasele numai exerciţii, subt o formă sau alta.
Dacă se găsesc în comisiunile particulare profesori cari îşi iau prea în serios specialitatea pe care o repre- * zintă — de obiceiu profesorii de matematică, latină şi istorie —; dacă întâlnim profesori cari nu mai sunt în curent cu noile transformări ale şcoalei; avem adevărate petreceri în unele comisiuni, cu profesori cari nu-şi cunosc materia pe care o vor examina.
Un profesor de română, chemat să examineze Logică.
E drept, în Universitate a urmat un curs de logică, pe vremuri; micul manual de logică, al d-lui T. Maiorescu, îi e la îndemână; o zi liberă şi îl învaţă din nou. Examenul e gata. Aşa e, dar logică nu se învaţă, ci se înţelege şi se judecă. De aceia s’a întâmplat — mi se spune —1 că în nişte asemenea condiţii de examen, elevii să ia sfera noţiunii drept conţinut şi conţinutul drept sferă. Profesorul mulţumit, conştient de împlinirea datoriei, trece toată clasa. — Nici nu se puteâ astfel.
Dar ca pe un candidat pe care comisiunea de examene de capacitate pentru profesorii secundari îl găseşte nul şi îl respinge — t vorba de limba franceză —' să-l trimeţi să examineze limba franceză, pentrucă e D-r în filosofie dela Paris şi găseşti că ştie franţuzeşte prin sine tnsu-ţi, nu găsiţi că e amuzant ? Sau pe un altul; prin faptul că a urmat studii în Germania, că a audiat cursurile de pedagogie ale unui însemnat profesoral timpului, cum ar fi Paulscn d. ex., să-l crezi că e un bun profesor de limba germană, — nu ştiu cum au arătat examenele de capacitate — sau că urmând pe Paulsen devine cinc-va pedagog şi pedagogul va şti să examineze chiar limba română d. ex., fără să o fi studiat niciodată,— nu vi se pare vesel ?
Cu examinarea limbilor moderne în institutele particulare — vorbesc de fete mai ales — în asemenea condi-ţiuni, se produc dese momente comice, când profesorul care abea îngână ceva în limba ţării unde a studiat are pretenţia să îndrepte închipuite greşeli, de multe ori greutăţi gramaticale, ale unor elevi cari s’au născut şi au trăit în mediu francez sau german, lăsând Ia o parte speciala atenţiune ce se dă în institut asupra limbilor moderne.
Cazuri de acestea*, unul mai comic decât altul sunt mulie. Cunosc un grup de tineri profesori — colegi de şcoală—cari frecuentează, cu multă exactitate examenele unor anumiţi profesori şi spun că c o petrecere care concurează cu mult momentele comice teatrale. Nu contest că oca-ziuni comice provoacă şi şcolarii examinaţi, de multe ori cei preparaţi acasă, sau cum le zic profesorii, nepreparaţi, prin uşurinţa cu care răspund la chestiuni despre care habar n’au, cercând, cum zicea un inteligent profesor, marea cu degetul; dar nu despre ei vorbesc aici. Aceasta ar puteâ formă obiectul vreunui răspuns ce a-şi puteâ primi dela vreun istoric, latinist sau matematician, crezând că eu iau apărarea elevilor slabi şi nepregătiţi.	,
Şi dacă nu-1 voi primi, tot în interesul învăţământului
voi căută, într’un număr viitor, să culeg câteva perle
pentru a ilustra şi pregătirea elevilor particulari.
#
# *
S’ar fi putut să termin aici aceste câteva impresiuni,. dar o instituţiune de curând creată de ministrul şcoalelor de azi — pentru interesul şcoalei se înţelege — inspectorii pedagogici sau comisiunea pedagogică, legată până la un
' iVUUii ivc.vioni iwinimni
~t	—
puuct cu chestia asupra căreia am vorbit aici, nu m’ar opri să spun ceva asupra ei. Inspectorii aceştia — câte doi sau trei de fiecare materie, mi se pare—, se zice, că ,ar aveâ menirea să supravegheze unificarea metoadelor de învăţământ, prin exercitarea' unui apropiat control.
Ce se întâmplă în practică? Un inspector pedagog de aceştia — dacă nu cel mai bine văzut, dar un bun profesor—se plângea că el nu ştie cari îi sunt atribuţiunile nouei sale însărcinări.
Nu s’ar putea ca aceşti pedagogi alături cu inspectorii de şcoli private să exercite, din timpul anului un riguros control asupra şcoalelor particulare, cercetând în amănunt mersul claselor, metodele de predare şi cu chipui acesta să se pregătească oarecum suprimarea acestor loterii care sunt examenele anuale ? Astăzi când multe institute par-• ticulare sânt, în privinţa învăţământului, metode de predare, corp didactic, material didactic — la nivelul celor mai serioase şcoli ale statului, este a contribui la scăderea prestigiului corpului profesoral al statului, menţinân-du-se examenele anuale, cu un control de multe ori, aşa de comic.	.
Aşteptăm să vedem cari sunt propunerile ce se voţ face parlamentului cu privire la şcoalele particulare şi cu acea ocaziune vonT reveni asupra chestiunii.
A. Şt. G.
UN CHESTIONAR ASUPRA BĂNCILOR POPULARE SĂTEŞTI
Tipărim aci chestionarul trimis de revista «Tovărăşia» către toţi preşedinţii de bănci populare din ţară, întrebările cuprinse acolo fiind de un interes general. Cercetarea întreprinsă de «Tovărăşia» ar putea dezvălui multe părţi din starea reală a băncilor noastre populare asupra cărora domnesc atât de multe şi atât de diferite păreri.
1.	Cu privire la viaţa din lăuntru a Băncei:
a)	Administraţia:	_	•
Consiliul de administraţie şi Cenzorii îşi îndeplinesc datoriile prevăzute de statute, şi în ce fel ?‘
b)	împrumuturi acordate:
•Ce roade economice şi sociale s’au căpătat prin împrumuturile acordate ?
Cine se foloseşte mar mult din aceste împrumuturi:
Sătenii sau alţii cu alte îndeletniciri ?
Acordaţi împrumuturi la nesocietari ? In ce condiţiuni ? Aveţi împrumutaţi răi-platnici ?
c)	Capitalul
Capitalul vărsat cui aparţine: (săteni, comercianţi, meseriaşi) şi în ce proporţie ?
Se respectă statutul în ce priveşte vărsarea capitalului subscris, sau retragerea capitalului vărsat ?
2.	Cu privire la viaţa în afară
a)	Legăturile băncei faţă de Casa Centrală ca bancă
a)	Observaţiuni asupra împrumuturilor contractate la * Casa Centrală.
b)	Observaţiuni asupra depunerilor făcute de bancă la Casa Centrală.
b)	Legăturile băncei cu Casa Centrală ca organ de control
Sunteţi mnlţumiţi de felul cum se face controlul ?
Dacă se face des şi amănunţit.
c)	Care sunt legăturile băncei cu autorităţile publice
Cu Primăria, •
Cu Percepţia,
Cu celelalte.autorităţi.
i	3. Diferite lămuriri
a)	Ce credeţi de viitorul băncei D-v ?
b)	Nu e cu putinţă şi de dorit a se înfiinţa bănci federale în ţinutul D-v., spre a vă veni în ajutor, atât ca bancă, cât şi ca organ de control şi sprijin faţă de vrăjmăşiile din afară ?
c)	Nu credeţi că Casa Centrală ar putea să fie transformată într’o instituţie mixtă, 'după pilda Casei Rurale, şi a instituţiilor similare din alte ţări, băncile populare luând parte şi cu capitalul şi în conducerea instituţiei ?
d)	Cum privesc sătenii banca populară. (De dorit răspunsuri exacte din partea plugarilor) ?
’c) Se simte nevoie de congrese pe regiuni pentru băncile populare ?
Ce propuneri aveţi în această privinţă ?
f)	Ce observaţiuni aveţi de făcut asupra legei băncilor populare ?
g)	Ce propuneri aveţi cu privire la organizaţia între-gei mişcări cooperative ?
Răspunsurile se vor adresă : D-lui Ioan Răducanu pentru «Tovărăşia» Bucureşti, Strada Câmpineanu, No. -io.
I. Răducanu.
Biblioteca pentru toţi
No. 458—459 ejintitulat «Poveşti fantastice», de lloffmann, celebrul povestitor german, acest creator de fantome reale, care amestecă realul cu închipuirea cu o aşa putere încât fantomele lui devin nişte fiinţi vii cari ne înfiorează, ne fac să plângem, sau să ne îngrozim.	.
Povestirile acestea sunt celebre pretutindeni şi au inspirat una din cele mai răspândite opere muzicale cunoscute de toţi. Povestirile lui lloffmann, de Offenbacli, jucată astă-iarnă de trupele noastre de operetă. Traducerea noului volum al Bibliotecei, e făcută de d. Ludovic Dauş, cunoscutul romandier U poet care a ales bucăţile cu mult gust, începând cu admirabila povestire Norocul de joc şi urmând cu Vioara din Cremona şi Domnişoara Scuderi cari au diferite feţe ale talentului lui Hoffmann, acest halucinat de geniu.
De vânzare la mai toate librăriile din ţară.
Catalogul complect al acestei * Biblioteci pentru toţi» care se sporeşte în mod repede cu câte 2 volume noi pe fiecare săptămână, a se cere la Librăria Editoare LEON ALCALAY, la Bucureşti. •
DIN BIBLIOTECA NOUA
d)	Depuneri
Dacă aveţi depuneri spre fructificare, de cine se fac, şi pentru ce depunătorii nu depun sumele drept capital r
e)	Membrii
• Cum se înscriu în bancă, din pornirea lor proprie, ca să facă economii, sau din nevoea de a luâ împrumut ? îşi dau seama de drepturile şi datoriile lor ?
Scrierile principale iile mitoriloi- celebi-ii — un număr 75 bani —
Au apărut:
Revoluţionarii de L. Tolstoi
Domnişoara fiţi de G. de Maupassant
Dragostea unui Rege de A. Fogazzaro
Râsul Roşu de Leonida Andreew
— Se află de vânzare la toate librăriile din Ţară —
1 / o
JNUUA REVISTA HUMANA

MUMTELE DE PIETATE
STR. Sf. IONICĂ No. 9
Se aduce la cunoştinţa Onor. Public că Consiliul de Adminis-traţiune al „Caselor privilegiate de împrumut pe amanet în România" a înfiinţat în baza Legii speciale a Muntelui de Pietate, sancţionată cu Decretul Regal No. 1126 din 7 Martie 1907, afară de ■ Serviciul împrumuturilor pe amanet
tncă şi un nou
Serviciu al Halelor de vânzare
care primeşte, pentru vânzarea prin licitaţiune publică orice obiecte admise în comerciu ce i se vor predă in acest scop în mod voluntar de către proprietari ori de către organele administrative sau judecătoreşti ale statului, având a se face în sensul Legii toate vânzările judecătoreşti în mod obligatoriu prin acest serviciu, ori de câte ori aceasta se va cere de creditorul urmăritor sau de debitorul urmărit: mai departe a înfiinţat un
Serviciu de Depozite Libere
care primeşte pentru păstrare şi asigurare orice obiecte de valoare (aur, argint, pietre scumpe, hârtii de valoare, obiecte de artă, etc.)
Taxele acestor servicii sunt stabilite prin Lege, iarcondiţiunile în cari lucrează se cuprind în Regulamente speciale, care se pot cere la Casieria centrală a Muntelui de Pietate (c-tr. Sf. Ionică, 9).
Cu începerea dela 1 Iulie n.»(i8 Iuuie x.) 1909 Serviciul Depozitelor libere va primi şi
Depozite spre fructificare in numerar
in sumedecel puţin 5 Iei şi cel mult 10.000 lei, în condiţiunile cele mai avantajoase, plătind deponenţilor o
dobândă tio <» "Io
cu începere dela ziua depunerii până la ziua ridicării	’
Depozitele mai mici (sub lei 1000), se vor putea ridică ori-când fără anunţ prealabil, iar depozitele mai mari la 18 resp.15 zile după anunţ Regulamentul Depozitelor spre fructificare în numerar se va trimete gratuit tuturor cari îl vor cere.
Bucureşti, 2 iunie 1909. Direcţiunea Muntelni de Pietate

F3C
DC

Soaiele Intestinului
Diareea (la copii şi adulţi), Dizenteria Colicele, Fur'unculOza, Eczema şi toate '.OALELE CE PROVIN DIN Inîec|îunile intestinale
SE TRATEAZĂ ADMIRABIL PRIN
LACTOFERMENT
(Bulion paralactic)
Aprobat de Cons. Sanit. Super. Zilnic preparat proaspăt numai la
LABORATORUL Dr. ROB1N
5, Str. I. C. Brătianu 5. — Telefon.
Un flacon 2 lei. In province contra mandat 2,50 Cereţi prospecte gratuite
DC
DC
Cea mai ingenioasă maşină de scris este
Singura care scrie fără panglici
MODEL 10: cu claviatura dublă.
MODEL 15: cu scrisul vizibil şi claviatura simplificată.
Cu tabulator pentru tablouri, devize, etc. Cu adaptator pentru scrisul în mai multe culori.
lcnBirailcnQinilliniBiniilBiBn3iicîiBii3iiisioiiaiiBiBi51Hlgîian3||PiiBBg||raBnailcîiBn3llCTanaiieiiq(ja|
1	VIILE	|
I DU1LIU ZAMF1RESCU
I — 2, STRADA ZORILOR, 2-----------------------------------
Palu/tul Muntelui de Pictate TELEFON No. ^5/97
Vinuri dejeajnai superioară calitate |
• ti ♦ <a ♦ n ♦ i
LOCAL DE CONSUMAŢIE
Serviciu la domicilia
t «o •
£r Angrosiştilor li se acordă rabat ||
SiBftailgaBrăllciiBrBillcnBnailgiBBaiicnBnailBliiaiBnailţiifllpHsiiniaHHidnalIcnBTOlli^iBtîallBiaisil
„AGRICOLA"
Societate Anonimă de Asigurări Generale în Bucureşti
SEDIUL: STRADA SĂRINDAR, No. 2.
Capital Statutar Lei 4.000.000 Prima emisiune bel 2.500.000. Vărsaţi Lei 2.000000
asigurări in ramurele*
i BUCUREŞTI
Calea Victoriei No. 54	TELEFON
Deschiderea Băilor Movila Techir-Ghiol
— Băi calde de nămol, reci de lac şi Băi de Mare —
Numitul camerilor fiind relativ mic, iar cererile crescânde, se menţine dispoziţiunea închiriere! camerilor pe serii de câte o lună. Prima serie 20 Mai, 20 Iunie; a doua 22 Iunie, 22 Iulie; a treia 24 Iulie, 24 August. închiderea stagiunei 1 Septembrie.
închirierile se fac nominal, fără drept de cedare.
Masa in Hotelul mare, table d’hdte 6 lei de persoană zilnic, co-prinzând şi cafeaua cu lapte. Copiii până Ia 10 ani, lei 3. Restaurantul mic table d’hote 5 lei şi 2,60 Se serveşte şi â la carte. Abona* mentele la Restaurant nu sunt obligatorii. Cantina cu preţuri foarte ■od erate.
Vizitarea medicală pentru luarea băilor este obligatorie. Poştă, Telegraf, Farmacie, Infirmerie, Tramcar dela 1 Iunie.
Se observă respectarea strictă a regulamentului Staţiune!,
Angajamentele pentru camere se fac chiar de acum la biuroul vân-zărei loturilor, in strada Modestiei No. 3, Bucureşti, până la 16 Mai |1 dela această dată la Staţiunea băilor, prin Constanţa.
Pentru orice informaţiuni a se adresă la biurou.
Administraţia
Doctorul N. I. Demeiriuft
Monitor al Clinicei de Maladii Genito-Urlnar» din Paris (Prof. Albarau)
Incendiu, Viaţă, Grindină, -	- ■
--------------Transport şi Aceidente
înstalajlune modernă pentru tratamentul de Specialitate şt Ginecologie.
Reprezentanţi în Buenreşti; STRADA DOAMNEI, No* 1. conauitaţium s-7.-str. pitar-MOŞU 15.
STABILIMENTUL. GRAFIC «ALBERT BAEK» FABRICA DE CARTONAGE—BUCUREŞTI, STRADA NUMA POMPILIU No. 7