NOUA REVISTA
^hid" '«b
ABONAMEN
In Roni&nîa un an . .
şease luni...........6
In toate ţările uniune! poştale un an 12 "	,	,*	«1 şeaseluni 7
POLi
lei
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinand, 55. — Bucureşti
T'iCA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA
APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ
UN N U M ' R:
25 Bani’
DIRECTOR
C. RĂDULESCU-MOTRU ‘
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
S« gâseştecu numărul la principalele librării şi la depozitarii de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pe ultima pagină *lt pagină : 10 iei.
No. 1
DUMINICĂ 12 APRILIE 1909
Voi. 6.
SUMARUL:
NOU TĂŢI:
Activitatea extra-bisericească.—Rolul germanilor în cultura românească.— Un recensent neserios la revista „Cultura Română1*.—Societatea Româno- Balcanică.—Premiu pentru abonaţii noştri.
CEŞTI UNI ACTUALE:
St. Antim. Fundamentul chestiunii sociale în România.
CEŞTI UNI SOCIALE:
Kesnix-Bf.y. Pentru înţelegerea schimbărilor din Turcia.
Eugen Porn. l)in psihologia publicului nostru de teatru.
LITERATURĂ:	.
Garriele D’Annunzio. Vina Vamore!...
Artur Gorovki. Pentru treizeci de lei.
NOTE ŞI DISCUŢIUNI:
* * * Arta naţională la diferite popoare, (conferinţa d-lui Al. Tzigara-Sanmrraş). •
L.	Racitelin. Cum se traduce la noi în bibliotecile populare.
NOUTĂŢI
Activitatea extrablsericească.	.
D.	N. Dobrescn, profesor la Facultatea de teologie indică, prin revista Hamuri (15 Martie 1 Aprilie 1900), câteva norme pentru definirea activităţii extrabisericeşli.
„Firea omenească e aşâ fel făculă în cât poate foarte lesne să cadă dintr’o extremitate într’alla. Am văzut că s'au găsit linii cari să susţină că activitatea preotului să fie numai bisericească, desfăşurată numai în biserică, sau când are loc şi In afară din biserică, să fie de natură strict bisericească, spirituală. Nu este câtuşi de puţin exclusă posibilitatea ca mâine poimâine să se găsească alţii cari să zică că preotul, fiind, in
satele noastre mai cu seamă, om luminat şi cult, el ar trebui să devină factorul principal, agentul de căpetenie al ridicării stârci materiale a săteanului. Asemenea nu este exclusă posi bilitatea ca cbiar unii dintre preoţi, dinlr’un exces de zel rău înţeles, si lucreze numai in afară din biserică şi numai lucruri nebisericeşti, uitândii-şi asllel de biserica, din care au pornit.
Pentru ferirea celor ce ar fi tentaţi să cadă în această din ■ urmă extremitate, opusă celei de care am vorbit până acum, trebue specificat ce anume activitate extrabisericească e compatibilă cu misiunea preotului şi care activitate nu se comportă cu rolul său de ministru al lui Hristos.
Dacă sunt acţiuni pe cari-preotul trebue să le evite, apoi, nu e mai puţin adevărat că sunt altele, cari se împacă foarte • bine, care sunt compatibile cu misiunea preoţea ă. Aşâ e de pjldă activitatea didactică, luată nu numai în :sui că preotul poate fi, cum şi este de fapt, învăţător la şcoala primară sătească, sau orăşănească, profesor la cea secundară, -etc., ci în înţelesul cel mai larg al cuvântului, putând fi cbiar conferenţiar popular, ţinând, la diferile ocaziuni, înaintpa popo-renilor săi, cuvântări cu caracter practic, în cari să le dea diferite poveţe, sfaturi, asupra modului cum să-şi alcătuiască o gospodărie, cum să-şi lucreze ţarina, cum să se ferească de boale, cum şă-şi crească copiii etc. ele. Se mai poat ivi — mai ales la ţară—şi cazuri când interesele generale ale obştei satului cer, ea, pe căi legale şi drepte, să se facă de fruntaşi anumite demersuri în anumite direcţii. Nu am vedea pentru ce în atari împrejurări, cari poate vor hotărî de buna stare morală şi materială a satului întreg, preotul să nu se afle şi el printre conducători. Căci, după zisa Mântuitorului, «păstorul cel bun 1111 îşi părăseşte turma» ş’ îutr’altă parte : «Păstorul cel bun sufletul îşi pune pentru oi». Compatibile cu misiunea sacerdotală sunt apoi şi toate acţiunile de binefacere: ajutorarea săracilor, a infirmilor, a bolnavilor, a văduvelor, orfanilor, etc., şi în fruntea iuiţiativelor acestora de binefacere e locul cel mai indicat al preotului nostru fie dela oraşe, fie dela sate.»	'	.
* ' *
Rolul germanilor în cultura românească.
Nu s’a terminal încă bine propaganda pe care un profesor dela Facultatea de litere din Bucureşti o făceâ prin jurnale în favoarea limbii germane,- ca mijloc de ridicare a cullurei noastre naţionale, şi o nouă mişcare în favoarea germanismului se arată la orizont. Ar zice cineva că ne găsim în plină activitate de «Drang nacli Oslen».
Bine cunoscutul publicist, d Aurel G. Popovici şi-a luat pare-ge, sarcina de a ne dovedi, că mult-puţina cultură de care sc
2
NOtjA RfeVISXĂ ROMÂNA
bucură Românii astăzi se datorează elementelor germane care s’au aflat presărate în popu’aţiunea ţărei. Deocamdată studiul său este d’abia la epoca renaşterei din Italia. Pentru d. Popovici nu mai face nici o îndoială, că renaşterea care a precedat era midernă în Italia se datoreşte elementelor germane. Această părere a susţinut-o şi antropologul german L. Woltmann, pe care d. Popovici îl rezumă. Acelaş antropolog,
L. âVoUmann, a susţinut într’o altă scriere 1) că şi în Franţa oamenii de talent şi de geniu, câţi au fost, tot rassei germane au aparţinut. «Deutschland, Deutsgldand iiber Alles.Acum vine şi rândul României. Deocamdată d. A. G. Popovici ne face să întrezărim importanţa rolului pe' care l-au avut germanii în cultura românească, dar concluzia la care dânsul va ajunge în definitiv nu este greu de ghicit. Iată cum termină d-sa articolul dela 29 Martie din Sămănătond:
«De fapt, mulţi, foarte mulţi Români, au cel puţin unul, dacă nu mai multe, din semnele exterioare ale «rassei europene de Nord» cum zice antropologia modernă: fie că sunt înnalţi «ca brazii» şi spătoşi, fie că au capul lungăreţ sau fruntea lată, fie că li-i părul bălan sau «bălăior» (sau măcar barba—), fie că li-s ochii albaştri (sau verzui), sau pielea albă, sau sufletul dintr’o bucată, ceea ce este mai hotărîtor. —Nu voi discută de astă dată dacă aceşti Români sunt de origină Romani, Daci, Traci, Goţi sau Slavi. — Ceea ce ştiu în mod pozitiv, şi ceea ce vor admite toţi câţi au oarecare experienţă personală în această privinţă, este: că mulţi din ei au fost şi sunt totdeauna in primele rânduri ale Românilor celor mai buni. Ştefan cel Mare a fost bălan, Mihai-Viteazul a fost oacheş ; oacheş, dar înalt şi cu faţa brăzdată de c vulcanică energie. Constatarea aceasta ne ajunge deocamdată. Dar ea vorbeşte cât un volum. Fireşte: pentru cei ce ştiu ceti cu luare aminte în cartea vieţei. Apoi o altă lectură e o simplă cetanie care mai mult strică decât drege».	'
D. A. C. Popovici este autorul unei scrieri intitulate «Marea Austrie». Să fie articolele de faţă o continuare a aceleaşi tendinţe de mărire ?
*
* *
L'n recensent neserios la revista Cultura Română».
Recensentul, căruia i-a fost încredinţat de către directorul Cui turei române, să facă o dare de seamă asupra articolului publicat de d. Dimitrescu-Iaşi în Viaţa Nouă, IV, No. 22, este de sigur un recensent puţin serios. Cititorii noştrii cunosc în parte frumosul articol al d-lui Dimitrescu-Iaşi, din reproducerea ce am făcut după dânsul in coloanele revistei. Acest articol a fost de altmintreli reprodus de mai multe ziare mari coti-diane,—aceea ce dovedeşte eă valoarea lui a fost remarcată.
Recensentul Cullurei găseşte însă ocazie să facă zeflemele şi să-şi termine puţinele rânduri scrise despre articol cu următoarea observaţie: «Ar fi bine ca asemenea filosofi de oca- . ezie să aibă mai multă circumspecţie în destăinuirea cugetă-«rjlor lor». D. Dimitrescu-Iaşi filosof de ocazie!
Este regretabil că- asemenea eşire «umoristică» a fost tolerată de către directorul Ctdlurei române, d. I. Găvănescul, locmgi în numărul, în care dânsul publică, cu câte va pagini mai sus, un articol asupra monismului moral şl un alt articol despre cum scade prestigiul autorităţii publice. «Cum scade prestigiul autorităţii publice», după modesta noastră părere, este o problemă mai greu de rezolvat, de cât problema cum scade prestigiul unei reviste prin recensii de natura celei amintite. Dacă directorul revistei Cultura română este indiferent
') Ludvvig Woltmann, Die Qermanen In Frankreich, Ei/te Untersu-churig iiber den Einfluss der germanischen Rasse anf die Geschiehle und Kultur Frankreichs. Jena 1907.
la problema db-a doua, să ne dea voe să credem că nu este un cugetător nepărtinitor când se ocupă de cea dintâi.
*
* *
Societatea Rom&no-Galcanică.
Sub presiunea ultimelor evenimente petrecute în orientul Europei s’a constituit în Bucureşti o societate Româno-Balcanică, ale cărei principale articole din statute sunt cele următoare:
I. Societatea are de scop de a mijloci o apropiere culturală şi economică între România şi ţările Balcanice.
II.	Pentru acest scop, societatea:
a)	Va întreprinde şi încurajâ toate studiile care pot folosi pentru a cunoaşte mai de aproape viaţa popoarelor din Orientul Europei.
b)	Va mijloci excursiuni şi congrese care să pună în rela-ţiune personală pe reprezentanţii culturii şi economii naţionale române cu reprezentanţii culturii şi economii naţionale a popoarelor balcanice.
c)	Va îngriji, ca prin propagandă orală şi prin scrieri izolate sau periodice să păstreze cât mai viu în conştiinţa publică interesul pentru cestiuncle balcanice.
d)	Va ajută pe tinerii studenţi lipsiţi de mijloace,"cari, fiind originari din ţările balcanice, doresc să urmeze la şcolile superioare din România.
III.	Sediul central al societăţii este in Bucureşti. Societăţi
filiale se pot constitui şi în celelalte oraşe din România şi din străinătate.	•
IV.	Membrii societăţei sunt de trei categorii: 1) Onorari, 2) Activi şi 3) Donatori.
Membrii activi sunt acei cari au luat parte la constituirea societăţei, precum şi acei cari au fost admişi în urmă în această calitate de către comitet. Ei plătesc o cotizaţie anuală de 10 lei.
Membrii onorari sunt acei cari au fost proclamaţi de majoritatea membrilor activi în adunările plenare ale societăţii.
Membrii donatori sunt acei cari au subscris pentru fondul societăţii o sumă de lei 500, cel puţin.
V.	Societatea este reprezentată prinlr’un comitet compus din 12 persoane care va lucră în marginile statutelor de faţă. In caz.de retragere a unui membru din comitet restul comitetului, compus din cel puţin şapte membrii, poate cooptâ pe un membru al societăţii în locul celui retras.
VI.	Comitetul este ales pe o durată de trei ani. El are în-
datorirea de a referi societăţei asupra activilăţei sale îu adunările plenare care se vor ţine cel puţin odată pe an. In ziua de. 24 Ianuarie a fiecărui an o adunare plenară a societăţei se va'ţine obligator, chiar dacă nu a fost o prealabilă convocare a comitetului.	.
VII.	La adunările plenare ale societăţei pot fi convocaţi şi delegaţii societăţilor filiale din alte oraşe, îu care caz aceştia vor putea luă parte la discuţie cu drept de vot consultativ.
*
* *
Premiu pentru abonaţii noştri.
Administraţia «Nouei Reviste Române» ţine la dispoziţia abonaţilor săi câLeva colecţiuni complete din cele 5 volume apărute până acum pe preţul de lei 20.
BIBLIOGRAFII
G. Aslan Pedagogie. Socec et C-ie Buc. 1909, 5 lei.
General Gr. Crăiniceanu, Ajut. Căpit. C. Dabija, Note asupra eserciţiilor de manevră şi de luptă ale infanteriei. Buc. 1909.
D. Drăgkicescu. Creştinism şi democraţie, Bucureşti 1909.
Societatea generală de patronagiu. Darea de scamă a anului 1907—1908. Preţul 50 bani.
NOUA REVISTA ROMANĂ
3
CEŞTI UNI ACTUALE
FUNDAMENTUL CHESTIUNII SOCIALE ÎN ROMÂNIA'
îmi dau seama, chiar din capul locului, de greută-. ţile ce voi întâmpina, încercând să tratez, într’un spaţiu aşâ de restrâns, un subiect de lărgimea aceluia pe care-1 indică titlul articolului de faţă. Cum însă, foarte adesea-ori, tocmai chestiunile cele mai complicate câştigă în limpezime prin conciziune, nădăjduesc că-mi voi putea preciza gândirea, chiar în limitele restrânse ce mi se impun, oricât de puţin îngăduitoare ar fi ele.
I
Ceia ce caracterizează, mai presus de orice, actuala noastră organizaţie socială — de altfel, ca şi organizaţia tuturor popoarelor tinere,—est elipsa clasei de mijloc.
Lacuna aceasta, în organizmul nostru social, a dat naştere şi ţine într’o permanentă stare de actualitatet cele trei probleme fundamentale, cari formează chestiunea socială a României de azi. Lipsa păturei mijlocii a agravat şi împiedică rezolvarea definitivă a chestiunii ţărăneşti şi în al doilea loc, a dat naştere atât funcţionarismului cât şi problemei evreieşti.
înainte însă de a arăta că lipsa stării de mijloc e punctul de plecare al chestiunii noastre sociale, va fi nevoe să reamintesc, în foarte puţine cuvinte, cauzele — de altfel cunoscute — ale dispariţiei păturii mijlocaşe româneşti.
La 1848 şi înainte de această dată, clasa de mijloc era bine constituită şi destul de puternică, în partea ţării de dincoace de Milcov. Bizuiţi pe această clasă, • C. A. Rosetti, Ion C. Brătianu ca şi ceilalţi făuritori ai României moderne, au putut porni şi învinge în marea mişcare de redeşteptare naţională, întreprinsă la acea epocă.
In Moldova, clasa de mijloc începuse să slăbească înainte de 1848, din cauza prezenţei evreilor şi armenilor în acea parte a ţării. Din pricina aceasta revoluţia n’a isbutit în Moldova. Astfel se explică de ce mişcarea dela Iaşi a putut-fi aşâ de uşor înăbuşită de Vodă-Mihail Sturdzâ.
Şi tot graţie lipsei de putere şi conştienţă a clasei mijlocii moldovene, s'a putut înfăptui unirea Principatelor, cu sacrificarea intereselor celor mai vitale ale Moldovei şi ale Capitalei ci.
Ce se întâmplă însă după 1848? România modernă odată înfăptuită, făuritorii ci. odată organizaţi în cea mai mare parte, sub steagul partidului, ce mai târziu avea să se cheme liberal; Ion C. Brătianu odată biruitor şi stăpân pe acest partid,— acest mare bărbat de Stat, în loc să se preocupe de întărirea şi de ridicarea socială a acelora cari i-au înlesnit şi cari i-au făcut cu putinţă izbândii, îi părăseşte în uitare şi se îndeletniceşte cu formarea clasei de sus, pe care o ridică în dauna vechei noastre clase proprietăreşti şi, în marc partp, pe socoteala Statului şi ale bunurilor publice, secularizate de Vodă-Cuza, dela mănăstirile închinate.
Ion C. Brătianu a creat clasa noastră suprapusă de azi, în acelaş fel, cu aceleaşi mijloace şi cu aceiaşi nesocotinţă faţă de pătura mijlocaşă, ca Tliomas Crom-well în Anglia, care, ajutat de regele Enric al VIII-, lea, a confiscat toate moşiile mănăstirilor cu un venit mai mare de 5000 lei şi le-a împărţit favoriţilor regimului, creind şi întărind astfel aristocraţia zisă a Tudorilor, care formează şi azi, în bună parte, clasa suprapusă a Mărci Britanii.	.
Din clipa în care Ion Brătianu îşi părăseşte pe vechii săi tovarăşi — mai mult de stradă — dela 1848, 1857, 1859 şi 1866, al căror şef efectiv eră C. A. Rosetti, din clipa aceasta partidul lui Ion Brătianu leapădă titulatura revoluţionară de «roşu : şi ia denumirea de «liberal». Schimbarea aceasta în nomenclatura politică a partidelor noastre, corespunde, în fapt, cu părăsirea definitivă, din partea acestor partide, a cauzei clasei de mijloc şi se caracterizează prin începutul de declin politic a lui C. A. Rosetti, care a rămas, în definiţiv^ toată viaţa lui reprezentantul micei noastre burghezii.
Pe lângă cauza a.eastapur politică, care a contribuit la slăbirea clasei noastre mijlocaşe, se mai adaugă şi o altă împrejurare şi mai hotărîtoare în chestia ce ne preocupă.
Modernizarea Statului român, complicarea şi în’greu-iarca peste măsură a mecanismului nostru social, a adus după sine nevoia de oameni, nevoia de funcţionari. Or, întreaga această mulţime de oameni, a fost recrutată, aproape exclusiv, din rândurile stării de mijloc. Toată mulţimea aceia de mici funcţionari, de slujbaşi mijlocii, precum şi o bună parte din înalţii demnitari ai Statului, s’au recrutat din clasa de mijloc; pi nu sunt decât vechii negustori şi meseriaşi, sau descendenţii lor imediaţi, cari şi-au părăsit prăvăliile şi atelierele, pentru a trăi viaţa, în aparenţă mai uşoară, de funcţionari. O bună parte din atelierele şi prăvăliile astfel închise, au fost redeschise de străinii de toate neamurile; — în Moldova mai cu seamă de evrei, în partea ţării de dincoace de Milcov, de nemţi, unguri, francezi, evrei, greci şi bulgari, — dar cea mai mare parte nu s’au mai redeschis niciodată, şi astfel s'a stins vechea clasă mijlocaşă românească.	«
*
* *
Acum, după ce am arătat procesul de descompunere al* clasei mijlocii, va fi nevoe să dovedesc că lipsa ei a dat naştere celor trei probleme, cari constituiesc chestiunea noastră socială.
Să începem cu chestiunea ţărănească.
Am zis, la începutul acestui studiu, că lipsa clasei de mijloc împiedică rezolvarea definitivă â problemei noastre rurale.
In adevăr, în primul loc, lipsa păturei mijlocii face ca. contactul dintre cele două clase existente, <— contactul dintre pătura sătencască şi cea suprapusă, - să fie mai direct, mai supărător şi mai apăsător chiar. Acestei împrejurări se datorează acea ură profundă pe care săteanul nostru o nutreşte împotriva orăşanului; de-aici acea stare de suflet periculoasă, descrisă de d. Spiridon Popescu în Moş Gheorghe la Exposiţie-,
In al doilea rând, lipsa unei clase mijlocii româneşti, —
4
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
singura în drept să poseadă pământ,—face cu neputinţă la noi proprietatea de mijloc—ceea ce a contribuit foarte mult la stricarea echilibrului nostru economic şi, fără îndoială, la înăsprirea soartei celor dela sate.
In al treilea loc, lipsa clasei de mijloc, face cu neputinţă orice început de industrie mică,—orice început de comerţ sănătos şi cu sorţi de propăşire. Din pricina aceasta ţara românească a rămas şi azi ţară exclusiv agricolă. La noi şi azi agricultura e singura ocupaţie şi proprietatea teritorială singura bogăţie. In ţara noastră toate energiile se cheltuesc în lupta pentru pământ. Dela 1864 încoace, de când pământul a fost redat liber în comerţ, s’a încins o luptă aprigă în jurul solului. Ţăranul, luptând în condiţiuni de inferioritate, era firesc lucru să fie învins, să fie îndepărtat dela proprietatea reală a pământului.
Prezenţa unei clase de mijloc, cu toate mijloacele de trai şi cu toate ramurile noi de activitate ce ea oferă, ar fi avut darul să degajeze pământul de foarte mulţi compcţitori, ar fi' distras şi ar fi abătut foarte mufte energii dela lupta pentru pământ, dând astfel săteanului, pe lângă un debuşeu altul decât agricultura, şi putinţa de a obţine mai uşor şi răgazul de a stăpâni în mai multă tihnă bucata de pământ trebuitoare lui. Prezenţa clasei de miji oc ar fi uşurat. în mare parte, rezolvarea chestiunii rurale.
*
• * *
Să trecem acum la fimcţionarism.
In 1902—1903, numărul total al funcţionarilor publici era de 102.560, cu un salar anual de 107.6 milioane lei, Ia care trebuie să mai adăugăm cele 18.4 milioane plătite celor 9.614 pensionari ai Statului. Dacă mai adăugăm acum, la aceste două sume şi cheltuelile de personal, cari ating, în mijlociu, aproape 44°/0 din totalul cheltuelilor bugetare, ajungem la nişte sume cu adevărat fabuloase, pe cari Statul şi celelalte adminis-traţiuni publice le cheltuesc cu funcţionarii lor. Şi ce e mai grav, răul nu e staţionar, căci cu toată îngrijorarea ce se manifestează de câţiva ani încoace, faţă de mulţimea mare a slujbaşilor, numărul lor creşte pe zi ce trece. Aşâ„ de pildă, pe când în 1902—1903, funcţionarii Statului erau în număr de 29.684, în 1908— 1909 ei ating cifra de 49.315, iar salarul lor anual trece dela 58.2 milioane, la 84.7 milioane lei.
Care e obârşia funcţionarismului la noi şi care 'o cauza întinderei necurmate a acestui rău social ? Răspund fără şovăire: lipsa pă turei mijlocii.
Şi iată cum legitimez acest răspuns: Statul îşi recrutează slujbaşii din două pături sociale cu totul deosebite. "O parte din funcţionari, — cei mai puţini la număr, — sunt furnizaţi de clasa suprapusă şi mai cu seamă de vechea clasă boerească. Căci iată ce s’a întâmplat la noi : prin legea de împroprietărire dela 1864, pământul este uşurat de orice şerbiri; ţăranul este scutit de orice corvezi. Proprietarul nu are îndatoriri către ţărani, săteanul e scuti}: de orice îndatoriri către proprietar. Scurt vorbind, societatea românească se transformă, din alcătuire feodală cum era, într'o organizaţie .dacă nu chiar capitalistă, în orice caz însă, într’o societate de tip economic». Or, vechii noştri boeri îşi stăpâ-
neau moşiile în virtutea unor calităţi, cu totul străini1 do adevărata capacitate economică. Când dar, pentru a se menţine în proprietatea pământului, au început ase cere însuşiri pe cari mulţi din stăpâni nule aveau, vechea noastră clasă boerească a căzut. Căderea aceasta s’a caracterizat prin acea formidabilă erupţiune de vicii, de tot felul, de cari societarea românească a suferit atât şi de care nu s’a vindecat pe deplin încă nici azi. Episodul acesta dureros, din istoria transformării societăţii româneşti, a fost cristalizat pentru totdeauna de Eminescu, în admirabila sa «Scrisoare a 111-a. D. Duiliu Zamfirescu a zugrăvit şi d-sa, cu o mână de maestru decăderea aceasta a vechei nostre aristocraţii, în neîntrecuta sa pagină de .istorie socială întitulată Tănase Scatiul».
Toţi aceşti, boeri decăzuţi din proprietăţile părinteşti sau cu averea zdrenţuită, au găsit ultimul refugiu la bugetul Statului. Este prea adevărat că ei formează minoritatea slujbaşilor noştri şi nu ocupă decât funcţiunile alese. Dar cu trecerea vremii şi pe măsură ce obârşia lor se uită şi legăturile lor de familie slăbesc sau se distrug; pe măsură ce alţii cu pregătiri speciale ocupă înaltele demnităţi în Stat, aceşti membrii ai vechilor familii boereşti se văd în situaţia de a nu-şi mai putea alege funcţiunile şi de pe acum chiar întâmpinăm multe nume mari în slujbe mici.
Dar grosul funcţionarilor îl furnizează .Statului, fără îndoială, clasele de jos ale oraşelor şi în bună parte satele. Şi fenomenul e foarte firesc: mulţimea şcoale-lor noastre de tot felul; gratuitatea, până mai eri, a învăţământului de toate treptele, a atras tot tineretul pe băncile şcoalei. Iar învăţătura a fost şi este încă şi azi privită ca dătătoare de slujbă; ca mijloc pentru deschiderea drumului către buget.
Prea adevărat, răul a început să fie stăvilit, prin impunere de taxe şcolare şi prin îndreptarea învăţământului pe căile practice. Până în prezent însă, roadele acestor lăudabile iniţiative nu s’au putut vedea. Până ce ele să se facă simţite, slujbaşii Statului se înmulţesc, bugetul se umflă în chip nefiresc, iar numărul postu-lanţilor de tot felul, a luat nişte proporţiunii fără exagerare, îngrijitoare.
Dacă am fi avut însă o clasă mijlocie bine constituită; dacă tradiţia muncei, a comerţului şi a industriei, s’ar fi păstrat neştirbită în societatea românească, fiul nu s’ar fi ruşinat azi nici de tejgheaua şi nici de atelierul tatălui, şi în loc să se fi aruncat în vâltoarea luptei pentru slujbă, ar fi rămas continuatorul negoţului sau meseriei părinteşti.
Dacă ar fi existat o pătură mijlocie, ea ar fi absorbit şi ar fi canalizat multe energii; ar fi abătut multe guri dela pâinea bugetului. Mulţi din consumatorii bugetari de azi, ar fi rămas producători. Zecile de mii de slujbaşi fără viitor, de postulanţi fără slujbe şi de titraţi fără speranţe, în loc să fi ajuns o povară şi o grije pentru Stat, ar fi format azi o clasă laborioasă, care ar fi contribuit la întărirea temeliilor Statului, în loc să i le slăbească ca azi.
Intr’un cuvânt, o pătură mijlocie românească ne-ar fi scutit de plaga funcţionarismului.	•
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
S .
Am ajuns, în fine, la chestia evreiască.
Legătura dintre această problemă şi lipsa clasei mijlocii, e şi mai vădită. In adevăr, pătura evreiască din România formează, orice s’ar zice, o clasă socială. Ea înlocuieşte, în chip artificial, clasa mijlocie românească, dizolvată în chipul cum am arătat la începutul studiului de faţă.	■
S’a pretins şi şe pretinde de către unii că Evreii formează un neam străin în organizmul ţării româneşti; pe de altă parte, cei câţiva parveniţi evrei pretind că formează, printre evrei, clasa de sus. Adevărul însă e că toţi evreii clin România formează o singură clasă socială, care nu cunoaşte, în sânul ei altă erarchie decât o foarte slabă şi o foarte capricioasă erarchie a banului. Cu alte vorbe, o clasă socială cu aplicări plutocratice. învinuirea de a forma un neam aparte li s’a adus pe vremuri şi armenilor dela noi. Din clipa însă în care Convenţia din Paris le-a acordat drepturile cetăţeneşti, învinuirea aceasta s’a dovedit ca neîntemeiată.
O întrebare se impune acum: dacă ţara românească ar fi avut o clasă mijlocie băştinaşă, ar fi avut azi atâţia evrei? Fără îndoială că nu, căci evreii au venit în ţara românească, în primul loc, pentru a ocupa locurile părăsite de autochtoni; au venit în ţara românească pentru a împlini vacanţele produse în comerţ şi bresle, prin chemarea românilor în slujbele nou create ale Statului.
E dar cert că dacă clasa mijlocie românească ar fi rămas la locul ei şi după înfăptuirea României moderne, ţara românească n’ar fi avut azi atâţia evrei şi deci nic; chestia evreiască nu s’ar fi prezentat cu gravitatea şi sub aspectul sub care .ea se prezintă azi.
Dar mai e ceva şi acest ceva formează fondul în-tregei probleme evreieşti în România: prin faptul că vechea clasă mijlocaşă românească a dispărut şi a fost înlocuită, în mare parte de evrei, situaţia evreilor şi deci chestia evreiască, s’a agravat.	■
In adevăr, dacă nu putem zice că pătura mijlocie e exclusiv formată din evrei, putem însă afirma fără a greşi că toţi evreii fac parte din starea de mijloc. De aceia societatea românească prezintă particularitatea de a avea numai două clase sociale constituite, iar clasa de mijloc e formată aproape exclusiv din străini, cari în majoritate şutit evrei. A rezolva, în asemenea con-diţiuni, chestiunea evreiască, e cu neputinţă,— o întreagă clasă socială nu poale fi formată, în nici o societate, din străini.	’
Dar mi s’ar putea zice, prevăd : cum de s’a rezolvat chestia armenească şi încă la 1856? Apoi nu e tot una. In primul loc armenii erau mai puţin numeroşi, apoi ei se bucurau, în trecutul istoric al Moldovei, de un drept ignorat azi de mulţi, dar care a fost salvarea lor. Armenii puteau fi proprietari de vii, chiar rurale, în locurile de podgorii. Astfel se explică prezenţa şi azi a marelui număr de armeni la Focşani, Panciu, Odobeşti, Tecuci, Taşi şi Rotoşani. Dreptul acesta excepţional, de care se bucurau armenii a îngăduit, în sânul lor, o erarchie socială foarte pronunţată. Mulţi proprietari de vii armeni erau mai bogaţi decât cei'mai bogaţi proprietari de moşii români. Alţii, mijlocaşii, se ţîndeletniceau^eu vânzarea vinurilor; ar-
menii săraci se ocupau cu munca viei. Aşa că, în momentul emancipării lor, ei s’au putut lesne dizolva şi pierde în diferitele straturi ale societăţii româneşti. De aceia găsim azi demnitari înalţi ai Statului de origină armeană, ca şi umili lucrători de pământ, de aceiaşi obârşie. Pe când situaţia evreilor e cu totul alta.
Dacă însă în ţara românească ar fi existat o clasă de mijloc băştinaşă, n’ar fi avut, în primul loc aţâţi evrei; apoi, în al doilea loc, rezolvarea chestiunii is-raelite ar fi devenit mult mai uşoară, nu numai din pricina numărului mai restrâns de evrei, dar şi din cauza poziţiei sociale, care ar fi fost, în cazul acesta, cu totul alta.
II
Aşâ dar, lipsa clasei de mijloac este punctul de plecare, obârşia întregei noastre chestiuni sociale. Deci calea cea mai nimerită, pentru rezolvarea tuturor problemelor noastre sociale, ar fi înfiinţarea păturei care ne lipseşte, ar fi reconstituirea clasei mijlocaşe.
Nu putem nega, încercări în acest senz s’au făcut multe. Mărginirea şi restrângerea păturei evreeşti în-tr’un cerc de activitate tot mai îngust, n’are altă ţintă decât pregătirea unui câmp de muncă cât mai întins pentru viitoarea clasă mijlocie românească. Este adevărat că până acum autoclitonii s’au folosit prea puţin de avantagiile acordate lor, cu exluderea evreilor. Sunt foarte puţini la număr acei români cari s’au arătat dispuşi a-şi recuceri, în industrie şi în comerţ, în chip real locurile dezertate de ei sau de părinţii lor, dela I848 încoace. Aşâ că tot ce s'a făcut până ’ azi, în această direcţie, poate fi socotit mai mult ca operă negativă.
Celalt mijloc pus în lucrare pentru a abate pe cât •mai mulţi dela calea slujbelor şi a bugetului, adică îndreptarea învăţământului către scopuri practice,’ a rămas iarăşi fără nici un rezultat. Şcoalele noastre reale, învăţământul nostru profesional, a furnizat, până în ziua de azi, — întocmai ca şi liceele clasice şi ca şi cele două universităţi, — slujbaşi şi numai slujbaşi. Din pricina aceasta, funcţionarii publici, în loc să scadă sporesc pe fiecare an, iar bugetul Statului a luat nişte propor-ţiuni cu adevărat îinpovorâtoare. Aşâ că toate mijloacele, puse în lucrare până în prezent, pentru a creâ pătura mijlocie, au dat rezultate negative, iar reconstituirea acestei clase sociale a rămas încă şi ăzi pendin te în întregime.
Cauza pentru care încercările de reconstituire a clasei mijlocii au rămas infructuoase este că procedeurile de cari s’au servit legiuitorii noştri, erau greşite. In materie socială, măsurile proibitive ca şi cele imperative n’au nici o putere şi nici o eficacitate. O clasă socială nouă nu poate fi ereiată în chip artificial, acţionând numai asupra cauzelor imediate, cari i-ar puteâ înlesni existenţa sau asupra acelora cari i se opun. Existenţa sau neexistenţa unei clase sociale, nu depinde numai de indivizii cari ar puteâ fnrmâ acea clasă sau de-ace/a cari o constituese pe nedrept, ci atârnă de în-tregul^organism social, căruia cată să-i «adăugăm acea
6
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
categorie socialii. Deci nu încurajând pe unii în dauna celorlalţi, se va putea ajunge la scop. Cei apăsaţi vor recurge la noi arme de luptă, mai tari şi mai iscusite, şi legile sociale şi istoria tuturor popoarelor ne învaţă că ei vor trebui să învingă; iar cei încurajaţi se vor lăsa din ce în ce mai greoi şi vor răspunde cu atât mai puţin chemării la care sunt îmbiaţi, iar rezultatul întregci întreprinderi va fi nul, cum de altfel, nul a fost şi în cazul nostru.
Lucrurile, pentru a fi văzute limpede şi cu obiectivitate, cer a fi privite dela 6 îndepărtare potrivită. De aceia va fi nevoie să cercetăm, nu sforţările conştiente făcute de cei câţiva legiuitori ai noştri, pentru a reconstitui clasa de mijloc, ci condiţiunile generale în care se găseşte societatea românească, şi cauzele depărtate cari se opun, la noi, existenţei unei păture mijlocaşe.
La toate popoarele şi în toate ţările pământului, existenţa sau neexistenţa clasei de mijloc a fost subordonată abundenţei sau lipsei de capital mobiliar. Atâta vreme cât numerarul şi bunurile mişcătoare lipseau în Europa, nici nu se poate vorbi despre existenţa unei păture mijlocii. Din clipa însă în care Columb descoperă America, din clipa în care englejii pun mâna pe Indii şi metalele preţioase încep să se reverse, în-valuri bogate, asupra vechiului continent, — din clipa aceasta ia naştere clasa, de mijloc. Pe măsură ce capitalurile mişcătoare se îmmulţesc, se întăreşte şi clasa mijlocie.	'
Or, tocmai de lipsa de capital mişcător suferă şi ţara românească, deci nici o mirare că nu avem o clasă mijlocaşă puternică şi nici o mirare că toate mijloacele întrebuinţate până azi pentru a o constitui n’au dat nici un rezultat, întrucât nu s’a avut în vedere însăşi cau-. za răului.
*
* *
Iată dar lipsa clasei noastre mijlocii, ca şi întregul cortegiu de urmări la care ea a dat naştere, reduse la o simplă chestiune de economie politică: la lipsa de capital mobiliar.
Dacă aşa este, se vor întreba unii, de ce nu se introduce şi la noi, ca în alte părţi, capital mobiliar îndestulător, care să ajute şi să grăbească formarea unei clase mijlocii, care ar avea darul să rezolve, pentru multă vreme, întreaga noastră chestiune socială?
Chestiunea capitalului mişcător e miflt mai vastă de cât s’ar putea crede la prima vedere. Problema bunurilor mişcătoare ascunde în fundul ei taine, cari, cunoscute, ne dau cheia tuturor schimbărilor încercate de societăţile apusene, în trecerea lor dela feudalism la starea de azi.	,
In adevăr, ceia ce caracterizează, mai mult ca orice, veacul de mijloc, este stăpânirea politică prin stăpâni--rea pământului. Deci orice introducere de noui bogăţii, orice creare de noui bogătaşi însemnă ştirbirea domniei nobilimei feodale, ceiace de altfel s’a şi întâmplat.
Apoi, capitalul mobiliar, are asupra proprietăţii teritoriale, un efect disolvant El putându-sp înmulţi mult mai repede decât capitalul imobiliar, în chip fatal, în
cantitate fixă,—el putând circulă cu mai multă înlesnire* este obiectul unei lupte, în acelaş timp mai aprige şi mai uşoare. De-aceia, ori unde capitalul mişcător a putut pătrunde, lupta pentru pământ a căzut pe al douilea plan,— deşi valoarea venală a pământului a crescut,— şi din pricina aceasta proprietatea teritorială s’a fări-miţit, s’a morcelat. Astfel se explică de ce în Franţa şi Germania, găsim averi mobiliare uriaşe, în timp ce proprietatea e într’o continuă morcelare.
Dimpotrivă însă, ori decâte-ori capitalul mişcător lipseşte, pământul trece, ca bogăţie, în planul întâi; iar rezultatul acestei stări economice, este o concentrare excesivă a proprietăţii. Pilde avem destule, voi cită însă numai Roma antică, care fiindcă n’a cunoscut niciodată bunurile mişcătoare, a avut parte de acele vaste latifundii, cari au adus-o la peire.
Iată dar de ce medievalul ură din tot sufletul capitalul mişcător.
*
*
La noi istoria se repetă. Societatea românească c lipsită de bunuri mişcătoare; de-aici acea mare concentrare a proprietăţii teritoriale şi de-aici acea mare însemnătate a proprietarilor imobiliari.
In adevăr, Constituţia noastră ea şi toate legile electorale, cer, ca cens, un «venit funciar rural sau urban . Or, introducerea capitalurilor mişcătoare ar avea, în ţara noastră, efectul pe care l’a avut în ţările apusului, ar crea o clasă plutocratică,—tocmai clasa de mijloc, — care ar cere participarea ei la treburile publice în virtutea altor titluri decât cel al «venitului funciar, rural sau urban», cum de altfel a şi cerut-o, într’o modestă măsură, clasa liber-profesioniştilor.
Apoi, introducerea capitalului mobiliar ar avea, la noi, ca urmare firească, dezagregarea proprietăţii rurale, aşa cum aceasta s’a întâmplat şi în apus; ceia ce iarăşi nu poate fi pe placul clasei noastre conducătoare.
Iată dar de ce capitalul mobiliar e atât de urât la noi; iată de ce, în ţara românească, maxima medievală. res mobilis, res vilis, e încă în plină putere. Neapărat, neputându-se aduce capitalurilor mobiliare, în chip făţiş învinuirile pe cari în adevăr le merită,—din punctul de vedere al proprietarilor « rurali sau urbani ■; —li se impută că sunt străine şi deci li se închid fruntariile ţării.
*
Iată dar de ce societatea românească simte încă şi azi lipsa capitalului mişcător; iată de ce e la noi cu neputinţă să se creiezc o clasă mijlocie şi iată de ce cele trei probleme fundam netale, cari formează chestiunea noastră socială, nu pot intra pe calea deslegării fireşti.
La noi chestiunea socială n’o formează, ca în apus, conflictul dintre capital şi muncă, ci conflictul dintre bunurile nemişcătoare şi cele mişcătoare. Lupta aceasta, care nu o singură dată a avut ecou în luptele dintre partidele noastre politice, formează fundamentul chestiunei noastre sociale, aşa cum ea l-a format şi în ţările apusului, în pragul timpurilor moderne. Lupta aceasta o ultima reminiscenţă a vremurilor medievale.
NOUA revistX românX
7
De aceia, încheind acest studiu, nu mă pot reţine, înainte de-a-1 semna, să repet încă odată; f undamentul chestiunei noastre sociale, îl formează,— nu ca în apus, lupta dintre capital şi muncă,— ci lupta dintre capitalul mobiliar şi cel imdbiiiar.
Bucureşti Aprilie 1909
St. Antim
CESTIUNI SOCIALE
PENTRU ÎNŢELEGEREA SCHIMBĂRILOR ’ DIN TURCIA
Pentru înţelegerea revoluţiunei şi contra rcvoluţiunei cari se petrec în momentul de faţă în Turcia este bine să ne dăm seamă de condiţiunile sociale în care se gă-s&şte această ţară. In primul rând trebue să înţelegem ce au perdut guvernanţii pe care îi avea această ţară înainte de proclamarea constituţiunii, şi prin urmare pentru -care motive s’au încercat ei a produce o contra-revoluţiune.
*
* *
In Europa apusană, când se vorbeşte despre cauza decăderei popoarelor din Orient, este obiceiul de a se arunca vina asupra islamismului. C* toate acestea se face religiuuii lui Mohamed o nedreptate, fiindcă ea nu este mai duşmănoasă civilizaţiunei, decât sunt celelalte religiuni după lume. Islamismul are apoi şi partea lui de merit netăgăduită, în crearea elementelor bune din cultura caracteristică popoarelor orientale.
După concepţia musulmană însă religiunea nu se mulţumeşte cu partea curat spirituală a vieţii societăţii; ea se întinde şi cuprinde întrânsa organele politicei, ale dreptului, şi ale învăţământului. Inimicii Turcilor sunt numiţi necredincioşi» ; războiul lor este totdeauna un război «sfânt >; armata turcească luptă sub- steagul profetului, şi sultanul este în acelaş timp suveran şi preot înalt, padişah şi calif.	.	■
Preoţii turceşti, sau Ulemalele, nu au ca preoţii creştini un' caracter strict de apostoli spirituali. Ei sunt înainte de toate teologi şi învăţaţi. I]lenta este pluralul dela alym, învăţat, şi derivă dela ylm, ştiinţă. Apoi ci mai sunt judecători (Kadi), şi învăţători (Hogi). Cărţile sfinte (Striat, despre care se vorbeşte astăzi §şâ de mult) constituesc baza tuturor legilor; şi numai pe măsură ce relaţiunile cu ţările europene devin mai numeroase se adăogă la ele dispoziţiuni noi potrivite cerinţelor timpului. Dar aceste adaosuri nu trec fără a produce mişcări în opinia publică. (Una din acestea a dat naştere dezordinilor din urmă).
Cea mai păgubitoare lege care să găseşte cuprinsă între cărţile sfinte este, fără îndoială, legea Vacufuri-lor, sau a instituţiunilor testamentare. Potrivit acestei legi, averea persoanelor decedate fără moştenitori cade în stăpânirea moscheei. Cu chipul acesta moscheele din Turcia stăpânesc până la a treia parte din întinderea ţărci întregi. Această avere de mână moartă, mai este şi liberă de ori şi ce impozit către stat, pe lângă că pe ea să face şi agricultura cea mai primitivă.
Averea aceasta imensă, sustrasă circulaţiunei econo-' mice, serveşte numai ca să susţină lenevia unei bune părţi a poporului turcesc. Personalul moscheelor este numeros, din cale afară de numeros. Sunt unele moschee în care trăesc la olaltă sute de şeici de hatifi, imami, muezzeni, şi mollahi; avându-şi fiecare familia şi servitorii săi! Şi toţi aceştia sunt consumatori; nici unul nu este producător!
Turcul de obicei apoi, nu se îndeletniceşte cu o meserie sau cu vre-o ramură de comerţ. Un proverb al lui zice: «Ştiinţa se găseşte la Francezi; comerţul îl duc Armenii, iar Osmanlii au majestatea!» Din nenorocire, în timpul nostru realist, majestatca nu este de ajuns pentru â da hrană omului.
Turcul lasă comerţul şi industria pe seama oamenilor pe cari el îi consideră ca făcând parte dintr’o rasă inferioară. El nu se apucă nici de cismărie, nici de croitorie, nici de tâmplărie, nici de prăvălie. Xumai patru ocupaţiuni trec în ochii lui că fiind mai demne, şi anume: aceea de funcţionar la stat, de soldat, de preot .şi de agricultor,	,
Dar cuvântul de agricultor să nu ne înşele. Turcul ştiind că produsul muncii sale nu este în siguranţă, produce ca agricultor, numai atât cât este strict necesar, pentru a-şi ţine viaţa. Când a recoltat ceva mai mult într’un an, plusul de recoltă îl îngroapă, şi anul viitor cultivă mai puţin. Aşa se explică pentru ce pro-ducţiunea cerealelor nu este îndestulătoare populaţiunei şi Turcia trebuie să importe cereale şi făină din Rusia România şi Ungaria.
Dar visul care. încântă pe ori şi ce turc, este ca să ajungă a fi funcţionar la Stat. De altminteri turcul ştie foarte bine că leafa lui de funcţionar se plăteşte foarte neregulat, şi el chiar nu se aşteaptă la o plată integrală. Dar titlul de funcţionar îi gâdilă vanitatea, şi îi dă oarecum dreptul la lenevie. Turcul ca funcţionar, produce încă şi mai puţin ca turcul agricultor; din potrivă, el trăeşte cu desăvârşire pe socoteala Statului, fără a da nici un serviciu în schimb.
Acelaş lucru îl face şi soldatul turc. In toate ocu-paţiunile în care îl găsim, turcul este- veşnic consumator, şi nu producător. Isvorul din care el se întreţine este bugetul Statului. Acest buget este alimentat de impozitile plătite de străini, adică de nemusulmani. In mâna acestora stă tot comerţul şi toată industria ţârei Turcul nu vrea să muncească, fiindcă muncind el se crede degradat. Dar nemuncind el, nu lasă nici pe alţii să muncească. Din această cauză provin atâtea întârzieri şi intrigi în biurourile administraţiunei turceşti, biurouri cari au pare-se, ca ţintă să descurajeze şi pe cel mai energic european, doritor de a întreprinde ceva în ţara şiriatului....
O altă particularitate a legilor turceşti este şi aceea că un turc poate să-şi redobândească un lucru înstrăinat prin mijlocirea unei a treia persoane. Cu această lege se fac abuzurile cele mai mari. Martorii de ocazie se găsesc pretutindeni, şi pe baza afirmărilor făcute de aceştia, furcii cu influenţă iau înapoi aceea ce cu puţin timp înainte înstrăinaseră. Din această cauză împrumuturile de bani pe amanet se fac în condiţiuni de o rigurozitate ne mai auzită. Rezultatul definitiv
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
8,
este râ plăgii cametei are în Turcia proporţii ne mai văzute în altă ţară.
Să mai adăogăm încă şi corupţia judecătorilor! Sau mai bine zis: corupţia şi servilismul judecătorilor! In cele mai multe cazuri consulii europeni însăşi îndeamnă pe împricinaţi să nu mai stărue în cererea unei dreptăţi, care nu se va dâ niciodată.
Ulemalele sunt nu numai judecătorii, dar şi învăţătorii poporului turcesc. Din nenorocire munca lor este de aceaşi calitate în toate ocupaţiunile. învăţământul turcesc este primitiv cu desăvârşire. In afară de marele gimnaziu franco-turc din Gralata, sunt în adevăr multe şcoli frumoase în Turcia; dar din nefericire lipsesc din-tr’ânsele numai elevii şi profesorii! In sate, învăţământul consistă în aceea, că hogea citeşte copiilor de ţărani primele versuri din Coran, sau mai bine zis, nu le citeşte, ci le cântă. Această cântare este însoţită de nişte aplecări ritmice ale corpului; căci se pare că fără aceste aplecări ale corpului, făcute înainte şi înapoi, turcii nu sunt în stare să reţină nimic în inteligenţa lor din cele ce li se dă spre învăţătură! De altfel limba turcească, deşi este aşa de melodioasă şi frumoasă la auz este însă aşa de dificilă la scris şi citit că ea este cu neputinţă să fie predată mulţime1!. Pentru ca să o poată cineva citi şi scrie, trebue ca mai nainte să fi învăţat limbele persană şi arabă. Aceasta este şi cauza principală pentru ce mulţimea poporului turc zace în cea mai completă ignoranţă.
Cu câţi-va ani în urmă s’a făcut în Japonia încercarea de a se scrie limba japoneză cu caractere europeneşti. Aşa ceva trebue încercat şi în Turcia. De fapt o încercare s’a făcut deja, prin acea că Armenii scriu turceşte cu litere armeneşti. Ar fi bine însă ca să se adopte un metod unitar de transcrieri, iar nu ca fiecare gramatic să-şi aibe metoda sa. Ce progres n’ar rezultă din această încercare! Negreşit însă că ulemalele au să se împotrivească şi au să se revolte de indignare. .Şi cum nu s'ar revoltă? Ulemalele trăesc astăzi în spaima că se vor traduce cărţile sfinte (.prinţul) şi astfel rolul lor va fi micşorat...
' *
* *
Din aceste puţinejconsideraţiuni se poate înţelege uşor care elemente din populaţiune au fost interesate la încercarea de a răsturnă constituţia dată anul trecut. Dar poate că Turcia va aveâ noroc de dată aceasta!
Kesnlx-bey.
BIBLIOGRAFIE
Ilenric Stahl, Curs complet de stenografie cu vocale. Partea 1. A. Baer Bucureşti 1909,
Constantin Sporea, Încercări asupra metodicei limbei germane (Biblioteca pedagogică a Seminarului pedagogic universitar din Iaşi) 1909. Preţul lei 1.50.
D. Vasiliu-Bacâa, Biblioteca Naţională No. 15—17. Puterea morală. Ardealul. Educaţia voinţei. (30 Bani)
Ioan Hasiijanu, Despre cultura dragostei da frumos în şco-lef noastre primare (discurs) Buzău 190!).
DIN PSIHOLOGIA PUBLICULUI NOSTRU DE TEATRU
însemnări făcute între acte la Teatrul Naţional	.
Frecventarea deasă a unei săli de teatru nu te lămureşte numai asupra valorii lucrărilor reprezentate şi jocului artiştilor ci şi asupra sufletului publicului spectator. Poţi reconstitui sufletul acestui public din chipul cum el înţelege, simte şi primeşte cele ce se petrec pe scenă. Iar cele observate la publicul din teatru se pot aplică apoi, cu oarecare aproximaţie, întregei societăţi respective.
Dar înainte de a cercă să pătrunzi în viaţa interioară a spectatorilor, o simplă aruncare de ochi în sală îţi spune multe în privinţa obiceiurilor şi vieţei societăţei. Astfel, dacă îţi plimbi privirea dela lojele benoare la cele de galerie şi dela fotoliurile de orchestră Ja stalul al treilea, vei fi surprins văzând în locurile din faţă, oameni pe cari te aşteptai să-i vezi în locurile din urmă. Te întrebi dacă acest fapt dovedeşte că nu ne putem plânge de lipsa ambiţiei de a înaintâ, ori numai că în societatea noastră oamenii caută să ocupe locurile ce sunt peste meritele şi puterile lor....
Îmbrăcămintea elegantă şi decoltată a femeilor te minunează, dar te lasă nedumerit dacă ea înseamnă că suntem un popor căruia îi place viaţa în toată splendoarea ei, ori numai că iubim prea mult deşertăciunile şi goliciunile vieţei...
Prezenţa în locurile de cinste a multor femei de o anumită profesie te miră de asemeni, dar te lasă în îndoială, dacă această promiscuitate dovedeşte că societatea are un sentiment moral superior, dincolo de bine şi de rău, ori dimpotrivă că acest sentiment e cam atrofiat...	‘
*
Fizionomia sufletească particulară a unui public se destăinueşte mai lesne, nu în faţa tragicului ci în faţa comicului, căci în faţa durerii oamenii reacţionează pretutindeni cam în acelaş chip. In-faţa suferinţelor mari, puternice suntem cu toţii aceiaşi, din orice .naţiune şi orice clasă socială am fi şi orice grad de cultură am aveâ.
Nu e tot aşâ cu comicul. Ceeâce face şă râdă pe un om din popor, poate inspira dezgust unui om cult, iar ceea ce-1 face să zâmbească pe acesta din urmă, poate lăsă indiferent pe cel dintâi. Comediile sentimentale mai ales, în cari scene vesele se împletesc cu scene poetice şi scene triste, ne revelează după modul cum sunt primite sufletul publicului. Astfel de comedii sunt produse de scriitori cti o cultură aleasă, cu o viaţă interioară bogată şi subtilă. Ele cer un public potrivit pentru a fi înţelese şi gustate.
In stagiunea expirată s’au reprezentat la Teatrul National două asemenea comedii: Văduva de Renato Si-1
moni şi Amorul veghiază de Flers şi Caillavet. Cea dintâi, care e o piesă mai fină, mai concentrată, în care scenele duioase, poetice, alternează cu scenele de o veselie curată, sănătoasă, nu a prins de loc la publicul nostru. Cea din urmă, care pe lângă asemenea momente
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
9
mai are însă şi scene de un umor mai crud şi mai dubios a prins doară graţie acestor ultime calităţi.
—	in Văduva e vorba de nişte bătrâni de treabă şi sinceri, pe cari îi cuprinde o simpatie nevinovată pentru o tânără femec ţeînseninează câtva timp cu prezenţa ei bă-trâneţele lor. Publicul n'a înţeles de loc natura acestei simpatii şi a luat pe acei bătrâni drept nişte stricaţi cari nu ştiu să se poarte cum se cuvine vârstei lor. Ba chiar un domn deputat a interpelat guvernul în Cameră fiindcă a îngăduit reprezentarea unei asemenea piese imorale j
—	In -Amorul vegliiază», este un act întreg în care un biet profesor, om serios, îşi neglijează ocupaţiile şi se îndrăgosteşte de o femee care îi declară că-1 iubeşte însă îşi dă seamă curând că îemeea nu are nici o simpatic pentru el, ci totul a fost un capriciu pentru a se răzbuna de trădarea soţului ei. Umilit şi ruşinat, bietul profesor plânge pe ruinele iluziilor sale risipite şi mustră amarnic pe uşuratica femee pentru batjocura ce i-a adus.
Ei bine, publicul nostru în loc de a zâmbi cu compătimire la soarta nefericitului îndrăgostit, a râs sgo-motos ca în faţa unui subiect de comedie bufă. Ne lipseşte încă sentimentul pentru stările sufleteşti mai fine, mai subtile, pentru duioşia şi poezia sentimentală ca şi pentru ironia simpatică, care e glumeaţă dar nu răneşte. Aci se vede superficialitatea culturii noastre, căci toate aceste stări le întâlnim la popoarele cu o cultură superioară, cu o viaţă sufletească bogată şi variată. Poţi' luâ de-a gata dela alte popoare orice vrei, afară de sufletul lor. Acela trebue să ţi-1 formezi singur şi dacă vrei să semene cu al altora, trebue să trăeşti şi în realitate ca celelalte popoare. Trebue să-ţi faci educaţia în aşa chip ca în viaţă, în diferite împrejurări, să te porţi de fapt, să cugeţi şi să simţi ca popoarele de care vrei să te aproprii. Numai atunci vei înţelege şi vei simţi cum trebue arta celorlalte neamuri. Teatrul mai ales—care este imaginea vieţei sociale— îţi rămâne cu totul străin, dacă în mediul în care trăeşti, eşti deprins să iei în diferitele situaţiuni, atitudini de simţire deosebite.
O bună parte din vină,' dacă publicul nu pricepe cum trebue la teatru, o au însă actorii noştrii. lntradevăr. actorul este acela ce întrupează în faţa noastră diferitele personagii..£n puterea lui stă ca să ne facă să simţim chiar stări suft^teşti altele de cât acele cu care suntem obicinuiţi. Dar pentru asta,, pe lângă alte condiţii, actorul trebue să îndeplinească una esenţială : să simtă el singur ca personagiul creat de autor. Cântecul ăsta e vechiu, de aceea pare că unii actori l-au scos din repertoriu. ...
Când vezi cu câtă repeziciune se perindă pe scena noastră cu aceiaşi artişti, piese din mediuri diferite: franceze, italiene, germane, norvegiene, ai crede că actorii noştrii au un suflet de o bogăţie uimitoare, care se adaptează cu uşurinţă sufletului tuturor neamurilor. Dar tocmai aci stă greşeala. Este, e drept, arta actorului o artă de continuă substituire, dar aceste substituiri trebue să aibă şi ele norme şi limite. Aceste norme şi limite sunt temperamentul, educaţia şi experienţa de viaţă a fiecărui actor.
Dacă nu ţii scamă de acestea şi nu admiţi o spe-
cializare mai largă în distribuirea rolurilor în loc să faci pe actor să fie un bun artist pentru puţine roluri, faci din el un cabotin deopotrivă de rău în tot ce joacă. Mai ales când admiţi în repertoriu, cum spuneam mai sus, comedii de salon din societăţile înalte ale Apusului, cum vrei ca publicul să le priceapă, când actorii n’au cunoştiinţa directă a mediului ca să poată ei mai întâi înţelege şi înterpretâ?
Când citeşti vieţile marilor artişti dramatici, vezi că au studiat şi observat mult, mult timp înainte de a juca un rol şi aveau un repertoriu relativ restrâns în toată viaţa lor.
Numai când vom proceda şi noi la fel, vom reuşi să avem o serie de artişti de seamă şi numai asemenea artişti vor putea deschide publicului alte orizonturi sufleteşti.
Căci în fond, artistul dramatic este un educator al societăţii. Teatrul dă mulţimii prilejul să cunoască viaţa şi subt alte aspecte decât cele ce ea întâlneşte în mediul restrâns ca spaţiu şi timp în care trăeşte.
In asemenea condiţii jucate piesele străine, pricepute şi simţite mai întâi de actori—nu ne vom mai plânge de sigur că publicul nostru nu înţelege sau înţelege rău multe lucruri, ci vom putea însemnă cu bucurie că teatrul e un prilej de îmbogăţire a vieţei sufleteşti a societăţii noastre.
’	Eugen Porn.
LITERATURA
VIVA L’AMOREL
Schitul se ivea după o perdea străvezie de plopi şi de sălcii albe dintre care răsăriâ clopotniţa colţurată, pătând cu nuanţa ei roşiatică albastrul închis al cerului.
Rândunelele umpleau pridvoarele cu cântecul lor vesel : erau ciripiri, erau triluri, erau cingulituri, piuiri. gânguriri voluptoase, duete de dragoste.
Era Lucerta lăsă câte o dată să-i scape sapa din mănă, încremenind aşa, estatic, ascultând cu ochii pă-enjiniţi. Iar când se desmeticeâ, ochii par’că erau ai unei pisici sălbatice; şi el însuşi o fiinţă scoasă dintr una din grozavele pânze ale lui Gerolamo Bosch : în-nalt, uscat, aspru, cu rasa sură din ‘care eşeâ capul mare pleşuv, încadrat de barba neagră.
Dar trebuia să-l vezi pe înserate, sub portic, în ograda tăcută : locul acela eră, oare cum. bunul lui. Pe ziduri edera stăpânitoare îşi întindea verdele ei închis, atârnându-şi viţele printre stâlpi, căţărându-se îndrăzneaţă până la ferestruica de sus, alcătuind mănunchiuri, cunune, capiteluri din frunzele cutremurate la cea mai mică bătaie de vânt; la mijloc eră puţul.
Şi el cum stă în umbra porticului par’că s’ar fi gândit la acqua pontica sau la il grande elisir....
Cu toate acestea, de ar fi fost zărit în vremea lui Nicola Flamei sau a lui Paracelso, nu i-ar fi tulburat visele neatinsele minuni ale pietrei filosofale, ci chipurile supraumane, transfigurate din tablourile lui Giotto sau Era Angelico.
IO
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Lui Fra Lucerta îi plăceau florile. Ce de griji şi câte jertfe nu făcea el pentru cele cinci straturi mari din dosul biscricei. In vremea de demult scormoneau pământul călugării; nu creşteau decât ici şi colo celido-niile printre seaeţi şi pirul sălbatic. Dar pe urma mâ-nei iubitoare a lui Fra Lucerta se ivise un întreg norod de flori; micsandre, dungi de garoafe, de muşcate, de rozete orientale care acopereau cu sonoritatea stâ-pânitoare a gamei lor roşii notele tinere de clematite, crini şi nu mă uita»; desişuri de liliac care îşi amestecau liliachiul lor limpede cu albastrul stins al iacin-tului; şi apoi tufe de trandafiri, cuiburi de vanilie, buchete de pansele, narcise mirositoare,—o sinfonie largă şi puternică de culori şi parfumuri ce vibrau în soarele de Maiu.
Călugărul, lungit pe brânci în ţărână par’că ar fi făcut parte el însuşi din pământ; atât se simţea de pierdut, ca'o firimitură, în sânul naturei nemărgenite ; acele furnicări şi fiori şi susure, acele fâşiiri nelămurite îi amorţeau simţirea şi-l toropeau, i se părea că-i ca un pai dus de un vârtej grozav, .în adâncurile vâltori ale materiei; i se părea că sângele curgând nu se mai întoarce spre inimă ci îşi urma mersul mai departe, armonios, în înfinit: îl simţea în artere sângele acela, mereu altul, mereu nou, ca şi cum ar fi ţâşnit dintr’un izvor peste care un zeu bun al Elladei ar fi răspândit aburi din ambrozia-i nemuritoare.
Stâ acolo aţipit, cu braţele întinse în iearbă; i se părea că a ajuns el însuşi humus, rodnic; simţea is-bucnind din toate hbrele vii o tinereţă întreagă de lăstari şi de flori.
Era prins de un fel de beţie solară, apoi se întorcea clătinându-se să se închidă în chilie; şovăind de—alun-gul coridoarelor întunecoase, tăcute, nesfârşite, cc te făceau să cugeţi la Escurial.	.
In clipa acea trecea Mena cu tovarăşele ei. Cântau acelaş cântec tot deauna, cântecul care zice:
Tutte le jundanelle se so sseccate Pover’aniore mi’! more de sete.
(Toate fântânele au secat,
Biata-mi iubire piere de sete
Călugărul ascuţeâ urechea. Acele~cadenţe molcume, strecurate cu o tinereţă de sunete, limpezi, se pierdeau în văzduhul roşiatic în unde, ca şi apa unui lac dacă arunci o piatră în ea; spre sfârşit aveau trluri uşoare ce-1 făceau să cugete la fiorul orgei din biserica Santa Lucia, când maestrul Taritte înceta să cânte; şi se simţea inima Menei, a acelei fetişcane oacheşe care se îmbăta par’că de o notă, ca de mirosul fânului cosit. Glasul ei se stingea totdeauna la urmă, tovarăşele sfârşeau deodată, dar ea nu, pare că nu i-ar fi plăcut să-l lase să piară acel frumos mi dela urmă, şi îl strecura cu o voluptoasă legănare din cap, îl mângâia cu o ultimă alintare, îi dă nuanţe şi modulaţii uşoare, până ce rămânea aşa. cu buzele întredeschise şi cu privirea pierdută, ca să-l vadă par’că dispărând şi risipindu-se în văzduh.
Aţi făcut vreodată, în copilărie, baloane de săpun? BalonuLscos încet-încet din pai, se rotunjeşte, creşte, creşte, se colorează, oglindeşte apoi fereastra, ghivecile cu flori, casele de peste drum, cerul, şi copilul ma*
nainte de a-i da drumul în vânt se oglindeşte în el, râde, îl leagănă încetişor, apoi îi dă drumul: globul diafan se înalţă în văzu lui, luceşte o clipă în soare, şi dispare.
Călugărul ascultă ameţit. Notele acelea îi veneau acolo, în chilia întunecoasă ca nişte voci ale naturei. Melodia aceia înceată, în ton minor, îi deştepta mii de fantazii adormite în minte; i se părea c’a mai auzit-o odată, de mult, nelămurită, în nopţile fără somn ale întâiei lui tinereţi.... O, zdravănă lui tinereţă, arsă de soare, acolo, în mijlocul viilor dela Spoltore, când se luâ la întrecere cu greierii în cântec 1
Mena şi tovarăşele se depărtau ocolind râul printre pleopi. Se mai auzi o frază îndrăzneaţă, vie:
Tromaa lari liră, vivă ll’amore ! apoi acel mi final, apoi numai vâjiitul apei la stăvilarele din apropiere.
Fra Lucerta aprinse lumânarea, apucă vechia carte de rugăciuni şi îngenunchie înaintea lui Christos răstignit. Insă simţea ceva, acolo, între Christos şi el, ceva care îl împingea îndărăt: se aplecă şi mai tare, aproape cu ciudă, voi să se roage:
Doamne Dumnezeule, nu te depărta de mine, ajută-mi; căci mi s’au pus împotrivă gânduri zadarnice şi spaime mari >.
De geaba... Acel binecuvântat mi, îl avea în auz încă, lung, stăruitor, nuanţat:
Tromma lari liră, vvivă U’amore!
Se ridică; luă biblia, o deschise la cartea lui Salo-mon ; citi «cântarea cântărilor» cu privirea aprinsă, l’c fereastra deschisă năvăleau unde de miresme.
<£>, logodnica mea, buzele tale picură faguri de miere, miere şi lapte se află sub limba ta...
Prin trupul lui de treizeci şi cinci de ani, simţi, bietul călugăr, un fior ce i se păru o făr’ de lege:
—	Doamne 1 Doamne !
Închise cartea vechie, eşi din chilie, trecu prin coridoarele negre, eşi afară sub bolta largă.
O minunată lună plină de Iunie albea întreaga câmpie adormită.
Trecu aşa zile multe în zbucium înfrigurat, în vise chinuitoare, în îndoeli, şi uşurări. Nici acolo, între florile lui, nu-şi mai găsea pace, acele clipe de adâncă uitare; în sinfonia atotputernică a naturei căuta zadarnic nota omenească, acel mi, acel mi care ridicân-du-se din peptul vesel al Menei îi zguduia toate fibrele şi îi ardea sângele.	-
—	Da, de ce, de ce ?—întreba el tremurând, îngenun-chiat naintea lui Christos, în puterea nopţii.
Câte odată, stând sub porticul ogrăzii tăcute îşi depăna în gând toată vieaţa, de pe când băteâ câmpurile ca un pui sălbatic, culegând aglici de prin grâu ca să le ducă Măriei, copilei aceleia cu părul roş ca şi fuiorul porumbului. O, îşi amintea, îşi amintea de Maria ! Acea parte a adolescenţei lui îi apărea acuma ca un petic de cer înflăcărat; i se părea că şi atunci îl încercase nişte fiori, ceva flăcări la cap, câţi-va fiori pe şira spinării..
Dar cât de dulci erau atunci, acolo, după măceşi, când Maria se întotceâ la cei trei stejari şi venea singură cu o sarcină de crăci pe cap. El îi tăia calea scoţând un ţipăt, s’o sperie, şi să audă apoi râsul acela frumos al dinţilor albi între două buze roşii şi proaspete ca fragile din Mai,
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
. I I
După aceia tatăl său, ca să nu stea acolo, fără să facă nimic, îl dcte la şcoală, la schrt. Acolo călugării puseră stăpânire pe sufletul lui, se făcu tăcut, singuratic, gânditor.
Câtc-va luni apoi muri tatăl lui, de vărsat, într’o noapte de vară de care îşi aduce aminte par’că ar fi fost eri, când îl chemă cu un gemăt înăbuşit din camera de alături, şi îi strânse mâinile ca în nişte lanţuri, privindu-1 ţintă cu ochii aceia sticloşi, fără să poată rosti nimic. O, ochii aceia! Rămaseră deschişi şi după ce bătrânul îşi dcte duhul, şi el n’avu curaj să-i închidă, n’aviî!
Se trezi singur. Nici pe mamă-sa n’o cunoscuse, ea odihnea de optsprezece ani sub buruienile cimitirului din San Donato. Se trezi singur, şi se făcu călugăr.
Credinţa pentru el era ca un fel de friguri, avea ameţeli şi aiurări. Se îmbăta cu fantasiile supraumane scornite de sufletul lui, ca şi altă dată de soare şi de mirosul muşcatei. Când sângele şi carnea se răsculau sub rasă, se arunca acolo înnaintea acelui negru Chri-stos al lui, încolâcindu-so ca un şarpe cu coada tăiată
Şi cerea îndurare, şi vărsa lacrimi arzătoare ca lava, carc-i frigeau luminile ochilor şi-i lăsau dungi pe obraji.
Apoi avea potoliri depline, seninătatea puternică şi mândră a jertfei; se bucura de a domni peste vechile chinuri şi nebunii, ca un vultur peste uragan. Dar erau potoliri scurte; lupta lăuntrică reîncepea şi mai -dureroasă: cl o astupa cu o putere îndrăsneaţă şi adâncă: şi într’unele clipe scrîjneâ din dinţi ca un ostaş sub cuţitul chirurgului.
După vre-o cincisprezece ani rămase singur în schit; îi lăsară chilia şi acel petic de pământ din dosul bi-sericei. Atunci. îi ajunse prieteni florile din brazde şi rândunclele de sub streşini. Intr’o dimineaţă de Mai, Dumnezeu se confundă pentru el cu buna Natură.
*
Eră aproape de vecernie. Spre munţi cerul era galben auriu cu dungi, stropituri şi şerpueli liliachii, ceva mai sus se desfăcea într’o manta albastră ca a mărei neînchipuit de diafană,—iar în jos, spre Adriatica, în is-bucniri, ţâşniri, roşii ce se păreau jrăsfrînte de un foc.
Fra Luccrta stâ sub un pleop să se răcorească, ui-tându-sc la şirurile de rândunele din văzduh; stăvila-rele scoteau fâşiiri şi murmure mângâioase.
De o dată o bătaie de vânt aduse până la cl cântece depărtate : par’că erau susurile unor trimişi, dar călugărul recunoscu glasul Menei şi sângele îi pieri, se făcu alb ca un giulgiu...
Veneau înnaintc cele trei fete cu fustele prinse ’n brâu şi cu bucheţele de flori în cap ca paparudele. Mena, între celelalte două, cu braţele goale până în coate, iar sânii, abia strânşi în ilicul negru vărgat cu mătase galbenă, palpitau de minune la fiecare pas.
Veneau mereu câte trelc cu braţele înlănţuite: de o parte râul verde, de alta grâul galben unduios, te făceau să cugeţi la o surprinzătoare Terracotta de Bar-bella pentru cansoni d'amore.
Când fură lângă el se plecară.
— Bună scara, părinte—şi trecură.
El se uită la Mena cu ochii aceia de pisică sălbatică, gata par’că s’o mănânce.
—	Ce mai lună ! — rosti încetinel Cecalina, fata ceea blondă, din dreapta, care făcea dragoste cu căprarul.
Tovarăşele pricepură că ea se legase de capul bietului călugăr şi se puseră pe râs : hohotele metalice se amestecară cu miile de glasuri ale serei, sub pleopi.
Fra Luccrta îşi simţi inima sfâşiată; se gândi la unghiile Menei, fără să-şi dea seama de ce.
Nişte friguri încete îi ardeau sîngele şi-i rătăceau mintea.
Sângele şi carnea martirizată atâţia ani se ridicau acum teribil, poruncitor, ca doi sclavi sălbăticiţi în apărarea dreptului lor.
Trebuia să fie văzut, bietul călugăr! întins acolo, pe scândura goală, când îl rodea răul şi fiorul îl străbăteâ pân’la oase, ca un şearpe subţire, şi sub ţeastă simţea o flacără vie! Trebuia să te uiţi în ochii aceia nemişcaţi, arşi, lucitori ca nişte cărbuni aprinşi !...
Acolo, părăsit, fără ajutor înaintea acelui negru Chris-tos al lui, soarele învăpăiat al lui Iulie izbucnea în chilie în batjocură parcă şi rândunclele piuiau si florile întindeau unde de miresme spre soare!
Aveâ rătăciri grele; îi treceau pe dinaintea ochilor mii de plăsmuiri: viile lui verzi, desişurile de. măceşi, tatăl mut în agonie, sămânţa înfricoşată a credinţei, feţele nepăsătoare ale vechilor tovarăşi, şi apoi acolo înconjurată de lumină, ca o Madonă, Mena, Mena, răspândind în asfinţit veselul cântec al celor douăzeci de ani ai ei...
Visa: I se păru că trece singur prin mijlocul unei câmpii nesfârşite, galbenă, tristă, pe când soarele îi ardea creerul şi setea gâtlejul, Mergea, mergea prin tăcerea aceea grozavă, într’acea mare de flăcări, cu îndărătnicie, cu furie, ca o hienă înfometată; iar înaintea lui numai câmpia, mereu câmpia şi arşiţa roşiatică a zărilor nesfârşite. Nu mai vedea nimic altceva decât o lumină continuă; se puse pe urlet şi vocea lui se stinse fără răsunet în chilie...
Se deşteptă, căută cu mâna uscată cana cu apă, şi cana era goală.
Pe fereastra deschisă, veneau crâmpcele unui cântec, depărtat. Bietul călugăr, ciuli urechja, şi inima îi băteâ în piept ca un ciocan.
Tutte le fundanelle se so ’sseccate!
Pover’ atnore mi! more di sete.
Se sculă într’o încordare peste puterile omeneşti, se lipi de zid şi lumina asfinţitului i se întinse pe obraji.
Cântecul s’apropiâ, s’apropiâ cu acel mi nesfârşit, mângâetor, nuanţat; bolnavul îşi strânse toate puterile şi încercă să scoată capul afară.
—	Me...na!
Se rostogoli la pământ, rece ca oţelul, sângele încetă să mai bată, înccpir iară, din nou se opri; se încolăci, căscă ochii, îi închise, iar îi căscă.: crâ în ci o lumină. Simţi cutremurul morţei trecându-i prin vine, până la inimă: întinse membrele şi înlemni apoi de-a-bincle.	.
Afară cerul era de un verde străveziu; ardea focul în vatră şi vântul mai aduse un crâmpei de cântec '•
Tromma Iarl Ură, vvivâ IVamore!
(tAISRIELE D’Annunzio
(Trad. din italieneşte de N. foto)
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
I 2
PENTRU TREIZECI DE LEI
După cum a început a vorbi, am înţeles că mă cunoaşte. Cu cât mă uitam la el şi-l ascultam, mi se părea că am văzut cândva figura aceasta rotundă,' cu ochii mici şi cu un veşnic zâmbet de om mulţumit. I-am dat un scaun, m’am aşezat şi eu în faţa lui, şi fără să aştepte, ca alţi clienţi, să-l întreb ce vânt îl aduce pe la mine, a început el a vorbi.
—	După cum ştiţi, eu trebue să umblu prin judeţ, cu slujba mea, şi dăunăzi. când am venit acasă, n’am mai găsit-o: casa era încuiată, înăuntru nu mai erâ nici un lucru, şi dela vecini am aflat că a luat amândoi copii şi a plecat la Iaşi.
Mi-am închipuit că trebue sâ fie vorba despre nevasta lui.
După ce şi-a şters sudoarea de pe frunte, a început iar:
—	Mi-a făcut proces de alimente, şi tribunalul m’a condamnat să-i plătesc treizeci de lei pe lună. Pe vremea când m’am judecat, eram plătit de judeţ, cu nouăzeci de lei, iar acuma, dela întâi April, am trecut la Stat, şi am numai şeaizeci de lei pe lună. Nu ştiu, n’aş putea să arăt tribunalului aceasta, şi să cer să mai reducă suma ?
—	D-ta ai fost faţă la judecată ?
—	Am fost faţă, şi n’am făcut nici apel.
—	Atunci trebue să plăteşti.
Ii dădusem o veste tristă; mă aşteptam să-l văd că se posomorăşte. Dar zâmbetul de mulţumire nu-i dispăru, şi poate că durerea şi-o manifestă numai şter-gându-şi mereu fruntea.
—	Ce-mi rămâne mie! Treizeci de lei....... un leu pe
zi... Să mă imbrac, să mă hrănesc... Foarte greu... Când ai doi lei pe zi, mai înseamnă ceva. Dar un leu!... Şi să vedeţi ce femee ciudată: mereu spuneâ la lume că eu fur. Mă rog, dacă aduceam şi eu, de prin judeţ, câte-o găină, ori câte-un caş, dat de vre-un român, apoi ea zicea că le-am furat. Mă făcea de tot râsul.
—	Vra să zică nu te înţelegeai cu nevasta d-tale?
—	Hm !... Şi când m’am logodit, tatăl ei, 'şef de birou la Prefectură, m’a dus la o rachierie, acolo în Iaşi, pe strada Sfânta Vineri, şi după ce am băut câte-o tescovină, mi-a zis: «dragă ginere, mi-am văzut fata, logodită, de acuma pot să-mi pun căciula pe-o ureche*. Eu n’am ştiut ce însemnează vorba asta alai. Şi după ce am făcut nunta, am văzut că mireasa mea nu fusese tocmai cum se cade, şi dimineaţă a plâns, şi a plâns, domnule, de gândeai că are izvor de lacrămi în ochi, şi m’a cuprins de gât, şi mi-a zis: «Ai să vezi tu, Mitică dragă, ce femee bună am sa fiu eu . Şi-i adevărat, că toată casă o învârtea singurică, servitoare n’am avut, că nu ni da mâna’ să ţinem...
—	Dar bine, nu-i cu putinţă să vă împăcaţi, dacă erâ o femee aşâ de bună ?
—	Nu vrea. Eu in’aş împăca, pentru copii. După ce m’a pus la cale cu casa, să-i dau şi treizeci de lei pe lună.... Şi cu casa cum a fost ? Eu aveam câteva parale, făcute din economii, şi mi-am zis că nu-i mai bun lucru pe lume, de cât să ai căsuţa ta; baţi un cui, baţi într’a ta. Şi am găsit o căsuţă! Trebue s’o
ştiţi Dv. în Strada Pietrarilor, lângă Mateescu... peste drum de fântâna cea cu cumpănă... N’o ştiţi, nu face nimica. Şi când am vrut să fac actul de cumpărătură, ea numai decât să-l fac pe numele ei. înţelegeţi Dv-să zic aşâ în act, precum că amândoi am cumpărat casa, că a dat şi ea şease sute de lei. Eu am socotit că asta nu-i mare lucru, şi am vrut să-i fac şi ei o mulţumire. Acuma am aflat că nu poci vinde casa fără dânsa. Aşâ să fie, oare ?... Dacă ziceţi Dv. că-i aşâ, aşâ trebue să fie... Care va să zică m’a păcălit şi aici.
Povestea clientului meu erâ interesantă. Altă dată aşi fi ascultat-o cu plăcere; în ziua aceea, însă, aveam-mult de lucru. L-am întrebat:
—	Te rog să-mi spui cu ce să te servesc în această afacere ?
—	Aş vreâ să ştiu cât să vă dau ca să mă apăraţi în procesul de divorţ.
—	Cred că n’ai nevoe de avocat, i-am răspuns. Afacerea e foarte simplă. N’ai a te opune la cererea ei, n’ai a propune marturi, ca sâ nu se trăgăneze procesul.
—	Vedeţi Dv. cei trezeci de lei pe lună...
—	Mă rog şi ce motive a invocat ea?
—	Zice că insulte grave şi rele tratamente.
—	Ai ocărât-o, ai bâtut-o vreodată ?	,
—	Să-i sece mâna celui care a atins-o măcar cu vârful degetelor.
De ocărâl, de, care om nu se sfădeşte câte odată cu nevasta lui! Dar dacă are marturi, dacă i-a cumpărat, ce pot să fac... M’aş împăcâ, precum ziceţi Dv. dar dacă nu vreâ! I-am scris; ea nu mi-a răspuns. Ba a scris unei vecine să-mi spuie că scrisorile mele nici nu le mai deschide, le aruncă în foc.
—	Du-te la Iaşi, vezi dacă nu-i chip şă te împaci, şi pe urmă să vii la mine să-ţi mai spun ce ai de făcut.
El a zâmbit, şi neluând în seamă că m’am ridicat de pe scaun şi-i întind mâna, mi-a răspuns:
—	Dacă ar fi la Iaşi:... Dar e dusă la Brăila, cu celalt...
Povestea deveniâ şi mai interesantă; trebuiâ s-o ascult.
—	Să vedeţi cum a fost. De cum ne-am luat, a început să-mi spuie să-i caut pe cineva să-l eie în gazdă, să-i caut un bărbat în gazdă.
Eu i-am spus: ce-ţi trebue ţie bărbat în gazdă, doară eu... La urmă n’am avut încotro, şi am luat în gazdă pe grefierul dela judecătorie, care venise în locul lui Irimescu. Adică ea l’a găsit, că eu nici nu-1 cunoşteam. Când m’am întors din judeţ într’o zi, numai ce l’am văzut instalat în casa mea, şi ea mi l-a recomandat. Acuma să vedeţi. In seara de lăsatul secului am adus o leacă de vin, şi am făcut cinste la masă. Erâ şi chiriaşul. Nevasta mea a luat mai multişor, s’a cam trecut cu măsura. Dela o vreme el s’a dus să se culce. Eu m’am mai învârtit pe afară, şi când intru în casă, nevasta nu-i. O caut în bucătărie, nu-i; o caut în cămară, nu-i. îmi zic: poate i s’a întâmplat ceva; o caut în toate părţile, nu-i. Atunci îmi vine în minte şi intru în odaia chiriaşului, şi nevasta mea dormeâ cu el. Eu ce să fac? Ani închis uşa frumuşel, mi-am luat paltonul şi mani dus la procuror. Dormeâ. Am
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
!3
spus servitorilor să-l scoale, că s’a întâmplat un caz foarte grav. El a trimis să întrebe ce s'a întâmplat. Le-am povestit-cum nevasta mea doarme cu grefierul judecătoriei, şi să mergem să-i prindem în flagrant delict. El mi-a trimes răspuns că nu merge la astfel de fleacuri, şi să mă duc la poliţai. M’am dus la poliţai. Poliţaiul făcuse şi el lăsatul secului, şi n’am putut răzbate până la el. N’am găsit, domnule, în tot oraşuţ un subcomisar, ori un gardist, şi dacă am văzut aşa, m’am dus şi eu acasă şi m’am culcat. Îmi venia oarecum să dorm singur în odaie, când ştiam alăturea pe nevasta mea cu chiriaşul,.. Şi să vedeţi, lucrurile din casă le-a trimes la Brăila. El fusese funcţionar la tribunalul din Tulcea; făcuse 6 potlogărie şi-l dăduse afară; pe urmă, fiind protejat de secretarul general, a fost numit aici, grefier la judecătorie, şi când s’a făcut loc vacant la Brăila a fost permutat acolo. Când a plecat, eu eram în judeţ; lucruşoarele mele toate le-a expediat pe numele lui; iaca, am şi numărul şi data, le-am însemnat. La gară, la Paşcani, au fost împreună în restaurant. Mi-a spus comisarul Dianu că i-a văzut el. Acuma-i ia Brăila, cu dânsul.
Mă uitam la omul acesta, care-mi povestea lucruri aşa de grozave, şi nu ştiam cum să-mi explic acel zâmbet de mulţămire care nu dispărea din figura lui. Apoi l-am întrebat:
—	După cum înţeleg, n’ai vrea să te desparţi de dânsa.
—	Nu, dacă nu pot să mă împac, aş vrea să-i respingă reclamaţia de divorţ.
Indignat, l-am întrebat din nou.
—	Vrei să mai trăeşti cu dânsa?
El şi-a şters iarăşi fruntea, şi pentru întâia oară l-am văzut cu figura mai posomorâtă, şi parcă un oftat slab s’ar fi îngânat cu ultimele lui vorbe:
—	Să-i dau treizeci de lei pe lună L.
ARTUR (tOROVEI.
NOTE Şl DlSCUflUNl
ARTA NAŢIONALĂ LA DIFERITE ’ POPOARE
CONFERINŢA D-EUI AL. TZIGARA SAMURCAŞ
Mulţumită curentului început şi susţinut cu multă persistenţă do societatea Domniţa Maria de sub Pre-şidenţia A. Ş. Regale Principesa Maria, în scopul de a reînvia frumosul trecut artistic cu bogatele comori de inspiraţie ale poporului nostru, observăm astăzi o continuă puternică preocupare pentru cunoşterea mai de aproape a artei noastre populare.
Concursurile cu premii ale acestei societăţi ţinute în anul trecut au avut pe de o parte frumosul rezultat de a aduna din diferite regiuni ale ţării numeroase şi frumoase colecţiuni de. oale, ulcioare, străchini, covoare, velinţe, sculpturi în lemn, etc., cari au întărit şi mai mult credinţa în gustul artistic al poporului nostru, iar pe de alta
prin recomp nsele acordate au sădit un puternic îmbold pentru continua păstrare a acestor frumoase îndeletniciri naţionale. Mai mult de cât atât.
Acum de curând, ţara noestră invitată a participa la expoziţiunea internaţională de artă populară deschisă la Berlin sub înaltul patronaj al M. S. Reginei Româ-' niei, a avut fericirea să fie clasificată întâia.
D-l Al. Tzigara Samurcaş, directorul muzeului de etnografie şi artă naţională, organizatorul secţiunei româneşti la această expoziţiune, în conferinţa ce a dezvoltat la Societatea femeilor române a căutat să comunice — însoţind confercnţa de proecţiuni luminoase — impresiunile ce i-a produs această expoziţiune de artă populară şi să arate meritata dreptate ce s’a făcut poporului român distingându-i-se în chip deosebit produsele sale artististice.
Conferenţiarul lămureşte în scurte cuvinte, care crede că este originea artei populare şi arată legătura care este între aceasta şi industria casnică; cum satisfacerea diferitelor trebuinţe omeneşti este primul izvor al variatelor manifestaţiuni artistice de mai tîrziu. In această ordine de idei scopul urmărit de unele societăţi' cari tind a sprijini şi dezvoltă industria casnica prin vânzarea acestor produse, nu contribue mult la dezvoltarea artei noastre populare. Deschizând debuşeuri pentru desfacerea acestor producţiuni casnice, comercializându-le cu alte cuvinte, lucrătorii producând în aceleaşi condiţiuni, sunt îmboldiţi de preţul ce câştigă şi se silesc a produce mult, ceace îi face să lucreze cu mai puţină îngrijire şi deci produc obiecte înferioare din punct de vedere artistic.
Cea ce e de făcut este nu sprijinirea producţiunii noastre artistice în scopul de a o comercializa şi a o slăbi în acest chip, ci adunarea şi colecţionarea tutu-lor variaţiunilor artei populare, orânduirea şi catalogarea lor în muzee, de unde artiştii să poată avea la îndemână bogatul izvor de inspiraţie pentru o artă naţională a poporului român.
Cât este de bogată şi de variată inspiraţia artistică a poporului nostru ne-o spune nu numai nesfârşita varietate a costumeler cari diferă nu numai dela o regiune la alta, dela un judeţ la altul, între comune învecinate chiar având diferenţe simţitoare, dar şi interesantele izvoade, velinţe, covoare, nespus de frumoase şi . de variate prin chipul osebit al motivelor folosite, al culorilor şi desenurilor întrebuinţate etc. bogăţia de porţi, troiţe şi cruci de lemn cu o nesfârşită varietate de motive sculpturale, cari împodobesc atât de frumos drumurile ţării noastre, produsele de olărie, ulcele, străchini, ulcioare cu variatele lor desenuri şi multe alte produse artistice strâns legate de viaţa ţăranului nostru.
Muzeul de etnografie şi artă naţională înjghebat de câtva timp la şoseaua Kisseleff prin frumoasele colecţiuni, din variatele domenii ale artei populare, stă . ca o dovadă permanentă de nesfârşita varietate, bogăţia de inspiraţie, şi de multe ori fineţea şi gustul artistic al poporului nostru,
'Trecând la expoziţia dela Berlin şi voind să deâ o idee cât mai lămurită despre producţiunile artistice ale diferitelor popoare, conferenţiarul reproduce prin pro-
NOtTA REVISTĂ ROMANA
14
ecţiuni o sumă însemnată de vederi, reprezentând diferitele săli ale Expoziţiunii, coprinzând arta populară a diferitelor popoare cari au participat la expoziţie, încet încet, trec pe dinainaintea ochilor auditorilor, clişee reprezentând arta populară germană, franceză, rusă, etc. pe cari le însoţesc interesante explicaţiuni. Relevăm una din observaţiunile D-lui Tzigara Samur-caş. Toate popoarele vecine cu noi nu au o artă cu un caracter propriu, nu se vede originalitatea la nici unul. împrumuturile, notele comune la diferite popoare învecinate es în evidenţă din diferitele exemple arătate. In acest fel s’a prezentat arta populară a Grecilor, Sârbilor, Bulgarilor. Vorbind de secţiunea ungurească conferenţiarul semnalează îndrăzneala caracteristică şo-vinizmnlui maghiar de a reda toate manifestările culturale din Ungaria ca un produs pur al sufletului maghiar şi arată cum toate obiectele expuse de Unguri, păstrează urma imitaţiunii saxone şi de multe ori române. Reproducând o pagină ilustrată din o recentă lucrare tratând despre arta naţională maghiară, în care se reprezenta mai multe străchini, ulcele, ulcioare, etc. olarii într’un cuvânt, pe care o compară cu produsele similare ale Saşilor şi comparând diferitele porţi şi tro iţe, expuse de Unguri cu admirabilele sculpturi în lemn din diferitele^localităţi româneşti, fie de dincolo, fie de dincoace de Carpaţi, pune în evidenţă perfecta asemănare şi întăreşte temeinicia aserţiunii că Ungurii prezintă ca artă maghiară multe din motivele şi produsele artistice ale poporului român şi saxon.
Secţiunea românească a fost centrul de admiraţie al Expoziţiunii. Olăriile prin bogăţia variată a coloritului, prin varietatea desenurilor şi motivelor de decoraţiuni, a stârnit admiraţiunea şi viul interes nu numai a vizitatorilor dar şi a specialiştilor.	'
Produsele textele ale societăţilor Tesătoarea, Albina, Munca, Furnica etc. mai d’înainte cunoscute în Germania au fost semnalate ca întrecând cu mult celelalte produse textile prin fineţea şi delicateţea lor caracteristică. Costumele expuse de noi au fost superioare, costu melor tutulor celorlalte ţări. Covoarele, scoarţele şi velinţele bine executate au găsit de asemenea unanima admiraţiune a specialiştilor.
Conferenţiarul închee semnalând constatarea dezin-• teresatâ făcută de juriul expoziţiunii dela Berlin, că arta noastră populară este superioară artei celorlalte, popoare şi făcând un nou apel la toţi bunii români, amintindu-le că este o datorie naţională de a da tot sprijinul ca acest frumos şi bogat izvor de superioritate artistică să-l păstrăm neatins, ca o legătură trainică cu trecutul nostru şi ca un izvor de inspiraţie pentru artiştii care vor alcătui adevărata artei naţională română.
BIBLIOGRAFIE
Viaţa românească, Martie 100!,).
Convorbiri critice, Directori M. Dragomiresen şi I. Peretz. Martie 1909.
Bamubi, Craiova. Martie-Aprilie 1909.
CUM SE TRADUCE LA NOI ÎN BIBLIOTECILE POPULARE
In acest articol nu vom vorbi de traducerile obicinuite ce le fac jurnalele din limba franceză sau germană şi cari sunt pline de galicisme sau de germanisme. Vrem să vorbim de traducerile literare sau de ceace editorii ne prezintă sub această denumire. Luaţi de pildă diferitele biblioteci populare ca : Biblioteca pentru toţi, Biblioteca Minervei, Biblioteca Enciclopedică, şi altele de acel aş soi şi veţi găsi sub cuvântul de traduceri o sumă de capo d’opere rezumate fără nici un rost.
Editorul Alcalay, ca să luăm un exemplu, prezintă publicului Vicarul Waîcefield într’un volum al biblio-tecei sale, adică în vre-o 2S0 de pagini. Bate la ochi că în această prescurtare a unui roman, care ţine peste 600 de pagini în original, cititorul nu va găsi nici măcar un paragraf care să lie conştiincios şi complet tradus după Walter Scott. Cu don Ouichotte e tot la fel. Nu veţi întâlni în această traducere trei rânduri de Cer-vantes. Ce idee, credeţi că poate să-şi facă cineva de opere literare aşa de însemnate, când le primeşte astfel de ciuntite şi de sărăcite de orice farmec literar.
Un alt defect al acestor traduceri este că cea mai mare parte din ele nu sunt făcute după textul original. Operile în limba rusească, poloneză, engleză sau suedeză sunt mai toate traduse după o versiune franceză sau germană, fără ca traducătorul să fi citit un singur rând din textul original. Şi când din întâmplare se dă drept cunoscător al limbei din care traduce, i se întâmplă să facă greşeli de neiertat.
Ca să justificăm părerea noastră, dăm câte-va exemple de traduceri greşite luate din ultimele volume, publicate în Biblioteca Minervei. E vorba de Colomba de Prosper Merimee, tradusă de D-na Xatalia losif.
La prima pagină chiar, Merimee, arată cum că miss Lydia n’a împărtăşit tradiţionala admiraţie pentru Italia, păstrându-şi aprecierea ei asupra tuturor minunilor notate în guiduri ca însemnate. *La transfigu-«ration lui avait păru mediocre, le vesuve c’n erup-v;tion â peine supprieure aux cheminees de Birmingham ■.
Traducătoarea scrie:
«Schimbarea la faţă» bunioară, îi păruse mediocră, Vezuviul în erupţie, ceva mai presus de cât hocea-gurile uzinilor din Birmingham..
Pe când sensul adevărat este tocmai contrariu. Cum nu s’a mirat orbeşte de vestitul tablou a lui Raphacl tot aşa n’a fost mişcată de vesuviul în erupţie, abia îi păruse mai presus ca hoceagurile fabricilor din Bir-mingam-.	.
Când e vorba de fauna stranie a insulei Corsica textul francez zice: Vous avez encorc le mouflon, fort
etrange animal..... In textul român se găseşte: Dai
de un soiu de berbec,Tighioae cu totul străină, în loc de: animal sau lighioae stranie sau ciudată. Traducătoarea a confundat etranger cu etrange:
In dialogul între Orso şi sora lui, Colomba, tradu. cătoarea n’a observat deosebirea intenţionată a lui Mc-
ttOtjA REVISr ROMANA
*5
rimee. Colomba vorbeşte fratelui său totdeauna cu Domnia voastră,, fiind ca soră obligată la respectul sexului bărbătesc şi fratelui mai mare—pe când Orso îi'răspunde şi-i porunceşte cu tu. Aceiaşi observaţie ar fiTde făcut în privinţa celorlalţi dialogi între Colonel, Miss Lydia’şi Orso cu Colomba (vezi Capitolul 5 şi următoarele).
.Pasagiu 1 francez: il părut"comprcndre ce que disait miss Lydia â la petite mouo de sa jolie bouche; e tradus ast-fel: «dar părea că prinde ce spune miss Lydia numai după mişcările buzelor ei frumoase. » S’ar crede după textul acesta că miss Lydia aprobă ceeace aude, pe când bănueşte numai ceva şi arată o mică supărare—ar fi mai bine: după bosumflarea guriţei sale.
—	Mai departe vedem: «A la maniere dont il effa-r.ait ses epaules, â sa petite moustache frisee,...» a tradus-o prin : După înfăţişarea lui, după mustaţa mică şi frizată... Pe când ar trebui: După felul cum îşi trăgea umerii înapoi şi după mustaţa răsucită..'
—	Mai departe : Au lieu de ces elegantes fabriques..» e tradus astfel: Î11 locul fabricelor elegante... traducătoarea tălmăceşte fără ca să observe că cuvântul elegant nu se potriveşte unei uzini şi neştiind că cuvântul fabrique» însemnează, in descrieri mai cu seamă clădirile şi chiar ruinele care împodobesc un peisaj. Duchesne zice: Dans Ies paysagos de Nicolas Poussin, Ies fabriques sont remarquables par leur masse impo-sante, par leur noblesse et par leur caractere particu-liere, qui paraît Ies rendre-propres auxpeuples anciens que le peintre a voulu representer.
—	Mai vedem: «Et cornrne Chilina»... traducătoarea îi zice : «Şilina ca şi cum italianul ar pronunţa pe Ch ca s9, mai departe îi zice Michelina iar nu Mişelina
Cuvântul: Maquis ;> e tradus cu, ţililiş, rediu, etc. crezând fără îndoială că’i vre-un stufiş oarecare, pe când maquis-ul e o pădurice cu ţihlişuri. De altfel cuvântul acesta nu-i traductibil şi trebue păstrat aşa cum ni-1 dă .Merimee.
—	Mai departe; > Des Lucaquois», qu’elle a pris pour un defericher, ... e tradus Lite anii ei pe care ’i-a pus să descurce în hăţiş... pe când trebuia zis : Luchezii săi pe care ’i-a tocmit pentru desţeluirea maquis-ului. E vorba de lucrătorii din Luca şi nu din vechia Lucania.
Alt ceva:: Ce sont cîe ces cas oii il faut en venir â la pierre â fusil. Traducătoarea cu toate că a pus data de 1840 la şfârşitul nuvelei, nu s-a gândit că puştile de până ‘ atunci erau cu cremene iar nu cu capse. D-sa a tradus astfel: Sunt împrejurări, când trebue să ajungi să ’mpuşti cu pietre.
—	Mai departe: «Le bandit tira la langue de cote et la fit claquer contre sa joue... e tradus astfel: Banditul scoase limba într’o parte şi o plesni de obraz, pe când e vorba numai de plescăitul limbei lovit de cerul gurei.
Mai la vale: Je ne suis pas si diable que je suis noir > c tradus 'astfel: dracul nu-i aşa de negru cum îl zugrăvesc oamenii;—pe când trebuia să zică:Nu sunt atât de drac pe cât sunt de negru.
Mai departe: Ah! vous mc rcmettez!... nu e tradus de. loc.
—	Idem : următoarea propoziţiune. Que je plains Ies pauvres bandits par cet orage !
Alta: «ellepritun couteau... e tradus : «luă un satâr... pe când la pagina 170 (text român) satârul se transformă în cuţit.
—	«Vous n’etes bons qu’a vous battre contre des
cochons. E tradus: Nu sunteţi buni decât să vă luaţi la întrecere cu porcii; pe când e vorba de o luptă iar nu de-o întrecere.	■
—	Traduce: «A băile! într’un loc foarte dramatic prin expresiunea «cu puşca», pe când e vorba de gloanţele ce le avea încărcate.
După aceste exemple de traduceri greşite, cititorii vor aprecia ce încredere putem dâ traducerilor ce ni se oferă, făcute în pripă şi. fără cunoştinţe suficiente ale limbii. Din nou se adevereşte vechiul proverb italian: Traduttore, tradittore.
L. Baciielix.
INSTITUTUL FILARMONIC NAŢIONAL
D. I. Costescu, maestru de muzică la Liceele «La-zăr şi Sf. Sava > a avut fericita idee de a pune bazele unui institut filarmonic a cărui scop este de a contribui la educaţiunea tinerimei. In statutele acestui Institut, găsim :
«Art. 2. Scopul acestui institut este:
a)	Să cultive frumosul, moralul, religiositatea, patriotismul, sentimentul naţional şi celelalte sentimente înalte în sufletul membrilor săi, prin practica cântului, corul, şi prin recreaţiuni cu ori ce altfel de artă, ce nu ese din cadrul ideii de bine, frumos şi de înaltă educaţiune.
b)	Să depindă de membrii săi cu cea mai strictă idee de ordine, de punctualitate şi de cinstire a cuvântului dat.
C) Să pregătească membrii, cari vor funda mai târziu secţiunile filiale, pendinte de institut, în alte localităţi din ţară sau din străinătate.
d)	Să întreţină un număr oare care de tineri la studii înalte în ţară sau streinătate.
e)	Să contribue la realizarea ideii de unitate culturală a tuturor românilor, precum şi la apărarea neamului, contra oricărui element cotropitor, care pe nesimţite şi în taină, sau făţiş, ar cerca să-i surpe dela temelie, vitalitatea, aservindu-1 fie prin propaganda subversivă de slăbirea credinţii, a religiozităţii şi a patri-otizmului, fie prin orice alt mijloc de vicierea moralului şi de primejduirea sănătăţii sale fizice.3
La 19 Aprilie cor., ora 3 p. m., membri Institutului vor ţine o şedinţă în palatul Ateneului, cu care oca-ziune d. Rădulescu Motru, profesor universitar, va ţine o conferinţă asupra «educaţiunii caracterului.»
A apărut
Puterea Sufletească
PHRTEH III-n	’
CULTURA. PUTERILE SOCIALE
OE
C- RĂDULESCU-MOTRU
i’reţul lei :tvno
Cu această fascicolă se termină lucrarea: Puterea Sufletească.
Preţul celor trei fascicole este le» 12. Abonaţii Noii Reviste Român au o scădere de 25°|o din acest preţ, cfttid lucrarea se va procură direct prin administraţia revistei.
16
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
Din partea Direcţiunei Generale a l.oteriei privilegiate pe clase a Regatului Român, primim comunicarea că un anume L. Pornhngen, de tel din Itzehoe ar fi inflinţat in Bucureşti un aşh numit Cub de Loterie, sub denumirea de „Asociaţia Norocul" slr. Regală No. ÎS unde nu se găseşte nici un locatar cu acest nume.
Sub acest pretext, el emite lis*e numerice de lozuri al căror posesor se pretinde că este, cerând dela cei ce vor să participe la aceste lozuri, pe cari după investigaţiunile Dirccţiunci Generale nici nu le posedă, sume de bani prin ramburs sau anticipaţie drept costul de participare la aceste lozuri.
Direcţiunea Generală a intervenit la Parchet şi previne contra unei astfel sau ori ee altă mistificaţie asemănătoare; tot cu această oca-ziune atrage atenţiunea că nu permite punerea in vânzare decât de lozuri originale, fiind oprite orice coinbinaţiuni de grupe de lozuri,— aceasta ca publicul să uu fie dăunat.
Deschiderea Băilor Movila Techir-Ghiol
— Băi calde de nămol, reci de lac şi Băi de Mare —
Număiul camerilor fiind relativ mic, iar cererile crescânde, se menţine dispoziţiunea închirierei camerilor pe serii de câte o lună. Prima serie 20 Mai, 20 Iunie; a doua 22 iunie, 22 Iulie ; a treia 24 Iulie, 24 August. închiderea stagiunei 1 Septembrie.
închirierile se fac nominal, fără drept de cedare.
Masă in Hotelul mare, table d’hote 6 lei de persoană zilnic, co-prinzând şi cafeaua cu lapte. Copiii până la 10 ani, lei 3. Restaurantul mic table d’hote 5 Iei şi 2,50 Se serveşte şi ă la carte. Abonamentele la Restaurant nu sunt obligatorii. Cantina cu preţuri foarte moderate.
Vizitarea medicală pentru luarea băilor este obligatorie. Poştă, Telegraf, Farmacie, Infirmerie, Tramcar dela 1 Iunie.
Se observă respectarea strictă a regulamentului Staţiunei.
Angajamentele pentru camere se fac chiar.de acum la biuroul vân-zărei loturilor, în strada Modestiei No. 3, Bucureşti, până la 15 Mai şi dela această dată la Staţiunea băilor, prin Constanţa.
Pentru orice informaţiuni a se adresă la biurou.,
Administraţia
Studii filosofice
ÎN SPtCIAL
ReVistă pentru Cercetările de psihologie
TEORETICE ŞI APLICATE LA:
ŞTIINŢA DREPTULUI, PEDAGOGIE Şl SOCIOLOGIE
SUB DIRECŢIUNEA D-LUI
C. RADULESCU-MOTRU
Profesor la Universitatea din Bucureşti
53C

Boalele intestinului
Diareea'(i.a corn şi bătrâni), Dizenteria Colicele, Furunculoza, Eczema şi toate BOALELE CE PROVIN DIN Inlecţlunlle intestinale
SE TRATEAZĂ, ADM IR ABIL PRIN
L A C T O R E K M E N T
(Bulion paralactic)
Aprobat de Cons. Sanit. Super.
Zilnic preparat proaspăt numai la
LABORATORUL Dr. ROBIN
,	5, Str. I. C. Brătianu 5. — Telefon.
\(Jn flacon 2 lei. In provincie contra mandat 2,70/ '	Cereţi prospecte {jrutuite .	__I

Doctorul N. I. Demetriad
=~	' REDACŢIA: -
BUCUREŞTI. — BULEVARDUL FERDINAND, 55
Monitor ai Clinicei de Maladii Genito-Urinare din Paris (Prof. Albarau)
ABONAMENTUL ANUAL LEI 6-Abonamentul anual cumulativ la „Studii Filosofice" şi „Noua Revistă Română", 15 Lei
DROGUERIE & PARFUMERIE
D. G. D 1 A M A N D 1
BUCUREŞTI
EAU DE COLOGNE
Grand Prix Exposi|iunealnterna|ion. de Higiena
PARIS 1907
DOCTORUL M1RON
Membru al consiliului de Igienă
CALEA MOŞILOR 209
Consult. 3 p m ■ ■	- Telefon 12/33.
Insfalafiune modernă pentru tratamentul de Specialitate şl Ginecologie.
Consultaţiuni 5—7.—Str. Pitar-Moşu 15.
CASA DE BANCA "
MHRM0RG5CH, BLHNK & Comp.
BUCUREŞTI, STRADA LIPSCANI No. 8
Face tot felul de operaţiuni de bancă
Anticipaliuni asupra palorilor în '	■
■ depozit şl ori ce Iransacţiuni financiare
Emisiuni de scrisori de credit asupra tuturor pletelor din Europa şi America.