NOUA REVISTA
R OmANÂ
ABONAMENTUL:
111 Komftnm un an.........io lei
M	şense luni   ...6 M
Fn l^ateţările unîuncipoştale iman 12 ,,
..	*	,1	,, şeaseIutii 7 ,,
REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA TFttlevanlul Ferdinaml, 55. — Bucureşti
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞIARTA^
APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ	••• "»	' ‘
UN NUMĂR:
25 Hani
DIRECTOR:
C. RĂDULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
.iv. ,’*scştecu numărul la principalele r ^ şl. la depozitari de ziare , din ţară
PreŢ.l anunţurilor pc uitima pagină Ţjif pagini : io jei.
No. 23.
DUMINICĂ 15 MARTIE t gog
Voi. 5.
SUMARUL:
NOUTĂŢI:
Catedra de arheolofjie dela Universitatea din Bucureşti.—Conferinţele „Vieţei Nouă“: D-l T.
F.	Buricescu despre Simbolismul lui Ibsen.— Trupa lirică română, de. Barbu Lăutand.
POLITICĂ:
C. Rădulescu-Motru. Activitatea, extra-biseri-cească.
CEŞTI UNI SOCIALE:
Fany Emeric. Noul Feminism.
CRITICĂ LITERARĂ:
N. Zaharia. Pesimismul lui Eminescu.
LITERATURĂ:
Virgil Caraivan. Rinaldo vânătorul.
Ugo Ojeiti. Dincolo de mare. (Nuvelă).
ŞTIINŢA:
Căpitan Gii. Grigoratu. Morile de vânt moderne.
NOUTĂŢI
Catedra de arheologie dela Universitatea din Bucureşti.
Zilele acestea, senatul Universităţii din Bucureşti, unit cir consiliu] facultăţii de litere a avut să se pronunţe asupra candidaţilor la catedra de arheologie, catedră vacantă dela moartea lui A. Odobescu şi ocupată prin suplinirt până acum de curând de d. Gr. Tocilescu. La această catedră s’au prezentat trei candidaţi: d. Gr. Tocilescu, d. Tzigara Samurcaş şi d. G. Murim. Cu această ocazie s’a produs între membrii facultăţii de litere o gravă divergenţă asupra naturei ştiinţei ar. heologiei însăşi. Unii dintre d-nii profesori au declarat că înţeleg prin arheologie istoria artelor în genere, iar alţii că înţeleg prin arheologie istoria artei clasice în special. N’a triumfat nici una dintre aceste păreri. D-nii Gr. Tocilescu şi G. Murnu candidaţi cu lucrări din istoria artei clasice au întrunit jumătate din numărul voturilor exprimate, pe când cellalt candidat, d. Tzigara cu lucră! i din istoria artei naţionale, a întrunii a doua jumătate a voturilor. Dacă acest rezultat este negativ în aceeace priveşte recomandarea titularului pen-
tru catedra de arheologie, el este foarte semnificativ însă, în ceeace priveşte disciplina studiilor universitare la facultatea de litere. Acest rezultat dovedeşte că d-nii profesori ai facultăţii de litere au pus în programa examenelor obligatoriu o materie asupra naturei căreia ei nu sunt încă bine înţeleşi.
Ştiinţa arheologiei îşi aşteaptă dar definiţiunea ! Cum suntem în ţara surprinderilor, probabil că această definiţiune va fi dată de vreun politician ministru.
Desvoltarea culturei române merge pe un drum sigur.......
Verax.
*
* *
Conferinţele Vieţei Nouă : D-l I. F. Buricescu despre
Simbolismul lui Ibsen.
Subiectul interesant al conferinţei de Marţi seara va face să tedem sub un aspect şi mai deosebit mişcarea literară întreprinsă în jurul revistei „ Vieaţa Nouă'1.'
D-l I. F. Buricescu ne-a vorbit despre opera literară simbolistă a marelui poet al Nordului Henrik Ibsen.
In activitatea literară a lui Ibsen - desfăşurată în timp de 49 de ani deosebim două perioade. Lăsând la o parte perioada dintâi în care domină spiritul naţionalist şi romantic al vreraei, D-l Buricescu se ocupă cu a doua perioadă a activităţii literare, care începe cu drama „Comedia Amorului", şi în care perioadă Ibsen ni se arată în deplinătatea adevăratului său geniu. Această din urmă activitate literară îl aşează pe Ibsen printre simbolişti.
In dramele sale Ibsen face o critică aspră societăţei în care trăim. După el societatea de astăzi nu e bazată decât pe minciună, iar conducătorii ei sunt nişte parveniţi fără scrupule. Răul acesta, putregaiul acesta trebuie înlăturat prin cultivarea sufletească a omului, iar aceasta nu se poate -face decât prin voinţă^ Ibsen. este uu Idolatrizator. al voioţeL
Analizând apoi,—poate cam prea didactic,—fiecare din dramele mai de seamă ale lui Ibsen şi citând pasagii caracteristice din Stâlpii Societăţii, Un duşman al poporului, Peer Oyni şi Brand D-l Buricescu a reuşit oarecum să ne înfăţişeze ocbiloi pe Ibsen ca un adânc analist al problemelor atât de complicate ale conştiinţei moderne. A arăfat cum în dramele sale Ibsen a lărgit considerabil cadrul vieţei dramatice, redând tot ce a putut să vadă în adâncul sufletesc al omului modern.
Conferenţiarul a mai arătat cum fiecare din eroii dramelor lui Ibsen nu sunt decât concretizarea, Întruparea unor idei abstracte, într’un cuvânt sunt nişte simboluri. Modul său apoi de descriere, stilul, toate aceste înalte însuşiri, il aşează pe Ibsen printre reprezentanţii cei mai de frunte ai csufletului nou» din literatură.
C. B.
354
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
TRUPA LIRICĂ ROMÂNĂ
In faza de creştere a gustului muzical obştesc, la noi, au avut un rol destul de însemnat şi micile înjghebări lirice, trupele de operetă, mai mult sau mai puţin bune.
Pe vremuri Vtădicescu şi Anestin-Nicolau, cu operele şi vodeviluri, precum altădată Millo şi în urmă continuatorii lui Io-nescu şi Burienescu—reprezintanţii canţonetei uşoare—şi mai încoace alte mici trupe, in care străluceau elemente ca Poenaru, Murgeanu şi alţii, o pletoră întreagă de cântăreţi se consa-crară acestui gen de muzică uşoară, bună pentru accelerarea digestiei: opereta.
Canţoneta s’a obşeenizat cu desăvârşire şi in chip firesc a trebuit să treacă intr’o atmosferă mai potrivită ei, în localurile de noapte cu reputaţie îu doi peri.
Şi în locul genului trivializat s’a întărit din ce în ce mai mult opereta care a pus stăpânire pe public, de sigur nu pentru mult timp.
Deocamdată avem o trupă bună de operetă care poate ri-valizâ eu cele mai vestite echipe străine de acelaşi fel. «Trupa lirică română», căci de ea e vorba, condusă cu o pricepere deosebită, a reuşit să se impuie tuturor.
In primul rând alegerea elementelor a jucat un rol însemnat. Tot ce s'a ivit mai bun din Conservator, a fost prins de această bună înjghebare muzicală.
Negreşit, cei dintâi sunt comicii Carussi, Maximilian, Ciu-curete, treimea aceasta înveseliloate, a lăsat Teatrul Naţional unde nu puteau să aibă decât însemnătatea celei de a lincea roată la căruţă, şi şi-au găsit atmosfera prielnică talentului lor în operetă.
Lor li se datorează mai ales marele su :ces al trupei accs-teea de operetă.
In atrăgătoarele roluri de subretă rând pa rând, mai multe elemente distinse-
D-nele lonaşcu, Ioanid şi Maximilian au ţinut multă vreme rolurile cele mai de seamă de acest fel.
Acum au apărut elemente tinere ce se manileslă cu destul succes şi al&turi de ele d-na Grand continuă buna tradiţie a rolurilor studiate conştiincios şi a cântecului simpatic.
Pe lângă această serie de cântăreţi şi elemente comice, trebuesc adăogate şi elementele cu o pregătire muzicală deosebită, şi care dau multă strălucire trupei, mai ales în ultimele manifestări.
G vorba de tânărul tenor Leonard, a cărui voce nu atât de mare cât de frumos pozată, a făcut multă vreme succesul trupei. De-ocamdată Insă, vocea aceasta subtilă suferă o detentă oarecare, o valoare aproape inperceptibilă, probabil din pricina activităţii intense a simpaticului cântăreţ.
Apoi D-na Apăteanu, o soprană puternică cu agilităţi rare în unele părţi şi qu un bun temperament scenic ca şi D-na Leonard, o mezzo-soprană de valoare.
Conştiinciosul bas at trupei, D-l Alexiu, un bun element al trupei de Operă română de altădată, alături de care e tot atât dela locul lui un tânăr bariton D-l Petrovicescu şi, în fine, D-na Miciora, un alt vechi şi conştiincios element al trupei de operă desfiiinţată,-—iată elementele mai de seamă ale trupei.
Alături de aceste elemente sigure trebue amintit şi tânărul şl dibaciul şef de orchestră Oscar Spirescu, care îşi pune tot sufletul in stăpânirea unor ansambluri conştiincios lucrate.
O altă parte bună a trupei acesteea o alcătueşte şi corul, aproape completat, destul de fin pe alocurea şi foarte armonios în mişcarea figuraţiilor.
Dar, precum spuneam, succesul de până aci al trupei a-cesteea pregât-şto pe altul — acela pe care il prevedem şi-l aşteptăm de mult timp : realizarea unei trupe de operă română.
Primii paşi în acest sens s'au şi făcut. Chiar în stagiunea actuală s’au dat până acum trei opere dintre care una, «Poveştile lui Ilofmann», a şi cucerit publicul.
S’au mai prins câteva elemente bune în acest scop. Delicata soprană lrgeră, Dra Drăgulinescu, D-ra Teodoru, o altă soprană dramatică şi D-l Florescu, un strălucit bariton liric;— iată cu ce elemente române s’a completat trupa pentru darea de opere.
La elemente străine n’ar mai trebui să se recurgă în nici un caz. La achiziţie, în atmosfera de acolo, din Italia, prielnică cântului, elementele de pripas fac oarecare impresie.
Aci ele rămân de cele mai multe ori prea puţin simpatice, fie din cauza cabotineriilor, fie că-i lumea sătulă de ciurucurile se ni le-au tot aruncat pieţile muzicale italiene.
Astăzi e sete mai mare ca niciodată de cântec şi priceperea obştească a crescut simţitor. Nu se mai poate face nimic numai cu reclama; lumea mai vrea şi altceva.
De aceea succesul avut cu elementele române in realizarea operilor—serii, date până acum, îndreptăţeşte pe conducătorul «Trupei lirice române», d. G. Grigoriu, să-şi concentreze toată dragostea şi luarea aminte în această direcţie.
In chipul acesta echipa de cântăreţi care a înveselit lumea, stăpânind-o rând pe rând cu toate operetele de actualitate, va trebui să intre cu acelaş succes in gustul publicului şi în noua fază.
Şi vom aveâ astfel mulţumirea sufletească de a simţi că se întrupează pe încetul, după multe nedumeriri şi şovăeli, acest vis al tuturor iubitorilor de muzică: o Operă rămână în toată puterea cuvântului.
Barbu Lăutarul.
BIBLOORAF1E
Istar. Poezii Bucureşti 1909.
Virgil Garaivan. Poveşti de pretutindeni (traduceri din fol-klorul lumei). Librăria Editoare Socec. Ilustraţii de Stoica. Preţul lei 2.
Inginer-şef: Căp. Comandor N. Alexandreanu Studiu asupra navigaţiunei submarine. Galaţi 1909.
*
* *
A îl părut
Puterea Sufletească
PARTER III-A
CULTURA. PUTERILE SOCIALE
DE
C- RÂDULESCU-MOTRU
Preţul lei 3,50
Cu această făscicolă se termină lucrarea: Puterea Sufletească.
Preţul celor trei fascicole este lei 12. Abonaţii Noii Reviste Romdn au o scădere de 23*1» din acest preţ, cănd lucrarea se va procură direct prin administraţia revistei.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
355
POLITICA
ACTIVITATEA EXTRA-BLSERICEASCĂ
In discuţiunile politico s’a aruncat un cuvânt nou, de care, deocamdată, fiecare poate să lege înţelesul ce voieşte. S’a zis că d. Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii publice ne-ar deschide, prin noua sa lege sinodală, perspectiva unei activităţi extra-bisericeşti. Şi n’a apucat bine să fie rostit cuvântul cel nou, că el a şi avut de îndată partizani convinşi. In « Viitorul» ziarul sgomo-toşilor din partidul liberal, el sună ca o fanfară de război. - Viitorul ) cere numai decât activitatea extra-bise-ricească, — cu aceeaşi încredere, cu care o parte din corpul didactic rural stărueşte a cere activitate extra-şco-lară. Activităţile extra sunt, negreşit, la modă: căci ele sunt şi pe gustul Românului... Activităţile strict determinate de genul profesiunei cer o înfrânare a imaginaţii şi o stăpânire de sine, pe care cu greu le poţi găsi la popoarele tinere! Bătrânului îi place să ţină drumul drept şi cunoscut; pe când copilul bate potecile depe lături... N’avem să schimbăm noi lumea!
Aşa dar, vom avea o activitate extra-bisericească!
Tendinţele ’mi sunt cunoscute de vre-o şapte-opt ani în urmă. Pe atunci o parte din sgomotoşii partidului liberal de astăzi se găseau grupaţi înprejurul unui ziar săptămânal Apostolul, care avea tocmai în programul său ceva din activitatea extra-bisericească. Actualul Ministru al Cultelor erâ un asiduu cititor al acelui ziar şi multe din articolele lui şi le-a pus la inimă, precum am avut ocazia să constat mai târziu în vre-o câteva rânduri. Un prim început de realizare al programului dela Apostolul se făcu prin încercarea de a introduce predici cu conţinut laip în biserică. Preoţii aveau să propăvăduiască credincioşilor nu numai cuvântul Evangheliei ci şi adevăruri cu aplicaţiuni directe la gospodăria casnică, la agricultură, la igienă, şi poate şi la bănci populare, etc. încercarea nu izbuti. In contra acelora cari au zădărnicit-o atunci, actualul Ministru al Cultelor a pus ceva necaz la suflet. Necazul s’a mai sporit apoi şi din pricina altor încercăci neisbutite, pe care mă dispensez de a le raporta. In scurt, Ministrul ajunse la convingerea că multe s’ar putea face în biserică dacă n’ar stâ în cale piedica episcopatului.
Legea sinodală de faţă este o supremă tentativă politică, şi politicoasă în acelaş timp. pentru înlăturarea piedicei.
Nu pun la îndoială bunele intenţiuni ale d-lui Haret, în această cestiune. Dar btinele intenţiuni sunt adesea ori în practica vieţii politice fără vre-o valoare. Am avut ocaziunea să constat de altminteri, în multe alte cestiuni, bunele intenţiuni ale d-lui ITaret; şi cu toate acestea rezultatele practice ale activităţii sale ministeriale nu m’au mulţumit de loc.
In discuţiunea cestiunei de faţă mai ales bunele intenţiuni nu trebuesc deloc ţinute în seamă. Pe articolele anodine ale nouei legi sinodale se pot sprijini mai târziu faptele rele ale turburătorilor care aşteaptă numai să vadă că li se deschide poarta bisericei. Calea sprn iad. zice un proverb, este pavată cu bune intenţiuni.
Consistoriul Superior Bisericesc, creat prin noua lege sinodală, este aliatul in spe al Ministrului în contra sinodului restrâns de odinioară, şi prin urmare, prin mijlocirea lui va lua fiinţă, dacă va fi să ia vreodată, mult dorita activitate extra-bisericească. Bunăvoinţă d-lui Ministru este toată de partea acestui Consistoriu S’a pus toată stăruinţa pentru a i se îmul'ţi prerogativele, şi când stăruinţa n’a mai ajuns, s’a recurs la ultima stratagemă,—cea mai periculoasă în politică,—la cquivocul legei. Aşâ vedem cum Consistoriul, care este menit să lupte cu Sinodul restrâns, cuprinde în sânul său tocmai pe acesta din urmă; şi apoi vedem că pentru cazurile în care Consistoriul îşi va depăşi compe-tinţa nu se indică nici o normă de urmat. Bine-inten-ţionatul Ministru şi-a zis desigur, că în cazurile în cari vor fi în ceartă Consistoriul şi Sinodul va câştiga probabil, cel de-al treilea: Ministru.
♦
* *
Am avut ocaziunea să arăt în altă scriere *), că activitatea extra-bisericească nu este în concordanţă cu spiritul bisericei ortodoxe în genere. Dar această ne-concordanţă nu m’ar opri să o susţin, dacă aş avea convingerea ca ea, în condiţiuuile în [care se proiectează, este de vre-o utilitate socială. Activitatea extra-bisericească nu se isbeşte, în principiu, de obiecţiunile care isbesc activitatea extra-şcolară. Corpul didactic îşi are limitat în localul şcoalei şi partea de societate de care are să se ocupe, el are pe copii; pe când preoţi-mea are în biserică pe întreg poporul. Activitatea pre-oţimei este prin urmare, neîngrădită în ceeace priveşte alegerea persoanelor asupra cărora ea are să influenţeze. Nu este însă vorba aci de o asemenea activitate. Partizanii activităţii extra-bisericeşti n’au în vedere persoanele, asupra cărora se Influenţează ci felul activităţii însăşi, şi prin aceasta eu cred că ei deschid drum unei rătăciri, care va fi urmată de multe consecinţe păgubitoare pentru liniştea bisericei noastre.
Un preot cu o activitate extra-bisericească, eu nu mi-1 închipui, decât ca apostolul unui ideal politico-so-cial. Idealul politico-social însă nu planează decât cu o lăture în sfera senină a aspiraţiunilor omeneşti, cu cea laltă lăture el se concretizează în puncte de program practic, cari dau loc la discuţie şi la vrajbă. Apostolatul religios obişnueşte sufletul preotului cu o neţărmurită încredere în ordinea divină, încredere, pe care el caută să o transmită şi celorlalţi credincioşi, pe când apostolatul politico-social îi umple sufletul de patima luptei. Care apostolat va birul pe viitor în sufletul preoţilor noştri, îndatoraţi la activitatea cea extra ? Aşâ, cum se proiectează, mi se pare că va birui în chip neîndoios apostolatul cel nou. Preotul în loc de a mai reprezintă în societate elementul de ordine prin excelenţă, şi chiar să mai fie, în unele privinţe, arbitrul superior al lup. telor noastre politice2), se va scoborî la rolul de instrument, pus în serviciul idealului împărtăşit de Ministrul, care va inspira Consistoriul.
t) Cultura română ţi politicianismul (Edi|ia III, Librăria Socec Bucureşti) pag. 97 şi urm.
1)	Acest rol de arbitru l-au avut adeseori P. S. Mitropoliţi iu politica Ţârei; de aceea ei au şi prezidat de drept toate Adunările mari
•i raionale.
35
NOUA; REVISTĂ ROMÂNĂ
Se înţelege că d-1 Ministru de astăzi tăgădueşte că ar fi pregătind acest rol preoţimei în viitor. Dar tăgă-duiala sa nu va abate câtuşi de puţin lucrurile din cursul lor natural. Şi că din cursul lor natural lucrurile vor eşi altfel, de cum afirmă dânsul, nu se îndoieşte nimeni. In primul rând nu se îndoiesc ambii P. Sf. Mi-tropoliţi ai Ţării, cari de îndată ce au fost aleşi, la locurile lor, n-au găsit ceva mai grabnic de făcut, decât să dea sfat preoţimei de a se abţine dela ori şi ce luptă politică.
Acest sfat nu s’ar fi dat dacă nu se făcea vorba de o activitate extra-bisericească.
C. Rădulescu-Motru.
CESTIUNI SOCIALE
NOUL FEMINISM
In urma articolului meu trecut1) mi s’au făcut câte va observaţiuni, la care sunt prea fericită că pot răspunde prin câte-va cuvinte.
1.	Eu nu pledez în favoarea uniunei libere, ci constat pur şi simplu că evoluţiunea economică pare a ne duce în spre aceasta.
2.	Mi s’a spus că vorbesc despre o stare de lucruri care n’are nici un raport cu România. Dar eu n’am făcut decât să încep seria de articole asupra feminismului, în care voiesc să analizez mai întâi în genere cestiunca femeii, din punct de vedere fiziologic, economic, intelectual, social şi moral, având ca ţintă rolul pe care femeia va trebui să-l aibă în timpurile viitoare către care ne îndreptăm. Spre sfârşitul acestei serii, îmi propusem să mă ocup în special de femeia română, referindu-mă la trebuinţele şl datoriile ei (ca ţărancă sau intelectuală), şi la misiunea înaltă care îi este dată să o aibă într’o ţară cu datine atât de stranii.
3.	In sfârşit, să pare că pentru unii, articolul meu a fost prea abstract şi greu de urmărit.
Tdeile expuse au fost, în adevăr, poate prea noi, şi ' de aceea va trebui ceva timp până ce spiritele să se deprindă cu dânsele.	'
Feminismul actual, care s’ar putea numi şi neofemi- : nism, are o bază fiziologică, care îl face să se dis- : tingă de feminismul vechiu, feminismul sentimental al unuil. St. Mill, Michelet, etc. Neo-feminismul, adică femi- , nismul adevărat, acela care este datorit unei femei geniale, C. Renooz—femeie care a rămas obscură, pe când opera sa este pe cale să revoluţioneze lumea, — acest feminism pleacă dela teoria că între cele două sexe, fiecare contribuind cu o parte diferită la creaţiunea unei noi fiinţe,—trebue să se stabilească armonia care există între organisme şi mentalităţi complimentare, şi nici de cum lupta de întâietate care se produce între organisme de acelaş fel. Prin urmare, noul feminism nu cere de la inteligenţa unui sex aceea ce numai inteligenţa celuilalt poate să deâ, ci el consideră ambele inteligenţe ca de o potrivă de indispensabile pentru a realiza forma, valoarea şi sensul profund al vieţii sociale.
1)	Noua Revistă Română dela 15 Februarie a. cor.
Asupra acestui adevăr vom avea ocaziunea să revenim adesea ori.
Ce sunt inteligenţele complimentare, ?
*
* *
In contra energiilor distructive ale mediului extern, planta opune o rezistenţă pasivă.
Insecta luptă mai bine, căci ea se poate mişca după voie, poate fugi de aceea ce îi este vătămător şi poate să se apropie de aceea ce-i convine.
Animalul superior împreună cu putinţa de a se mişca, şi o oare-care posibilitate de raţionament, care îl pune în stare chiar de a prevede dificultăţile. A prevede, înseamnă a judeca, adică a stabili un raport între diferite idei. Şi ce trebue pentru a ajunge la stabilirea unui asemenea raport ? Experienţa : experienţa pe care animalul o păstrează în memorie, şi pe care el oVa opune faptelor noi care se prezintă. Dacă animalul găseşte o analogie între experienţa memorată şi impresiunea actuală, el va lucra în consecinţă după obişnuinţa dobândită. Dacă animalul se găseşte înaintea unui fapt nou, atunci în virtutea experienţii trecute, el va luă o atitudine expectativă, compusă din curiozitate şi atenţiune : curiozitatea de a înregistra evenimentul aşteptat şi atenţiunea de a fi gata, ca o sentinelă şi de a răspunde la ori şi ce pericol.
Vegetalul simte influenţa mediului extern şi în urmă se adaptează acestuia; insecta simte şi tot deodată evită sau se îndreaptă spre mediu ; animalul superior raţionează şi prevede; dar cu toate acestea, toţi trei împreună sunt pasivi, fiind-că toţi trei suferă influenţa mediului deşi se apără pe cât pot.
Ajungem la om. Acesta nu numai că simte, se mişcă şi prevede, dar şi plănueşte întrun chip nou şi superior, aşa că după urma plănuirei devine la rândul său agresiv faţă de mediu. Pe cănd ceilalţi sunt numai în apărare, el atacă.
Dacă punem în comparaţie acum pe oamenii primitivi cu cei civilizaţi, vedem iarăşi că primitivii se caracterizează prin inerţia lor faţă de mediu, când cei civilizaţi sunt, faţă de mediu, curioşi, activi şi agresivi, şi încă cu atât mai mult, cu cât civilizaţia lor este mai reală. Curiozitatea acestora din urmă se explică din necesitatea pe care ei o simt de a fi bine informaţi asupra lucrurilor cu care vor intra în război. Apoi, tendinţa spre agresivitatea intenţionată ne explică pre cipitarea în care trăim astăzi: ne trebucsc cât mai multe experienţe îngrămădite într’un timp cât mai scurt. Mijloacele de locomoţiune şi de informaţiune devin din ce în ce mai repezi; literatura însăşi se reduce la jurnale, reviste ilustrate şi teatru, ştiinţa se dă prin rezumate, prin imagină vizuală şi suggestiune repede; chiar şi artele plastice devin la rândul lor, impresioniste şi simboliste. Vorbirea ne este din ce în ce mai scurtă, şi gestul mai sobru, fiindcă trebue să ne măsurăm şi să ric menajăm energia.
Dar să revenim.
Aceea ce distinge, prin urmare, o fiinţă perfecţionată, este agresivitatea intenţionată şi calculată, a cărei origină pare să stea în posibilitatea de a judecă. Insă judecata este, în primul rând, o funcţiune conştientă a
NOUA REVISrĂ ROMÂNĂ
357
creierului, şi are la bază memoria. Din această memorie spiritul critic alege aceea ce convine şi eliminează aceea ce nu convine, prin urmare pune ordine, clasează, orândueşte «o tablă de materie.. Şi după ce spiritul a uşurat şi a simplificat în modul acesta materialul memoriei, atunci se produce a doua fază a judecăţii, care consistă în a prevede în realitate, adică în a decide ce atitudine trcbuc luate pe viitor faţă de noile împrejurări, sau, cu alte cuvinte, în a imagina şi a creă...
Şi remarcaţi până la ce punct este înarmat omul. El are în creierul său o posibilitate de înregistrare inconştientă ; un fel de aparat de imprcsionabilitatc infinită, judecând după impresionabilitatea telepatică a unor persoane; şi o a doua posibilitate, aceea conştientă, care uşurează şi rezumă pe cea dintâi, până ce ajunge chiar să fie quintesenţa inconştientului în întregime. Indivizii, la cari conştientul îndeplineşte în mod perfect acest din urmă rol să numesc genii.
Dacă examinăm mai de aproape neamurile agresive, coustatăm că femeile care aparţin acestor neamuri sunt foarte active. Aşa sunt femeile în America de Nord, în Anglia, în ţările scandinave, în Franţa, în Elveţia! Din potrivă la neamurile din întârziatul, apaticul Orient, găsim femeia redusă la rolul de sclav, sau chiar aruncată printre lucrurile fără suflet! La popoarele primitive bărbatul şi femeia au un rol aproape identic: corpul li este de o potrivă de muscular; voinţa de o potrivă de inertă. La popoarele civilizate însă, tendinţa este spre o diferenţiare din ce în ce mai mare între sexe: cu cât bărbatul devine mai muscular şi mai întreprinzător, cu atât femeia se rafinează şi câştigă în graţie şi delicateţă.
Pentru a obţine civilizaţiunea, se pare că omenirea trebue să-şi împartă munca; ea trebue să lase o parte din muncă pe seama bărbatului şi să dea o altă parte pe scama femeii. In special această diviziune o vedem realizată la poporul cel mai înaintat, la Americanii Statelor Unite. Aci găsim pe femeie în rolul său de com-pletatoare a bărbatului; ea inspiră, dirijă educaţiunea, consolează, recompensează...
Acum înţelegem terminul de inteligenţe complimentare.
Tatăl transmite copilului forţa şi agilitatea muşchilor, precum şi toate acele elemente sufleteşti, care vor face din copil mai târziu o fiinţă agresivă în lupta pentru existenţă. Dela tată vine voinţa de atac şi în genere conştientul, care se desvoltă spre paguba subconştientului, fiindcă la tată, adică la bărbat, predomină facultatea de a se agita, de a simplifica şi de a idealiza. Mama dă copilului însă germinul sistemului vas-co-muscular, de care se leagă emotivitatea. Dela mamă vine apoi şi acea funcţiune inconştienţă de înregistrare. intnifinnea, prin care se păstrează contactul mai direct cu natura, aceea ce numim instinctul practic.
Bărbatul perde mai uşor contactul cu mediul înconjurător, şi din această cauză el este mai uşor supus erorilor; de multe ori facilitatea abstracţiunei îl aduce să subordoneze ideii realitatea practică, întocmai ca avarul, care deprins cu grămădirea banilor, uită în cele din urmă de profitul pe care l’ar putea avea după urma banilor însăşi. Bărbatul obişnuit a idealiza, pentru
a se înarma mai bine, ajunge câte odată chiar să se distrugă, cum ne ilustrează cazul acesta prea bine istoria rcligiunilor masculine.
Din punctul de vedere al feminismului, religiunile care corespund mai bine sufletului femeii sunt credinţele cele vechi din epoca matriarhatului, credinţe care au la baza lor fecunditatea şi viaţa. După aceste credinţe vin în epocile războinice şi masculine, credinţele idealiste care neagă realitatea naturei şi a vieţii. Aşa, budhismul este o reacţiune masculină în contra brah-manismului feminin, şi tot aşa sunt faţă de diversele culturi femenine antice: religia lui Zarathoustra, ideile lui Platou şi verbul credinţei creştine. Toate aceste re-ligiuni idealiste şi masculine au adus tot ce poate fi mai pesimist, mai desnădăjduit, mai destructiv, şi mai irealizabil în acelaş timp! De mii de ani, graţie esclu-sivei egemonii a inteligenţii masculine, umanitatea suferă şi se frământă, fără să-şi poată regăsi repausul său moral. ’)
Inteligenţa femenină este, ca şi realitatea cu care este direct în contact, mai difuză, mai obscură şi mai multiplă; inteligenţii masculină este, din contră, mai clară şi mai abstractă, dar prea schematică şi mult expusă erorei.
Bărbatul apare în ochii femeii ca un copil ce trebue condus; şi bărbatul care cunoaşte bine femeia, simte că este cuprins în faţa ei de frica necunoscutului. Şi cum n’ar deştepta ca femeia, frica necunoscutului; ea care este oglinda a tot ce există?
In tocmai cum comandantul unei corăbii consultă busola şi ochianul, adică realitatea, pentru a se dirija spre scopul urmărit, tot astfel inteligenţa abstractă-agresivă a bărbatului trebue să consulte inteligenţa intuitivă a femeci, care singură îi va indică «nordul», şi o va pune pe calea cea bună în mijlocul ceţei ce acoperă drumul sărmanei noastre vieţi!
«Unirea între orb şi paralitic» — ar zice un glumeţ răutăcios.
Pretinsa lipsă de originalitate în inteligenţa femenină provine din aceea, că astăzi, femeia, dabia la începutul emancipărei sale, este tocmai ca un silitor elev, care imitează docil pe magistrul său, fără să bănuiască măcar forţa creatoare care se ascunde întrânsul.
Şi aci intervine tocmai feminismul pentru a aduce lumină.
Feminismul tinde să redea femeei de astăzi contactul cu spiritul civilizaţiunilor trecute (în domeniul intui-ţiunii mai mult decât în acela al raţiunei), şi apoi el observă pe femeia în viaţa contimporană.
Datorim lui observaţiunea, că cele mai multe studente se îndreaptă spre studiul filosofici, psihologiei, eticei şi esteticei, că aceste studii le captivă şi le reţin. Principiile feminismului ne -explică această inclinaţiunc prin natura etică şi estetică a inteligenţii feminine. Frumosul, ca şi binele, sunt produse din repaus, armonie şi equilibru, condiţiuni care se întâlnesc mai des în sufletul femeei decât în al bărbatului.
De altă parte, când se constată că femeia este scoasă fără voie din căminul familiei sale, şi este istovită de 1
1)	Asupra acestora mai pe larg în scrierea mea: Jerusa/em parle.
358
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
o muncă care îi întrece puterile, este iarăşi rolul feminismului ca să intervină pentru a proteja şi a lumina.
Femeia să părăsească munca de fabrică, sau să i se deâ acolo numai o muncă redusă. De asemenea femeia trebue să fie scutită de munca cea grea a câmpului.
Dar femeia trebue să rămână totuşi activă, şi activă chiar afară din Căminul său conjugal! In cotro va trebui dar să o îndreptăm ?
Să o îndreptăm,—şi cu aceasta conchid,—spre ocu-paţiunile potrivitejfirei sale, adică spre oeupaţiunile care nu cer o bărbăţie agresivă; să o îndreptăm spre ocupa-ţiunile prin care viaţa socială se organizează, se administrează, să educă, sau se înfrumuseţează.
Şi pentru a provoca un curent puternic în acest sens, apelez la inima şi spiritul turor Româncelor, rugându-le să sprijine modestele mele sforţări.
Fany Emeric
CRITICA LITERARA
PESIMISMUL LUI EMINESCU
Qnand la naiure cree un homme de gen ie, elle lui secoue son ftambeau sur la tete et Iul dit: Va, sois mal-heureux.
Oiderot
I.
După cum Sofocle a spus în nemuritoarea sa tragedie Oedip-Rege că, pentru ca să ne pronunţăm că cineva a fost fericit, trebuie să-i aşteptăm mai întâi sfârşitul, tot astfel s’ar putea susţine că gradul de fericire sau nefericire al unui om atârnă de cum se simte dânsul. Totuş, foarte puţini au în vedere acest adevăr destul de elementar.
Aşa se esplică faptul ce se observă în ţoale zilele, ca cei cari se simt nefericiţi să fie socotiţi ca fericiţi, de către alţii.
Pe mulţi i-a preocupat şi-i preocupă încă pesimismul lui Eminescu. Unii susţin că acest pesimism a fost simţit; alţii — cei mai puţini — că a fost mai mult gândit. De părerea celor din urmă este şi d. Ti tu Maiorescu care de altfel are meritul de a fi întrezărit înaintea altora geniul marelui nostru poet şi de a fi atras atenţia publicului asupra poeziilor lui, care pot fi socotite cu drept cuvânt ca perle preţioase ale literaturii româneşti.	.
In schiţarea portretului psihologic al lui Eminescu pe care a publicat-o pentru întâia oară în anul 1889 şi a republicat-o, fără nici o schimbare, pe la sfârşitul anului trecut, d. Maiorescu susţine: Intâiu, că Eminescu n’a fost nefericit şi al doilea, că, ceva mai mult, împrejurările în care s’a găsit el au fost chiar convenabile firii sale.
Insă, este mai bine să lăsăm pe d. Maiorescu să vorbească, rămânân ca pe urmă să revenim asupra spuselor sale şi să vedem daca sunt sau nu confirmate, de fapte.
«Viaţa lui externă—spune d. Maiorescu—este simplă de povestit, şi nu credem, că în tot decursul ei să fi avut vre’o întâmplare din afară o înrâurire mai însem-
nată asupra lui. Ce ă fost şi ce a devenit Eminescu, este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă, încât să-l fi abătut vre-un contact cu lumea dela drumul său firesc. Ar fi fost crescut Eminescu în România sau în Franţa şi nu în Austria sau în Germania; ar fi moştenit sau ar fi agonisit el mai multă sau mai puţină avere; ar fi fost aşezat în hierarhia Statului la o poziţie mai înaltă; ar fi întâlnit în viaţa lui sentimentală orce alte figuri omeneşti : Eminescu rămâneâ acel aş, soarta lui nu s'ar fi schimbat» *).
«Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu, este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce ’şi întipărise vre-odată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienaţiei declarate), încât lumea, în care trăia el, după firea lui şi fără nici o silă, erâ aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână. In aceeaş proporţie tot ce eră caz individual, întâmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare■ obştească, şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană, îi erau indiferente a). A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe care el cel dintâi ar fi respins’o. Cât i-a trebuit lui Eminescu pentru ca să trăiască în accepţiunea materială a cuvântului, a avut el în totdeauna. Grijile existenţei nu l’au coprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale. Când nu câştigă singur, îl susţinea tatăl său şi ’l ajutau amicii. Iar recunoaşterile publice le-a despreţuit totdeauna 3).
«Legenda, că mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie, trebue să aibă soarta multor legende: să dispară înaintea realităţii».
t
«Şi nici munca specială a unui redactor de ziar nu credem că trebue privită la Eminescu ca o sforţare impusă de nevoia unui spirit recalcitrant. Eminescu erâ omul cel mai silitor, veşnic citind, meditând, scriind. Lipsit de orce interes egoist, el se interesă cu atât mai mult la toate manifestările vieţei intelectuale, fie scrierile vre-unui prieten, fie studiarea mişcărei filozofice în Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunoştinţa cea mai amănunţită, fie luptele politice din ţară. A se ocupă cu vre-una din aceste chestii, a cugetă şi a scrie asupra lor, oră lucrul cel mai potrivit cu felul spiritului său».
«Cu o aşa natură,, Eminescu găsea un element firesc pentru activitatea lui în toate situaţiile, în care a fost pus. La bibliotecă pentru a-şi spori comoara dejâ imensă a memoriei sale; ca revizor şcolar pentru a stărui cu limpezimea spiritului său asupra nouelor metode de învăţământ; în cercul de amici literari, pentru a se bucură fără invidie sau râde fără răutate de scrierile cetite; la redacţia Timpului >, pentru a biciui frazeologia ncadevărată şi a formulă sinteza unei direcţii istorice naţionale; în toate aceste ocupaţii şi sfere Eminescu se află fără silă în elementul său» l 2 3 4).
1)	Maiorescu (T.), Critice. III p. 112 Buc. 1908 „Minerva".
2)	Toate sublinierile din citaţii sunt făcute de noi.
3)	Ibid. p. 113-114.
4)	Ibid. pag. 115 — 116.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
359
«Şi nici de nefericire, care ar fi influenţat sănătatea intelectuală sau fizică a lui Eminescu, nu credem că se poate vorbi. Dacă nc-ar întreba cine-va ; a fost fericit Eminescu? am răspunde: cine e fericit? Dar, dacă ne-ar întreba: a fost nefericit Eminescu ? am răspunde cu toată convingerea: nu! Ce e drept, el era pătruns de ideile lui Schopenhauer, erâ prin urmare pesimist. Dar acest pesimism nu eră redus la plângerea mărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară ; ci eră eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte; şi chiar acolo, unde din poezia lui străbate indignarea în contra epigonilor şi a demagogilor înşelători, avem aface cu un sentiment estetic, iar nu cu o amărăciune personală. Eminescu, din punct de vedere al egoismului cel mai nepăsător om ce şi '1 poate închipui cine-va, precum nu poate fi atins de un sim-ţimânt prea intensiv al fericirii, nu puteă fi nici expus la o prea mare nefericire. Seninătatea abstractă este nota lui caracteristică, în melancolie ca şi în veselie. Şi lucru interesant de observat, chiar forma nebuniei lui eră o veselie exultantă» 1 2 3).
«Când venea în mijlocul nostru cu naivitatea saca de copil, care îi câştigase de mult inima tuturor, şi ne aducea ultima poezie ce o făcuse, o refăcuse, o rafinase, căutând mereu o formă mai perfectă, o cetea parcă ar fi fost o lucrare străină de el. Nici odată nu s’ar fi gândit măcar să o publice: publicarea îi eră indiferentă-, unul sau altul din noi trebuia să-i iâ manuscrisul din mână şi să-l dea la «Couvorbiri literare».
nŞi dacă pentru poeziile lui, în care şi-a întrupat sub o formă aşă de minunată cugetările şi simţirile, se mulţumea cu emoţiunea estetică a unui mic cerc de amici, fără a se gândi la nici o satisfacţie de amor propriu, dacă el se considera oarecum ca organul accidental, prin care însăş poezia se manifestă, aşa în cât ar fi primit cu aceiaş mulţumire să se fi manifestat prin altul: ne este permis a conchide nu numai că eră nepăsător pentru, întâmplările vieţei externe, dar şi chiar că în relaţiile personale erâ de un caracter cu totul neobişnuit. Cuvintele de amor fericit şi nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în accepţiunea de toate zilele. Nici o individualitate . fcmeiască nu-1 putea captiva şi ţinea cu desăvârşire în mărginirea ci: Ca şi Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită de cât copia imperfectă a unui prototip nerealizabil» -).
II.
Intr’una dintre duioasele sale confesiuni, Traian De-metrescu face următoarea tristă mărturisire: - Ştiu că în lupta vieţei am venit puţin înarmat. De sigur, n’a fost să fac parte dintre învingători.
«Şi nu este oare marea cauză a ncmulţumiroi, a în-doelei, a tristeţei noastre, tocmai acest dezacord între natura noastră prea fină, prea rafinată, prea bună, şi natura mediului, adesea ori: grosolană, egoistă şi rea ?
«Fireşte, această analiză este de un domeniu pur
1)	Ibid. p. 116—117.
2)	lbid p. 118.
personal, pentru a putea fi generalizată. Cu toate acestea, cine ştie dacă nu rezumă psihologia unor cazuri izolate, cari alcătuesc acea familie a blazaţilor de timpuriu ?» *)•
Iată păreri care se pot spune şi despre temperamentul lui Eminescu. De altfel, chiar dânsul a recunoscut aceasta. Căci despre Sărmanul Dionisf) în care el s’a zugrăvit întru câtva, spune că eră determinat prin naştere la nepositivism, iubitor de singurătate, în neputinţa sufletească de a-şi creă o soartă mai plăcută.
Şi cei cari au cunoscut mai de aproape pe Eminescu mărturisesc că nu erâ cea ce numim un om practic. Iată cum ni-1 descrie Caragiale în admirabilul său articol, In Nirvana-. Aşa l’am cunoscut atuncea, aşâ a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz, blând şi aspru ; mulţumin-du-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţei; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! fericită pentru artist, nenorocită pentru om» 8),	*
Este adevărat că prin gândirea de filosof, Eminescu erâ cel mai convins că toate se reduc la nimic; dar nu e mai puţin adevărat că sufletul său de om şi mai ales de poet, erâ ars de multe dorinţe pe care, din cauza temperamentului său, neîndemnărei sale, nu şi le puteâ satisface. «Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpâ adesea__________ Atunci erâ
o sbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească, fiindcă atunci «când o pasiune îl apucă erâ o tortură nepome-menită. Am fost de multe ori confidentul lui». Şi se mai poate spune că era nepăsător pentru întâmplările vieţei externe» şi că «seninătatea abstractă este nota lui caracteristică, în melancolie ca şi în veselii.;?
Ceea ce-1 făceâ, între altele, pe Eminescu să nu aibă succesele pe care orice om, oricât de filosof ar fi, tot le doreşte, a fost o infirmitate sufletească de care sufer cei mai mulţi oameni de genii: timiditatea. Eminescu a fost un timid, dar în aceiaş timp şi un ambiţios. El vedoâ starea de inferioritate în care-1 pune această infirmitate a sa, faţă de cei cari erau mai prejos decât dânsul, faţă de cei mediocri dar îndrăsneţi şi aveâ în aceiaş timp mândria să nu să expună la asemenea situaţii şi poate că şi teama de a nu păreâ ridicol.
D. N. Petra şea, unul dintre foştii intimi ai lui E-minescu, spune despre dânsul că „erâ timid, rezervat,
trăind mult în interiorul său ca mai toţi cugetătorii.........
In deobşte tăceâ şi ascultă.... o tăcere voită, chiar când ar fi avut ceva de spus... Intre oamenii ele lume eră jenat, şi nu ştiă cum să se strecoare, lăsăudu-se poate mai curând a fi umilit ele cât să umilească pe alţii. Faţă cu femeile, în saloane, de asemenea. Se zice că Hume, filozoful englez, aşezat între două domnişoare nu le spusese nimic alt de cât: «ei bine,
1)	Intim. Craiova 1893. Samitca pag. 49.
2)	Nuvelele lui Eminescu (în «Literatura şi arta română", Ianuarie 1908).
3)	Eminescu (M) Diverse laşi. Şaraga p. V.
2)	llust. p VI şi Vil.
3)	llust. p. VI şi Vili.
360
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
iată-vă prin urmare, iată-vă lângă mine... «Eminescu nu ajungea până aici. dar ocolea cât mai mult prilejurile de felul acesta. l 2 3) Le ocolea, clar suferea.
In sufletul lui Eminescu se observă, pe deoparte, dorinţa pentru unele bunuri lumeşti, cu toate că le ştia că sunt trecătoare şî pe de alta, neputinţa de a le satisface provenită din firea lui. In faţa acestor dorinţe nu-i rămâneau de cât două căi: or să sufere unele mijloace pentru şansa problematică de a le putea obţine, or să renunţe la ele. Cum însă era un om mândru, el adoptă cea de a doua atitudine: renunţarea. «Să cerşesc o sărutare ? Să fiu sclavul papucului tău, să tremur când îţi vei descoperi sânul.... sânul care mâine va fi un cadavru, şi care după fiinţa sa este şi astăzi?.... Să mă frizez ca să-ţi plac, să spun minciuni ca se petrec mintea ta uşoară, să mă fac o păpuşe pentru .... mai ştiu eu pentru ce? Nu .... voi trece nepăsător prin această viaţă, ca un exilit, ca un pariu, ca un nebun!» a) Nepăsător, c greu de admis. Când vedem focul cu care ne descrie frumuseţea femeiască nu putem crede că a renunţat cu nepăsare la obţinerea favorurilor pe care i le-ar fi acordat poate unele dintre femei, în schimbul umilinţelor şi adulărilor atât de obişnuite «cuceritorilor de inimi».
Se poate ca în lumea sa Eminescu să se fi simţit nemuritor, dar rece nu ; căci simţirea sa era prea adâncă şi setea lui de iubire prea mare.
Cât a suferit Eminescu din cauza pustiului sufletesc în care se afla, se întrevede şi dintr’un pasaj al unei scrisori adresată lui de către Veronica Micle: «Tare am plâns după ce am primit scrisoarea ta; mi s’a făcut jale de tine că suferi singur, fără ca o mână de durere să-ţi atingă fruntea ta, care plăteşte cât o împărăţie» fără să ai suflet cu milă lângă căpătâiul tău. Ce faci tu în asemenea momente ?» 8)
Şi de asemenea, câtă durere în tânguirile pe care le pune dânsul în gândirea Sărmanului Dionis: «Nu-şi are fiecare om familia sa, amicii, rudele, oamenii săi, ca să-l iubească — cui, ce i pasă de mme? Cum trăesc voi şi muri, de nimeni plâns, de nimeni iubit*.
S’ar putea obiecta că Eminescu n’a fost în această categorie, căci a avut o soră foarte iubitoare şi prieteni mai mult sau mai puţin devotaţi. Se poate să fie adevărat ; dar nenorocirea lui a fost că era şi sceptic. Când ai convingerea că <■.Sâmburele vieţei este egoismul şi haina lui minciuna* ;4) e greu ca să te mai încrezi din tot sufletul în sinceritatea vre-unui sentiment.
III.
Intr’un pasaj citat mai nainte, d. Maiorescu tăgă-dueşte că mediul exterior ar fi avut vre «o înrâurire însemnată» asupra lui Eminescu. Este adevărat că «viaţa externă a lui este simplă de povestit» ; dar ceea ce nu e uşor de ştiut, este efectul pe care împrejurările acestei vieţi îl producea asupra sufletului, asupra simţirei atât de rafinate a nenorocitului poet.
1)	. Pătraşcu (N) Mihail Eminescu, Buc. 1892. p. 30.
2)	Eminescu.—Proză Buc. 1908. Sfetea p. 230—1.
3)	Ziarul „Dimineaţa", 25 Oct. 1908,
4)	Ibid, pag. 130—1.
Dacă judecăm după cuprinsul poeziilor sale; observăm că dânsul nu ni se plânge de vre-o anume nenorocire personală propriu zisă. Aceasta pentru motivul că Eminescu era prea mândru şi avea prea mult bun simţ pentruca să se văicărească. Dacă însă căutăm să le aprofundăm, atunci vedem că, deşi cele ce ne exprimă dânsul au un caracter general şi adesea imper-. sonal, în fond sunt pornite din adâncul unui suflet chinuit, al cărui pesimism nu eră numai «eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte», dar el era împreunat şi cu acela provenit din suferinţele sale personale, suferinţe care, oricât te-ai ridica mai presus de vulgarităţile vieţei obişnuite, este cu neputinţă să te lase nepăsător.
Iar ceva mai departe d. Maiorescu spune că «şi chiar acolo, unde din poeziile lui străbate indignarea în contra epigonilor şi a demagogilor înşelători, avem afacc cu un sentiment estetic, iar nu cu o amărăciune personală».
Neapărat că aici este chestiunea de impresiuni curat subiective, dar în ceea ce ne priveşte pe noi şi pe mulţi alţii, observăm tocmai din potrivă că indignarea Iui Eminescu dela sfârşitul Saisorei III merge până acolo, în cât numai «sentiment estetic» nu se poate numi. Ea atinge chiar vulgaritatea. Expresiile întrebuinţate — ca femei, mişei — sunt departe de a fi poetice.
Cum se explică această revoltă sufletească ? Cum se face că acest suflet distins, remarcabil prin eleganţa expresiilor sale, a ridicat apostrofările sale până la acel diapazon, în cât au devenit adevărate ocări ? Explicarea o găsim în persecuţiile politice pe care le-a îndurat.	'
«Pe la anul 1876, când căzu dela putere guvernul conservator al d-lui Catargiu, — Eminescu, care se află pe atunci revizor şcolar al judeţului Iaşi şi Vaslui, fii în cea mai mare grabă înlocuit; sârguitorul şi talentatul revizor şi poet fu izbit prin aceasta chiar în existenţa lui zilnică. Căci Eminescu 11’aveâ nici o altă resursă de trai decât produsul creerului şi a penei sale.
«Rămas fără nici o ocupaţie, în neputinţă de a-şi plăti cel puţin o casă şi masă regulată, el mai adesea se adăpostea pe la amicii săi binevoitori, cari îi deschideau casele lor.
«Câţiva membri la «Junimea» căutară să dea ceva mijloace de trai lui Eminescu, care deja de pe atunci începuse a străluci prin talentul său. I se găsi, cu mare greu, postul de redactor-administrator şi corector chiar, la foaia publicaţiilor oficiale a Curţei de apel din Iaşi, intitulată pe atunci «Curierul de Iaşi», post, deşi triplu în îndatoriri, dar plătit cu respectabila sumă de 100 lei. Abia peste câteva luni — dacă nu pare-mi-se peste un an — el obţinu un spor de leafă de 50 lei, —adică în total 150 lei.
«Las altora grija de a descrie chipul cum Eminescu a putut să-şi ducă viaţa cu nişte asemenea remunerări mai mult decât modeste pentru el; las altora să găsească de aici, sau din altă parte, pornirea curentului fatal de idei pesimiste ce l’a copleşit atât de tare până în cele din urmă momente».*)
1) N. A. Bogdan, Eminescu, redactor ta „Curierul de Iaşi". (In : M. Eminescu Nuvele, Iaşi, Şaraga).
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
36l
Putem oare admite că această întâmplare 11’a rănit adânc sufletul atât de simţitor al lui Eminescu ?
Dar tot atunci i s’a întâmplat altceva şi mai grav. «Cum a căzut guvernul conservator cu răposatul Lascar Catargiu la 1876, liberalii l’au înlocuit şi ca culme, prin uneltirile cunoscutului Vizanti, dat şi în judecata tribunalului corecţional pe motiv că, car fi sustras şi vândut cărţi din Biblioteca Statului»,1 2) unde fusese mai înainte bibliotecar.
Să te vezi, pe de o parte, lăsat pe drumuri; iar pe de alta, învinuit -de hoţie, iată fapte care, oricât de obişnuit ai fi cu infamia omenească, este cu neputinţă să te lase nepăsător.
Vi s’a întâmplat, de sigur, să întâlniţi oameni al căror suflet să fie copleşit de un scepticism şi pesimism amar. Tânguirile lor nu se mărginesc la fapte concrete; ele sunt de un ordin mai general. Dânşii nu-ţi vorbesc de un anume fapt nenorocit din viaţa lor, dar de amărăciunile vieţei în genere; dânşii nu învinuesc pe o anume persoană, dar pe oameni şi omenire. Aşa în cât, dacă te-ai mărgini numai la aceste constatări, ai fi expus a crede că scepticismul şi pesimismul lor este dobândit din cărţi şi că dânşii nu fac decât să repete ceea ce s’au mai spus de nenumărate ori. Dacă însă reuşeşti să le câştigi încrederea şi dacă ci observă că ai fi oarecum părtaş la suferinţele lot, atunci dânşii încep «să-şi deschidă sufletul» şi să-ţi desvălue rănile de care este îndurerat. Şi atunci vei constata că atmosfera tristă în care sufletul lor este învăluit a fost creată de o întreagă înlănţuire de nenorociri, cu care este aşa de mult presărată viaţa unor oameni.
Aceiaş impresie ne face şi Eminescu. Tânguirile exprimate în poeziile sale sunt de un ordin mai general, căci cele mai multe dintre ele se referă la soarta omenirii în genere. Insă ele sunt pornite dintr’un suflet, care foarte adesea a fost adânc rănit.
Am putea spune că pesimismul gândit de către alţii a fost simţit şi gândit de către dânsul. Ideile pesimiste ale filosofiei budiste şi ale sombrului filosof pesimist german Schopenhauer, i-au fost confirmate lui Eminescu de cele ce a observat şi, mai cu scamă, de cele ce a suferit dânsul.
In sufletul lui Eminescu, la durerea simţită pentru suferinţele întregei omeniri s’a adaos, şi probabil că a covârşit’o, durerea şi amărăciunea pricinuită de propriile lui suferinţe.
«Căci ţi-a fost dat......
«Să plângi tu plânsul tuturora...
«Din sbuciumul eternei lupte Să smulgi fulgerătoare versuri, cBucăţi din inima ta rupte».*)
După cum am mai spus, din afirmaţiile d-lui Maio-rescu reiese că împrejurările de din afară n’au avut nici o înrâurire mai însemnată asupra felului de manifestare al geniului lui Eminescu. Greu de admis aceasta şi cu neputinţă de dovedit.
Intre mentalitatea unui om şi împrejurările în care
1)	Căpitan Eminescu, Notiţă biografică, (în Eminescu (M.), Poezii, Buc., „Bibi. p. toţi", pag. 1D5—6).
2)	Vlahuţă (Al.), Lui Eminescu. (Poezii. Buc. 1904, Socec, p. 62).
sc află este o strânsă legătură. Deosebirea esenţială, de la om la om, stă în felul de a reacţiona la aceste împrejurări. Oamenii mediocri se acomodează cu ele. Oamenii superiori, şi în special oamenii de geniu, au felul lor propriu de a gândi si simţi. împrejurările externe însă direcţionează felul de manifestare al ge-nialităţiilor. Şi socotite din acest punct de vedere, adesea ori împrejurările în care dânşii se găsesc într’un moment sau într’o epocă anumită au o înrâurire covârşitoare. Ce i-a inspirat lui Victor Hugo, Les Châ-liments, dacă nu împrejurările în care s’a găsit sub imperiul lui Napoleon III, Goethe ar fi scris Werther dacă n’ar fi întâlnit şi nu ar fi iubit pe Carlota Buff, De asemenea, Lamartine, ar fi compus Lacid dacă nu avea amorul nenorocit cu M-me Charles ? Şi nu suntem în drept să ne îndoim că Eminescu ar fi scris Scrisoarea III, dacă n’ar fi fost atât de prigonit în viaţa politică ?	.
Incontestabil că toţi aceşti oameni de geniu tot ar fi scris, însă altceva, sugerat de alte împrejurări în care s’ar fi găsit.
A
In ceea ce priveşte partea afectivă, de bună scamă că Eminescu, în or şi ce împrejurări s’ar fi aflat, ar fi rămas tot pesimist, căci această filosofie se potrivea mai mult cu temperamentul său. Dar la ce bun să mai conjecturăm ? E de ajuns această constatare, că felul în care s’a manifestat geniul său în multe dintre scrierile sale a fost determinat de împrejurări. Ceea ce este greu şi chiar cu neputinţă de stabilit este întrucât a-ccste împrejurări l’au înfluenţat. Poate că nici el singur n’ar fi ştiut s’o spue.
Aceiaş lucru se poate spune şi despre poeziile sale de amor. In multe dintre ele putem vedea că este vorba de o persoană reală, nu totdeauna aceiaşi, la care poetul se adresează, care deşi nu erâ identică cu prototipul femeei ce-1 avea făurit în imaginaţia sa, totuşi poate că se apropia întru câtva de el. După cum mărturiseşte d. Pătraşcti, Eminescu a iubit de mai multe ori
Este interesant de studiat raportul dintre un om de geniu cu mediul înconjurător. Intre unul şi celălalt este o influenţă reciprocă. Cu cât un om este de mai mare valoare, cu atât va fi mai puţin influenţat de mediu şi vicc-versa. Dar ca să nu fie influenţat de loc, aceasta este greu de admis. ...........
IV
In ce împrejurări sociale s’a găsit Eminescu ? După părerea domnului Maiorescu ele au fost potrivite cu natura lui, căci erâ un om despreţuitor de onoruri, iubitor de cultură, doritor de reforme în toate ramurile activităţei sociale. .«Cu o aşâ natură, Eminescu găsi un element firesc pentru activitatea lui în toate situaţiile, în care a fost pus». La bibliotecă îşi putea spori cercul cunoştinţelor, «ca revizor şcolar, pentru a stărui cu limpezimea spiritului său asupra nouelor metode de învăţământ», la redacţia «Timpului» pentru a biciui frazeologia neadevărată şi a formula sinteza unei direcţii istorice naţionale, în toate aceste ocupaţii şi sfere Eminescu se afla fără silă în elementul său». Din neno-
362
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
rocire Eminescu nu se simţea ast-fel cum crede d. Maiorescu şi vom vedea că, avea dreptate.
Slujba de bibliotecar nu se poate socoti ca ocupaţie de agrement, decât pentru cel care nu vrea să-şi facă datoria. Dar în sfârşit, n’avem cunoştiinţă de cum se simţea Eminescu ca bibliotecar şi ca revizor şcolar. Avem în schimb informaţii îndestulătoare despre suferinţele ce le-a îndurat ca redactor la ziarul «Timpul». Să lăsăm faptele să vorbească, ele sunt mai elocvente de cât ori şi ce.
Iată cătevâ părţi dintr’o scrisoare pe care Eminescu a scris’o unui prieten al său în anul 1882, şi care a fost citită de răposatul Eduard Gruber cu ocazia inaugurării bustului nenorocitului poet în Botoşani:
«Tu trebue să-ţi închipueşti astăzi sub figura mea, un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii şi peste acesta un bolnav, care ar avea nevoe de cel puţin şase luni de repaus, pentru a-şi veni în fire. Ei bine, de şase ani aproape o duc într’o muncă zadarnică, de şase ani mă sbat ca într’un cerc vicios în cercul acesta, care cu toate acestea e singurul adevărat, de şase ani n’am linişte, n’am repausul senin, de care aşi aveâ atâta trebuinţă pentru ca să mai pot lucră şi alt ceva decât politică. Quelle vie, mon Dieu, quelle vie.
«Să pot zbura pe trei zile la Iaşi, tare-aşi veni. Dar mai mult de trei zile n’aşi aveâ, pentrucă eu nu am vacanţă, cl trebue să trag ca catârii, greu la vale şi greu la deal*.
nEi dacă ai şti cum salahoria asta în care petrec, împreunată cu boala şi mizeria mă apasă şi mă fac incapabil de a voi!
«Folosul meu după atâta muncă e că sunt stricat cu toată lumea şi că toată energia, dacă am avut’o vreodată, şi toată elasticitatea intelectuală s’a dus pe apa Sâmbetei».
«Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu merge. In opt ani, de când m’am întors în România, decepţiune a urmat la decepţiune şi mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât de geaba pun mâna pe condei şi mă încerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, simt că am secat moraliceşte şi că mi-ar trebui un lung, lung repaus, ca să-mi vin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea re-paos nu-l pot ctveă nicăieri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc... Aştept telegramele Ilavas, ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n’aşi mai fi ajuns să trăesc !ul).
Poetul Vlăhuţă, unul dintre admiratorii şi intimii lui Eminescu, ne povesteşte în câteva pagini mişcătoare impresiile ce le-a avut din contactul cu pesimistul poet. Ele confirmă cu totul tânguirile din această scrisoare şi arată că suferinţele lui au fost cu mult mai mari decât ne pntem închipui.
«El era pe atunci redactor la ziarul Timpul. Con-
ştiincios şi muncitor peste măsură, de multe ori Eminescu ducea singur greutăţile gazetei. Câte nopţi petrecute cu condeiul în mână! Ş’a doua zi, palid, nc-pieptănat, plin de cerneală pe degete, c’un teanc mare de foi scrise intra în tipografie, unde rânduiâ materia, redacta informaţii, făcea corecturi, şi numai seara, când gazeta începea să se vânture la roată, atunci îşi a-duceâ şi el aminte că e trudit şi n’a mâncat nimic în ziua aceea.
«îmi pun manile la ochi şi trec repede peste acest şir de ani, în care Eminescu şi-a dat cea mai scumpă şi nobilă parte din viaţa şi inteligenţa lui pentru o mizerabilă bucăţică de pâine. Când veneau căldurile nesuferite ale verei, patronii dela «Timpul» plecau toţi la băi. Eminescu stătea neclintit în Bucureşti, mistu-indu-se şi luptând până la jertfă pentru onoarea şi triumful altora soldat credincios şi nefericit.
Intr’o zi m’am dus la tipografie să-l iau ca să mâncăm împreună. L’am găsit făcând corecturi. Erâ obosit la faţă.
—	Uf, nu mai pot, nu mai pot... Aş vrea să mă duc undeva la ţară, să mă odihnesc vre-o două săptămâni.
—	De ce nu te duci ?
—	Dar unde să, mă duc ? Cu ce să mă duc ? pe cine să las în locul meu ?.,.
Asta erâ pe la sfârşitul lui Mai. După o săptămână gazetele anunţau că Eminescu a înebunit»1 2).
Şi ne mai mărturiseşte cum de multe ori i-a spus blând încet, cu acel glas profund ce păreâ că vine dintr’o altă lume: «Tare-aş vreâ s’adorm odată şi să nu mă mai deştept».
Ele ne amintesc tânguioasele lui plângeri, pornite din adâncul sufletului său îndurerat.
«Din lumea de mizerii şi fără de’nţeles «Cu ochii cei de ghiaţă ai morţii m’am ales «Şi totu-mi pare veşted, căzut şi uniform,
«Sunt însetat de somnul pământului s’adorm,
:Tncât numai de nume îmi pare că exist..,
«Ca toamna cea târzie e viaţa mea, şi cad «Iluzii ca şi frunza pe undele de vad,
«Şi nici o bucurie în cale-mi nu culeg, «Nimic de care’n lume iubirea să mi-o leg, > Pustiul şi urâtul de-apururi mă cuprind...1)
Şi se mai poate susţine că Eminescu n’a fost nenorocit ? Atunci ar trebui să credem că vorbele şi-au schimbat înţelesul lor şi că exprimă contrariul de cele ce au exprimat până acum.
N. Zaiiaria
1) A. Vlăhuţă, Curentul Eminescu. Conferinţă. Buc. 1892. pag. 19-20.
1)	Vlăhuţă (A.) In văltoare. Buc. 1901 Socec pag. 173.
2)	Eminescu (M). — Poezii. Buc. 908 „Minerva" pag. 231—232
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
363
LITERATURA
R1NALDO VÂNĂTORUL
— Legendă corsiennS *) —
Rinaldo, mândrul vânător, a înşelat pe Disulina şi pe urmă a părăsit-o. Din pricina asta şi-a făcut copila seamă.
Dar într’o seară Rinaldo, se duse la vânătoare, se aşeză lângă o stâncă, îşi aprinse luleaua şi aşteptă acolo. Deodată văzu răsărind un chip alb, care păşiâ încetişor, fără a face vre-un zgomot spre locul unde se afla dânsul ascuns.
—	Ce dracul să fie asta ? se gândi el.
Şi luând puşca la ochi, trase spre făptura aceea necunoscută care înainta mereu.
Stafia, căci stafie era aceia, îşi văzu de drum.
Rinaldo mai trase odată dar tot în deşert. Atunci îl cuprinse frica.
—	Cine eşti, şi ce vrei cu mine ? Răspunde ori-cine-i fi ?
—	Eu sunt, nelegiuitule, fecioara de care tu ţi-ai bătut joc!
—	Doamne, Dumnezeule! Tu eşti Disulina i
—	Nemernicule, nu rosti numele lui Dumnezeu, căci părăsindu-mă n’ai mai vrut să ştii de dânsul, iar el te-a îndepărtat pentru totdeauna dela sânul său.
In clipa aceia răsări altă stafie, pe urmă alta şi nu mult după aceea încă una. Toate se apropiară de Rinaldo vânătorul.
—	Ce voiţi dela mine, ce voiţi dela mine, umbre îngrozitoare, cari înspăimântaţi sufletul meu ?... Aaa... voi sunteţi, Maria! Lucia! Francesca!
—	Da, da, noi suntem, om fără inimă! Ah, ai crezut că dacă tu nu-ţi mai aduci aminte de noi, avem să te uităm ? Nu te-am uitat, am venit să-ţi mai vedem încă odată ochii şi sprincenele tale frumoase!
—	Iertaţi-mă, iertaţi-mă !
—	Inimă de tigru, ce ai uitat câte lacrămi am văr-
sat pentru tine? şi noi ţi-am spus să aibi milă de noi când ne-ai sfărâmat inimile, dar tu n’ai voit să asculţi ruga noastră, nu ţi-a fost milă de noi!	'
Mândrului vânător îi tremura tot corpul.
—	Da, da, ele sunt, sunt chiar ele! se gândi el în clipa aceia înfiorătoare, trecându-i pe dinaintea ochilor icoana chipurilor frumoase de altă dată.
Atunci Disulina începu să vorbească:
—	Surorilor, cum să-l chinuim, cum să ne răzbunăm pe acela care a adus ssupra capetelor noastre batjocura cea mai cumplită; care a omorât viaţa în noi de o mie de ori după ce ne-a necinstit?
Maria zise:
—	Trăiam singură cu maica mea. Omul acesta a venit şi mi-a întors minţile cu vorbe înşelătoare ca şi inima lui haină şi necredincioasă. M’am dus după dânsul, iar în urma mea mama a murit de durere, Eu vreau ca noaptea aceasta să-i fie cea din urmă noapte!
Lucia vorbi şi ea. Dânsa ţinea în braţe un copil mic şi copilul acela era mort.
*) Din colectiunea lui Frederic Ortoli.
—	Vicleanul acesta m’a cerut de soţie. Ne logodisem, când într’o seară mă ameţi cu vorbele sale de dragoste. Am căzut în. braţele lui. Din ziua aceia nu l’am mai văzut; a plecat să facă alte jertfe. De des-nădejde m’am omorât împreună cu micuţul meu îngeraş !
Şi Lucia isbucni într’un plâns sfâşietor.
—	Ce pedeapsă îi dai tu ? întrebară celelalte două părăsite.
—	Moartea!
Apoi vorbi Erancesca:
—	Eram frumoasă, dar săracă. Intr’o zi veni omul acesta şi-mi dădu bani mulţi. L’am îndepărtat cu mândria sufletului meu; dar sufeream amarnic de foame. Am răbdat mai multe săptămâni, mai multe luni şi în fiecare seară fiara asta veniâ să-mi cumpere cinstea mea cu banii lui de aur. Intr’o zi foamea a fost mai tare decât^ mândria mea şi am căzut învinsă. Dar ruşinea nu-mi lăsa zi liniştită. De durere m’am aruncat jos în uliţa pietroasă!
—	Acuma cu ce pedeapsă vrei să-l pedepseşti ?
—	Eu cer de asemenea pedeapsa cu moarte!
—	Şi tu, Disulina, ce ai de spus împotriva lui ?
—	Povestea vieţei mele e îngrozitoare, voi înşi-vă mă veţi blestema, dar şi eu doresc moartea acestui om !
După aceste cuvinte Rinaldo, mândrul vânător se văzu înconjurat de stafiile acelea şi fu luat pe sus. Iată-1 alergând, străbătând codrii, trecând peste munţi şi prăpăstii, până ce au ajuns acasă la Maria.
Totul era pustiu şi plin de jale.	-
—	Iţi aduci aminte, Rinaldo, iţi aduci aminte de ziua aceia când ai venit să mă nenoroceşti ? Uite colea locuşorul acesta tăinuit unde mi-ai vorbit de atâtea ori de dragoste şi unde m’ai minţit tot de atâtea ori.
—	Da, răspunse Rinaldo, mi-aduc aminte !
Stafiile îi smulseră mustăţile şi sprincenele sale frumoase ca nişte lipitori deasupra focoşilor săi ochi. Apoi îl loviră cu palmele peste obraz şi pornind mereu în goană năpraznică ajunseră la casa Luciei.
Se făcea că-i o mare sărbătoare. O masă bogată luminată de mii de făclii se afla acolo.	.
—	Rinaldo, Rinaldo, frumosule Rinaldo! In vreme ce părinţii mei te aşteptau, pentru ce îmi jurai tu credinţă veşnică şi pentru ce după ospăţ m’ai părăsit, ştiind că ţi-ai bătut joc de mine?
—	Răsfumde, răspunde! strigară stafiile.
Dar Rinaldo plecă capul în pământ şi rămase mut.
Acolo de asemenea îl bătură straşnic, aşa de mult încât de abia se putea ţine pe picioare.
—	Haide înainte, că n'am sfârşit încă drumul!
Şi iată că din nou începură să alerge, trecând peste văi şi munţi, peste lacuri şi râuri.
Sosiră în sfârşit aproape de o căsuţă mică. Acolo trăise Francesca. Aceasta zise către Rinaldo:
—	Om nelegiuit ce eşti, pentru ce te-ai folosit de foamea mea, ca să-ţi baţi joc de mine ?
Şi Francesca îl scuipă în obraz şi împreună cu tovarăşele ei îi aruncară pe fereastră, pe acolo pe unde îşi dăduse ea drumul ca să-şi facă scamă.
Dar Rinaldo nu murise.
364
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Stafiile îl înhăţară clin nou, plecară ca vântul străbătând pocncle şi pădurile.
Hainele de pe sărmanul vânător au rămas nişte zdrenţe, manile şi faţa sa sunt scăldate în sânge.
Şi stafiile aleargă necontenit, necontenit aleargă.
—	Destul, fie-vă milă! gemu nenorocitul.
Dar umbrele fetelor răspundeau:
—	înainte, înainte, fără milă de acela care n’a avut milă de noi! Ajunseră în sfârşit lângă o biserică. Erâ biserica din satul unde se născuse Rinaldo.
Acolo lângă un mare ulm desfrunzit, stafiile apucând vânătorul de mâni, începură să joace o horă de jur împrejur, fără încetare, fără odihnă.
—	Iertaţi-mă ! murmură sărmanul Rinaldo,
Dar nu-1 aude nimeni. Ilora drăcească se înteţeşte ca un vârtej nedomolit.
.— Mai iute, mai iute, iaca încep a se arăta zorile albe!
Rinaldo nu mai merge ci zboară, fără a atinge măcar odată pământul.
La urmă el cade mort. Maria, Lucia şi Francesca pieriră numai decât. Fiecare se duse în mormântul ei, lăsând fără viaţă trupul mândrului vânător.
Dar sââât!.... ascultaţi. i-auziţi cântă cocoşii.
Fraţilor să vă păzească Dumnezeu de stafii.
Virgil Caraivan
DINCOLO DE MARE
De patruzeci şi opt de ceasuri lăsasem I.iverpulul şi pe înserate, la ceai, printre călătorii de pe «Majestic , se răspândi vestea că în clasa doua murise o femee şi că noaptea va fi aruncată în mare. Cameristul lămurea pe o cucoană bătrână, dela o masă alături de a mea, că moarta erâ tânără, oacheşe şi frumoasă şi că pornise cu nădejdea să-şi găsească un loc de cameristă la New-York. Drept, respectuos şi nemişcat vorbea despre moartă cu un fel de mândrie de castă, mulţumit că o colegă de-a lui atrăgea luarea aminte a întregei clasei întâia.
—	Au găsit-o, aşa azi dimineaţă, în pat; cu mâna dreaptă se ţinea de gât, ca şi cum ar fi murit înăbuşită. Au îmbrăcat-o şi au peptănat-o. Are o înfăţişare foarte distinsă, she has a grand air.
—	Toţi morţii o au, — zice, lângă mine un bătrân ras şi chel, cu doi dinţi de aur; şi nepăsător îşi puse două picături de lapte în ceai, uitându-se la norişorul alb ce se topea îu băutura galbenă.
—	Aţi asiştat la multe înmormântări pe ocean?
—	L’am trecut de patruzeci şi trei de ori. Am văzut cinci.
—	Toţi la fel, nu ?
—	Aproape. Toţi deosebiţi, precum toate vapoarele se deosibesc între ele. Cel din urmă, copilul unor emigranţi. Nu i-au făcut cosciug; l’au învăluit, l’au vârât într’un sac apoi i-au dat drumul jos, dela pupă. Pentru femeea asta o să se faşă un cosciug, să sperăm, lă-sându-se un loc gol, desfăcut la cap şi la picioare ca să poată intră apa, s’o afunde.
—	Ar fi grozav dacă ar fi izbită cutia şi tăiată în două.
—	Sunteţi catolic ?
—	M’am născut catolic.
El ridică mâna dreaptă desfăcută ca şi cum ar fi vrut să spue că nu vrea să vorbească despre înmormântare cu unul care-i de altă credinţă, şi îşi sorbi
dintr’odată ceaşca. Apoi rămase nemişcat, uitându-se înnainte,
Bătrâna englezoaică care întrebase pe camerist îi ascultase. Erâ.curioasă şi sfioasă. Potrivi nasturele alb dela gâtul unui căţeluş cu părul lucios, care îi dormea în poală, şi îndrăzni să-i spuie vecinului meu:
—	Oceanul nu e un cimitir sfinţit, şi se înroşi că a vorbit unui străin.
—	E un cimitir binecuvântat de Dumnezeu însuşi, dacă nu e şi de miniştrii lui de pe pământ.
—	Când o aruncă ? — Şi şovăia. Distrată şi nervoasă, se jucâ cu nasturile şi urechile căţeluşului care gemea prin somn.
—	La miezu nopţii, ca să nu ne tulbure pe noi, cei vii.
Gemetele căţelului par’că îi dădură curaj bătrânii.
—	N-aş vreâ să fie îngropată în ocean copila aceasta.
Vecinul meu se uită la ca pieziş ca şi cum ar fi vrut
să bage de seamă dacă nu cumva da şi alte semne de nebunie, şi îşi turnă alt ceai.
—	Nu s’ar puteâ face s’o înmormânteze la New-York, într’un cimitir sfinţit?
—	Cred că da, dar o să vă coste mult, fiindcă suntem la începutul trecerii oceanului. Şi la New-York suntem aproape singuri de o carantină, sau măcar o vizită medicală de cinsprezece ceasuri cu desinfectare relativă, şi îşi bău a doua ceaşcă, se sculă de la masă fără să salute.
II	întâlnii, pe punte făcându-şi cei o mie de paşi reglementari.
—	Cucoana aceea dacă ar trece oceanul de patruzeci şi trei de ori, ca mine, ar avea acasă o frumoasă colecţie de catafalcuri.
Vaporul înnaintâ lin, prin mijlocul unei lumi de safir, atât de albastră şi de liniştită că obosea ochii şi mintea.
Tolăniţi pe scaune cu spătare mari sau răzimaţi de parapetul alb, călători tăceau, pierduţi în înfinitul acela, sau vorbeau rar cu glasul potolit. La şease sco-borârăm pentru cină întinzând, ca să privim afară asfinţitul prin ori-ce uşe, prin ori-ce deschizătură.
Când intrai în sala de mâncare, mergând spre masa mea, cucoana cu căţelul, îmi făcu semn, cu un zâmbet şi mă apropiai.
—	Nu-mi pasă. E catolică. No Malter she is a catolic,—îm zise înroşindu-se, şi înseninată de acea deosebire de religie, începu să mănânce.
La miezul nopţii, pe puntea întâi eram puţini: căpitanul, patru marinari, doi pentru coşciug, doi la spatele căpitanului, bătrânul ras şi câţiva pasageri de la clasa treia. Coşciugul era pe marginea punţei unde se ridicase parapetul; un marinar apropie cordonul unei lămpiţe electrice, şi căpitanul ceti încet troparul, în englezeşte. Apoi făcu un semn altui marinar, acesta repetă gestul în sus, spre puntea comandei ; de acolo secundul strigă la telefon un stop! uscat; vuietul ma-şinelor încetă, puţin după aceea stătu şi vaporul. Cerul plin de stele de asupra, şi marea întunecoasă dedesupt, fosforescentă abiâ în jurul vaporului din pricina reflexului puţinelor lumini aprinse încă— pentru o clipă, pacea aceasta a infinitului' ne înnăbuşi. Ne simţeam mici, singuri, suspendaţi între două abisuri negre. Nici o slujbă funebră nu a acoperit o moarte cu o mai mare spaimă ca acea clipă de nemişcare şi tăcere în întuneric. Marinarii care ţineau cosciugul se uitară la căpitan ; acesta făcâ un gest scurt, fără să sufle, şi marinarii împingând dela un capăt cosciugul îl aruncară cât mai departe în mare. Apoi căpitanul ridică capul spre comandă; secundul anunţă la telefon pe maşinist;—Goon!—Vuietul vaporului începu iarăşi monoton, singurul ritm al unei inimi vii în infinit.
Când ne apropiarăm, abia văzurăm pe ocean câteva cercuri de lumină ce se mişcau încet.
Bătrânul lămuri :
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
365
—	Aici are marea o adâncime de aproape o mie de metri, — şi îşi aprinse luleaua, apropiindu-sc de scară spre a trece pe coverta de sus.
Eu o şi luasem după el, când cineva dela spate îmi spuse în italieneşte, cu o voce îndurerată:
—	Iartaţi-mă, domnul e italian ?
—	Da. De ce ?
—	Eu sunt camerist la clasa doua. Acea biată fenice era italiancă. Aş vrea să vă vorbesc. A lăsat scrisori... Mă uitai bine la el. Şi el mă privea întrebător, ca şi cum s’ar fi încercat să îşi dea seama într’o clipă dacă se poate încrede în mine. Atunci băgai de seamă că privirea aceea se aţintise asupra mea încă dela începutul ceremoniei.
—	Ei bine, dacă a lăsat scrisori trebuesc încredinţate căpitanului împreună cu bagagiul.
—	Dar e peste putinţă....
—	De ce ?
—	Mă încred în D-ta, în bunăvoinţa D-talc. Ascul-
taţi-mă. Moarta îşi are soţul laNew-York ; el o aşteaptă, e gelos, şi a chemat-o înapoi din cauza geloziei. Era cameristă la Londra, avea un loc minunat, la West-minster Hotel... o clientelă sigură, bogată... Bărbatul a primit două scrisori anonime cari îi dădeau pe faţă o legătură a soţiei,...	’
—	Dar dumneata cum ştii toate astea?...
—	Mi le-a spus chiar femeea înainte de a muri...
— Nu a murit pe neaşteptate, dormind ?
— Ba da, însă cu o zi înainte, când a aflat că sunt italian, din ţinutul său.... suntem din Genova amândoi... mi-a istorisit tot. Am înţeles că suferea mult. Un bărbat, amicul ei, o întovărăşise pe bord, a stat cu ea până în ultimul moment... Era o persoană elegantă, un tânăr frumos... Părea amorezat... O săruta şi iar o săruta.., Tocmai în ultima clipă i-a dat fotografia lui şi i-a înnapoiat scrisorile primite dela ea... Ea s'a jurat că se întoarce după o lună...
—	Deci, sunt scrisorile ei pe care ea nu voia să le dea căpitanului...
—	Da, da... Domnu pricepe... Căpitanul le va încredinţa, va trebui să le încredinţeze soţului care va veni pe bord crezând că’şi vâ găsi soţia... înţelegeţi în ce stare va fi...
—	Dar dumneata, cum de ai scisorile ? Cameristul un omuleţ blond, slab, ras, cu părul pomădat, lipit, despărţit cu o cărare pe la mijloc, părea mai mult irlandez de cât genovez. Aruncă o privire împrejur fără să-şi mişte capul, cu o şiretenie deosebită, italienească, şi din buzunarul de la pept al hainei negre scoase un pachet de scrisori legate cu o panglică azurie. Abia mi le arătă şi le puse la loc.
—	Erau sub perina ei azi dimineaţă, când au găsit-o moartă. Eram singur în cabină... Abia m’am uitat la ele, am găsit şi fotografia aceluia care o însoţise la bord... Şi m’am gândit că i mai bine să le iau d’acolo Acum să-mi spuneţi D-voastră : cri trebue să fac? Voiţi să le vedeţi ? Voiţi să le citiţi ?
Avui o clipă de curiositate.	.
—	De sigur însă că sunt toate scrisori de dragoste?
—	Toate.
—	Le-ai citit ?
—	Câte-vâ... Am făcut rău, ştiu, dar am făcut-o din conştiinţiozitate... De ar fi fost scrisori indiferente le-aş fi dat căpitanului... Judecaţi dumneavoastră.
Se mai uită odată împrejur şi repede scoase din po-zunar pachetul, portretul şi o scrisoare.
Portetul de la un fotograf din Picadilly Circus înfăţişa un tinerel blond, gras, destul de comun, cu mustăcioarele îmbârligate şi cu privirea ironică, gătit cu o eleganţa nebătătoare la ochi şi corectă a hainelor englezeşti bine croite.
Ea spunea în scrisoare:
*My sotd, aseară te-am aşteptat un ceas afară, la
cafeneaua Turcească, până la unsprezece şi jumătate, când am început să bag de seamă că lumea pleacă fiind că se închidea cafeneaua. N’am îndrăsnit să rămân acolo, lângă uşe şi am trecut pe trotuarul din faţă. Ai ieşit cu Charlie, cu un alt prieten şi o femee, nici nu v’aţi uitat împrejur. Şi m’am întors acasă plângând. Spune-mi drept:-femeea aceea te-a urmat, te a întovărăşit? Cine e? Nu era frumoasă dar pentru tine trebue să fie mai frumoasă ca biata Celly...»
—	O chiamă Celeste Santi.
—	«... dacă tc-a făcut s’o uiţi aşâ de iute. Slujba mea a început azi dimineaţă la şease, şi n’am închis ochii toată noaptea. Aşâ, obosită cum sunt, o să-mi dea drurhu şi de-aici, şi o să fie din cauza ta. Joi iau ce am de luat pe o săptămână. O să ieşim împreună di-seară, my soni ?»
întrerupsei citirea dureroasă.
—	Bine ai făcut spusei cameristului.—Scrisorile astea mai bine să fie arse... aruncate în mare...
—	Da, însă nu îndrăzniam singur. Dacă şi Domnu crede că-i potrivit...—îmi întinse pachetul, îl legai cu portretul şi scrisoarea desfăcută şi îl aruncai în ocean departe...
—	Biata femee! Aş fi vrut să i le pui în coşciug dar medicul şi secundul n’au mai părăsit cabina. Vă mulţumesc, domnule. Şi se depărtă, cu un suspin dând din umeri.
Mă urcai pe coverta de sus. Bătrânul diabolic care fuma din lulea îmi zise, fără să mă privească :
—	Era măritată. Bărbatul din New-York nu va avea decât peste patru zile consolarea de a se şti văduv....
Intrarăm în Iludson River pe înnoptate, şi nu ne puturăm da jos pe punte decât pe la zece seara.
In forfoteala abordării, între hamali şi bagage, saluturi şi urlete, nu mai avui vreme să caut pe cameristul genovez, nici să aştept ca să văd dacă bărbatul, soţul moartei, venise pe punte, abia se întinsese la ţărm cele două podişti.
Sub acoperişul imens al vamei pline de strigăte şi de baloturi, pe pavajul de lemn, împărţit prin balustrade în atâtea trecători înguste prin care furnica mulţimea nerăbdătoare, bagajele soseau despărţite şi grămădite după numele proprietarilor pe litere alfabetice pe sub pilaştri. Litera mea erâ chiar în faţa uneia din podişti. Cum-părai Evening Sun (—Jo’ K Tribune... Evening Sun urlau mici vânzătorii sub bolta sonoră sărind şi stre-curându-se printre baloturi, cutii, care şi căruţe, înflă-cărându-se de propriul lor glas, agitând pe deasupra mulţimei negre şi tăcute marile jurnale care prindeau toată lumina albă a globurilor electrice...) mă aşezai pe un geamantan şi-mi aşteptai liniştit rândul la cercetare.
Fui printre cei din urmă. Intre mine şi vapor, pe toată lărgimea ţărmului acoperit se împrăştiase mulţimea, când zării în fund lângă puntea goală, acum, pe un om cu şeapcă de lucrător, uitându-se în sus la vapor. Ţinea de mână un copilaş. Trebuia să fie italian.
Chemai de grabă pe slujbaşul vamal; scăpai cu un dolar. La debarcare bagajele se lasă în grija unor agenţii speciale de transport, şi te duci acasă sau la otel cu mâna goală, comod, pe jos, în tramvai, cu drumu de fier. Când avui în buzunar recipisa de primirea bagajelor, mă apropiai de omul acela.
După vapor se dâ jos un ofiţer cu tunica albă. Veni lângă el:
—	Mr. Santi, please ?...
—	.Ies, hare Iam.. Da, iată-mă, nevastămea...
—	Vă rog să poftiţi pe bord. Căpitanul are să vă
vorbească ____
Clipi din ochi, îşi aruncă ţigarea pe jumătate stinsă, ţinută între buze, şi trăgându-şi de mână copilul speriat, se sui pe vapor. Ii urmai. Pe punte dădui de cameristul genovez care imi făcu un semn disperat. Omul şi copilul fură duşi în fun/oir unde şedeau cu
366
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
hărţi multe înainte, la bere şi whiskey, căpitanul, comisarul vaporului, medicul portului şi agentul companiei. Rămăsei la uşe.
Omul îi privi unul după'altul pe toţi, întrebându-i mut cu o privire mânioasă. Se simţea că-i ros de gelozie, că se aştepta, la sigur, la cine ştie ce comunicare asupra nevesti-si: fugită, arestată, rănită de amant....
Căpitanul însuşi, pentru o clipă nu ştiu cum să-i vestească adevărul; şi el se uită la tovarăşii săi cari se feriră de privirea lui. Apoi întrebă:
—	Do you speak english P Vorbiţi englezeşte ?
—	Yes; Ido... Da, da, vorbesc... ce e?
—	D-ta eşti Domenico Santi, de fel din Benevento-Italia ?
—	De sigur, de sigur... Ce e, pentru Dumnezeu ? lăsă copilul de mână, şi răzemându-se de spătaru unui, scaun:
—	Deci nevasta dumitale, Celeste Santi... aşa e?
—	Da... Ei bine ? De ce n’a plecat ?
—	Nevasta dumitale, Celeste Santi, a murit în timpul călătoriei, la douăzeci şi două de longitudine şi după articolul al doisprezecilea din legea engleză asupra serviciului sanitar maritim, a fost îngropată în mare, după douăsprezece ceasuri. Iată actul de deces. Vă rog să-l iscăliţi. Noi înşi-ne îl vom trimite consulatului. Bagajele defunctei, pecetluite, sunt la disposiţia d-voastră. Puteţi să le luaţi sau astăseară sau mâine. Mai târziu vor fi păstrate în localul companiei White Star Line. Dacă nu vă cunoaşte nimeni după boid, trebue să arătaţi actele de identitate — şi se ridică.
Italianul, palid, cu ochii nesiguri, prostiţi, cu gura deschisă, ridicase mâinile deschise până în dreptul obrazului ca şi cum ar fi putut, ast-fcl să împedice ca acele vorbe reci şi crude să-l atingă. Când tăcu căpitanul, îşi trecu un deget sub guler, să răsufle. Apoi din palid se făcu roşiu şi de odată se mişcă, se răzemă de masă, trecu cu privirea peste hârtiile ce erau întinse şi bâlbâi mai italieneşte, mai englezeşte:
—	Dar cum a murit ? Cum a murit ? Nu se moare aşâ, deodată, pentru nimic. Era zdravănă. Acu o săptămână mi-a scris.... Nu-i adevărat, nu-i adevărat! Nu e moartă. Toţi sunteţi părtaşii ei. Nu voia să se întoarcă la mine. Nu-i moartă. E o scornitură. A rămas în Anglia. Ştiu eu!
Părea nebun. Copilul, la spatele lui plângea, gemând. Mă apropiai. Căpitanul se duse. Cei doi medici şi cameristul genovez rămase. II liniştirăm, îl silirăm să stea. Când ne auzi pe noi doi vorbind italieneşte păru că-şi vine în fire:
—	Sunteţi italieni ? Spuneţi adevărul... Aţi văzut-o voi doi ? Ce v’a spus ?
Ii fu povestită moartea pe neaşteptate, fu încredinţat de necesitatea legală de a îngropa moarta în mare, fu dus pe puntea de jos, unde erau cufărul şi geamantanul soţiei. Noi iscălirăm o hârtie, spre a-i întări identitatea. Copilul tăcea acum, şi, ţinându-se de haina lui tat’su, îl urma de colo până colo, tăcut, la orice pas.
Pe o cărucioară fură puse cele două bagaje. Şi când ne păru că şi-a revenit în fire deplin, îl lăsarăm să se ducă.
Mai mult decât calm, părea distrat. împlini toate formalităţile el însuşi, ajută pe hamal să aşeze cufărul pe cărucior, ne mulţumi uşurat. Apucase chiar cu amândouă mâinile marginea cărucioarei şi o împingea încolo, când se opri deodată şi întrebă pe genovez, oprindu-i-se în faţă:
—	Pe bord, a venit singură? Tu ai văzut-o?
—	Singură, singurică. De ce ? — răspunse liniştit ge-novezul.
—	Nimic. Ştiu eu!
Şi, luă copilul sub braţ, îl puse şi pe el în căruţă şi se depărtă, dincolo de lumină.
II	urmai la distanţă. Merse pe ţărmul pustiu vreo
două sute de metri, grăbit, ca şi cum n’ar fi împins pe drumul neregulat sarcina aceea. Intr’un loc, sub un felinar, se opri şi uitându-se împrejur, scoase din buzunar cheile ce i se dase, deschise cufăr şi geamantan şi începu să caute îngrijorat. Pierdut în umbră îi vedeam până şi cele mai mici mişcări furioase, capul plecat, gata să atingă lucrurile.
Căuta dovezile, din pricina geloziei care supravieţuia moartei....
Răscoli toate colţurile, în toate hainele, prin toate trenţele, scoţându-le, ridicându-le la lumină, în mijlocul străzii deşerte, lângă apă. Copilaşul, ghemuit în cărucior, se uita la el tremurând. Odată, crezu că a găsit ce căuta şi aprinse un chibrit, să vadă mai bine. Dar îşi urmă după o clipă răscolirea lui aprigă. Apoi, de-samăgit, închise la loc şi dispăru spre oraş în jos, repede.
Şi eu mă trezii singur, pe ţărm, aproape de apa neagră, densă, uleioasă, care acolo, sub felinar era brăzdată de cercuri leneşe de lumină, ca în noaptea aceea când la larg îmbrăţişase pe biata Celly şi dragostea ei în infinitul adâncurilor.
UGO Ojf.tti
(Trad. din italieneşte dc N. P ora)
ŞTIINŢA "
MORILE DE VÂNT MODERNE
UTILIZAREA LOR IN AGRICULTURĂ
De când «omul înţelept», descendentul «omului stupid» ale cărui urme se zice că s’au găsit acum de curând, şi-a făcut iveala pe pământ, totdeauna a căutat să tragă foloase din puterile naturii cari i-au slujit şi-i servesc necontenit de auxiliari puternici pe care se sprijină spre a se înălţa tot mai sus pe scara fără de sfârşit a progresului.
Aceste puteri sunt utilizate, după cum se ştie, prin mijlocirea unor maşini numite motoare, adevăraţi Iler culi moderni destinaţi a înlocui slăbiciunea omenească —a căror istorie zilnic înregistrează noui descoperiri sau îmbunătăţiri aduse celor cunoscute cu aburi, cu explos'une, cu gaz sărac, cu aer comprimat, electrice etc.
In general însă aceste motoare cheltuind mai mult de cât produc, era natural ca atenţiunea să se îndrepte spre forţele naturii cari s’ar putea utiliza fără a cere aproape altă cheltuială de cât cea necesitată de insta-laţiune.
Până în prezent numai vântul şi apa au fost şi sunt singurele elemente prielnice de a fi întrebuinţate în acest chip.
Căderile de apă precum şi râurile apropiate acestui scop au căpătat în ultimul timp o întrebuinţare foarte întinsă, dând naştere unor industrii de o importanţă excepţională, în special industriilor electrochimice, cari vor împinge viguros înainte mersul civilizaţiunei
Nu însă peste tot locul se găseşte un regim de apă prielnic spre a fi transformat în energie disponibilă, aşâ, că în acest caz, cel mai nimerit lucru este de a recurge la neastâmpărul atmosferei, la vânt, care este ca şi apa în mişcare un izvor de putere motrice gratuită, în deosebi foarte preţioasă pentru a fi întrebuinţată la nenumăratele cerinţe agricole, şi care dacă nu absolut pretutindeni şi totdeauna este succeptibilă de a fi utilizată, dar în cele mai multe razuri poate procura un
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
367
câştig însemnat peste care ar fi driunător a se mai trece cu vederea.
*
încă din timpurile cele mai depărtate puterea vântului s’a utilizat prin mijlocirea Morilor de vânt ce se pare că au fost introduse în Europa din Asia în timpul Cruciatelor.
Până în veacul trecut morile de vânt au slujit aproape exclusiv numai la măcinatul grăunţelor şi la fabricaţiunca uleiurilor cărora lc-a adus incontestabile servicii, dar care din păcate adesea nu corespundeau cerinţelor, de oare ce când odată saci plini stăteau grămadă mare vântul nu binevoia să sufle, iar altădată, când nu erâ nimic de lucru, morarul se luâ cu mâinile de păr, văzând cum se învârteşte roata nebuneşte fără de nici o nevoie.
Aceste mori, cari au dat mult de furcă lui Don Quichotte, tind însă a dispare cu desăvârşire fiind înlocuite prin motoare atmosferice foarte perfecţionate ce au început să iâ mare... vânt mai cu seamă în Germania, Î11 Franţa şi în Danemarka, ne mai vorbind de America unde sunt răspândite pe o scară foarte întinsă.
In principiu, morile de vânt moderne, numite adesea «Americane» căci în acest continent au fost mai mult studiate, sunt formate dintr’o roată prevăzută în loc de spiţe cu o mulţime de speteze uşoare, care încalecă puţin unele peste altele ca nişte jaluzele, şi puţin sucite pentru a primi în chip cât mai folositor acţiunea vântului*). Un fel de coadă ce slujeşte drept cârmă, ser, eşte a orienta roata faţă de vânt cât mai prielnic pentru a dâ rezultatul cel mai satisfăcător. Când vântul se transformă în furtună, ameninţând în acest chip siguranţa instalaţiunei, un dispozitiv îndreaptă roata chiar în direcţiunea vijeliei, care o isbeşte ast-fel în muche, fără a-i produce nici o stricăciune.
Afară de aceste calităţi importante, «Moara de vânt Americană» mai este înzestrată cu valoroasa însuşire de a-şi regula dela sine mersul aşa că iuţeala aparatului să se păstreze neschimbată, ori care ar fi viteza vântului, lucru necunoscut de morile vechi ce se găseau totdeauna la cheremul vântului, tocindu-şi adesea aripile fără spor şi de multe ori în zadar.
întreg dispozitivul ce constituie motorul aerian este aşezat în vârful unui turn, construit din şine de fier şi mai rar din zidărie sau lemnărie, a cărui înălţime variază după felul canalizării curenţilor aeriani, ce bântuie regiunea, al căror curs atârnă de relieful solului.
Diametrul roţilor acestor motoare atmosferice de asemenea este foarte felurit după regimul vânturilor la care sunt supuse, nevoilor ce are să satisfacă şi puterea ce trebuie să producă.
Pentru vânturile mai puternice şi cu schimbări bru-sce, convin mai bine morile grele şi deci mai mari, de pildă cele al căror diametru ar fi dela 4,502 în sus; din potrivă, pentru văile şi câmpiile străbătute de vânturi mai domoale sunt priincioase morile de vânt al căror diametru este coprins numai între 2240—32 şi care nu sunt astfel mai grele de 200—300 kg., roata necântărind decât 40—70 kg.
Aplicaţiunile la care se potrivesc morile de vânt sunt cât se poate de felurite, îmbrăţişând întrebuinţările cele mai variate ale căror rezultate economice sunt incalculabile, dar după urma cărora din nenorocire la noi în ţară nu prea se capătă nici un folos.
Aceste motoare atmosferice, foarte ieftine, de o întreţinere aproape pe degiaba, sunt indicate în primul rând a procura apa trebuincioasă irigaţiunilor, alimentării fermelor sau chiar distribuţiunei ei într’un orăşel
1) Afară de asemenea tipuri de mori cu speteze se mai construesc o mulţime de alte feluri, dar care toate posedă in general aceleaşi nsu şiri preţioase.
mai mic, în care caz un rezervor de ciment armat care să adune apa ce prisoseşte în timpul când vântul suflă continuu, poate înlătura capriciile lui Aquilon.
In Franţa, comuna Rosay (Marna) posedă o asemenea instalaţiune ce distribuie apa la cişmele, la sghia-burile de adăpat, la gurile de incendiu şi chiar prin case şi la care face faţă numai o singură turbină atmosferică de 4280 diametru, situată la o înălţime de 15 m. deasupra pământului. In acelaş scop Arkansans City (Texas) întrebuinţează o moară de 4230 diametru iar Macpherson City, tot în America, alta de 6260, aşezată în vârful unui turn înalt de 24 m.
In special Americanii au ştiut să tragă un imens profit din motoarele aeriane care se numără la dânşii cu sutele de mii, cărora le datoresc transformarea unui mare număr din întinsele deşerturi ce coprinde Statele-Unite în livezi de poame socotite ca cele mai productive din lume. La acest rezultat minunat, Yankeii, oameni eminamente practici, au putut ajunge mulţumită numai unor irigaţiuni sistematice în care morile de vânt mici, în valoare de 1500—2000 lei una, au jucat primul rol.
Luându-se serios în seamă această importantă apli-caţiune a motoarelor atmosferice şi mai cu seamă apreciind cum se cuvine rostul irigaţiunilor bine chibzuite ce fac iarbă şi întreţin vitele, dau stabilitate recoltelor şi echilibru producţiunei, făcând-o aproape independentă de toanele climatului, se vede cât de muit se poate câştigă în schimbul unei cheltuieli mai neînsemnate, cât de folositoare pot deveni aceste turbine aeriane, ce isvor de aur este vântul când puterea sa, pusă de natură cu atâta bună voinţă la dispoziţiunea noastră, este judicios utilizată!
Energia culeasă din vânt putând fi transformată îndată în energie electrică, transportabilă, prin ajutorul maşinelor dinamo-electrice şi înmagazinată în baterii de acumulatoare este uşor de înţeles că morile de vânt moderne devin cu adevărat ajutorul cel mai practic şi mai economic al agricultorului, care are nevoie de putere şi lumină.
Se naşte însă întrebarea: ce s’ar face agricultorul care se bizuie pe acest muncitor docil ce nu cere simbrie şi nu mănâncă de cât vânt, când tocmai şi această hrană fluidică de care are nevoie îi lipseşte, cu toate că asemenea zile complet liniştite nu se întâmplă, afară de în oare care regiuni, de cât cam la 5 zile una?
Acest neajuns are cu toate acestea leac dacă se alătură pe lângă moară un motor uşor, foarte răspândit în ziua de astăzi, cu esenţă de petrol sau gaz sărac, care nici el nu costă scump şi este totdeauna gata a se pune în mişcare spre a procura puterea trebuincioasă pe care nu o poate dâ accidental vântul.
De la Cour, în urma cercetărilor întreprinse încă din anul 1904 în Danemarka, a obţinut nişte resultate technice remarcabile în această privinţă, prin alcătuirea recentei sale mori botezată «Askov» ce este în stare să producă totdeauna o putere electrică de aproape douăzeci de cai şi a cărei întrebuinţare se răspândeşte cu o repeziciune uirqitoare.
De altfel nu este de mirat acest lucru, cine nu vrea să stăpânească o herghelie de cai pe care să-i poată întrebuinţa la multe şi de toate fără a avea nici o grije de hrana lor ?
In aceste condiţiuni morile de vânt moderne devin nişte ajutoare puternice de care ar fi păcat şi mai cu seamă dăunător să se mai lipsească cei mulţi ,cari au nevoie de o energie pe care să o utilizeze mai fără cheltuială la neumăratele şi multiplele cerinţe ce necesită o exploatare raţională.
CĂPITAN Gh. GRIGORATU
368
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
Studii filosofice
ÎN SPECIAL
îjdistă pentru Cercetările de psihologie
TEORETICE ŞI APLICATE LA:
ŞTIINŢA DREPTULUI, PEDAGOGIE Şl SOCIOLOGIE
SUB DIRECŢIUNEA D-LUI
C. RADULESCU-MOTRU
Profesor Ia Universitatea din Bucureşti
-	REDACŢIA:	- = ■
BUCUREŞTI. — BULEVARDUL FERDINAND, 55
ABONA MENTUI» HNUHL LEI 6
Abonamentul anual cumulativ la „Studii Filosofice** şi „Noua Revistă Română", 15 Lei.
Boalele Intestinului
a v îs
Luni 16/29 Martin 1909, orele 10 dimineaţa, va aveii loc. în sala special:! de trageri a loteriei privilegiate pe clase a Regatului Român, calea Victoriei No. 192—Tasă pendinte de ministerul de finanţe — amestecul şi punerea in urnă a celor 2000 buletine câştigătoare destinate clasei a IV-a a loteriei a IV-a.
Marti 17/30 şi Mercuri 18/31 Martie, 1909, orele 9 dimineaţa, de asemenea în sala specială de trageri a loteriei de Stat, va aveâ loc trageiea clasei a IV-a a loteriei a IV-a.
Aceste operaţiuni vor fi efectuate de comisiunea specială a tragerilor, instituită prin înalt Decret Regal No. 4441 din 29 Decembrie 1906 şi sub supravegherea d-lor controlori ai guvernului. La această tragere vor eşi la soiŢi 2000 câştiguri dintre cari cel mai mare va fi în cazul cel mai norocos de 90.000 de lei.
Publicul este rugat a asista atât la L agere cât şi la amestecul buletinelor. Rezultatul tragerei se face cunoscut în aceiaşi zi prin liste de urgentă omise <ic funcţionarii direcţiunei iar lista oficială va apare a doua zi şi iu «Monilorul Oficial»
Atragem atenţiunea publicului, că numai ae.cle liste sunt oficiale şi deci holărâtoire în ceeace priveşte plata câştigurilor, cari poartă semnătura unui controlor al guvernului şi a directorul loteri- i
Direcţiunea generală a loteriei privilegiate pe clase a Regatului Român.
DROGUERIE & PARFUMERIE
D. G. DI AM AN DI
BUCUREŞTI
EAU DE COLOGNE
Grand Prix Expositiunealnternaţion. de Higiena
PAHIS 1907
Doctorul N. I. Demetriad
Monitor al Clinicei de Maladii Genito-Urinare din Paris (Prof. Albarau)
Instalaţiune modernă pentru tratamentul de Specialitate şi Ginecologie.
Consultaţiuni 5—7.—Slr. Pitar-Moşu 15.
Diareea (la copii şi bătrâni), Dizenteria Colicele, Furunculoza, Eczema şi toate BOALELE CE PROVIN DIN Infecfiunile intestinale
SE TRATEAZĂ ADMIRABIL PRIN
LACTOFEKMENT
BANCA COMERCIALA
i>irv
TURNU-SEVER1N.
(Bulion paralactic)
Aprobat de Cons. Sanit. Super. Zilnic preparat proaspăt numai la
LABORATORUL Dr. ROB1N
5, Str. I. C. Brâtianu 5.—Telefon.
\Un flacon 2 lei. In provincie contra mandat 2,70 (I Octeţi prospecte geatuite	Ij
______________________
DOCTORUL M1RON
SOCIETATE ANONIMA PE AC j |UNI
Capital social 300 000 Lei
Face cunoscut onor. public că,
PRIMEŞTE ORI-CE SUME LA ECONOMIE SPRE FRUCTIFICARE,
IN CONDIŢIUNI FOARTE AVANTAGIOASE PENTRU DOMNII DEPUNĂTORI
Membru al consiliului de Igienă
CALFA MOŞILOR 209
Consult 3 5 p m. -	■ — Telefon 1*«j/33.
Cu deosebită stimă:
BANCA COMERCIALĂ DIN T.-SEVERIN SOCIIiT.VI E ANONIMA
Preşedinte, T. Costescu.	Director, I. Giurescu.
STABILIMENTUL GRAFIC </ LBBRT BAER» FABRICA DE CARTONAGE.— BUCUREŞTI, STRADA NUMA-PMOPILIU, 5—9.