NOUA REVISTĂ
R OWYÂNĂ
abonamentul:	POLITICA, LH ERA I URA, Şl I1NŢA ŞI ARTA unnumar:
In România un an.........io lei	APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ .	Bani
,, şease luni........... 6 M	'	3__
In toate ţările uniunei poştale un an 12 ,,	■	*tS«>	„.............
..	„	„ şeoscluni7 „	mDtrTAO	-" rfseş ecu numirul la pr.ncipalele
____	DIRECTOR :	•’ii 91 la depozitari de ziare
din ţară
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA	C. R A D U L E SC U-M OT R U	'ltiilli..
Bulevardul Ferdinand, 55. — Bucureşti	PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCURE**?’	‘	;:;Bil..i.
’? L.'
No. 22.
' ~ •>»srină
DUMINICĂ 8 MARTIE 1909

< -sî ti 0 IJ>.

‘■V- I1'1 •'l ■
SUMARUL:
NOUTĂŢI:
Sumi Mgakaua (Tokio) despre Viaţa femeilor în Japonia.—Teatrul Naţional, „ Văduva11 de Hcnato Simoni.
POLITICĂ:
C. Rădulescu-Motru. Avem un guvern socialist ?
A. D. Damianofk. Ligă veterinară şi uniune vamală între România, Bulgaria şi Serbia.
CEST!UNI SOCIALE:
Dr. I. Simtonescu. Nedreptăţi sociale.
1). Drăghicescu. Opera si teoriile d-lui. Scipio Sighele.	'
CRITICĂ LITERARĂ:
li.. Chendi. Delavrancea, ,.Apus de soare“.
LITERATURĂ:
Lîa Hârsu. De ce ?...
V. M. CrARştx. Un roman foarte scurt.
NOUTĂŢI
Sumi Myakawa (Tokio) despre Viaţa femeilor în Japonia
Reproducem după Les Uocmtmds du protjres interesantul articol semnal dc Sumi Myakawa, cuprinzând preţioase lămuriri asupra vieţii casnice, educaţiei femeilor şi obiceiurilor familiale în Japonia.
Îndată după eşirea lor din şcoală aproape toate fetele japoneze se mărită. Soţia trăeşle cu părinţii soţului său, când acesta este fiul mai mare al familiei. Credinţă împăratului şi ţării noastre şi supunere fiiască acestea sunt cele două principii ţn cari băeţii şi felele sunt cu îngrijire crescuţi, atât la şcoală cât şi acasă, atât la cei bogaţi ca şi la cei săraci. Fiul şi soţia sa se ocupă astfel de părinţii bătrâni cu un mare zel; pentru ca să le asigure liniştea căminului, tinerii trebuesc să fie prudenţi şi rezervaţi în vorbele şi raporturile lor şi să aibă întotdeauna răbdare şi respect pentru sentimentele şi prejudecăţile altoj-a, pentru ga să nu-i jignească.
Noi avem în Japonia un proverb: «Lăsaţi adierea vântului de primăvară să sufle în casâ.» Pentru ca să realizeze acest
ideal, o femee trebuie să fie înţeleaptă, plină de simţire, recunoscătoare, gingaşă şi supusă. In contra acelor cari cred că nu trebuesc instruite femeile, eu cred câ sunt mai ales ele, cari au cel mal mult nevoe de educaţiune, viaţa lor cerând atâta stăpânire de sine însuşi şi atâta abnegaţiune. Nu e aşa de uşor ca să trăeşti cu socrii, ca şi cum ai fi acasă; se poate lotuşi şi aici să existe fericire: copiii, martori ai răbdării nobile a mamei lor, văzând-o sacrificându-se pentru fericirea altora, înţeleg că şi ei trebuesc la rândul lor sâ-i imiteze exemplul.
In acest fel de a trăi stă cea mai importantă deosebire între civilizaţiunea femenină a Orientului şi Occidentului.
Avanlagiile moravurilor europeneşti şi a căminurilor independente se văd dela prima'privire. E aşa de uşor de trăit, de făcut ceia ce corespunde gustului tău, e uşor să-ţi transporţi căminul în orice colţ al pământului, să colonizezi. Lucrezi, cauţi să câştigi bani, pentru ca să-ţi creezi un cămin propriu. Eu însumi am încercat să trăesc în felul europenesc, dar după câţiva ani am ajuns la convingerea că n’aş mai vrea să continuu a trăi astfel; în căminul tău e prea mult individualism, prea mult egoism. Mă tem că voi Europenii, să nu perdeţi respectul datorit bătrânilor părinţi, să nu se slăbească legălurile voastre de familie. Săracul nu poate să-şi economisească ceva bani, în timpul vieţii sale de muncă şi trebue, ajuns bătrân, să intre într’un ospiciu. In Japonia nu sunt ospicii şi nici nu e nevoe, căci chiar copiii cei mai săraci, sunt mândri să îngrijească de părinţii lor. Dacă nu sunt copiii, rudele se unesc, îşi împărţesc cheltuelile şi au grijă de bătrânii lor, nevoind ca aceştia să primească pomană.
Un menaj japonez dm pătura inferioară, ars cam următorul buget de venituri: bărbatul câştigă 25 franci pe săptămână, bunicul 6,25 fr., ocupându-se cu grădinăria, bunica 6,25 fr. ocupându-se cu spălatul; astfel câud mai este încă un copil tânăr, bărbat, femee, so?ri şi copil pot să trăiască din aceste câştiguri.
Recunosc că este adesea greu, în casa japoneză, să arăţi faţă de sentimentele altuia, tot respectul necesar; datoria de a ne ocupă de bătrânii noştrii părinţi ne împiedică să ne stabilim in slreinătate; noi sperăm mult de asemeni şi dela sprijinul rudelor noastre; suntem prea puţin independenţi; însă moravurile noastre dezvoltă spiritul de sacrificiu şi de stăpânire de sine însuşi. In casa japoneză se are totdeauna în vedere mai întâi bătrânii părinţi; iubirea femeii şi a bărbatului nu vine decât în al doilea rând; oricât de importantă ar fi pentru ei, o sacrifică iubirii de fiu. Chiar câud părinţii soţiei locuesc in aceiaşi casă cu dânsa, ea trebue totuşi să arate un mai mare respect părinţilor soţului ei. .
Din copilărie, mama îşi învaţă fiii să-şi stăpânească mişcă-" rile emotive. Dacă o fetiţă are un temperament viu, e dojenită de mama ei, care îi spune: «Zburdalnico, dacă nu-ţi
338
NOtJA REVISTĂ ROMÂNĂ
stăpâneşti temperamentul n’o să ai un cămin liniştit. Eu nu sunt mullumită de tine, şi cum o să poţi tu să mulţumeşti pe alţii?»
Suntem mai bine crescuţi, şi ne stăpânim mai bine sentimentele, şi această stăpânire de sine, permite poporului nostru să suporte aşâ de vitejeşte lipsurile, foamea, setea, soarta nenorocită şi chiar să înfrunte moartea. Când femeile îşi arată tristeţea lor faţă de alte persoane, ele îşi dezonorează bărbatul, după ideile noastre, fiindcă dau astfel dovadă de o lipsă de stăpânire de sine-însuşi.
Având în vedere care este acum problema educaţiei feme-nine, nu trebue să uităm nici obiceiurile ţării noastre, şi să creştem tetei'' * _.i..itate cu aceste obiceiuri. Acum două’	...cui o mare greşală. Se cereâ atunci educaţia
... felul celor din Occident; fetele au fost trimese la şcoală şi li s’au predat materiile obicinuite ale învăţământului, între cari şi o limbă europeană. Când, puţin după aceia, ele s’au măritat, ştiau toate cele învăţate, dar nu ştiau să coase şi r.ici nu cunoşteau trebuinţele gospodăriei. Ele mi erau nici răbdătoare, nu ştiau să şi conducă convenabil casa, şi nici. să se ocupe cum trebue de socrii lor. Astfel luă naştere un puternic curent contra educaţiunei moderne a fetelor, şi şcoli cari numărau la început 500 eleve, în curând n’avură ma-multe de 70-
Din fericire, veni din nou un timp când se recunoscu nevoia educaţiunii femenine; însă trebuiau introduse în învăţământ, cunoştinţele indispensabile în conducerea unei gospodării. Şcoale de adulte şi şcoale normale de institutoare fură create de către guvern în toate districtele, împreună cu o şcoală normală pentru profesoarele cursului secundar, la Tokio. Simpatia publicului pentru educaţia fetelor este acum generală ; ele încep a fi trimese din nou la şcolile secundare; educaţia temenină în Japonia a prins o nouă viaţă, evitând cu toate acestea a cădea in greşelile de altă dată; scopul ei este de a formă pricepute tovarăşe a bărbatului şi mame perfecte.
Pentru că să-şi îndeplinească toate aceste îndatoriri, o fată trebuie să aibe anumite noţiuni de literatură, de istorie, de geografie şi de ştiinţe naturale, dar mai ales ea trebuie să fie în curent cu eticheta japoneză. Ea trebuie să mai aibă, pe deasupra, toate cunoştinţele necesare conducerii unei gospodării, şi să ştie în deosebi să coase, căci în Japonia vestmin-. tele sunt încă făcute şi spălate în interiorul casei. Aceasta e principala ocupaţie a unei mame de familie; căci ea nu are numai să-şi facă hainele ei, ci şi pe acele ale copiilor şi bărbatului.
Cusutul şi croiala, sunt deci de o foarte mare importanţă pentru o fată, şi aceasta din cauza sărăciei ţării noastre, unde economia se impune pretutindeni.
Scopul hotărît de Japonia educaţiei femenine, de a face din fetele tinere soţii şi mame bune, poate să pară meschin ; sper cu toate acestea că o să fie menţinut, chiar dezvoltându-se învăţământul. M’am dus în Europa, în Anglia, ca să văd căminul vostru. Am găsit acolo multe lucruri frumoase, am văzut că femeile europene îşi ţin casa în bună rânduială, şi dau bărbatului lor bucuria şi puterea pentru lucrări nouă.... Insă virtuţde femeeşti, propriu zise, nu au, ca să zic aşă, aproape de loc templuri, în timp ce în Japonia ele sunt aşâ de înfloritoare 1
Astfel eu cred că, făcând cea mai bună primirt importaţi-unilor europene în domeniul civilizaţiei, nu e nimic mai justificat decât mândria, decât încăpăţânarea noastră, de a voi să păstrăm tradiţiunile noastre în câteva părţi, cum spre exemplu în educaţia femeilor japoneze.
Sumi Miaka'Wa.
*
* *
Teatrul Naţional, „Văduva" de Renato Simoni.
Unii dintre autorii dramatici'italieni cultivă de preferinţă aceea ce ei numesc «la commedia psicologica» şi care constă în tratarea unor probleme sufleteşti mai fine, mai complicate decât obicinuitele subiecte ale dramei pasionale cu conflicte violente.
Astfel găsim în teatrul italienesc contimporan piese ca I. Diritti dell’ anima a lui Giacosa, Tragedie dell’ anima a lui Bracco şi această La Vedova a lui Renato Simoni, piese bazate pe conflicte sentimentale intime şi delicate, cum se întâlnesc adesea în societatea modernă şi care dovedesc la aceşti dramaturgi multă pătrundere psicologică. Dar asemenea piese pentru a fi înţelese şi acceptate de public trebuiesc Interpretate cu toată fineţa şi delicateţa ce o reclamă cuprinsul lor. Altfel publicul nu le pricepe şi rămâne neemoţionat la reprezentarea lor. Aşâ s’a întâmplat Lunea trecută la Teatrul Naţional, la reprezentarea Văduvei lui Simoni, tradusă în româneşte de d l Alexandrescu Dorna. •
«In casa bătrânilor Alessandro şi Adelaida, înlr’un îndepărtat orăşel al provinciei italiene Veneto, e aşteptată Maddalena, tânăra văduvă a unicului fiu al celor doui bătrâni. Fiul acesta se însurase în potriva voinţei părinţi’or, cari, timp de câţiva ani după însurătoare, nu mai voise să ştie de el. Amândoi urăsc pe Maddalena, ca pe aceea care le răpise copilul.
După dorinţa exprimată de acesta pe patul moi ţii, bătrânii se resemnează a primi in casa lor pe tânăra văduvă, rămasă fără nici un sprijin, şi o primesc, bătrânul rece, bătrâna cu ură.
Maddalena insă, cuminte şi înţeleaptă, tânără şi frumoasă, îmblânzeşte pe bătrân dar nu poate face nimic contra urei bătrânei mume. O explicaţie între cei trei, la sfârşitul primului act, lămureşte situaţia: Maddalena rămâne în casă : bătrânul îşi zice că poate va ajunge să o iubească ; bătrâna o lasă stăpâuă, ea care n’a vrut şi nu vrea să-şi împartă cu nimeni amintirea băiatului ei moit.
Peste trei ani, în actul al doilea, casa bătrânească e înviorată de tinereţea şi veselia ce adusese cu dânsa Maddalena. Bătrânii prieteni ai casei, ca şi stăpânul ei, sunt robiţi de farmecul tinerei femei. Bătrâna mumă, singură, a rămas aceiaşi.
O bătrână flecară Clementina, destăinueşte un început de simpatie născută intre văduvă şi un tânăr inginer, Piero. Ştirea cade ca un trăznet: bătrânul Alessandro, în sufletul căruia tânăra noră a trezit o întreagă tinereţe de sentimente, e doborât şi se explică cu Maddalena, pe când bătrâna mumă jubilează. Insultată aproape, Maddalena mărturiseşte bătrânului iubirea pentru Piero, ea căreia nimeni nu-i mai amintise atâţia jni de bărbatul ei, ea care slujise numai de a întineri şi înveseli a-lâtea suflete bătrâne şi se hotărăşte să plece, «către viaţă, către fericire, fără remuşcări.»
In actul al treilea, Maddalena pleacă. Cei doi bătrâni rămân iar singuri, Alessandro cu decepţia unui vis de primăvară pierdută la începutul iernei vieţei lui. Adelaida cu drepturile ei de mamă recâştigate, dreptul de a plânge singură, de a iubi ea singură, de a-şi aminti numai ea de copilul ei».
Artiştii noştrii cari au interpretat piesa — D-na Romanescu tn Adelaida, D-nul Sturza în Alessandro şi D-na Ionaşcu în Maddalena—au fost departe de a simţi rolurile lor şi de a le redă cum le-a înţeles autorul (o excepţie a făcut D-na Romanescu în scena din urmă a ultimului act.) De aceea publicul a rămas absolut rece sau s’a mulţumit să se amuzeze la glumele răutăcioase ale Clementinei (D-na Ciueurescu)— ceea ce e un simplu epizod în piesă. Din zbuciumareasufletească a lui Alessandro, din regretul lui pentru visul pierdut — când o vede plecând pe Maddalena şi remuşcarea de pe urmă în scena cu Adelaida. D-l Sturza -nu ne-a făcut să simţim nimic. I-a lipsit complect căldura şi duioşia ce secere unui asemenea rol. D-na Romanescu, cum spuneam mai sus, a fost bine numai la sfârşitul act. III. încolo a jucat convenţional. D na Ionaşcu, nu are nici forţa dramatică, nici căldura, nici vocea necesară rolului Madda-lenei. A jucat bine doar în actul al II-lea, partea unde Maddalena e o «Văduvioară veselă....»
E.	P,
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
339
POLITICA
AVEM UN GUVERN SOCIALIST?
In mai toate ţările din apusul Europei lupta dintre partidele politice actuale este venită în urma luptei dintre diferitele partide ce s’au format în sânul bisericei creştine, şi aceasta explică multe din obiceiurile pe care le întâlnim astăzi în luptele politice. In lupta dintre sectele religioase, programul adversarului nu se discută, nici măcar se cearcă a se cunoaşte, ci se condamnă în bloc, ca un ceva criminal: programul adversarului este o erezie care trcbue distrusă. Şi la o erezie nu se face deosebirea între formă şi conţinut. Cuvântul este tot aşa de eretic ca şi ideia. Se schimbă cuvântul şi se păstrează ideia, ori se schimbă ideia, şi se păstrează cuvântul, ori se schimbă amândouă împreună, în toate cazurile pentru sectarul religios lucrul este indiferent; câtă vreme adversarul nu capitulează, nu se botează în credinţa admisă, el este un condamnat. Pot adversarii să nu se deosebească între ei decât prin afirmări de mică importanţă, ori chiar fără importanţă, aceasta nu schimbă situaţia întru nimic. Sectarul religios este în măsură să-şi ucidă adversarul său numai din cauză că acesta admite un cu în loc de şi în dogma credinţei sale. Judecata sectarului religios este cu deosebire atentă la schimbarea de formă, fiindcă aceasta este mai vizibilă. Un om dibaci, care ştie să-şi îmbrace gândurile sale eretice în cuvinte vechi, trece mai uşor neobservat, decât un altul, naiv, care leapădă ^ cu idea şi cuvântul...
|J Toate acestea sunt lucruri cunoscute, cari n’avcau ţ nevoie să fie amintite, mai ales acum când lupta între X sectele religioase a dispărut, aproape peste tot locul în E Europa. Aşa este, lupta dintre sectele religioase a dispărut dar mentalitatea sectarului a rămas în luptele cari au venit în urmă... In luptele politice, de astăzi, trăieşte mai departe mentalitatea sectarului religios de altă dată. Programul s’a schimbat, dar fanatismul a rămas acelaş. In Franţa, bunioară în patimile politicei actuale sunt lesne de recunoscut patimile cari separau odinioară pe catolici de protestanţi. De asemenea, în toate celelalte ţări cu cultură, lupta dintre partidele politice este în mare parte o continuare a luptei religioase. '
La noi în ţară n’am avut secte religioase, şi prin urmare n’am avut fanatismul religios; în schimb, din nenorocire am avut fanatismul crud, adică fanatismul nc-justificat prin motive ideale. Cearta dintre compeţitorii la tron şi dintre clientelele acestora a fost tot aşa de dârjâ ca şi certele din Apus, cu deosebire că la noi cearta era mai personală. Singură influenţa bizantinismului a pus şi în luptele noastre din trecut o uşoară urmă de formalism, care făcea să se acopere ceva din brutalitatea prea sângeroasă a personalităţilor. Graţie acestui bizantinism, când s’a omorât la noi lumea, s’a omorât după oarecare forme...
Acum, în lupta dintre partidele politice, obiceiurile strămoşeşti trăiesc mai departe, cu adaosul însă a obiceiurilor pe care le-am putut învăţa din Apus. Nu de geaba citim gazete scrise în limbi străine 1
*
* *
In ceea ce priveşte politica din apusul Europei, influenţa trecutului se resimte mai ales în lupta dintre partidele burgheze şi socialişti. In această luptă principiile abstracte politice joacă un rol secundar ; încordarea voinţei şi înfruntarea riscului sunt date aproape exclusiv de pulsul emotivităţii religioase. în imensa lor majoritate, proletarii cari constituesc forţa partidului socialist, nu sunt socialişti din cauza convingerei lor teoretice, ci din cauza suggestiunei pe care o exercită asupra lor credinţa într’o lume viitoare mai bună şi mai fericită, — lume promisă de formula socialistă. Proletarul îşi urmăreşte realizarea dreptului său la fericire, în potriva tuturor acelora cari i se pun în cale astăzi. Dreptul la fericire ! Cine a hărăzit oare acest drept fiecărui om, prin urmare şi proletarului, dacă nu ideea divinităţii juste şi bune ? Dreptul la fericire is-vorăşte dintr’un sentiment religios, şi nu se poate urmări decât tot cu sprijinul sentimentelor de natură religioasă. Dacă s’ar înlocui credinţa într’o lume mai bună şi mai fericită cu o convingere precisă raţională, forţa socialismului s’ar risipi în câţi-va ani. Dreptatea cauzei socialiste stă scrisă însă mai mult în inima decât în raţiunea proletarului. Acest adevăr este, de altmintreli, de multă vreme recunoscut de teoreticienii socialismului1) şi el explică caracterul luptei dintre burghezi şi socialişti. Dacă socialismul n’ar trezi credinţa proletarilor într’o fericire viitoare, şi s’ar mulţumi cu propagarea ideilor teoretice, partizanii lui n'ar fi mai numeroşi ca partizanii unui sistem de filosofie oare-care, cum ar fi, bunăoară, a sistemului positivist. Dar ideile teoretice în mişcarea socialistă sunt pe al doilea plan, forţa socialismului stă în credinţa pe care el o întreţine în sufletul proletarilor, credinţa că există o fericire la care aceştia au dreptul, şi la care ei ar' ajunge uşor, dacă nu le-ar stâ în cale infamii de burghezi.
* *
* *
Trebueşte dar bine deosebit între cele două elemente care susţin mişcarea socialistă.
Ideile socialiste sunt discutabile, deşi în multe privi nţi ele constituesc un regres în ştiinţa economiei politice; dar credinţa în fericire nu este discutabilă, fiindcă ea ese din sfera raţiunci. Valoarea ideilor socialiste se va vedea în urma experimentării ce se va face cu ele; unele vor trăi mai departe, altele vor muri, întocmai cum s’a întâmplat cu celelalte idei produse de creerul omenesc; valoarea credinţei însă va fi aceiaşi ori-care ar fi soarta ideilor socialiste! N’a început să creadă proletarul într’o fericire viitoare numai dela ivirea socialismului marxist, ci el a crezut în această fericire şi mai ’nainte, şi va mai crede încă şi după ce mişcarea socialistă va dispare.....
Este netăgăduit meritul propagandei socialiste care a reuşit a aservi ideilor socialiste această credinţă is-vorâtă din sentimentul profund religios al sufletului mulţimei. Pe când partidele burgheze susţin pe reprezentanţii oficiali ai religiunii, dându-le acestora onoruri şi salarii, partidul socialist profită de însăşi sentimentul cel mai puternic şi mai sugestiv pe care îl deşteaptă
’) Werncr-Sombari, Sozialismus und soziale Bewegung, 5-te Auflage, pag. 22 şi urm.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
340
religiunea, anume de credinţa în fericirea viitoare. Burghezii se mulţumesc cu coaja, miezul îl au socialiştii. Din credinţa în fericirea viitoare isvorăsc: entuziasmul, abnegaţia şi sacrificiul partizanilor; iar din ideile socia. liste isvorăsc flecăriile şi planurile de reformă pe care le pun înainte gânditorii partidului... Cât timp partidele burgheze nu vor dâ un ideal care să se împace cu cerinţele religioase ale sufletului mulţimei, atât timp propaganda socialistă, bazată pe lupta de clase, va înregistra numai succese...
*
* *
Şi acum să venim la ţara noastră.
Zilele trecute d. N. Filipescu a interpelat guvernul asupra tendinţelor sale socialiste şi a căutat să dovedească această afirmare prin legile votate de parlament în timpul din urmă. Guvernului însă i-a fost uşor să se apare ba chiar să întoarcă acuzarea şi să arate că însăşi partidul interpelatorului a făcut socialism. Şi guvernul avea perfectă dreptate. Nu s’a votat nici o lege socialistă, şi nici nu se va vota, pe câtă vreme în sânul partidului guvernamental reprezentanţii socialismului vor fi luaţi dintre proprietarii latifundiari şi dintre administratorii de fonduri dotale.
Dar propaganda socialistă are şi o altă faţă, aceea de care: am vorbit, care nu se vede, şi care este cea mai importantă. Sub ridicolele proecte de reformă, se află serioasa aţâţare a unei clase în contra alteia. Asupra acesteia, din nenorocire, nu a insistat în destul d.
N.	Filipescu.
Oamenii guvernului actual nu votează legi socialiste, fără îndoială, şi nici nu vor vota ei vre-odată o lege pe care un socialist serios să o aprobe, dar în schimb, aceşti oameni fac tot posibilul ca să acrediteze versiunea, că ei vor din toată inima binele sărăcimei, însă sunt opriţi dela o asemenea faptă de duşmanii neamului ! Dacă n’ar fi infama opoziţie care împedică bunele intenţiuni ale guvernului, ar curge laptele şi mierea...
In aceasta stă socialismul guvernului actual iar nu în legile votate. U11 guvern, reprezentant cinstit al unui partid burghez, s’ar abţine de a trezi în conştiinţa sărăcimei aspiraţiuni pe care el ştie că nu le poate realiza. O asemenea tactică o pot urma socialiştii, nu însă burghezii. Oamenii guvernului actual dacă nu dau nimic real, sunt în schimb foarte generoşi în promisiuni. Ei sărmanii! ar fi gata să-şi împartă cu poporul propriile lor averi moştenite, dacă n’ar fi vrăjmaşii neamului, acea infamă opoziţie, care îi obligă cu de-a sila să-şi păstreze averile, ba chiar să le mai şi sporească.
Asupra acestor lucruri trebuia să însiste d. Filipescu, căci atunci dovezile nu i-ar fi lipsit. Ar fi putut cita în parlament circulări, prin care unii miniştri sfătuesc pe cetăţeni să nu se supue legilor în vigoare, fiindcă ele au fost făcute de alţii, adică natural de duşmanii neamului; ar fi putut pune în adevărata sa lumină rolul pe care îl au unii funcţionari publici, cari în momentele când sunt obligaţi să iâ o măsură în contra sărăcimii îşi iau înfăţişarea de victime constrânse să procedeze din datorie profesională, lăsând a se înţelege că ei, dacă ar fi să procedeze după inima lor ar luâ
partea săracului; ar fi putut apoi d-1 Filipescu să lămurească mai bine rolul literaturei pe care’_ dânsul a botezat-o ca socialistă, şi pe care o ştim subvenţionată de guvern. Rolul acestei literaturi nu este să propage idei socialiste, nu; ci este acela de a menţine starea de aţâţare a spiritelor, şi a pregăti ura celui de jos contra celui de sus.
Din acest rol nu rezultă câtuşi de puţin un profit pentru concepţia teoretică a socialismului, dar rezultă un profit real pentru patronii acestei literaturi, căci ei sunt arătaţi ca mandatari indespensabili cari vor aduce fericirea poporului. Fericirea poporului nu va veni nici odată, bine înţeles,—în aşteptarea ei însă, mandatarii îşi împart fericirea ce-o poate dâ bugetul statului.
Intre socialiştii din apusul Europei şi socialiştii pe care crede d. N. Filipescu că i-a găsit la noi, nu există, prin urmare, de cât o asemănare îndepărtată şi anume că şi unii şi alţii fac apel la fondul atavic al sufletului mulţimei, din ■ care decurge lupta de clase; dar atâta este asemănarea; în colo sunt numai diferenţe. Ar fi bine ca pe viitor să înceteze o asemenea confuziune.
C. R A dut.escu-Mot r u.
LIGĂ VETERINARĂ ŞI UNIUNE VAMALĂ
ÎNTRE
ROMANŢA, SERBIA ŞI BULGARIA
Dificultăţile ce întâmpină România la încheierea unei convcnţiuni de comerţ cu Austro-Ungaria de o parte şi denunţarea tratatului Austro-Sârb pe de altă parte, trebue să ne pună pe gânduri şi să ne întrebăm dacă n’a venit timpul ca România, Serbia şi Bulgaria să formeze o ligă pentru apărarea intereselor veterinare şi să înjghebeze cât de curând o uniune vamală.
Dar care este cauza stărei actuale de lucruri ?
Intru cât priveşte România, se ştie că raporturile comerciale cu monarhia vecină, sunt reglementate de o convenţiune provizorie, bazată pe clauza naţiunei celei mai favorizate, care se poate denunţa orcând; iar denunţarea intră în vigoare la un an de zile dela data comunicării oficiale.
Atât Austro-Ungaria cât şi România nu se puteau mulţumi cu o astfel de convenţiune. Printr'însa nu se garantează nici interesele economice specifice austro-
ungare, nici acelea ale României. Din această cauză,
ambele ţări trebuiau să negocieze un tratat de comerţ în toată regula.
De câte-va ori s’au numit din ambele părţi comisiuni, care să aducă la îndeplinire ideea unui tratat de comerţ, însă fără nici un rezultat. Acum în urmă, s’au condus negocieri diplomatice la Bucureşti. Presa vie-neză şi cea ungară aveau speranţa că se va ajunge la o înţelegere. Deodată însă se anunţă că s’au ivit din nou mari dificultăţi.... Tratativele nu s’au rupt încă; dacă însă Austria nu va face concesiuni, convenţiunea provizorie se va denunţa poate şi atunci vom avea un conflict vamal cu monarhia vecină....
Obiectul de discordie este cestiunea exportului de vite cornute şi de râmători în Austro-Ungaria, precum şi cestiunea unei convcnţiuni veterinare..,.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
341
Asupra convonţiunei veterinare, Austro-Ungaria crede că. nu poate face nici o concesiune României. O astfel de convenţiune, Austro-Ungaria nu vocşte să închee; în schimb vrea să acorde oare-cari avantagii veterinare, prin mijlocul unui schimb de note diplomatice. De altfel nici cu Serbia nu există o convenţiune veterinară.1)
In privinţa exportului de vite, Austro-Ungaria doreşte să acorde oare-cari avantagii. Ea este, în principiu, dispusă ca să permită intrarea sub formă de carne tăiată, a unui număr limitat de vite. Asupra acestui număr exista însă o mare divergenţă. La început Austro-Ungaria nu voia să acorde României decât un import de 10.000 vite cornute şi 20.000 râmători. D-l
C.	I. Băicoianu * 2) a probat că această concesiune nu se urcă decât la 2.600.000 lei. Cât de derizoriu este aceasta faţă de avantagiile ce pretinde monarhia vecină!. Căci Austro-Ungaria cere, afară de concesiunile acordate celorlalte State, cu cari România are convenţiuni de comerciu, şi mari avantagii pentru industria sa textilă. ,	,	.	,	........
Pe motivul că România prezintă un debuşeu foarte marc pentru produsele austro-ungare, guvernul român a cerut dreptul ca să exporte în monarhia vecină 80 mii vite cornute şi 100.000 râmători.3)
In cele din urmă, România pare că s’ar mulţumi cu contigentul acordat Serbiei, adică 35.000 vite cornute şi 70.000 râmători şi cu încheierea unei convenţiuni veterinare. Austro-Ungaria însă, ar fi dispusă să mărească numărul vitelor până la 70.000 4), acordând şi oare-cari înlesniri pentru importul de [oi.
Aşa stau lucrurile astăzi. Cei dela Budapesta şi Vi-ena sperau că se va ajunge la o înţelegere.
Al doilea evenimeut important a fost denunţarea con-venţiunci austro-sârbe. Austro-Ungaria şi Serbia au încheiat după un conflict vamal, care a durat aproape doi ani, un tratat de comerţ. Acest tratat trebuia să fie supus spre aprobare parlamentelor respective. Serbia a făcut aceasta; Austro-Ungaria însă, pretextând conduita politică a Serbiei faţă de anexarea Bosniei şi Herzegovinei, a retras din parlamentul austriac şi din cel ungar convenţiunea de comerţ, La 18/31 Martie va înceta provizoratul, şi atunci ambele ţări vor avea mâi-nele libere, ca să decreteze războiul vamal.
Austro-Ungaria voieşte să silească pe Serbia, ca să ia drumul scuzelor şi al umilinţei spre Viena şi să-şi ceară iertare, pentrucă a îndrăznit să protesteze cu atâta energie în contra anexărei Bosniei şi Herzegovinei.
Dacă Austro-Ungaria s’ar fi purtat întotdeauna corect faţă de Serbia, ar avea dreptate; căci este just să loveşti într’un stat, care caută să zădărnicească politica ta.
Dar purtarea Austro-Ungariei a fost ea întotdeauna leală ? Istoria ne arată că nu. Ea a căutat să subjuge şi politiceşte şi economiceşte regatul sârb. Nu mai departe decât la 1906, Austro-Ungaria a forţat pe Sărbi
') Neue Freie Presse 12 Mărz 1909 pag. 16.	_
s) Noua Revistă Română Voi. V No. 11 şi Economia Na(ională 1908 No. 12.
3) Pester Lloyd 10 Mărz 1909 Abendblatt.
‘) Neue Freie Presse 12 Mărz 1909.
ca să renunţe la uniunea vamală cu Bulgaria, care nu jicnea întru nimic interesele sale economice, dar care poate avea orecare împortanţă politică. Austro-Ungaria nu privea cu ochi buni o apropiere economică şi politică între ambele state slave. Şi recompensa, care a fost pentru Serbia ? S’a încheiat cu dânsa un tratat de comerţ şi i s-a acordat favoarea de a exporta, sub formă de carne tăiată, 35.000 boi şi 70.000 porci. Şi acuma i se ia şi această neînsemnată concesiune.
Cât de mare dreptate are micul, dar bravul popor sârb când se luptă în contra Austriei şi căută să iasă de sub influenţa nefastă politică şi economică a acestei monarhii !
Dar Austro-Ungaria va risca ea un război vamal cu Serbia şi România? Noi credem că nu.
Austro-Ungaria cere dela Serbia, ca să renunţe la orce pretenţiuni în chestiunea bosniacă. Odată acest scop atins, ea va reînoi tratatul de comerţ şi poate va face Serbiei şi alte concesiuni, numai ca s’o atragă în orbita politicei sale.
Cercurile comerciale şi industriale din Austria şi Ungaria, cer cu insistenţă ca tratate de comerţ să se încheie cu toate statele dunărene. E drept că agrarienii sunt foarte puternici, mai ales în Ungaria, însă guvernul austro-ungar va şti să-şi facă datoria. Căci dacă ar provoca un război vamal, s’ar dâ prin aceasta încă o lovitură crudă industriei şi comerţului, cari au avut de suferit de pe urma boicotului din Turda, Chiar fără război vamal, Germania şi Italia câştigă zilnic teren. Ce ar fi însă, dacă un conflict ar izbucni ?
Desigur, că Austro-Ungaria nu va risca aceasta şi va încheia convenţiunea comercială cu România, îşi va regulă relaţiunile economice cu Serbia şi va acordă Bulgariei, aceleaşi avantagii, pe care le va face României şi Serbiei.
Dar nu numai interesele economice cer aceasta. Şi interesele politice îi impun mai multă condescendenţă faţă de statele dunărene. Se ştie că Rusia luptă ca să-şi recapete preponderenţa în Balcani. Cum va puteă Austria să împiedice aceasta, dacă n’ar voi să facă concesiuni pe terenul economic ?
Acest punct de vedere pare a fi înţeles de cei din Viena şi Budapesta. Ministrul ungur de agricultură, Darany, primind o deputăţie agrară, care venise să-l roage ca să nu permită ca agricultura să fie sacrificată prin noile convenţiuni, a declarat că concesiuni trebue să se facă statelor din Balcani, relativ la importul de vite, sub forma de carne tăiată!. 4)
Părerea noastră este deci că Austro-Ungaria va încheia, mai curând sau mai târziu, convenţiuni de comerţ cu România, Bulgaria şi Serbia şi va acorda tuturora a-vantagii veterinare. După cum am văzut mai sus, Austro-Ungaria nu voeşte să facă aceasta [sub forma de convenţiuni veterinare, ci sub forma unui schimb de note diplomatice.
S’ar părea, la prima vedere, că totul se reduce la o cestiune de formă. In fond însă nu este aşa. O convenţiune veterinară prezintă mai multe garanţii, pentru că într’însa s’ar putea stabili mai clar şi mai detaliat
1) Neue Freie Presse 13 Mărz 1909.
342
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
toate punctele relative la exportul de carne şi, prin aceasta, s’ar micşora motivele de conflict. Ar fi deci bine, dacă. s’ar putea încheia o- convenţiune veterinară.
Modul cum Austro-Ungaria s’a purtat în trecut cu România, Bulgaria şi Serbia face pe mulţi să crează că ea nu se va ţine de angajament. D-l C. I, Băico-ianu regretând că nu există încă o instituţiune de ar-bitragiu internaţional, care să rezolve conflictele ce-ar proveni din aplicarea convenţiunilor comerciale, se asociază la părerea d-lui deputat Enăşescu, care cere «să nu se admită nici o restricţiune care ar putea să facă concesiunea exportului de vite iluzorie şi să se prevadă în textul convenţiunei mijlocul de a putea para prin denunţarea ei imediată, orice încercare din partea Austro-Ungariei, de a’şi călca angajamentele luate» ').
Dată fiind constelaţiunea politicei internaţionale şi concurenţa din ce în ce crescândă a Italiei şi a Germaniei pe târgul internaţional, noi nu credem că Austro-Ungaria va mai îndrăzni să nesocotească angajamentele luate. Dar, chiar dacă ar voi să le calce, noi nu vedem întru cât o restricţiune ca aceia cerută de d-l Enăşescu sau existenţa unei instituţiuni de arbitragiu internaţional ar putea s’o împiediece dela aceasta. Austro-Ungaria a nesocotit tratatul dela Berlin şi, dacă interesele ei ar cerc-o ar nesocoti orice alt tratat subscris de dânsa.
Garanţiile ce se cer ni se par deci iiuzorii. Pentru ca statele dunărene să se poată apăra în contra Austro-Ungariei şi în contra orcărui alt stat, care şi-ar nesocoti angajamentele luate, nu există alt mijloc de cât formarea unei ligi de apărare 1 2 1).
Dacă România, Serbia şi Bulgaria ar forma o ligă veterinară şi s’ar declară solidare ameninţând cu un război vamal, or de câte ori Austro-Ungaria ar voi să-şi calce cuvântul, de sigur că aceasta nu se va mai întâmplă. Nu vedem nici o piedică, din punct de vedere internaţional, care să se opună înfiinţărei unei ligi veterinare. Toate trei statele au câte un serviciu veterinar foarte bine organizat. S’ar mai puteâ aduce îmbunătăţiri.
Numai o 'ligă de apărare a intereselor veterinare ar puteâ eventual scăpă pe România, Bulgaria şi Serbia de neplăcerile din trecut. Este dar în interesul celor trei state ca să se înţeleagă în această privinţă.
Şi apoi nu trebue să uităm că această ligă ar puteâ fi primul pas către o alianţă economică sau uniune vamală, care, dacă s’ar realiză, ar aduce mari foloase tuturora. ...
Odată adusă la îndeplinire liga veterinară, România, Bulgaria şi Serbia ar trebui să se ocupe serios cu înjghebarea unei uniuni vamale. Părerea noastră intimă este că o uniune vamală s’ar puteâ foarte lesne înjghebă.
Nu poate fi vorba la început de o uniune vamală completă; căci, aceasta ar fi foarte greu de realizat. Câte trei statele dunărene au tarife speciale şi legisla-ţiuni vamale, economice şi financiare diferite. Afară de aceasta, România, Serbia şi Bulgaria au încheiat deja tratate de comerţ cu cea mai mare parte din statele
1)	Economia Naţională 1908 No. 10 şi 11.
2)	A. D. Damianoff, Ligi Vamale şi Veterinare în revista „Bursa„ 1 Mai 1905.
europene şi înfiinţarea unei uniuni vamale complete, care presupune un tarif unic, ar dă mult de lucru şi ar produce oare care perturbaţie.
Noi credem, că cele trei regate, ar puteâ încheiâ o uniune vamală parţială *), ca aceia pe care o încheiase Serbia şi Bulgaria la 1905 şi pe care a zădărnicit-o Austro-U ngaria.
Printr’o astfel de uniune s’ar permite trecerea liberă dintr’o ţară în celelalte, şi vice-versa, a produselor naţionale. Dela schimbul liber s’ar exclude produsele străine produsele supuse unei taxe de consumaţiune sau care ar formă obiectul unui monopol de stat Comerţul de vite să se facă, fără nici o piedică.
Nu putem intră aci în alte amănunte... Trebue să mai adăogăm, că o astfel de uniune impune Statelor ca să adopte aceleaşi principii legislative pentru des-voltarea comerţului şi a industriilor naţionale respective.
De oare ce, prin uniunea vamală româno-serbo-bul-gară nu se poate urmări o contopire politică a celor trei state, cum s’a făcut în Germania, ne pare exclus, ca uniunea vamală să devină vre-o .dată completă, ca în Zollvercinul german, cu repartiţia veniturilor după locuitori. Caracteristica unei uniuni vamale viitoare între România, Serbia şi Bulgaria, ar fi: un tarif uniform, tratate de comerţ identice cu celelalte state şi aceleaşi principii economice, monetare şi financiare admise în legislaţiunile respective.
O uniune parţială are caracterul unei uniuni vamale adevărate şi statele, cu cari avem convenţiuni, n’ar puteâ cere, să le acordăm şi lor avantagiile ce ar puteâ decurge dintrânsa.... La 1906 oamenii de stat au-stro-ungari şi presa lor au căutat să susţină contrariul, pentrucă—aşâ cereâ—interesul lor. De altfel, cunoscutul general francez Langlois, studiind cestiunea uniunei vamale dintre Olanda şi Belgia, recomandă o uniune parţială pentru aceste două state.	.
Desvoltarea economică a României, Bulgariei şi Serbiei nu este încă prea înaintată, aşâ că o uniune vamală s’ar puteâ înjghebă fără ca să lovească în multe interese. Diferenţiarea fiind prea mică, nu s’ar stabili nici un regim de exploatare în favoarea nimănui.... Acesta este un moment foarte prielnic şi ar fi trist dacă n’am şti să profităm.
Dintr’o uniune vamală, toate trei statele ar trage foloase; căci s’ar creiâ debuşeuri mai mari pentru produsele naţionale respective.	.
Din cele ce preced reese că binefacerile unei ligi veterinare şi a unei uniuni vamale parţiale sunt evidente. Gratie relatiunilor economice din ce în ce mai strânse, poporul român, bulgar şi sârb, vor ajunge pe lângă o forţă economică şi o forţă politică, de care celelalte state mari vor trebui să ţină seamă.
Numai astfel vom reuşi să impunem individualitatea noastră economică şi politică faţă de puterile care ne înconjoară.
Dar poate mai târziu şi Turcia să intre în combinaţie cu noi... Dacă imperiul otoman va reuşi'să menţină regimul constituţional şi să-l împuternicească, şi dacă va introduce reforme în Macedonia, atunci s’ar
1) A. D. Damianoff, Uniunea vamală Sârbo-Bulgară şi Austro-Ungaria în Economia Naţională, 1906 No. 4.
343
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
putea dâ satisfacţie tuturor naţionalităţilor... Un astfel de rezultat ar fi de dorit, pentrucă ar asigura pacea . în Balcani şi ar dâ o bază politică indistructibilă re. laţiunilor între România, Bulgaria şi Serbia, pe lângă baza economică, pe care ar creâ-o uniunea vamală.. .
A. D. Damianoff
CEST1UN1 SOCIALE
NEDREPTĂŢI SOCIALE'
(Soarta licenţiaţilor în ştiinţe).
In România există două universităţi complecte; prcâ multe, ţipă pe la dosuri acei, care voind să reducă laşul cu adevărat la un Uârlău oarecare, invoacă stafia proletariatului intelectual, e dreptul, mai primejdios prin cunoaşterea temeinică a drepturilor omului, decât mulţimea deprinsă cu nesfârşitul întuneric ce o înconjură de veacuri. Universităţile sunt necesare răspund din potrivă acei convinşi că într’cţ. ţară nucă, ce vrea şă fie puternică, lumina nu poate ajunge nici odată prea mare. Şi unii şi alţii au relativ dreptate. Universităţile au dubla menire: a educa şi a instrui. Ele procură celor cu stare, favorizaţi de soartă, fără grija zilei de mâne, un.traiu mai conform vremurilor, o mentalitate mai solidă şi mai înălţată; tot universităţilor însă le vino sarcina de a pune în valoare munca multora dintre acei care vor să trăească prin propriile lor forţe, dându-le cunoştinţi folositoare. Din păcate, la noi, cea dintăi menire a focarelor de lumină, trebue lăsată la o parte, cel puţin pentru acele două facultăţi, unite aiurea sub numele de facultatea filosofică. Atât de mare e neîncrederea şi dispreţul celor cu stare de şcolile româneşti, încât au început să-şi trimeată copiii peste graniţă, ca pe vremea grecilor, la învăţarea chiar a şcolilor primare. Dacă nu le dă mâna să-i expedieze la Paris, se mulţumesc măcar cu Cernăuţul ori cu Braşovul.
Cu atât mai puţin se coboară să facă cinste universităţilor române —cu slabe excepţiuni pentru facultatea de drept—. Şi cât de mare rol ar avea tocmai aceşti favoriţi ai norocului în crearea unui mediu ştiinţific în mica noastră ţară, se poate judeca după influenţa semenilor lor din ţările apusene. Deci menirea dintăi a facultăţilor noastre ştiinţifice —restrângându-mă la ele— cade prin împrejurările arătate şi nu le rămâne, drept populaţie, decât acei cari sunt siliţi să-şi croiască un drum în viaţă, însângerându-şi trupul prin înlăturarea spinilor ce le es. înainte, sprijinându-şi mersul numai pe vlaga minţii lor. Atraşi de dorul de a cunoaşte legile firei, unii ademeniţi poate şi de înles-nirele ce li se fac, sub formă de burse, sunt singurii înscrişi la facultatea de ştiinţe. Cu toată puterea tine-reţei lor neistovită încă, muncesc de dimineaţă până ’n seară, alergând din laborator în laborator; însetaţi de a şti, de a cunoaşte, nu li separe nimic greu; pe lângă cunoştinţi, ei îşi apropiază spiritul de sistematizare inerentă ştiinţii, se deprind cu ordinea logică a fenomenelor, se înarmează deci din belşug, tocmai cu armele ce au rădicat lumea omenească la înălţimea de azi. Mulţumiţi cu amăgeala bursei, ce abca ajunge să
liniştească stomahul, ori cuprinşi în vârtejul dorului de-a afla prin sine totul, ei învaţă, muncesc, se educă ' într’una; uită ce-i aşteaptă a doua zi, până în vremea când, studiile terminate, sunt lăsaţi să intre în viforul vieţii adevărate. Atunci abia se desmeticesc; atunci îşi dau socoteala de nedreptatea cc-i aşteaptă şi cât de părtinitoare şi nu deopotrivă de ocrotitoare sunt legile noastre.
Deoparte se ţipă că universităţile dau prea mulţi titraţi; de alta cei cu titluri nu ajung pentru umplerea locurilor mereu creiate prin reforme, ce vin unele după altele... nu însă pentru toţi, ci numai pentru absolvenţii facultăţci de drept. Nu pot dovedi profesorii de examinat: ziua, noaptea, acasă, în trăsură ca şi la o fabrică ale cărei produse se cer.
Şi în adevăr se cer. Se răscoală ţărănimea ţipând: dreptate! I_se dă ori nu i se dă ceva, dar posturi noi se creiază cu duiumul. Administratori de plăşi, inspectorii agricoli, până şi şefii de biurou la serviciul sanitar, nu pot fi— în cel mai rău caz, se preferă— decât licenţiaţii în drept. Când s’a scris în lege «licenţiat în drept > pare că s’a spus: Destoinicie în toate, muncă esccsivă şi rodnică, cunoştinţi solide şi universale, în legătură cu universalitatea atribuţiunilor ce li se oferă. Cu amărăciunea în suflet, licenţiatul în ştiinţe sau în litere, se uită la defilarea nesfârşită a postulan-ţilor de locuri sigure, bine retribuite ; cu durere privesc la mâna ce-i ocroteşte, dar care ar trebui să se întindă şi asupra lui. Vede pe colegul său de clasă, nu dintre cei mai buni, trecândă-i înainte cu surâsul omului ce se ştie apărat.
Şi atunci nu are tot dreptul să-l cuprindă răzvrătirea ?; e prea blajin ori prea cuminte ca să nu ş’o ma-manifeste aşa cum trebue. Căci cei se dă lui? Legile îl împing într’o singură direcţie: să devie profesor. Cei ce le au făurit nu ştiu, nu vor să ştie, că locurile în învăţământ s’au încheiat. Statul îi dă prilej să se instruiască... în colo descurce-se singur cum va putea. Intr’aceasta e toată nedreptatea ce se aduce şi licenţiaţilor în ştiinţe; voiu arăta pentru ce.
Atâta vreme cât Statul are nevoe de o selecţiune în destoinicie pentru funcţionarea cum trebue a diferitelor servicii, e nedrept a se înlătura dela fuucţiunile existente pe unii şi a se favoriza pe alţii. Voiu luâ exemplul cel mai comun.
întrucât educaţia specială —cuvânt ce dă ocazie la dispreţ pentru cei deprinşi cu frunzăreala— a unui absolvent în ştiinţe ori litere ,îl poate exclude de a ocupa un post de administrator de plasă? Au fost exemple pe vremurile grele ale răscoalelor, când s’a cerut serviciul şi acestor specialişti. Prin tactul, priceperea, cunoştinţele ce le au arătat, nu au fost întru nimic inferiori — ca să nu zic că au fost chiar mai deosebiţ i— acelor care în vremurile normale sunt singurii indicaţi în asemenea slujbe. Iti condiţiunile în care se găseşte săteanul nostru, e poate mai prielnic a fi dat în seama unor oameni, cu o pregătire mai mult legată de nevoile sale culturale, economice, higienice. înţeleg ca licenţiaţi în drept să fie indispensabil ceruţi în magistratură, unde cântăreala articolelor din legi joacă rolul principal; dar c nedrept, şi de multe ori chiar pă-
344
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
gubitor, ca în conducerea mulţimci să se înlăture, sub formă de articole de legi rigide, pe acei care prin pregătire, prin exercitarea muncei, prin îndrumarea spre cunoaşterea mai temeinică a legilor firei —baza şi a vieţei sociale— ar putea să fie nu numai jandarmul ce pedepseşte pentru călcarea unui articol din cutare regulament, ci şi sfătuitorul în orînduirea muncei ori ajutorul preotului şi a învăţătorului în ră-dicarea generală a sătenilor. Trebue şi cunoaşterea legilor ! E de netăgăduit. Dar pentru educaţia complectă a licenţiatului în drept nu e nevoie imperioasă de cunoaşterea psihologiei, deci şi a fisiologiei, _sau a istoriei generale? Trebuinţele acestea se pot uşor lecui prin comunitatea unor anumite cursuri între facultăţi, după scopul căruia vrea să se consacreze studentul. Pe lângă o complectare a cducaţiunei, s’ar înlătura în acest chip zidurile chinezeşti, ce separă facultate de facultate, înlăturându-sc tot odată şi rezvrătitoarea nedrepatc de a favoriza produsul unei facultăţi în dauna altora,
Dar dacă exemplul adus. poate naşte bănuiala că rostul facultăţilor de ştiinţi nu e de a procura concurenţi serioşi produselor facultăţei de drept, să pot aduce alte exemple, prin care să se dovedească că şi acolo, unde licenţiaţii în ştiinţe ar putea ocupa locuri, conform pregătirii lor, ei sunt nedreptăţiţi prin lipsa unei legiferări precise. Există ramuri de ocupaţiuni administrative, spre care absolvenţii facultăţilor de ştiinţi sunt de drept indicaţi şi competenţa lor nu poate să fie pusă la îndoială. Administraţiunea financiară- pentru matematicieni, serviciul vămilor, al tutunurilor şi al pescăriilor pentru naturalişti şi chimişti. Sunt cazuri —rari e dreptul şi numai sub scutul influenţilor politice— când în aceste direcţiuni s’au numit licenţiaţi. Nu numai că nu au făcut slujba de ruşine, dar, cum era de aşteptat prin pregătirea lor temeinică, au însemnat totdeauna urme demne de laudă. Luând bunăoară serviciul pescăriilor, conducătorul destoinic, care îl administrează aşa de bine, e un naturalist, un om de ştiinţă, analog profesorului ce nu-şi scoate nasul din laborator, după cum ajutorul său în administraţia importantă a bălţilor dobrogene, tot naturalist e. Din păcate însă, un fapt greu de explicat e că acest serviciu, care ar trebui să fie un debuşeu al naturaliştilor noştrii, le e închis, sau mai bine nu le e deschis prin o lege anumită, după cum la vămi — taxatori — sau la direcţia tutunurilor, nu intră decât acei care pot — de nevoe — să bată de mai multe ori la uşa împărţitorilor de slujbe. Nu au o ocrotire legală, se înţelege după merite şi aptitudini, ca şi colegii lor dela drept, ci.... li se face câte un hatâr, de multe ori se rosteşte şi cuvântul umilitor ;de milă», acolo unde pregătirea lor ar trebui să fie chezăşia dreptului ce-1 au.
S’ar putea iarăşi spune că statul nu e dator să asigure ocupaţiuni plătite de el, acelora care de bună voe s’au înscris la facultăţile de ştiinţi. Dacă statul nu are această îndatorire, are datoria însă de a asigura bunul mers al serviciilor sale prin oameni competenţi, pregătiţi cum trebue, datoria sa mai e şi o îngrijire deopotrivă pentru toţi, iar nu o ocrotire parţială a unora numai, dintre cei care trebue să fie egali în ţara lor.
( Dar nedreptăţile se- ţin lanţ. Inchizându-li-se funcţiunile pentru care sunt mai mult pregătiţi, decât mulţi din cei ce le ocupă azi, absolvenţii facultăţilor de. ştiinţi sunt lăsaţi să se lupte singuri şi contra atotputerniciei capitalurilor străine, sub a căror iobăgie aproape, se găseşte încă ţara noastră. Din ţară agricolă ea e dusă prea silit către o dezvoltare industrială. Fluxul de bani străini nu-1 putem opri, căci ne lipseşte deocamdată. Aproape toate marile întreprinderi industriale dela noi, au la bază capitalurile străine, ascunse de multe ori sub nume româneşti. Străiniij nu se mulţumesc numai cu introducerea banilor ce le aduc frumoase foloase, ci, sub scutul puterei şi atracţiunei câştigului, ei introduc şi produsele şcolilor lor. în dauna şcolilor noastre. Nu ştiu care om politic a spus verde în parlamentul german. că dezvoltarea armatei coloniale se impune nu atât pentru cuceriri teritoriale, cât pentru asigurarea de debuşeuri produselor din ce în ce crescânde ale şcolilor lor. In această privinţă nu e aşa de mare deosebire între noi şi vreuna din coloniiie germane. Mai toate industriile aşa zise româneşti, sunt conduse de străini; românilor le sunt închise, pentrueă sacrificarea lor e cerută poate de îndeplinirea dorinţei de a fi o tară industrială, şi mai ales de a rămânea în prietenoase relaţiuni externe. Motivele sunt uşor şi repede invocaţi; de către cei interesaţi. Bietele noastre universităţi au de luptat şi contra neîncrederei Românilor şi contra nebăgărei în seamă a străinilor!
Ce se poate învăţa în ţară? Cum se poate măsura absolventul facultăţilor din ţară cu acel din străinătate ? Răspunsul se înţelege că ne e defavorabil, mai ales în propria noastră lume1). Dar.., el e hotărâtor când licenţiaţii noştrii trec graniţa.
Cel puţin pentru Universitatea din Iaşi cunosc cazuri, când licenţiatul dus spre perfecţionare, e primit, se înţelege, deodată cu oarecare răceală. După cea dintă probă însă el capătă încrederea profesorilor străini; de curând chiar unul din ei scrie, că profesorul — autoritate în materie — trimete pe studenţii germani să fie povăţuiţi şi îndrumaţi de studentul român. Tot aşa, cu neîncredere, fu primit şi un licenţiat al facultăţii noastre la una din fabricele străine din Moldova. Dela cea dintâi încercare, directorul rămâne uimit de cunoştinţele şi îndemânarea postulantului.... fără însă ca nota bună ce i s’a dat să fie urmată de primirea lui în locul principal. Acesta e rezervat belgianului, francezului sau germanului, după naţionalitatea capitaliştilor conducători. Şi când neîncrederea în învăţătura licenţiatului nostru, s’a înlăturat i se poate puni* o altă baionetă în faţa intrării. Nu e specializat pentru munca de fabrică. Acest criteriu cade însă nu numai prin judecata nepărtinitoare, dar şi faţă cu experienţele. La noi nu există încă fabrici aşa de complicate pentru ca să ceară numai specialişti. In fabricele de zahăr, de ciment etc., nu e nevoe de cine ştie ce manipulaţiuni variate. Rolul
1) Un exemplu recent ilustrează de minune acest fapt. Fiind liberă o catedră universitară, şi cerând'o un profesor universitar stăpân pe materie şi cu lucrări, care „au trecut graniţa", raportorul, unul care ţine ca ştiinţa română să prospereze, asimilează pe colegul său cu ceilalţi tineri concurenţi, nebăgând in seamă munca şi lucrările prin care se deosebea de aceştia. Ce motiv putea să fie adus decât: „ce valoare pot avea lucrările făcute în ţară?".
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
345
chimistului — chimiştilor—fabricei, se reduce la simple analize cantitative- sau la mănuirea, ce devine în cele din urmă mecanică, a unor aparate de măsurat rezistenţa cimenturilor sau cantitatea zahărului. Asemenea operaţiuni sunt floare la ureche pentru un student bun, dar încă pentru un licenţiat! Experienţele însă au arătat că licenţiaţii noştriisunt aşa "de variat şi temeinic pregătiţi în ce priveşte ştiinţa generală, baza indispensabilă a oricărei specializări, încât pot fi cu succes întrebuinţaţi şi la industria petroliferă, unde s’ar putea găsi debu-şeuri multor de absolvenţi. Au fost elevi de ai d-lui Prof-Poni, care dela simpli chimişti în rafinării secundare, au ajuns conducători de rafinării principale, cu o situaţie materială egală cu a bătrânului lor profesor; unii din ei au trecut chiar graniţa, fiind angajaţi în rafinăriile străine.
Ori cum se întoarce chestiunea, ea e favorabilă universităţilor noastre, în care ştiinţa e de fapt bine cultivată, deci şi competinţa, în multe direcţii practice, în afară de profesorat, Ceeace lipseşte e grija pentru toţi a conducătorilor noştri, cari fac legi numeroase de ocrotire pentru unii, lăsând în seama nevoilor pe alţii. Se înmulţesc catedrele universitare, se crează mai ales aşa zisele catedre practice, dar fără nici un rezultat, atâta vreme cât nu se va asigura şi soarta absolvenţilor facultăţilor de ştiinţi, hotărându-se odată pentru totdauna prin legi cu o aplicare reală, că acolo unde competenţa lor e dovedită şi unde mnnea lor, întemeiată pe cunoştinţi solide, e indispensabilă, ei să afbă cătare înaintea nepregătiţilor.
De se va continua ca şi până acum, ca la pescării să fie preferaţi foştii militari, ingineri, înaintea zoologilor ; la vămi absolvenţi de gimnaziu sau licee înaintea licenţiaţilor; în fabrici, străinii înaintea Românilor, atunci urmarea firească e descomplectarea Universităţilor.
*
* *
Dar nu trebue de desnădăjduit. Se vor ivi cu vremea şi conducători politici, care vor dâ ascultare şi celor nedreptăţiţi, azi încă în număr mic pentru ca glasul să le fie auzit. Armata lor va creşte, cererile vor fi mai accentuate căci vor fi scoase în desnădejde; în faţa răzvrătirei conştiente şi energice a braţelor ce vor să muncească, ce nu cer alta decât să muncească, se vor găsi şi apărătorii lor în sferele ce dau legi. Soarta lor trebue să se schimbe, căci altfel prea costisitoare e apărenţa cultivărei ştiinţei, când în fapt i se dă atât de puţină crezare, şi mai ales atât de puţină cătare.
Aceste rânduri ‘) sunt scrise fără speranţa de a aduce celor nedreptăţiţi vreun alt ajutor decât îndemnul la muncă şi mai ales la luptă, din partea unuia din acei cari ştiu câtă osteneală îşi dau ei spre a rămânea în drumul — ce -de sigur va găsi imitare — al muncei cinstite şi necurmate.
Iaşi-	Dft. I. SlMIONESCU.
') Studenţii facultăţei de ştiuţi din laşi au adresat de altfel zilele acestea un Memoriu în sensul celor scrise aice, auto-ităţei superioare şcolare. /\r ţi mlcar atât de dorit ca sincerile şi îndreptăţitele lor cereri sâ nu se piardâ în vre-un tăinuit colţ al archivelor ministerului de instrucţie, ci să ajungă până acolo unde glasul lor ar putea trezi atenţia celor cari v roind pot să îndrepte răul existent,
OPERA ŞI TEORIILE D-lui SCIPIO SIGHELE
D-l Scipio Sighele, bine-cunoscutul sociolog italian, va veni zilele acestea în Bucureşti. D-sa stând la noi cât-va timp, va avea ocazia să ne cunoască, să ne studieze, să observe particularităţile noastre sociale sau etnice, de popor-aleagiu.
Va reuşi sau nu să-şi facă o idee exactă despre noi, să ne cunoască în toată fragila noastră complexitate, aceasta este greu de prezis. In tot cazul, vor fi pentru noi, de un viu interes observaţiile ce d-l Sighele va fi adunat şi va fi publicat asupra noastră la înapoierea sa în Italia, unde colaborează la presa zilnică şi periodică.
Dacă însă, este greu de cunoscut şi studiat un popor, este ceva mai puţin greu de cunoscut şi de studiat un autor, operile lui, teoriile ce a formulat, concepţia care l’a inspirat. Venirea d-lui Sighele să ne cunoască, să se ocupe de noi, este nemerită ocazie ca să-l cunoaştem şi noi mai bine, să ne ocupăm de opera sa sociologică şi de teoriile interesante ce a pus în circulaţia cugetării occidentale. Sarcina noastră, este adevărat, va fi mult mai uşoară ca a d-sale.
De fapt noi cunoaştem încă de mult opera d-lui Sighele. Cu ocazia aceasta nu facem decât să ne-o împrospătăm. Si o facem cu plăcere şi cu folos. Cu plăcere, fiindcă vom avea între noi pe acest cugetător. Cu folos, fiindcă ideile agitate în cuprinsul acestei opere, teoriile date la iveală de d-l Sighele, sunt de o continuă actualitate într’o ţară democratică sau democratizată. Şi cu deosebire astăzi la noi, teoria psihologiei colective, este de-o specială şi ciudată actualitate, cum avem să vedem îndată.
*
* *
Opera lui Sighele, deşi d-sa este italian, este în parte scrisă de-a dreptul în franţuzeşte şi aproape în întregime, tradusă şi editată la Paris şi Lyon.
La foule criminelle, Le crime ci deux, La Psy-chologie des sectes, şi recenta Litterature et crimi-nalite sunt lucrări de mâna întâi, pe care Franţa s’a grăbit să le editeze sau să le traducă, dela chiar apariţia lor. Faptul acesta spune deja destul despre valoarea acestor opere.
Cu deosebire, în ce priveşte, La foule criminelle care conţine teoria fundamentală a autorului, este o carte care a avut o soartă glorioasă. Ea a cules simpatii reale autorului, şi a făcut dintr’ânsul un şef de scoală, ai cărui adepţi au fost uneori făţişi, alte ori au căutat să se ascundă şi să ascundă numele maistrului lor. Intre aceşti din urmă putem socoti pe celebrul D-r. Gustave Le Bon. Despre această carte, d-l Jules Cla-retie, în prefaţa ce a scris la volumul Litterature et criminalite, se exprimă elogios, şi recunoaşte că e o operă clasică.
*
# *
Pentru acum voim să ne oprim puţin — prea puţin, de sigur, comparativ cu valoarea lucrării—asupra volumului, La foule criminelle. Vom reveni, sper, altă dată asupra Psihologiei sectelor, şi mai ales asupra ultimei scrieri, Literatură şi Criminalitate -,—asupra
346
NOUA REVISTA ROMANĂ
celei dintâi, căci ea conţine observări şi adevăruri foarte folositoare în practică şi foarte interesante ca curiozitate ştiinţifică, despre secte şi partidele politice organizate în secte —asupra celei din urmă, fiindcă, pe lângă vederi sugestive asupra literaturii franceze contimporane, ne dă o admirabilă, delicioasă, ştiinţifică analiză a operii lui D’Annunzio, şi a psihologii eroilor des-scrişi de poet.
Să ne ţărmurim, deci, în această schiţă, la mulţimea criminală.
*
* %
In parlamentul nostru, cu ocazia discuţiei privitoare la reorganizarea magistraturii, un orator din minoritate întreba pe d-1 Toma Stelian, ministrul Justiţiei, dacă D-sa crede că unul, un om, judecă mai bine decât doi sau trei oameni la olaltă. Ministrul Justiţiei, în proec-tul său, admisese principiul Judecătorului unic la Tribunale, iar d-1 Păltineanu — oratorul minorităţii, care combăteâ cu obstinaţie acest principiu, punea acea întrebare. Pentru d-sa părea că este evidenţa chiar,- care spune că mai mulţi oameni judecă mai drept şi mai bine, decât unul; a susţine* altfel era, pentru dânsul, o monstruozitate, un caz de psihologie anormală.
Or, tocmai la această întrebare răspunde cartea devenită clasică, a d-lui Sighele, şi răspunsul este pentru a confunda şi a vexa pe d-1 Păltineanu. Dacă aceste rânduri îi vor cădea sub ochi, îi recomandăm cartea d-lui Sighele.
In adevăr, teoria d-lui Sighele este netedă, este categorică : inteligenţele lucrând la olaltă nu se adună, ci se scad; cu cât sunt mai multe, cu atât produsul lor este mai inferior; idealul în această privinţă este ca omul să se izoleze ca să judece şi să cugete, nu se poate judecă şi cugetă just decât individual. Această teorie aduce o stranie confirmare pentru principiul judecătorului unic, admis de d-1 Stelian.
Totuşi, noi credem că d-1 Păltineanu, susţinând că mai mulţi oameni judecă mai bine decât unul singur, nu erâ atât de greşit pe cât ar putea să pară după teoria sociologului italian. O dovadă de dreptatea sa, ar fi chiar faptul că d-1 Stelian şi Adunarea Deputaţilor au ştirbit principiul judecătorului unic, şi în bună parte, au dat satisfacţie raţionamentului d-lui Păltineanu.
Aceste singure fapte la olaltă constituesc deja un început de critică pentru teoria autorului de care ne ocupăm aci. Ştiu prea bine că d-1 Sighele a stabilit anume distincţiuni. Mulţimea organică şi permanentă nu se poate compara cu mulţimea adunată la întâmplare. Actele lor de judecată vor diferi mult, după cum ele sunt ceva întâmplător şi efemer sau stabil şi organizat. Dar şi aci, cum poţi fixa stabilitatea, şi unitatea organică? Un juriu este, după d-1 Sighele, o mulţime neorganică, efemeră. Dar completul unui Tribunal cum este ? La noi, cu schimbările prea dese în personalul magistraturii, un tribunal nu este mai permanent şi mai unitar decât un juriu.
Este foarte delicat şi foarte dificil să fixezi de unde începe şi unde se isprăveşte unitatea şi stabilitatea unei colectivităţi. Aceasta face ca teoria d-lui Sighele să fie foarte relativă, şi să piardă ceva, chiar foarte mult, din caracterul său categoric.
Şi totuşi, autorul o întemeează pe fapte cunoscute, recunoscute şi necontestabile. In multe împrejurări, în foarte multe cazuri, o colectivitate de spirite, prin faptul chiar că acestea au deliberat colectiv, dă un verdict neinteligent, nedrept, une ori monstruos. O mulţime de alte observaţii vin să sprijine punctul acesta de vedere. Dintre aceste observaţii, unele însă pot fi însă exagerate, altele îndoelnice, Aşa d. Sighele, într’un loc, spune că, de obicei, rectorii universităţilor se aleg printre profesorii cei mai inofensivi, cei mai sterşi, printre acei cari rănesc cel mai puţin amorul propriu al colegilor. Nu ştiu ce se petrece în Italia, în această privinţă ; însă, experienţa la noi a dovedit ceva cu totul contrariu de ceea ce spune d. Sighele. La noi rectorii Universităţilor s’au ales printre cei mai de seamă profesori, şi alegerea a căzut, de regulă asupra celor mai marcante şi pronunţate personalităţi. Lucru este aşa de vădit, că ar fi o stângăcie să stăruim sau să cităm nume.
In la Foide Criminelle, se găseşte de altfel,. un schimb de scrisori, eveniment istoric, între d-nii En-rico Ferri, Tarde şi Sighele, în care problema aceasta este examinată şi discutată sub toate feţele ei esenţiale. Tarde înclina mai mult spre teoria lui Sighele; Ferri este mai sceptic, adică mai optimist faţă de judecata colectivităţii. Ca un democrat aprig ce este, Enrico Ferri nu putea să se lase sedus de o argumentaţie logică, atât de logică în cât dă aparenţa unei demonstraţii algebrice, prin care realitatea democratică este aşa de uşor tăgăduită. Căci, d. Sighele însuşi a recunoscut-o, teoria sa contrazice bazele ştiinţifice ale democraţiei.
La urma urmei, d-sa încă recunoaşte că o mulţime este tot atât de capabilă de sentimente nobile şi acte eroice cât şi de acte sălbatice şi manifestări brutale şi înjositoare.
O colectivitate este, nici mai mult nici mai puţin, decât un individ izolat, supusă greşelii şi la tot felul de fluctuaţii. Ceea ce este, însă, adevărat, este că, în mijlocul unei adunări numeroase, multiplicitatea contactului şi a impresiilor ce primim ne umple prea mult sufletul, turbură puţin fondul conştiinţei noastre şi poate paraliza resortul judecăţii şi al acţiunii. De aceia, mulţimile sunt mai mult pasive şi se lasă a fi conduse la excese. Dar un om chiar când este singur, dacă este sub puterea unei emoţii, este tot atât de turburat şi pornit spre excese. Această turburare a judecăţii se întâmplă adesea individului izolat. Pentru aceasla nu este nevoe de mulţime.
Cu alte cuvinte, părerea noastră este că, în general, cum sunt unităţile, indivizii, este şi mulţimea sau colectivitatea. In regulă generală, calitatea unităţilor va predetermină cu necesitate calitatea mulţimei. O adunare de filosofi şi de savanţi, fie ea ori cât de numeroasă, nu va face nici odată actele unei adunături de desculţi şi de oameni fără căpătâi. Patruzeci de aca-demiciani vor preţui oricând o bucată literară mai just şi mai nemerit decât 40 de sacagii, şi chiar decât un singur sacagiu.
D. DrAgiiicescu,
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
347
CRITICA LITERARA
DELAVRANCEA, APUS DE SOARE
Dramă în IV acte. Buc. 19O9 (Ed. Soccc). pag. 167.
Personalitatea literară atât de simpatică a d-lui De-lavrancea a îndemnat pe mulţi să scrie cuvinte iper-bolice despre «Apus de soare». Aceste cuvinte pot să-l încredinţeze pe autor despre popularitatea ce are în lumea noastră literară, nu însă şi despre valoarea dramei sale, la judecarea căreia motive de simpatie şi de sentimentalitate n’ar trebui să tragă în cumpănă.
Nici succesul de scenă nu este totdeauna dovada cea mai sigură despre calităţile unei lucrări dramatice, mai ales la publicul nostru, atât de şovăitor în gusturile sale şi atât de puţin sgârcit în aplauze, fie că o Jozetă oare-care, fie că un erou naţional cu tot alaiul său îi cer atenţiunea. De altfel, în acest public, interesul a fost pururea cald pentru subiecte istorice. Câteva evocări fericite, câteva cuvinte apologetice despre trecutul glorios al neamului, pe urmă scene de înalt dramatism, cu tumult, cu furtuni, cu trăznete şi... succesul e sigur. Mai cu seamă astăzi. Se putea ca acum, când prin diferite serbări şi publicaţiuni recente cultul pentru Ştefan cel marc a crescut atât de mult, când prin literatura ce se face de ani de-a rândul spiritul public e pornit spre preocupări istorice şi naţionale, — se putea ca lumea noastră să nu primească cu bunăvoinţă o dramă din viaţa unui glorios voevod, iscălită de un meşter al graiului şi al condeiului ?
Când citeşti însă, sau când asculţi drama d-lui De-lavrancea, neînfluenţat de personalitatea d-sale, nici sub impresia efectelor de scenă şi numai din interesul pentru o lucrare cu înalte pretenţii de artă, găseşti multe observaţiuni de făcut. Şi nu înţeleg de ce alţii au evitat să le spună, câtă vreme o lucrare neisbutită în activitatea unui scriitor nu poate întru nimic să-i întunece meritele din trecut.
Drama d-lui Delavrancea este înainte de toate greşită prin însăşi concepţiunea ei. Ştefan cel mare tră-eşte în tradiţie şi în credinţele noastre ca un cuceritor şi făcător de bine. In literatură el e potrivit mai mult pentru opere fastuoase, pentru poeme sau balade, cari să-i preamărească bravurile şi să-i plângă căderile. Un erou tragic însă n’a fost fericitul Ştefan. Moartea lui a urmat fără nici o vină, fără nici o catastrofă sufletească, o moarte firească de om bătrân cu datoria împlinită. Iar din moartea aceasta, întru nimic tragică, d. Delavrancea îşi făureşte drama. Patru acte în şir moare bietul viteaz; patru acte de-a rândul suferă de ranele ce se deschid, tot mai dureroase la picioare. Nici un conflict, nici o pasiune mare, doborîtoare, în sufletul acestui bolnav, carc-şi leagănă copilul pe genunchi şi-l răsfaţă, ca Bunicul» din volumul «Intre vis şi viaţă». Faţa lui crispată, oboseala, desele ţipete de durere, ne prevestesc moartea lui, îucât ne surprinde, ca ceva de prisos şi cu totul incidental,epizodul cu uciderea «vărului» Ulea. Murea el, bătrânul, şi fără zguduirea asta din urmă, de care autorul—de dragul esteticei şi al istoriei—putea să-l cruţe şi să ne cruţe. In apunerea această lentă,
în svârcolirile dureroase ale fizicului, în micile senilităţi, se cuprinde mai mult o micşorare a eroului, decât o ultimă strălucire a vitejiei lui.
Autorul însuş pare că şi-ar fi dat seama de lipsa unui conflict pishologic, care să determine acţiunea dramei sale şi a avut fericita idee să introducă un epizod din cele mai rare în literatura noastră dramatică iubirea între Oana şi Petru Rareş, fii nelegitimi ai lui Ştefan. Iubirea aceasta ascunsă între doi inşi, cari nu ştiu că-şi sunt fraţi, putea în adevăr să ducă la com-plicaţiuni tragice. Pasiunea tinerilor, putea în fiecare moment să devie vinovată, incestuoasă chiar. Emoţiile prin care trebuia să treacă părintele lor, silit a-şi reaminti şi destăinui alunecările tinereţei sale, puteau oferi situaţiuni pentru scene puternice, catastrofale. Cetitorul aşteaptă însă zadarnic desfăşurarea acestui conflict. D-l Delavrancea trece uşor pe lângă subiectul său; îl schiţează dar nu-1 adânceşte. Voevodul rămâne vesel şi'in-diferent în faţa iubirei fiilor săi; el o favorizează chiar şi-i îndeamnă să se iubească. Iar greşeala cea mai mare săvârşită de d-l Delavrancea în potriva unei elementare logice a sentimentelor, este faptul că Oana şi Rareş, după ce se încredinţează că sunt în adevăr soră şi frate din aceiaşi părinţi, îşi dau mâna prieteneşte, îşi zic «fraţi» şi se despart (fără să se mai ştie din piesă ce s’a alos de dânşii) foarte împăcaţi cu soarta lor şi forte nepăsători de iubirea lor din trecut. Impresia cititorului este că prin modul superficial de a trata epizodul acesta, d-l Delavrancea a scăpat ocazia de a scrie în adevăr o dramă trainică.
O mare vină estetică a dramei este actul al 4-lea. E o proză chinuitoare acest act, în care vezi scene de-a rîndul un bătrân trăgând de moarte, gemând în cursul operaţiei Ce i se face la picior. La sfârşitul actului eroul se ridică din pat şi, în cămaşa de noapte (adevărat că e de borangic!) iese în scenă şi în urmă pe stradă, ca să ucidă pe conspiratorul în potriva tronului. Mă rog, putea halul acesta, în care e arătat Ştefan, să fie o apoteoză a lui? Trebuia ca leul Moldovei să fie preamărit şi pentru eroismul cu care a suportat operaţia cu ferul roşu, fără bandaj sau... cloroform ? Dar operaţiuni de acestea în general nu sunt pentru scenă. Gerhardt Hauptmann a prezentat publicului german pe un Domn lcpros, şi a fost fluerat.
D-l Delavrancea greşeşte apoi şi în potriva aşa numitei economii a dramei. Fixându-şi toată atenţia asupra lui .Ştefan, încarcă foarte mult rolul acestuia, schiţează în fugă şi, ce e drept, plastic alte roluri, neglijând însă cu totul fiinţe cari tae adânc in viaţa sufletească a e-rului. Doamna Mari a, figura palidă de soţie,’e redusă la rolul simplu de admiratoare,—ca nu critic al «Mi-nervei»!. Se petrec sub ochii ei scene cu amintiri din trecutul romantic al soţului ei, cu Rareşoaia, cu copii ilegitimi—şi Doamna Maria păstrează totuşi un calm uimitor. Fără nici o zguduire, ea netezeşte părul bălai al străinei copile din flori, crescută sub ochii ei. Aşa de simplu şi de nesimţitor totuş nu va fi fost—şi în dramă nu poate să fie — acest suflet de femee. De asemenea Bogdan Chiorul nu putea să rămână atât de şters, ca o umbră trecătoare, în cursul acţiunci, căci în definitiv el este pricina conflictului dela sfârşit, şi
34»
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
cititorul aşteaptă să vadă dacă Bogdan merită în adevăr încrederea boerilor şi jertfa de sânge ce i-o aduce Ştefan. In o dramă manechinii nu au ce căuta, totul trebue să aibă o motivare şi toate trebue să se petreacă cu necesitate psihologică. Simplele constatări de fapte, cari lasă deschise atâtea întrebări, sunt jignitoare.
Ar mai fi ceva de obiectat şi în potriva unor mijloace secundare cu cari autorul caută să producă efecte. Aceste sunt cântecul des repetat de cuc şi privighetoare, precum şi tunetele lărmuitoare, — cel dintâi pentru a produce o atmosferă mai lirică, cele de a doua pentru a crea un cadru romantic. Surogatele aceste sunt prea ieftine şi prea primitive pentru lucrări serioase.
Dar, fireşte, drama îşi are şi caliţăţile ei, remarcate de toţi. Limba ademenitoare, de data asta mai puţin colorată—şi multele drăgălăşii din viaţa intimă, atât de bine evocată, dela Curtea lui Ştefan, trebue să placă ori cui. In unele părţi, ca în zugrăvirea şezătoarei, sau a adunărilor de oşteni, d-1 Delavrancea, cu toate că e începător, se afirmă ca iscusit practician al scenei şi ne face să întrevedem viitoarele d-sale succese dramatice. Tonul firesc de convorbire (cu excepţia monoloagelor declamatorice ale lui Ştefan) se deosebeşte în mod plăcut de stilul bombastic al tragediilor noastre istorice din trecut şi va inaugura, eventual, o nouă direcţie în forma acestui gen literar. Acestea sunt însă calităţi mai mult de formă şi nu pot înlocui uşurinţa cu care se trece peste stările sufleteşti şi lipsa, binişor simţită, de cohe-ziune în mersul întreg al dramei «Apus de soare .
II. Chendi.
LITERATURA
DE CE?...
Maria Dancu se otrăvise. Nimeni nu-şi putea dâ seama de ce. Părea mulţumită de viaţă, cel puţin nu se plângea nimănui nici odată. Cam melancolică, dar aşa ’i erâ firea, se vede.
Se otrăvise, şi acum galbenă la faţă şi cu buzele vinete zăcea pe catafalc, înconjurată de flori şi de ai săi.
«Ce moarte grozavă», şopteau prietenele. Bărbatul ei şedea tăcut în odaia de alături, palid şi încruntat. Ce ruşine pentru el! Femeea asta a fost chinul lui cel mai grozav cât a trăit şi nici cu moartea ei nu l-a cruţat de chinuri. O ură grozavă îi clocotea în piept. Milă nu simţea, nici n’a simţit când a văzut-o trudin-du-se în 'spasmele agoniei, luptându-se cu moartea.
Mama Măriei, o femee bătrână şi slabă, îşi frângea mâinile cu desnădejde. Nu’şi iubise din cale afară fata; nici odată nu putuse înţelege ea firea femeei celei tinere, dornică de viaţă. Ea singură nu cunoscuse din viaţă decât munca şi nu-şi mai aducea aminte să fi dorit vre-odată plăceri sau iubire. Nu-şi iubise fata, dar moartea o înduioşase, o îngrozise mai ales. Şi ce se va alege de ea? va trebui să plece, poate, din casa în care îşi adăpostise aţâţa ani bătrâneţclc.
Nu o iubise pe moartă, dar dragostea pe care ar fi trebuit s’o simtă pentru sângele ei, carne din carnea ei,
şi-o revărsase asupra nepoatei sale Margareta, singura copilă a Măriei.
Disperarea copilei o făcea să sufere înzecit ca vederea moartei care zăcea în faţa ei, nepăsătoare, cu chipul alb şi liniştit.
Privirea bătrânei se ducea mereu la Margareta care îngenunchiase jos la capul moartei şi plângea înnăbuşit
Copila şoptea printre suspine: «mamă, mamă dragă, de ce ? De ce, mamă...?»
Mintea ei de copil de cincisprezece ani nu putea pricepe cum de mama ei o părăsise. Dar în sufletul ei înţelesese de mult că mama ei nu fusese fericită nici odată. Totuşi, să moară de bună voie, să-şi facă singură seama şi s’o lase pe ca aşâ singură pe lume ?... Cui să mai spue ea durerile ei de copil, toate bucuriile ei din orice nimic ?...
Când venea dela şcoală şi intră pe uşă, cel d’intâi cuvânt, dacă nu o vedea erâ: «unde e mama ?» Cui să mai spuie ea de acum mamă.... Cine să-i mai mân-gâe, cu dragoste fruntea înfierbântată când ya fi. bolnavă... Locul mamei la masă, va fi gol, patul ei va rămâne nedesfăcut, pe perna albă nu va mai vedea capul drag al mamei ei. Pustiu şi lipsa ei pretutindeni.
Copila gemu dureros şi se ridică să privească pe moartă. In mintea ei revenea mereu întrebarea: «de ce mamă, de ce ?...	.
A venit lume multă la înmormântare, prietenele au plâns, bărbaţii au strâns mâna soţului nemângâiat, spu-nându-i mereu «curaj, eşti bărbat», şi au dus-o apoi unde-i aşternuseră, alături de tatăl ei care putrezea de mult în pământ.
Ţipetele au încetat, dar câte un plâns înăbuşit se mai auzea din când în când. Copila? Mama ? Sau poate bătrâna servitoare ? Nu se ştie.
Viaţa şi-a început mersul ei de mai înainte. Dancu plecă la slujbă, copila la şcoală şi bătrâna îşi fâceă de lucru prin casă ca să-şi mai uite.
Locul Măriei la masă, cătâ pustiu, a jale. Lipseâ şi totuşi parcă o simţeau şi acum prin casă; n’o vedeau dar o aşteptau, ca şi când ar fi ştiut-o la un drum lung de unde trebue să se întoarcă.
Dancu rămăsese tăcut şi se fereâ să aducă vorba de moartă. Dar în suflet parcă-1 rodeâ cevâ. Nu o iubise, erâ însă deprins s’o vadă prin casă şi-i lipseâ acum. Şi apoi, plânsetele înăbuşite din juru-i, ochii roşii si umflaţi de lacrimi ai copilei i se păreau o mustrare tăcută şi aspră. începuse să i se trezească în suflet bănuiala că răceala lui o putuse împinge pe Maria la fapta ceia urâtă. Cu firea ei, erâ cu putinţă. .
Copila parcă înţelegeâ asta şi-l mustră parcă cu privirea ei plină de durere şi de lacrimi. Şi dacă nu-şi iubise femeea, copila asta era pentru el singura făptură în care-şi pusese puţina dragoste pe care o puteâ simţi inima lui de om aspru, nemulţumit de el însuşi, de oameni şi de soartă.
De abia acum, prin cele câteva cuvinte spuse de ea în lupta cumplită cu moar tea, acum, îşi dâ el seama că n’o înţelesese pe femeea asta blândă, iubitoare şi din cale afară de simţitoare. Dacă ar fi putut-o înţelege la vreme, dacă firea lui aspră i-ar fi putut în-
NOUA REVISTĂ română
349
gădui numai puţină dragoste, poate că şi el ar fi îndurat mai uşor nemulţumirile şi greutăţile unui trai de muncă aprigă nerâsplătită după cum s’ar fi cuvenit.
Au trăit alături ani de zile, el rece şi aproape nepăsător, mai în totdeauna tăcut, neînpărtăşind nimănui ce-i rodea inima, părându-i toţi din jurul lui duşmani. Şi când ea, chinuită şi umilă de nepăsarea lui încerca să-i spue un cuvânt de imputare, o, atunci privirea lui era şi mai tăioasă ca vorbele cu cari îi răspundea: «duşman îmi eşti şi mi-ai fost de când te-am luat», Şi apoi, zile întregi era ca un străin în casa lui, doar o clipă i se mai însenina privirea când ochii lui întâlneau chipul Margaretei, singuru-i copil.
Dar de ce să-şi fi curmat ea zilele, lăsând asupra lui şi a copilei o pată care nu se şterge? De câte ori gândul ăsta îi trecea prin minte, simţea roşaţa ruşinei urcându-i-se în obraz. Şi dacă vre-un cunoscut mai indiscret îl întreba: «da bine frate, ce-a împins-o la asta?» i se părea că primeşte o palmă pe obraz. Atunci sufletul lui simţea stăpânindu-1 o ură fără nici un înţeles, acum când moartea femeei ar fi trebuit să-l facă milos, îndurător.
Alte ori îşi aducea aminte chipul ei de pe vremea când trăia, faţa aceia veşnic îndurerată când el erâ în casă, privirea umilă şi cerşind parcă un zâmbet de pe buzele lui strânse, o vorbă bună, o sărutare.
Când chipul acela venea în mintea lui ca o mustrare, îl gonea cu grabă, temându-se parcă să nu-1 facă să uite ruşinea făcută.
«Te-am iubit şi răceala ta şi vorbele că-ţi sunt duşman, m’au hotărît la moarte. Nu mai puteam trăi fără dragoste. Am îndurat ani cu nădejdea că te vei întoarce spre mine, dar zadarnic». Vorbele astea i le spusese în clipele din urmă, când buzele ei învineţite de moartea care punea tot mai mult stăpânire pe ea, mai putuseră să se deschidă.
Nebună, îşi repetase el de atunci de zeci de ori, tre-bue să fi fost nebună. O rătăcită. Căci altfel nu făcea o astfel de faptă, să’şi curme zilele pentru dragoste. Dar el oare, nu trăia şi el fără dragoste? Şi dacă erâ aspru şi rece, erâ asta un motiv ? Nebună, de sigur că erâ nebună. .Gândul ăsta, convingerea pe care căutâ să şi-o facă că femeca lui fusese nebună, îl mai împăca cu fapta ei. Nu o iertâ, dar şi-o puteâ lămuri cel puţin.
Zilele treceau acum şi mai mohorâte ca pe vremea când trăiâ Maria. Râsul copilei nu mai răsuna prin casă; stăpâncâ o linişte ca de cimitir. In tăcere se aşezau la masă, de-abia schimbau câteva cuvinte de ne-voe şi apoi fiecare îşi vedeâ de drumul lui.
Pe Dancu îl chinuiâ acum după ce se mai uitase fapta Măriei, nepăsarea copilei faţă de el. Fugeâ de privirile lui şi dacă vre o dată, trecând pe lângă ea, întindea mâna lui moale şi albă ca de femeie ca s’o netezească pe păr, ca tresăreâ uşor la atingerea asta. Dancu, veşnic cu gândurile aiurea, nu luâ seama.
Dela o vreme, copila începu să-l privească stăruitor Se schimbase cu totul. De mai multe ori se vedeâ pe faţa ei o hotărîre de om în fire, nu de copil. Pe buze îi tremurâ parcă o întrebare pe care însă teama o
ştergeâ. .Sufletul ei gingaş, delicat şi simţitor ca şi al moartei se zbuciumă într’o hotărîre pe care nu şi-o putuse încă statornici pe deplin.
Copila sufereâ şi Dancu îşi dete seama în cele din din urmă că nu e numai lipsa mamei pricina. Citeâ în ochii aceia mari şi limpezi un început de răutate, de mânie, dar nu ştiâ pentru ce. Vedeâ că inima copilului său se înrăiâ, se înăspriâ în pustiul pe care-1 lăsase lipsa unei mame.
Se hotărî atunci să interneze fata într’un pension. Tovărăşia altor fete de vârsta ei, îi va schimbă poate gândurile şi firea. II opreâ însă teama de a se găsi şi mai singur, şi m’ai părăsit. Doar ea erâ singurul suflet pe care şi-l puteâ apropiâ de al său. Totuşi tre-buiâ, îl dureâ felul de a fi al Margaretei.
S’a hotărît. Chiar azi îi va spune la masă ca să se pregătească de internat. Ca nici odată în viaţa lui, nu i s’a părut lui Dancu mai greu de îndeplinit cevâ. Erâ dpar^ om hotărît în. faptele şi vorbele lui. Şi tocmai în faţa unui copil, copilul lui, să se simtă stingherit, fricos chiar ca un şcolar ?
S’a sfârşit masa. Dancu îşi aprinse ţigara şi se lăsă pe speteaza scaunului. Margareta se ridică tăcută şi-şi strânse şervetul. Bătrâna se scoală oftând şi se duce într’o altă odaie. Dela moartea Măriei, Dancu aproape nici nu-i vorbea.
Tăcerea Margaretei îl încurcă. Parcă nu ştiâ cum să înceapă. Se gândi să o ia pe departe, cu înconjur.
«Margareto, de ce nu-mi vorbeşti? Eu nu sunt nimic pentru tine ? Poate că ţi-e şi ţie dor de prietene. Ce zici ?
Ştii tu ce frumoasă e viaţa de internat, cu dormitoarele mari cu zeci de paturi, seara glume şi râs, uite, şi eu am fost intern în copilărie, şi petreceam.... '
Copila ridică ochii şi-l privi mustrător. Parcă el nu ştiâ cine-i lipseâ ei, de dorul cui o dureâ sufletul. O plăcere de mânie îi luci o clipă în ochi şi buzele îi tremurară uşor. Toată durerea ei, toată mustrarea pe care şi-o stăpânise până atunci, stâ gata să izbucnească.
Dancu se înfioră. Ura pentru moartă, ura pe care o credeâ potolită acum, se aprinse din nou în inima lui şi cu glas mânios zise,
«Mama ta.... mama ta, ea, numai ea mi-a înstrăinat iubirea ta.... o femeee rea... o, ce femee rea...»
Mânia îl făceâ să-i tremure glasul şi să nu-şi mai deâ seamă de ce spune.
Copila se cutremură de odată ca la atingerea unui fir electric şi ochii ei se deschiseră mari, speriaţi, ca la vederea unei arătări înspăimântătoare. Obrajii i se roşiră tot mai tare şi de pe buzele ei eşiră vorbele repezi, şuerătoare.
«Da.... mama.... mama, de multe ori am vrut să te întreb.... acum şi pe mine vrei să mă goneşti.... pe mama tu.... nu e aşâ?.... ştiu eu.... numai tu.... şi eu acum numai am pe nimeni.... tu-mi eşti străin. De când bănuiam eu... că din pricina ta..., şi eu nu te mai iubesc.... te urăsc.... tu ai omorât pe mama».
Cele din urmă cuvinte le bolborosise de abiâ înţelese cu plânsul tremurând în glas, cu ochii înecaţi de lacrimi.
Dancu se ridicase în picioare şi rămăsese ca împio-
35°
noua revistă romană
trit. Vorbele copilei îl izbeau ca nişte palme în obrajii palizi de spaimă, mânie şi durere. Apoi capul i se lăsă greu pe piept şi din ochii lui asprii, reci şi tăioşi ca oţelul picară câteva lacrimi, singurele de mulţi, mulţi ani. înţelese. Moarta îşi răzbuna.
Lia IIârsu
UN ROMAN FOARTE SCURT
Ger, frig.... A sosit Ianuarie şi orice om sărac îl
simte: portarii, gardiştii, într'un cuvânt toţi acei, ce nu’şi pot pune nasul la adăpost în vreun locşor mai cald. Şi pe mine mă atinge suflarea asta geroasă. Cu toate că am odăiţa mea scumpă şi caldă, dorul de a rătăci mă aprinde, mă goneşte din odaie....
Şi’n adevăr, la ce rătăcesc de-a lungul cheiului pustiu ? Felinarele cele cu patru braţe ard cu destulă lumină, deşi vântul pătrunde înăuntrul lor şi sileşte flacăra de gaz să pâlpâie. Iar lumina lor puternică, cufundă umbra neagră a măreţului palat din faţă — şi mai ales ferestrele sale, într’o întunecime şi mai adâncă, In uriaşele-i ferestre se răsfrânge viscolul şi întunericul cel mare. Vântul urlă şi suspină peste pustiul îngheţat al Nevei.
Ding, dang! Ding, dang! răsună în mijlocul viscolului: e jocul clopotelor dela biserica fortăreţei.... Şi piciorul meu de lemn însoţeşte fiecare bătaie tristă a clopotului cu câte o ciocănitură pe ţărmul acoperit cu ghiaţă; şi chiar şi inima mea bolnavă se uneşte la acest cântec, prin aceia, că loveşte într’o bătaie pripită pereţii propriului său locaş.
Dar trebue să mă înfăţişez cititorului....
Sunt un tânăr 'cu un picior de lemn. Poate vă închipuiţi, că imitez pe Dickens: pe Silas Wegg, scriitorul acela cu piciorul de lemn J) ? Nu, nu-1 imit. Sunt într’adevăr un schilod.... Şi nu-i multă vreme de când sunt aşâ....
Ding, dang! Ding, dang.... Ding, dang! Ding, dang! Clopotele îşi cântă mai întăi duiosul şi tristul lor «Doamne milueşte».... Bate unu. De abia unu!.... Şi mai sunt încă şeapte ceasuri până la ziuă! De abia atunci va pieri noaptea asta neagră, ca corbul, noaptea asta umedă, ca să facă loc... unei zile cenuşii. Să plec spre casă? Să mai stau puţin? Nu ştiu. Mi-e totuna... Şi nici nu mi-e somn.
Altă dată.... primăvara, îmi plăcea să hoinăresc nopţi
întregi, pe aici, de-a lungul cheiului.. — Şi cât de frumoase erau nopţile acelea! Cu ce s’ar fi putut asemăna ?
... Nu e noaptea caldă a sudului, o noapte cu un cer straniu, de un albastru aproape întunecat şi cu stelele lui mari, cari te urmăresc cu privirile lor la tot pasul. Aici totul e luminos şi limpede. Cerul împestriţat de stele este rece şi frumos.
«Aurora boreală, care ţine toată noaptea», cunoscută de prin calendare, aureşte miază noaptea şi răsăritul. Aerul e rece şi pătrunzător. Neva se leagănă mândră şi strălucitoare şi valurile ei mici plescăesc, lovind uşor pietrele cheiului. Şi pe malul ăsta stăm cu... Şi pe braţul meu se rezema o copilă.... Şi copila aceia...........
Ah! De ce am început să-ţi vorbesc de rănile sufletului meu ? Dar aşa este câte o dată sărmana şi proasta inimă omenească. Când e rănită se deschide şi e gata să-şi împărtăşească durerea chiar celui d’intâi venit şi în asta caută alinare, dar n’o găseşte.... Dar asta e lucru ştiut de toată lumea.
Inima-mi n’aveâ nevoe [de \ vre-o alinare, astă primăvară, când am cunoscut pe Maşa, fără îndoială cea mai bună din toate Maşele lumei acesteia. Ne-am cunoscut tot aici, pe acelaş chei,' care pe atunci nu crâ încă aşâ de rece, cum e acum. Pe vremea aceia, — în locul piciorului de lemn, pe care-1 am azi, — aveam un picior adevărat, zdravăn, bine făcut, tot aşâ de întreg, ca şi cel stâng, care mi-a rămas încă. Mai ales ca trup, eram bine făcut şi bine înţeles nu semănăm,— ca astăzi — oricărui şchiop.... Ce vorbă urâtă! Dar de vorbă îmi pasă mie ?..,. Şi aşa eram atunci, când ne-am cunoscut. .Şi s’a întâmplat fără greutate. Treceam pe
aici şi ea venea înspre mine [...... şi cu toate astea nu
sunt vânător de fete]....... Nu ştiu, ce mă îmboldi,........
parcă mă împinse ceva..., şi începui să i vorbesc. Nici vorbă, că i-am spus mai întâi, că nu fac parte din acei neruşinaţi.... şi celelalte. Faţa mea blajină (care acum e schimonosită de o cută adâncă la rădăcina nasului, o cută posomorâtă), — linişti pe fată.... Şi întovărăşii pe Maşa până acasă la ea, în strada Galerelor.
Venea dela bătrâna-i bunică, care locuia lângă grădina de vară şi la care se ducea în fiece seară, ca să-i citească romane. Biata bunică erâ oarbă!....
... Bunica e de mult moartă. Anul ăsta au murit atâţia, că nu se mai găsesc nici bunici. Şi eu am văzut moartea cu ochi, te încredinţez, dar... am scăpat. Câte chinuri nu poate îndură un om? Nu ştiu nici cu şi nimeni nu poate s’o ştie.
Minunat! Maşa mi-a poruncit să fiu un erou şi de aceia a trebuit să intru în armată.... A trecut vremea cruciatelor; cavalerii au dispărut... Dar dacă femeia iubită îţi spunei «Vezi inelul ăsta? Eu sunt inelul ăsta!» şi-l aruncă în flăcările unui foc mare, într’o mare de flăcări, ce ai să faci atunci ? N’ai să te arunci în mijlocul flăcărilor, ca să-l scoţi ?
Parcă te aud răspunzând: Ah, ce om ciudat c şi ăsta! Nici nu-mi închipui c’aşi putea face prostia asta, să mă arunc în flăcări să scot un inel! De sigur, că nu. N’am decât să mă duc la Butz să’i cumpăr un alt inel şi de zece ori mai scump de cât al ei». Şi crezi că’ţi va spune, că nu e inelul ei, ci altul cu mult mai scump ? Asta n’o cred odată cu capul. Ah, nu, nu sunt de părerea d-tale. Se poate, că femeia, pe care o iubeşti, să se învoiască şi să primească şi inelul cel scump. Atunci nici nu mai încape vorbă, că vei ajunge stăpânul câtorva sute de acţiuni şi, se poate, chiar tovarăşul unor firme mari.
Poate, că’n copilăria d-tale ai avut prilejul să vezi,
cum cade vreun fluture în flăcări ? Şi uitându-te la
chinul lui ti-ai mai omorât din vreme. Fluturele se svâr-* „
coleâ şi cu faţa în sus deabia îşi mişca aripile-i pârlite. La început chinul ăsta ţi-a plăcut, dar în cele din urmă te-ai plictisit şi ai călcat fluturile cu piciorul..., Şi bietul fluturaş şi-a dat sufletul! Ah De ce nu mă
1) Un tip din „Our common friend“ (Dickens).
NOUA REVISTĂ ROmAnĂ
351
poţi strivi şi pe mine tot aşa şi cu asta ai pune capăt şi suferinţelor mele!
Ciudată fată era şi Maşa. Când a isbucnit războiul, câteva zile tot tăcută şi posomorâtă o vedeai, n’o puteam înveseli, orice i-aşi fi zis, orice i-aşi fi făcut.
—	Ascultă’!^îmi spune într’o zi. Eşti om cinstit ?
—	Aşa cred!, îi răspunsei.
—	Oamenii cinstiţi obişnuesc să-şi adeverească spusele cu lupta. Mi se pare, că doreai războiul ? Uite ai prilejul ! Du-te, de te bate!
îşi încreţi sprincenile, în vreme ce’mi strângea cu putere mâna în mânuţile ei mici.
O clipă numai o privii drept în ochi şi-i răspunsei: «Da!»
■— Când te'vei întoarce, voi fi femeia ta! fu cel din urmă cuvânt al ei. Să te întorci cu bine!
Lacrimile mă înecau ; eram gata să plâng. Dar nu-mi pierdui cumpătul şi găsii puterea să-i răspund: «Gân-deşte-te, Maşo! Cei cari făgăduiesc....
—	Îşi întăresc spusele prin fapte! sfârşi ea gândirea-
O strânsei la piept pentru cea din urmă dată şi mă
urcai în vagon.
Mergeam bucuros la luptă: ca să fac pe voia Maşei, dar la dreptul vorbind îmi împlineam o datorie şi către ţară. Trecurăm voiniceşte prin România, răzbirăm prin praf şi ploaie, îndurarăm arşiţă şi frig.
... Şi fără să-mi pese, ronţăiam din pesmeţii furnizorilor. La cea dintâi încăierare cu Turcii nu luai parte, îmi deteră crucea şi mă făcură subofiţer. La a doua ciocnire în învălmăşeală mi se păru, că bubuie ceva lângă mine şi... mă prăbuşii grămadă...
.... Strigăte ... gemete ... ceaţă ... Un doctor cu un şorţ alb şi cu mâinile înroşite de sânge. Surori de caritate miloase.... şi în dureri groaznice... piciorul meu tăiat mai jos de genunchi... Toate astea le văd ca prin vis... Un tren cu cele mai bune, cele mai potrivite paturi pentru răniţi şi sub privegherea celei mai desăvârşite superioare din St. Petersburg.....
Când pleci de acasă teafăr, cu amândouă picioarele şi te întorci schilod, — crede-mă, că nu-i lucru de nimic!
... Intrai în spital. Era prin Iulie. Mă rugai, să se cerceteze la statistica locuitorilor de adresa Măriei Iva-novna şi milosul meu îngrijitor, un soldat, — mi-o aduse. — Locuia tot acolo, unde o ştiam eu, pe strada Galerelor.— Ii scrisei odată, de două ori, de trei ori dar... nu primii nfei- un răspuns.—
In sfârşit mi-am potrivit un picior de lemn şi numai atunci mi-am putut dâ singur seama, de pricina tăcerii Maşei mele. Luai o trăsură să mă ducă în str. Galerelor... Şi începui să urc scara, ce parcă nu se mai sfârşea. .Şi cu opt luni mai nainte mi se părea, că nici nu-i ating treptele, urcând-o !. In cele din urmă... după mult chin, dau cu ochii de uşă..., şi bat, în vreme ce un amestec de frică, bucurie, nelinişte îmi opreşte răsuflarea... aud paşi în dosul uşii... îmi deschide bătrâna servitoare Avdotia... şi dau fuga (dacă poate alerga cineva Care are aşa de nepotrivite picioare!)... ajung în odaie...
—	Maşă!
Nu e singură... lângă dânsa stă o rudă a ei, o rudă
depărtată, un tânăr foarte de treabă şi foarte drăguţ, care pe'vremea, când învăţam şi eu. îşi isprăvea Universitatea şi nădăjduia într’o soartă norocoasă... Amândoi mă primiră foarte gingaş (poate din pricina cârjei mele ?), dar în aceaşi vreme amândoi păreau stânjeniţi şi foarte neliniştiţi.
... După un sfert de ceas pricepui totul....
Nu voiam să le amărăsc fericirea... Nu mă veţi crede şi veţi spune poate, că toate sunt numai născociri. îmi veţi mai spune: cine e acela, care-şi va vinde cu atâta uşurinţă fiica lui iubită unui biet ofiţer fără nici un noroc ? Bine... nu credeţi. Vă las în plata Domnului.
Alaltăeri a fost nunta. Eu am fost naşul. Mi-am îndeplinit cu mândrie îndatorirea. In timpul slujbei simţeam, cum, ceia ce’mi era mai scump, inima mea, sburâ spre altă inimă. Maşa se uita la mine cu oarecare teamă... Tot aşa şi mirele: mă privea cu băgare de seamă şi în aceiaşi vreme cu nelinişte... La nuntă,s’a petrecut bine. S’a băut şampanie. Rudele ei germane strigau «să trăiască» şi mă numeau «eroul rus»...
... Iubiţi cititori, mie mi-e tot una, de mă veţi crede sau nu... Dar dacă aţi merge cu mine de-a lungul cheiului Nevei, într’o noapte de asta, de Decembrie, de aţi simţi furtuna şi aţi auzi jocul clopotelor, sgomotul cârjei mele şi bătăile puternice ale inimii mele,— atunci poate... m’aţi crede!
Ding, dang ? Ding, dang! Clopotele bat patru ceasuri ... E vremea s’o iau spre casă....... să m’arunc pe
patul meu rece şi s’adorm.......
V. M. Garşix
Tradusă din ruseşte (de (?. Carp)
BIBLIOGRAFII
M.	Lcrmontov, Un erou al timpului nostru. (Alcalay. Biblioteca pentru toţi).
II.	C. Andersen, Povestiri, traducere de A. Viahuţă (Librăria Socec).
D.	Angliei, Fantazii (Librăria Socec).
D. Angliei fi St. 0. Iosif, Cometa, comedie în trei acte în versuri. Bucureşti, Librăria Socec 1908.
Trandafir G. Djuvara, Aderarea României ia eotlvenţiunea din Berna. Bucureşti 1907.
Căpitanul I. Manolescu, Armata în faţa noului curent de cultură. Educaţie Morală. Bucureşti 1909.
I. M., Războiul ruso-japonez Buc. 1907.
D. Nicolau, Discursul de deschidere al congresului corpului farmaceutic din ţară. Buc. 1909.
N.	Dobrescu, In chestia modificării legei Sinodului. Bucureşti 1909.
A apărut
Puterea Sufleteasca
PRRTEn iii-n
CULTURA. PUTERILE SOCIALE
OE
C- RÂDULESCU-MOTRU
I*rcţul lei 3,50
Cu această faseicolâ se termină lucrarea: Puterea Sufletească.
Preţul celor trei fascicole este lei 12. Abonaţii Noii Reviste Român au o scădere de 25°10 din acest preţ, cănd lucrarea se va procură direct prin administraţia revistei.
352
NOUA RUvikta ROMÂxX
Banca culoarei de Negru.—Bucureşti.
Bilanţul general încheiat la 31 Decembre 1908.
	Lei	B.		Lei	B.
Casa		1.9G0	15	Capital			200.000		
Acţiuni		120.176	—	Fond de rezervă 		4.518.63	
Acţionari		500		Fond de pensiuni		198 59	
Efecte scontate		130.332	02	Depozite spre fructificare		2I.057i95	
Mobilier		927	50	Fond de prevedere 		8.600	—
Diverşi debitori		255	—	Dobânzi cuvenite depozitelor		1.585 35	
Timbratul acţiunilor 			548	70	Dividende neridicate	: . . .	608 53	
Confecţionarea acţiunilor		 .	6	20	Reesconlui anului viitor		4.777	65
			Impozite şi diverse		1.200	
			Beneficiul net		12.157	87
	254.704	57		254.704	57
Preşedinte, George Panait.	Director, 5. Grigorescu.
Profit şi Pierderi, încheiat la 31 Decemvrie 1908.
DEBIT	CREDIT
	Lei	B.		Lei	B.|
Cheitueli generale		10.105	20	Dobânzi şi comision		i 32.821 [07	
Impozite şi diverse		1.200					
Dobânzi cuvenite fond de rezervă		360	-	'v.		
Dobânzi cuvenite depositului		1 585	35			
Reescontul anului 1909 		4.777	65			
Dobân i cuvenite fondului de pensiuni		15	—			
Fond de prevedere		2.600	—			
Beneficiu net		12.157	87			
	32.801	07	Dividentul este de 10°/0 pe an		32.801	07
Preşedinte, George Panait.
DROGUER1E & PARFUMERIE
D. G. D I A M A N D I
BUCUREŞTI
EAU DE COLOGNE
Grand PrixExposiţiunealnternation. de Higiena
______________PARIS 1907_________________
Doctorul N. I. Demetriad
Monitor ai Clinicei de Maladii Genito-Urinare din Paris (Proî. Albarau)
lnstalaţiune modernă pentru tratamentul de Specialitate şt Ginecologie.
Consultaţiuni 5—7.—Slr. Pitar-Moşu 15.
~BANCA COMERCIALA^
i>i>
TURNU-SEVERIN.
SOCIETATE ANONIMA PE ACŢIUNI
Capital social 300.000 Lei
Face cunoscut onor. public că,
PRIMEŞTE ORI-CE SUME LA ECONOMIE SPRE FRUCTIFICARE,
IN CONDIŢIUNI FOARTE AVANTAGIOASE PENTRU DOMNII DEPUNĂTORI
Cu deosebită stimă:
BANCA COMERCIALĂ DIN T.-SEVERIN SOCIETATE ANONIMĂ
Preşedinte, T. Costescu.	Director, I. Giurescu.
Director, 5. Grigorescu.
CASA DE BANCA
MflRMOROSeH, BLHWK & Comp.
BUCUREŞTI, STRADA LIPSCANI No. 8
Face tot felul de operaţiuni de bancă
Hnliclpajiunl asupra valorilor în ■■■■■■ ■■■■
=-- depozit şi ori ce transacjlunl financiare
Emisiuni de scrisori de credit asupra tuturor pieţelor din Europa şi America.
STABILIMENTUL GRAFIC «/* LBERT BAER» FABRICA UE CARTONAGB.— BUCUREŞTI, STRADA NUMA-PMOPILIU, 5-9.