NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ ABONAMENTUL: In Komftnia un an.........io lei „ şease luni..........6 „ Iu toate ţările uniunei poştale uiian 12 ,, ». »t 1 * » şeaseluni 7 „ REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinand, 55. — Bucureşti POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ UN NUMĂR: 25 Bani DIRECTOR: C. RĂDULESCU-MOTRU PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI găseşte cu numărul Ia principalele * • ' librării şi la depozitari de ziare ' din ţară mţirţurilor pe ultima p- v >agină : 10 iei. No. 21. DUMINICĂ I MARTIE 1909 1 I® 'i0j) Voi. 5. T?UUll - ■ ■ - SUMARUL: NOUTĂŢI: Memoriul profesorilor universitari în vederea spo-nrei salariilor.—Centenarul lui Frederic Chopin. CEŞTI UNI ACTUALE: N. Em. Teoiiari. Erezia şi dezordinea în munca românească. C. RĂdulkscu-Motru. Avem noi adevăraţi intelectuali ? ŞTIINŢE SOCIALE: Eugen Porn. Psihologia prejudecăţilor. NOTE DE CĂLĂTORIE: Sven Hedin. Aventurile mele în Tibet (cu trei ilustraţii), LITERATURĂ: Tu. D. Speranţia. Ţiganul şi bucatele. V. Korolenko. Marea. (Nuvelă). N O UTĂŢI Memoriul profesorilor universitari în vederea sporirei salariilor. In conformitate cu art. 87 din Legea învăţământului secundar superior, şeapte profesori dela Universitatea din Bucureşti au cerut' convocarea marelui colegiu universitar, pentru a se pune in desbaterea acestuia cestiunea salariilor profesorilor universitari. Marele colegiu s’a adunat în ziua de 21 Februarie cor., orele 9 seara, sub preşedinţia d-lui Rector. D. D. N. Burileanu, profesor la Facultatea de litere, ca unul din cei şapte profesori cari au cerut convocarea colegiului, expune scopul întrunirei. Salariul profesorilor universitari de astăzi a rămas inferior salariului pe care îl aveă profesorul la 1864. Această situaţie se explică prin aceea că partidele politice nu au interese directe legate de soarta profesorilor universitari. Din potrivă, partidele politice au interese contrarii, fiindcă ele doresc sporirea catedrelor-pentru a dă loc favoriţilor, şi sporirea catedrelor nu se poale efeotuă de cât menţinându-se salariile la cifre derizorii. Cere să se facă demersurile necesare. D. Thoma Ionescu, decanul facultăţii de medicină, este de părere ca profesorii să ceară ‘nl stabilit prin legea învăţământului din 1898. Adaose treptate de câte 100 lei la salariul actual, ar însemnâ o cerşetorie, şi dânsul le respinge. Profesorii prezer.ţi aprobă pe d. Thoma Ionescu. D. D. Onciiil, profesor la Facultatea dc litere, arată disproporţia care există între salariul profesorului şi rangul său social. In Austro-Ungaria funcţionarii sunt plătiţi după o clasificare riguroasă, potrivită însemnătăţii lor în Stat, iar nu după bunăvoinţa parlamentului. Profesorii universitari sunt asimilaţi îu rang cu membrii Curţii de Apel şi colonelii din armată, prin urmare trebue să fie plătiţi după aceeaşi normă ca şi aceştia. Salariul actual de 550 lei este ridicol, şi pune pe profesorul de universitate pe aceeaşi treaptă ca şefii de birou de prin ministere. D. Em. Anlonescu, profesor la Facultatea de drept, arată că menţinerea salariilor la cifra mică din prezent, va avea de efect să îndepărteze pe viitor din sânul Universităţii capacităţile Ţârei. Este ştiut că chiar şi acum o mulţime de capacităţi în ramura dreptului şi a medicinei, preferă să umble după clientelă, din cauză că Statul nu le oferă un salariu convenabil pentru a intră in Universitate. Este de părere a se accentua asupra interesului pe care îl are însăşi instilu-ţiunea Universităţii în sporirea salariilor. D. C. Dimitrescu-Iaşi, rectorul Universităţii, aprobând scopul întrunirei, arată că stăruinţele sale, în toate ocaziile, au fost pentru ridicarea salariului profesorilor. Modicitatea salariului face pe mulţi profesori sâ caute un sprijin în alte ocu-paţiuni. Eu însuşi, zice d. Rector, pentru a mă putea susţine în viaţă, nefiind nici avocat, 'nici om avut, am fost silit să cumulez însărcinări deosebite. Aş fi putut să-mi consacru ex-elusiv lot timpul catedrei mele, dacă Stalul ar fi avut prevederea să mă plătească suficient ca profesor. Cuvintele d-lui Rector au fost cald aplaudate de asistenţi. D. S. Mehedinţi, profesor la Facultatea de litere, este de părere că la cererea pentru o fixare mai raţională a salariilor, să se adaoge şi cererea de a se concede Universilăţii o mai reală autonomie. Astăzi dotarea laboraloriilor se face după insistenţe şi după hatârul politicianilor; pe viitor ar fi bine ca dotarea să se facă după avizul consiliilor de facultate. D-nii I. Tanovicennu, profesor Ia Facultatea de drept; N. Goculcscu, profesor la Facultatea de ştiinţe; I. Bianu, profesor la Facultatea de litere, ţi alţii, propun alegerea unei comi-siuni, pentru redactarea unui memoriu, în care să se cuprindă ideile desvollate în cursul întrunirei, şi să se înainteze, atât M. S. Regelui, cât şi d-lui Prim-Ministru. Acest memoriu va fi mai înainte citit într’o nouă adunare a colegiului universitar, care se va ţine Joi 26 cor. D. Rector va cere apoi o audienţă la Palat şi va conduce delegaţiunea profesorilor înaintea Majestăţii Sale. 322. NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ Centenarul lui Frederic Chopin i La I Martie st. n. s’au împlinit o sulă de ani dela naşterea lui Fi(5deric Chopin, rafinatul prea măritor al iubirii şi al durerii — în muzică. Pe-aiurea, pe unde se găsesc mai mulţi idolatriza lori ai pa-ginelor lui îndurerate, s’au dat eu acest prilej ieslivaluri întregi închinate lui Chopin, şi interpreţi vestiţi şi au pus tot sufletul în redarea multor opere de ale compozitorului. Chopin e unul din marii eroi ai muzicii. Un stăpânilor de aceea cari n’au sfetnici, nici hotare în care să li se mărginească puterile. Şi il sfărâmă graniţele, uită legiuirile şi leagă sufletele în arelaş fior al iubirei, al simţimântului fără seamăn care va fi cât va fi lumea. Aceasta-i nota precumpănitoare a Intri gei lui opere. O exaltare a simţimântului celui mai curat omenesc, o adorare şi o necontenită punere in lumină a lui. De aceea însăşi subiectivitatea aceea, nu mai puţin caracteristică, necontenit preocupare asupra propriilor lui stări suflet'şti, îl fac să se înalţe şi mai mult, să atingă înălţimile elegiace spre care poate nă-zui un mare poet. Şi In Chopin găsim întâi pe pod, în toate manifestările vieţii lui. Bolnav, atins de o boală ce trebuiâ să-l nimicească de tânăr, stăpânit de tristeţa neînlăturabilă firilor închise, Chopin îşi găsiâ refugiul în muzică. Împreună cu o soră mai mică, flisică ca şi el, rămâneâ multă vreme ca şi perdut, necunoscut aproape, înlr’un sat aproape de Polonia, unde şi-a petrecut adolescenţa. Acolo îl cutremură primul fior al iubirei, — o patimă ce trebuia să-l stăpânească toată vicaţa. Contesei Maria Wod-zinska, îi închină cele mai multe lucrări şi tot ei îi dedică şi vestitul vals în la bemol (op. G9), cunoscut sub numele de «la valse de l’adieu». Iubirea aceasta avu o înrâurire covârşitoare asupra lui, ea un etern motiv de înălţare. Şi când la o serată muzicală dată în palatul Marliani, întâiul pentru întâia oară pe George Sand, strălu citoare ca o Auroră, el avu viziunea celeilalte, a oacheşei contese poloneze, imn se simte din !< * Prejudecăţile din tradiţie şi din obicinuinţă, sunt poate mai puţin periculoase ca cele de ordine afectivă; .sunt însă mai răspândite ca ele. Am văzut mai sus că inteligenţa e cel din urmă produs în dezvoltarea sufletului omenesc. Instincte, tendinţe, pasiuni, sunt dezvoltate aproape la toţi oamenii cu o egală putere. Inteligenţa însă e distribuită în mod neegal. Fireşte, acest lucru îşi are explicaţie: mediul cosmic, lipsa unei culturi bine răspândite în trecut, legea eredităţii etc. Pe noi ne importă numai constatarea că e o mare deosebire de inteligenţă la oameni. Ce se întămplă însă? Vremurile noi au deschis larg porţile culturii, tuturor. Prin ele au năvălit şi cei chemaţi şi cei nechemaţi; şi minţile apte de a primi şi duce mai departe cultura şi cei pentru cari exerciţiul inteligenţei e ceva obositor, a căror minte ‘ e incapa-pabilă de a discerne adevărul, de a urmări dezvoltarea lui, în sfârşit, de a avea vreo judecată personală. Aceştia din urmă se vor adapta cum vor putea la cerinţele vremei. Fiind incapabili de judecăţi proprii, ei vor primi • foarte bine judecăţile făcute de alţii şi fiindcă inteligenţa lor e crudă şi oboseşte la un exerciţiu prea mare, e firesc că odată primite unele judecăţi, ei să nu mai fie în stare să le schimbe, atunci când capetele Cu adevărat inteligente — purtătorii culturii—au dovedit că acele judecăţi sunt falşe. Şi iată cum o mulţime de oameni vor perzistâ să afirme judecăţi adevărate în trecut însă falşe în prezent, iată dar cum o mulţime de oameni vor crede cu orice preţ în adevărurile tradiţionale. Astfel, se produc prejudecăţile din tradiţie. Asemenea prejudecăţi întâlnim şi în viaţa de toate zilele. — Intr’o ţară, la un moment dat, trebile publice sunt conduse de partide politice compuse dintr’un număr restrâns de cetăţeni, massa cea mare a naţiunei nefiind chemată la viaţa politică. Partidele politice, din motive de recunoştinţă personală pentru câţiva dintre dânşii cari au cârmuit ţara mai mult spre binele partidelor decât al ţării, crează în jurul acestor câţiva aureole de glorie şi le ridică statui înalte prin toate oraşele. In urmă, când se cred destul de mulţumite............ partidele se hotărăsc să cheme la viaţa publică şi mulţimea. In faţa ei, ele repetă elogiile celor câţiva, iar mulţimea, incapabilă de o judecată proprie, văzând apoi statu-ele cele înalte...., îşi formează falşa judecată că acei oameni au binemeritat mult dela patrie. încerce cineva să dovedească că idolatria aceasta trebuc înlăturată, că de ar fi să se urmeze aceeaşi măsură, ar trebui ca acelora cc-şi vor sacrifica pentru ţară avutul şi viaţa să li se ridice statui până la cer; încerce cineva să vorbească în felul acesta şi va vedea că însăşi mul. ţimea îi va arunca cu pietre. — Un literat de mult talent, care toată viaţa a cultivat un anumit gen literar, se hotărăşte spre apusul carierii sale să încerce un alt gen de artă. Fireşte, în încercarea lui regăsim urmele talentului de altădată, din celalt gen literar. Dar din arta ceastălaltă, care cere alte calităţi sufleteşti, alte mijloace de exprimare, nu vedem nimic.—Mulţimea însă — şi cu ea unii critici dominaţi de prejudecăţi afective, simpatie personală, ori interes, — ştie că acest artist e cineva şi fără să mai judece, găseşte bună şi aplaudă opera cea nouă. Judecata aceasta însă e adevărătă pentru opera cealaltă, de atunci, dar mulţimea o afirmă şi pentru cazul de faţă. De încerci să dovedeşti că ea se înşeală, vei vedea apărând şi la mulţime şi la partizanii afectivi, simptomele prejudecăţilor; se vor iluziona cu cât mai multe sofisme că judecata lor e cea adevărata iar pe tine te vor a-cuzâ de nepricepere, de calomnie etc. •t* ¥ | * întocmai ca şi prejudecăţile din tradiţie cele ce vin din obicinuinţă, se datoresc neputinţei de judecată personală. Cei mai mulţi oameni iau de-a gata şi drept adevărate o sumă de judecăţi falşe ce circulă în societate. Presa este în privinţa aceasta un isvor nesecat de prejudecăţi. In graba cu care se scriu ziarele şi cu incompetenţa frecventă a celor ce le scriu, se strecoară în capetele mulţimei o sumă de neadevăruri care capătă prestigiul de neânlăturat pe care-1 âu lucrurile tipărite în inteligenţile pasive, La noi mai ales, unde presa unui partid se crede datoare să micşoreze şi să insulte pe membri celuilalt partid, veţi întâlni adesea oameni cari nu citesc decât ziarul partidului lor şi care iau drept adevărate toate judecăţile ziarului respectiv. Dacă la sugestia obicinuinţei se adaogă şi interesul de partid atunci prejudecata se înrădăcinează cu putere şi va fi imposibil să dovedeşti cu argumente unui asemenea «cetăţean» că cutare om politic nu e un pungaş, că cestălalt nu e o mediocritate sau că celălalt nu e un ramolit. Va trebui chiar să ai prudenţa de a nu inzista în a-i schimba falşa lui convingere căci altfel vor apare simptomele prejudecăţilor, care după colegiul cetăţeanului vor fi mai mult sau mai puţin sensibile... * * * Astfel se produc, de regulă, prejudecăţile. Ele dovedesc o lipsă de iniţiativă şi independenţă în cugetare. Omul stăpânit de ele este sclavul marelor şi micilor sale instincte şi dovedeşte în acelaş timp că posedă o mentalitate necoaptă, incapabilă de a deosebi o judecată falşă de una adevărată şi de a se libera de eroare. Democraţia modernă, care a deschis porţile culturei la toată lumea, are datoria ca după ce a dat omenirii libertatea exterioară să-i dea şi libertatea internă, luptând prin toate mijloacele pentru înlăturarea prejudecăţilor sufleteşti. — Şcoala este fără îndoială locul unde tre-bue şi se poate lupta înpotriva prejudecăţilor. Din şcoală trebue înculcată tinerimei, iubirea de adevăr şi 33° NOUA REVISTA ROMANĂ deprinderea de a nu se lâsâtârâtă de judecăţi afective, de tradiţii falşe ori de afirmări necontrolate. Alături de şcoală, presa şi toate instrumentele de cultură au datoria de a lumină mintea mulţimei şi de-ai deşteptă simţul critic şi al adevărului. Orice progres în cultură e datorit numai oamenilor liberi, lipsiţi de prejudecăţi. Pe ceilalţi i-a asemănat cu drept cuvânt Platou în Republica sa cu nişte prizonieri închişi într’o cavernă, care nu văd lumina zilei şi iau umbrele lucrurilor drept realităţi. . Eugen Porn NOTE DE CĂLĂTORIE AVENTURILE MELE ÎN TIBET1) ŞAIZECI DE MILE PE UN LAC ÎNGHEŢAT Plecând dela Leh în Ladakli, la 14 August 1906, cu *cea mai mare caravană pe care am avut-o vreodată la dispoziţia mea, compusă din 25 oameni şi 120 animale, am apucat-o la Nord spre Pasul Karakoram, străbătând drumuri pline cu cadavre de animale, cu pachete de mătăsuri şi alte mărfuri lăsate de caravane. Apoi, călătorind spre Est, am mers de-alungul deşertului din Aksai-chin şi am traversat dela Nord-Vest spre Sud-Est, vasta şi neexplorata regiune a Tibetului central, până la lacul Ngangtsetso, unde am ajuns pe la sfârşitul lui Decembrie, după ce am pierdut pe drum mulţi din mânjii noştrii, pe care i-am putut din fericire înlocui cu bivoli din Tibet (Yaks). Pe solida massă de ghiaţă a acestui mare lac, doi dintre Ladakhi din caravană mea m’au tras mai bine de 60 de mile într’o sanie Improvizată; din când în când. măsurăm adâncimea apei prin găurile pe care le făceam pe coasta îngheţată. Vântul sufla cu putere pe marea întindere de ghiaţă şi ne orbea, lovindu-ne cu bulgări grei de zăpadă. O ÎNTÂMPLARE LA O VÂNĂTOARE Intr’o zi, pe când vânam cu credinciosul meu secretar, Robat, şi cu un servitor, nimerii un bivol sălbatec, dar îl rănii numai, fără să-l omor. Bestia sălbatecă, nebună de durere, cu gura căscată şi cu ochii -de-foc, se îndreptă spre noi furioasă. Apucând cu amândouă mâi-nele centura mea de piele, dădui o puternică lovitură în capul animalului, cu speranţa că o să-l orbesc, cum fac toreadorii în corride, în timp ce servitorul meu, care erâ pe jos, se apucă cu desperare de coada mân-zului lui Robat, încercând să scape. Din nenorocire, se poticni şi căzu grămadă la pământ. îndată animalul feroce fu deasupra-i, călcându-1 cu picioarele şi căutând să-l străpungă cu coarnele. Ne mai văzând pe servitor, dădui pinteni mânzului, dar în-nainte de a ajunge la ţintă, văzui că monstrul înaintează clătinându-se şi cade mort lângă servitorul meu Ladakhian, care leşinase. 1) Publicăm în traducere epizoadele expediţiei in Tibet a exploratorului norvegian Sven Hedin, povestite la Londra de însuşi exploratorul. TRAVESTIREA MEA Din Februarie până în Aprilie 1908 fui silit să mă îmbrac în haine ladakhiene şi să-mi înegresc faţa în fiecare seară şi dimineaţă. In momentele critice, când Ţibetanii se opropiau de caravana mea, mă prefăceam că urmăresc turma noastră de 26 oi şi capre, flueram şi urlam ca şi indigenii şi-mi dădeam toate silinţele să par că sunt un păstor tibetan. Anul trecut, când povestii de această întâmplare la Sitnla, «Soen Hecîin păstor de oh stârnii râsul tuturor şi fui subiectul multor spirite şi ironii. PRIN MIJLOCUL UNUI FLUVIU ÎNGHEŢAT Timpul începu să se schimbe şi un vânt rece şi pătrunzător suflă aprig timp de 2 luni de zile, smulgân-' du-ne corturile şi împicdicându-ne să .înaintăm. Ajunşi la fluviul Kansham-tsanpo dădurăm de. greutăţi mari,1 cari ne împiedicau de a-1 trece cu animalele şi baga-» jul nostru. Cei 8 mânji şi catâri şi cele 25 de oi, cari purtau sarcini mai mult sau mai puţin grele, erau într’o situaţie foarte nenorocită. Gheaţa se rupea mereu sub. greutatea animalelor şi ele înotau cu disperare în apa îngheţată, în timp ce oamenii se băgau în râu cu speranţa de a le salva. . . După ce trecurăm fluviul, străbăturăm nişte munţi cari erau la dreapta noastră şi intrarăm în provincia Bongba, neexplorată până acum de europeni. In aceste locuri caravana noastră erâ supravegheată de aproape şi a trebuit să întrebuinţez multă tactică şi diplomaţie pentru a putea face oare Cari observaţii ştiinţifice. După ce am descoperit lacul Chuoit-So, străbă- NOUA REVISTĂ ROMANĂ 33 i turăm alte două. lanţuri de munţi şi ne găsirăm din nou în faţa înalţilor munţi ai Himalaiei. TE INDUL CEL ADÂNC înaintând în marşuri forţate, străbătui pentru prima oară marele lanţ de munţi, pe care cu aprobarea Lordului Minto, l-am botezat Trans-Himalaia şi sosii în Februarie la Shiguatse; rămăsei 6 săptămâni acolo legând mare prietenie cu Tashi Lama. După această staţie, reluai drumul spre Nord, şi explorai alte 50 mile în lanţul cel muntos, până când fusei oprit de forţele Tibetane şi silit s’o apuc în direcţiunea opusă. Pe drum schimbai itinerariul şi îndreptându-mă spre răsărit, urcai din nou pe braţul principal al Brahmaputrei până la izvoarele sale; trecui lacul Mansarowar, pe care-1 explorai cu minuţiozitate şi mersei spre Gartok, spre Orient, spre ţinuturile atât de mult dorite de mine, Găsirăm un prim obstacol în zăpada care cădea cu atâta îndărătnicie încât înainte de a ajunge la lacul Aksai — chin, pe care-1 trecusem în prima călătorie — multe din animalele noastre muriseră. Ţinându-mă spre Vest de drumul percurs deja, mă îndreptai din nou spre Sud-Est şi timp de alte două luni merserăm cu greu prin vârtejuri continue şi foarte violente de zăpadă, şi pe o temperatură de mai multe grade sub zero. Proviziile noastre erau aproape pe sfârşite şi eram înglobaţi în zăpadă şi ameninţaţi să murim de foame şi de frig, când întâlnirăm nişte bravi vânători cari împărţiră cu noi prada lor. O AVENTURĂ PERICULOASĂ Din câte aventuri am întâmpinat în regiunea aţâţ Dela Gartok la Ladakh, unde ajunsei în toamna anului 1907, urmai aproape mereu cursul adâncului Ind. De multe ori trecui acest fluviu plin de mari blocuri de ghiaţă, cari înnotau în el şi mă servii de o barcă demontabilă, sistem Berihon, pe care o adusesem cu mine în acest scop. Un lopătar îmi ajuta, înlăturând cu lopeţile marile blocuri de ghiaţă; dar în unele locuri mulţimea lor făcea imposibilă orice navigare. CUM ÎNCEPUI A DOUA CĂLĂTORIE Apetitul vine mâncând. Sosit la Ladakh mă preparai cu un nou ensusiasm şi o nouă sete de aventuri, pentru un al doilea voiaj. Ştiam că spioni tibetani supravegheau mişcările mele şi pentru a-i face să’mi piardă urma, licenţiai pe toţi vechii mei servitori şi organizai o caravană nouă la Leh, spunând că ţinta mea era Khotan. Totul era gata la 4 Decembre 1907. Caravana era compusă din 12 oameni şi 40 animale încărcate cu provizii pentru 3 luni. Plecarăm spre Nord pentru a înşela pe spioni, dar după un scurt marş, mă întorsei de neospitalieră a Tibetului, este una de care-mi amintesc cu oroare şi care a fost poate cea mai periculoasă din toată călătoria mea. Intr’o expediţie pe care am fost silit — în contra voinţei mele — s’o fac pe marele •lacuri sărate ale Tibetului de miază noapte, eşisem pe înserate pe barca.mea demontabilă ca să fac cercetări, însoţit de un servitor. Eram aşâ de absorbit în cercetările mele, încât n’am vrut să le pun capăt până ce întunericul nu-mi aminti că erâ vremea să mă întorc. Nu întorsesem încă prora bărcei spre uscat, când cu o repeziciune de necrezut, se deslănţui o furtună straşnică. Nu erâ alt nimic de făcut decât să merg în direcţia vântului, şi iată-ne purtaţi de uragan pe valurile înăl-bite de spumă, spre necunoscut. Se făcuse noapte şi fragila noastră barca erâ încă în voia valurilor, cari din cauza furtunei deveneau din ce în ce mai mari; vârtejul uraganului aineniţâ să rupă arborele care susţineâ pânza. Poziţia noastră părea desperată şi servitorul meu erâ pe jumătate mort de teamă şi Incapabil să execute ordinele ce-i dădeam. In cele din urmă, furăm scoşi la 332 NOUA REVISTĂ ROMANĂ mal de un val enorm. Amândoi a trebuit să sărim în apa îngheţată pentru a ancora barca la ţărm, udân-du-ne până la glesne; apoi, pentru a ne adăposti de vânt ne ghemuirăm sub barca întoarsă; am aprins focul şi clănţănind din dinţi din cauza gerului, am aşteptat treji să se facă ziuă. O SERBARE PE ZĂPADĂ. Intr’o noapte, în centrul Tibetului, caravana noastră a fost vizitată de o ceată de nomazi pe cari i-am tratat cu tsamba, un fel de amestecătură desgustătoare de brânză, carne, ceai, grăsime şi făină, în care toţi înting degetele negre şi schiloade. Cei 12 Ladakiseni ai mei aprinseră un foc, în jurul căruia fecură un joc la care luară parte o sută de Tibetani, bătând în tact din mâini şi cântând lucruri monotone şi triste, Ereă transportată până la groapă de opt Ladakhieni de a: mei, mahometani, cari cântau imnuri lui Alali, păşind încet şi solemni, pe când eu mergeam în urma tristului cortegiu. Durerea, pe care o simţiră oamenii mei cu ocazia acestei morţi, a fost mişcătoare şi mi-a lăsat o impresiune adâncă. CUM AM SĂRBĂTORrr ANUL NOU LA SHIGATSE. După cum am mai spus deja, am petrecut şease săptămâni la Shigatse, în valea râului Brahmaputra, şi acolo avui ocazia să asist la sportul cu care în Tibet se sărbătoreşte noul an, sport care constă aproape numai în tragerea la ţintă cu arcuri şi săgeţi, şi cu care se ocupă forte mult indigenii. Era o privelişte frumoasă şi eroică, aducătoare aminte de timpurile evului mediu. Războinicii, călări pe mâqzi sălbateci, înaintau pe rând în o scenă cu totul stranie şi fantastică; mari fulgi de zăpadă străbăteau întunericul, în'timp ce para focului lumina în mod sinistru fetele dănţuitorilor şi aruncâ 1 t 1 umbre bizare jur—împrejur. MOARTEA LUI IZA. In timpul călătoriei mele din 1906—1907 suferii per-derea, ireparabilă, a şefului caravanei mele — Mohamed Iza — petrecută la Sakad-zong. Iza nu era un om de rând; cunoştea bine Tibetul şi întovărăşise pe bătrânul meu prieten Francis Younghus-band în expediţia memorabilă dela Lhassa în 1904; pe Grenard şi Dutreuil de^Rhins în 1898, prin Tibetul oriental, unde acesta' din urmă fu asasinat, şi pe căpitanii Rawling şi Ryder în explorarea lor dela Gy-antse la_Simla prin Gartok în a 905. Nu pot să laud în de ajuns serviciile pe care Iza le-a adus expediţiei mele; moartea sa a fost un doliu pentru noi toţi. Scena înmormântărei sale va rămâne mult timp săpată în memoria mea, Corpul lui înfăşurat într’o ştofă albă, fu nouri de pulbere şi descărcau'săgeţile cândjtreceau în galop nebun pe lângă ţintă. Am trebuit, de altfel, să observ puţina lor îndemânare ca trăgaci. ÎMI SCOT ÎN CELE DIN URMĂ MASCA In prima mea călătorie, de multe ori planurile mele au fost spulberate de supravegherea Tibetanilor şi am mai povestit cum, pentru a înşelă o asemenea supraveghere şi a evită pericole eventuale, am fost silit să port trei luni de zile costumul Ladakhian şi să-mi vopsesc dimineaţa şi seara, faţa. Abdul Karim, credinciosul meu cap de caravană, deveni în acel timp conductorul oficial al expediţiei mele pe când eu treceam drept un servitor al lui, drept o persoană fără nici o importanţă. Pentru mai mare siguranţă, arsei toate hainele de european şi ascunsei instrumentele şi hărţile mele în saci de orez. Totuşi eră scris ca să fiu demascat şj aceasta s’a întâmplat la Raga, sus pe valea Bra-hmaputrei. Un cârd de Tibetani înarmaţi pătrunseră în NOUA revista romanX 333 lagărul nostru cu ordinul de a căuta pe Hedin Sahib pe care-1 izgoniseră cu un an înainte. Parlamentând cu şeful meu Abdul Karim, îi cerură o declaraţie în scris că nici un european nu erâ cu el şi adăogară că e responsabil, în caz de s’ar descoperi că declaraţia nu e adevărată. In adevăr, eram descoperit şi sunase ora în care tre-bueâ să-mi scot masca şi să mă fac cunoscut. Mă gândii că erâ mai bine să înfrunt cu curaj situaţia, şi intrai fn mod brusc în mijlocul Tibetanilor, întrebându-i foarte liniştit dacă mă recunoaşteau. Fapta aceasta curagioasă şi neaşteptată din partea omului pe care-1 căutau, schimbă neclintirea clasică a Tibetanilor, şi trebuii să fac mari sforţări pentru a nu isbucni în râs, la vederea expresiunei mirate şi îndobitocite a chipurilor lor. Cu toate acestea, în scurt timp ne făcurăm buni prieteni aşa că mi-au acordat să aleg drumul care-mi plăcea mai mult ca să ies din ţara lor şi să fiu însoţit de 5 din oamenii mei, în timp ce restul caravanei apuca alt drum. Sven Hedin LITERATURA ŢIGANUL ŞI BUCATELE — ANECDOTĂ — fîofică, Romanică, Eşti om bun şi dărnicos : Fă şi tu ceva frumos, Când o fi lăsat de sec Masă mare pe ia tine, Hai, mă cheamă şi pe mine, Să-ţi arăt eu mâncătură, Să nu zic nici care din gură Şi să ’nghit, să ’nghit vârtos Pân m’oi face pântecos , Să nu pot mişcă de jos. Tot aşâ ziceă ţiganul Unor oameni de prin sat. Până când ia urma urmei Unui, haide, Fa chemat. Dară când se pun ia masă Ce-i dau însă de mâncat ? Borş cu sfecle /ung şi lat! Se cam uită ei ţiganul Şi din nas cam strâmbă ei, Dar ia urmă ce să facă ? Haide ’ncepe ’ncetinef Să mi-fi ia cu iinguroiui Şi să-ţi care, şi să-ţi care, Pân ce dă cu ’ncetui gata Cât ţi-e strachina de mare. Da înghiţând ei cam în si/ă, Hai, se satură de-a bine, Când deo-dată ce mai vine ? Vine tocmai urdă dulce. Şi ţiganul când o vede Parcă n'a mâncat de-o tună, Cu-aşă poftă se repede. Dar înghite ei odată Şi ’nc’odată... atât: Urda dulce, sănătate, Nu mai merge, îi stă ’n gât. Dar nu trece urda bine Şi- friptură iată vine: Purce/uş fript în cuptor Hburind şi rumeor / Cei de casă hai pe dânsul Fieştecare scoate, scoate, iar ţiganul d'abia gustă : Pi in burduf e, nu mai poa.e. Vin în urmă şi plăcinte Rumenite, căldicele: iar ţiganul d’abia gustă, Numai stă privind ia e/e. — Dar poftim, îi zice omul, îndrăzneşte, dă-i vârtos Păn te-i face pântecos Să nu poţi mişcă de jos /... Ori bucatele nu-s bune, Şi nu-ţi vine a ne spune ? — Ba, nu-nu, ţiganul zice, Despre-aceasta nu e price: Despre bune sunt bucate Dar sunt rău cam aşezate Că decât borşăte Şi hăi iingurâte Ş’apoi urdărâte Ş’apoi purceiate Ş’apoi p/ăcintate Toate nemăncate Mai bine erâ De era aşâ : Hântăi piăcintate Ş apoi purceiate Ş’apoi urdătură Şi cu borşetură. Th. D. Sperantia MAREA Soarele apunea şi furtuna erâ gata să se deslănţu-ească ... Rumeneala apusului se făcuse acum purpurie şi cu cât zarea străluceâ mai adânc, cu cât flăcările apusului se întindeau mai departe, cu atât albastrul mării părea mai rece, mai de nepătruns. Apa în jocul ei erâ numai creţuri, marea se legănâ într’una şi ici şi colo creptele valurilor mari, albe şi pline de spumă se ridicau mugind de păreau, că se înalţă din fundul oceanului galbene de mânie, de abia stăpânindu-şi furia. Norii cei negri, ce vesteau furtuna, se fugăreau în făşii late, pe cerul cel purpuriu şi păreau, că măresc şi mai mult zăduful. Şi dinspre răsărit se apropiau negrele şi întunecatele umbre ale nopţii, cuprinzând valurile mării frământate şi la olaltă cu furtuna, ce stâ gata să înceapă, se îndreptau în spre apusul înflăcărat, în spre apusul ce semănâ cu gura uriaşă a unui cuptor nespus de mare. Departe, în zare se legănâ pânza albă a unei bărci, ca aripa unei păsări speriate. Pescarul întârziat dâ zor să scape de furtuna, gata să isbucnească şi-şi cârmeâ barca către ţărmul portului militar... Şi furtuna se apropiâ ... Ţărmul, de unde plecase, bine, bine, nici nu se mai zăreâ, marea se sbuciumâ, şi un întuneric adânc începu să se aştearnă deasupra !... Barca pescarului îşi ţineâ drumul către fortăreaţa, ce deabiâ se zăreâ de pe mare, Valurile se loveau de ţărmul stâncos; spuma valurilor încingeâ ca un brâu alb ţărmul prăpăstios al in- 334 NOUA REVISTĂ ROMANĂ sulei; apa se juca săltând tot mai sus, tot mai sus şi apoi se prăbuşea sgomotos. Ca nişte duşmani zidurile fortăreţei se uitau posomorâte la jocul talazurilor; ţărmurile învăluite în întuneric şi acoperite de muşchi întăreau puterile zidurilor, în vreme ce valurile mărei parcă făceau acelaş lucru.... Cerul se întunecă din ce în ce..., s’a făcut noapte. Deacolo, de unde creştetele talazurilor se ridică spumegând din mare, ca nişte şiraguri lungi de capete albe, învăluite de întuneric, -- furtuna năprasnică le însoţeşte în întunecimea nopţii. La o fereastră a fortăreţii s’a ivit o lumină roşiatică... licăreşte puţin... şi nu trece mult şi ostrovul, ca şi fortăreaţa se pierd în întuneric, în dosul valurilor răsvrătite.... Numai flacăra se zăreşte sus, peste întinderea mărei turbate, sus, o scânteie mică şi tristă deasupra prăpas-tiei nemărginite, ce clocoteşte într’una. — Stai! Cine e acolo ? răsună de pe zid, vorbele santinelei, care vrea să oprească în loc barca ce se apropie. Şi se desprinde din întuneric chipiul soldatului, ce’şi îndreaptă arma în spre luntre. ; Dar marea e mai înspăimântătoare de cât omul, şi pescarul nu’şi poate lăsa pânza şi cârma din mână şi glasul îi este înăbuşit de vuetul apei. Barca aşteaptă cu mare băgare de seamă lovitura valurilor, se dă înapoi, tresare, se cutremură parcă şi.... pe neaşteptate pânza cade şi barca sboară către limanul cel mic. — Cine-i acolo? întreabă din nou soldatul,şi se uită cu băgare de seamă la barca cea uşoară, care se leagănă, când pe apa liniştită a golfului, când pe marea turbată de mânie. — Frăţioare..,, uită-te şi tu..., nu vezi cât de răsvră-tită e marea.... deschide-mi! — Aşteaptă puţin ! să-mi chem numai ofiţerul. ' Şi se ivesc şi alte feţe pe zidul închisorii. Sgomotul valurilor mării şi al furtunei, aproape înăbuşe glasurile oamenilor. Cu căt valurile se isbesc mai cu furie, cu atât le cresc vuetul, cu atâta glasurile par mai pline de înduioşare.... Nu trece mult, poarta se deschide şi pescarul intră în fortăreaţă. ... Colo în baraca soldatului de pază îşi va găsi liniştea şi odihna în vremea nopţii furtunoase. Acum îi este şi lui plăcută amintirea mugetului fioros al talazurilor, al nopţii negre şi nepătrunse, care se aşterne peste prăpastia fără fund, pe care şi el a plutit până mai adineaori. Plăcute îi sunt şi amintirile la masa, pe care arde luminos şi de pe care lampa îşi îndreaptă lumina asupra strachinei, ce aşteaptă pe drumeţul trudit. In dosul zidului închisorii se întinde mare şi temniţa doarme plină de întuneric şi numai cu lumina cea roşiatică. Creşte mugetul valurilor, apa clocoteşte, se ridică şi se prăbuşeşte şi furtuna trece peste valurile răsvrătite. ... Şi barca legată cu un lanţ de zid, se mişcă şi saltă într’una de parc’araveâ suflet şi parcă se apără de furia năprasnică a valurilor şi de puterea lor cotropitoare. * . * * Colo, la ferăstruica ceia de sus, lumina s’a stins pentru o clipă. ' ...Şi capul unui om se razimă de gratiile de fier ale ferestrei. Cel închis se uită la furia valurilor.... şi fără . să vrea se dă înapoi: colo jos, în clocotul turbat al mării, o barcă e legănată de valurile ei! Nu-i vine să’şi creadă ochilor. I se pare, că-i o nălucă a închipuirii lui, bolnave poate, ori poate puterea întunericului să fie aceia, care’l scoate din minţi, arătându’i tabloul la care se uita. Şi fără astâmpăr se învârteşte turburat în chilia Iul; şi printre gratiile ferestrei i se vede chipul, cum se mişcă. Cu nesaţ s’apropie iar de geam şi caută să străbată cu privirea întunericul de jos. Cu acelaşi sgomot de mai ’nainte se isbesc de ţărm valurile, în vreme cel aţâţă până şi jocul apei, care leagănă luntrea. Şi la fiece legănare scârţâie catargul, de care e prinsă pânza, pe când valurile plescăesc lovind laturile bărcii. Şi sgomotul valurilor îi pare celui închis cântecul vrăjit, ce-1 ademeneşte, ce-1 chiamă din celula cea întunecoasă. Şi în picioare, în faţa ferăstruicii, îşi pironeşte ochii afară pe fereastră. Şi ’n vremea asta o lumină slabă se joacă pe păretile chiliei lui, — pe pă-retile chiliei, în care a suferit atâta vreme. Numai un lucru vede: privirea, ce te ’nfioară a furtunei, care pătrunde prin geam. Vuetul valurilor şi mugetul furtunei a luat locul liniştei şi ’n chilia asta şi... nu’l poate părăsi icoana bărcii. Şi ascultă. Valurile se rostogolesc cu sgomot, furtuna urlă şi cu toate astea tot nu pot acoperi întruna scârţâitul tânguitor al catargului... Au mai trecut câteva clipe. Şi pe neaşteptate, închisul se ridică hotărît şi se îndreaptă spre zid. Desprinde o piatră şi din golul ascunzătorii scoate o pilă. Cu urechia lipită la gura cheii, ascultă la uşă, dar... nimic, linişte adâncă pretutindeni, par’că totul e mort... Numai gemătul furtunei, numai urletul mării strică farmecul tăcerii... S’apropie de gratiile ferestrei. Şi e multă vreme, de când a început să pilcască gratiile cele de fier. Şi numai, când era furtună afară, numai atunci s’apucâ de luciu ; numai când vuetul mării putea înăbuşi sgomotul pilitului gratiilor, numai atunci lucra în aşa fel ca nici santinela să nu prindă de veste. Şi ce folos putea avea, putea nădăjdui din munca asta, făcută în neştire. Deasupra capului lui se plimba — de colo până colo — soldatul, şi cu o singură privire se uită şi cuprinde din zare cât îi văd ochii. Noaptea luntrile sunt legate pe celalt ţărm, şi. doar în nopţile cu furtună, în nopţile cu muget de valuri de mai putea lucra şi el, — în gemătul furtunei, când şi santinela, învălită într’o blană caldă, stă adăpostită în baraca sa şi. nu mai iese în vânt, încredinţată, că nu s’ar putea găsi om, care pe aşa vreme să iasă în larg cu barca. Şi numai într’o astfel de noapte, pe o aşa vreme mai nădăjdueâ închisul să scape, să rupă gratiile şi s’o ia la fugă, încotro l’or duce ochii ori unde, dar cât mai departe de chilia lui, de mormântul lui, mohorât, trist şi plin de întuneric.... La ce ? ' îşi dă seama de tot. Insă inima omului e aşa de ciudată, încât încetează să mai bată când se stinge şi ■ cel din urmă pic de nădejde. Şi în închisul, ce se munceşte să îndoaie gratiele, NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 335 mai licăreşte un pic de nădejde, întunecată şi nehotărîtă un pic de dor de a vedea marea dormind liniştită şi lucie ca o oglindă şi de a o vedea în ferberea ei. Când şucrâ afară vântul, când marea mugea şi’şi izbea cu zgomot talazurile de ţârm, atunci el îşi petrecea nopţi încheiate la lucru şi când trudit de muncă se trântea pe patul lui cel vârtos, îl fura somnul şi adormea zdrobit de oboseală şi ’n somnul lui dulce visă numai libertatea ... Ştie, că nu’l mai desprrte de libertate de cât gratia cea subţire, aproape tăiată şi marea cea răs- vrătită.. încă puţin şi va tăia şi gratia cea. de fier şi îi va mai rămânea o singură piedică: greutatea de a trece marea, — numai piedica asta! Şi iar se puse pe lucru. Marea vueşte, barca se leagănă, închisul lucrează întruna şi sus, pe zid, soldatul se învăleşte cât poate mai bine şi de teama furtunei s’ascunde în baraca lui. ... După ce a tăiat gratia, o scoate cu băgare de seamă, încet, încet şi o pune jos pe podele ; iute, fără să mai stea mult la gânduri, se sue pe fereastră şi de acolo se coboară jos. Şi de abia acum vede, ce-1 mai aşteaptă. Furtuna îl pune pe gânduri. Acolo, în chiliuţa lui, nu’şi dăduse seama, cât de mare era puterea furtunei; şi de abia acum, când îl izbeşte, când îl asurzeşte mugetul înspăimântător al mării, acum numai simte el, cât de slab, cât de lipsit de putere. întunericul îi pare şi mai de nepătruns, furtuna şi mai puternică, vuetul mării şi mai fioros. Aici, în afară de zidurile închisorii, aici, în libertate — s’a uitat şi pe el însuşi. Trupul lui mic de om se strecoară ca o umbră, aproape pitu-lindu-sc pe lângă zidurile înalte ale temniţei. Şi marea să joacă într’una cu valurile-i, care se izbesc de ţârm. Şi omul ascultă, tremură şi inima îi zvâcneşte cu putere. Mii do glasuri, amestecate într’un singur glas înăbuşit, — parcă răsună în depărtare, acolo, unde întunericul se lasă tot mai jos deasupra crestelor albe şi pline de spumă ale valurilor, ce parcă se fugăresc şi se prind unul pe cellalt. Ţi s’ar părea o grămadă de dihănii grozave, cu suflet în ele, care parcă s’ar certă între ele pentru ceva,— o gâlceavă fără rost, nelămurită şi care îţi atinge urechea cu un farmec nespus de fioros. • Cine stăpâneşte, cine îmblânzeşte puterile astea sălbatice, care se adună laolaltă, ca să-şi unească puterile şi cari parcă îşi arată dragostea pentru copiii lor prin strigătul lor sgomotos, nespus mare şi de puternic ? Şi pe neaşteptate din amestecul ăsta de sgomote înăbuşite răsună un glas adânc, tărăgănat şi creşte şi prinde putere în întunericul nopţii, şi se poate auzi, cum să lăţeşte pe mare din ce în ce mai puternic, mai cumplit, mai apropiat. Parcă simţi, că să cutremură chiar insula şi cum glasul creşte din ce în ce, deose-bindu-se tot mai lămurit din amestecul de glasuri. Omul nu se poate smulge din întunericul acesta plin de glasuri şi de năluci. Aşteaptă şi se uită, cum prinde fiinţă întunericul, care se ridică şi apoi cade. Şi de o dată ca o fiară cu coama şi cu coada sburlite, se ridică un val grozav, se repezi şi acoperi ţărmul cu o lumină aprinsă. Pentru o clipă totul dispăru în apă şi amestecul miilor de glasuri. Fugarul se lipi de stâncă, uitând totul în clipa aceea, în clipa aceea de groază, uitân-du-sc chiar pe sine. Namila desprinsă din întuneric rămase câteva clipe în loc, acoperind totul şi astupând toate glasurile cu sgomotul căderii sale. După o clipă de linişte şi tăcere dihania se ivi iar... Marea însă se trage. Sgomotul se stinge şi crestele albe ale valurile se netezesc, iar pietrele rupte din stâncă, cad în mare rostogolindu-se şi hohotind........ Cu priviri fierbinţi şi pline de dor, omul, care s’a rezemat de zid, priveşte valul, care alunecă înapoi. Şi pare că-1 cheamă cu plescăitul său la libertate...... I se păru, că glasuri furtunoase se certau în jurul lui, că s’auzeâ până în depărtare farmecul lor, — pe jumătate amăgitor şi supărat, pe jumătate dispreţuitor Totuşi, când întunericul se întări din nou, când marea dădu să s’apropie iar, valurile iar începură să se isbească. Fugarul se lipi şi mai mult de stâncă, se uită în sus şi privirea-i înspăimântată căzu asupra clădirei nemişcată şi îngrozitoare. Stânca se ridică deasupra mării şi pare că se uită batjocoritor la sgomotul şi lipsa de linişte de jos. — Rămâi cu noi! îi spun zidurile. In dosul nostru e linişte şi tăcere, — colo sgomot şi primejdii! Deasupra zidului tunurile îşi întindeau gurile şi în-tr’o aşteptare mută stăteau parcă aţintite asupra unui duşman nevăzut. Spaima apucă în ghiarele ei de pradă, inima omului înfricoşat cu totul. — Nu! se gândea el. Numai moartea e aceea, care mi-ar putea vorbi cu glasul aşa de înfricoşător. Ea e aceea care pluteşte deasupra mării, chemându-şi şi ademenindu-şi prada! Se sculă în picioare şi nehotărît se îndreptă spre chilie. Şi se mai uită odată spre mare. Valurile se is-beau iarăşi de ţărm. In grabă omul se sui pe fereastră, şi-şi mai ocoli odată chilia cu privirile. * * * Lumina licărea, ca şi mai înainte. In toate părţik; celulei aceeaşi lumină searbădă, fără putere, isbeâ ochii privitorului, care-şi rotea privirile în toate părţile. De pe zidurile astea, din tavanul ăsta, din faţa ochilor lui, — i se părea că se scurg parcă anii lungi, nesfârşit de lungi ai traiului, petrecut aici şi liniştea adâncă din năuntrul chiliei se părea mai înspăimântătoare, mai fioroasă, decât mugetul nebun al mării....... Cu cât se uita mai mult în juru-i, cu atât se mira mai mult. De ce? Doar toate erau pe la locurile lor. Tot celula ceia mohorâtă, întunecată, pe care o măsurase de atâtea ori cu paşii, în zilele nesfârşite şi-n nopţile lui chinuite de lipsa somnului. Jos, în colţ, salteaua de paie şi la căpătâi ulciorul cu apă..... Omul sări în sus îngrozit. Lumina liniştită din chi-liuţă i se părea şi mai înspăimântătoare decât vuetul mării. La început rămăsese uimit numai; acum mirarea făcea loc unui fior de nespusă groază, care-i străpun- A geâ sufletul şi i se arăta şi pe faţă. II mira lipsa lui din chiliuţă, cum de era goală. In aceiaşi clipă se văzu din nou în chiliuţă şi în locul unde stătea de obiceiu: ÎÎOTTA REVTSTĂ ROMÂNĂ 336 pe salteaua de paie stă lungit un om cu faţa trudită şi trasă, cu o faţă ce-ţi prevestea moartea. Părea, că nu mai aude cearta mării răzvrătite cu zidurile de piatră. Mâna-i * înţepenise pe piept, fruntea-i era numai încreţituri, buzele vinete strânse tare de tot şi ochii închişi. Stâ nemişcat. Era asta liniştea somnului sau a morţii? Oricum, prea grozavă era; şi omul sări jos de pe fereastră, îngrozit de celalt, de cel palid, ce stâ lungit pe salteaua de paie..... Din nou îl apucă fiorul furtunei. Din nou zări deasupra capului tunurile cu gurile (riscate, mute şi ameninţătoare.. Valurile se retrâse . acum iar începură să se izbească cu zgoifii ante să năvălească la ţărm, ca sâ'l acopere, să’i t -.ri. De data asta însă altfel era '.rii: i se părea că-i un glas de frate, cărei J_ ' -Jl, care’l ademeneşte. • ‘ r * * * . Şi se îndreptă spre barca, ce se legăna pe valuri şi o deslegă din lanţ. Temniţa erâ îndreptată cu faţa spre mare, spre marea întinsă; de acolo furtuna, venind drept în faţă lovea ţărmul. Şi furtuna, isbindu-se de zid, până la o bătaie de puşcă departe de ţărm, răscolea apele mării. Iar se iviră crestele pline de spumă ale valurilor. Fugarul se uită cu luare aminte la barcă: toate la locul lor şi în bună stare. Pânzele înăuntru, lopeţile dealungul bărcii şi cârma, legănată de valuri, se mişca încet într’o parte şi într’alta, aşteptând mâna unui cârmaci îndemănatec. Şi omul din nou măsură marea întunecată. Stătu pe gânduri puţin şi.... în cele din urmă se hotărî. Şi valurile dau năvală. Sări iute în luntre, întinse pânza, puse mâna pe cârmă: totul era gata. Şi ’n vremea asta sub puternica lovire a unor mari talazuri insula păru că se cutremură, apele iar se aruncară ca un potop, urlând cu zgomot. Şi valurile loveau şi barca. Şi barca înfuriată se mişcă din loc, se opri şi iar o porni, zburând parcă în întunericul grozav’.... Pânzele începură să se umfle şi se întinseră cu putere. îngrozit, fugarul stâ la cârmă abia ţinându-şi sufletul. Se scurseră câteva clipe. Fără să fi avut timp să se gândească, fără' să-şi deâ seama, îşi întoarse privirile spre clădirea cea neagră, care, — ca o namilă, — se ridicâ trufaşă deasupra apei. Şi asta ţinu, cât ai clipi din ochi şi apoi totul pieri în întuneric. • Şi lumina roşiatică, ce se zăreâ în spre clădire, îi aduse aminte din nou de chiliuţa tăcută a temniţei, Şi lumina asta roşiatică se jucâ în valuri ca un copil zburdalnic, în apa ce se mişcâ şi tremurâ într’una. Pentru o clipă fugarul uită şi de mare şi de furtună. Se întoarse cu gândul la chiliuţa cea scundă, cu pă-reţii luminaţi de o lumină slabă şi roşiatică, la salteaua de paie de pe duşumea, şi de cel ce stâ pe ea, de omul cel cu chipul de mort, cu faţa palidă şi nemişcată. Şi la gândul ăsta un fior îi străpunse tot trupul şi ’şi întoarse capul. In faţa lui, un zid de apă, mare, nespus de mare şi ’n dosul zidului clocoteâ marea. Şi parcă mai îngrozitoare, mai înfricoşătoare decât mugetul mării erâ liniştea adâncă din urma lui, din chiliuţa lui. In faţă 1-aşteptâ lupta cu moartea, acolo în urma lui, din odăiţa ceia cu lumina roşiatică priveâ însăşi moartea. Barca s’apropiase de crestele pline de spumă ale valurilor. Şi fugarului i se păreâ, că c din aceeaşi bucată cu luntrea, — simţeâ răceala valurilor, cari se isbeau de laturile ei şi nu mai puteâ de bucurie la gândul, că s’apropie furtuna, care întindea pânzele. Şi luntrea cea din lemn şi pânză, cu sufletul omului ai cărui ochi vedeau bine şi departe, ai omului cu braţele vân-joase, — luntrea tăiâ valurile şi despicâ apa mării frământate. Deodată • cârma se opri: păreâ ţintuită locului, nu se mai puteâ mişcâ. Catargul începu să pârâie şi să se îndoaie într’o parte şi într’alta, barca se ridică în sus aproape drept şi spintecă valurile. Şi ’n vârful unui val păreâ a fi o pasăre. Mai stete puţin liniştită. Valurile puternice, parcă se jucau cu ea, îiivârtind’o în toate părţile. Şi o singură clipă de linişte, — una, — trezi în sufletul fugarului simţiri pentru o întreagă viaţă. Câteva clipe şi o detunătură puternică sgudui văzduhul. Şi sgomo-tul detunăturii se rostogoli peste mare, departe de tot, până ce ecoul se frânse de crestele valurilor. Şi lumina cea roşiatică mai scânteiă şi ea câteva clipe deasupra valurilor şi se stinse şi ea. Şi totul pieri în întuneric. Luntrea se prăbuşi într’o prăpastie fără fund... şi se ivi din nou pe creştetul unui val. „ Fugarul se uită în juru-i. Insula şi temniţa pieriseră cu totul. O singură detunătură încă, şi aceia slabă, înăbuşită, pierdută în sgomotul valurilor, — păru că’i un glas fioros, ce’şi cere înapoi prada. Şi atât. Puse mâna cu putere pe cârma, care păreâ, că se frânge în încleştarea mânilor lui. Un simţământ nou i se trezi în suflet, o simţire necunoscută lui până atunci. Şi strigătele’i de veselie, de nebunie se pierdură, strivite de valuri. Erâ singur! Numai el, în nemărginitul mării, în mijlocul furtunei turbate, dar singur, în voea braţelor, a puterii lui. Soarta lui nu atârnâ decât de puterea mânilor, ori braţele lui nu tremurau, vedeâ foarte bine şi puteâ sări din val în val, din prăpastie în prăpastie. Cine l’ar fi putut opri ? Cine i s'ar mai fi putut pune în cale? Nimeni! Cerul erâ negru. Marea urlâ într’una. Jur împrejur întuneric. Nu s’auzeâ decât urletul fără sfârşit şi plin de putere al talazurilor. * * * A doua zi soarele răsări pe un cer senin, azuriu, fără urme de nori. Furtuna încetase şi marea erâ liniştită. Zidurile umede ale închisorii străluceau la lumina de aur a soarelui. Şi uşor de tot erâ plescăitul valurilor, ce atingeau tremurând poalele zidului lin. In depărtare se vede lămurit un sătuleţ. Pe muntele din apropiere verdeaţa străluceşte de umezeală. Şi ’n toate părţile zâmbeşte noua viaţă, , ie şi bogată, pe care a zămislit-o furtuna nopţii trecute. Altă santinelă e în locul celei de aseară. Un vaporaş se apropie de ţărm şi lasă în urmă un nor de fum. ■ Pescarul stă gânditor pe ţărmul mării şi privirea-i pierdută alunecă pe luciul apei. Şi-a pierdut luntrea. Dar nu la asta se gândeşte el. — Se uită la apa mării, ce scapără zâmbind la lumina soarelui, îşi aduce aminte de furtuna de aseară şi gândul îl poartă şi la fugar. Unde i s’or fi odihnind oasele? Şi-o fi găsit liniştea vccinică în fundul mării? O fi pribegind, colo, pe muntele din faţă şi s’o fi uitând cu groază la clădirea cea înfricoşătoare şi mohorâtă a închisorii ?. Ori unde ar fi, ori unde l-o fi dus înfiorătoarea şi măreaţa mare,—el tot a trăit. In locul unor ani, pe cari i-ar fi petrecut numai în suferinţă, numai în chin, în locul unei vieţi sfârşite în tristeţă şi durere, — marea i-a dăruit o singură clipă, numai o clipă de viaţă: viaţă plină, bogată, viaţa adevărată. . V. Korolenko ________________________ _ (Trad. din ruseşte fie (7. Curp)t BIBLIOGRAFIE C. G. Cosla-Forn, Industria aurului in ţările române Duc. 1909. Precuvântare. Const. Graur, Factorul cel nou, înainte şi după iăscoale. Galaţi 1909. _ Biblioteca românească enciclopedică *Socec» No. 37, 41, 15-46, 51. ' STABILIMENTUL GRAFIC «ZLBERT BAER» FABRICA DE CARTONAGB.— BUCUREŞTI, STRADA NUMA-PMOPILIU, 5—ţ.