NOUA REVISTĂ
R OMANA
ABONAMENTUL:	POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA Şl ARTA UNnumar:
In Romftuia un an.................io Iei
,,	şcasc luni..........6 ,,
In toate ţările uniunci poştale un an ia ,,
,,	,,	,, şeaseluni 7 ,,
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinand, 55. — Bucureşti
APARE IN FIECARE DUMINTCA
DIRECTOR:
C. RĂDULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
No. 20.
DUMINICĂ 2 2 FEBRUARIE 1909
2ş Bani
Segftseştecu numărul la principalele ^ibrării şî la depozitari de ziare din ţară
^^^Wanunturilor pe ujUraa pagină 'li pagină : io lei.
Yol. 5.1
SUMARUL:
NOUTĂŢI:
Noua lege de organizare a ministerului de instrucţie.—Revendicări femeniste. Votul femeilor în Anglia.—Judecători femei în Franţa.
CEŞTI UNI ACTUALE:
C. Dimiirescu-Iaşi. Din ale zilei.
C. G. Cosla-Eoru. Industria aurului în ţările române.
ŞTIINŢE SOCIALE:
N. Zaharia. Perversitatea.
LITERATURĂ:
N. Pora. Vraja cântecului.
J van Turgheniev. Poeme în proză.
NOTE ŞI DISCUŢIUNI:
N. Ştefănescu-Iacint. Colegiul unic la judeţe.
NOUTĂŢI
Noua lege de organizare a ministerului de instrucţie.
In adăstarea legei pentru învăţământul particular, lege absolut trebuincioasă, d. Ministru al Cultelor şi Instrucţiunei a prezentat o nouă lege de organizare a administraţiunei ministerului.
Instrucţiunile principale ale acestei legi privesc serviciul de inspecţie şi controL
Art. 28 al nouei legi stabileşte astfel modul cum se va recrută personalul acestui serviciu:
Pentru viitor, numirea de inspectori ţi revizori şcolari de orice grad se va face după anume liste de prezentare. Se va face câte o listă pentru fiecare grad de inspectorat şi de re-vizorat şi fiecare listă va cuprinde câte un număr de nume de trei ori mai mare decât numărul de posturi câte se află in gradul respectiv.
Fiecare listă va fi valabilă 4 ani.
Perioadele de 4 ani se vor socol) începând cu 1 Aprilie 1909. Cel înscris în o listă poate fi rehiscris întrlnsa la expirarea perioadei de 4 ani.
Listele de prezentare se vor alcătui de către comisiuni formale în modul următor: a) Pentru învăţământul primar :
Ministrul; .
Secretarul general;
Membrii consiliului permanent;
Directorul învăţământului primar şi normal primar; Inspectorii generali ai învăţământului primar şi normal primar;
Directorii şi directoarele şcoalelor normale primare, h) Pentru învăţământul profesional:
Ministrul;
Secretând general;
Membrii consiliului permanent;
Directorul învăţământului profesional;
Inspectorii generali ai învăţământului profesional.
c)	Pentru învăţământul secundar şi pentru seminar ii: Ministrul;
Secretarul general;
Membrii consiliului permanent;
Directorul învăţământului secundar şi superior;
Inspectorii generali ai Învăţământului secundar; Administratorul Casei Bisericei;
Directorii seminariilor pedagogice universitare;
Decanii facultăţilor de litere şi ştiinţe.
Inutil să ne oprim mar mult asupra acestui articol care este menit să nu aibă în practică vre o importanţă. Funcţionarii care alcătuesc listele de prezentare sunt, în majoritate, persoane care depind de Ministru ; dar oare oprea cineva până acum pe Ministru să le consulte pe acestea la vre-o numire/?
Listele de prezentare sunt valabile patru ani!.
Valabile pentru cine? Pentru un nou ministru?. Adică noul ministru care să inspecteze învăţământul prin persoanele care îi sunt recomandate de funcţionarii ministerului predecesor; de funcţionarii s. ex. ai D-lui Sp. Haret?
Să poate discută măcar o asemenea ipoteză ?!
De sigur este de dorit ca serviciul de control să se organizeze odată în mod serios. Pentru aceasta este bine ga inspectoratul să fie o carieră de sine stătătoare ; profesorul ajuns la rangul de inspector să rămână inamovibil în această poziţiune. Numai astfel s’ar goul politicianismul din şcoală.
D. Ministru actual este desigur omul care are capacitatea necesară pentru a întocmi o lege buoă de organiz re a serviciului de inspecţiune. Şi legea întocmită de dânsul, toată
3o6
NOUA REVISTA ROMÂNĂ
lumea ar privi o cu satisfacţie, dacă ar îndeplini o singură conditiune numai, anume: ca legea să devină aplicabilă după ce d. Haret nu va mai fi ministru 1 Cât timp este ministru d. Haret îşi nimiceşte singur opera sa prin patima politică de care se lasă a fi stăpînit.
O altă inovatiune a proectului este aceea că se dă şi membrilor consiliului permanent atributiuni de inspectori. Această inovaţiune este practicată chiar de câte va luni. Avantajiile ce au decurs dintr’însa nu au fost însă apreciabile pentru învăţământ, şi credem că nu vor fi nici în viitor.
La administraţiunea specială a Casei Ş coaielor, s’au introdus, prin noul proiect, câteva modificări bune la vechia lege.
Art, 62 suprimă taxele şeolare pentru învăţământul particular.
In dispoziţiuni finale s’a introdus un aliniat de teroare pentru funcţionarii ministerului şi care e astfel redactat :
Afară de destituire, ministrul poate aplică funcţionarilor ministerului şi Caselor dependinţe de dânsul pedeapsa admonestării, amenzii până la cinsprczece zile şi suspendării pe timp mărginit până la cel mult două luni în cursul unui an bugetar. Modul de aplicare al acestor pedepse se va hotărî prin regulament.
Verax.
* *
*
Revendicări femeniste. Votul femeilor în Anglia.
Lupta întreprinsă cu atâta căldură în Anglia pentru extinderea drepturilor electorale la femei,—chestiune care a stârnit nu numai entusiasmul agitator al masselor feminine dar a găsit mulţi puternici apărători -în rândurile parlamentarilor, — a repurtat o victorie de seamă.
Cedând presiunilor necontenite provocate de tendinţele radicale, Cancelarul Lloyd George, a comunicat inlentiunile guvernului actual de a propune reforma electorală, ţinând seamă de votul camerei comunelor în favoarea sufragiului femeilor.
Fenomenul curios care s’a produs e că s’au organizat în scurt timp numeroase societăţi: unele spre a pregăti lumea feminină pentru viitoarea chemare electorală, altele combătând puternio amestecul femeilor în politică.
Cea mai interesantă reuniune este acea desubt conducerea Mrs Humphry Ward care combate sufragiul femeilor şi tinde la apărarea căsniciei contra scăderilor ce ar puteâ suferi, prin participarea femeilor la numeroase'e ocupaţiuni politice.
De altă parte s’a constituit o ligă masculină pentru sufragiul femeilor, o asociaţie a femeilor artiste şi scriitoare şi alte societăţi liberale, toate propagând curentul în favoarea dreptului de vot al femeilor.
Un puternic sprijin găseşte curentul feminist în rezultatele dobândite în coloniile Engleze d'n Australia şi Noua Zelanda unde femeea este şi electoare şi eligibilă.
In două oraşe engleze, în ultimele alegeri din 1908 s’a ales pentru prima oară, mi se pare, pentru demnitatea de primar, două femei. Indicaţiunile ce se prezintă asupra rolului femeilor în aceste legislaţiuni arată că femeile au avut o simţită binefăcătoare influenţă în alcătuirea multor legi pentru proiecţia minorilor şi femeilor în fabrici şi ateliere, reglementarea condiţiilor de muncă, legi anti-alcoolice, asigurări contra accidentelor ele.
*
* *
Judecători femei în Franţa.
Dacă în Franţa, cu toată tăria curentului feminist extinderea dreptului electoral la femei este poate încă îndepărtată, propaganda feministă în ultimul timp a triumfat lotuşi, deschizând drumul femeilor la o sumă de drepturi cu caracter social.
E vorba de accesul femeilor la instanţele judecătoreşti instituite pentru judecarea diferendelor dintre muncitori, meseriaşi, funcţionari comerciali etc., şi întreprinzători, industriaşi, proprietari de firme comerciale ele.
In Franţa această, juridicţie menită a judeqa contestaţiile dintre muncitori şi întreprinzători asupra organizaţiei şi neexe-cuţiei muncei, plata salariului etc. se numesc conseils des Prud’hommes..
Contestaţiile cari cad în competinţa acestor consilii, necesitând nişte cunoştinţe speciale s’a găsit nemerit ca judecătorii să fie aleşi dintre oamenii de meserie, tehniciani, comercianţi etc.
Cum însă în ultimul timp numărul femeilor întrebuinţate în comerţ şi industrie a crescut în mod considerabil, s’a găsit că n'ar fi echitabil ca ele să fie înlăturate, numai pentru simplul motiv că sânt femei..Pe lângă aceasta, sânt multe meserii cari sânt conduse de femei precum sânt toate ramurile industriei textile cari au in capul lor cele mai experimentate lucrătoare. Ele apreciază munca, ele stabilesc preţurile, socotesc valoarea muncitorilor etc.
Pentru aceste ramuri industriale nu s’ar puteâ găsi mai buni consilieri prudhomali decât dintre femei.
Tot aşa în ramura cusătoriei, modelor, numărul lucrătoa-îelor iemei întrece cu mult pe acela al bărbaţilor aşâ că este o chestiune de echitate ca ele să aibă dreptul a fi reprezentate în aceste consilii judecătoreşti.
Chestiunea care se ridică este: Acest triumf al cauzei fe-menine, dobândit prin starea de fapt, datorită transformărilor economice, ivite în muncitorimea franceză va fi ratificată de guvern? Consilierii femei aleşi de corporaţiile femenine vor fi numiţi în aceste demnităţi ?
Legea de organizare a acestor consilii din 27 Mart. 1907 dă femeilor dreptul de a volâ pentru aceste consilii, dacă au dreptul a participă la alegerile de consilieri pentru tribunalele comerciale, specificând însă că numai bărbaţii vor putea li aleşi în consiliile prud'homale. Legea specială din 15 Noem-brie 1908 dă femeilor dreptul de a fi în aceste consilii prud’-homale.
Faţă cu rezultatele satisfăcătoare ce a dat admiterea femeilor in consiliile similare din Italia şi Anglia (aproape identic organizate cu consiliile prud'bomnle din Franţa) se aşteaptă cu oare care încredere numirea de consilieri prud'homali, femei.
BIBLIOGRAFIE
Buletinul comisiunei monumentelor istorice Anul I No. t 1908.
Const. Văideanu, inginer, Motorul Diesel şi însemnătatea lui pentru industria ţărei noastre. Bucureşti 1908.
Cesar G. Partheniu, Le droit social obligalionnel. Buca-rest 1099.
Miza. Cântări şi poeme 1902 — 1908. Iaşi.
Mite Kremnitz. Hogele Carol al României, trad. de C. Graur. (Biblioteca pentru toţi).
A iipurut
Puterea Sufletească
PHRTEÎÎ III-n
CULTURA. PUTERILE SOCIALE
DE
C- RĂDULESCU-MOTRU
X*reţnl Iol î*f50
Cu această fascicolă sc termină lucrarea: Puterea Sufletească.
Preţul celor trei fascicole este lei 12. Abonaţii Noii Reviste Român nu o scădere de 25°|0 din acest preţ, când lucrarea se va procură direct prin administraţia revistei.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
307
CEŞTI UNI ACTUALE
DIN ALE ZTLEI
Sunt acum câteva zile, am citit în ziarul «Viitorul» un interview cu D-nu N. Filipescu, în cestia proec-tului de reformă sinodală. '
Acest interview mi-a produs o îndoită surprindere. In primul loc m’a surprins faptul că într’o convorbire asupra oportunităţii unei reforme a Sinodului, găseam numele meu amestecat; şi în al doilea loc faptul că ziarul tinerilor liberali găsea cu cale să publice cu inima uşoară, — fără nici o rezervă, — un atac contra mea şi nedrept şi cu neputinţă de dovedit; ele oare ce era o cestiune ele conştiinţă.
Hotărât, cum sunt pentru moment, a nu face politică militantă, trec şi eu uşor peste acest din urmă incident.
Nu pot face tot aşa cu atacul ce mi se face într’o cestiune de conştiinţă; de aceia voi spune câteva cuvinte.
■ *
* + -
Să încep cu cestiunea de fond care era obiectul con-vorbirei d-lui Filipescu cu redactorul «Viitorului -, Era vorba despre anteproiectul d-lui TIaret pentru reforma organizării Sinodului. Nu cunosc acest anteproiect decât în mod fragmentar din informaţiile strecurate prin ziare. Şi cum e vorba de un anteproiect, se zice şi e firesc ca el să fi primit şi să mai primească unele modificări isvorâte din consultaţiile ministrului, atât cu oamenii politici, cât şi — mai ales — cu membrii Sinodului.
Principial însă pot spune că sunt două puncte, în cari încercarea de reformă e pe deplin îndreptăţită. E netăgăduit că în fruntea bisericii române şi în înaltele demnităţi ale acestei biserici trebuesc să ajungă bărbaţii cei mai vrednici ai bisericei; oameni cari pe lângă studii adâncite în materiile religioase, pe lângă viaţa lor cucernică, pe lângă natura blândă creştinească, să aibă şi înaltele însuşiri ale energiei de muncă, precum şi conştiinţa rolului bisericei în îndrumarea vieţii naţionale.	.
Când în legea existentă s’a stabilit ca alegerea înalţilor demnitari ai bisericei să se facă de un colegiu alcătuit din Sinod şi camerele legiuitoare, s’a avut în vedere acest îndoit interes: al bisericei şi al naţianei.
Ambele interese trebuesc să se combine în deplină armonie la fixarea persoanelor chemate pentru înaltele demnităţi bisericeşti.
— Şi, evident, legea propusă de d-nu TIaret va fi cu atât mai bună, cu cât va îngădui accesul—cum am zis deja—celor mai vrednici bărbaţi ai bisericei—bine înţeles in marginile îngăduite de canoane. Din acest punct de vedere încercarea de reformă e îndreptăţită.
Mai e încă o a doua cestiune:—a clerului mirean.
Preoţii de mir merită de sigur o deosebită atenţiune din partea statului român. In păstorirea sufletească înalţii prelaţi au îndemnul şi controlul; dar cei cari lucrează direct cari vin în contact zilnic cu poporul, sunt fără contestare preoţii de mir. Şi apoi ei îndeplinesc o
îndoită funcţiune socială: pe lângă păstori sufleteşti, e poartă în acelaş timp sarcina întreagă a greutăţilor cetăţeneşti. Având o familie, suportă toate greutăţile sociale pe cari le suportă în stat şi cetăţenii păstoriţi.
încă dela începutul constituirei sinodului s’a produs o mişcare de revendicare de drepturi şi de ocrotire a situaţiunei lor, mai multă decât le este acordată prin legea în fiinţă. Dacă actualul ministru al cultelor s’a gândit la această problemă—bine a făcut.
Nu cunosc nici formidele la cari se va fi oprit d-nul ITaret în consultaţiunile sale şi nu e nici rostul meu să mă pronunţ întru cât e sau nu canonică reforma proiectată. In astă privinţă un tânăr agregat al facultăţii de teologie, d. Dobrescu, cu competinţa’i specială în materie de Istoria bisericei, a încercat de repeţite ori în zilele din urmă să intervină prin ziare pentru a elucida cestiunea.
Dar un lucru îmi parc cert, a priori, că de vreme ce ministrul a cătat şi caută să se pună în înţelegere cu membrii Sinodului şi prin urmare cu şefii bisericei —formulele la cari se va fi oprit nu pot fi decât în conformitate cu prescripţiunile canoanelor.
*
# *
Şi acum să venim şi la cestiunea personală, ridicată din senin de către d. N. Filipescu. D-sa, îngrijorat de soarta seminariilor, se miră: cum un ateu poate fi profesor într’un seminar de teologie.
Dar o acuzare de ateism în secolul al NX-lea e un adevărat anacronism. Acuzări de felul acesta mai erau încă posibile la sfârşitul veacidui de mijloc.
Pentru ateism a fost acuzat filosoful Anaxagoras în timpurile Pericleice, unul dintre puternicii idealişti ai sec. V înainte de Chr. Pentru a scăpa de prigoniri, Anaxagoras a fost silit să părăsească Athena şi să se retragă la Lampsacus, în Asia minoră.
Pentru ateism a fost acuzat la începutul timpurilor moderne şi condamnat la ardere Giordano Bruno, cel mai puternic gânditor din zorii timpurilor moderne. Nu cităm decât două exemple la distanţă de aproape două mii de ani unul de altul. Dar câte victime în acest interval n’au plătit cu libertatea sau vieaţa lor — nenorocirea de a nu fi fost înţeleşi de veacul în care au trăit!	. .	......
Astăzi aşa ceva nu se mai poate întâmpla. Progresul continuu al luminilor în timpul celor din urmă patru veacuri a făcut cu neputinţă reînvierea acuza-ţiunilor. de felul acesta.
Nu e vorba numai de principiul de toleranţă în materie de credinţă, nici de oprirea de a scruta conştiinţa intimă a unui om din acest punct de vedere
E ceva mai mult.
In evoluţia progresivă a gândirci, problemele minţi, se schimbă continuu. Unele îşi schimbă formularea, pu-nându-sc în concordanţă cu ştiinţa positivă a momentului ; altele pentru aceleaşi motive nu mai au raţiunea de a fi.
.Şi aşa s’a întâmplat şi cu concepţia ateistă.
Atât analiza faptelor naturei cât şi analiza vieţii sufleteşti şi mai cu seamă pătrunderea mai adâncă în înţelesul legilor gândirei — fac imposibilă orice încer-
308
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
care de a explica natura şi viaţa fără legea cauzalităţii.
După lucrările celor doi mari filosofi ai veacului al NVIII-lea: Hume şi Kant, pentru minţile în curent cu progresele gândirei acuzarea de «ateism» devine o absurditate.
*
* *
Dar vreau să fiu şi mai precis faţă cu acuzarea d-lui N. Filipescu — nu numai că nu sunt ateu, dar sunt creştin — şi poate mai creştin decât d-sa.
Studiile mele de istoria comparativă a religiunilor m’au făcut să pătrund mai bine adâncul înţeles al învăţăturilor lui Christ. Şi apoi eu practic aceste învăţături, în marginele în care e dat unei slabe naturi omeneşti să se îndrumeze pe calea înaltelor idealuri ale vieţii, propovăduite de Mântuitorul omenirei.
Iubirea aproapelui şi respectul clreptăţei altuia sunt punctele cardinale după cari cerc să ’mi orientez vieaţa. Fac binele ori de câte ori mi se prezintă ocazia ; dar mai cu seamă mă păzesc de a vătăma persoana sau interesele drepte ale ori cui, fie chiar duşmanii mei. Eu nu caut să mă răsbun şi nu admit ca răsbunarea să meargă până la sânge.—Ştiu că e greu. Dar atât m’am deprins să’mi înfrâng voinţa şi să nu dau curs liber patimilor în raporturile mele sociale, în cât şi cei cari nu’mi sunt prietini, dar sunt drepţi, sunt nevoiţi să’mi recunoască acest temperament creştinesc.
Dar să nu lungim vorba; e totdeauna neplăcut să vorbeşti despre tine însuţi.
Şi pentrucă vorbim de < creştinism», voi încheia cu un sfat creştinesc, amintind d-lui N. Filipescu cuvintele Mântuitorului spuse în Grădina Gethsemani în momentul arestării: —
Văzând pe apostolul său Petru că scoate sabia pentru a’l apăra, Christ îi zice: Petre, bagă, sabia ta în teacă, pentru că cine scoate sabia, de sabie va muri.
Sapienţi sat.
4 Februarie 1909	C. DlMITRESCU-lAŞI.
INDUSTRIA AURULUI IN ŢĂRILE ROMÂNE
1
Nu e ţară, în care, fie în trecut, fie în prezent, să nu se fi găsit şi exploatat aurul.
Asia, Africa şi Europa, pe rând, în decursul veacurilor, au avut întâietatea în producţia aurului, au tre-, cut-o apoi Americei, Australiei; mâine, poate, o vor reluâ-o.
Dacă natura a risipit, cu parcimonie, dar, pare, cu dreptate, pe toată suprafaţa globului, preţiosul metal, locurile unde el se poate aflâ sunt însă departe d’a fi toate descoperite.
S’a descoperit că şi apele oceanice conţin aurul în starea himică; chiar s’a şi format în anul trecut, în Anglia, o societate pentru exploatarea lui.
In Europa, industria auriferă a răsărit, pentru a apune, când în Iliberia, când în Gallia; a strălucit în Dacia, şi n’a lipsit nici uneia din celelalte ţări.
Exploatabilitatea aurului a variat după timpuri şi după valoarea lui, care în trecut erâ foarte schimbătoare. A fost o vreme rând F.thiopianii, linşi ti de fior.
au schimbat bucuros, pe cantitate egală, aurul lor contra fierului importat.
Azi valoarea aurului este aproape invariabilă pe toată suprafaţa globului: kilogramul de aur valorează 3440 lei.
Mine de aur, aluvioane aurifere, părăsite din vechime ca improductive, se exploatează azi din nou, şi cu succes, graţie metoadelor noui şi progresului realizat în mecanică şi himie.
Cele mai bogate mine de aur din Europa sunt actualmente în Rusia şi în Transilvania.
L' Mustrat ion din 5 Septembrie anul trecut descrie o mină de aur de curând deschisă în Franţa, pe urmele unei exploataţiuni din timpurile vechi, şi care produce până acum, anual, circa 2 milioane şi jumătate lei, ocupând 430 lucrători pe zi.
In Serbia, o societate Franco-Englcză a reînceput, tot după urmele unei exploataţiuni vechi, extragerea aurului din aluvioanele din valea râului Peck, şi obţine rezultate foarte satisfăcătoare.
România, nu numai că n’are nimic de invidiat celorlalte ţări, sub această privinţă, dar se află chiar mai priviligiată decât se crede.
înainte de a demonstra aceasta, e bine de a intra în câţevâ lămuriri de ordine generală.
*
* *
Extracţia aurului a dat naştere la două industrii absolut distincte:
industria filoniană şi
industria aluvionară.
Deosebirea rezultă după modul cum se prezintă aurul : închis în piatră, sau liber, în aluvion.
Intre aceste două industrii, diferenţa este mare.
Pe cât de grea, costisitoare şi aleatorie este industria aurului filonian, pe atât de uşoară, fără cerinţă de capital, şi sigură este extragerea aurului din aluvion.
Intr’adevăr, pentru a ajunge la vână, trebuesc străpunşi munţii, de sus în jos, prin puţuri, şi d’a curmezişul, prin galerii sau tuneluri.
Găureşti uneori piatra seacă pe distanţe de sutimi de metri în căutarea problematicului filon.
Trec ani, până ce munca, perseverenţa şi sacrificiile băneşti, să fie răsplătite, când au norocul să fie răsplătite. Iar succesele rarilor favorizaţi de soartă întăresc stăruinţa unora şi dezarmează pe alţii de prudenţa lor.
Când ai ajuns la vână, la filon, trebue să scoţi afară din mină piatra auriferă, s’o zdrobeşti, s’o macini, ca apoi, din pasta noroioasă, cu ajutorul mercurului, să extragi aurul amalgamat, şi, pe cel care rămâne, să-l mai prinzi pe calea himică a chloruraţiei sau a cya-nuraţiei.
Costul ridicat al tuturor acestor operaţiuni, cari cer instalaţiuni şi maşini scumpe, nu permite decât exploa-taţiunea pietrei aurifere şi a filoanelor de oarecare întindere şi avuţie.
Dar şi când ai găsit un filon bogat, dintr’însul poţi scoate milioane.
Avem într’această privinţă o pildă fericită în cazul institutorului român Alex. Pokol, din Comitatul Na-gybanya (Baia mare), care, după ce se sleise prin sacrificii îndelungi şi covârşitoare, în momentul desnă-dăjdiv'roi, nvfi bucuria să atingă un filon dn aur extrem
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
309
de bogat, şi să devie, în scurt timp, mândrul castelan din valea Burhutului şi fericitul proprietar al unui palat din Budapesta.
*
* *
Industria aurului aluvionar, mai ales în forma ei primitivă, este cât se poate de simplă. Nu trebue decât apă şi o copaie, de o formă oarecare, variabilă după localităţi.
1
Te mai poţi înlesni, pentru a concentra aurul, de o scândură înclinată pe care aşterni câteva petice de stofă, preferabil de lână.
Pe această scândură se spală, cu apă multă, nisipul aurifer. Huma şi nisipul se duc, iar firele de aur, pleava, paietele sau scânteele rămân prinse în lână.
După spusele ţăranilor bătrâni, se întrebuinţau odată, şi la noi, piei întregi de oaie, şi aurul se prindea în tunsura lor.
Aceasta ne reaminteşte istoria tunsurei de aur a lui Jason şi expediţiunea Argonauţilor.
Oricare ar fi modul de concentrare întrebuinţat, lucrarea finală a aurului tot cu copaie se săvârşeşte.
Prin nişte mişcări speciale, se obţine clasarea materialelor în copaie, după ordinea densităţii lor; cele mai uşoare ajung la margine, şi s’asvârlă, iar aurul, mai greu ca toate, rămâne deosebit la urmă, pe fundul co-păiei.
Această lucrare comportă multă dibăcie, şi de oarece măsura bogăţiei unui aluvion rezultă din cătăţimea de fire sau scântec de aur ce rămân în copaie, putem aprecia câtă variaţiune poate suferi această măsură, după gradul, mai mic sau mai mare, de dibăcie al aurarului ce întrebuinţăm.
Din acelaş nisip, unul nu scoate la copaie decât două-trei fire, pe când altul, mai meşter, scoate îndoit sau întreit.
Oricine, chiar un copil, în scurtă vreme învaţă întru câtva acest meşteşug; dar câţiva specialişti ajung la o adevărată artă: aceştia sunt însă rari.
Dela acest sistem primitiv, practicat odinioară de-a lungul râurilor noastre de ţiganii aurari, şi comun, cu mici deosibiri, tuturor aurarilor din lume, industria modernă a ajuns la întrebuinţarea celor mai perfecţionate-maşini. Cu ele se poate spăla cantităţi enorme de aluvion, mai multe mii de metri cubi pe zi, şi se reţine aproape totalitatea aurului conţinut.
Aceste maşini perfecţionate sunt stabilite pe drage plutitoare, sau pe cseavatoare, pe şine.
Dragele şi escavatoarele funcţionează azi cu un deplin succes pretutindeni unde sunt aluvioanc aurifere. Chiar acelea pe cari aurarul le-a părăsit ca prea sărace pentru a remunera munca cu mâna, dau importante beneficii când sunt lucrate cu drage sau cu escavatorul.
Aceasta provine din aceea că, pe când munca cu mâna nu poate extrage decât 30 — 60°/0 din aurul conţinut într’un aluvion, maşina ajunge a prinde 90°/0 şi mai bine din acel aur. Pe lângă aceasta, pe când trebue unui om trei zile de muncă pentru a spăla un metru cub, cu drage se poate spăla uşor 1000 şi chiar 5000 metri cubi în 24 ore.
Cheltueala lucrului cu draga variază după greutăţile
transportului, preţul zilei de muncă, mijloacele de aprovizionare şi, mai ales, după preţul combustibilului.
De aceea oscilează între 20 şi maximum 50 bani pe metru cub.
In aceste condiţiuni, o cătăţime medie chiar de un sfert de gram aur la metru cub, ar fi deja remuneratorie, în ţara noastră, unde aurul aluvionar este din cel mai curat, şi poate valora 3 lei gramul şi unde cheltuelele de exploataţiuni ar fi din cele mai reduse, în raport cu ţările unde preţurile de mai sus au fost fixate.
In prima jumătate a secolului trecut, pretutindeni, spre munţi, de-alungul Oltului, Lotrului, Argeşului, Dâmboviţei, Buzăului, Bistriţei şi alte râuri, se mai puteau vedea familii întregi de ţigani, exercitând meşteşugul de aurari, câştigându-şi viaţa şi plătind, pentru acest drept d’a «vână» aurul, o dare în natură Stă-pânirei, şi alta boerului, ai cărui robi erau.
Atunci viaţa era eftină, munca puţin plătită, iar valoarea aurului mult mai marc.
Ei spălau, sau alegeau aurul din nisip în modul cel mai primitiv, cu copaia. Se mulţumeau cu ce găseau la faţă; nu săpau mai la adânc, unde straturile sunt mai bogate.
Industria aceasta a ţiganilor aurari dată din vechime, probabil dela venirea ţiganilor în ţară, şi le erâ proprie, adusă din Asia de unde sunt originari.
In anaiele noastre găsim, între veniturile domneşti, sume din această provenienţă, şi ni se spune că ele erau în special afectate budgetului personal al Doamnelor şi Domniţelor Curţei.
După desrobirea ţiganilor, şi pe măsură ce desvol-tarea agriculturei oferea muncei un salariu mai remuneratoriu, meşteşugul de aurar fu părăsit, şi, azi, cu greu s’ar mai găsi în ţară vre-unul din vechii ţigani aurari cari să mai mânuiască copaia.
Această părăsire nu implică însă ncrentabilitatea acestor nisipuri aurifere prin mijloacele mecanice moderne.
Intr’adevăr, dacă ţinem seamă că unui bun aurar îi trebue trei zile ca să spele un singur metru cub de nisip, şi dacă ne referim la afirmările celor cari îşi mai rememorează de timpurile de atunci, putem admite, fără teamă de exagerare, că acei aurari trebuiau să extragă cam o medie de cel puţin un gram de aur la metru cub.
Ei, când veneau U târg să trasforme marfa lor în bani, erau la discreţia argintarilor, cari, în nici un caz nu le plăteau aurul pe adevărata lui valoare. Erau bucuroşi să prinză două treimi şi chiar jumătate din valoarea lui.
La revenea deci ziua de muncă 50—60 bani, rare ori mai mult.
Când ştim însă că dragele şi excavatorii, cu care se tratează azi nisipurile aurifere, pot opera asupra mai multor mii de metri cubi pe zi, cu o cheltueală care oscilează între 20 şi maximum 50 bani pe metru cub, putem calcula uşor că o cătăţime de 1 gram la metru cub, valorând numai 3 lei gramul, ne-arlăsâ frumosul
3io
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
beneficiu net de, cel puţin, 2 lei 50 la metru cub.
Chiar când n’ar fi decât 1ji gram aur la metru cub, o dragă americană, cum se fac acuma, care sapă şi spală 5000 metri cubi în 24 ore, cu o clieltueală maximală de 30 bani la metru, ar lăsa un beneficiu net de 2250 lei, în 24 ore.
Aceste cifre fiind stabilite, — şi temeinicia lor poate fi uşor controlată, — îmi permit o mică digresiune, în treacăt, pe care, cu toată sfiala unui profan, o supun aprecierei oamenilor tcchnici competinţi.
*
* *
Canalizarea râurilor noastre,—care ar dâ ţărci calea cea mai economicoasă de transport, care ar preface câteva sute de mii hectare azi neutilizate, în pământuri bune pentru cultură, care ar înlătura inundaţiunile şi; în fine, ar servi de bază sistemului de irigaţiune,—este un proiect care datează, pe cât ştiu, din vremea lui Vodă Bibcscu, care-1 concepuse.
Realizarea acestui proiect, dorită de toţi economiştii noştri, ar spori, în cel mai mare grad, prosperitatea ţărei, şi, înlesnind marea operă a irigaţiunilor, ar ajunge să întreiască şi să statornicească producţiunea agricolă.
Totuş canalizarea râurilor a rămas ca un vis irealizabil din consideraţiuni budgetare.
Dar dragajul nisipurilor aurifere dintr’un râu este o operaţiune care se confundă cu acea a canalizărei râului.
Cine dragează un râu, pentru a spăla materialul din albia lui, şi a reţine aurul ce acest material coprinde, dacă îndreptează în mod sistematic evacuarea nisipului spălat spre. ambele ţărmuri ale râului, canalizează tot-d’odată acel râu, şi îl canalizează la adâncimea ce voieşte, fără a încărca întru nimic costul operaţiunei.
Aplicând acestor lucrări preţurile azi stabilite prin experienţa făcută în alte ţări, şi socotind, în larg, un preţ de 0,40 bani metru cub extras, spălat şi aşezat pe ţărmuri, am putea avea canale, adânci de 6 metri, largi de 25, pe o lungime de 2000 kilometri, cu o chcl-tucală totală de 120 milioane.
Draga însă ar reţine aurul aflat în aluvion, şi cine poate şti, de mai înainte, media de aur la metru cub, ce ar rezulta din întreaga lucrare ?
Ar fi părţi din aceste râuri unde s’ar găsi o concentrare mai mare; în schimb, ar fi altele unde nu s’ar găsi aur mai de loc.
Insă n’ar trebui o medie mai mare ca 1/7 dintr’un gram de aur, la metru cub, pentru ca costul întregei lucrări să fie complet acoperit, lăsând un prisos de peste opt milioane şi jumătate lei; iar dacă media s’ar sul la 1/4 de gram, ar rezulta un câştig net de o sută şi cinci milioane lei!
Această sumă ar fi poate suficientă pentru executarea şi a lucrărilor, complimentare, fără de care canalizarea şi irigaţiunile nu s’ar putea utiliza; adică iezirea, cu ziduri bine întărite şi prevăzute cu stăvilarele necesare, a strâmtorilor din munţi, pentru crearea şi utilizarea lacurilor artificiale, a căror înfiinţare ar fi absolut necesară pentru a se putea regula, în timpul verei, un debit de apă suficient navigaţiunei şi irigaţiunilor.
Ce frumos ar fi, zău, să ne trezim cu aceste gigan-
tice lucrări făcute, şi cu imensele foloase ce ne-ar aduce, fără a fi împovărat budgetul nostru cu o centimă măcar, ba creându-ne şi un folos, pe care l-am apreciat în limite modeste, pentru a nu dâ acestor evaluări ipotetice un aspect iluzoriu.
*
* *
Aluvioanelc râurilor actuale nu sunt însă singurele care conţin aur.
S’a constatat urmele unor cursuri de apă, aparţinând epocelor geologice în care orografia şi hydrografia d’atunci se deosebeau de cele actuale.
Aceste aluvioane se află uneori la atitudini de câteva sutimi de metri d’asupra nivelului râurilor de azi; acestea sunt aluvioanele vechi.
Se găsesc aluvioane vechi aurifere în Siberia, în California, în Guyana, în Australia, şi în alte părţi.
In genere ele sunt mai bogate în aur ca aluvioanele moderne; ele coprind în acele ţări o medie între 2 şi 2l/2 grame la metru cub.
Intr’însele se găsesc cuiburile de aur mai bogate, şi uneori în afunzime, pe bedrock (fund al albiei), se găsesc pepite a căror greutate variază dela câteva grame la câtvea zecimi de kilograme.
In România, în districtul Dâmboviţa, la Gemenea, se pot vedea asemenea aluvioane vechi aurifere.
Este foarte probabil să mai fie şi în alte localităţi; însă aluvioanele aurifere dela Gemenea prezintă o particularitate: Acolo se văd, în modul cel mai indiscutabil, urmele unei foarte vechi şi foarte importante exploataţiuni.
Pe mai mulţi kilometri pătraţi, pământul este chiar ciuruit de gropi străvechi. Pot fi mai multe mii.
Podişul, unde aceste gropi se văd, se întinde pe mai bine de 50 kilometri pătraţi, este întretăiat de văi şi vâlcele, şi se află la o altitudine de circa 250 metri d’asupra maicei Dâmboviţei.
O pădure bătrână de fagi şi stejari acoperă acele locuri. Copaci, de două şi trei ori seculari, şi-au înfipt rădăcinile în adâncimea acestor gropi, dând astfel o mărturie vădită a vechimei lor, măcar în parte.
Locuitorii nu le ştiu origina; le zic «gropile bătrâne».
Pe toate văile, pe toate vâlcelele, dacă iei şi speli câţiva pumni de pietriş, adunat chiar dela faţa solului, rămâne în copaie câteva fire sau scânteie de aur. Dacă iei de mai adânc, găseşti mai multe.
Aluvioanele aurifere dela Gemenea au fost semnalate de d. Popovici-Hatzeg in însemnatul său studiu geologic asupra regiunei Câmpulung-Sinaia.
In timpul Domniei lui Vodă Bibcscu, inginerii muscalului Trandafiloff începuseră câteva lucrări, care fură însă părăsite, îndată ce Trandafiloff pierdu speranţa d’a mai obţine concesiunea avuţiilor noastre miniere.
In 1897, un inginer dela ministerul domeniilor, azi decedat, numit Negulici, studiă timp de trei luni localitatea, făcând lucrări de explorare. Rezultatul lor favorabil fu expus într'un raport oficial foarte interesant. Raportul fu pus la dosar, fără a i se face măcar cinstea unei apostile din partea superiorilor săi. Dar doi ani
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
31
mai în urmă, Comisarul general al Expoziţiunei române la Paris, regretatul Dini. Olănescu, consemnă îr raportul său, la Capitolul «Mine şi Cariere» că aluvioanelc aurifere dela Gemenea conţin 6 grame aur la metru cub.
De oarece de trei ani fac explorări în localitate, sunt în măsură a declara că, dacă. p’alocurca această cătâ-ţime se poate găsi, nu trebue nicidecum s’o privim ca o medie. Ar fi mult prea frumos, şi fără asemănare cunoscută nicăieri ainrea, până azi!
Cceace rămâne absolut cert şi învederat pentru ori cine ar vizita localitatea, este că a existat odinioară acolo o exploataţiune a aurului, colosal de intensivă. Această exploataţiune, după datele istorice, se sue în timpurile Dacilor şi Romanilor, adică cam la 2000 an vechime.
Am avut în vara aceasta ocaziunea d’a constata, în cursul unei călătorii în Transilvania, prezenţa unor urme la fel, în susul Ariejului, râu d’alungul căruia se vânează şi azi aurul, şi, întrebând pe locuitori, aceştia mi-au răspuns că acele gropi erau rămase dela Daci şi Romani. Şi ei le numesc, tot ca la Gemenea, «gropile bătrâne?. Am aflat că mai există tot asemenea urme din vechime în mai multe localităţi din Transilvania, şi, aci în ţară, mi s’a spus, că mai sunt asemenea gropi în districtul Buzău şi în Moldova, pe Bistriţa.
Din îndemnul unor astfel de urme de exploataţie străveche, Compania Franco-Engleză în Serbia a întreprins exploatarea aurului aluvionar, cu dragele americane, şi de doi ani, producţiunea lor se menţine la o medie de 2 gr. metru cub.
In privinţa acestor lucrări vechi, un raţionament se impune:
Dacă, acum douăzeci de secole, exploataţiunea acestor aluvione erâ rentabilă, ea trebuia să fie şi azi: căci, deşi munca, p’atunci putea fi făcută de sclavi, cu un cost redus la simpla lor întreţinere, nu e mai puţin adevărat că, în schimb, avem azi avantajul forţei mecanice, care poate înlocui munca a mai multor mii de oameni pe zi, cu o cheltuială mai mică decât ar costa măcar întreţinerea a câtorva sute.
Problema cxplaotabilităţii aluvioanelor aurifere este din cele mai interesante. Nimeni, până acuma, la noi, n’a studiat-o. Şi ea merită negreşit studiul cel mai serios; căci dacă cercetăm în istorie, aflăm numeroase şi temeinice dovezi că, în Dacia, industria extragerei aurului, datorită vechilor Agathirşi, atinsese cel mai mare grad de înflorire şi devenise vestită în lumea întreagă, încă cu mult înaintea erei creştine.
In anul 500 înainte de Christos, Darius regele Perşilor, primind din Dacia armături de aur masiv şi o colecţie de arme bogat ornate cu aur, s’a lăcomit la cucerirea acestei ţări, şi a pornit cu oaste mare contra Dacilor.
Darius însă a fost respins.
Tot cu acelaş gând şi în acelaş scop, a pornit şi Traian, câteva secole mai târziu; căci cucerirea Daciei, a fost pentru Romani, cceace, în zilele noastre, a fost cucerirea Trasvaalului pentru Englezi.
Şi Dacia erâ p’atunci, ca Transvaalul azi, ţara cea mai productivă de aur. Şi tot faima bogăţiei minelor din ţara lor a pricinuit Dacilor, precum, mai acum câţiva ani, Burilor, pierderea independenţei lor.
Odată cu organizarea dominaţiunei romane în Dacia, fu organizată şi administraţia minelor de aur. Un Praetor aurarius, având sub ordinele sale numeroşi funcţionari speciali, prezidâ la continuarea şi extinderea lucrăriler miniere, până în ziua când, în faţa pericolului invasiunei liordelor barbare, Romanii se retraseră pe malul drept al Dunării părăsind Dacia.
Locuitorii satelor şi oraşelor care nu urmaseră pe Romani, se retraseră, şi ei în munţi, unde trăiră, în decurs de secole cu armele în mână, în continuă stare de apărare faţă de popoarele năvălitoare. Orice viaţă economică dispăruse. Satele, oraşele şi cetăţile prădate» incendiate, distruse, n’au lăsat mai adesea nici memoria numelor lor. Totuşi numele de Gemenea, ce poartă şi azi această localitate din Dâmboviţa, este chiar al legiunii a XIII adusă de Traian în Dacia, şi urme de castru roman se regăsesc în apropiere.
Lucrările vechi ce se văd la Gemenea, oricât de colosale par a fi fost, sunt încă departe d’a fi atins des-voltarca ce extinderea masivului aluvionar poate comportă. Sunt încă câteva zeci de kilometri patraţi rămaşi neatinşi.
N’a venit oare timpul să reîncepem o lucrare, nu părăsită, dar pe care o ştim numai întreruptă, din cauza restriştelor ce amintirăm ?
*
* *
In Transilvania, abiâ de un secol de când s’au redeschis unele mine, tot după urmele vechi, industria aurului ia din ce în ce, o mai marc desvoltare. Statul şi particularii concesionari scot pe fiecare an câteva milioane.
In regiunea Xagybânya, ca în acea dela Abrudbânya dela Zalatna şi altele, în fiecare an se deschid băişaguri (mine) noi.
La Ruda, în comitatul llunyad, o societate germană din Berlin produce anual între 14 şi 16 chintale de aur, sau o valoare de circa 5 milioane lei.
Şi această Californie, necunoscută nouă,--fiindcă ea este numai prea aproape de noi,—poate rivalizâ în bogăţie cu minele din Transvaal şi Ivlondike; căci cătă-ţimi de 40—80 grame aur la tonă nu sunt rare, şi s’au găsit vine care au dat şi 300 grame de aur la tonă!
Aceste ţinuturi sunt locuite de Români.
Alun ţii noştri conţin şi ci quarţul aurifer. Inginerul Pascu l’a semnalat, sunt câţiva ani, în Râmnicul-Vâl-cei, la locul zis Valea lui Stan, unde inginerul Baum începuse oarecari lucrări.
Mi s’a afirmat că s’ar fi găsit şi în Gorj o piatră foarte bogată.
S’ar părcâ însă că natura,—buna şi prevăzătoare natură,—a înzestrat Transilvania cu bogăţiile mai ‘ greu de extras ale aurului filonian, pe când a rezervat României bogăţia mai lesnicioasă a aurului aluvionar,
Veniva însă o vreme, când această ţară, odinioară
312
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
exportatoare de aur, va vedea pare renăscând această veche şi înflorită industrie ?
Trăi-vom în de ajuns spre a vedea aurul extras din pământul românesc înlocuind stocul de aur, azi atât de internaţional, din Banca Naţională?
Poate că urmaşii noştri, pe lângă cereale şi petrol, vor ajunge a exporta, anual, şi câteva zecimi de kin-tale de aur.
S’o sperăm 1
Atunci numai vom reuşi, poate, a reîntoarce în ţară miile de milioane rentă română, care deocamdată asigură străinilor, din munca braţelor române, o viaţă mai largă şi mai dulce.
Dar timpurile acestea par încă îndepărtate în regiunea visurilor; căci politica,—nesăţioasa şi istovitoarea politică,—absoarbe şi consumă d’ocamdată toată inteligenţa şi toată activitatea română!
Chiar tineretul universitar n’are până acum alt ideal de înălţare decât d’a se asvârll în acest vârtej!
Disponibilităţi intelectuale, în activitate folositoare pentru viaţa economică şi industrială, mai că n’avem!
Să sperăm că va veni o zi când vor fi.
Atunci, după atâtea secole de adormire, industria aurului la noi, va reînvia.
C. G. Costa-Foru.
ŞTIINŢE SOCIALE
PERVERSITATEA
I
Intr’una dintre celebrele sale nuvele, întitulată Demonul perversităţii, Edgar Poe se ocupă de o ciudată stare sufletească, sub stăpânirea căreia unii oameni simt îmboldul a săvârşi un fapt, tocmeli fiindcă ştiu că nu trebue săvârşit. Dânsul o numeşte perversitate. «In înţelesul pe care il dau, ea este, în realitate, un mobil fără motiv, un motiv nemotivat. Sub înrâurirea ei ne purtăm fără scop inteligibil; sau dacă termenii în cari ne exprimăm par că se contrazic, putem schimba propoziţia şi spune că, sub înrâurirea perversităţii, săvârşim ceva, fiindcă, ştim că nu ar trebui să-l săvârşim.
«In teorie, nu se poate să existe motiv mai neraţional; dar, în fapt, nu este altul mai puternic. Pentru unele, minţi, în unele condiţiuni, el devine cu desăvârşire irezistibil. Viaţa mea nu este ceva mai sigur decât această propoziţie: siguranţa ce avem că un oare care fapt constitue o greşeală sau un păcat, adesea este singura unica forţă de neînvins, care ne îmboldeşte să-l săvârşim.»1).	_
«Suntem pe marginea unei prăpăstii. Privim în golul ei, ne simţim rău şi avem ameţeală. întâia noastră mişcare este să ne depărtăm de pericol. Fără să ne explicăm pentru ce, stăm pe loc. Puţin câte puţin răul nostru, ameţeala, groaza se contopesc într’o stare sufletească noroasă şi care nu se poate defini. Treptat-treptat, pe
------------------- !
1) E. Poc, Nouvelles histoires cxtraordinaiies. Paris. 1897. C. Levy j rag 3.	|
nesimţite, acest nor iea o formă ca vaporii ce se aflau în sticla din care se înălţa geniul dintr’o mie şi una de nopţi. Insă din norul nostru, pe marginea pră-păstiii, se desprinde, din ce în ce mai pipăibilă, o formă de o mie de ori mai grozavă decât toate gemurile, toţi demonii din fabule; şi totuş nu este altceva decât un gând, dar un gând înspăimântător, care ne îngheaţă chiar măduva din oase, şi le pătrunde de crudele delicii ale groazei lui. Este, pur şi simplu, această idee : Ce senzaţii am avea în timpul căderii noastre de la o asemenea înălţime ? Şi dorim această cădere, această nimicire trăsnitoare, numai pentru simplul motiv că implică cea mai groaznică, cea mai odioasă dintre toate cele mai groaznice şi mai adioase imagini ale morţii şi suferinţei, pe care imaginaţia noastră le-ar fi plăsmuit vre o dată. Şi fiindcă judecata noastră ne îndepărtează puternic de marginea prăpăstiii, tocmai din această cauză, noi ne apropiem de ea cu mai multă furie. Nu există în natură pasiune de o nerăbdare mai drăcească, de cât aceea a unui om care, tremurând pe marginea unei prăpăstii, gândeşte să se arunce în ea. Dacă şi-ar permite, dacă ar încerca să reflecteze măcar o clipă, ar fi pierdut în mod neînlăturabil; căci reflecţia ne porunceşte să ne stăpânim şi tocmai din această cauză—zic—noi nu putem.
«Dacă nu se află lângă noi un amic al cărui braţ să ne oprească, sau dacă nu suntem în stare de o sforţare subită ca să ne depărtăm de abis; ne aruncăm în el, suntem pierduţi.»’).
Cazuri ca acestea din urmă există. Chiar noi am avut ocazia şi observăm unul la un doctor în medicină, om inteligent şi cult. El avea o mare groază să treacă pe marginea unei prăpăstii, fiindcă simţea impulsia să se arunce în ea. Şi se observa la dânsul această ciudată stare sufletească, în care temerea de pericol era asociată cu îmboldul de a se arunca nebuneşte în el.
Nu credem însă că asemenea cazuri pot fi socotite ca făcând parte din domeniul perversităţii; ele intră mai cu seamă în acela al patologii! mintale, al psihiatrii şi se observă în special la unii neurastenici.
Perversitatea este prea răspândită în omenire pentru a putea fi socotită ca ceva patologic. Cel mult. cel mult ea poate fi grupată între acele stări sufleteşti, care ocupă zona dintre normalitate şi anormalitate.
Ceea ce o deosibeşte de toate celelalte stări sufleteşti este plăcerea ce o simţi pe să pricinueşti altuia sau altora suferinţă, fără ca si ai absolut nici un motiv logic pentru a face aceasta.
Ca toate stările sufleteştii, perversitatea este o stare destul de complexă.
Ceeace caracterizează pe omul pervers, este complecta lipsă de simţ moral sau de conştiinţă morală. Ce este simţul moral, aceasta se ştie de toată lumea.
Noţiunile de bine şi rău sunt aceleaşi la toate popoarele civilizate; adică între toate este stabilit criteriul după care o faptă este judecată ca bună sau rea. Dar pentru ca cineva să nu facă răul, nu este destul ca el să-l deo-sibească numai de bine— această deosebire o poate face şi cel mai înapoiat intelectualiceştc. Ceea ce trebue
1) lbid pag. 5—7.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
313
neapărat, este ca el să o simtă Aşa în cât se poate spune cu drept cuvânt, că conştiinţa morală se reduce la o chestie de simţire, căci ea constă în satisfacţia, ce simţi, când ai săvârşit o faptă bună şi în remuşcarea de care eşti chinuit, când ai făcut o faptă rea.
Ei bine, la omul pervers faptul se petrece tocmai din potrivă: el simte satisfacţie atunci, când săvârşeşte o faptă rea. Plăcerea lui sufletească este condiţionată de durerea, pe care o poate cauzâ altuia sau altora.
In aceasta perversul se deosibeşte de cinic, de ipocrit, de hain. El este mai rău de cât aceştia toţi; căci pe când acţiunile lor sunt săvârşite din interes sau din răzbunare; acelea ale perversului n’au alt motiv, decât plăcerea ce simte să facă răul.
In viaţa sexuală a unor oameni se observă aberaţia numită sadism, care stă în faptul că plăcerea lor ge-nezică sau voluptatea le este condiţionată de durerea ce cauzează unei alte persoane, mai ales de sex opus. Ei se mai numesc şi pervertiţi, fiindcă simţirea lor este pervertită.
Ceeace se întâmplă cu aceştia în domeniul sexualităţii, se petrece cu perverşii în domeniul părţii afective. Simţirea lor arc o logică deosebită de a celorlalţi oameni ; căci plăcerea lor nu este condiţionată de aceleaşi cauze ca la oamenii complect normali.
Pervesitatca — mai mică sau mai mare — se manifestă la toate vârstele, începând dela aceea a copilăriei. Un fapt remarcat, aproape de toţi, este că foarte mulţi copii simt o plăcere să chinuească animalele. Ei le chi-nuesc numai, pur şi simplu, pentru plăcerea de a le face să sufere.
Unii învăţaţi au căutat să-i apere, spunând că fac aceasta, fiindcă nu-şi dau seama de suferinţa ce-o pri-cinuesc. Faptul nu este exact. Din potrivă, ei observă foarte bine şi cu cât văd că animalul îşi exprimă mai mult durerea, se vaită şi se agită, cu atât se simt mai satisfăcuţi.
Iu şcoli se petrece acclaş fapt regretabil. Fiecare clasă îşi are martirii săi, recrutaţi din copiii puţin vioi, şi timizi. Colegii lor, care adesea sunt mai proşti decât , .ei, dar îp schimb ap mai multă îndrăsneală,, le fac tot felul de mizerii şi sunt cu atât mai satisfăcuţi cu cât aceia le simt mai mult.
Acum 25 de ani, la un liceu din Cap'tală era un obicciu foarte barbar. După ce suna ora de plecare, o parte dintre elevii români se aşezau pe două rânduri, dela uşa localului şi până la poartă. Sub aceste furci caudine de un nou gen trebuiau să treacă bieţii băeţi de Ebrci, osândiţi fiind să primească pumni şi palme dela iubiţii lor colegi. Şi când ne gândim că n’aveau altă vină, decât pe aceea că erau Ebrei. !...
Ceeace se întâmplă în şcoli, se petrece şi în societatea oamenilor mari. Rar să existe cancelarie unde să nu fie câte un martir al colegilor lui perverşi. Toată nenorocirea acestor nenorociţi este, că nu pot să reacţioneze.
In unele sindrofii se observă acelaş fapt. Cel ce are o fire prea îngăduitoare sau este prea timid, este expus, să fie înţepat şi batjocorit de cel care vrea să facă pe
deşteptul, pe omul de spirit în faţa galeriei, sau de cel care simte voluptate în a-i cauzâ suferinţă.
De multe ori unele femei sunt mai pricepute decât bărbaţii în această artă. Ele simt o deosebită plăcere să umilească, să vadă or să producă suferinţa.
Acest fel de perversitate, care stă în plăcerea pe care cineva o simte ca să petreacă pe socoteala altuia, este-cunoscută şi sub numele de maliţiozitate. Maliţiosul sau răutăciosul este şi el tot un fel de pervers.
De bună seamă că chiar cei înzestraţi cu puţin spirit de observaţie au avut şi au ocazie să vadă mai ales la noi unele tipuri, cărora nu le lipseşte nici odată rânjetul de pe buze şi cari se simt cei mai fericiţi când găsesc ceva de batjocorit şi, din potrivă, cei mai nemulţumiţi, când văd că nu li se prezintă asemenea ocazii. Ei s’ar simţi foarte trişti, dacă ar fi toate lucrurile aşâ cum ar trebui să fie; căci, în acest caz, n’ar mai avea ce să batjocorească. Dânşii caută în or şi ce partea ridiculă şi când nu o găsesc, sunt în stare s’o inventeze, numai şi numai pentru ca să petreacă. Binele îi lasă nepăsători; ceea ce caută, este răul care se pretează la ridicul.
Incontestabil că una dintre cele mai bune arme pentru a biciui moravurile or a îndrepta uneori o rea stare de lucruri este ironia, dar cu o condiţie: să fie la locul ei.
Ironia îţi poate servi ca armă de atac sau de apărare ; ca mijloc de petrecere nu trebue să-ţi servească nici o dată.
La noi se observă aceste două mari rele şi anume: tendinţa de a mercantilizâ tot şi de a batjocori chiar şi atunci, când poate că ar trebui mai mult să plângem. Aceşti «zeflemişti» cu rost şi, mai ales, fără rost, sunt suflete seci, lipsite de orce sentiment ales. Ei n’au decât un scop: să petreacă cu orce preţ.
Din norocire, de multe ori batjocura se întoarce în potriva batjocoritorului. Exemplul lui Aristofan, care a îndrăsnit să batjocorească pe Socrate, confirmă ceeace spunem.
H.
Nu este mult timp de când unele ziare ramâneşti au vorbit despre cruzimea unei mame, care ’şi martiriza copilul în fiecare zi, fapt care a făcut pe autorităţi să intervină şi să-i ceară socoteală. Ea nu s’a sfiit să sa recunoască autoarea sălbăticiilor şi să spună chiar că ei nu-i trebue copii.	-
Fapte de asemenea natură, car ese petrec des şi în alte ţări, încât s’a simţit nevoie de înfiinţarea unor legi prin care copiii să fie protejaţi în potriva cruzimei părinţilor, fac parte şi ele din maiele domeniu al perver-sităţei întru cât este vorba de pervertirea unui semi-inent, care se observă până şi la aproape toate animalele. Se ştie cum unele dintre ele îşi uită de viaţa lor proprie, atunci când este vorba de apărarea pro-progeniturii. Din nenorocire, mulţi oameni sunt mai prejos decât ele.-	'
E drept că, în multe dintre aceste cazuri, intervine un nou factor a cărui însemnătate este destul de marc, şi anume mizeria. Pentru mulţi părinţi, copiii sunt o
3'4
NOUA REVISTA ROMANĂ
sarcină aproape cu neputinţă de suportat. Aşa încât cruzimea lor nu este întemeiată pe plăcere, dar pe interes. Ei nu-i torturează pentru că vederea durerii le-ar produce plăcere, dar din interesul ce au să se scape de ei, omorându-i cu încetul. Insă, în orce caz, faptele lor intră tot în domeniul perversităţii, căci este vorba de lipsa unui sentiment atât de puternic, încât în starea normală covârşeşte adesea pe acela al conservării vieţei. Ce deosebire între aceşti părinţi criminali şi aceia cari să arurcă în foc, expunându-se la o moarte sigură, numai pentru ca să-şi scape copiii !...
III
Gradul cel mai mare de perversitate atunci, când ea este unită cu cruzimea, neîntemeiată pe nici un interes. Nu orce cruzime se poate numi perversitate. Este deosebire între crima ce săvârşeşte un sălbatic sau un despot, din cauza lipsei de respect pentru viaţa omenească şi aceea făptuită de omul civilizat şi rafinat, numai şi numai pentru plăcerea de a vedea sângele curgând şi suferinţa ajunsă la paroxism.
Câteva exemple ne vor lămuri mai bine asupra acestei deosebiri. Speke, un explorator englez care a trăit în secolul trecut, povesteşte că într’o zi dăruind o puşcă-revolver lui Mteza, regele Ugandei; acesta trimese pe un ofiţer al său, ca să o încerce asupra unuia dintre supuşii lui. Supusul a fost împuşcat, fără ca aceasta să surprindă pe nimeni. Faptul era socotit ca ceva destul de firesc.
Nu mai târziu decât la începutul veacului trecut, un paşe dela Bender şi-a încercat tăişul unui iatagan, tăind capul la doi sclavi.
E mai interesant ceeace i s’a întâmplat pictorului veneţian Giovanni Bellini, pe care sultanul l’a chemat să-i execute mai multe lucrări.
Pe când lucra la un tablou ce înfăţişea Tăerea capului Sfântului Ioan; sultanul îi spuse că vinele gâtului nu sunt destul de bine redate. Artistul susţinând contrariul, despotul scoase sabia, tăie capul sclavului care se afla aproape de el, şi îl dete pictorului, pentru ca să-l convingă că are dreptate.
Toate aceste cazuri nu pot fi socotite ca fapte perverse. Autorii lor nici nu s’au gândit măcar la vre o plăcere ocazionată de ele. Felul lor de a se purta era consfinţit prin obiceiul de a socoti pe oameni ca simple obiecte, de care te poţi cotorosi foarte uşor atunci, când poţi şi crezi de cuviinţă.
Nu tot astfel se poate spune despre cruzimile împăraţilor romani Tiberiu, Caligula şi Nerone sau ale lui Petru I, ţarul Rusiei. Multe dintre crimele lor erau făcute pentru plăcerea de a cauza suferinţa. Tiberiu vizita în fiecare zi închisorile, pentru ca să se desfăteze la auzul vaetelor disperate ale celor întemniţaţi.
Unui senator roman care l’a implorat să dea ordin ca să-l omoare,—el i-a răspuns cu cinism: «Nu te iubesc îndestul, pentru ca să fac aceasta». Iar Petru I nu dormea nopţi întregi numai din cauză, că se gândea mereu ce torturi noi să inventeze.
Cazurile de perversitate în care plăcerea este condiţionată de cruzime sunt mult mai dese, decât s’ar părea;
dar mare parte rămân necunoscute, fiindcă nu provoacă accidente de acelea, care să atragă atenţia autorităţilor sau a publicului.
Insă un caz clasic de perversitate unită cu cruzimea l-am găsit descris de către Dostoiewski, în celebra să carte intitulată Amintiri din casa morţilor. După cum se ştie, el a suferit mai mulţi ani munca silnică în Siberia. Acestea sunt impresiile lui. Observaţiile sunt luate sur le vif.
Este vorba de un locotenent, numit de autor Jcre-biatnikof, a cărui perversitate se manifestă, când tre-buiâ să aplice pedepse corporale vre unui osândit. «Acest locotenent eră o excepţie, un cunoscător priceput, rafinat în ceeace priveşte execuţiile. El eră pasionat pentru arta lui şi o iubiâ pentru ea însăşi. întocmai ca un patrician blazat din Roma imperială, el pretindea dela această artă rafinamente, plăceri contra naturii, care să-i gâdile şi să-i aţâţe niţel sufletul său copleşit, înecat în grăsime. Osânditul este adus să-şi sufere pedeapsa; Jerebiatnikof este ofiţerul executor; numai singura vedere a lungului şir de soldaţi, înarmaţi cu nuele groase, îl inspiră; trece pe dinaintea frontului cu un aer satisfăcut şi îndeamnă pe fiecare să-şi facă datoria în conştiinţă, că dacă nu ... Soldaţii ştiau mai dinainte ce însemnează acest dacă nu... Se aduce criminalul; dacă nu cunoaşte încă pe Jerebiatnikof şi dacă nu este în curent cu secretul misterului; locotenentul îi joacă următoarea festă, care este numai una dintre invenţiile lui Jerebiatnikof, spirit foarte ingenios în asemenea plăsmuiri. Or ce deţinut, care este desbră-cat în pielea goală, dela gât până la brâu şi pe care sub-ofiţerii îl leagă de patul puştei, pentru a-1 face să parcugă apoi toată strada verde,—roagă, cu o voce plângătoare şi înecată în lacrămi, pe ofiţerul executor să dispue ca soldaţii să nu lovească aşa de tare şi să nu îndoească greutatea pedepsei printr’o severitate de prisos. «Cucoane, strigă nenorocitul, fie-vă milă, fiţi pă- ’ rintesc..,» In urma acestei rugăciuni, Jerebiatnikof suspenda pentru un moment execuţia, se prefăcea că este înduicşat de rugăciunile nenorocitului, şi când vedea că acesta s’a convis că va fi cruţat şi că i se va aplica o corecţiune mai uşoară; atunci comanda începerea. Conduceţi-1, spunea el cu o voce atât de înduioşată, încât deţinutul nu ştia cum să mulţumiască lui D-zeu, că i-a dat un aşa de bun ofiţer instructor. Teribila proeezie începea; tobele începeau să bată, soldaţii dela capul rândului îşi ridicau în sus nuelele... «Snopiţi-1! urla atunci din toate puterile Jerebiatnikof; ardeţi-1 ! isbiţi-1, isbiţi-1! Jupuiţi-1! Scoateţi-i pielea dupe el! Încă, încă, loviţi mai tare pe acest orfan, daţi-i, daţi-i acestui ticălos! mai tare, prăpădiţi-1, prăpădiţi-1!». Soldaţii lovesc din toate puterile, când cu un braţ când cu celălalt, spinarea nenorocitului, ai cărui ochi scapără scântei, şi care urlă de durere; pe când Jerebiatnicof aleargă în urma lui, în fata liniei, tinându-se cu mâinile de burtă din cauza râsului; pufneşte, se topeşte de râs şi nici nu se mai poate ţinea în capul oaselor, încât îţi face milă acest scump bărbat. Se simte fericit, găseşte că această scenă este caraghioasă. Din când în când se aude răsunând râsul lui puternic, sincer şi sonor.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
31,5
El repetă. «Loviţi! Coşiţi-1, jupuiţi-mi pe acest bandit...» ')
Iată un caz în care perversitatea a atins culmea. Şi nu ştim dacă el nu ar fi mai bine clasat în domeniul antropologiii criminale.
IV.
O chestiune mult discutată este dacă femeile sunt mai perverse decât bărbaţii. Natural că părerile sunt împărţite.
Cei ce înclină către această credinţă invoacă, între altele, faptul că ele sunt mai iubitoare de spectacole sângeroase. Astfel s’a remarcat că, în timpul Romanilon femeilor le plăceau mai mult luptele gladiatorilor. De asemenea, Ispaniolele sunt cele mai amatoare ale luptelor de tauri. Iar Englezoaicele din Sidnei se distrau adesea, după masă, punând pe indigeni să se măcelărească între dânşii.
Exploratorul francez Jacques Arago spune că a văzut, în Brazilia, două fete care şedeau lungite voluptos pe un covor şi, râzând între dânscle, e întreeau care mai de care, să lovească anumite părţi ale corpului unui negru care, plin de răni sângerânde, şedea în faţa lor.
Nici nu mai încape îndoială că acest caz de cruzime intră în domeniul perversităţii, căci el n’aveâ alt mobil de cât distracţia, plăcerea ce simţeau tinerele vlăstare să vadă pe un om suferind de durerile pe care i le pricinuiau dânsele.
Dar nu ne îndreptăţeşte nimic să conchidem că femeile sunt mai crude ca bărbaţii. Căci la actele de cruzime femeiască invocate de către cei cari susţin aceasta, se poate răspunde cu altele de cruzime bărbătească, ce nu sunt nici de cum mai pre jos.
Insă ceeace poate să observe or şi cine, este că atât printre bărbaţi cât şi printre femei se găsesc fiinţe de o excesivă bunătate şi altele de o revoltătoare cruzime.
Un fapt care trebue să uimească pe mulţi, este nepotrivirea între perfecţiunea fizică şi starea morală, care se constată la unele femei. Se întâmplă câte o dată ca într’un corp de o frumuseţe ideală să se găsească un suflet crud şi pervers. Astfel a fost cazul celebrei otrăvitoare marchiza de Brinvilliers; astfel este cazul d-nei Steinheil, care a început să se bucure deja de o tristă celebritate. Isteţului judecător de instrucţie Andre întrebând’o să-i spue numele amanţilor ei; dânsa i-a răspuns surâzând: Aceasta ar însemna din parte-mi o violare a secretului profesional.
Ce ziceţi de acest caz în care infamia se află aşâ de strâns unită cu cinismul ?
V
Intr’una dintre scrierile lui Nietssche am găsit următoarele observaţii: «In ură femeile sunt mai periculoase de cât bărbaţii ; mai întâiu, fiindcă duşmănia lor, odată provocată, nu este împcdccată de nici un scrupul de echitate şi ea creşte mereu până la cele din urmă margini; apoi, fiindcă ele sunt artiste în arta de a găsi părţile Gele mai vulnerabile şi a şti să le atace. Pentru acest scop spiritul lor ascuţit ca vârful unui pumnal le
1) Dostoiewski, Sottvenirs de la Maison des morts. Trad. par Ne-yroud. p. 225, 227.
serveşte în mod excelent (pe când bărbaţii, fiind mişcaţi la vederea rănilor, devin adesea mărinimoşi şi miloşi)».
Iar în altă parte: «După o dispută, după o ceartă personală dintre un bărbat şi o femee; una dintre părţi (bărbatul) sufere mai mult că a cauzat rău celeilalte părţi; pe când pe cealaltă (pe femee) ceeace o face să sufere este gândul că nu a pricinuit destul rău, De aceia se căzneşte, prin lacrămi, sughiţuri şi mimică îndurerată să-i amărască şi mai mult sufletul în urmă» •
După cum vedem, Nietssche, ca cei mai mulţi de altfel, avea convingerea că femeile sunt mai crude în răzbunare, de cât bărbaţii.
Adevărul e că sunt unele cazuri în care cruzimea a atins culmea. Unul dintre ele este acela celebru al Elisa-betei împărăteasa Rusiei, care a dat ordin ca princesa Lapuşin să fie bătută cu cnutul pe pielea goală, să i se sfărâme dinţii şi să i se smulgă limba. Pretextul că ar fi conspirat în potrivă-i. Adevăratul motiv a fost că erâ mai frumoasă de cât împărăteasa, atrăgând prin aceasta mai mult privirile admiratoare ale bărbaţilor.
De asemenea, îmi amintesc despre un alt caz de răzbunare din gelozie, pe care l’am citit în foarte interesanta carte a d-lui Proal, Suicides et crimes, passionelles. După ce o femeie a tras 4 sau 5 focuri de revolver într’o rivală a sa, s’a depărtat cu un pas şi a sorbit cu privirea spectacolul în care victima ei se svârcoleâ în ghiarele morţii.
Dar, în sfârşit, şi aici se pot aduce aceleaşi obiecţii care s’au adus şi în cazurile despre care am vorbit mai nainte. Insă un lucru este mai mult de cât sigur si anume, că femeea posedă într’un grad cu mult mai înalt acea intuiţia psihologică prin care constată cu uşurinţa stările afective, de care este stăpânit un suflet omenesc. .Şi cunoscându-le, este firesc să ştie mai bine unde şi cum să dea lovitura.
VI
O luptă foarte grea de purtat este aceea în potriva perversităţii. Căci find o stare înăscută, ea nu poate fi desrădăcinată din sufletul aceluia pe care îl stăpâneşte Prin urmare, ceea ce rămâne de făcut este să căutăm a o face mai puţin vătămătoare, luptând în celor perverşi.
Aşa, de exemplu, în şcoală băeţii cei buni şi inimoşi să ia sub apărarea lor pe cei slabi, de care perverşii să slujesc ca de obiecte de distracţie, făcându-i să sufere In biurouri, funcţionarii cum se cade şi energici să ia sub scutul lor protector pe cei expuşi să fie luaţi în râs de către cei obrasnici şi perverşi. In sindrofii, «bo-toşii să fie puşi cu botul pe labe».
Căci trebue să recunoaştem acest fapt, că dacă oamenii ar fi mai puţin nepăsători la suferinţele celor slabi; chiar fără a face nici un sacrificiu ar exista mai puţină suferinţă în omenire. Tot răul provine că avem, pe de o parte, prea mulţi perverşi; iar, pe de alta, prea mulţi nepăsători, cari-i lasă ca să opereze în voe.
Cât pentru perverşii cei mari, pentru aristocraţi mea perversităţii, în potriva acestora se poate lupta numai prin mijlocirea legilor si prin solidaritatea socială.
N. Zaiiaria.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
316
LITERATURA
VRAJA CÂNTECULUI
In fiecare dimineaţă auzea câtecul acela, «ding-dang, dang-ding», care îl făcea să se îmbrace în pripă, să-şi deâ cu o mână de apă pe ochi, şi să se răpeadă ■la uşa clopotniţei. Apoi, uitându-se în sus:
—	Tu eşti tătucule ?
Iar glasul uscat al lui Şovăilă răspundea:
—	Eu Eftimie. Sus!
Şi el n'aşteptâ să-i zică de două ori. Cât ai bate din palme ajungea sus, de parcă zbura pe cele două zeci şi şease de trepte ale vechii scări de stejar.
Acolo, stâ o clipă la uşe şi încet trecea lângă cer-ceveaua ferestrei. Ochii îi rămâneau ţintă pe limba clopotului, cât un ciubăr de mare, şi în auz îi suna adânc, tainic, acel «dang-ding, ding-dang» iubit, în vreme ce frânghia prinsă de toarta clopotului trăgea mâna tă-tucului când în sus, când în jos.... «dang-ding, ding-dang»... Şi el cu ochii plini de mirare numai ştia ce e-Era mâna care trăgea clopotul, sau fringhia care mişca mâna? Atât de uluit era zărind cum se mişcă ceva împrejur, praful ridicat în bătaia soarelui, de par’că tot erâ însufleţit acolo de clopot.... «Dang-ding, ding-dang».... Şi aşa până se sfârşea.
Şovăilă îşi iubea mult copilu; atât avea pe lume, după ce-i murise ferneea. Şi după ce da drumu frânghiei, când limba se mai repezea singură, odată de două ori.... dang-dang..., tot mai slab, tot mai stins, el îşi ştergea fruntea înăduşită cu o basma roşie, mare, îl luâ pe băiat în braţe şi sărutându-1 pe amândoi obrajii:
—	Aşa!
Iar clopotul mai îngăimâ odată, şi mai stins, dându-şi sufletul par’că.. dang!... şi amuţea.
Copilul se deprinsese cu cântecul acela, auzit cel puţin două ori pe zi, şi nu se putea ţine să se răpeadă sus, să-l vază, să-l auză bine, uitând şi de joacă şi de tot.
Şovăilă îi ştia slăbiciunea. II vedea cum se luminează la faţă ascultând cântecul prelung, mereu acelaş, plin de o monotonie dulce, stăpânitoare de suflete.
Ii plăcuse şi lui cântecul acila.
Şi nu-i părea minunat că băiatului lui—băiatul clopotarului Şovăilă!—să-i placă clopotul şi cântecul lui.
11	nemulţumea însă ceva. Lui Eftimie nu-i plăcea să facă lumânări cu el, turnând ceara topită din ibrice în formele lungueţe. Şi de câte ori îl luâ la făcutul lumânărilor, Eftimie ofta.
Odată l’a întrebat, într’o dup’amiază de vară:
—	De ce oftezi ?
Şi copilu a oftat iarăş.
Şovăilă îl întrebă din nou.
Copilul se strâmbă:
—	Nu miroase frumos !
Nu-i plăcea mirosul cerii încinse şi de atunci Şovăilă îl erlă,—nu-1 mai luă la făcutul lumânărilor.
Când se făcu mai marc, Şovăilă îşi duse băiatu la şcoală, la dascălul Mihăiţă, vestit în şeapte mahalale.
Eftimie plânse, când se trezi singur, între alţi copii, departe de tat’su şi de turnul înalt, de clopotul ce-1 făcea cu dangătul lui să se simtă pe altă lume.
Mai pe urmă se învăţă cu Dascălul Mihăiţă care . îl luâ blajin de sub bărbie şi, ridicându-i faţa în sus, se uitâ ţintă în ochii lui mari, albaştri.
Iar după toacă, în fie care zi, veneâ şi Şovăilă să-şi ia băiatu. Şi Eftimie, de veselie când se vedeâ pe drum spre casă, nu mai încetâ să-i spue tătucului tot ce învăţase, sărind într’una cu cartea şi placa subsuoară.
Iar Şovăilă, pâş pâş, abia se puteâ ţine de băiat.
—	Vezi, se gândea el, ce guraliv l’a făcut şcoala! El, care tăceâ mâlc mai nainte...
Şi-l ascultâ pe copil, sorbindu-i cuvintele.
După ce învăţă copilul buchile, Şovăilă îl luă cu el la strană şi-l puse să-i întoarcă foaia.
Eftimie, mândru de slujba lui, sta cucernic lângă strană uitându-se la tat’su, şi ridicându-se în vârful picioarelor, apucând fila galbenă, unsuroasă, când Şovăilă se închină că să-i lase vreme să întoarcă.
Dascălu Mihăiţă îi lăudâ într’una băiatu:
—	Copil atâta de sârguitor, şi deştept n’am mai pomenit! Să-ţi trăiască.
Şi-i creşteâ inima lui Şovăilă, când l’auzeâ. îşi luâ copilul de mână şi porneâ mulţumit spre casă.
Acum nu-i mai păreâ rău că nu-i dă nici o mână de ajutor la nimic şi-i făceâ toate pe plac.
Iar în ziua de examen, după ce se strânse lume multă în biserică şi se aşezară pe scaune în faţa altarului, de dreapta şi de stânga preotului, toţi boerii din mahala, Şovăilă nu mai putu de bucurie, când auzi ce limpede şi frumos răspundeâ băiatu, băiatu lui!, la toate întrebările.
Părinţii încremenise în picioare, cu ochii aţintiţi pe odraslele lor, iar boerii după scaune, cu bărbile albe şi cu privirile blânde, par’că erau o ceată de sfinţi coborâţi din icoane, ca să-i asculte pe copii.
«Dascălu Mihăiţă», în picioare şi el, spuncâ numele fiecărui copil care răspundeâ bine, şi bătrânii boeri îl luau rând pe rând în braţe, mângâindu-1 şi dându-i drumu în braţele părinţilor.
Şi la sfârşit, când preotul puse cea din urmă întrebare, cu glas domol:
—	Câte posturi sunt pe an ?
Şi când toţi copiii rămase cu gurile întredeschise, fără să poată răspunde vre unu, Şovăilă nu mai putu, când îşi văzu băiatu înaintând dintre ceilalţi şi răspunzând tot atât de limpede.
—	Sunt patru posturi: al Paştilor, al Sinpietrului, al Sintcimării şi al Crăciunului.
Şi lui i se păru că se învârte biserica cu el, când popa şi toţi boerii mângâiară pe Eftimie şi spuseră că a răspuns mai bine ca toţi.
Şovăilă plânse răzimându-se de strană şi, ştergându-şi lacrămile de pe faţa-i smochinită. Ar fi vrut să-şi sărute şi el băiatu, înaintea lumii, să-l vază toţi că i al lui, copilul lui, al lui Şovăilă clopotaru şi paracliseru ! Când veni Eftimie la el, să-l sărute, desfăcu pumnu şi-i arătă câţiva galbeni.	.
—	De unde ?
—	Boerii...
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
317
Şi Şovăilă îşi sărută băiatu iar şi iar murmurând:
—	Băiatu tatii, băiat!
Iiir anii de şcoală la Dascălu Mihăiţă trecură pe neştiute.
Popa îndemnă pe Şovăilă să-şi dea băiatu la o şcoală mai mare şi aşâ făcu .Şovăilă.
Băiatu însă, deşi se mărise, se suia când putea în clopotniţă şi, răzimat de cerceveaua ferestrii, asculta «ding-danguljL clopotului cu aceiaşi dragoste ca şi altă dată.
Când eşea dela şcoală, în loc soia de-adreptul spre casă, fără ştirea nimănui, s’abătea pe la un călugăraş dela un metoc din apropiere.
Călugăraşu aflase slăbiciunea băiatului pentru muzică şi-l chemă într'o zi la el, să-l înveţe semnele.
Iute, iute se deprinse Eftimie şi cu semnele acelea încâlcite, încolăcite şi aduse ca nişte şerpi. Iar când începu să cânte dintr’o dată, uitându-se numai la semnele acelea ciudate, îi veni parcă să fugă de bucurie, să-i spuie şi tătucului minunea.
Şovăilă încremeni când l’auzi.
—	Cum, ca Vlădica, cel de a fost şi la Ilagialîc ?
Şi nu-i veni să crcază până nu-1 văzu pe băiat deschizând un prohod, şi până nu-1 auzi cântând de ori unde, uitându-sc la semnele acelea şerpuite, fără înţeles pentru el.
—	De unde ştii ? Cine te-a învăţat?
Eftimie îi spuse.
Călugăraşu, care făcea canoane pentru două şi trei glasuri, se apucă să-l înveţe pe băiat şi taina aceasta. Şi Eftimie se obişnui să însemneze încet încet, tot ce-i trecea prin cap, părându-i-se că a descoperit ceva mare, peste puterile omeneşti.
Dar nu-i mai spuse nimic tătucului, te seamă să nu-1 înspăimânte.
Seara, după ce adormea bătrânul, Eftimie îşi lăsă cărţile pe masă, se uita la tătucu şi, pe ascuns, ferin-du-sc să nu-1 deştepte, scotea de sub saltea un caet în care îşi însemna el câte o melodie, câte un crâmpei de cântec auzit, sau scornit de el.
Călugăraşul plecă la urma lui, într’un schit depărtat, în altă ţară, iar Eftimie începu să însemneze glasurile cu o râvnă din ce în ce mai mare.
Şovăilă numai ştiu ce să spuie, cum auzi de noua minune, şi nu stete mult pe gânduri când însuşi Vlădica veni la el acasă îndemnându-1 să-şi călugărească băiatu, să înveţe mai departe, s’ajungă Vlădică.
El, ce ştia el, bietu, Şovăilă: că-i bine să fii Vlădică! Şi-şi trimise băiatu la chinovie.
Abia trecuse câteva luni de când fratele Eftimie începuse să-i deprindă cu cântările pe călugării tineri şi pe ceilalţi fraţi, şi în curând îl ascultară toţi.
Cântările lui fură deprinse la strană, toţi făceau ce spunea el, iar el nu ştia decât caetele cu însemnările şi iar caetele.
Alături de chilia lui, împreună cu alte odoare, era şi un iconostas vechi cu o icoană a Maicii Domnului.
Şi Eftimie trecea totdeauna pe acolo, când intra în chilia lui.
într’o noapte, se desfăcu iconostasul, şi o scară subţire se lăsă parcă până lângă el, iar cineva d’acolo din-
năuntru îl chemă: «Suie, Eftimie, suie!» Şi el se supuse, mirându-se cum nu se rup treptele acelea subţiri sub greutatea picioarelor lui.
Se deşteptă din somn, înfiorat de visul acesta şi băgă de scamă că uitase uşa deschisă.
Şi iar nu-i mai spuse nimic nici lui Şovăilă, la care se ducea de câte ori putea, şi nici nimănui altul nu-i spuse nimic.
Iar cântările lui se auzeau prin toate schiturile şi bisericele şi vestea de talentul fratelui Eftimie ajunsese departe, până la urechia Domnitorului, care porunci să vie la Curte, să-l vază şi să-i puc talentul la încercare
Alături de mătănii, Eftimie îşi puse în brâu călimara şi pana-ascuţită proaspăt şi porni la Domnie.
Când intră Eftimie cu haina lui de şieac şi cu comanacul cărămiziriu în sălile Palatului, stete câteva clipe să răsufle. Bolţi aurite ca acelea şi argaţi gătiţi în brocarturi muiate în aur, nu mai pomenise! Şi toată lumea aceia de slujitori se pleca înnaintea lui, deschizându-i calea spre scara de marmură ce ducea în sala Tronului
Ce se petrecea în sufletul lui! Cum îi mai tremura bărbuţa castanie ca şi genele lui mari!
Fără voie îi veni în minte visul. Şi văzu iar scara însă nu mai era şubrebă, ci lucioasă ca sticla şi albă ca laptele. I se părea că nu se mai sfârşeşte.
In naintea uşii ce dâ în sala tronului, şase oşteni zdraveni, cu cuşmile de oţel, şi înzăuaţi de sus până jos, stăteau smirna câte trei de fiecare lăture a uşii, încremeniţi par’că cu suliţele în mână.
Iar un slujitor, gătit de sus până jos în catifea neagră, stropită cu aur, îi deschise uşa,
Par’că îi luă văzul, când intră acolo. Ce de lume gătită în haine scumpe şi ce licărire de aur şi de nestimate!
Eftimie rămase uluit. Ochii îi alunecau de colo până colo, fără să vază bine nimic. Şi cum încremenise aşa cu mâinile subţiri împreunate pe pept, un glas puternic îl deşteptă din ameţeala lui.
Apropie-te cuvioase!
El făcu încă câţi-va paşi şi rămase cu privirea aţintită pe baldachinul auriu ca şi scaunul pe care stătea Domnitorul. Nu zări decât o barbă neagră, lungă, ce se amesteca cu blana mantiei Doirmitnrnhii, bătută toată în nestimate şi flori de aur şi argint.
Stete cu capul plecat şi cu manele pe piept, la trei, paşi în faţa tronului.
Şi Domnitorul zise mai blajin:
—	Ştii să închipui viersul, cuvioase?
—	Da, Măria Ta....
—	La orice ?
—	La orice, Măria Ta!
Domnitorul se aplecă spre un sfetnic bărbos ca şi el şi care stâ aproape de scaun.
—	Dă încoace stihurile Mănescule!
Şi apoi întinzând pergamentul lui Eftimie:
—	Ia stihurile acestea, făcute de vornicul Măncscu în cinstea Doamnei, şi cuvioşia ta să le închipuie viersul, cântecul.
Eftimie puse mâna pe pană:
—	îndată Măria Ta.
—	Cum îndată?
3 tS
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
—	Pot să închipui viersul acum.
—	Nu aş;î! ai răgaz o zi şi o noapte. Du-te cuvioase !
Eftimio răsuflă uşurat când se văzu afară. Şi cum
ajunse la chinovie desfăcu pergamentul şi trecu odată peste el. Nu pricepu nimic. Ceti stihurile rând pe rând şi nu înţelese, şi le ceti iar fără să prindă ce va.
Erâ vorba de «ochi săgetători» şi de «priviri de foc»i şi el nu ştia decât de «lumina stelelor» şi de «ochiul cel în veci neadormit!»
Toată noaptea se trudi zadarnic şi a doua zi, fără să facă nici-o ispravă. Trist, eşi din curtea chinoviei, cu pergamentul strâns la piept şi, fără să-şi deâ seama, o luă spre casa tătucului.
Prin aerul plin de mireasma primăvăratică a pământului desfăcut, plutea un farmec nedesluşit, ceva ce-i înduioşă sufletul, şi-l făcu să-şi plece urechea la orice sgomot, la orice svon de viaţă. Iar în pomii înmuguriţi un popor întreg de vrăbii nu mai înceta din ciripit, străbătând tăcerea apusului cu un cântec al primăverei.
Eftimie se uită la stolurile gureşe şi i se păru ciripitul lor necontenit un zuruit de clopoţei prinşi de nişte cădelniţe uriaşe ţinute de mâini nevăzute.
Ce erâ veselia aceea pe păsări ?
Pricepu şi nu pricepu. Şi ochii i se aplecară spre o fereastră prin dreptul căreia trecea. Zări printre garoafe doi ochi ce se uitau atât de trist la el, că se înfioră.
Se apropiase de turn.
Şovăilă erâ sus; băteâ încet, frumos, de utrenie. Şi «ding-dangul» acela leneş şi adormitor, rătăceâ prin aerul primăvăratic şi-i cuprinse de odată sufletul tânărului cu vraja de altă dată.
Iar privirea aceea tristă îi aduse aminte de o tovarăşe de jocuri din copilărie, şi o flacăre i se încinse în ■ suflet, se aprinse tot mai tare, până ce i se păru că-1 mistuie.
Şi par’că se lumină ceva în el. O lumină nouă neştiută, adormită poate numai, isbucni în sufletul lui şi simţi ce nu mai smiţise până atunci.
Intr’un suflet sui scara clopotniţei şi se răzimă de cercevea ca şi altă dată, cu ochii ţintă la limba clopotului şi cu auzul plin de «ding-dangul» monoton. Şi înfăşurat în privirea iubitoare a tătucului care trăgea frânghia într’una, scoase, călemara şi pana din brâu şi pe pergament începu să însemne, repede, ce simţea în clipele acelea.
Puse stihurile în viers dulce, cald, ca o întâie licărire de dragoste, aprinsă într’un suflet neştiutor, iar acordurile grave, monotone, ale clopotului îi însemnară ceva d'n fatala înlănţuire a sufletelor pornite spre moarte.
A doua zi, când sui treptele de marmură ale palatului, nu mai zări nimic, până sus, în sala Tronului, unde îl aşteptâ Domnitorul.
Cum se uită la stihurile versuite, Domnitorul făcu un semn şi căpetenia musicei domneşti s’apropie.
—	Zi, s’auz cum sună! porunci Domnitorul. •
Şi cântăreţul se uită odată de sus până jos pe pergament; apoi începu cu glas duios, ca un îndrăgostit la fereastra dragii lui. Şi cântecul răsună adânc în sufletele tuturor, făcându-i pe Domnitor şi pe sfetnicii lui să se ducă cu gândul la cine ştie cine, la clipe de
bucurie, la clipe de durere, cuprinşi toţi de taina cântecului încropit de tânărul frate.
Eftimie se ului iarăş, văzând pe Domnitor că se ridică şi se apropie de el. Iar când îşi simţi mijlocul subţire strâns de caftanul boeresc şi când în locul comanacului zări rotocolul işlicului, îşi aduse iar aminte de vis.
Nu-şi făcuse anul de frate şi capătă deslegare, rămânând cântăreţul Domniei.
Iar cântecele lui de dragoste şi de veselie trecură din casă în casă şi, luate din gură în gură, străbătură şi înduioşară o ţară întreagă.
Şi, câte odată, târziu, când de pe groapa lui Şovăilă de mult dăduse ciulinii şi scaeţii, Eftimie lua binişor drumu bisericii tătucului. încet, să nu-1 simtă nimeni, urca vechea scară de stejar a clopotniţii şi sta viersu-ind ceasuri întregi, răzimat de cercevea, simţind că acolo, auzind par’că «ding-dangul» acela,şi zărind faţa uscată, iubită a tătucului, acolo închipuia viersul cel mai frumos.
Şi când vedea pe clopotarul cel nou plecându-i-se până la pământ, Eftimie scobora încet, vrăjit într’una de cântecul cela al clopotuiui cari îi luminase copilăria.
N. PORA
C A N E L E
Suntem numai noi doi în odaie: cânele meu şi cu mine. Afară şueră un viscol puternic.
Cânele stă, în faţa mea, privindu-mă drept în ochi.—
Mă uit şi eu la el.
Părcă ar vrea să’mi spună ceva. E mut, nu poate vorbi, nu se pricepe nici pe el singur; eu însă îl pricep.
înţeleg, că în clipa asta şi pe mine şi pe el, ne stăpâneşte aceiaşi simţire văd, că între noi nu este nici cea mai mică deosebire. Suntem fiinţe asemenea. In amândoi luceşte şi arde aceiaşi flacără tremurătoare.
Moartea s’aapropiat şi fâlfâie aripele’i largi umede şi reci.
... Şi totul s’a sfârşit
Şi s’ar găsi oare cineva care să hotărească atunci deosebirea dintre cele două flăcări, cari au ars în noi amândoi ?
Nu. Nu cânele şi nici omul nu sunt, cei cari schimbau acele priviri.
Ci sunt două părechi de acelaşi fel, ochii aceştia, aţintiţi unii asupra celorlalţi.
Şi’n fiecare din aceste două perechi de ochi, în aceia ai animalului, ca şi în aceia ai omului, — îţi vorbeşte limpede şi lămurit trebuinţa neapărată de a se apropia unul de celălalt.
MULŢU M ITUL
Pe străzile Capitalei un tânăr se plimbă vesel şi plin de mulţumire.
Mişcările lui sunt iuţi şi vioaie, ochii îi strălucesc gura’i zâmbeşte şi o roşeaţă plăcută îi acoperă faţa aprinsă. Toată făptura lui c numai mulţumire şi veselie.
Oare ce s’a întâmplat ? A pus mâna pe vre-o moştenire? I s’a dat vre-o slujbă mare? A întârziat dela vre-o întâlnire de dragoste ? Ori poate o fi mâncat bine şi simţirea de sănătate şi de putere îi iuţeşte mersul, îi dă putere picioarelor? Nu cumva i-au atârnat la gât frumoasa ta cruce în opt colţuri, o, Stanislaus ’ Rege al Polonilor ?
Nu. Tânărul nostru a scornit o răutate în potriva unui prieten, a răspândit-o cu multă grabă şi cu multă hărnicie, iar acum a auzit această calomnie din gura unui prieten şi o crede şi el singur,
Ce mulţumit, ce bun e în clipa asta, tânărul acesta plăcut, căruia şi viitorul îi surâde!
IVAN TURGIIENIEV (Trad. din ruseşte de O. Carp}
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
319
NOTE ŞI DISCUŢIUNI
COLEGIUL UNIC LA JUDEŢE
Unificarea colegiilor la judeţe potrivit condiţiunilor arătate prin procctul depus la Senat prezintă pentru noi nu numai importanţa gospodăriei judeţelor, dar mai cu seamă acea că constitue introducerea la marea reformă electorală atât de mult aşteptată.
In această privinţă modalităţile acestei alcătuiri şi prin urmare consecinţele cari vor decurge dintr’însele pro-zintă pentru noi interesul aplicării practice a proectu-lui în sensul foloaselor reale ce se vor putea culege,— cea ce va determina baza reformei întregului sistem electoral. Or, tocmai din acest punct de vedere, pro-ectul pentru unificarea colegiilor la judeţe merită o atenţiune deosebită, urmând să fie izvorât numai din necesităţile reale ale vremei şi constituind măsura dreaptă şi conştiincioasă a stărei adevărate de lucruri.
Un calcul greşit sau intenţionat făurit în sprijinul politicianizmului va avea de rezultat nu numai nereuşita legei dar discreditarea şi îndepărtarea reformei care va trebui neapărat să urmeze.
Pentru acest motiv e interesant să ştim nu numai întru cât acest proect va aduce servicii administraţiunei judeţelor, dar întru cât sistemul electoral preconizat de dânsul, generalizat va putea aduce o îmbunătăţire moravurilor noastre politice şi în general vieţei noastre publice.
Sub acest raport vofn examina baza electorală a acestui proect căutând să întrevedem în viitor urmările aplicărci sale.
Principiul de la care a plecat proectul a fost fericit: înlocuirea cenzului cu inconvenientul incompatibilităţei sale cu conştiinţa dreptului de vot, prin ştiinţa de carte. Stabilindu-se cu chipul acesta ca ştiutorii de carte să voteze direct. Şi dacă principiul ar fi fost păstrat până la sfârşit n’am fi avut de obiectat inconsequenţa privitoare la votul indirect pe care’l acordă în acelaştimp analfabeţilor şi prin care se introduce sistemul detestabil al votării prin delegaţi, experimentat cu prisosinţă la colegiul al III de Cameră.
Intr’adevăr, dacă din sistemul actual electoral trebue înlăturat ceva, — fără nici o rezervă. — e tocmai votul indirect, care constitue cel mai nedemn mijloc de fal-şificare a voinţei alegătorilor, dar pe care noua alcătuire judeţeană caută să’l menţină.
Şi pentru ca să ne dăm mai bine seama despre însemnătatea acestui fapt, ne vom reaminti că numai vre-o 15% din populaţiunea noastră sunt ştiutori de carte. Ceea ce însemnează că 85% vor vota indirect şi chiar dacă 50 de analfabeţi vor alege un delegat, după cum prevede proectul, totuşi delegaţii împreună cu o bună parte din alegătorii, cari, după cum vom vedea, vor vota direct în temeiul art 156 din proect, vor isbutl să asigure ca şi până acum reuşita guvernelor.
Să credem însă că intenţiunea introducerii acestei dispoziţiuni n’a putut fi alta decât chemarea la vot a tutulor maselor. Totuşi dacă ideia aceasta, departe de a servi cauza maselor se întoarce în potriva lor, după cum am avut ocaziunea să constatăm cu aplicarea votului indirect la col. III de Cameră, de ce să nu o
înlăturăm, lăsându-se astfel dreptul de vot numai acelora pe cari însuşi procctul îi recunoaşte în prim rând apţi spre a’l exercita direct: numai ştiutorilor de carte? Căci nu se va crea cu chipul acesta o nedreptate ci se va înlătura un neajuns ale cărui consecinţe s’au resimţit adânc în luptele noastre politice.
Dar mai mult decât atât. Art. 156 din acest proect stabileşte că: < Actualii alegători înscrişi în col. I, II şi III direcţi, de cameră, fac de drept parte din colegiul alegătorilor direcţi judeţeni, chiar dacă nu ştiu citi şi seri». Prin urmare o nouă derogare dela principiul ca ştiinţa de carte să constitue baza dreptului de vot, cu atât mai importantă cu cât numărul acestor alegători adăogat la acela al delegaţilor vor acoperi numărul ştiutorilor de carte. Şi atunci ce schimbăm din actualul sistem şi care mai este raţiunea acestui proect în pre-tenţiunca de îndrumare către votul universal?
S’ar putea' observa că prevederile art. 156 ar fi îndreptăţite prin actuala stare de lucruri în sensul că altfel analfabeţii colegiilor I, II şi III direcţi de cameră s’ar găsi în situaţiunea de a fi trecuţi în rândurile indirecţilor judeţeni. Insă din momentul în care proectul caută să stabilească o nouă bază electorală, în temeiul unui principiu nou, nu se mai pot admite derogări ca acelea care ating esenţa principiului însuşi, căci cu sistemul acesta se anihilează cu desăvârşire voinţa alegătorilor direcţi, ştiutori de carte, în fapt creându-se încă un precedent favorabil regimului guvernamental. Apoi prevederile art. 156 al. I nu pot fi legitimate prin susţinerea de drepturi câştigate ale alegătorilor col. I, II, şi III direcţi de cameră, căci în acest domeniu nu poate fi vorba de drepturi câştigate. Intr’adevăr, atât timp cât dreptul de vot este subordonat unor condiţiuni esenţiale, dreptul acesta atârnând de existenţa lor este supus va-riaţiunilor acestora.
De aceea dreptul de vot nu poate fi perpetuu. Chiar în sistemul actual, potrivit căruia acest drept este supus în principal condiţiunei cenzului, dacă alegătorul perde cenzul cerut nu se poate admite că nu va perde şi dreptul de vot. E o-consecinţă fatală a condiţionărei sale.
Şi atunci când căutăm să schimbăm însăşi temelia sa, mai trebue să recunoaştem vechilor alegători drepturi câştitrate, când nu le pot avea ?
In legătură apoi cu dificultatea ce s’ar crea prin faptul că analfabeţii col. I II şi III direcţi de cameră ar trebui să treacă în rândurile indirecţilor judeţeni trebueşte adusă chestiunea delegaţilor, căci dacă se va înlătura din proect dispoziţiunea în temeiul căreia neştiutori de carte vor vota prin delegaţi, se va înlătura şi dificultatea aceasta, rămânând analfabeţilor să se instruiască pentru dobândirea dreptuiui de vot direct, ştiinţa de carte devenind astfel un stimulent de care avem destulă nevoe faţă cu marele lor număr. Şi aceasta fără să se zdruncine prea mult situaţiunea de astăzi, întrucât trebue să recunoaştem că cea mai mare parte din cenzitarii noştri sunt şi ştiutori de carte.
In ce priveşte masa populaţiunei rurale, împrejurările cer să se mai ia şi alte măsuri în afară de cele preconizate de legile electorale, şi anume măsuri privitoare la cultivarea lor serioasă şi mai cu seamă la prospe-rarea lor economică.	N. ŞtefAnescu Iacint.
320
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Banca culoarei de Negru.—Bucureşti.
Bilanţul general încheiat la 31 Decembre 1908.
	Lei	B.
Casa		1.960 15	
Acţiuni		120.175	—
Acţionari		500	—
Efecte scontate		130.332	02
Mobilier		927	50
Diverşi debitori		255		
Timbratul acţiunilor				548	70
Confecţionarea acţiunilor		6	20
	 ' 		254.704	57
arac*:		
Preşedinte	.it.
	Lei	B.
Capital		200.000		
Fond de rezervă			4.518 03	
Fond de pensiuni		198 59	
Depozite spre fructificare		21.057 95	
Fond de prevedere 		8.G00	—
Dobânzi cuvenite depozitelor		1.585	35
Dividende neridicate		008	53
Reescontul anului viitor		4.777	05
Impozite şi diverse		1.200	—
Beneficiul net		12.157	87
	254.704	57
Director, S. Origorescu.
Profit şi Pierderi, încheiat la 31 Decemvrie 1908.
DEBIT	CREDIT
	Lei	B.		Lei	B.
•• ' . .;iP*					
Oieltueli generale		10.105	20	Dobânzi şi comision			32.821	07
Impozite şi diverse .... . . 			1.200					
Dobânzi cuvenite fond de rezervă		300	-			
Dobânzi cuvenite depositului		1 585	35			
Reescontul anului 1909 		4.777	05			
Dobân i cuvenite fondului de pensiuni		15	—			
Fond de prevedere ..... 		2.000	—			
Beneficiu net 			12.157	87			
	32.801	07	Dividentul este de 10°/0 pe an		32.801	07
Preşedinte, George Panait.
Director, S. Origorescu.
DROGUERIE & PARFUMERIE
D. G. DIAMANDI
BUCUREŞTI
EAU DE COLOGNE
Grand Prix Exposifiunealnfernafion. de Higiena
________PARIS 1907____________
Doctorul N. I. Demetriad
Monitor ai Clinicei de Maladii Genito-Urinare din Paris (Prof ", Albarau)
Instalaflune modernă pentru tratamentul de Specialitate şi Ginecologie.
Consultaţiuni 5—7.—Str. Pitar-Moşu 15.
studii filosofice
ÎN SPfcuAL
JtcVistă pentru Cercetările de psihologie
■	TEORETICE ŞI APLICATE LA:
ŞTIINŢA DREPTULUI, PEDAGOGIE Şl SOCIOLOGIE
SUB DIRECŢIUNEA D-LUI
C.	RADULESCU-MOTRU
Profesor Ia Universitatea din Bucureşti
■ REDACŢIA:
BUCUREŞTI. — BULEVARDUL FERDINAND, 55
flBGNflJYlENTUb flNUHb LEI 6. Abonamentul anual cumulativ la „Studii Filosofice" şi „Noua Revistă Română", 15 Lei.
I Goalele Intestinului |
Diareea (la copii şi bătrâni), Dizenteria Colicele, Furunculoza, Eczema şi toate
boalele ce provin din Infecţiunlle intestinale
SE TRATEAZĂ ADMIRABIL PRIN
LACTOKEKMENT
(Bulion paralactic)
Aprobat de Cons. Sanit. Super.
Zilnic preparat proaspăt numai la
LABORATORUL Or. ROBIN
5, Str. 1. C. Brătianu 5.—Telefon.
(Un flacon 2 lei. In provincie contra mandat 2,70 Cereţi .ijrospccto g-i*ntnito
EGEE£)
________SUC__________________
DOCTORUL MIRON
Membru al consiliului de Igienă CALEA MOŞILOR 209
Consult 3 -5 p. m. ,-LT Telefon 13/33.
IL
Luni 23, Marţi 24 şi Mercuri 25 Februarie, dela orele 10—12 a. m. şi de la 3—5 d, a, se va ţine în Palatul Muntelui de Pietate, din str. Sf. fonică, colţ cu str. Zorilor, licitaţia publică a amanetelor ne-rescumpărate, cari vor fi expuse publicului Duminică 22 Februarie, la aceleaşi ore,
STABILIMENTUL GRAFIC e/LBBRT BAER» FABRICA DE CARTONAGE — BUCUREŞTI, STRADA NU VI\-PMOPILIU, 5-g