NOU . REVISTA
ABONAMENTUL:
In Romilniajun an................io lei
M *şease luni..............6 ,,
In toate ţările uniune! poştale un an 12 ,,
,,	,,	,,	,, şeaseluni 7 ,,
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Fcrriinand, 55. — Bucureşti
Română
pomi: A, LITERATURA, ŞTI 1NŢA ŞI ARTA UN N L, M
APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ	25 Bani
DIRECTOR:
C. RĂDULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
Segăseştecu numărul la principalele librării şi la depozitari de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pe ultima pagină Mi pagină : io lei.
No. 15.
DUMINICĂ 18 IANUARIE 1909
Voi. 5.
SUMARUL:
NOUTĂŢI:
Schimb de cursuri universitare între Budapesta şi Bucureşti.—Armata austro-ungară. — Exploratorul Sven Uedin în Tibet.—Ce lucrează d'Antum.:'io.—Preziceri pentru 1909.
POLITICĂ:
N. Em. Teoiiari. Democratismul partid ului na-ţional-libcral.
ŞTII NT A:
Prof. Dr. I. Si.MioxEscu. Catastrofa din Italia. C. RXdui.escu-Motru. Lc.ţjea evolnţiunei sociale.
LITERATURĂ:
Virgii. Caraiyan. Povestea unui uriaş.
Jeax Richepin. Un fricos.
NOTE ŞI DISCUŢIUNI:
C.	R. M. Parlamentul ratifică abrogarea legei pentru instrucţia militară în şcoli.
N O UTĂŢI
Schimb de cursuri universitare între Budapesta şi Bucureşti.
In ziua de 8 Ianuarie d. profesor "Rsdulescu-TSIotru a ţinut înaintea studenţilor români din Budapesta, o conferinţă al cărei rezumat îl vom publică într’unul din numerile viitoar>ale revistei.
La invilaţiunea studenţilor de a reveni cât mai des în mijlocul lor, d. R.-Motru a răspuns că această revenire s’ar putea chiar până la un punct înlesni în mod oficial, prin începerea unui schimb de cursuri intre universitatea din Budapesta şi acea clin Bucureşti, aşa după cum se practică între universităţile germane şi americane. Schimbul acesta ar veni mai ales în folosul studenţilor români din Ungaria, cari sunt lipsiţi de cursuri suficiente în ceea ce priveşte literatura şi filologia română, istoria şi psihologia socială, (ambele acestea din urmă, cu referire la poporul român). Cercurile oficiale ungare nu s’ar puted opune la acest schimb, pe câtă vreme re-laţiunile între statul ungar şi romăn sunt cordiale, precum să arată oficial şl pe câtă vreme, mai ales, autoritatea şcolară din Ungaria doreşte sincer să. înlesnească elementelor româ-
neşti dobândirea unei instrucţiuni complete. Negreşit, atât profesorii unguri cât şi români sunt datori să se menţină în cadrul celei mai stricte obiectivităţi ştiinţifice.
La această propunere a d-lui R.-Motru ziarul românesc Tribuna din Arad răspunde printr’un articol de dezaprobare : «Schimbul de profesori, zice Tribuna, este cel din urmă în «rândul mijloacelor pentru stabilirea unui contact între ştiinţa «feluritelor ţâri civilizate şi este întrebuinţat in măsură foarte «mică». Negreşit, ziarul în cestiune are dreptate în principiu, acest schimb de cursuri nu poate aduce un real serviciu ştiinţei decât într’o mică măsură: «adevărurile ce se descopăr în «laboratorile din America sau Australia au valoare veşnică şi «generală şi sunt primite deopotrivă la Slockholm sau la Bu-«cureşti.» Dar acest schimb de cursuri, dacă nu va folosi ştiinţei în genere, va folosi totuşi, credem noi, studenţilor Români. In lipsa unei facultăţi de litere şi ştiinţe, în care toate cursurile să fie predate in 1. română;— facultate, la care românii au tot dreptul să pretindă, după cum au în Austria şi Italienii; — acest schimb de cursuri va puteâ fi de un real folos, cel puţin, până la ivirea unor timpuri mai bune, — fiindcă noi tot sperăm ca dreapta judecată să învingă. Este cu neputinţă, ca adevărul fundamental pe care să bazează pedagogia ştiinţifică modernă, adevărul anume că fiecare naţiune nu-şi poate dobândi o adevărată cultură decât prin mijlocirea limbei materne, să nu isbutească în cele din urmă să înlăture prejudecăţile oficialităţii ungare.
Tribuna recomandă, în locul propunerei d-lui R.-Motru, propunerea făcută, cu patru ani în urmă, de d. N. Iorga, şi a-, nume aducerea unor tineri români din Ungaria pentru studii în Bucureşti. Noi nu vedem peutru ce aceste două propuneri s’ar exclude. Propunerea d-lui N. Iorga s’aT fi putut realiză fie mult, dacă autorul ei, în loc de a fi legat-o cu amintirea lui «Ştefan cel mare», ar fi legat-o cu o instituţiune existentă astăzi în Bucureşti, şi anume cu «Fundaţiunea Universitară Carol I.»
*
* *
Armata austro-ungară.
Iată ce spune căpitanul Victor Duruy în N-rul de 15 Januarie din Rcvuc de Paris asupra armatei austro-ungare.
Dacă armata austro-ungară prezintă anumite defecte, din cari multe provin din cauza situaţiunei sale politice,—lipsă de omogeneitate, mobilizări şi concentrări prea încete, efective de pace de landweliri insuficiente pentru o instrucţie intensivă, număr prea slab de subofiţeri reangajaţi, stat-major puţin cam depărtat de trupă,—ea posedă însă elemente excelente, posedă generali de valoare, un şef de stat major de primul ordin şi poate, în campanie să mobilizeze efective numeroase.
In ultimii doi-trei ani, armata austro-ungară a făcut pro-
22b
ttOttA REVISTA ROMÂNĂ
grese importante. Ea reprezintă astăzi o forţă reală, graţie mai ales disciplinei soldaţilor şi unităţii corpului de ofiţeri.
Gel mai greu pericol pentru ea este separatizmul ungar: sciziunea între partea ungară şi partea austriacă a armatei comune ar face din armata austro-ungară două armate complet deosebite, austriacă de o parte, ungară de alta. Forţa militară a imperiului prin aceasta ar suferi o scădere însemnată.
*
* *
Exploratorul Sven Hedin în Tibet.
Zilele trecute Stokholm a primit cu sărbătorire regească pe unul din fii săi de seamă. Exploratorul Sven Hedin s’a întors din a treia sa expediţie îndrăzneaţă în Tibet.
Sven Hedin e cunoscut mai de mult ca unul ce şi-a închinat viaţa, descoperirii ţinuturilor din inima Asiei.
Prima sa expediţie, la 1893, aveâ de scop cercetarea platoului Pamir şi a înălţimilor din Tibet, la cinci şi şase mii de metri altitudini.
In a doua, la 1899, cercetează pustiul Gobi apoi pătrunde spre Sud în inima Tibetului până aproape de Lhassa, unde e oprit în calea sa de fanaticii Tibetani. Ocolind, pătrunde în Indiile Engleze, având la sine o mie şi mai bine de hărţi şi documente ştiinţifice. Devine cJebru,—guvernul francez, drept răsplată pentru meritele sale, ii oferă Legiunea de onoare.
Ultima sa expediţie a început-o în Octombrie 1905, când plecă din Constantinopole şi străbătând Persia, Belucistanul, ajunge , până aproape de Lhassa, unde întâmpinând iarăşi opunerea j Tibetanilor, Svan Hedin nu se dă înapoi, ci mergând la Pe-. king, obţine o autorizaţie din partea guvernului chinez, în ur-B ma căreia Tibetanii ii permit, însfârşit, să calce în oraşul lor slunt Schigatse, reşedinţa lui Taschi Lhama.
De aci coboară spre Sud şi descoperă izvoarele Brahmapu-trei. In timpul acesta, în Europa timp mai bine de un an, a fost socotit pierdut.
La întoarcerea spre patrie, a trecut mai întâi prin Japonia, unde a ţinut rconferinţe prin Tokio, Kioto de unde apoi cu Transiberianul a sosit în Petersburg. Aci, Ţarul Nicolae, în’ tr’o lungă audienţă acordată distinsului explorator, s’a ocupat cu mult interes de rezultatul expediţiunilor. După cum se ştie, ţinuturile Tibetului şi a platoului Pamir, interesează mult politica rusă.
însfârşit, la sosirea în patrie i s’a făcut o primire demnă de un rege, iar Societatea Geografică din Paris s’a grăbit să Invite pe marele explorator să ţie o conferinţă asupra noilor cunoştinţe cu care vine să îmbogăţească puţinul material de care ştiinţa dispune astăzi, în ce priveşte ţinuturile pline de mister ale Tibetului.
.	B.
*
* *
Ce lucrează d’Annunzio
Marele scriitor italian a început o serie de tragedii, în care îşi propune să preamărească întemeerea şi înflorirea oraşelor mai de seamă ale Italiei.
După La Nave, în care am văzut glorifieându-se fundarea Veneţiei, îşi propune acum o nouă tragedie : Impla dela Legnano, în care va cântă primele timpuri eroice ale oraşului Milan — marea luptă dusă de acest oraş împotriva lui Frederic Bar-barosa. Va fi un cânt al liberlâţei acelei mari rase, care a dat mai târziu naştere puterii lombarde.
Tragedia această — scrisă in stilul mare—propriu lui d’Annunzio — va fi însoţită de coruri asemenea ultimei sab tragedii, şi va fi reprezentată chiar Ia Milan.
Tot urmărind planul acestei mari opere, lucrează, printre timpuri, la un nou r^man cu un litiu destul de original: Poale ila, poale nu, un roman în care d’Annunzio nădăjdueşte
mult să exprime toată puterea nimicitoare a dragostei. Va fi o operă de psihologie extrem de îndrăzneaţă.
De asemenea, d’Annunzio pregăteşte pentru expoziţia din 1911 din Roma, o trilogie dramatică în care va glorifică pe rând, marile epoce ale bătrânului oraş.
Prima tragedie din acest ciclu, va reaminti epoca aceea in care o ceată de făcători de rele pune temelia cetăţei Eterne. tV doua, va reaminti epoca republicei şi autorul se gândeşte să evoce tragedia sângeroasă a morţei lui Gesar; iar cât priveşte a treia tragedie, aceasta va aveâ de principal erou pe Neron, în mijlocul epocei imperiale de decadenţă. Reprezentarea acestei măreţe lucrări dramatice se crede că va aveâ loc în Circul lui Maxenţiu, la Roma.
După cum vedem geniul creator al lui Gabriele d’Annunzio se arată mai neobosit ca Ori când, aşâ că avem dreptul să nădăjduim încă mult dela acest mare scriitor.
B.
♦
* *
Preziceri pentru 1909.
D-na de Thebes dela Paris, această Pytie modernă ca şi in anii trecuţi, a făcut şi horoscopul anului 1909. D sa nu citeşte in cafea şi nu dă nici cu bobii, dar cunoaşte foarte bine legile nebuloase ale Astrologiei.
Planeta sub influenţa căreia va fi pământul în 1909eMarte. Stăpânire sângeroasă, de oarece războiul totdeauna va fi gata de a ishueni între popoare, ameninţare de care pământenii nu vor scăpa decât dacă vor trece de 12 Martie 1910.
Presa va avtâ în 1909 multe subiecte de afaceri şi drame senzaţionale. Căsniciile vor fi mai turbure ca ori şi când. Bărbaţii să fie cu o.hii în patru.
Regele Mânu-1 al Portugaliei se va căsători cu fiica împăratului Germaniei, şi cu toate acestea politica regelui Eduard al Angliei, va face ca Germania şi mai ales Prusia, să fie din ce în ce mai umilită.
Franţa va trece printr’o criză socială, care o va pune din nou în fi un tea mişcărilor de înaintare a ideilor.
Austria, deşi acum e încurcată în conflicte de politică ex-tarioară, va triumfă.
Ea va deveni o mare putere mondială şi moştenitorul tronului, arehiducele Ferdinand, va fi începătorul unei ere mai norocoase pentru monarhia Habsburgică.
Apoi înceeace priveşte progresul ştiinţei D-na de Thebes, spune că un savant necunoscut, cu cercetări obscure până acum, va revoluţiona ştiinţa cu noile lui teorii asupra câldurei şi energiei, teorii care vor dă de gândit actualilor academiciani, cari ca şi fukirii din India, au amorţit în beatitudinea unor concepţii vechi.
D-na de Thâbes n’a spus nimic despre România. Numai despre cine va veni la Putere, după plecarea liberalilor, dacă ar fi spus cevâ şi ar fi mulţumit toată curiozitatea publicului român. Aceasta pentru mentalitatea actuală a cetăţeanului nostru e mai important decât dacă ar fi nevoit să se ocupe cu chestiuni de interes mai vitpl pentru propăşirea neamului.
BIBLIOGRAFIE
Biblioteca românească Socec. No. 20—34.
T. A. Bădăran. Organizarea şi viaţa animalelor, descrise pe înţelesul tuturor cu 545 figuri în text. Iaşi 1908.
Dr. A. D. Lascu. Un cuvânt către fraţii de luptă din ţara Bihorului 1908.
Humana Esperanlislo No. 4, organ oficial a! Soc. Esperan-tiste Române. Bucureşti.
Biblioteca MinerveL No. 15 şi 17.
NOVA REVISTĂ ROMÂNĂ
r
POLITICA
DEMOCRATISMUL PART1 DUI,U I
NATIONAL-LIBERAL
>
Democraţia se impune şi pătrunde din ce în ce mai mult în viaţa modernă. Ea străbate pretutindeni; în industrie, în legi, în oameni şi în lucruri. Este un torent care curge puternic şi rupe toate zăgazurile ce i se pun în cale. A nega faptul, ar însemna să ne înşelăm pe noi înşine. Aşa dar, bună, rea, democraţia este un fenomen social carc-şi va urma cursul înainte în mod fatal, cu sau fără voia noastră. Dacă democraţia nu poate să fie oprită, ea poate însă să fie condusă. Aici stă superioritatea oamenilor de stat, — să o înţeleagă, să-i cunoască natura şi legile ei intime, nu pentru a o opri, aceasta va fi cu neputinţă, ci pentru a o îndreptă, pentru a o călăuzi cât mai potrivit cu nevoile reale ale societăţii.
înainte de orice trebue luat în seamă că democraţia este un fapt nou ; istoria trecutului nu ne poate dă lămuriri temeinice asupra ei. întreg evul mediu şi toate timpurile moderne au fost sau monarhice sau aristocratice. Republicile antice aşişderea, nu au nimic din caracterul democratismului modern ; ele erau nişte aristocraţii ca la Romani, sau mici republici municipale ca la Greci, sprijinite toate pe principiul sclavagiului. Cele mai democratice dintre ele, în realitate nu erau decât nişte simple oligarhii în proporţie de io şefi pentru o sută de supuşi. Legitimitatea democraţiei moderne prin urmare, trebue căutată numai în ea însăşi, ca un fenomen social ce se desăvârşeşte acum, în timpurile noastre.
Ca orice fapt omenesc, democraţia este un amestec I de părţi bune şi părţi rele, pe cari ar trebui să ni le lămurim mai bine, pentru a nu cădea în erori greu de îndreptat. Lucrurile nu se desfăşoară niciodată în realitate tocmai aşa cum le concepe speculaţiunea abstractă, pentru că în decursul prefacerilor se ivesc factori noui, pe cari mintea nu totdeauna îi prevede. Deosebirea va fi încă şi mai marc când, cu bună ştinţă, se neglijează chiar lucruri dovedite, în dorinţa numai de a stabili un punct de vedere socotit şau preşgpps.,c£ ,bun,,,Aşa,„a? , postolii democraţiei din timpul revoluţiei franceze voiau să formeze un fel de republică spartiată întemeiată pe sărăcie, cumpătare şi virtute; societatea însă ce a cşit din ruinile revoluţiei, a fost o societate de industrie, de bun trai şi de lux. Intre o societate visată şi una realizată este deci o mare deosebire; nu o de ajuns să se arate numai cum trebue să fie lucrurile, dar şi cum pot şi ce pot să fie ele.
I
Am spus că democraţia este un amestec de părţi bune şi părţi rele. Vom schiţa în scurt câteva din a-ccste părţi, cele mai principale, ca să cercetăm apoi cât şi cum le înţelege partidul naţional-liberal, şi mai cu 1 seamă cât şi cum lucrează el pentru dezvoltarea unora, pentru înlăturarea sau micşorarea altora.
în prima linie, democraţia introduce o mai mare sociabilitate între oameni. în societăţile aristocratice, cla-sel« sunt separate unile de altele nu numai prin orgoliu, dar şi prin ignoranţa în care dăinuesc unele faţă de altele. Nu poţi simpatiza decât numai pentru acei în cari bănuieşti o Comunitate de interese. Cu cât con-diţiunile sunt mai inegale, cu atât modul de simţire este mai diferit şi cu atât gradul de simpatie mai neînsemnat. Cu egalitatea, moravurile, e drept mai perd din gingăşia şi distincţia lor, în schimb însă oamenii se cunosc mai bine, pentrucă se amestecă mai mult unii cu alţii. Dacă clasele înalte perd ceva din eleganţa lor, cele de jos perd ceva din asprimea lor şi astfel, în locul politeţei reci a timpurilor trecute, se stabileşte un spirit de cordialitate şi familiaritate, mai vulgar, de sigur, dar mai omenesc. Simpatia pentru nevoile omului, mila pentru rasele apăsate şi persecutate, ura împotriva a tot ceeace face omenesc să sufere, scrupulul în alegerea şi . măsura pedepselor, acestea sunt însuşirile cele mai înalte ale unei societăţi democratice.
0	altă însuşire însemnată, care se desvoltă extraordinar de mult sub regimul democratic, este mişcarea, activitatea omului. Odată cu activitatea politică, iau avânt toate celelalte moduri de activitate : comerţ, industrie, agricultură, ştiinţă, mai cu seamă cea aplicată etc. Cu toate abaterile şi timpul perdut, cu toate gre-şelele trecătoare şi unile chinuri inutile se poate spune că democraţia în general, dă o rezultantă satisfăcătoare şi favorabilă binelui public, de care se foloseşte un mai mare număr de indivizi. în primul rând trebue să punem desvoltarea inteligenţelor şi răspândirea instrucţiei Democraţiile pot să fie inferioare aristocraţiilor în ceeace priveşte talentele mari şi operile superioare; în schimb însă toată lumea e mai mult sau mai puţin instruită, mai mult sau mai puţin luminată.
Să trecem acum la neajunsurile democraţiei.
Intr’o societate unde deosebirile au dispărut, unde toţi oamenii nu sunt decât nişte indivizi egali, singura forţă hotărîtoare este numărul. Majoritatea devine astfel atotputernică, tiranică, punând rcstricţiuni până şi asupra liberii cugetări, adică asupra principiului care a contribuit mai mult la stabilirea democraţiei însăşi. Majoritatea trage un cerc în jurul cugetării, în mijlocul căruia te poţi mişca liber; vai, însă, de tine dacă treci dincolo. Un maior francez, fiindcă a asistat la o ceremonie clericală, acum de curând, a fost tradus înaintea consiliului de război! El fiind un funcţionar al repu-blicei, nu are voe să creadă, deşi inima i-o cere... Astăzi, cel bănuit nu va mai fi desigur expus să fie spânzurat sau ars de viu, în schimb însă va îndură fel de fel de şicane şi mici pcrsccuţiuni zilnice, cari-1 va descurajă, pentrucă autoritatea, care e ţinută să-şi apere supuşii, pentru a complace majorităţii va fi cea dîntâi care va dă semnalul şicanărilor. Din această tiranie obscură va rezultă un nou gen de servilizm, de curtenire, pe care am puteâ-o numi curtenire democratică, foarte puţin proprie pentru dezvoltarea forţei morale,— curtenire şi servilizm deplorabil, producător de cele mai strigătoare nedreptăţi.	.	.	. '	■
1	lourget citează un caz foarte elocvent. Un strălucit ofiţer de marină se duce la Paris să se informeze asu-
228
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
pra necontenitelor sale amânări dela avansare, deşi meritele lui erau cunoscute şi arhicunoscute. El obţine o audienţă dela ministrul de război, care, în cele din urmă, îi spune curat:
«Eh! Domnule, vrei să afli adevăratul motiv? Nu-mi plac oamenii cari au aere în numele lor...». (Je n’aime pas Ies gens qui ont un courant d’air dans leurs nom).
«Acest cuvânt detestabil, zice Bourget, lovi în inimă pe ofiţerul despre care vă vorbesc, şi amărăciunea ce o resimţi nu a contribuit îu puţin la moartea lui prematură ; căci încă sunt oameni simţitori cari păstrează cultul amintirilor... ■
Ostracismul acesta pentru tot ceeace este mai distins, îndepărtează dela democraţie multe spirite de elită, cari ar putea contribui în bine prin luminile lor. Paul Bourget, întrebat de ce combate democraţia, el care nu este aristocrat ci mai mult din popor, răspunde.
«Azi se săvârşesc abuzuri de lege pe care nici un guvern n’ar trebui să le săvârşească. Democraţia îşi petrece vremea în abuzuri; ei îi place să vexeze toate superiorităţile. Şi ea să miră, apoi, că oamenii reprezentând tezaore de energie rămân în neacţiune. Ea se indignează că aceste forţe se conrup, că aristocraţia imobilizată în trândăvie devine o adunătură de oameni de plăcere, care prin contagiune, demoralizează clasele inferioare... Eu nu-s decât un simplu burghez, şi mă mândresc de asta. Sunt însă stăpânit de sentimentul conservaţiunii sociale care făceâ pe Rurck să zică : nu pot suferi idea distriicţiunii, ideea nici ţinui gol în societate, ideea nici unei ruine pe suprafaţa pământului. In acest sentiment stă taina pasiunei mele intelectuale pentru personagiile tradiţionale, adică cari încarnează durata, dreptul morţilor, faţă de cei vii, tot ceeace nesocoteşte Franţa astă-zi. Această pasiune a sfârşit prin a face din mine un fel de emigrat intelectual;.
La această atotputernicie nivelatoare şi eliminatoare a majorităţii, împotriva căreia se ridică spirite ca Bourget, se mai adaogă şi alte neajunsuri de detaliu, între cari putem reaminti: dorinţa de a parveni cu ori ce preţ, pasiunea excesivă pentru bunul trai, schimbarea pripită a legilor, nestabilitatea guvernelor etc. Acest din urmă neajuns, nestabilitatea guvernelor şi prin urmare şi a legilor, ar părea la prima vedere nejustifi-
cat.	Cu cât un guvern se sprijină pe o majoritate mai mare, cu atât e firesc să fie şi mai puternic. Forţa, însă nu trebue confundată cu stabilitatea. Când puterea e marc şi întinsă, are de răspuns la prea multe nevoi, din care pricină va creeâ nemulţumiri mai numeroase. De câte ori te amesteci prea mult în interesele oamenilor, poţi fi sigur că nu le vei fi pe plac. Apoi, puterea întinzându-se, se întinde şi responsabilitatea şi oamenii sfârşesc prin a-i atribui tot. Dacă pâinea e scumpă, c vina guvernului, dacă apele se revarsă, dacă grindina bate, dacă muncitorul nu arc de lucru, tot guvernul e de vină. înainte vreme sepuneă nădejdea în Providenţă şi âe lăsau guvernele în pace: acum Providenţa este lăsată în pace şi se face apel numai la guverne. De aici. nemulţumiri "mai multe şi prin urmare, schimbări şi răzvrătiri mai dese.
II
Să venim acum la noi.
Care este adevărata stare a lucrur lor ? Care este raportul între părţile bune şi părţile rele ale democraţiei româneşti ?
Democratismul nostru fiind la început, nu ne-a dat încă destule fapte concrete, realizate, cari să îngădue a ne forma o părere dreaptă şi lămurită asupra lui. Acum nu se poate studia cu folos decât propaganda caro se face, felul ei, dacă se ţine sau nu în deajuns seama de experienţele apusului.
In articolul de faţă ne vom ocupa numai de partidul naţional-liberal, a căruia propagandă datează mai de multă vreme. Afară de asta, partidul naţional-liberal, a reuşit să răspândească din timp ideea că el şi numai el reprezintă naţionalismul, calificativ ademenitor, menit să câştige mai uşor simpatia poporului de jos. Toate aceste lucruri ne fac să bănuim că democraţia română va luâ, mai mult sau măi’ puţin, caracterele ce se desfac din propaganda acestui partid, care îşi asumă astfel o mare răspundere în viitor.
De o cam dată, democratismul partidului naţional-liberal poate fi judecat după două fapte mai însemnate, cu urmări hotârîtoare — celelalte fiind mai mult chestiuni de detaliu: — Legile agrare şi propaganda pentru votul universal.
Neajunsurile legilor agrare au fost arătate cu prisosinţă de câtre cele două partide conservator-democrat, şi conservator în parlament şi prin presă. Nu e nevoe să reeditez şi eu ceeace s’a spus în atâtea rânduri. Voi reaminti numai că legile, aşa cum au fost alcătuite, aduc lovitură şi unui mare principiu: libertatea, muncei şi dreptul de posesiune. Nimeni nu munceşte pentru a munci; munceşte pentru a dobândi ceva. Pe acest principiu este clădită toată civilizaţiunea. Nouilc legi aproape nu ţin seamă de acest principiu, sau dacă ţin, ţin atât de puţin, încât c ca şi când nu ar exista. Ele sunt mai mult o ispită particulară pentru viitor, fiindcă au neglijat un element fundamental, noţiunea primă a ori cărui proges, noţiunea că posesiunea trebue să fie numai o recompensă a muncii şi economiei, iar nu o pomană oficială sau o apropriare silită.
Ele mai cad în altă marc greşală, prin intervenţio-nismul 'exagerat" ăl statului. Tatenţiunea e bună, de sigur, e vorba de ridicarea bunului trai al poporului; această ridicare însă nu se poate face numai prin regulamente protecţiuni, inspecţiuni, cu alte cuvinte prin amestecul apăsător şi neîntrerupt al "statului în toate manifestările noastre economice. Comisiunile regionale agricole, de pildă, luând media muncii în cei trei ani din urmă, va fixa preţurile minimale pentru un termen de 5 ani. Dar ceeace este bun în anul întâi, nu mai poate fi bun în anul al doilea sau al treilea şi cu atât mai puţin în ceilalţi ani următori, căci legea cererei şi a ofertei are caracterul că veşnic e în funcţiune de schim bare a împrejurărilor. Statul prin urmare, în atotputernicia lui cu arbitrariul lui, cu toată incapacitatea şi necompetenţa inerentă ori cărui organismele stat, statul e stăpân să fixeze preţul pământului, să'[fixeze preţul muncei, adică să execute prin organe adminis-
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
229
trative şi să organizeze prin lege, ceeacc este în afară de puterile legei.
Lucrurile fiind încă la început, răul s’ar putea îndrepta prin o modificare chibzuită a acestor legi, ţi-indu-se mai mult seamă de experienţa oamenilor cari cunosc obiceiurile, natura pământului, producţiunea adevărată, cu alte cuvinte cari au văzut şi pipăit de aproape viaţa noastră economică, cari o ştiu fiindcă au trăit-o, iar nu numai au citit-o.
In propaganda ce o face pentru votul universal, partidul naţional-liberal cade de asemenea în nişte foarte mari greşeli, ale cărora consecinţe nu vor întârzia să se arate.
Extinderea votului, fără îndoială, este o urmare a tendinţelor democraţieiJmodernc. Contrar evului mediu, popoarele de azi vor să-şi reconstruiască statul de jos în sus, sprijinindu-1 pe dorinţele şi voinţele celor mulţi. Un lucru însă, care scapă multora din vedere: a vota nu înseamnă a dispune în mod liber numai de tine, dar mai înseamnă a guyernâ şi administra interesele celorlalţi. Prima condiţie, deci, a extinderei votului, este capacitatea de a cunoaşte şi înţelege cari sunt legile folositoare şi ţie şi celorlalţi.
A ajuns poporul nostru la acest stadiu de maturitate ? Da, răspund liberalii; nu, răspund celelalte două partide.
Mai întâi am de observat că în ţările democratice ale apusului, unde funcţionează de multă vreme sistemul votului universal, începe a se forma un mare curent împotriva lui, tocmai pentrucă s’a dovedit a nu fi propriu în practică, să exprime adevărata voinţă a naţiunei. lată, de pildă, ce spune Charles Benoist, care după propria sa mărturisire, este un democrat convins.
«Sufragiul universal nu reflectează opinia reală a ţării, dar aceea a câtorva agitatori, ceeace face ca spiritele cele mai capabile să se abţic; el este apoi extrem de variabil, aruncând astăzi la pământ ceeace a exaltat eri. Se pretinde că aceste neajunsuri sunt acoperite prin forţa numărului şi a majorităţilor, dar foarte de multe ori majorităţile nu sunt decât nişte minorităţi, alături de cetăţenii cari s’au abţinut sau au fost învinşi !*
După concepţia adevărat democratică, parlamentul trebue să reprezinte ţara, iar nu o parte din ţară. Prin sistemul majorităţilor date de sufragiul universal, o parte a ţării nu este reprezentată. Candidaţii cari au întrunit jumătate mai puţin unul din numărul alegătorilor, nu au loc în parlament. Iată, dar, că acea jumătate mai puţin unul din numărul cetăţenilor, este lipsită de dreptul civic, exclusă dela treburile publice.
împotriva acestei stări de lucruri se ridică cele mai autorizate voci din Franţa, unde a început să se manifeste un puternic curent pentru reprezentarea proporţională. In diferite departamente se ţin întruniri publice, cerând ca pentru alegerile din 1910 să se adopte scrutinul pe liste cu reprezentarea proporţională. Şi ca să nu se creadă cumva la noi, de către cei interesaţi, că acea mişcare e pornită de reacţionari, dau numele a câtorva oratori şi partidul din care face parte fiecare:
Paul Deschancl, din uniunea democratică; Groussier, socialist unificat; Camuzet, socialist indepedent; Lefas, progresist; Muţeau, stânga democratică; Messner, stânga radicală, ctc., Se vede, dar, că la aceste întruniri iau parte toate partidele înaintate. Demne de atenţie sunt şi comentariile pe cari le face ziarul Le Temps în care se reflectează adesea vederelc actualului guvern francez, unde, după cum se ştie, figurează şi socialişti:
«Reprezentarea proporţională este urmarea logică şi indispensabilă a suveranităţii naţionale, orice altă concepţie se sprijină pe o greşeală antidemocratică a principiului egalităţei. Cei excluşi nu sunt liberi, pentrucă opinia lor nu este îngăduită a se manifestă la tribună, şi deci nu sunt egalii celor ce beneficiază de acest drept. Suveranitatea naţională, este suveranitatea tuturor cetăţenilor, şi nu opresiunea a jumătăţii plus unul, peste jumătatea minus unul. Trebue fără îndoială ca majoritatea să hotărască, dar după ce vor fi luat toţi parte la discuţiune; şi apoi majoritatea să fie cel puţin reală. Cu actualul sistem, ajungem la rezultatul că legi de o importanţă capitală sunt votate de deputaţi cari nu reprezintă de cât a treia sau chiar a patra parte din numărul alegătorilor francezi. Acest mod al majorităţilor, eliminând sistematic minorităţile, sfârşeşte prin a statornici atotputernicia unei pretinse majorităţi care nu este realmente şi matematec decât o minoritate privelegiată... Să sperăm că camera actuală nu se va despărţi fără a fi săvârşit acest mare act, care singur ar ajunge să onoreze o legislatură» Le Temps, 10 Novembre 1908.)
111
Pe când în alte părţi, unde funcţionează votul universal, se cere înlocuirea lui pentrucă nu a dat rezultate nici bune, nici diepte, ne mai putându-se susţine nici măcar din punct de vedere teoretic, întru cât el se sprijină pe o greşală antidemocratică a principiului egalităţel ,— pe când în alte părţi, zic, partidele cele mai înaintate cer imediata lui înlocuire, partidul naţional-liberal îşi trimete deputaţii prin judeţe, ca să-l pro-păvăduească ţărănimei ca o reformă mare, ideală, dela care atârnă înlăturarea tuturor relelor noastre sociale. Presa sa pe de altă parte, răspândeşte cu privire la votul universal, noţiunile cele mai falşe. In ţările civilizate, zice ea, tot progresul se datoreşte acestui sistem. Uită, însă, să precizeze, să citeze cari anume fapte din ţările pomenite, se datoresc votului universal şi numai lui. Dacă nu mă înşel, ca pildă vădită, concretă, care se poate controla şi discută, nu ni s’a adus decât inde-pedenţa Bulgariei. Citez câteva rânduri dintr’un articol de fond, cu titlul Votul universal:
«... In legătură cu evenimentele externe, am constatat că ceeace face tăria guvernului bulgar în proclamarea indepedenţei şi regalităţei Bulgariei, e mai cu seamă faptul că toată lumea îşi dă seamă că îndărătul său şi al actului său stă întreg poporul bulgar, constatând totodată că această unitate vie şi indisolubilă îşi are rădăcini în mare parte in faptul că întreg poporul bulgar ia parte la viaţa publică a ţărei, atât în partea ei internă cât şi Î11 partea ei externă». ( Viitorul, No. 326),
1) Sophismes politiques de ce temps,
230
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
Şi să. se noteze că afirmaţiunile aici sunt cu mult atenuate, fiind vorba de o polemică cu ziarele conservatoare. Cu câteva zile mai înainte se publicase articole încă şi mai categorice, pe cari regret că nu le am la îndemână, pentru a reproduce câteva părţi din ele.
Aşa dar, avem un fapt concret datorit «în mare parte» votului universal: independenţa Bulgariei. Xoi credem că independenţa Bulgariei nu are nimic a face cu votul universal. Independenţa Bulgariei se datoreşte coexistenţei a trei factori: slăbiciunea Turciei, sprijinul Austriei şi ambiţiunea ţarului Ferdinand. Să ne închipuim că Turcia ar fi fost puternică; mai putea oare Bulgaria să se proclame regat, cu tot votul ei universal ? încercarea nu numai că nu ar fi izbutit, dar ar fi pricinuit poate chiar perderea Rumeliei.
Acelaş lucru se poate spune şi despre alte foarte multe fapte. Mai toate lucrurile bune ale unei ţări cu vot universal, le vom găsi şi în alta, unde nu există acest sistem. Anglia şi Prusia nu au votul universal, şi totuşi ele stau pe o treaptă superioară şi ca cultură şi ca stare economică, faţă de celelalte naţiuni. Ba s’ar putea susţine şi încă cu succes, că dacă Franţa a suferit o scădere din ceeace a fost altă dată, se datoreşte în parte şi sistemului ei electoral. In orice caz, acest sistem a contribuit ceva mai mult la slăbirea Francieij decât la independenţa şi regalitatea Bulgariei.
Păcatul mare, deci, al partidului naţional-liberal stă în faptul că prezintă reforma votului universal sub o faţă falşă, legând de dânsa lucruri pe cari nu le-a dat nicăeri şi nici le va dâ cândva. Votul universal nu va preface nici săracii în bogaţi, nici pe ignoranţi în oameni culţi. Cel puţin dacă în propagandă s’ar pune mai multă convingere şi bună credinţă. Ce încredere poate însă inspiră democratizmul unui partid, care acu susţine că poporul e destul de bine pregătit pentru exercitarea drepturilor cetăţeneşti, acu, vorbind de acelaş popor, susţine o părere cu totul opusă:
Populaţia este aşâ de diferit luminată, conştiinţa ei este aşâ de diferit'cultivată şi trezită, încât emanciparea democratică a masselor nu se poate face decât cu mare anevoinţă şi cu oarecare pericole .
Iar în altă parte, temându-se de progresele partidului conservator-democrat, scrie şi mai lămurit:
>• N’ar avea de sigur această cutezanţă, dacă n’ar şt\ că pot contă pe inconştienţa masselor de populaţie nepregătite încă în deajuns cu viaţa politică». (Viitorul, Xo. 393).
Cu alte cuvinte, atâta timp cât există o probabilitate că massele vor fi ale partidului naţional-liberal, ele sunt1 coapte pentru viaţa politică, de îndată însă ce dau semne de independenţă, manifestându-se pentru alt partid, ele sunt «inconştiente» şi nepregătite».
Propaganda pe care o face deci partidul naţional-liberal nu e curat şi sincer democratică, ea ascunde preâ mult calcul, preâ mult interes de partid, ceeace va face să se întroducă măsuri când pripite, când necugetate, când preâ interesate, îiileznind astfel să se dezvolte mai mult părţile rele ale democraţiei, decât bunurile ei. Dovada o avem în unilc aţâţări împotriva burghezimei. Xus’a sens bare într’un organ oficios că burghezimea trebue, nici mai mult nici mai puţin, să fie decapitată ? Decla-
raţia posterioară făcută de unii miniştrii, cu prilejul alegerilor din capitală, că burghezimea va aveâ totdeauna solicitudinea partidului, nu mai poate fi crezută. Poporul, massa, va înţelege şi va reţine numai primul îndemn, pe care acum îl crede justificat, fiindcă l-a întâlnit în organul unui partid de guvernământ.
Pe când oamenii cei mai zvăpăiaţi din apus încep a se cuminţi, mulţi liberali dela noi, foarte onorabili ca persoane, au ajuns în politică revoluţionari. Să se compare de pildă discursul lui Jaures, ţinut la congresul socialist de la Toulouse, cu unile articole din presa liberală.
Socialiştii ştiu bine, zice el, că n’ar fi în stare să-şi aducă la împlinire programul, — punând mâna pe nepregătite, peste noapte, pe maşinăria statului, — dacă clasa muncitoare nu va fi avut mai întâi vreme să înveţe cârmuirea socială... De asemenea nu e nimic de aşteptat dela întinderea superficială a unei propagande prin vorbe şi iar vorbe sau prin repetarea neîncetată "a unei formule, şi nici grămădirea abstractă de voturi tot mai numeroase, de mandate tot mai multe, nu va face ca proletariatul să cucerească, în adevăr, puterea politică .
Iar mai la urmă, închee cu următoarea constatare: «între clasele sociale, pe lângă antagonismul datorit regimului capitalist, este şi o legătură de solidaritate.
Ei bine, tocmai această legătură de solidaritate lipseşte democratismului partidului naţional-liberal. El procedează în mod primitiv : schimbare bruscă, acolo unde se cere schimbare lentă; suprimare, acolo unde se cere unire. Democratismul acestui partid, până la un oarecare punct, are cevâ din caracterele ateismului acelor normalişti primari dela Iaşi, cari, după ce au învăţat două, trei buchi de carte au voit să suprime repede pe D-zeu, distrugând toate icoanele din clasa lor.
Am semnalat aceste neajunsuri în speranţa că cei ce au răspunderea faptelor vor începe să pună mai multă prudenţă în acţiunea lor, mai multă măsură în propagandă, că se vor gândi mai adânc şi mai departe pentru a ne dâ o democraţie progresivă şi cu părţi bune, iar nu o contrafacere a ei. Multor spirite de elită, democraţia le este antipatică. La ce bun să justificăm această antipatie prin alte noui şi mari greşeli ? Vreme îndelungată autoritatea s’a menţinut numai prin forţă, astăzi acest reazăm nu mai este îndestulător. Mulţimea redeşteptată cere autorităţei motivele sale de a fi, şi aceasta trebue să-i prezinte motive raţionale, trebue să-i dovedească că se exercită pentru binele tuturor guvernanţilor, iar nu numai pentru o anume clasă sau un anumit partid. Xoi dorim o democraţie curată, înţeleaptă şi cuminţită de experienţele făcute în alte părţi, o dorim sprijinită pe eonsimţimântul tuturor, pe con-simţimântul conştient, şi nu pe eonsimţimântul siluit, ademenit ori furat de perspectiva unor nerealizabile fericiri.
Oraşul Cette din sudul Franţei, erâ acum opt, nouă ani unul dintre cele mai prospere. Cartierele sale populate, vesele, beneficiau de starea foarte bună a industriilor locale, cari dădeau viaţă întregului oraş, răspândind un bun trai îndestulător în popiilaţiuhe. In numele unui pretins ideal social, frumos descris în teorie,
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
231
şi după îndemnul a câtorva agitatori, muncitorimea porneşte un şir de greve nesfârşite, cerând sporirea tot mai mare a salariului şi reducerea orelor de muncă. In urma acestor mişcări, mare parte din industriaşi au dat faliment, alţii au emigrat, şi astăzi patroni şi muncitori trăesc în cea mai neagră mizerie, iar Cette, vesela şi prospera Gette, a ajuns un oraş aproape mort, un oraş în agoniei
Unde se va opri propaganda partidului liberal ? Ce sfârşit neaşteptat va aduce ea? Şti-va să arate poporului ce şi cât se poate dâ ? Şti-va să-l lămurească, să-l ţie în hotare drepte ? Şti-va din timp să-l oprească la marginea duşmană, dincolo de care îl aşteaptă mohorâte, şi sărăcia lui şi sărăcia celorlalţi ?
Avem încă destule bogăţii. Să nu risipim grăbit această acumulare, această forţă, care ar putea să se reverse în bucurie, în sănătate, în lumină asupra celor mulţi. E grea sărăcia unora, dar şi mai grea sărăcia tuturora. Xe-o spune un oraş depe coastele Franţei, ne-o Tpune’ Cetf'c...
X. Km. Teoiiari
ŞTIINŢA
CATASTROFA DIN ITALIA
Cu cât ştirile din sudul Italiei sunt mai precise, mai limpezi, cu atât grozăvenia catastrofei ese în relief, în trecând în pustieri şi răpuneri de vieţi omeneşti toate celelalte mari nenorociri telurice întâmplate pe conti-mentul nostru. In câteva secunde, satele şi oraşele aşezate pe coastele strâmtorei de Messina au fost prefăcute în ruini pe când cutremurul din 1755, cel mai însemnat eveniment din veacul al 18-lea—în afară de revoluţia franceză — distruge în 5 minute înfloritoarea Lisabona din care numai rămâne nici o casă în picioare. Peste 32000 de oameni îşi găsesc pieira în svârcolirile pământului şi mai ales ale mărei, peste 27000 oameni cad victima cutremurului de pământ din Japonia dela 1896; aceste sunt cifre mici faţă de numărul cadavrelor scoase de sub acoperişurile şi păreţii dărâmaţi în cutremurul din Italia. Şi totuşi, ştergându-şi ultimele lăcrămi vărsate pe mormântul comun al celor cu care câteva zile mai înainte, au trăit împreună în dragoste în fericire, în făurire de planuri pentru viitor, cei rămaşi în viaţă se gândesc să reclădească Messina, şi Reggio, să le dea poate o mai mare desvoltare, să le ridice ca nişte monumente măreţe în amintirea celor ce au căzut victimă supremaţiei Xaturei. Xicăeri ca în Italia nu se poate prinde mai bine adânca legătură între om şi locul unde s’s născut. Abia se răceşte lava revărsată de Vezuv şi cei sărăciţi, care fugeau în ţipete desesperaţi din faţa torentului de foc ce curgea în văi, se ridică din nou pe coama dealurilor, se reîntorc îndărăt taie pietre din lava pustiitoare şi-şi reclădesc coliba la loc. In cenuşa ce acopera munca lor de zeci de ani, pun din nou cârligii de viţă, îi îngrijesc să scoată mai repede rod din îmbelşugata hrană scoasă din măruntaele pământului. Ţipetelor de groază, încetinite de vreme, urmează din nou cântecele de zbur-
dălnicie ale copiilor ce au uitat soarta străbunilor lor, până când o reînviere a focului nestâns îi alungă şi pe ei. Şi aşa într’una. Italia e o ţară a contrastelor : dintre om şi natură, dintre frumos şi groaznic, dintre linişte şi cele mai dureroase chinuri. — Aşâ a fost, şi aşa va fi pururea.
Catastrofa cu care s’a încheiat anul 1908, nu e ultima, după cum nu a fost cea dintâi. Italia e ţara clasică nu numai a artei, dar şi a fenomenelor geologice interne, datorită constituţiunei ei geologice. E o şiră de munţi — Apeninii — cuprinsă între două mari scufundaturi — Marea Adriatică şi Tirenaică. — Tocmai în Calabria şi Sicilia, munţii se îndoaie spre a se îndrepta spre nordul Africei. Atlasul ne find de cât legătura dintre Apcnini şi munţii de pe coasta Spaniei, Marea Adriatică, dar mai ales cea Tirenaică au provenit din scufundarea pământului dintre Italia şi Peninsula balcanică sau dintre Italia şi Corsica ori Sardinia. Peninsula italică e deci ca un soi de coamă între două mari gropi.
In natură fenomenele sunt aceleaşi în mare ca şi în mic. Observe ori cine scufundăturile făcute de apele sălbatece sau de lutăriile săpate în coasta unui deal. Pe lângă săpătura principală, malul se rupe felii, felii crăpături concentrice cu groapa mare se formează, altele radiare le taie, aşâ că pământul e îmbucătăţit iar bucăţile se lasă în jos unele mai brusc, altele mai încet. Aşâ e şi cu coasta de apus a Italiei. Groapa mare e Marea Tirenaică. Ccrsica şi Sardinia sunt stâlpi rămaşi din întinsul continent ce s’a scufundat. 'Ţărmul peninsulei Italice prezintă golfuri rotunzite, semnele malurilor surpate. Pământul Calabriei şi al Siciliei, e tăiat în sloiuri, printre care îşi face loc lava vulcanilor din Insulele Lipari (Stromboli, Vulcano). Aceste sloiuri se aşează într’una, îşi schimbă echilibrul nestabil în care se găsesc şi astfel se nasc cele mai multe cutremure. De aceia Calabria şi Sicilia sunt un focar de cutremure, unele mai slabe, altele mai puternice, şi nu e an în care aparatele de înregistrat mişcările scoarţei pământului să fie complet liniştite. Catastrofa din ul-timile săptămâni nu a fost cea dintâi în acele părţi. In 1693, ca şi în 1818, peste 6000 oameni au murit în Sicilia. In 1783, 400 de oraşe şi sate din Calabria fură distruse, găsindu-şi moartea sub ruini ca şi în valurile mărci înfuriate, aproape tot atâţea oameni ca şi în ultima nenorocire.
Ca şi un om atins de o boală ce nu iartă, tot aşâ aceste două regiuni ale frumoasei Italii sunt mereu ameninţate de spaima morţei. Fostul meu profesor dela Universitatea din Viena, vestitul geolog Suess, a indicat prin o zonă circulară, concentrică cu marginea Siciliei şi a Calabriei, regiunea veşnic zguduită, condamnată să mărească întinsul mărei Tirenaice, fenomenele geologice incepute din vremea terţiară continuându-sc şi azi.
Dar Italia nu e ameninţată mereu numai în partea ei sudică. Toată peninsula, începând mai eiles dela Genua, e coprinsă uneori de zvârcoliri seismice. Iii 1887 Riviera, dela XIzza şi până mai la sud de Genua, a fost rău încercată; în 1703 oraşul Aquila din încântătoarea regiune a Abruzzilor a fost pânăîn temelie dis-
2,32
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
trus; sfâşietorul măcel ce l-a făcut cutremurul clin Is-cliia în 1S83 asupra oraşului de băi Casamicciola arată că frumosul Neapole e între ciocan şi nicovală. Mai spre sud, în 1851, oraşele Melfi şi Rapolla avură soarta Mcssinei. Şi astfel, dealungul Apeninilor (vezi figura^ pământul nu e bine încă aşezat, e necontenit cutremurat. Cauza e în vârstă tânără a şirei de munţi, ce al-cătucştc inima peninsulei şi care nu a ajuns la completa stabilitate. Aşa se explică cum pe fiecare an se observă în mijlociu aproape 40 cutremure în toată Italia, în afară de vre-o 700 cutremurături mici, însemnate numai de instrumentele sensibile. Ţara lui Dan te şi a lui Michel Angelo vine cam a treia la rând, în ce priveşte numărul mare de cutremuri, fruntea ţinând-o Japonia, unde locuitorii s’au deprins cu mânia pământului
Fijr. 1.—Peninsula italică cu regiunile seismice (din Montessus)- Părţile inegrite sunt cele mai des şi mai puternic zguduite; părţile cu linii au mai puţine cutremure, iar in restul ţărei se simţesc prea slabe zguduiri.
ca ţiganul cu scânteia, de oarece numai în Tokio, în ultimul sfert de veac, cam la 4 zile un nou cutremur dă de vorbă oamenilor. Al doilea rând îl ţine patria lui Omer şi a lui Phidias, al cărei pământ, în anul 1899, a fost zguduit peste 5,50 de ori, e dreptul, în tot întinsul roiului de insule, ce răsar din Marea Egee.
*
* *
Messina a pierit în câteva clipe; strădania de ani o va învia, după cum pe ruinele oraşului San-Francisco, se ridică azi mai măreţe şi mai înalte case. E veşnica luptă între moarte şi viaţă, între puterea naturei şi a cea a omului cu voinţă încordată prin dragostea de loc şi neam. Omul ştie că natura e atotputernică şi totuşi se măsoară în luptă cu ca. Uită vremea de groază şi priveşte viitorul cu încredere, cu speranţa că încercarea a fost prea mare pentru a se mai repeta în scurt timp. De data aceasta însă Italienii vor trebui să imiteze pe fraţii lor în identică nenorocire, pe Japonezii stăruitori, al căror lanţ de insule e un leagăn necontenit în mişcare. Ştiinţa nu poate încă prezice cutremurele, dar le poate atenua urmările. Japonezii stau în fruntea cercetărilor asupra cutremurelor de pământ, ei au căutat să puie în practică numeroasele observaţiuni făcute în cele 30 de staţiuni seismologice, împrăştiate peste toată faţa
ţărei lor. In primul rând atenţiunea lor s’a îndreptat asupra construcţiunei caselor, spre a rezista valurilor pământeşti, ştiut fiind că marile clădiri din piatră zidite, mai repede cad decât casele făcute din lemn, cu o elasticitate mai mare, după cum clădirile zidite pe un pământ moale rezistă mai puţin decât acele ridicate pe pământ pietros. Dacă ştirile ziarelor sunt adevărate, în Reggio nu a rămas intactă de cât o casă clădită după sistemul Japonez, adecă după datele ştiinţei, iar, după altă ştire, împăratul Japoniei a pus la dispoziţia guvernului italian pe celebrul seismolog Omari, împreună cu un stat-major de ingineri cunoscători în ale cutremurelor de pământ. Şi aşa noua Messină se va deosebi de cea veche, prin stilul nou, exotic al clădirilor, ceia ce va mări de sigur farmecul pitorescului, — vilele în genul elveţian şi japonez cadrând de minune cu albastrul mărci şi al cerului mediteran, ca şi cu verdeaţa strălucitoare a bogatei vegetaţiuni siciliene. Prin nenorocirea ce a lovit poporul italian pe lângă deşteptarea unei înfrăţiri universale, un semn îmbu.urător şi prevestitor de vremuri mai bune pentru omenire, se va dă prilej încă odatâ să se arăte că ştiinţa e caracteristica veacurilor ce vin, că prin ea se poate pune stavilă în marc parte puterilor sălbatice ale naturei şi că lupta între om şi natură nu e fără rod. Ori prin câte procesiuni religioase, emoţionante în împrejurările date, s’ar cătâ a se înlătura pe viitor groaznicele hecatombe omeneşti, cutremurele nu se vor termina, căci pământul nu ştie nici de milă, nici de soarta omenirci.
Dar jalea nu ar fi cuprins provincii întregi, mii de orfani nu s’ar fi refugiat în toate părţile ţărei, dacă datele ştiinţei ar fi fost băgate în seamă mai din vreme. Religia poate alină sufletele îndurerate, aruncând vălul uitărei mai repede peste inimile celor ce au rămas în viaţă, pe când ştiinţa întinde mâna de ajutor, ea dă siguranţa relativă în viitor, înlăturând pe cât se poate repetarea nemiluitei decimări omeneşti şi dezastrul economic. E o deosebire însemnată ce dă valoare muticei omului.
laşi.	PROF. Dr. I. SlMIONESCU.
LEGEA EVOLUŢIENEI SOCIALE
Celebrul fiiosof italian Vico formulează îu Scieuza nuova următoarea axiomă pentru evoluţia vieţii sociale *):
Lcgislaţiunea ia pe om aşa precum este dela natură pentru a face din el cea mai bună întrebuinţare în societate. Din ferocitate, din egoism şi din ambiţiune, din aceste trei vieiuri cari rătăcesc genul omenesc, ea scoate armata, comerţul şi elita, adică forţa, bogăţia şi ştiinţa republicilor; astfel că aceste trei vieiuri, care ar fi capabile să distrugă specia omenească, creiază fericirea socială».
Şi apoi Vico adaogă:
«Această axiomă demonstrează existenţa unei pro-videnţe divine, care este şi planul divin al legislaţiu-nii. Din pasiunile unor oameni absorbiţi cu desăvârşire
1) Qiambatista Vico, Principi di Scienza miova.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
233
în interesele lor private ; clin oameni cari ar trăi ca nişte bestii sălbatice în singurătate, legislaţia scoate ordinea civilă care le permite acestora să trăiască în societate».
Această providenţă divină nu este însă alta decât selecţiunea socială.
Din lupta intereselor egoiste să produc primele tresăriri ale conştiinţei publice. Aceste tresăriri formează curente şi curentele sunt la dispoziţia omului, care de-viându-le sau dirijându-le după planul unei idei, le transformă în puteri sociale. In puterile sociale însă aproape că nu mai este de recunoscut egoismul celor ce au pornit întâi curentul. In puterea justiţii bunăoară, putere aşa de apreciată în statele moderne, cine mai recunoaşte lungul trecut al deprinderilor barbare şi egoiste ? Fiecare cetăţean, de astăzi, se simte apărat în averea şi persoana lui, prin puţinele cuvinte tipărite în textul unei legi, şi consideră ca un lucru de sine înţeles, consimţimântul pe care îl dau şi ceilalţi cetăţeni ca să se respecte această lege! Se pare aşa de natural ca acele cuvinte să fie respectate din momentul ce sunt acolo ; şi cu toate acestea ce vijelios trecut au în urma lor acele cuvinte! Raportul juridic pe care ele îl cre-ază între diferiţi cetăţeni, raport aşa de limpede la înţeles şi care acum poate sa fie şi dedus din principii largi umanitare, şi-a făcut apariţia în lume prin fapte, pe care aceste principii umanitare le-ar considera astăzi cel puţin drept criminale.
Originile omeneşti ale ideii de justiţie sunt pasiunea răzbunării şi sentimentul de egalitate. Pasiunea răzbunării este una dintre cele mai vechi cunoscute sufletului omenesc : ea îşi are rădăcinile în instinctul de conservare, şi anume în trebuinţa pe care o simte atât omul, cât şi animalul, să se împotrivească la lovitura ce primeşte răspunzându-i în mod mecanic ; ea stă în instinctul orb şi iraţional care face pe copil şi pe sălbatic să bată obiectele moarte de care ei s’au lovit. Reduse la ultima sa expresie, răzbunarea este o izbucnire reflexă, analoagă mişcării involuntare pe care o fac pleoapele când ochiul este ameninţat.
Răzbunarea sălbaticului este de o intensitate necunoscută omului civilizat. „Peile roşii, istoriseşte americanul Adairs, simt cum le arde inima în piept, zi şi noapte, până ce n'au vărsat sânge pentru sânge. Ei transmit din tată în fiu amintirea uciderii unei rude sau chiar a unui membru din clan, fie acesta şi o femeie bătrână"... Răzbunarea trăeştc de sute de ani, dar are încă dinţi de lapte, zice un proverb afgan *).
Răzbunarea primitivă a fost înlocuită treptat prin despăgubiri materiale, şi numai în urmă, adică cu mult mai târziu s’a ajuns la principiile abstracte cari ne conduc astăzi. Trecerea la principiile abstracte de astăzi s'a făcut însă prin mijlocirea oamenilor purtători de ideal, oamenii mari ai diferitelor vremi. Ciocnirea intereselor contrarii pregătea calea acestora ; le dâ pârghia de care aceştia aveau ncvoe pentru a valora idealul lor. Fapta unui om mare ar fi trecut neobservată dtţcă n’ar fi existat această pârghie pregătită mai dinainte.
1) Paul Lafargue, Le determinisme economique de Karl Marx, pag. 97—98. Comp. şi E. Westermark, Ursprungund Entwikclnng der Mo-ralbegriffe, pag. 33 şi urm.
Şi tot astfel cu diferitele alte puteri sociale. Proprie, tatea nu are un trecut mai paşnic. Răzbunarea, ura, cgoizmul îndârjit, hoţia, toate au contribuit desigur pentru a face pe primul proprietar; şi totuşi din ciocnirea acestora s’a ajuns la principiile de drept, pe cari s’au putut în urmă aşeza statele civilizate.
Primul om, zice J. J. Rousseau, care îngrădind un teren, i-a venit în gând să zică: acest teren este al meu, şi a găsit oameni aşa de naivi cari să-l creadă, a fost adevăratul fundator al societăţii civile. Câte crime, războaie, omoruri, mizerii, n’ar fi abătut din calea omenirii acela, care ar fi smuls atunci îngrădirea şi ar fi strigat celor de faţă: feriţi-vă de a asculta pe acest nelegiuit; sunteţi pierduţi dacă uitaţi că recolta este a tuturor şi pământul nu este al nici cui *).
Adevărul este însă tocmai dinpotrivă. Acela care a tras pentru prima oară un şanţ în jurul unei bucăţi de pământ pentru a deveni proprietarul ei, a fost primul vestitor al unor timpuri mai liniştite; fapta acestui om a pus capăt vărsărilor de sânge, şi a restrâns lupta între oamenii la o luptă de interese economice. Şi evoluţ:a proprietăţii nu s’a terminat încă. Vom avea desigur multe ciocniri de interese egoiste până ce vom ajunge . la principiile corespunzătoare unui înalt ideal.
De asemenea şi cu puterea spirituală a religiunei; şi cu puterea ştiinţei; şi cu puterea opiniunei publice, etc. De toate acestea vorbim ca de nişte puteri, fiindcă ele reprezintă anumite deprinderi ^sufleteşti conexate, care servesc oarecum drept albiă pentru cursul fenomenelor sociale de astăzi. Cât de turburate n’au fost însă şi aceste puteri în trecutul lor! Dacă luăm'în special ştiinţa, vedem că progresul ei n’a venit de loc din îna-| intarea liniştită a cunoştinţelor teoretice. Am avut dese ori ocaziunea să arătăm, că simpla grămădire de cunoştinţe nu explică producerea momentelor hotărîtoare din dezvoltarea ştiinţei. Un moment hotărâtor din dezvoltarea ştiinţei a fost arătarea idealului creştin ; ideal care la prima vedere nu are nimic de a face cu ştiinţa teoretică, şi cu toate acestea din înrădăcinarea acestui ideal să produseră condiţiunile care favorizară dezvoltarea ştiinţei la începutul erei moderne. O nouă atitudine în moralul omului aduse cu sine o nouă atitudine în privirea orizontului ştiinţific; din adâncul inconştientului sufletesc se treziră idei şi principii care făcură cu putinţă dezvoltarea ştiinţei teoretice de mai târziu. Astăzi ne este uşor să vorbim de o ştiinţă obiectivă, care are axiome şi concepţiuni fundamentale, fiindcă nu ne mai gândim la lupta sufletească care a precedat credinţa noastră în această obiectivitate ; astăzi intuitiunea
1	»
ne este mai liniştită, fiindcă atitudinea morală a creştinismului a curăţit-o de amestecul supranaturalului. Dar înainte nu fusese tot astfel; concepţiunile fundamentale ale ştiinţei în loc să fie redarea intuiţiunii fenomenelor prin abstracţiune, erau uneori, postulate morale şi religioase, alteori, speculaţiuni metafizice asupra substanţei lucrurilor. De toate aceste rătăciri am scăpat graţie revoluţiunii morale provocate de religiunea creştină şi nu graţie îngrămădirii liniştite a cunoştinţelor teoretice. 2
2) J. J. Rousseau, De l'inegalite parmi Ies hommes. începutul la partea II.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
*34
Evoluţia putorii spirituale pe care o exercită religiu-nea asupra popoarelor urmează aceeaşi cale. La început puterea aceasta n’are aproape nimic spiritual în-tr’ânsa ; căci egoismul omului este prea feroce pentru a ceda spiritualităţii, dar deprinderile [egoiste găsesc ele însăşi, în viaţa socială, prilej ca să se sprijine pe credinţa într’o ordine ideală, în care fiecare individ îşi are valoarea şi câteodată şi nemurirea sa asigurată, şi astfel, din deprinderile egoiste reunite sub presiunea vieţii sociale să dezvoltă treptat pârghia idealului religios. Christ ar fi venit prea de timpuriu pe lume, dacă în jurul său n'ar fi fost atâţea oameni săraci şi fără familie cari aspirau şi ei să fie în rândul celor primiţi în templul Dumnezeirii....
Evoluţia opiniunei publice, ca putere, o putem urmări în zilele noastre chiar. Tribunalul imparţial al opiniei publice, care să împartă blamul şi lauda, după merit, nu este încă format, dar neajunsurile pe cari el le întâmpină acum nu sunt o cauză care să-l oprească pe viitor să se formeze. Se va constitui şi puterea opiniei publice pe baza unor principii ideale, cum s’a constituit şi puterea justiţiei şi a proprietăţii. Ciocnirea patimilor egoiste va pregăti calea idealului şi pentru opinia publică, întocmai cum a pregătit-o şi pentru celelalte puteri sociale. Din barbarie şi egoism se va ridica pe viitor idealul, întocmai cum din tina murdară a pământului răsar florile cari înveselesc natura.
La puterile sufleteşti ale individului aceeaşi înlănţu-.irc cauzală. Actul voluntar în care culminează viaţa sufletească a individului, nu este posibil până ce nu-i este pregătită calea de lungul şir al actelor reflexe şi automate. Numai după ce am învăţat să mergem în mod mecanic suntem capabili de a ne îndrepta mersul în mod volutV'r; şi numai după ce stăpânim articula-ţiunile limbag:- 1 în chip automat suntem capabili de oratorie. Actul judecăţii, de asemenea, este precedat de lungul şir al asocierilor pasive cari să produc între stările de conştiinţă. Nici o deprindere, nici o coordonare de fenomene sufleteşti, nu]se poate fixa în sufletul nostru fără ca la baza lor să nu întâlnim deprinderi şi fenomene de o altă înfăţişare. Actele de spontaneitate în funcţiunea voinţei şi a judecăţii, din care se alcă-tuesc apoi deprinderile conştiente ale-omului cult, toate au la obârşia lor acte de natură reflexă şi pasivă ; numai din împreunarea şi ciocnirea acestor din urmă să pregăteşte calea pentru cele dintâi.
Aceasta am văzut-o în special, în formarea caracterului ; aci numai după formarea imagiunilor kinestetice se face posibilă activitatea voluntară şi consecvectă a caracterului.
Puterile sufleteşti conştiente sunt precedate totdeauna de înlănţuirea cauzală a fenomenelor inconştiente; totdeauna iraţionalul face cu putinţă raţionalul.
Care este explicarea acestui fapt pe care îl întâlnim dar, atât în viaţa socială, cât şi în viaţa individuală? Exprimă el o lege generală care guvernează cauzalitatea psihică în toate manifestările ei? Fără îndoială; şi tocmai din necunoaşterea în mod mai precis a acestei legi rezultă principala difcultate de care se isbeşte pro, greşul ştiinţei sufletului şi progresul ştiinţelor sociale de astăzi. Aceste ştiinţe n’au ajuns încă să cunoască
teoreticeşte raportul de equivalenţă care există între diferitele forme de energie psihică, şi sunt mărginite să constate în fapt că un raport există. Psihologii şi sociologii de astăzi sunt cu ştiinţa lor în stadiul, în care se găsiau odinioară fizicianii dinainte de J. Ro-bert Mayer, cari ştiau prea bine că travaliul mecanic se poate transforma în căldură, fiindcă în practica vieţii ei vedeau această transformare, dar nu ştiau după ce lege de equivalenţă să operează transformarea. Psihologii şi sociologii constată înlănţuirea cauzală a diferitelor fenomene sufleteşti, dar nu pot preciza cqui-valenţa după care acestea să transformă unele în altele. Din această cauză lipsa de prevedere în ştiinţa sufletului şi în ştiinţele sociale; şi din această cauză, mai ales, dualismul dintre lumea externă şi lumea internă, în aceia ce priveşte rolul persoanei omeneşti în dirijarea succesiunei fenomenelor. In lumea externă dirijarea fenomenelor este ajutată prin cunoştinţa legei de equivalenţă dintre diferitele forme ale 'energiei, pe când în lumea internă, neexistând această cunoştinţă, dirijarea este lipsită de o busolă sigură. Faptele de here-ditate cu care ne-am ocupat mai înainte, şi care constituiau principala dificultate la formarea ştiinţei Etho-loffiei, despre care vorbea J. S. Mill, nu oferă în realitate pentru ştiinţa sufletului altă dificultate, în afară de acea care rezultă dfn necunoştinţa legei de equivalenţă, căci psihologul constată participarea lor în determinarea actelor sufleteşti, dar el nu cunoaşte încă legea cauzală după care succesiunea fenomenelor să produce cu necesitate.
Dar aceasta nccunoştinţă, să nădăjduim, că nu va fi veşnică. Ignoramits sed non ignorabimus. încercările psihologului şi filosofului W. Wundt, pentru lămurirea acestei probleme, constituesc un bun început chiar de pe acum. O mai îndelungă observare şi experimentare asupra fenomenelor sufleteşti va dâ probabil omului de ştiinţă cunoştinţa acestei legi de care el are cea maţ marc nevoie astăzi.
W.	Wundt formulează principiul cauzalităţii psihice în modul următor 1).
sOri în cotro ne-am întoarce privirile în domeniul acelor fenomenq, pe care, în înţelesul cel mai larg al cuvântului le numim asociări psihice, — căci toate fenomenele psihice fiind în legătură, prin urmare toate constituesc asociări, — ori în cotro ne-am întoarce privirile în domeniul cel larg al fenomenelor psihice, în totdeauna ne iese la iveală aceiaşi trăsătură caracteristică a acestora şi anume: produsul rezultat dintr’un număr de elemente este ceva mai mult, decât suma acestor elemente, şi nu ceva mai mult prin adaosul vreunei însuşiri oare-care, rămânând constituţia lui de altfel aceişi cu a elementelor din care a rezultat, ci ceva mai mult în înţelesul că este un produs nou, cu o constituire neasemănată cu acea a factorilor din care a rezultat. Aceasta proprietate fundamentală a succesiunii psihice vom numi-o principiul rezultantelor creatoare. Cuvântul rezultante vrea să ne indice, că produsele psihice se pot descompune în elementele şi asociările, din
’) W. Wundt, Ora nit zii ne der physiologischen Psychologie (1903) III, pag. 778 şi urm.
NOUA REVISTA ROMANĂ
235
care sunt eşite, în tocmai cum şi rezultantele mişcărei mecanice se pot descompune în componentele lor; dar predicatul creatoare vrea să. ne atragă atenţia, că rezultanta psihică nu este de acelaşi fel şi de aceiaşi valoare cu elementele din care este eşită, aşâ precum rezultanta mişcărei mecanice este de acelaşi fel şi de aceiaşi valoare cu componentele sale, ci că rezultanta psihică este un ce specific nou, în adevăr produsă de elementele sale, dar nu şi cuprinsă în aceste elemente şi având şi o valoare nouă, superioară,»
Acelaş principiu, privit cu deosebire în aplicaţiunie, sale sociale, îl mai numeşte Wundt şi principiul liete-rogoniei scopurilor.
El vrea să ne spună că scopurile realizate depăşesc motivele, sau tendinţele iniţiale dela care ele au pornit, din cauză că pe drumul dela începutul până la sfârşitul unei serii de fapte se adaogă continuu, din efecte secundare şi nevoite, motive noi, care sunt cu atât mai numeroase cu cât scria este mai mare.
Ni se pare că aceste principii, aşi cum le formulează \V. Wundt, păstrează un caracter prea teologic, şi că ele ar putea fi mai bine susţinute avându-se în vedere selectiunea socială. Pe baza selectiunei sociale ar
»	1
dispare din ele şi nepotrivirea care rezultă dintre cauzalitatea psihică şi cauzalitatea mecanică. Pentiu Wundt cauzalitatea psihică se îndreaptă în spre o creştere de energie, pe când cauzalitatea mecanică este limitată de principiul conservaţiunei energiei, şi aceasta din cauză zice Wundt, fiindcă este o nepotrivire între elementele sufleteşti şi rezultatele lor. Dar această nepotrivire o întâmpinăm şi în viaţa organică animală, întru cât punem în comparaţie valoarea pe care o au anumitele variaţiuni individuale pentru conservarea unei specii animale şi mijloacele de care natura se serveşte pentru a produce aceste variaţiuni. O variaţiune utilă speciei nu se deosibeşte din punct de vedere al valorei sale fiziologice, de o altă variaţiune inutilă şi cu toate acestea ce deosebire, din punctul de vedere al valorii filogenetice, a uneia faţă de cealaltă! Cea inutilă dispare dinpreună cu viaţa individului, pe când cea utilă se fixează în viaţa speciilor viitoare. X’ar fi astfel un motiv să vorbim şi aci de o creştere de energie în favoarea acestor din urmă variaţiuni? De sigur. Dacă însă luăm în considerare faptul selecţiunei naturale, acest motiv se înlătură de sine. Atunci în loc de a mai avea în vedere variaţiunile şi efectele lor, în parte, avem în vedere adaptarea organismului la mediu, şi aceasta putându-ne servi drept unitate totală spre care converg toate variaţiunile individuale produse, dispare şi nevoia de a mai vorbi de o creştere de energic; atunci conservarea speciei serveşte drept rezultantă constantă pentru toate transformările ce se petrec în lumea animală, întocmai cum suma constantă a energiei fizice serveşte drept rezultantă a tuturor transformărilor ce le vedem în natura moartă. Asfel şi în domeniul energiei sufleteşti. Unitatea societăţii ne poate servi drept principiu fundamental pe baza căruia se explică toate transformările ce le întâlnim în domeniul sufletesc, fără a fi nevoie de principiul creşterii de energie, în cazul acesta explicarea plus-valorilor ce le întâlnim în succedarea fenomenelor sufleteşti ne-ar dâ o selec-
ţiune socială care este tocmai pusă în serviciu conser-vărei societăţii. *)
Oricare ar fi însă teoria care ne va dâ explicarea
cauzalităţii psihice, faptul semnalat de Vico, de Wundt,
şi de mulţi alţi, de altmintrcli, nu poate fi tăgăduit;
cauzalitatea psihică nu împreună fenomene de aceeaşi
formă. Ideile şi deprinderile, cu care se făleşte cultura
noastră de astăzi, sunt precedate de stări sufleteşti, cu
cari ele par a nu avea nici cea mai depărtată analogie.
întocmai cum în natura externă există o înlănţuire
•
între fenomene ce aparţin la forme diferite de energie,— fenomenele de căldură succed celor mecanice, şi cele mecanice celor de căldură sau electricitate etc., tot astfel şi în lumea sufletească. între inconştient şi conştient, iraţional şi raţional; egoism şi altruism, etc., există posibilitatea unei înlănţuiri strânse, pe care experienţa ne-o arată, şi pe care ştiinţa va veni odată să ne-o fixeze în legi precise. Este tot aşâ de greşit a crede că deprinderile cu care ne fălim astăzi sunt eşite din deprinderile de aceeaşi natură cu care ar fi început odată omenirea, cum este de greşit a crede că focul de care facem uz astăzi în bucătărie continuă din generaţie în generaţie focul primitiv pe care Prometheu l-a dăruit omenirii. A fost un timp în adevăr, când oamenii neştiind de transformările diferitelor forme de energie, îşi păstrau focul în templu şi pedepseau aspru pe vestalele care îl lăsau să se stingă. Astăzi asemenea pedeapsă nu mai ameninţă pe nimeni, întrucât este vorba de fenomenele naturii externe, dar ameninţă încă pj mulţi, întrucât este vorba de fenomenele sufleteşti. In domeniul vieţii sufleteşti omul are trebuinţă de temple separate, în care întocmai cum se păstrâ focul odinioară, să fie păstrate sentimentele bune şi ideile generoase ; sentimente şi idei cari servesc apoi ca să se transmită din generaţie în generaţie, prin contactul direct între suflete, aşâ cum creştinii aprind o lumânare din flacăra altei lumânări. Când legea cauzalităţii psihice va fi cunoscută, atunci va dispare probabil şi utilitatea templelor separate, căci sentimentele bune dimpreună cu ideile generoase vor puteâ fi produse din condiţiunile lor naturale fără să fie nevoe de continuitatea lor sufletească directă; iar templele lor vor dispare, sau mai bine zis, lumea sufletească întreagă va formă pentru ele un singur templu de păstrare, aşâ cum s’a întâmplat şi cu templele în care se păstrâ focul în vechime: acestea au dispărut, findcă oricine astăzi îşi poate procură focul cunoscând condiţiunile naturale ale producerii lui. Dar, negreşit, de cunoştinţa exactă a legii cauzalităţii psihice suntem încă departe; ea formează până acum numai un ideal. Până la realizarea acestui ideal ne stau la dispoziţie cunoştinţele empirice pe cari le scoatem din observarea minuţioasă a faptelor; şi aceste câte sunt, sunt încă destule pentru a ne dovedi cu câtă ignoranţă procedăm în multe din împrejurările vieţii practice.
Câţi sunt oamenii cari ştiu utilizâ experienţa vieţii pentru a-şi cultivă puterea voinţii lor ? Poarte puţini; aproape de necrezut cât sunt de puţini. Chiar şi aceia 1
1) A se vedea asupra acestei estiuni şi Studii filosofice, I, Problemele psihologiei.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
cari şi-au format convingerea că. în natură nimic nu se produce la întâmplare, că totul este determinat de legi cauzale, chiar şi aceia, în materie de experienţă sufletească, nu dau nici o atenţie la determinismul care guvernează faptele lor. Toţi se împacă cu credinţa că fenomenele voinţii se produc la întâmplare, şi se împacă cu aceasta în practica vieţii chiar şi aceia cari teoreticeşte susţin contrariul. La fenomenele, cari se produc în natura externă, omul, cât de neştiutor, totuşi este obişnuit să le urmărească efectele şi să vadă cum aceste efecte se leagă cu fenomenele ce vin în urmă şi, adeseori chiar, să ţină minte succesiunea fenomenelor pentru a o şti utilizată mai târziu ; la fenomenele voinţei însă niciodată nu se dă această atenţiune. Ce lasă în suflet o faptă săvârşită? Se resfrânge după urma ei şi un efect pentru suflet; un efect care să stea în-tr’o înlănţuire apoi cu alte fapte viitoare ? Cine dă a-lenţie la aceste întrebări ? 0_faptă săvârşită îşi are efectele sale în lumfea externă, gândeşte fiecare; sufletul nu primeşte dela ea nimic fiindcă el îi serveşte drept cauză.
Astfel lanţul fenomenelor sufleteşti se închide după fiecare faptă; sufletul este solicitat de lumea externă ca să producă o faptă, el produce fapta, şi cu aceasta s'a sfârşit; efectele faptei trebuesc căutate iarăşi în lumea externă. Fenomenul sufletesc este aşa dar ca un călător care parcurge un drum fără gândul de a mai reveni pe el ’ -codată. In deşert experienţa dovedeşte fiecărui om că .ierurile se petrec altfel, mai nimeni nu gândeşte să utiiizeze această experienţă. Şi cu toate acestea fiecare are în această experienţă mijlocul ca să-şi cultive puterea voinţei sale. Fapta săvârşită se resfrânge asupra sufletului, în care lasă o dispoziţie ce tinde să recheme din nou o faptă identică, şi nu depinde decât de om ca să-şi cultive în aşa fel dispoziţiile lui sufleteşti pentru ca din ele să răsară o putere a voinţei. Dacă ar intra în obiceiul oamenilor reflectarea asupra efectelor produse în sufletul lor propriu de faptele lor, am avea mai rar ocaziunea să ne plângem de lipsa caracterelor. Dar obiceiul acesta se vede că este greu de introdus în practica vieţii. Fenomenele îndepărtate din natura externă sunt urmărite şi păstrate în minte cu în lănţuirea lor cu tot, pe când cele apropiate ale sufletului sunt urmărite fără interes, şi puse în legătură cu tot soiul de cauze extraordinare, şi câteodată chiar şi supranaturale. De aci dualismul care separă lumea externă şi lumea internă; şi de aci şi tânguirile, ce se aud, că în lumea externă puterea omului este aceea a unui cuceritor, pe când în lumea internă el este un sclav supus la toate capriciile soartei. Cunoştinţa cauzalităţii psihice ar înlătura credinţa în acest dualism, şi ar dâ omului totdeodată o adevărată îndrumare pentru cunoaşterea de sine.
C. RAdulescu-Motru
BIBLIOGRAFIE
îndreptarea învăţământului, revistă polilico-didactică. Director Sabba Ştifânescu. Bucureşti Ianuarie 1909.
Columna'Jui Traian, revista cercului funcţionarilor publici din Constanţa. 1 Ianuarie 1909.
Luceafărul Sibiu. 1G Ianuarie 1909.
LITERATURA
POVESTEA UNUI URIAŞ
>
Odată era intr’o ţară un uriaş puternic. El dormea de mii de veacuri un somn greu, frate cu moartea, având drept căpătâi coasta unui munte înalt, împodobit cu păduri nepătrunse, iar tălpile picioarelor sale erau scăldate de apa liniştită a unui râu lat şi adânc.
El dormea uitat acolo, nu ştia ce se petrece pe lumea asta, sufletul ii era amorţit. Deasupra trupului său nemişcat se adunase nămol, din care crescuse buruieni otrăvitoare, iar piticii călătoriau în voie pe braţele şi pieptul lui desvălit, şi toate jigăniile pământului îşi făcuseră culcuş in pielea sa bătătorită; — iar el nu simţea nimic. Numai fruntea sa înaltă de şapte stânjeni, eră încreţită de visurile grozave ce-i frământau somnul, braţele sale erau înegrite şi roase de şuvoaele aspre ale vadurilor vremei.
Uriaşului aşa ii eră scris parcă, să doarmă mereu, vrăjit de fcrmece iscusite şi legat cu lanţuri de fier de stâncele puternice ale munţilor.
Dar odată când îi era somnul mai zbuciumat, se opri o rază slabă de lumină — dar călduroasă ca soarele în miezul zilei de vară — se opri uşor pe genele ochilor săi. EI strânse pleoapele prin somn, pieliţa obrazului său vânăt se mişcă neliniştită, un zâmbet de nădejde făcu să-i tremure buzele.
Totuşi dormea încă.
Dar raza aceia dumnezeiască se juca blând pe genele sale, parcă o pânză de bucurie tainică îi învălui faţa; el făcu o sforţare şi, se deşteptă.
Deschise ochii mari. Un fior neînţeles îi trecu prin tot corpul. Privea cu acea nerăbdare şi curiozitate copilărească spre albastrul senin al cerului, ca un copil spre locuri necunoscute şi nespus de frumoase. Toată făptura sa se cutremură de mulţumire; un ţipăt izbucni din pieptul său, dar se opri în gâtul lui uriaş prefă-cându-se într’un oftat adânc, dureros, mut ca şi când ar fi scăpat de o mare greutate.
Se ridică într’un cot.
Atunci munţii se clătinară, brazii codrilor începură să freamăte îngrozitor, apa care murmura dulce la picioarele sale, începu să facă volb'ure şi să vuiască, valurile mugeau ca un cântec de pierzare, bătând în-vierşunat malurile pustii şi stâncoase.
Uriaşul priveâ neclintit. Pe faţa lui brăzdată de semnele adânci şi tăcute ale suferinţei, se citea dorinţa nestrămutată de viaţă; — un zâmbet dureros îi alunecă pe faţă, când văzu frumoasele privelişti ale lumii.
Nimeni nu era bucuros de trezirea aceia furtunoasă şi neaşteptată, de furia răzbunătoare, nesocotită şi pătimaşă a Uriaşului; dar mai ales piticii tremurau înspăimântaţi şi ca nişte gângănii ce fug de lumina zilei, se risipiră care încotro, ca puii de potârniche.
Atunci Uriaşul strigă cu un glas ce semânâ cu tunetul ceresc:
— Cine îmi poate spune mie, cine sunt eu, şi unde mă aflu? Ce rost are fiinţa mea pe lumea asta, şi de ce fac umbră pământului; — pământului pe care îl
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
237
păzesc dc arşiţa cumplită a soarelui, cu trupul meu uriaş?
La glasul lui detunător, se iviră tremurând câţiva pitici, se închinară adânc şi îngânară :
—	Uriaşu’e puternic, slăvit să fii de-apururea tu, la glasul căruia răsună cerul! Noi nu ştim cine eşti şi unde te afli, vom chemă însă descântători şi vraci neîntrecuţi, vom chemă înţelepţii cei mai vestiţi, ei iţi vor dâ răspunsul şi te vor mulţumi !
Uriaşul tăcu, nemulţumit că nu-i poate nimeni des-legâ întrebarea; de aceia încreţi fruntea şi se scutură odată puternic. Se auzi un ţipăt grozav. Atunci căzu de pe el sfărmăturile unor vremuri vitregi, se dărâmară cu zgomot la pământ, toate movilele de lut cleios, care crescuseră pe pieptul său, toate legăturile de fier din jurul gâtului său, care îi zugrumau răsuflarea.
Şi ori-cât de multă zarvă s’a făcut atunci, Uriaşul nepăsător stătea nemişcat intr'un cot, nu băgă în seamă spaima cumplită a oamenilor, numai ochii lui erau încă rătăciţi şi sprincenele posomorâte.
Dar cât ai clipi vestea ocoli întreg pământul, se duse mai iute ca săgeata trăsnetului ceresc, împrăştiind pretutindeni groază şi nesiguranţa zilei de mâine; dar dintre toate făpturile ţării acelia, piticii erau cei mai înspăimântaţi de deşteptarea Uriaşului, — cu ei avea Uriaşul a se răfui în deosebi — de aceia scoteau urlete pe la toate răspântiile, gurile lor spumegau de mânie iar mai presus de orice îi chinueâ frica de moarte. Aşâ era primejdia de mare, că până şi vracii cei ce ştiu şi toaca’n cer, erau gânditori şi neliniştiţi.
Făcură sfat; unii ziseră:
—	Să-i spunem poveşti duioase, poveşti cu feţi-fru-moşi dornici dc dreptate; Uriaşul e un copil şi va adormi în curând !
Dar cei mai mulţi se împotriviră.
—	Nu mai au trecere poveştile în faţa lui, l’aiu scăpat de a deschis ochii prea mult; — poate-i păcatul nostru si trebueâ să-1 tragem, poate că aşâ nc-a fost scris!
in murmurul trist şi deznădăjduit de glasuri, piticii aşteptau parcă judecata zilei din urmă, iar uriaşul stătea ca aiurit. El văzuse lumina şi lumina ii mângâeâ atât de dulce inima, că vocea îi pierise, nu mai putea grăi un cuvânt. Pe faţa lui se vedea o îndărătnicie crudă de a trăi viu, erâ o sete de viaţă care te înfiora; — se săturase sărmanul de atât somn fără voie.
Şi totuşi trebuia adormit.
Toţi umblau ca prinşi de frigurile morţii, se strângeau mănunchiu şi se întrebau cu groază:
—	«Ce va fi de acuma ? Ce soartă ne aşteaptă ? Dormi-vom noi în locul lui ? Nu, noi nu putem dormi! De ce să dormim ? El îi deprins cu somnul, noi nu suntem. Noi avem soarele întreg de când iî lumea, el abia acum a primit o rază singuratacă, şi cine a îndrăznit oare să i-o dea ?j>
Vracii cei iscusiţi piecară capetele în jos, se gândiră o clipă, apoi de odată tresăriră, ridicând ochii asupra mulţimei înspăimântate.
—	«Voi oameni, bucuraţi-vă! Goniţi spaima din sufletele voastre, feţele să vă strălucească de bucuria
isbândei. Ce-i drept, Uriaşul e un copil neastâmpărat; dacă nu vrea să asculte poveţele noastre alinătoare, îi vom cânta cântece de leagân, cântece îngereşti, cum n’a mai auzit nici odată, şi fermecat de"^ dulcea armonie a cântărilor, Uriaşul va pleca capul său îngrozitor în somnul de veacuri ce l’a stăpânit până acuma !»
Se dădu sfoară în toate cuprinsurile pământului.—cât e de lung şi de lat pământul, sunară în tâmpine, ca să se strângă cântăreţii cei mai vestiţi. Şi atunci sosiră corurile cele neîntrecute, sosiră corurile în sute şi mii de glasuri.
Lumea aşteptă neliniştită, înspăimântată, neîncrezătoare încă chiar în izbânda cântecului celui dulce.
Şi-au mers cu toţii. Se adună lume după lume, ca la sărbătoare. A fost cea mai încântătoare clipă, ce i-a fost dat pământului să vadă.
De odată începură corurile să cânte.
Ca o undă de linişte se răspândi,— o linişte de mormânt,—codrii îşi plecară fruntea la pământ şi ascultau nemişcaţi, apele îşi domoliră mersul, iar cerul se umplu de nouri albi, ce se rupeau în fâşii tremurând în văzduhul depărtat, urmăriţi de'sunetul duios al cântecelor.
Şi corurile ziceau mereu : unele cu glasul lor supţire de privighetoare, altele îngânau din când în când cu glasurile lor pline, iar toate împreună făceau o melodie dumnezeiască, de-ar fi adormit şi heruvimii din rai.
La întâia undă dulceagă revărsată de atâtea graiuri deosebite, Uriaşul se cutremură, simţi aşa ca o săgeată că-i străbate tâmplele, apoi o căldură moleşitoarc îi cuprinse întreg trupu', genele i se lăsau fără voie peste ochi, urechile îi ţiuiau de mulţimea cântecelor puternice.
La capul său se afla un stejar rotat şi inalt cu vârful până în cer. Pe cea din urmă cracă din vârf, se află un vultur;—vulturul care stăpânea văzduhul ţinuturilor acelora. Uriaşul ridică ochii rugători spre dânsul spre pasărea aceia măeastră, să-l răcorească cu câteva picături de apă, să-i dea puteri de luptă. Vulturul însă era cu aripele legate, ţintuit în depărtarea aceia din cer, era străin cu totul de lumea noastră pământească, că nu se putu coborî până la sărmanul însetat.
Atunci Uriaşul şovăi, cotul în care se sprijinea alunecă, şi căzu la pământ învins de soi.Au fost mai tari cântecele de cât puterea lui nebiruită, doar cântecul înmoaie sufletul omului şi dacă i-ai prins omului inima, curând îl birueşti şi pe dânsul.
Uriaşul stătu o clipă, aşa amorţit, fără viaţă, aproape mort, dar deodată se scutură din nou, îndârjit, şi se ridică într’un cot.
Ochii lui erau îngrozitori, faţa sa părea o întindere de pământ nemărginită, întreg corpul îi tremură într’un zbucium dureros ; o. luptă pe viaţă şi pe moarte se încinse în sufletul său.
Iar corurile îşi ziceau necontenit cântările lor alese şi necontenit răsunau a pustiu glasurile lor de pierzare.
Piticii văzând zbuciumul lui, începură să zâmbească, se îmbrăţişau cu duioşie şi ridicau imnuri corurilor fără seamăn, prea mărind iscusinţa vracilor.
In vremea asta Uriaşul se luptă cu el însuşi. In frământarea aceia grozavă, eşiau flăcări din pieptul său încătuşat, prăvălea stânci cu pumnii lui îngrozitori; mai la urmă începu să slăbească, ochii lui începură să apună
23§
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
şi priveau atât de dureros cu ultima lor licărire de viaţă, că răscoliră freamătul codrilor ca o furtună, şi vuetul cumplit al apelor.
Tremurând se lăsa încetişor la pământ, aşeză capul pe coasta muntelui despădurit, închise ochii şi adormi c’un zimbet sfâşietor pe buzele sale uriaşe.
Cum adormi Uriaşul, lumea se linişti.
Piticii, guşaţi şi rotunzi, îşi văzură de treburile lor înainte, călcând însă cu mare teamă şi mai mult în vârful degetelor pe trupul său adormit. Aşa parcă se luase o greutate de pe sufletul tuturor; rostul lumii se îndrumă din nou pe făgaşul obişnuit.
In curând s'a uitat întâmplarea aceia grozavă pe pământ, dar la câpul Uriaşului tot mai freamătă un prieten credincios codrul cel verde, stând de pază, iar pâra-iele murmurând încetişor, îi şoptesc povestea lui cea tristă.
AS„st 1907.	Yirc.il Caraivax.
UN FRICOS
Ceva mai bun şi mai rău decât un ora.
Paul Bourget.
Niciodată să nu ziceţi cuiva că-i un fricos. Căci nimenea nu ştie bine în ce constă frica şi nimenea nu cunoaşte cauzele numeroase şi complexe cari o hotărăsc. Fără să mai ţinem scamă de firi, cari fac ca un om să fie mai iute, altul mai puţin iute şi care îndură pentru un moment numai insulta şi aşteaptă să se răzbune pe ’ndelete,—sânt mii de împrejurări de timp, de mediu, de vârstă, de educaţie, de cari ar trebui să ţinem neapărat seamă, înainte de a judecă pe cineva. Ş’apoi vitejia variază după împrejurările în cari ea se produce. S’au văzut oameni nespus de curagioşi înaintea unui pericol fizic, tremurând şi plânjând ca femeile, in faţa unui pericol moral. Târâe-săbii hrăniţi numai cu praf de puşcă şi acoperiţi de răni glorioase, au dat înapoi când a fost vorba de o luptă de conştiinţe. S’au văzut laşi, făcând într’o bună zi acte de eroizm. Şi dinpotrivă, s’au văzut eroi apucaţi de o frică copilărească, când-a fost vorba să-şi scoată o măsea. Femei, cărora le-ar veni rău să vadă gâtuindu-se un pui de găină, pansează amputaţi şi nasc fără să scoată un strigăt. Nenorociţii cari se otrăvesc cu capete de chibrituri, în loc să-şi tragă un glonte în tâmplă; ei bine! fricoşii a-ccştia pe cari răceala oţelului îi sperie, mor după trei zile de agonie grozav de dureroasă, fără să scoată o vorbă.
Dar să vă povestesc cum a murii un fricos.
Când ajunserăm în fundul acelei văi pierdute, unde el mă dusese, bietul om, luându-mi tăcut mâinele, se porni pe plâns.
Ştiam câtă multă dreptate aveâ să plângă şi mă dedam adesea destăinuirilor durerei sale. îmi vorbise de atâtea ori de copilăria lui nenorocită, şi-i cunoşteam preâ bine necazurile lui de faţă. Era copilul natural al unei actriţe de cafe-concert şi al unui ovreiu care murise în închisoare. Mamă-sa îşi târâse copilul împreună cu cuferele, prin toate teatrele de provincie şi de prin străinătate, pe unde o aruncă soarta actoriei. Copilul
acesta mâncase împreună cu ea din pâinea destrăbă-lărei, băuse din şampania supeurilor şi servise drept păpuşe întreţinătorilor mumei sale. De la vârsta de când începu să cunoască lucrurile şi până la şaisprezece ani, avusese tot atâţia taţi, câte rodiii schimbase mamă-sa ; şi-apoi câte odată ea schimba mai multe rochii pe zi. Intr’o bună-zi mamă-sa dispăru, fără să-l mai vestească, lăsându-1 singurel, fără nici un căpătâi, într’un colţ al Americei de Sud. De atunci n’a mai văzut-o. A scăpat şi el din încurcătură, cum a putut. Se întorsese acum la Paris, aceasta patrie a declasaţilor şi a desperaţilor. N’a putut să-şi câştige însă o pâine aşa cum trebuia A trăit mereu la voia întâmplărei, mai ajutat de unul, mai găzduit de altul, hrănit cu câte puţin de toată lumea. Erâ cunoscut de altfel, de toată acea familie a bohemilor. cari dorm pe scânduri, dar cari sânt băeţi de inimă. Rău crescut, dedat la un lux suspect şi la lenevie, necunoscând nici apoi o meserie, cu o instrucţiune ca vai de lume, erâ incapabil, cum zice lumea, să pue mâna la o treabă. Un an, doi ani trecură, fără să se apuce de nimic. Aşâ că se dădu cu totul lâncc-zelei Din timp în timp însă, îl apucă un ^sentiment de demnitate şi ruşine. Atunci croia la planuri şi se hotăra însfârşit să se pue pe treabă. Dar în zadar, toate să topeau, la urma urmei, într’un potop de lacrimi zadarnice. Cum însă, erâ un băiat bun, original, ciudat şi mai mult să-l plângi de milă decât să-l dojeneşti, îi arătasem totdeauna o prietenie plină de milă şi am fost aproape totdeauna singurul, căruia îi împărtăşâ el crizele. cari începeau cu revolte şi isprăveau în plânsetc.
Cu toate acestea, nu ştiu să-l fi văzut vreodată atât de obidit, atât de plin de o desnădejde jalnică, ca în ziua aceea când mă duse în fundul acelei - văi pierdute. In ziua aceea nu mai creau lacrimi de copil cari să-i scalde obrajii, ci ereau hohotele de plâns ale unui bărbat, cari îi zvâcneau pieptul cu putere.
Căutai să-l liniştesc prin câteva cuvinte. Mă mirai când văzui că nu se lasă să fie mângâiat, ca de obi-ci iu, de vorbele mele. O rupse scurt şi mă privi drept în ochi, plin de o hotărâre liniştită.
—	Ştiu că tu mă iubeşti, oarecum, îmi zise. Ai fi tu însă în stare să faci pentru mine un lucru, care să pue un capăt durerilor mele ?
—	Se’nţelege, fac tot ce s’o putea,
—	Fii bine! dacă ţii tu cât de puţin Ia mine, poţi să mi-o dovedeşti, făcândumi un serviciu care va fi cea mai mare fericire a vieţei mele.
—	Ce anume ? îl întrebai Ingrijat.
■ — Ajută-mă să pot muri!
—	Să mori 1 ai înebunit ?
De bună seamă credeam că a înebunit deabinclcn, căci nu vedeam unde vrea să ajungă. Aşi mai fi crezut că glumeşte, dacă acrul său grav, gestul şi vocca-i hotărâtă, nu m’ar fi convins că vorbeşte destul de serios. Căci nu era o vorbă de-acelea aruncată în vânt, spusă la necaz. Erâ o propunere hotărâtă, care mă ’nspăimântă.
—	Lasă-mă să-ţi spun cum stau lucrurile, urmă el ce vreau să fac şi cari sunt pricinele cari mă hotărăsc la aceasta. Ai să vezi că nu sunt deloc nebun. N’am să m’apuc să-ţi istorisesc iarăşi viaţa mea atât
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
neobişnuită. O cunoşti prea bine, în toată amănunţimea ei tristă şi ruşinoasă. Ştii bine, pe lângă astea, ce fel de viaţă duc acum. M’aştept dinainte la scuzele, pe cari tu în bunătatea ta, ai să le cauţi pentru a mă apără; nu le mai primesc. îmi dau acum foarte bine seama, ce viaţă de păcătos duc. Cât am fost copil fără minte, m’am simţit bine de tot în trândăvia asta, nu mi-a fost ruşine de viaţa asta de trântor. Acum văd cât sunt de păcătos ; şi a-ceeace e şi mai grozav e că nu mă simt în stare să scap de viaţa asta. Lasă-mă, te rog, să vorbesc. O să zici,—sunt sigur—, că nu-i vina mea, că-i de vină educaţia mea păcătoasă, şi că mai am încă timp să mă îndrept. Nu, prietene, n’am să mai pot. Mă cunosc destul de bine şi ştiu până unde aşi putea merge cu omenia mea. Dacă mai trăesc ajung o canalie. Nu degeaba curge în vinele mele sângele unui stricat şi al unei femei pierdute. Eram dar menit să le samăn lor. Nu-mi mai rămâne decât un singur mijloc de scăpare, să mor. Ş’apoi mai e încă ceva, prietene, care mă’ndeamnă şi mai mult la aceasta. Iubesc o fată. O iubesc mult. Iată cum te-ai putea mântui, ai să zici! Tu eşti dintre aceia cari mai cred încă în reabilitarea prin iubire. Dar şi aceasta mi-e însă cu neputinţă. Fata aceasta, atât de tânără, cinstită, cu avere şi pe care eu o iubesc atâta, nu mă va putea iubi niciodată. Ea nu-i fâcută pentru un bohem, pentru un calic, pentru un bastard, pentru unul care calcă pe urmele lu: tată-său, fără nici o nădejde, ca mine. Şi să zicem chiar că m’ar putea iubi vreodată, atunci însă ar fi şi mai grozav ! Nu pricepi tu ? Am să-ţi spun tot, pentru că tu eşti oarecum duhovnicul meu. Cu sângele părinţilor mei n’am moştenit numai răul moral, dar şi boală fizică. Şi viaţa mea de desfrâu, atât de timpurie, a făcut să crească boala acesta in sărmanul meu trup. Ei acuma pricepi ? Nu m’am îngrijit. Am lăsat lucrurile să meargă în voia lor. Aşâ că în câţiva ani şi poate chiar peste câteva luni, voiu fi pradă celor din urmă muşcături ale acestui monstru. O să mi să ducă părul din cap, dinţii din gură şi-apoi toată carnea de pe mine. Să mai lupt, e prea târziu. Când îţi spuneam eu că nu poţi fi nepedepsif, copilul a două putreziciuni 1 Ei acuma te-ai convins dragă prietene ? Vezi cât sunt de liniştit şi cât de rece judec şi cumpănesc toate prici-nele hotărârii mele. Nu zău, spune drept, n’am dreptate când zic că nu mai atu pentru ce trăi şi că tre-bue neapărat să mor ? Spune drept, nu este aşâ că nu pot ieşi cinstit din încurcătura asta, decât printr’o sinucidere? Haide ! aibi curajul de a mi-te arăta odată, ca un adevărat prieten!
—	Să-ţi spun drept, zisei, doborât de tonul şi de argumentele sale, n’am ştiut de astea. Sărmanul de tine, sărman 1 Aşa c, nici vorbă că moartea-i mai bună ca toate.
—	Atunci, ai să-mi faci cea ce-ţi cerui ?
Şi spunea asta cu un aer atât de vesel, că mă’nfioră. Răspunsesem la toate argumentele lui pline de logică, dar răspunsesem cu jumătate gură, fără să mă gândesc la urmări. Aşa că acum îmi părea rău. El băgă de seamă.
—	O 1 strigă el, şi tu eşti un fricos ca şi mine ?
—	Fricos ? De ce ? Şi de ce, ca şi tine . drept, nu mai pricep nimic.
—	Cum ? ! n’ai înţeles încă ce vroiam ? Ţi-a— par’că, că sunt un fricos şi asta te-ar putea lăm,. Jftk. supra serviciului ce ţi-1 cer. Văd foarte bine că nui. moartea-i singura mea scăpare, văd că nu mai pot, câ nu mai trebuie să trăesc, că trebue să mă omor. Dar nu îndrăznesc, mi-e frică, da 1 sunt un fricos, un laş mizerabil!
—	Ei şi 1 şi! mormăii eu tremurând, căci de-abia acum vedeam groaznicul adevăr.
—	Ei bine 1 strigă cu glas răsunător, trebue ca tu să mă sinucizi.
Şi-mi întinse un revolver.
Mă dădui înapoi cu groază, când mă gândii Ia crima ce-mi propuneâ.
S’apropie însă încet de mine şi se rugă, se rugă fierbinte.
Avusese grije de toate, dinainte; în buzunar avea o scrisoare, în care spunea că se omoară singur; n’a-veam aşa dar de ce să mă'ngrije"c ; valea erâ pustie; şi-apoi la urma urmei trebuia să am milă de el; eram singurul prieten pe care-1 întâlnise vreodată, şi tocmai eu să-i refuz serviciul acesta, singurul pe care mi l-a cerut vreodată ! dar are s’ajungă un ticălos, un netrebnic, şi numai eu am să fiu de vină ; ş’apoi, s’ar simţi aşa de fericit dacă ar fi să moară; trebuia să-i dau moartea ca o milostivire ; făceam o faptă bună.
Glasu-i ereâ tot mai profund, tot mai tremurător, mai mişcător. Simţeam cum nebunia lui mă cuprinde şi pe mine. Tot căutând să scap de el, apărându-mă tot mai slab cu mâna, îl ascultam, îl aprobam şi mă’ncredinţai însfârşit că avea dreptate. JK1 simţindu-mi slăbiciunea, se rugă tot mai tare. Avea în glas accente nespus de mângâietoare, rugăminţi în faţa cărora i • puteai luptă, ceva femeesc nespus de ademenitor.
—	Nu-i aşa c’ai să vrei ? nu-i aşa ? îmi zise încetişor la ureche, şi-mi strecură în mână revolverul. Ţeava armei îi erea îndreptată spre gură. Dădu un strigăt ca de copil. închisei ochii şi apăsând pe trăgaci, îi zburai creerii'
Jean Richepin.
Traducere de Consl. Beldie.
NOTE Şl DISCUŢIUNI
PARLAMENTUL RATIFICĂ ABROGAREA LEGEI PENTRU INSTRUCŢIA MILITARĂ IN ŞCOLI *
După ultimile informaţiuni ale ziarelor, d. Spiru C. ITaret, Ministrul Cultelor şi Instrucţiuni publice, s’ar fi decis să ceară, în sfârşit, parlamentului abrogarea legei pentru instrucţia militară în şcoli. De fapt instrucţia militară erâ desfiinţată mai de mult din şcoli, după cum am arătat într’un articol anterior (Noua Revistă Română No. 7); aşâ că parlamentul are acum numai să ratifice abrogarea pe care o legiferase d. ministru cu dela sine putere. Este bine însă că se îndeplineşte cel puţin acum această formalitate. (Să ştie că între formalităţile cerute
23«
NOtJA REVISTĂ ROMANĂ
şi priveau atât de este şi aceea că legile să fie votate mai că răscoliră fre? ament şi în urmă aplicate de miniştri : cumplit al apr' de abrogare, ca legea de abrogare să fie Tremurân _ai votată de parlament şi pe urmă să vină fapta pe coasta.strului). Prezentarea legei de abrogare este o con-c’un zi^siune pe care autoritarismul d-lui ministru Haret o face opiniunei publice, şi pentru care trebue să-i rămânem recunoscători. Ar fi putut prea bine să nu o prezinte, căci parlamentul nu i-ar fi cerut socoteală.
înainte de a fi cerut abrogarea, d. ministru trimesese o circulară tuturor d-lor directori de şcoli secundare şi primare, prin care li se cerea acestora să-se rostească asupra foloaselor aduse de instrucţia militară în şcoli.
Această circulară a provocat răspunsuri ; şi suntem informaţi că o mare parte din aceste răspunsuri, dacă nu chiar majoritatea lor, vine în favoarea instrucţiunei militare!
Aşteptăm cu nerăbdare să vedem ce uz se va face de aceste răspunsuri. Publicarea lor s’ar impune. Suntem convinşi însă că o asemenea probă de respect pentru libera discuţiune nu o vom vedea săvârşindu-se de către actualul ministru, d. Haret. Vom avea publicate, cel mult, răspunsurile nefavorabile.
Şi această presupunere mi-o întemeiez pe următorul document unic în felul său.
Inspectorul general al instructorilor militari şcolari d. Maior Chiriţescu, voise în timpul din urmă să publice o broşură, prin care să ajute la o mai bună aplicare a legei instrucţiei militare. In această broşură se găseau adunate la un loc diferitele alocaţiuni ţinute de M. S. Regele cu ocazia prezentărei batalioanelor şcolare, precum şi multe alte aprecieri şi rapoarte datorite persoanelor competinte, şi mai totdeauna oficiale, toate relative la instrucţia militară în şcoli. Dela un capăt la celalt al broşurei nu se vorbea decât de dragostea de patrie, de întărirea caracterului şi de educaţia tinc-rimei. Nici o aluziune politică; nici o apreciere asupra vre unui bărbat politic! Mai mult încă: autorul ei, d. maior Chiriţescu tipărea pe cheltuiala sa broşura, şi voia să o împartă gratuit. O asemenea broşură nu putea dar să facă vre-un rău, chiar în cazul dacă ea nu ar fi făcut vre un bine. Totuşi apariţia acestei inofensive broşuri a fost interzisă de ministerul instrucţiei publice şi în chipul cel mai moscovit! Broşura în care se făcea apologia patriotismului, pe baza cuvintelor Augustului Suveran, a fost suprimată, pur şi simplu, fiindcă aşa voia d. ministru! (E momentul să mai adaog iarăşi că în constituţia noastră se prevede şi formalitatea libertăţii tiparului...) Dacă aşa procedă d. ministru cu lucrările tipărite de alţi, ce poate să fie cu răspunsurile în manuscris trimese de directori la amintita circulară ?
Iată acum documentul în cestiune, a cărui autenticitate o garantez. In timpul imprimărei broşurei sale d. maior Chiriţescu primeşte din partea ministerului de instrucţie publică următoarea adresă:
Domnule Inspector,
Văzând raportul D-v No. 2680 subsemnatul vă face cunoscut că ministerul menţine ordinul dat,
nu permitem imprimarea broşurei, din care posedăm corecturi, aşa căi cunoaştem cuprinsul şi scopul ei. Scopul este de a face propagandă în favoarea militarizării învăţământului, institufiune ane a fost un adevărat dezastru pentru învăţământ, şi pentru a cărei desfiinţare D-v. ştiţi că noi lucrăm ; aşâ fiind, nu permitem ca, prin publicaţia D-v. să căutaţi a neîmpedicâ în realizarea unei măsuri indispensabile....
p. Ministru,
D. A. Teod.
Seria B. No. 88292.	p. Director.
22 Decembrie 1908,	(indescifrabil)
D.	Spiru C. Haret n’a semnat D-sa însăşi acest document unic în felul său, dar funcţionarul care l’a semnat pentru dânsul,, precum şi acela care l’a conceput aparţin neîndoios şcoalei sale, şcoalei aşâ numite haretiste. Principiul fundamental al acestei şcoale este: respectarea legilor existente numai în măsura în care ele se potrivesc bunului plac al D-lui Haret.
La 22 Decembrie 1908 legea instrucţiunei militare era în vigoare, precum este încă şi astăzi; cu toate acestea funcţionarul d-lui Haret scrie inspectorului şcolar, care avea datoria să aplice legea: D-v ştiţi că, noi lucrăm pentru desfiinţarea legei... Adică, mă rog, de unde să ştie inspectorul că ministrul lucrează să desfiinţeze legea tocmai în virtutea căreia el, inspectorul, funcţionează ?
Dar, în definitiv, bine că d. Haret abrogă legea în chestiune, căci prin abrogare încetează şi ridiculizarea ei pe viitor. Când va veni timpul să avem nevoie de o lege a instrucţiei militare în şcoli, atunci vom putea c-vitâ mai uşor, atât principiile greşite dela care pleca d. Vlădescu, autorul legei în fiinţă, cât şi ridicolul sub care o acoperea d-1 Haret; atunci vom putea face o lege bună, care să aibă în vedere interesele superioare ale statului şi neamului român. Cerem dar ca parlamentul să ratifice cât mai curând abrogarea legei instrucţiei militare în şcoli.
’	C. R. M.
BIBLIOGRAFII
Retragerea din armată a d-lui Profesor Dr. Demostenr. Extras din revista medicală Spitalul No. 22.
C. Cioroianu, Un Episcop plagiator. Bucureşti 1008.
Anonim. Administraţia pescăriilor statului sub Dr. Antipa.
Cultura Românii. Decembre 1008.
Const. Calmuschi. Din vremea unirei, poemă scenică în G episoade şi tn versuri. Galaţi 1909.
DROGUERIE & PARFUMERIE
D. G. D1AMAND1
BUCUREŞTI
EÂU DE COLOGNE
Grand Prix Exposifiunealnternaţion. de Higiena
PAKI8 1007
STABILIMENTUL GRAFIC «ALBBRT BAER» FABRICA DE CARTON AGE.— BUCUREŞTI, STRADA NUMA-POPILIU, 5—9.