NOUA REVISTA R OMÂNĂ ABONAMENTUL: Iii Romftnia un an...............io lei ,, şease luni...........6 „ In toate ţările uniune! poştale un an 12 ,, ,, , ,, „ şease luni 7 ,, REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Fcrdinand, 55. — Bucureşti POLITICA, LITHRATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ UN NUMĂ R: 25 Bani DIRECTOR: C. RĂDULESCU-MOTRU PROFESOR EA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI Se găseşte cu numărul la principalele librării şi la depozitari de ziare din ţară Preţul anunţurilor pe ultima pagihă *!» pagină : ro leiv No. 14. DUMINICĂ II IANUARIE lgog Voi. 5. SUMARIJ L: NOUTĂŢI: Evreii în Finlanda. — Cancerul poate fi privit ca boală infecţioasă?—Organizarea cea nouă a şcoalelor secundare de fete din Prusia.—Justiţia în Italia. — Legea pentru ajutorarea victimelor cutremurului din Sicilia şi Calabria.—Salinele din Slăn ic.—Bibliografie. POLITICĂ: Lazăr Iijescu. — Comerţul şi naţionalismul. PEDAGOGIA: I. F. Buricescu. Congresul profesorilor de limbi străine. ŞTIINŢA: N. Motsescv. Dovezile evoluţinnii omului. LITERATURĂ: Victoria M. Iuga. T, jur ut ale. Lascăr Vor ei.. Faiuez L. NOTE ŞI DISCUŢIUNI: Căpitan Gh. Grigoratu. Radiaţiunile corpului omenesc, fotografia gândirei şi a nevăzutului. N O U TĂŢ I Evreii în Finlanda. Situata Evreilor din Finlanda a rămas neschimbată dela 1782 până astăzi. La început, Evreii n’au avut voie să se stabilească in Finlanda, apoi s’au admis aceia cari au făcut serviciu! militar; însă şi aceştia au fost nevoiţi să emigreze, dacă aveau de gând să se căsătorească. Dela 1872 a început o mişcare tn favoarea Evreilor, care tn anii din urmă a fost susţinută mai ou seamă de social-democraţi. Senatul, contrariu oricărei reforme în chestiunea evreiască, a votat de curând proiectul de lege care conţine un paragraf special cu privire la Evrei: paragraful acesta spune, că Evreii nu pot dobândi crtâţpnia finlandeză. » * * Cancerul poate fl privit ca boală infecţioasâ ? Intr’uu studiu publicat de curând în revista «Uinschau» Profesorul Dr, von Hansemann spune: se credeâ că este in- I fecţios cancerul, fiindcă mulţi medici au pretins că numărul ] bolnavilor de cancer ar fi din ee în ce mai mare. In adevăr, I dacă cercetăm statisticele celor din urmă 20,30 ani, urmă- I • • rindu-le până în vremurile mai noi, suntem îngroziţi In primul moment, de creşterea numărului bolnavilor. Dacă comparăm insă statisticele cele noui' cu cele mai vechi, vedem că rezultatele nu sunt aceleaşi. Verificările morţilor se fac astăzi cu mai multă băgare de seamă ca odinioară ; pe de altă parte medicii zilelor noastre sunt mai bine pregătiţi şi pun diagnostice mai precise, aşa că de multe ori ceeace în trecut se înscria ca idropisie, slăbiciunea inimei, anemie gravă, hemoragie intestinală şi incarceraţiune, se înregistrează astăzi, în mod exact, sub numele de cancer. Numai cancerele cari se ivesc pe suprafaţa corpului, ş* *au putut diagnostică şi înainta cu uşurinţă, şi frecuenţa lor actuală nu este mai mare ca in trecut. Faptul că se întâlneşte de mai multe ori cancerul în aceeaş familie, în aceeaşi localitate şi în aceeaşi stradă, nu se poate pune în socoteala infeeţiozităţii. Până în ziua de astăzi nu s’a observai nici un singur caz în-care cancerul să fi trecut dela un om la altul. La toate boalele infecţioase, în deosebi la tuberculoză, se constată că în spitale se infectează câte odată medicii şi infirmierii, cu toate măsurile de pază pe cari le întrebuinţează. Lucrul acesta nu s’a observat nici odată la cancer. Hansemann mai arată, că nici unul din membrii Comitetului central pentru studiul cancerului, înfiinţat acum 7 ani, nu mei este partizanul teoriei infecţioase a cancerului. De aicea rezultă că în starea actuală a ştiinţei nu există nici un motiv care ar îndemnă pe medici de a crede, că ar fi infecţios cancerul. Este de cea mai mare însemnătate de a accenluâ asupra acestui fapt, care trebue' să fie adus la cunoştinţa publicului, căci au este nimic mai primejdios pentru sufletul poporului decât răspândirea unei griji care nu este întemeiată. In legătură cu articolul lui Hansemann e bine să amintim şi lucrarea d-lui Dr. Bashford, apărută în «The Lancet» din Londra. Bashford, făcând numeroase cercetări asupra cancerului, ajunge ia concluziunea că nu se moşteneşte cancerul dela părinţi. Afirmaţiunea aceasta o sprijineşte atât cu statistici cât şi cu experienţele făcute. La 669 bolnavi de cancer, dela cari s'a putut obţine un istoric exact al familiei, s’a găsit că au murit de cancer 58= 1 : 11,5 taţi şi 114= 1.: 6 mame. * * ★ > Organizarea cea nouă a şcoalelor secundare de fete din , Prusia. — Am mai vorbit (Noua Revistă Română 1908 No. 3) de reglementarea cea nouă a şcoalelor secundare de fete din Prusia şi reproducem In rândurile următoare unele aprecieri datorite Doamnei Dr. Gertrud Băumer, apărute în Frankfurter Zeitwng. Organizarea cea nouă n’ar fi mulţumitoare din puntul de NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ âto vedere social; prin faptul că şcoala secundară de fete cu zece elase rămâne fără scop bine determinat, neprimindu-şe eleve în gimnaziile şi liceele de băieţi, frecuentarea universităţilor şi profesiunile academice este cu putinţă numai pentru fetele cari locuesc în oraşele mari. Oraşele cheltuesc sume mari pentru pregătirea femeilor gospodine, nu însă pmtru o profesiune oarecare. Lefurile mici cari se plătesc profesoarelor şcoalelor secundare de fete împedică angajarea celor cu titlul academic, cari fireşte că sunt mai pretenţioase. Şi mai este şi un al inconvenient: şcoalele acestea secundare au fost supuse, la ministerul instrucţiunei, direcţiunei învăţământului primar. Programul, cu toate că conţine părţi foarte bune, păcătucşte prinlr’aceea că materia predată nu ajunge la măsura obicinuită în şcoalele secundare de băieţi. Cu desăvârşire greşită ar fi intenţiunea ministerului, ca şcoalele secundare de fete să nu fie numai gimnazii, şcoale reale şi licee — aşii cum e la băieţi —, cl să îudeplinească diferite şcopuri : fără a dâ pregătirea necesară, şcoala ar putea să şcoată conducătoare pentru grădini de copii, profesoare de me-nagiu şi,.ceeace ar fi şi mai regretabil, candidate pentru posturile de ajutoare în asistenţa publică — asigurarea muncitorilor pentru bătrâneţe, boală şi invaliditate, ajutorarea săracilor etc., — şi în aşâ zisă misiune internă, care urmăreşte îndreptarea stării sociale a păturilor de jos. Geeace se cere e ca în şcoalele secundare de fete să se predeâ mai multe matematici, aşâ ca să fie egale cu şcoalele reale ale băieţilor. Supravegherea Î11 fine ar trebui neapărat încredinţată direcţiunei învăţământului secundar din ministerul instrucţiunei. ♦ * * * Justiţia în Italia. Un publicist german foarte spiritual, Dr. Albert Zacncr, care stă de mulţi ani la Roma, publică în numărul din urmă al revistei Archiv fur Reclttsurul Wirtschaftsphilosophie o schiţă asupra stării justiţiei, pe care o reproducem în parte. Se zice că cea mai bună femee este aceea despre care lumea nu vorbeşte. Dacă zicătoarea aceasta este adevărată, atunci «Madama Giustizia» nu e de fel bine cotată în ţara portocalilor. De treizeci de ani societatea italiană — oamenii de legi, oamenii politici, oomercianţii, filozofii, publiciştii, ziariştii — se plânge de halul în care a ajuns justiţia ţării. Nemulţumit e şi rivalul cel mare al tinerii Italii, vaticanul; pe când insă justiţia italiană pregăteşte — aşâ se zice — o reformă judiciară, care încă nu s’a sfârşit, vaticanul a publicat în cuisul anului trecut o reformă a codificaţiunei dreptului canonic. . • Desbalerile asupra justiţiei bolnave s’au ivit cu prilejul noului palat al justiţiei din Roma, care se clădeşte de două-zeci de ani, fără să fie gata; s’au dovedii fel de fel de «greşeli» par-lamentaro-politice, techniee şi biurocratice, cari au înghiţit sume colosale. «Scandalul» acesta a fost însoţit de o ceartă a artiştilor, cari susţin că faţada palatului ar fi din cale afară de încărcată. In legătură cu această ceartă, Erneslo Nathan, actualul primar al Romei, a scris în cartea sa l'rnt'anni ăi .vitariialiamt, care a apărut la 190G: «Se poate că architectul Calderini a căutat cu tot dinadinsul, ca faţada să fie încărcată. Se poate că a vrut să prezinte justiţia aşâ cum este în realitate. Se poate că palatul este menit să serve de învăţătura poporului, zicându-i: «Dacă vă uitaţi la justiţie din depărtare, veţi . vedea că-vâ impune prin liniile ei mari şi curate. Cum vă veţi apropia, veţi vedea că liniile acestea se pierd în multele detalii. Să rămâneţi deci departe de justiţie, să nu înctrcaţi de a pătrunde în labirintul ei, dacă nu voiţi să ieşiţi cu oasele frânte»,. . . ... • lntr'un alt loc, Erneslo Nathan spune: «Pentru judecătorul nostru de instrucţie, acuzatul este- vinovat. E savant, vîvisecţor, şi nu se gândeşte d cât să facă carieră. El nu se înspăimântă de faptul stabilit în statistici, .că din 100 acuzaţi numai 4-0 sunt vinovaţi şi pot fi condamnaţi... Procurorul o ia la întrecere cu judecătorul de instrucţiune. El face munca Pene-lopei: desface ţesătura făcută de iudecătorul de instrneţiune şi caută urme noi. Din această pricină închisoarea de prevenţie durează atât de mult, că martirul intsrucţiunei, care nu capătă nici o despăgubire chiar dacă se constată că e nevinoval, este ruinat pentru viaţa iui întreagă I «In sălile tribunalelor vedem pe pereţi inscripţiunea următoare, făcută cu litere de aur : «Legea este aceiaşi pentru toţi». Am înţeles ! Dar slovele acestea de aur arată, că legea este aceeaşi pentru aceia cari o pot plăti; cei bogaţi îşi pot procură o eelulă particulară, pot să-şi aducă mâncare bună, să cumpere presa, să-şi angajeze cei mai buni advocaţi şi să-şi plătească experţii cei mai iscusiţi. Mai cu seamă în ce priveşte experţii, există o adevărată calamitate; nu există un «perito» care stă deasupra părţilor, cl fiecare din părţi poate să se prezinte -cu-culc . un -.expert-.>-Experţii,.aceşlia^e.,.combat,-.iar contrazicerile lor încurcă cât se poate de . mult pe judecători şi juraţi. Mai > u seamă pe juraţi ! Erneslo Nathan crede că juraţii sunt făpturile cele mai chinuite de pe lume. Nu numai că suferă de pe urma lungimei proceselor, dar judecătorii vanitoşi de savantlâcul lor, le pun întrebări cari şi jurisconsulţilor le-ar face părul măciucă. Erneslo Nathan ilustrează aforismele sale prin exemple, amintind unele procese cronice celebre din anii din urmă, aşâ de pildă procesul deputatului Palizzolo şi allui Murri. S’ar puteâ cită şi acela al sculptorului CilTariello, care, ca şi celelalte, arată că autoritatea judiciară se vede adesea nevoită să mute judecarea proceselor în regiuni depărtate de locul crimei, do teamă că juraţii nu vor fi nepărtinitori. Procesul lui CilTariello, care şi-a omorât femeea, a dat la iveală uu nou neajuns. A fost o dramă: tribunalul fusese transformat în scenă. Pe lângă «starul» CifTariello, care mai multe zile cântă dearândul, în felul unei primadone, ariile cele mai melodioase, advocaţii făceau diferite propuneri de prejudiţiu şi de amânare ca nişte actori cari aşteptau aplauzele publicului. Ziarul «Stampa» din Turino, revoltat de cele ce s'au petrecut, spuneâ între altele: «Italia îşi justifică din ce în ce mai mult renumele de a fi patria frumuseţei; alte ţări se conduc după lege, după dreptate, după morală, — noi ne supunem unui regim mai dulce, estetismului. Ne-am însuşit dictonul anarhiştilor francezi : Qu, importenl Ies voţ/urs humanites, ponrru que le gesle soit henu : Acolo unde vorbeşte de Iiterile de aur, Ernesto Nathan -mai atinge şi o altă chestiune ; « Judecătorii-«oşteii, nu ,se,.pqţif,iii)i-părâ, dar ei se lasă să fie adesea amăgiţi de viţelul de aur». Ar fi putut să mai adaoge, că de multe ori. ş’a bănuit şi că tot de atâtea ori s’a spus, că judecătorii îşi pleacă capul faţă de miniştrii şi de foştii miniştrii cari ar puteâ intră din nou în minister. Lefurile judecătorilor sunt foarte mici; de aceea cei mai mulţi jurişti tineri îmbrăţişează advocătura. Advocatul poatesă devie deputat, subsecretar de stat, ba chiar ministru al justiţiei. Deputaţii cari sunt profesori universitari—in Italia, profesorii facultăţilor de drept au dreptul de a pledâ — dobândesc o influenţă şi mai mare. Pentru advocaţi mandatul de deputat este legal de mari foloase materiale private şi de prestigiu, din care pricină e şi foarte căutat. Publicul crede că aceia cari făuresc legile, sunt interpreţii lor cei mai buniadvocaţii-de-putaţi se folosesc de biletul de liber parcurs pe căile ferate şi văd de interesele clienţilor lor, când ca advocaţi, când ca deputaţi. Din acest rol dublu rezultă o anomalie ciudată : Satura îşi măncâ urmaşii; advocatul critică legea pe . care a votat-o în calitate de deputat; repvezintantul poporului, care este tot odată şi reprezintantul statului, se îmbracă cu toga şi NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 2 I t pără cauza omului care plănueşte un atentat asupra fiscului. Advocatura este din ce în ce mai căutată; ea creşte cu nu-nărul studenţilor în drept. La 1882 au existat 13.065 studenţi jniversitari, din cari 1902 la drept; la 1902 numărul studenţilor se urcase la 27.900, din cari 8385 la drept. Insă non omnes possumus essere Scipioncs. Insă nu toţi cari au învăţat dreptul pot dobândi un mandat do deputat, care le-ar mijloci o bună clientelă advocăţească. împinşi de lupta pentru existenţă, ei se văd nevoiţi să recurgă la expediente, să facă anumite specialităţi. Natlian, care a cercetat falimentele celor din urmă 20 de ani, a găsit că şi cazurile in care creditorii nu capătă nici un gologan au crescut dela 22 la sută In 1882, la 25 la sută în 1902. înrăutăţirea aceasta ar fi datorită tinerilor advocaţi cari au devenit specialişti şi învaţă pe negustori în ce chip să dea falimentele. Tot aşa se petrec lucrurile în ce priveşte accidentele. Statistica lor e foarte limpede. In cea din urmă dare de seamă pe care o publică societatea minelor de fer «Elba» se arată : 1902, 600 muncitori, 155 accidente, 19.96 procentul premiei 1907* 673 muncitcrii, 607 accidente, 62 procentul premiei (!) Cauza acestei manifestaţinni întristătoare este, după părerea exprimată de ministerul comerţului Coco-Orlu în şedinţa ca. merei dela l i Martie 1908, cea următoare : «Technicianii asigurărilor dintre advocaţi s’au pus în legătură cu medicii speciali pentru accidente; astfel au luat naştere adevărate şcoale superioare pentru accidente, In cari se învaţă, cum se pot intenta procese de lungă durată, dar foarte rentabile pentru advocaţi, în baza unor certificate ştiinţifice asupra accidentelor simulate». Se ştie că în Italia nu există asigurarea in contra accidentelor din partea statului, cum e cazul in Germania. Ministrul a căutat să combată corupţiunea aceasta prin noua reformă a legei accidentelor, care hotărăşte că procesele pentru accidente nu se mai pot judecă de tribunalele ordinare. Din descrierea următoare, pe care o scoatem din «Mattino» din Napoli, cititorii îşi pot dă seama asupra halului în care au ajuns aceste procese; «Am ajuns acolo încât dacă vreun cerşetor joacă după bătaia unei tobe şi-şi rupe piciorul, judecătorii sunt în stare să spue, că vina e a aceluia care a fabricat toba. In cursul săptămânii nu se mai gândesc la tragerea loteriei, cî nâdâjduesc că vre unul din familie îşi va rupe piciorul. Nu lipsesc nici eroii, cari, respingând simulaţiunea, îşi produc mutilări sau se aruncă înaintea unui automobil, dacă în fabrică nu se găsesc destule prilejuri pentru accidente». Dacă lucrurile stau astfel, atunci nu ne vom miră de ce Nathan, cu ocaziunea discuţiunei lipsei locuinţelor în consiliul comunal din Roma (28 Martie 1908), a declarat că, atâta timp cât a fost In fiinţă vechea lege a accidentelor, capitaliştii au ezitat-de a întrebuinţa capitalul pentru clădirea de case. Totuşi acelaş Nalan a scris cu doi ani înainte : «Dacă s’ar face com-paraţiuni iutre noi şi alte popoare cu privire la concepţiunea fundamentală a datoriei sociale, atunci ar trebui să ne temem că s’ar constată o potrivire tristă între analfabetismul intelectual şi cel moral al Italiei.» ■ * . -* * Legea pentru ajutorarea victimelor cutremurului din Sicllia şi Caiabria. Parlamentul Italian a votat o lege prin care guvernul este autorizat să ridice treizeci de milioane din excedentul bugetar al anului 1908—1909, pentru a reconstrui şi repară edificiile publice distruse. Se impun suprataxe asupra contribuţiilor directe, proprietăţilor agricole, imobile; etc. D l Marcova, preşedintele adunării, într’un discurs emoţionant deplânge dezastrul care a lovit Italia şi mulţumeşte tutulor .pentru sentimentele'afectoase ce s’au exprimat. «In această mare nenorocire trebueşte să ne ţinem sus ini-mele, trebueşte să facem faţă cât mai curând nevoilor actuale, cu credinţa cea mai marc şi cea mai puternică în viitorul patriei, a căreia măreţie capătă o nouă strălucire din acest spectacol unic în istoria lumei, prin pietatea universală care o în conjoară şi o întăreşte. . Italia care prin concursul tutulor regiunilor se arată că adevărat şi neclintit unită, această veche mamă a civilizaţiei cliiamă în jurul ei toată lumea civilizată, într’un acord frăţesc de solidaritate omenească (aplauze). «Sunt sigur că interpretez sentimentele ţării trimiţând un strigăt de recunoştinţă şi de admiraţie Regelui mult iubit, care alergă cel dintâi la locul dezastrului, arătând lumei întregi calea datoriei (aplauze) şi Augustei Regine, care a fost exemplul fără precedent de curaj şi de întăritoare milă, Căreia astăzi, în ziua naşterii Sale li adresez urările mele devotate şi călduroase de viaţă lungă şi fericită (aplauze); bravelor echi-page a escadrelor străine cărora noi toţi, le vom păstră în sufletul nostru amintirea neştearsă (aplauze) : tuturor acelora cari au dat sprijinul, sau au trimis ajutoare funcţionarilor; soldaţilor nostrii şi marinarilor cari au dat exemplu de bravură virtute şi abnegaţie (aplauze): şi in fine adunărilor şi reprezentanţilor aproape a tuturor naţiunilor, cari ne-au arătat, fraternitatea şi afecţiunea lor», (îplause). * • . * * ... . Salinele din Slănic. ' In numărul din 2 Ianuarie c. a revistei de ştiinţe «La Nature» d-1 Renaudot publică un articol asupra salinelor noastre dela Slănic. Articolul e ilustrat cu trei reproduceri fotografice, reprezentând interiorul minei şi sistemul de extracţiune al sării. BIBLIOGRAFIE In Junimea literară din Cernăuţi, Nr. 11—12, pe Noembrie şi Decembrie 1908, d-1 Liviu Marian vorbeşte despre D-rul «George Popovici (T. Robeanu) ca poet». D-I George Ichim publică conferinţa sa «Desvoltarea naţionalizmuliii In şcoală». In Viaţa Nouă, numerele dela 1 şi 15 Decembrie 1908 subt titlul ..încrederea în ştiinţă“ d-1 Profesor Ovid Densuşiarpi publică lecţia de deschidere a cursului său dela Universitate. Se arată cum trebueşte înţeles astăzi spiritul ştiinţific, «ce preţ se poate pune pe ştiinţă şi ce putem aştepta dela ea de acum înainte». In N-rele 1 şi 2 din „Revue poiilique cţ litleraire, Revue blm“ sub titlul La fin du „Mir" d-1 Maxime Kovalewşky arată cum pe ne drept prin noul proect prezentat Dumei de către Stolypinc se desfiinţează proprietatea indiviză a populâţiuhii rurale numită Mir. Legea dispune că «in toate'comunele unde de 21 de'ani n’au avut loc împărţiri periodice ale solului, deţinătorii actuali vor fi în viitor consideraţi ea proprietari».1' D-l Jacqnes Flach publică lecţia de deschidere a.'cursufuî sări dela College de France vorbind despre Platou şi .1 lontes-qiiieu ca teoretician! politici, • A apărut . ; Puterea Sufleteasca' PHRTEn m-n CULTURH. PUTERILE SOCIALE DE . . C- RĂDULESCU-MOTRU I*reţ.ul lei 3.50 ■ " . . . ,i Cu această fascicolă se termină lucrarea: Puterea Sufletească. ■ Preţul celor trei fascicole este le> 12. Abonaţii Noii Reviste Române au o scădere de 25°|o din acest preţ, cănd lucrarea se va procură direct priu administraţia revistei. . 212 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ POLITICA COMERŢUL ŞI NAŢIONALISMUL Ne plângem mereu de numărul mare de negustori străini aflaţi în ţară şi de rezultatul foarte puţin mul-ţămitor pe care-1 dau şcoalele noastre de comerţ. Avem şi dreptate să ne plângem când vedem cum cea mai mare parte din comerţul nostru c în mâna străinilor, cum aceştia se îmbogăţesc pe zi ce trece — noi zicem in paguba negustorilor români — şi cum principalele ramuri de negoţ devin monopolul comercianţilor pripăşiţi de prin alte ţări. Şi adesea ori trebue să ne mirăm chiar de acest fapt, pentrucă vedem cazuri în care străinii răuşesc să întemeieze case mari de negoţ cu un capital relativ mic. Am putea spune că în cele mai multe cazuri se întâmplă aceasta. Străinii nu vin cu capitaluri mari la noi în ţară pentru a le întrebuinţa la întemeerea de case mari comerciale. Sunt foarte rare întâmplări de aceste. In general străinul vine cu puţin capital, dar cu multă experienţă. Nu se cuvine să. vorbim, orbiţi de patima unui naţionalism nesănătos, despre felul necinstit cu care iţi agonisesc străinii averile lor. Acestea sunt numai vorbe ale unor oameni, cari în lipsă de altceva mai bun, caută să facă pe trâmbiţaşii unui pericol care, dacă există, e cu totul altfel decât ni-1 spune gura acestor prooroci răi. Nu lacrămi de crocodil ne trebue şi nici entusiasm de bâl-ciu Nu geamuri sparte şi întruniri sgomotoase. Cu a-eesţe mijloace nu luăm nici Ardealul şi nici nu ajutăm comerţul român. Aceasta ar trebui s’o ştim cu toţii pentru a nu ne lăsă târâţi în apele unui naţionalism nesănătos. Căci dacă intrăm în aceste ape, vedem înainte o umbră care nici nu există poate, dar care e calul de bătaie al naţionalismului fără de sens. E cevâ aşa ca o dihanie cu pântecele umflat — de sigur de bun trai — cu ochi hrăpăreţi şi vicleni, cu un zâmbet ironic şi diabolic şi cu nişte ghiare lungi, lungi cât imaginaţia naţionaliştilor de paradă. Trebue să nc ferim deci de a ne înfăţişă pericolul străin supt această formă şi să tragem concluzii greşite. Nu felul în care străinii îşi agonisesc Ia noi averile, ci necontestata lor superioritate asupra negustorilor români să ne atragă luarea aminte. Căci cu ajutorul acestei superiorităţi pot dânşii să întemeieze case mari cu mijloace puţine, şi să învingă greutăţile care li se opun în cale. Numai graţie pregâtirei lor speciale pot să dăinuiască într’un mediu care de foarte multe ori le este nefavorabil. De lipsa de scrupul în felul lor de a face negoţ nu poate şi nu trebue să fie vorba. Prea mult nu-şi pot permite nici dânşii căci intervine concurenţa. Naţionaliştii vor răspunde că, dat fiind numărul mare de negustori străini, au aceleaşi interese cu toţii şi nu se vor concură. E însă copilărească o asemenea afirmaţie căci oricât de strânse ar fi legăturile de interes ale străinilor, egoismul tot învinge la urmă şi fiecare va căută să tragă partea leului în spre dânsul. Deci concurenţa tot va fi. Şi chiar în cazul când au o situaţie privilegiată şi nu au să se teamă de concurenţă, tot nu pot să ridice preţurile peste o măsură oarecare, de oarece e ştiut că peste o limită hotărită a preţurilor, cererea nu mai merge în direcţie paralelă cu oferta, şi legea ce-rerei şi ofertei până la aceasta limită exactă, devine de aci încolo falşă. Aceasta însă o trec cu vederea acei cari sunt duşmanii comerţului străin fără să-şi dea scama de ce. Dar oare în anumite ramuri ale comerţului nostru, care sunt în mâinile indigenilor, nu vedem adesea cazuri in care preţurile devin preţuri de monopol? Nu am nevoe decât de un singur exemplu: Hârtia. Preţurile sunt cu adevărat inonopolistice . iar cartelul e unul dintre cele mai .ruşinoase care pot fi. Proprietarii acestor fabrici cartelate pot fi socotiţi ca duşmani ai poporului iar nu negustorii străini. Intr’adevăr, cartelul fabricilor de hârtie este una dintre principalele cauze care stânjenesc luminarea poporului, căci atâta vreme cât hârtia va fi Scumpă nu va fi cu putinţă tipărirea de cărţi eftine pentru popor. Şi mai sunt alte ramuri de negoţ care se află in mâinile indigenilor şi în care se repetă acelaş exemplu de monopol. N’avem dreptul dar să ne plângem în potriva concurenţei străinilor. Dar avem dreptul să deplângem pe comerciam tul român că se află îrtr’o stare atât de inferioară celei in care e comerciantul străin. Ne lipseşte pregătirea specială pe care o au acei cari vin de peste mări şi ţări să scoată la lumină bogăţiile pe care noi nu ştim să le scoatem la iveală. Negustorul român întemecază case de negoţ adesea fără cele mai elementare cu-noştinţi negustoreşti sau, dacă le are pe acestea, nu are însă cunoştinţi speciale în ramura în care voeştc să lucreze. Negustorul român e de cele mai multe ori capitalist. El dă capitalul, deschide casa de negoţ şi apoi nu mai trece pe acolo decât de vre-o câteva ori pe an. In schimb e foarte bine reprezir.tat la Riviera şi Ostende; iar când e în Capitală, între patru şi şase e cu echipagiul la şosea. Iar negoţul, bietul negoţ.... e pe mâna funcţionarilor, care oricât interes ar aveâ, tot nu pun in afaceri aceiaşi grijă pe care ar pune-o patronul însăşi. Şi apoi lipseşte hotărîrea şi promptitudinea. Când e vorba de încheiat afaceri de zeci de mii de lei trebue o minte ascuţită şi hotărâtă. Tre-bueşte o inteligenţă care să fie în curent cu toată mişcarea comercială, în curent cu toate câte s’au scris asupra acelei afaceri. Şeful unei case mari de comerţ trebue sa-şi facă, adesea în câteva clipe numai, toate calculele necesare. Un exportator când încheie o afacere trebue să ştie întreaga situaţie a târgului străin şi să aibe cunoştinţi intime despre producţia mondială. Pentru aceasta e nevoe ca şeful să citească regulat foile de informa-ţiuni ale diferitelor case mari de export din străinătate Dar la noi exportatorul joacă mai bine. o partidă de biliard decât să se afunde în lectura unor rapoarte care numai amuzante nu pot fi. Iată de ce, când e vorba de a se decide repede în privinţa unei afaceri, şeful nu este destul de iniţiat ca să se hotărască prompt şj lasă adesea ocazia să-i scape din mâna. Străinul din potrivă: *V\Can miiss die Gelegenheit am Scbopf fassen» spune neamţul. Şi chiar aşâ şi face. La dânsul nu e tărâgâneală şi nehotărîre. Eiind în curent cu tot ce se rapoartă la afacerea pe care o are înainte, el poate s’o încheie mai repede şi cu mai multă siguranţă de ră- NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 213 uşită. De aceia şi risicul comerciantului străin este mai mic decât al celui român care merge pe calea bâjbăelilor şi a nesiguranţei. Acestea ar fi de spus în privinţa incheierei afacerilor. In privinţa modului în care se recrutează personalul de serviciu şi a retrib'uirei acestuia din urmă, iar sunt multe de spus. In general este lucru ştiut de noi toţi că un obiect fabricat de un străin la noi în ţară este mult superior unui obiect la fel fabricat însă de un român. De ce oare acest lucru? Pentrucă fabricile străinilor pun mult mai multă grijă în alegerea personalului decât fabricile române. Cei mai buni lucrători sunt angajaţi de către străini cari le dau şi cele mai mari preţuri de muncă, pe când în fabricile şi atelierele indigenilor nu lucrează decât ce a mai rămas fără de ocupaţie, iar preţurile muncei sunt adesea ridicule. De aceia e foarte uşor de înţeles că lucrul celor dintâi va fi mai îngrijit decât al celor din urmă. Ca urmare e că publicul, care are tot interesul să aibe lucruri bune, va cumpără mai mult dela primul fabricant decât dela fabricantul român, care prin mijlocul acesta va fi pus într’o stare de inferioritate celui străin. Metodul in care se plăteşte munca iarăşi e învechit. Majoritatea atelierelor şi fâ-bricilor româneşti îşi plătesc lucrătorii cu ţiua. Acesta e un mijloc învechit in străinătate. De aceia şi străinii cari vin la noi evită acest fel de plată şi adoptă formele mai moderne: Plata după acord (Akkordlohu) şi plata după acord cu o eventuală împărţire a câştigului (Akkordlohu mii Gewinnverltiluug). La acest sistem din urmă, patronul şi lucrătorul se înţeleg asupra plăţei. Dacă lucrătorul, in unitatea de timp hotărîtă lucrează mai mult decât cantitatea fixată prin bună înţelegere, surplusul este împărţit intre patron şi lucrător. De pildă, patronul ia trei pătrimi iar lucrătorul o pătrime din preţul acestui surplus de muncă. Dar sunt cazuri in care patronul acordă lucrătorului său jumătate sau chiar trei pătrimi, oprind pentru dânsul cealaltă jumătate, eventual numai restul de o pătrime. Aceasta serveşte de stimulant puternic lucrătorilor Vedem deci că şi perspectiva care li se deschide muncitorilor în fabricile conduse de străini, este mai | frumoasă şi mai întinsă decât în fabricile româneşti. Acelaş lucru putem spune si despre personalul tech-nic, care poate înaintâ mult mai uşor şi c mai bine plătit la cei dintâi. Personalul fiind mulţămit va fi şi mai stabil, nu va căutâ să-şi schimbe atât de des locul. Prin Faptul acestei stabilităţi, fabricile nu pot decât să câştige, căci este ştiut că cu cât perso- ' naiul este mai vechi, cu atât şi producţiunea creşte, de oarece personalul este mai dedat cu felul în care se lucrează şi cu obiceiurile care domnesc în fabrică. Grija fiecărui patron ar fi să-şi asigure un personal devotat şi stafcil, iar aceasta nu se poate decât dacă şi patronul se va purta omeneşte faţă de salariaţii săi, şi va căutâ să le facă uşurinţi, care pentru dânsul sunt neînsemnate, dar care pentru lucrători înseamnă adesea foarte mult. Acestea e una dintre principalele condiţii pentru ca o fabrică să înflorească: Relaţiunile dintre patron şi personalul său. In aceste relaţiuni es-cludern eu totul intervenţia statului prin diferite legiuiri şi dispoziţiuni menite a uşura soarta lucrătorilor şi nu vedem decât raportul direct dela patron la muncitor. Când acesta din urmă ajunge acolo încât nu se bizue decât pe ajutorul statului şi nu mai are încredere in patronul său, situaţia e tristă. Acesta e cazul de cele mai multe ori cu muncitorii români, cari îşi privesc patronul ca pe un duşman, din cauză că acesta nu caută să câştige dragostea subalternilor săi. Şi ce e mai trist, lucrătorul nu poate să aştepte nimic sau aproape nimic, dela intervenţia statului în folosul său, de oarece legiuiri în chestia protegiuirei muncitorilor sunt foarte puţine, şi acelea care sunt, nu pot fi aplicate din cauza încăpăţânărei patronilor români, Străinul e mai binevoitor. El înfiinţează case de ajutor, el îşi asigură personalul împotriva diferitelor accidente, ba în unele cazuri, după un anumit număr de ani de serviciu, acordă şi pensii calculate In acelaş mod cum sunt calculate şi de către stat. In orice caz aceste exemple sunt mai rare, dar totuşi ele există şi se pot observă, dacă nu în multe, dar cel puţin în unele dintre întreprinderile străinilor. Ne mirăm de ce nu putem înfiinţâ unele industrii la noi în ţară. Mai înlAi, comerciantul român nu e întreprinzător, din cauza lipsei de cultură specială. Am voi să putem desvoltâ o industrie textilă la noi. Dar avem oare oameni speciali? Nu prin politica noastră extrem protecţionistă vom puteâ desvoltâ unele ramuri industriale pe care nu Ic avem încă. Din potrivă, am trebui să lăsăm capitalurile străine să intre mai lesne in ţară şi să nu le punem atâtea piedici in drum. Industrie textilă.. dar cu ce oameni? Ori să trimeteni noi lucrători în străinătate ca să se ' specializeze in această ramură, şi apoi să le punem capitaluri la dispoziţie, ori... nu ne rămâne decât să lăsăm capitaluri străine, şi în cazul acesta şi lucrători străini să intre in ţară. Formula aceea fatală ca a/s din suma totală a lucrătorilor să fie români nu se poate aplicâ tuturor in-| dustnilor. Căci intr’un interval atât de scurt de timp, cum e prevăzut în lege, nu putem să obţinem un j personal român, care să se priceapă atât de bine ca | cel străin, care de multe ori e obicinuit din tată în fiu să lucreze în nceia.ş ramură industrială. Aci iar venim la cele spuse la începutul acestui articol: Lipsa de cultură specială a negustorului român, Românul c prea mândru ca să se ducă în străinătate şi să înceapă de jos de tot, în vreo întreprindere industrială. : Aceasta c unul dintre defectele noastre de rasă: Mândria! dar o mândrie oarbă, nejustificată şi adesea nenorocită. Negustorul român vreâ să înceapă direct de la mare, şi decât să o iâ de jos, mai bine preferă să intre funcţionar la stat şi din această cauză avem o pletoră întreagă de funcţionari. Noi suntem un stat cu adevărat al funcţionarismului. Tinerii noştri!, cari au absolvit liceul, majoritatea vor urma desigur dreptul, care le desschidc calea spre slujbe. Cei cari n’au absolvit liceul, tot la stat vor căutâ să intre, măcar în funcţiuni cât de mici şi prost retribuite, dar... să se poată numi funcţionari ai statului. In gazetele străine am urmărit, timp de şase luni 214 NOUA REVISTĂ ROMANĂ de zile, diferitele anunţuri privitoare la cereri de serviciu. In fiecare zi citeam cum tineri, în posesiunea certificatului care le dă dreptul, în Germania, la serviciul militar cu termen redus, căutau locuri ca voluntari în făbrici sau case mari de comerţ. Ei bine, am găsit printre dânşii toate'soiurile de neamuri, numai români nu. Românul nu are nevoc să intre ca voluntar în vreo fabrică pentru ca să se deprindă cu negoţul — vorbesc de Românii cu oarecari mijloace, care ar putea fi întreţinuţi câtva timp de părinţii lor în străinătate — el începe direct dela mare şi de aceea nu pricepe cum trebue să se poarte cu subalternii. Din potrivă, dacă ar fi o jumătate de an sau chiar un an într’o casă mare străină, ar puteâ să cunoască1 până în cele mai mici amănunte organizaţia şi felul de a lucră al casei, ar putea să aleagă ce e bun şi ce s’ar putea potrivi împrejurărilor noastre şi din această alegere nu ar avea decât să câştige. Dar pentrucă vorbim de tinerime, trebue să observăm că şcolile noastre comerciale nu dau rezultatele care ar trebui să le dea; învăţământul nu este destul de practic, cum ar trebui să fie într’o şcoală comercială. Mi se va răspunde însă că în şcolile din străinătate învăţământul e de asemenea teoretic. Da şi-nu. Trebue să facem o deosebire între diferitele şcoli de comerţ străine, şi pentru că am aci ocazia să lămuresc o chestie asupra căreia mulţi nu au încă o părere justă, voiu căută să o explic pe cât îmi va fi cu putinţă. Da, învăţământul e teoretic şi e şi practic. E teoretic în şcolile înnalte de comerţ (Handelshochschulen), cu caracter universitar. In aceste şcoli se face mai mult teorie; economie politică, drept comercial şi technică comercială. Bine înţeles, se presupune că elevul are o cultură destul de înaintată pentru a puteâ pricepe chestiunile şi teoriile adesea pur speculative ale Economiei politice şi Technicci comerciale. Cât despre învăţământul practic, acesta se dă în şcolile inferioare şcolilor înnalte sau în aşi numitele Academii comerciale (Han-delsakademien) care sunt simple şcoli secundare, având absolut acelaş grad ca şcolile noastre superioare de comerţ. In ‘aceste Academii se caută ca învăţământul să fie cât se poate de practic, căci se presupune că elevii acestor şcoli vor fi funcţionari, iar cei din înaltele şcoli de comerţ directori şi patroni. De aceea şi se cuvine ca aceştia din urmă să aibe un orizont mai întins şi să fie mai iniţiaţi în chestiunile mari economice, cari sunt azi la ordinea zilei. Şcolile noastre superioare de comerţ, având un caracter secundar şi fiind egale în grad academiilor de comerţ austriace şi germane, ar trebui să dea mai multă atenţie părţei practice. Un început bun este dispoziţiunea luată în ultimii ani, ca elevul după absolvirea şcoalei de comerţ să Facă şase luni de practică, după care va obţine certificatul. Este una dintre cele mai nimerite măsuri pentru îndrumarea elevilor spre calea practică. Nu ar strică insă încă o măsură care ar face mult bine, şi anume: Elevul la terminarea şcoalei să treacă un examen asupra unei limbi străine. Dar numai asupra unei singure limbi şi examenul să fie serios, nu fictiv. Căci trebue să observăm cu tristeţă că elevul la terminarea şcolei, după ce a învăţat germana, franceza şi italiana, nu ştie nici una din aceste limbi, şi astăzi, când .cunoştinţa limbilor străine e o condiţie de primul ordin, pentru a puteâ reuşi în cariera comercială, se impune ca şi absolventul unei şcoli superioare de comerţ să cunoască bine cel puţin una din aceste limbi. Am puteâ luă pildă dela străini. Nu numai că regulamentul şcolilor comerciale străine prevede un examen sever asupra cel puţin unei limbi, dar elevii însăşi în timpul vacanţei mari se duc unii în Anglia, alţii în Belgia sau Franţa, alţii chiar mai departe, pentru a învăţă limbi străine. La noi ar fi de asemenea uşor acest lucru. E destul dacă elevul nostru ar cunoaşte bine limba germană. Austria e la o palmă de loc şi ar puteâ foarte bine să petreacă cele două luni de vacanţă in vreun orăşel mic, unde să nu aibe de loc ocazia să vorbească româneşte... Acelaş lucru âş aveâ de observat în privinţa şcolilor noastre secundare, unde e acelaş fapt de constatat. Fără una sau două limbi străine, comerciantul de astăzi nu poate ajunge departe, pentrucă nu are putinţa de a urmări ceas cu ceas situaţia pieţei mondiale Chestia limbilor străine ar trebui să fie privită mai de aproape, când e vorba de şcolile noastre comerciale. Pe scurt, vedem că negustorul român e în stare de inferioritate faţă de cel străin, din vina sa proprie Acei cari se dedică comerţului ar trebui să lase de o parte mândria, să caute să-şi însuşască o parte din calităţile, care alcătuesc superioritatea străinilor asupra noastră, să meargă să cunoască lumea şi nu să se iâ după strigătele acelora care ştiu numai să ţipe fără de rost în potriva negustorilor străini. ^Aceasta am avut de spus intru luminarea orbilor pi acelor cari au urechi pi nu vor sii audă- Kflln a/Rhein 1909 LAZAR ILIESCU. PEDAGOGIA CONGRESUL PROFESORILOR DE LIMBI STRĂINE IMPRESIILE UNUI ASISTENT Cel ce scrie aceste rânduri se simte obligat să mărturisească întâi în mod sincer, că nu erâ prea mult convins de utilitatea congreselor în genere şi în special a celor didactice, înainte de a fi participat la congresul profesorilor de limbi străine, ţinut în oraşul Craiova. Sunt astăzi atâtea mijloace de a-şi comunica oamenii ideile unii altora, de a discuta în mod contradictoriu şi chiar de a luă hotărâri, pe calea anclfetelor de pildă, în cât cineva, care nu a cunoscut ce este un congres şi ce roade poate dâ, este aproape în mod firesc înclinat să socotească aceste întruniri mai mult ca ceva de paradă. .Şi totuşi lucrurile nu sunt aşâ. Congresul profesorilor de limbi străine a putut proba oricui aveâ credinţa de mai sus, că se înşeală şi mai ales a probat că se înşeală aceia ce se deziluzionaseră în urma participării la alte congrese anterioare, cari, după mărturisi- NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 215 rea însăşi a d-lui Ministru al Instrucţiunii, au fost cu mult; inferioare'Celui de acum. 'Prin contactul direct între profesori, prin spmitanei-tăted exprimării convingerilor, prin discuţiile contradictoriii cari nu admit pregătire anterioară şi cari desvă-lesc numai cccace e profund câştigat ca deprindere de cugetare, prin lecţiile făcute în faţa tuturor, prin constatarea de visu a nivelului la care sau ridicat din toate punctele de vedere şcoalele oraşului în care se ţine congresul ş. a„ adunările de soiul acesta sunt peste măsură de instructive. Şi în special a fost instructiv congresul profesorilor de limbi străine care a fost un congres reuşit. S’a văzut că profesorii îşi dau seama de misiunea lor, că se silesc din răsputeri să fie la înălţimea acestei misiuni şi că şcoala noastră secundară este în toate privinţele cu mult superioară şcoalei de acum câteva zeci de ani. . O primă chestiune, care a atras luarea aminte a con-gresiştilor a fost aceea atât de desbătută a utilităţii limbilor clasice — provocată de dizertaţia d-lui inspector şcolar 1. Valaori şi de lecţiile practice de latineşte şi greceşte. S’a scris şi s’a discutat atâta în această privinţă încât, se înţelege, în discuţiile urmate, de multe ori nu s’au aflat lucruri noi. Ceeace a fost interesant însă, a fost înflăcărarea cu care partizanii clasicismului au susţinut această cultură, precum şi constatarea stării spiritului majorităţii profesorilor. Cu toată căldura şi frumuseţea cuvântării, cu tot entusiasmul pe care l-a pus în special d-1 Valaori pentru apărarea culturii clasice, s’a întrevăzut că în afară de profesorii de limbi clasice, nu sunt tocmai numeroşi partizanii acestor limbi- Şi e foarte explicabil acest lucru. Cei mai numeroşi profesori erau cei de limbi moderne, adică tocmai aceia cari, cunoscând mai bine una sau alta din culturile actuale, erau aplecaţi să le dcâ acestora o mai mare însemnătate. xYfară de aceasta mai este o cauză şi mai puternică a inferiorităţii în care au fost puşi partizanii clasicismului. La noi, după cum s’a afirmat cu dreptate şi în congres, nu a fost până azi o adevărată cultură clasică; şcoala secundară a dat foarte slabe rezultate inspirând mai mult desgust pentru limbile greacă şi latină şi aceasta din cauza profesorilor, cari ei înşişi nu au- cunoscut şi nu au avut dragoste pentru limbile pe cari le predau. Profesorii actuali sunt produsul liceului nostru şi al universităţilor noastre, cari nici ele n’au fost mai fericite în ceeace priveşte inspirarea iubirii de ’ clasicizm. Nu e de mirare deci că aceia, cărora şcoala nu le-a dat posibilitatea să cunoască prin intermediul limbilor respective ceeace au produs poporul grec şi roman, şi cari s’au văzut apoi nevoiţi — pentru complec-tărea culturii lor — să recurgă la serviciul intermediar al unei limbi moderne, şi-au zis: De ce ar mai pierde lumea atâta vreme cu învăţarea unei limbi moarte, când operele scrise în această limbă le pot cunoaşte toţi, cum le-am cunoscut şi noi ? S’a recunoscut cu dreptate, se înţelege, de aceştia că culturile clasice merită să fie cunoscute nu numai din motivul că dela ele pornesc cele moderne, ci şi pentru că au o valoare intrinsecă, o valoare care le pune cel puţin alături cu cele de azi, dacă nu le face superioare. Au fost prea putini aceia cari au căutat să le reducă valoarea. Punctul asupra căruia au accentuat însă mo. derniştii a fost că pierderea de vreme cu învăţarea limbilor clasice e prea mart', şi că această vreme ar fi foarte folositoare pentru una sau alta din limbile moderne. S’a făcut de unii chiar propunerea să se înlăture, sau să se reducă simţitor numărul orelor de latineşte dela secţia modernă. Ceea ce a fost o greşală din partea celor mai mulţi, a fost afirmaţia că limbile moderne trebuie să fie învăţate pentru folosul lor practic. Şi în discuţii şi în conferinţa domnului Măndrescu. —pe a domnului Ionescu nu am putut-o asculta — s’a pretins că trebuie să învăţăm limbile streine pentru motivul că am fi astfel mai bine armaţi în lupta economică. Acest rol — după părerea noastră — este un rol accesoriu. Şcoala secundară are menirea să dea cultură generală şi în legătură cu acest scop trebuie să punem în primul rând predarea oricărui obiect, In şcolile speciale, cari pregătesc pentru o ramură practică anumită, se poate vorbi de luptă economică şi de mijloacele de a te înarma mai bine pentru ea: în şcoala secundară dacă pui printre obiectele de predat şi limbi străine, trebuie să ţii seamă aproape excluziv de valoarea lor culturală şi educativă. Dacă ele ating aceasta ţintă, dacă adică elevul ajunge să înveţe de pildă limba germană aşa în cât să priceapă operele literare şi ştiinţifice şi să-şi exprime gândirile lui—mai mult sau mai puţin corect — în această limbă, prin chiar aceasta ai ajuns şi la scopul accesoriu de a-i servi ca armă în lupta economică. Noi voim să formăm în şcoala secundară oameni, oameni culţi, şi din acest punct de vedere trebuie să ne făurim o scară do valori a diferitelor obiecte ţie studiu. Partizanii limbilor moderne punând chestiunea pe tărâmul utilităţii economice au făurit o armă. de care s’au servit apoi cu multă dibăcie partizanii clasicismului. Foarte bine, au zis aceştia din urmă, d-voastră înşivă pretindeţi că limbile moderne au o valoare mai a-lcs utilitară practică şi noi suntem încântaţi de aceasta. De aceeaş părere suntem şi noi, dar atunci primiţi părerea noastră că limbile moderne nu pot îndeplini cel la.lt rol, mult mai însemnat pentru şcoala secundară, de a deprinde pe elevi cu gândiri şi simţiminte alese— aşa cum implicit recunoaşteţi că nu se găsesc la moderni— exprimate într’o formă admirabilă în toate privinţele. Şi dacă este aşa, concluzia pe care nu o puteţi înlătura este că limbile clasice trebuiesc învăţate în liceu. Au fost unii cari au căutat să înlăture această concluzie, Făcând comparaţie între literaturile moderne şi cele clasice şi afirmând că, din punct de vedere al înălţimii sentimentelor, scriitorii de azi sunt chiar superiori celor vechi; această încercare nu a putut însă înlătura impresia că moderniştii au lăsat să le cadă cu uşurinţă din mână o armă foarte folositoare. • încă o împrejurare care a contribuit ca partizanii clasicismului, deşi inferiori şi numericeşte şi uneori chiar ca argumentaţie, să câştige oarecum simpatiile ascultătorilor neinteresaţi, a fost simţimântul cald cu care au ştiut să se impună. Mulţi, după ce au ascultat cuvintele înflăcărate, prin cari d-1 Valaori căuta să apere «o cauză pierdută», cum spunea d-sa, şi-au zis: Trebuie să fie într’adevăr, NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 2 16 superioare literaturile clasice, dacă au fost în stare să producă în sufletul cuiva o convingere aşâ de nestrămutată. Mulţi iarăşi au devenit partizani ai clasicismului după frumoasa interpretare din Horaţiu, făcută cu elevii clasei a Vil-a de la liceul din Craiova de d-1 Popa Lisseanu, deşi aceasta venea după o lovitură de moarte dată prin lecţia de gramatică grecească făcută de un alt profesor. In privinţa aceasta este preţioasă mărturisirea unui coleg, profesor de matematici, care a urmat liceul real, vrăşmaş neînduplecat al clasicismului, care a spus : Cu aşâ profesor şi cu aşa frumoase lecţii aşi fi vrut şi eu să învăţ latineşte. Aşâ că în rezumat se poate spune—fără a fi paradoxal—despre partizanii clasicismului că deşi învinşi au fost totuşi victorioşi. Dacă trecem acum la problemele de metodică şi în special de metodică a limbilor moderne, asupra cărora a ţinut o dizertaţie d-1 Bogdan-Duică şi la care s’a raportat şi d-1 Pompiliu Eliade în cuvântarea cu care s’a încheiat congresul, avem de constatat o reacţiune în bine. De la o vreme încoace, de când mai ales au început a fi desbătute şi la noi cu insistenţă problemele pedagogice, s’a susţinut, şi se impunea de unii ca dogmă, părerea ca limbile vii trebuesc învăţate pe aceeaşi cale pe care se învaţă şi limba maternă, adică pe aşâ zisa cale naturală sau directă, evitându-se traducerile. Piedicele cari se puneau în drumul acestei metode erau mari. Mai întâiu, cum s’a zis de unii, aceasta erâ «o metodă naturală în condiţii artificiale», adică o metodă care în primul rând ar cere — nu mai vorbim de alt mediu — un foarte mare număr de ore şi conversaţie foarte deasă, lucru foarte greu, ba aproape imposibil de realizat în şcoală; în al doilea rând condiţia pe care o puneau directiştii de a vorbi şi gândi direct în limba care se învaţă, erâ de multeori cu neputinţă de îndeplinit chiar în cazul când ar fi fost foarte numeroase orele acordate acelei limbi, fiindcă dacă poţi prin intuiţie să faci pe elev să priceapă un cuvânt strein, şi dacă prin parafrazare în însăşi limba streină poţi de multe ori cu oarecare greutate să explici înţelesul cuvintelor abstracte nu e mai puţin adevărat că sunt cazuri, în cari nu te poţi convinge că s’a priceput înţelesul, celor ce spui, decât recurgând la traducerea în limba maternă ; şi în-sfârşit este o imposibilitate psichologică din partea elevilor şi o iluziune din partea profesorului realizarea a-ceştei metode fiindcă elevul nu poate separa noţiunile de cuvintele limbei materne cu care ele sunt legate şi ne înşelăm dacă socotim că el nu traduce în minte cuvintele pe care le pronunţă direct în limba streină. S’a recunoscut însfârşit în acest congres de conferenţiari necesitatea traducerii care s’a şi utilizat în unele lecţiuni făcute cu această ocazie, fără ca să provoace critice, ceeace însemnează că aproape unanimitatea con-gresiştilor erâ de aceiaşi părere. Aceasta nu însemnează bineînţeles, că directismul a fost greşit în toate privinţele. El a fost o mişcare pedagogică ale cărei foloase trebuesc recunoscute; el a venit ca 9 reacţiune contra metodei de a se preda limbile vii numai prin traducere şi gramatică şi ca orice reacţiune trebuia să cadă în excesul de a condamna cu totul şi una şi alta. Rămân totuşi ca lucruri câştigate pentru metodica limbilor vii — din ceeace a preconizat directismul—şi indicarea obiectelor şi acţiunilor şi tablourile şi conversaţiile şi parafrazările posibile în limba streină, cari fac mai uşoară deprinderea cu acea limbă I trebuc însă admisă si traducerea şi gramatica întru cât aceasta nu este un scop ca mai înainte, ci un mijloc pentru mai repedea asimilare a formelor în cari e turnată o limbă. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât scopul principal al învăţării unei limbi streine—cum foarte bine a spus d-1 Pompiliu Eliade — este sâ putem citi şi înţelege operele, fiindcă de vorbit puţin’ şi rare ocazii avem să vorbim. Acestea sunt lucruriie noi câştigate pentru îndrumarea de căpetenie a predării limbilor moderne. Tn legătură cu ele au fost şi chestiuni incidentale, dintre cari merită să fie relevate trei, *) Una este pretenţia pe cari o aveau foarte mulţi dintre congresişti ca într’o lecţie, de gramatică latină de pildă, în care are să explice profesorul cutare formă sintactică, să se insiste şi asupra frumuseţei formei diferitelor figuri şi invers ; tot aşâ într’o lecţiune al cărei scop esenţial este de a-i da priceperea gândirii şi simţirilor exprimate, să faci naţionalism etc. Se înţelege de la sine că printre condiţiile unei bune predări sunt şi: corelaţiunea cu diferite alte obiecte, producerea şi des-voltarea unui sentiment moral, estetic, patriotic etc. Acestea trebuiesc îndeplinite însă în acele lecţii, unde se poate, şi este o pretenţie copilărească aceea de a face dintr’o lecţie un ghiveciu din toate acestea, fie că se potriveşte, fie că nu. Mai ales s’a părut curioasă — deşi simpatică într’o privinţă — pretenţia unui profesor, ca în orice lecţie să se facă patriotism. Şi cum a aplicat d-sa principiul acesta întro lecţiune de nemţeşte făcută la o clasă inferioară? Niciun cuvânt, nici o propoziţie nu-i da această posibilitate. Ei bine a găsit o soluţiune: a înlocuit cuvântul der Mann prin cuvântul der Bauer şi le-a spus atunci elevilor, bineînţeles în nemţeşte: Trebuie să iubim pe ţăran etc... S’au luat apoi două hotărâri pentru cari profesorii de limbi streine nu pot îndeajuns mulţumi domnului Ministru, care s’a arătat atât de binevoitor. S’a hotărât în urma propunerii unui congresist ca tuturor profesorilor de limbi străine cari se vor învoi să se suplinească reciproc şi gratuii săli se deâ învoirea de a pleca în ţara a cărei limbă o predă spre a cunoaşte mai de aproape poporul şi obiceiurile şi a se perfecţionâ în limba sa, acordându-se în acelaşi timp cheltuieli de transport. S’a admis apoi ' ca profesorii să facă rotaţie spre a puteâ fi o uniformitate de metodă şi a ajunge astfel elevii la mai bune rezultate. Ne mai rămân de spus două cuvinte despre lecţiu-nile făcute cu ocazia congresului şi anume mai ales ne rămâne de insistat nu asupra valorii lecţiei fiecărui profesor, ci asupra condiţiilor în cari se fac ele. Cei ce vor să facă lecţii de probă se anunţă cu mult înainte de data fixată pentru congres şi se determină şi subiectul pe care îl vor tratâ. Aceasta împrejurare face că lecţiile sunt dela început în condiţii artifciale. Unui candidat *) Cele ce publicăm aici fiind mai ales nişte impresii şi reflecţii, nu trebuie să se aştepte nimeni Să facem o dare de seamă amănunţită şi completă despre congres. NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 217 ^a examenul de capacitate, care nu are aproape nici o experienţei, i se fixează subiectul probei cu 24 ore în-aninte, iar unui profesor cu rutină i se dă cu mult înainte. De ce? I se dă astfel posibilitatea să experimenteze, dacă vrea, şi de 10 ori în clasa lui această lecţie şi să o perfecţioneze încet, încet aşa ca, chiar dacă este un profesor mediocru, să facă o lecţie satisfăcătoare. Un profesor bun nu are decât de pierdut, fiindcă oricât de bine ar face lecţia, tot rămâne îndoiala că în condiţii normale nu ar fi procedat atât de bine. Ba se poate întâmpla — ceea ce s’a şi întâmplat în acest congres — ca să se ridice bănuiala, uneori poate justificată după aparenţe, că lecţia a fost pregătită cu elevii chiar, cu cari se face, aşa că nici o spontaneitate nu mai rămâne, ci totul e automatic. Dacă subiectele lecţiilor s’ar fixă în timpul congresului, ca şi la examenele de capacitate, aceste cusururi şi bănuieli s’ar înlătura. Chiar şi în cazul acesta ar rămâne însă alte împrejurări, cari îngreuiază peste măsură sarcina profesorului, ales să facă lecţiunea. Elevii îi sunt necunoscuţi şi ori cine predă, .ştie cât de greu merg lucrurile, când ai în faţa ta o clasă străină. Apoi mai e şi altceva. O lecţie, făcută în faţa unui public, nu are nimic din condiţiile unei clase în care profesorul se află singur cu şcolarii săi. Elevii ştiu că sunt daţi în spectacol, profesorul ştie că sunt sute de ochi, cari caută să-i pătrundă până în fundul gândului, cari îi cântăresc toate cuvintele, îi spionează toate gesturile, până si micile cusururi ale îmbrăcămintei ceia ce de sigur îl face să fie foarte stânjenit. Acestea sunt însă neajunsuri care nu s’ar putea înlătura decât nefăcând se lecţii în congres — lucru ce nu ar fi de dorit. Ceia ce trebuie spus ca concluzie e deci, că în general vo-loarea adevărată a unui profesor nu se poate judeca după o lecţie făcută în faţa congresiştilor şi că adevăraţii judecători rămân tot elevii cari sunt în contact des şi natural cu el. I. F. Buricescu. ŞTIINŢA DOVEZILE EVOLUŢ1UNII OMULUI Se ştie că după doctrina mozaică a creaţiunii, întreaga natură a fost făcută de D-zeu în câteva zile, iar pe om l-a făcut în ultima zi şi l-a înviat cu suflarea sa. Poziţia aceasta deosebită a utilizat-o clericii pentru a face din om o fiinţă aparte, care n’are legături de înrudire cu restul animalităţii. Deşi structura organelor omului şi funcţionarea lor e la fel cu aceea a animalelor mai inferioare lui, totuşi le convine clericilor să apropie pe om mai mult de divinitate decât de animalitate. Ei ţin atât de mult la această doctrină în cât chiar astăzi în clasele cele mai elementare (Il-a primară) îşi permit a încurca minţile fragede cu o teorie întru nimic justificată. Până şi pu-tfcrile sufleteşti, acelea care vin după părerea preoţilor din suflarea lui D-zeu, se studiază astăzi începând cu acelea ale animalelor şi s’a pus astfel baza unei sin- gure psicologii sau a unei psicologii comparate a omului împreună cu a celorlalte animale. Intre probele originei animale a omului e începutul lui, desvoltarea, viaţa şi sfârşitul lui întocmai ca şi ce-lalte animale. Dar ultimele argumente şi cele mai interesante aduse de savanţi sunt unele organe ale omului, care altă dată au funcţionat, au făcut parte din economia organică a omului, sau a strămoşilor lui, şi cari astăzi în urma evolu-ţiii şi adaptării omului la noi condiţiuni de viaţă, au dat înapoi, s’au pipernicit şi au fost numite organe rudimentare. Pe. acestea nu le poate explica teoria mozaică a creaţiunii, ele nu pot fi explicate decât prin lunga evoluţiune a formelor de animale din care a derivat omul. Unul din savanţii timpului care s’a ocupat cu anatomia comparată a Vertebratelor, Wiedersheim a căutat într’o lucrare1) să arăte organele rudimentare ale omului şi să le aducă ca dovadă a trecutului său şi a înrudirii cu diferitele grupe de animale vertebrate la care acele organe sunt încă în funcţiune. Autorul, pentru a expune metodic studiul său, ia organele rudimentare în ordinea în care se studiază în anatomia comparată, începând cu pielea şi cu organele la care dă ea naştere. In a treia lună fetală copilul se acoperă peste tot corpul cu o blană deasă şi moale. Aceasta e blana mamiferelor, care apare aşa de timpuriu la om şi care se numeşte lanago. Ea cade înainte de naştere în lichidul casei copilului. Lanugo e un organ trecător, rudimentar, dar câteodată nu se desvoltă în perioada fetală ci mai târziu după naştere. In acel caz se află oamenii-câini sau oamenii cu păr, cum se întâmplă de regulă la Aino, băştinaşii insulelor nipone. Părul apărut a doua oară la făt se desvoltă la adult mai mult în anumite regiuni ale corpului. Faptul că nu se mai desvoltă deopotrivă peste tot corpul se da-toreşte selecţiunii sexuale, căci atât bărbaţii cât şi femeile au preferit sexe din ce în ce mai puţin păroase, iar ca podpabă au păstrat părul lung pe faţă (mustăţi şi barbă la bărbaţi) sau pe cap (la femei). Mamelele se află la toate mamiferele şi sunt dispuse pe faţa ventrală în număr variabil. La om sunt în număr de o pereche, la femeie ca şl la bărbat. Se întâlnesc însă uneori atât la femei cât şi la bărbaţi 2, 3, 4 şi chiar 5 perechi de mamele. Ele sunt atunci mai mici ca un fel de negi sau de pete pigmentare, aşezate în sus sau în jos de cele normale. Pe pântece ele se apropie de linia mediană în tocmai ca şi la celelalte mamifere. In cazul când femeia are mai multe mamele e predispusă sădea naştere la copii, gemeni. Explicaţia prezenţei mai multor mamele accesorii (hipertelie) stă în origina omului din strămoşi cu mai multe ţâţe şi deci cu mai mulţi pui la o naştere. Această explicare are o bază ştiinţifică. Desvoltarea glandelor mamare se face la mamifere şi la om d’alun-gul a două bande ventrale, numite linii lactee. D’alun-gul acestor linii se formează la fătul uman câte 5 1) Dr. R. Wiedersheim, Der Ban des Mensclien als Zeugnis fiir seine Vergangenlieit. Tubingen 1902. 218 NOUA REVISTĂ ROMANĂ glande mamare, astfel că în starea embrionară e o hii pertelie normală, iar în cursul desvoltărei rămân de regulă numai cele 2 mamele pectorale. Organul de susţinere al corpului e şira spinărei, ea e formată din 33—34 vertebre. Ultimele vertebre de jos în număr de 4 la femeie şi 5 la bărbat sunt reunite la adult într’un os numit coccis. In starea embrionară însă, când fătul e de 14—16 mm. lung, acest os este format din 7—8 vertrebre deosebite ce corespund vertebrelor cozii celorlalte animale. Există dar la embrioni o ctîadă ca organ rudimentar. La cei mai mglţi indivizi coada suferă o regresiune şi nu se mai trădează prin nimic la adult. La unii însă se desvoltă mai mult ţesăturile din pre-jurul vertebrelor (coada moale) sau se lungesc verte brele cozii încât ajung la o lungime de 7—2,5 cm., es afară din cingătoarea, basmului şi alcătuiesc o adevărată coadă la adult. De regulă la om se află 12 perechi de coaste. Uneori însă se găsesc şi coaste accesorii una d’asupra, alta dedesuptul celor obişnuite. Aceasta din urmă în cele mai multe cazuri se desvoltă în faza embrionară, dar regresează şi. nu se mai întâlneşte în starea adultă Craniul dela maimuţele tinere se aseamănă mult cu acela al unui făt uman şi pe măsură ce ele se desvoltă se deosibesc tot mai mult. La om craniul predomină asupra feţei, căci el e o cutie adaptată la creier şi omul de timpuriu se adaptează la viaţa cerebrală sau psihică, pe când la maimuţe rămâne adaptat tot la viaţa vegetativă • Sub craniu şi înaintea lui se află scheletul feţei. Acesta este construit la toate vertebratele după acelaş plan şi constă din arcuri numite viscerale. Aceste 5 arcuri se află şi la om în faza embrionară, Ce e mai mult, rămân părţi din ele şi în starea adultă, Aşa, din primul arc branchial sau visceral mai rămân două oscioare aşezate în urechea mijlocie: ciocanul şi nicovală puse în serviciul auzului. " Al doilea şi al treilea arc visceral se reunesc pe linia mediană pentru a forma osul hioid, pe care se inseră baza limbei şi de care atârnă gâtlejul, iar din arcurile 4 şî.,5 se_ formează cartilagiul tireoid. In scheletul membrelor se găsesc oase care sunt comune cu acelea ale reptilelor, din caii au derivat mamiferele şi deci şi omul Astfel în încheetura mâinii, în carp, se află în baza embrionară două. oscioare mici, «centralele» care apar independente, daria adult se unesc cu celelalte oscioare ale încheieturii, Dintre toate organele omului acelea- care suferă mai mult influenţa adapţaţiunii la noi condiţiuni de viaţă sunt organele active ale mişcării, muşchii. Aproape la fiecare individ se găsesc variaţiuni individuale cunoscute în anatomie sub numele de anomalii. Unele anomalii se. referă la muşchii regresivi sau rudimentari, altele la muşchii progresivi şi altele la muşchii cu totul . noiţ Un caz, între altele multe, de muşchiu regresiv esţe platyşma myoides, un muşchiu al pielei gâtului şi feţei. Pe. când pe gâtul omului acel muşchiu s’a redus aproape cu totul, pe faţă el s’a desvoltat în urma unor noi adaptări. Din el s’a desfăcut mai multe mânuchiu-ri cunoscute sub numele de muşchii mimici. Muscu- latura mimică se desvoltă paralel cu inteligenţa celui, ce o poartă. Că muşchii se adaptează' la viaţa'•animalului ne-o arată muşchii mimici care iau o desvbltare mare împrejurul gurei şi ochilor, de oare ce prin'aceste' două organe se oglindesc stările sufleteşti. ' ! Al doilea organ prevăzut cu muşchi dcsvoltaţi şi supranumerari este degetul întâi al mâinii. In fine muşchiul marele fesier, gastrognemienii şi solearii de pe fluerul piciorului au o desvoltare excepţională la om, din cauza atitudinei sale verticale. Sistemul nervos se caracterizează prin puterea sa conservatoare şi oferă deci puţine exemple de organe rudimentare. Aşi, măduva spinării se opreşte la om la a doua vertebră lombară, iar de aci în jos se continuă printr’un fir terminal, care n’arc structură nervoasă, El e rudimentul măduvei spinării dela celelalte mamifere strămoşii omului. . Crcerul omului se aseamănă în marile trăsături aşi de mult cu acela al maimuţilor antropoide în cât se poate zice că e o continuare a aceluia al maimuţilor, Caracteristic pentru crcerul omului e creşterea sa continuă paralel cu creşterea corpului până la vârsta, de 20 — 21 ani. Această desvoltare se datoreşte unor noi acliiziţiuni în funcţiunile psihice, prin urmare şi în ale substratului lor organic. Intre emisferele cerebrale se află ascuns un mic organ roşcat, numit glanda pineală. E cunoscută lumii prin ipotezele curioase asupra funcţiunii ei, dintre care una e aceea de a fi reşedinţa sufletului. Studiile de anatomie comparată au stabilit însă că aceasta e un organ rudimentar şi reprezintă un ochi ce se află la reptilele din timpurile geologice şi la unele din zilele noastre. Dintre organele simţurilor, organul mirosului e mult mai desvoltat la mamiferele care îşi caută hrana după miros, decât la om. Dacă la omul adult se află numai două cornete etmoidale, în starea embrionară (a <7-a lună) se află în nasul lui 5 cornete etmoidale şi între ele încă 5 intermediare. Acestea reamintesc dcsvolta-rea cornetelor dela carnivore. Cu timpul, aceste cornete se reduc în număr şi mărime şi ceeace pierde nasul în lungime, câştigă în înălţime, j Ochiul la om e organ esenţial, aşa că progresând, | n’are multe organe rudimentare. Totuşi păstrează în corpul sticlos o urmă a unui vas sanghin atrofiat numit canalul lui Cloquet, iar la peşti, reptile, păsări, acest organ este mult mai desvoltat şi e cunoscut sub numele de seceră şi pieptene. Intre organele externe ale ochiului se află un organ rudimentar, e cuta semilunară sau a treia pleoapă din unghiul intern al ochiului. Această pleoapă este aşa do mare la broască, la pasări, că acoperă toată faţa globului, îl udă şi îl apără. Pe măsură însă ce s’au mărit pleoapele de sus şi de jos şi au putut ele să îndeplinească mai bine funcţiunea cutei semilunare, ea s'a redus. 1 Dacă examinăm urechea,'găsim că şi comunicarea dinţi e urechea mijlocie şi faringe, aşa numita trompă a lui Eustachi, reaminteşte aceleaşi raporturi primitive ale primei cavităţi sau crăpături branchîale dela peşti. NOUA REVISTĂ ROMANĂ 2IQ Mai departe, pe pavilionul urechei la om, se poate observa pe marginea lui, ceva mai sus de mijloc, un vârf zis vârful lui Darwin. Acest vârf este un rest dela pavilionul maimuţelor (Cercopithecus) şi la ele este o regresiune a vârfului urechilor lungueţe, dela celelalte mamifere. . Dacă ne întoarcem privirile asupra tubului digestiv, întâlnim şi aci formaţiuni rudimentare, regresive, care aveau însă la strămoşii omului o anumită desvoltare şi funcţionare. Aşâ, pe cerul gurei, la un embrion de 7-8 luni, se văd cute dese care dispar după naştere, dar care reproduc starea permanentă a multor mamifere la care aceste cute servesc a strivi hrana. Cu privire la dinţi, se constată în cele două serii, cea de lapte şi cea adultă, o înmulţire a dinţilor care atinge un total de (20-j~32)=52 dinţi. Aceasta reaminteşte numărul mare al dinţilor dela reptile din care a evoluat tipul de mamifer. Fălcile scurtându-se şi dinţii ne mai având loc a eşi toţi odată, se succedează în timp. La om, în special la omul cult, fălcile tind a se scurta tot mai mult, dinţii se îndesesc şi din resturile alimentare care rămân printre ei, se desvoltă caria. Aşâ la Eschimoşi c 25,°/0, la Chinezi 40°/0, pe când la Europeni atinge 80—96 °/0! Sunt organe rudimentare, care dacă mai persistă la om, aceasta se datoreşte numai unei schimbări de funcţiune. Astfel sunt glanda tireoidă şi timusul. Acestea iau naştere din epiteliul bucal şi laringian, se izolează, se vascularizează şi îndeplinesc la adult funcţiuni cu totul noi, asupra stabilirii cărora experienţele încă continuă. Pe esofagul fătului uman se află un epiteliu vibratil, care nu se mai întâlneşte la adult, dar persistă în stare adultă la Amphioxus, broască, etc. Dar organul tipic rudimentar şi cunoscut de toată lumea, e apendicele vermiform. Faptul că această porţiune de intestin variază în lungime dela 2—23 cm., că de regulă creşte până la vârsta de 20 de ani şi ajunge la 9 s/4 cm., pentru a se scurta după acea dată, precum şi obliterarea lui parţială sau totală ce se observă pe măsură ce se înaintează în vârstă, sunt tot atâtea dovezi că el a devenit un organ fără funcţiuni. Inima în desvoltarea sa la om trece prin fazele care se întâlnesc în stare permanentă la peşti, broaşte şi reptile. E un frumos paralelism între desvoltarea ini-mei la om şi în seria vertebratelor. Dar ce e mai uşor de reţinut e poziţia inimei din primele zile ale fătului în regiunea gâtului, aşâ cum se află la peşti în vecinătatea branchiilor. Mai târziu se coboară în jos spre plămâni şi din această scoborâre, vasul cel mare, artera aortă, se îndoaie în formă de câije. Dovezi strălucite de origina animală a omului (filo-genie) le găsim în aparatul urinar, căci în desvoltarea lui trece exact prin fazele la care s’au oprit peştii, broaştele şi celelalte vertebrate. Dintre sistemele de organe care au rudimente trebue să se citeze şi organele sexuale, atât la bărbat cât şi la femeie. Glandele sexuale femele împrumută dela început canalele de scurgere ale rinichilor primitivi şi cu această schimbare de funcţiune, acele canale se desvoltă mult şi alcătuesc la adult, trompele lui Fa- lope, apoi se reunesc pentru a formâ uterul şi vaginâ. In primele două luni ale fătului uman, glandele sexuale sunt indiferente şi numai cu a treia lună se diferenţiază sexele. Aceasta precum şi alte consideraţiuni duc la presupunerea că omul ca şi vertebratele derivă din forme vechi ermafrodite. Din desvoltarea omului şi din multele organe rudimentare ce are, din care n’am citat decât o mică parte, reiese dovada logăturci sale genealogice cu restul animalelor. Omul, ca şi celelalte fiinţe organice, variază din generaţie în generaţie. Variaţiunile produse fie de adap-taţia la noi condiţii de viaţă, fie de selecţiunea sexuală, se fixează prin ereditate. Cu noile variaţiuni de organe altele devin de prisos, es din funcţiune, apar mai rar sau chiar de loc. Dacă organismul n’ar fi în stare să suprime organele superflue, individul ar deveni un monstru. Regresiunea organelor netrebuincioase e o condiţie de progres pentru altele. Modificarea unei părţi din cOrp aduce în altă parte o scliimbare corelativă, o compensare ca şi cum s’ar încheiâ un contract de schimb. De pildă, din momentul ce picioarele strămoşilor omului n’au mai servit ca organe de acăţare ci ca stativ şi piedestal al întregului corp, i s’au desvoltat muşchii fesieri şi ai pulpelor în consecinţă. Să-şi amintească cinevâ numai cele câteva achiziţiuni mari dobândite de om ca: desvoltarea mare a inteligenţei, vorbirea articulată, mâna cu aplicaţiunile ei, pentru a înţelege neîntrebuinţarea multor organe ca aceea a dinţilor canini, a părului, a unora din organele de simţ, etc. Dacă organizaţia omului dă dovadă de animalitatea sa, nu e mai puţin adevărat că cei ce l’au studiat, l’au aşezat în fruntea celorlalte animale şi aceasta e încă destul pentru ambiţia şi gloria sa. De altă parte cred că e mai bine să se considere omul ca animalul cel mai perfect, având o superioritate ce şi-o datoreşte sieşi, decât să se crează ca o creatură imperfectă şi degradată a divinităţii . N. Moisescu. LITERATURA SINGUR'ĂTATE (SCHIŢA) File găsite într’un sertar: «Abia o săptămână de când sunt aici, şi cu toate astea, parc că un an întreg mă desparte de vuetul oraşului, dje furnicarul acela în care bate cii putere pulsul vieţii şi vântul patimilor. Unde sunt ? Visez ?... In sătucul acesta de munte, care ’şi resfiră prin livezi căsuţele lui albe, cu cerda-curi de lemn văpsit şi coperişuri de şindrilă înegrită de vreme, între dealurile acoperite de păduri bătrâne, în acest colţ uitat de lume,—aici s’au născut ş’au crescut părinţii mei. Părinţii'mei!.., Ge străine îmi par cuvintele 1 Şi cu toate .astea de ..câte,-ori, în câte clipe de-grea 220 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ întristare, nu le-am rostit în adâncul sufletului : părinţii mei ! Un şir întreg de amintiri ar trebui să însoţească aceste cuvinte.. Dar pe mama abia o mai ţin minte. Văd patul desfăcut colo, în ungherul acela cam întunecos şi pe ea o văd palidă şi istovită, ridicată între perne. In dreapta ei, cătră uşă, fereastra aceasta din privazul căreia poţi privi de-a lungul drumului până la cotitură, aproape de Costiţă. Eu stăm la fereastră în picioare pe un scaun, privind afară mohorâta zi de iarnă. Şi parcă văd prunul desfrunzit, de lângă casă; pe crengile lui negre şi subţiri stau multe vrăbii zgribulite, neclintite,—ca nişte nuci mari. E aproape de seară. Umbrele nopţii pare că cresc cu încetul, ca aburi negri, din marmura zăpezii. — Unde dorm vrăbiile mamă ? — Afară dorm vrăbiile, răspunde mama cu jumătate gură. — Şi nu li-e frig lor?... Nu mamă? — Când le-o fi frig, mor şi ele! — Mor şi ele,—da, mor aşa, de tot, ori numai niţel ? împovărată de gânduri triste, mama întoarce faţa zâmbitoare spre mine, şi nu mai răspunde. Rare ori o aud şoptind : fetiţa mea cuminte!.., Tata e dus la oraş. In fiecare dimineaţă pleacă şi se întoarce târziu, pe vremea asta. Eu îi cunosc de departe roibul şi căciula mare, rotundă, lăsată pe sprâncene. — Mamă, mamă, uite vine tata ! Cu o mişcare înceată, mama se grăbeşte să vie la fereastră, de unde să uită în lungul drumului. — Să-l văz şi eu venind... parcă 'mi creşte inima ! Tata descalecă repede în curte, trage calul de urechi şi '1 duce în curUa din dos. Peste puţină vreme, aud în tindă paşii lui grei. Câvd int’ră, înalt, cu veştmintele pline de aerul sănătos al iernei, casa întreagă se umple de răcoare şi veselie. El vorbeşte tare şi calcă apăsat. — Ce, n’aţi mai aprins lampa până ’n vremea asta ? Se duce lângă mama, îi apucă tâmplele între mâinile lui mari şi o sărută pe frunte. — Copii sunt bine. Coti erâ pe drum, când am trecut azi dimineaţă Lizica merge bine cu şcoala,—i-am cumpărat azi ghete noui... Apoi se întoarce la mine : — Tu ce faci, năpârstocule ? Şi mă ia de subţiori şi mă ridică de două ori până în tavan. — Hopa ! Eu îi pun picioarele pe piept şi când mă lasă repede jos, un fior dulce îmi strânge inima, şi ’i înfig amândouă manile în mustăţi. — Haide tată, mai haide — inc’odată; — Ce ? — Hopa ! Şi iar mă ridică şi iar mă lasă, pana când mi.se rumenesc obrajii, — şi mama se uită la noi cu ochi plini de fericire şi de tristeţe în acelaş timp. Dar. de aci încolo lumina amintirilor frumoase mi se întunecă şi umbre grele îmi cad pe suflet. Erâ târziu, spre primăvară. Răchiţile de pe marginea râului făcuseră mâţişori verzi şi lângă păretele casei, acolo unde soarele cald zvântase un petec de pământ, erau mulţi gândacii Domnului, roşii, vestitorii sărbătorilor de primăvară. Aşa erâ, când in’am întors din oraş, dela mătuşa Ivgheniţa, unde mă dusese tata, cu două săptămâni înainte. Dar mama nu mai erâ în pat, în ungherul acela întunecos. Mama nu mai erâ nicăcri... Şi tata niciodată nu mă mai făcea «hopa? şi niciodată nu l’am întrebat, când stâ ceasuri întregi cu fruntea rezemată de fiarele ferestrei : unde e mama ? Iar mai târziu, când m’au dus iarăşi la mătuşa Iv-gheniţa, în oraş, — pe ea am întrebat’o de mulţe ori, — unde e tata ? — fără să pricep înţelesul amar al sărutărilor cu care ’mi răspundea întrebărilor mele stăruitoare. Iar acuma, după atâta vreme, mă văd singură dintre toţi ai mei, în casa părintească. Am făcut înconjurul multor locuri şi am încercat adâncimea multor suferinţi, de atunci de când am plecat de aici... Şi acum când mă în torc iarăşi, cu sufletul plin de amărăciunea vieţii, acum aş vreâ să văd umbra tatei, aşa cum era el când se întorcea de la târg, şi să ’i zic: iată-mă, eu sunt fata ta, du-mă cu tine— că nu mai pot singură ! Şi să-i apuc mâna îngheţată de frig şi să-i cuprind gâtul cu amândouă braţele. — Du-mă. du-mă, du-mă! Bătrâna doarme alături. O aud tuşind din când în când. Stau la fereastră. Pretutindeni e zăpadă curată ca argintul, numai pădurile de pe coaste, stau negre, neclintite. Şi peste firea mută, luna, ca un sloi luminos dc ghiaţă, pare aninată in vârful plopilor dela poartă. Plopii bătrâni, — de câte ori nu i-a privit mama, prin aceiaşi fereastră! Şi în câte nopţi cu lună—odinioară — freamătul lor dulce nu a pătruns prin ferestrele deschise ! Dela fereastră, văd acum drumul alb, ca şi odinioară... Un fior cald îmi trece din creştet până ’n picioare. Cu o mişcare nestăpânită mă înt.orc spre ungherul cu patul în care zăcea mama — şi ochii mi se împânzesc de lăerămi. Sunt lăcrămi zadarnice, sunt lăcrămi care nu uşurează sufletul, ci din potrivă îi aduc mărturia grea a unei suferinţi fără tămăduire. Plopii îşi frâng uşor crengile goale care se zbat în freamăt.... Cine mişcă ramurile lor? Doamne, ce linişte ! Sufletele părinţilor adormiţi de multă vreme, îmi trimit şoapte tainice, o blândă şi iubitoare chemare. Ei mi-au simţit gândurile şi în pacea nopţii de, iarnă după atâta vreme, au răspuns cu un suspin uşor, che-mărei mele lăuntrice. N'ftin,'ieţUi 19 Dccetubrfe 1907. ^ 1 CIO RIA ĂI. lUGA 221 NOtfA REVISTA ROMANĂ . F A N T A Z T E (FrngmciU) Acceleratul se opri. Un glas răsună aspru, grăbit, ca o comandă militară: — Starnberg... cinci minute! Pe peron aşteptă Violante. De departe, cum mă zări, începu să zâmbească. Mă întâmpină cu obrajii rumeni, răsuflând iute ca şi când ar fi alergat. Subt privirile ei pline de soare, devenii stângaci şi sfiicios ca un gimnazist. Ce amarnic mă crezusem în vagon, câteva clipe în-nainte! Gândurile îmi pieriră. Laţul subtil de sofizme, la care zile dearându, ţesusem cu o perseverenţă de biet păianjen, hursuz şi flămând, şi care, chipurile... avea să mi-o dee legată gata... se rupse se prefăcu deodată în-tr’un ghem încâlcit, diform... Eram pierdut. . — lire,'bre ce grav astăzi... şi ce ochi de dodectiv, mă sperii! Şi aşa din senin, porni într’un râs nebun, privindu-mă ţântă, cu mâinele la spate, strânsă ca într’o catrinţă în rochia directoire - violet închis... pălăria â la Helenc Fourment pe ceafă, ştrengăreşte... Asaltul eră vehement. Singura scăpare: mimicry ! Logică strânsă, vorbă puţină. Tactică de şoarec încăput pe labele unei pisici sătule! Ne îndreptarăm spre lac, şi o luarâm apoi dealungul cheiului. Violante nu mă slăbea. Ironiile băteau grindină. Care de care mai rafinată. Răspundeam rar, cuminte, aşezat. Râsul ei argintiu alergă ca un chiot de bacantă, pe oglinda paşnică a lacului. Cu gândul eram departe, cine ştie unde... Mă gândeam la nimfele blonde a lui Omer, fugărite de centauri în păduri de portocali... Violante făcu un semn cu umbrela. Ticăitul motorului pe lac, să înteţi. Barca să lipi de chei. Intrarăm. Un zdruncen uşor. Malul alergă înapoi, să îndepărtă... — Villa Glattenau! porunci Violante. .Să aşeză apoi binişor şi tăcu. Păreă obosită. Zâmbeâ în neştire ca o convalescentă. îşi potrivi acele dela pălărie, îşi netezi falturile rochiei, cu mişcări iuţi, sperioase cu nu’ş ce aer de dezolare, care mă făcu să surâd... Eram, vezi bine, departe de mal, singuri într’o bonbonieră plutitoare, căptuşită cu atlas vieux-or», cu geamurile de cristal, şi’n care miroseâ a piele şi a tutun ca într’un vagon de drum de fier... Şi ’naintea noastră să ridică ca un pântice, un munte de apă verde-deschis, pe care cei 40 H P ai motorului îl sfredeliau şuerând, într’un tumult clocotitor de spumă... Violante să plecă încetinel spre mine. Aproape de tot. Simţeam respiraţia ei caldă, parfumată. Mă vedeam