NOUA REVISTĂ
ROMÂNĂ
ABONAMENTUL
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA
UN NUMĂR:
In România un an................io lei
„ şeasc luni..............6 ,,
In toate ţările uniunei poştale un an 12 ,,
»•	,	,,	,, şeaseluni 7 ,,
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinand, 55. — Bucureşti
No. 13.
ARARE IN FIECARE DUMINICA
2 5 Bani
DIRECTOR:
C. RĂDULESCU-MOTRU
PROFESOR EA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
DUMINICĂ 4 IANUARIE 1909
Se găseşte cu numărul la principalele librării şi la depozitari de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pe ultima pagină l!s pagină : 10 lei.
Voi. 5.
SUMARUL:
NOUTĂŢI:
Opinia publică în Serbia: Discursul d-lui Dr. Milovan Milovanovitch, ministrul de externe al regatului sârb.—Premiile fundaţiunei Nobel.— Autorii români în traducere germană. — Votul obligatoriu în Austria. — Jubileul lui „British Museum“ din Londra.—Săpături in Egipt.
ŞTIINŢE SOCIALE:
N. Zaharia. Opinia publică.
Stanisla.s Cihoski. Legitimitatea statisticei.
PAGINI UITATE:
B. St.. Delavrancea ) Asupra partidelor isto-Al. Marghiloman J rice la noi.
LITERATURĂ:
Tir. D. Speraxţia. Lumea ţânţarilor.
Roberto Bracco. Două scrisori.
NOTE ŞI DISCUTIUNI:
Gr. Patriciu. Delegaţii ministerului de instrucţie la examenul de capacitate dela şcoalele normale.
NOUTĂŢI___________________________
Opinia publică în Serbia: Discursul d-lui Dr. Milovan Milovanovitch, ministrul de externe al regatului sârb.
In şedinţa Skupcinei dela 20 Decembrie, răspunzând interpelării adresate guvernului de către deputatul Ştefan Novako-vitcli ministrul de externe, d. Milovanovitch a rostit un interesant şi energic discurs.
Tonul discursului ministrului sârb a părut prea violent Austriei aşa că confliclul diplomatic ce se iscase inspiră serioase îngrijiri.
Expunând mai întâi situaţia creată Serbiei de către Austria, violând tratatul de Berlin prin anexarea Bosniei şi Herzego-vinei, d. Milovanovitch arată într’un mod foarte documentat atitudinea Austriei şi pericolul continuu ce ea eonstilue pentru siguranţa şi liniştea Peninsulei Balcanice, prin politica ei cotropitoare.
Dăm în traducere, după „La Question Serbv“ (No. 7 din 25
Decembrie 1908^ cea mai puternică parte a discursului, care a atras atenţiunea diplomaţiei Europene, pe de o parte asupra atitudine! clare şi hotărite ce îşi păstrează Serbia în conflictul cu Austria, Tar pe de alfa, asupra pătrundere) politice a ministrului Milovanovitch.
«Eu cred Domnilor, că ceia ce a adus pe Austria în Bosnia-Herzegovina a fost ideea de a face din ea un centru de rezistenţă în contra Rusiei. Atunci mai mult de cât ori când Europa se temea de o invazie a Rusiei în Peninsula Balcanică, şi voia, neavând destulă încredere în puterea Statelor Balcanice şi în hotărirea lor de a-şi apără independenţa, să pună alături de aceste state pe Austro-Ungaria ca păzitoare neadormită a Peninsulei Balcanice.
Această idee îmi pare a avea în ea însăşi holărîrea că o-cupaţiunea Bosniei-Herzegovinei de către Austro-Ungaria are şi trebue să aibă un caracter provizoriu (aprobări, aplauso prelungite). Austro-Ungaria în această idee trebuiâ să stea în Peninsula Balcanică până ce s’ar fi creat condiţiuni care să garanteze că Peninsula Balcanică şi că Statele Balcanice pot să se apere fără ca (aprobări).
Toate aceste garanţii. Domnilor, sunt dobândite azi. Azi nu se mai pune la îndoială voinţa fermă, şi hotărirea popoarelor Balcanice de a apăiă până la cea din urmă extremitate liber-atea şi independenţa lor (aprobări). Afară de acestea Domnilor, toată lumea e convinsă că puterea, de care se temeâ şi în contra căreia voia să se apere Peninsula Balcanică, că Rusia, nu mai âre în privinţa Balcanilor intenţiuni de cucerire nici directe nici indirecte. Politica rusească e azi limpede şi precisă. Rusia nu numai că nu caută pentru ea însăşi nici o cucerire teritorială, dar a dat asigurarea formală că nu pretinde pentru ea însăşi nici o sferă de interese, nici un privilegiu sau avantagiu particular tn Peninsula Balcanică (aprobări).
Aşâ dar, Domnilor, s’ar putea spune că ceasul a sunat pentru ca Austria să declare misiunea sa în Balcani terminată. In-loc de aceasta însă, am avut projlamarea anexărei Bosniei şi Herzegovinei, declararea voinţei Austro-Uogariei de a se stabili în mod permanent, de a stă pentru totdeauna în Peninsula Balcanică (Aprobări).
Gât de nenorocită, cât de fatală a fost ideia Tratatului de Berlin de a introduce Austro-Ungaria în Peninsula Balcanică rcese limpede din consecinţele care se manifestă azi. Ge nevoie, ce raţiune ar puteâ fi de a introduce în Peninsula Balcanică o putere străină, care n'are nimic comun cu popoarele balcanice, care nu poale căută pe teritoriul Balcanilor decât satisfacerea ambiţiunilor sale şi a dorinţelor sale de cucerire? Ge raţiune ar putea fi de a face aceasta tocmai în momentul când se goneşte din Peninsula Balcanică Rusia care avea, ce e drept, vederi mai mult sau ipai puţin hotărîte, după epoci, asupra Constantinopolului şi a strâmtp-rilor dar care e, cu toate acestea legată, cu Slavii din Balcani
194
NOUA REVISTĂ ROMĂNĂ
prin sânge şi prih religie, şi care avea înscris în programul său naţional liberarea Slavilor dela Sud.	•
Ceea ce s’a dat ca motiva ocupărei Bosniei şi Herzegovinei acum 30 de ani răsună azi, D-Ior, ea o ironie amară. Se zicea alunei că trebuia închisă uşa invaziunei ruseşti şi trebue deschisă misiunei civilizatoare a A.-Ungariei. Cu toate acestea, chiar această iuvaziu-ne rusească a creat sau a ajutat a se crea dela 1812 la 1878 tot ceea ce există în Balcani. (Aprobări, aplauze). Ea a creat sau a ajutat la crearea României., a Greciei, a Serbiei şi a Bulgariei. (Aprobări). La frontiera rusească se află o ţară care nu e slavă, România, şi Rusia a făcut-o liberă şi independentă şi a rămas încă azi cea mai bună prietenă a sa. Din contră, această misiune civilizatoare auslro-ungară a arătat la prima sa încercare inteuţiunea Auslro-Ungariei de a supune două provincii sârbeşti şi de a luă Serbiei şi Muntrnegrului posibilitatea de a trăi independente şi libere. (Aprobări, aplauze).
, Toţi prietenii liberiăţei balcanice, toţi acei ce consideră ca bază a soluţiunei ehestiunei balcanice principiul: «Balcanii, popoarele balcanice» nu mai pot stă la îndoială că Austro-Ungaria constitue singurul porieol ce ameninţă acest principiu şi ăceaştîts'oluţiune. (Aptebări). Trebue închisă trecerea Auslro-Ungariei către marea Egee şi nu se va putui reuşi definitiv decât dacă Austro-Ungaria încetează de a fi un Stat balcanic. (Aprobări,). Altfel, atâta vreme cât Auslro-Ungaria rămâne un stat balcanic, ea va repsezentâ prin forţa lucrurilor,fatalmente, şi chiar contra voinţei sale, un pericol pentru popoarele balcanice, şi in prima linie pentru vecinii săi imediaţi. (Aprobări). D-lor, programul naţional sârbesc, care este raţiunea de a fi a Serbiei şi a cărui operă e Serbia, vă e bine cunoscut tutulor şi n’am nevoe de a-1 expune pe larg.
Declar dela acest loc, fără şovăire şi tocmai în calitatea mea de diriguitor responsabil al politicei noastre, că acest program naţional sârbesc in chestiunea caree pusă cere emanciparea Bosniei, într’o măsură cel puţin îndestulătoare pentru a puteâ legă cum ar crede de cuviinţă, urinând simpatiile şi interesele sale, legături intime politice şi economice cu Serbia şi Muntenegru (aprobări, aplauze) Viaţa independentă a Serbiei şi a Muntenegrului trebue să se razime pe Bosnia şi Her-zegovina. Fără relaţiuni politice şi economice libere cu Bosnia şi Herzegnvina noi nu putem aveă o garanţie temeinică pentru viitorul nostru.
Programul naţional Sârb, D-lor, îu conturele sale /argi şi In liniile sale mari, de acord în âceasta cu interesele generale ale popoarelor balcanice şi interesele de echilibru, european, consistă îna lăsă Bosnia şi Herzegovina lorinşile, pentru a puteâ intră într’o strânsă unire economică şi politică cu Seibiâ şi Munienegrul, cum cer propriile lor interese'1 şi 'se'hliiftentele lor naţionale, paralel cu interesele Serbiei şi a întregei na-naţiuni sârbe, a intereselor tutulor statelor şi popoarelor balcanice şi a intereselor de echilibru european (aprobări vii). In acest chip, independenţa a două state Sârbe, Serbia şi Muntenegru, vor fi asigurate şi se va dă sarisfacţiune drepturilor naţionale atât a Bosniacilor şi Herţegovinenilor cât şi întregei naţiuni sârbeşti. In acest eh'p va fi creiat, sau mai bine, va fi desăvârşit sistemul de bariere ce trebuesc ridicate între Turcia şi marile puteri militare europene, din răsărit până în extremitatea apusană a Peninsulei Balcanice. In acest chip, chestiunea Orientului ar prim) o soluţie dreaptă şi naturală şi peninsula balcanică ar deveni în sfârşit un element _de pace europeană,	■
Europa este încredinţată şi Europa nu ezită acum a recunoaşte că cererile noastre sunt îndreptăţite, izvorâte din sentimentul de solidaritate balcanică şi în perfectă armonie cu marele interese de echilibru european.
Am convingerea că Serbia şi naţiunea sârbă nu trebuesc să (le fatal împinse la ostilitate şi la luptă până la exter. minare contra Austriei. Serbia şi naţiunea sârbă In Balcani, şi în special în Bosnia Ilertzegovina, ar puteâ servi de trăsură de unire între Austria şi Peninsula Balcanică. Dar pentru aceasta ar trebui ca Austria să se menţie în rolul indicat ei, prin însăşi constituţia sa, în interesul său, al nostru şi al Europei.
Datoria ei este de a fi bariera şi puterea pacificatoare între lumea germanică, slavă şi latină, lndeplinindu şi acest rol, ar reuni în jurul său statele balcanice libere şi independente. Dar acest rol exclude înainte de toate, orice violenţă, orice cucerire (aplauze, aprobări). Austria n’ar putea înd plini cu succes acest rol, în interesul general al Europei şi mai ales în inleresul'statelor şi popoarelor balcanice, decât dacă — afară de alte condiţiuni pe cari nu lo putem discută aici — ea ar considera ca. definitivă constituirea sa teritorială pe care a obţinut o, eşind din confederaţia germanică, după unitatea Germaniei şi a Italiei. Faţă de noi, aici) hotarele sale juridice sunt: Sava şi Dunărea. La Nordul Savei «şi «-Dunărei — rleşl.. totuşi .aici, iiiiesc milioane de naţiune sârbo-croată— poate să fie amica noastră; pe malul drept al Savei, in Bosuia-Herzegovina. reprezintă pentru noi un pericol consiant şi o ameninţare permanentă.
Anexând Bosnia-Herzegovina, alungând Serbia dela marea Adriatică şi împiedecând uniunea noastră cu Muntenegru, Austria impune Serbiei şi naţiuuei sârbe, intr’un viitor mai apropiat sau mai depărtat, lupta pentru viaţă sau moarte (aprobări puternice, vii aplauze, lung repetate).
*
* *
Premiile fundaţlunei Nobel
La 10 Decembre trecut s’au împărţit, în anul acesta pentru a opta oară, premiile fundaţiunei Nobel. Premiul literar a fost decernat profesorului de filozofie Dr. Rudolf Eucken dela universitatea din Jena, premiul păcii membrilor parlamentului Fredrik Bajer din Copenhaga şi Clars P. Arnoldson din Stock-liolm, premiul chimiei profesorului Gabriel Lippmann dela universitatea din Paris şi premiile de medicină profesorilor Dr. Paul Ehrlich, directorul institutului de terapia experimentala dela Franefurt pe Main şi Mecinicoff, director la institutul Pasteur din Paris.
*
* *
Autori români în traducere germană.
• In- «Uni-versalmr Bibliothck-'» care. apare .în editura lui Philipp Reclam s’au publicat (No. 5044) „Das Liebeslied und andere Erzahlungen“ de Mihail Sadoveanu, traducere de D-şoara Ele-onore Borcia, cu o prefaţă de Prof. Dr. G. Weigand.
„Die Karpatheri’j revistă literară care apare la Braşov, publică în numărul dela 1 Ianuarie 1909 o schiţă a lui Alex. Vlahuţă, «Neujahr», tradusă de Victor Barciano.
*
* *
Votul obligatoriu în Austria
In Austria s’a introdus în anul trecut votul obligatoriu pentru alegerea parlamentului imperiului. Alegătorul care nu arată motive bine-cuvântate cari îl împedecă de a luă parte la vot, este ameninţat de pedeapsă. Din dalele stat stice publicate asupra participării la alegerile din urmă, reese, că în acele ţări austriace, in care votul este obligatoriu, proporţiunea alegătorilor veniţi la vot a fost de 93.0%, penând în ţările celelalte s’a prezintat numai 81.0°/o dintrp alegători. La prima ochire s’ar păreâ că cifrele acestea pledează în favoarea vo tului obligatoriu.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Dacă ţinem însă seamă de faptul, că în ţările cu voiul obligatoriu s’au prezintat buletine de vot albe în proporţiunea de 1.2%, pe când în celelalte ţări numărul buletineior albe n’a trecut de 0.2%, vedem că situaţiunea se schimbă. Alegătorii, ca să se sustragă obligaţiunei de a votâ, au dat buletine albe şi e de sigur mai mult decât o simplă întâmplare că în ţările cu votul obligatoriu buletinele albe au fost într’un număr de şase ori	mai	mare	decât în celelalte ţări.	Din cele	28.743
buletine	albe,	cari s’au numărat în	Austria,	19.472, prin ur-
mare mai mult decât două treimi, s’au prezintat în ţările cu votul obligatoriu, deşi—ceeace nu trebue să fie trecut cu vederea — e vorba de ţările cele mai miri ale Austriei: Salz-burg, Vomlberg, Silezia. Apoi nu trebue să uităm, că din 1.566 794 alegători in ţările cu votul obligatoriu, 366.740 lo-cuesc la Vieua; şi se inţ-lege că locuitorii Vienei, mai inteligenţi şi	mai	versaţi	în chestiuni po	itice, iau	parte in	număr
mai mare la	alegeri	decât locuitorii	oraşelor	mici sau	rurali,
cari au a luptă şi cu greutăţile dppărlării dela localul de vot.
Votul obligatâriu este oare de folos? Rezultatele statisticei arată, că obligaţiunea, care s’a garantat grin lege, n’a adus foloase remarcabile. Nu eră nevoe de această lege, căci parlamentul s’ar fi ales şi fără existenţa ei.
*
+ *
Jubileul lu< «British Museum» din Londra.
British Museum s’a înfiinţat la 8 Ianuarie 1759, aşâ că biblioteca această, cea mai mare din lump, poate serba jubileul dp 150 ani. înfiinţarea Muzeului Britanic se datorişte unui lpgat al lui Sir Hans Sloane din anul 1753; acesta cedasa slatu'ui preţioasele sale colecţiuni de opere de artă şi manuscrise pentru suma de 500 000 lei, suma carp reprezintă numai două cincimi din valoarea lor reală. Colecţiunile lui Sloane fură contopite cu bib iotecile Harleian şi Cattonian formând o bibliotecă nouă. Biblioteca e colosală. Dacă s’ar
aşeză lângă olaltă rafturile pe cari le posedă, ele ar formă o lungime de 25 mile engleze, adică 40 kilometri.
Numărul cărţilor tipărite este mai mare de 2 milioane. In fiecare an colecţiunile cresc cu vre-o 50.000 volume. Biblioteca are 60 000 de manuscrise, afară de papirosele greceşti, coptice şi latineşti şi diferite acte şi documente.
*
* *
Săpături în Egipt.
Intre zăgazul Nilului şi insula El Hessa s’au găsit nu mai puţin de unsprezece cimitire, a căror cercetare a reclamat mai mult de două luni. Deşi cele găsite n’au fost de mare însemnătate — între altele s’au găsit un cimitir de câini şi un cimitir pentru criminali şi sclavi, — totuşi rezultatele antropologice merită o atenţiune deosebită. Din vremurile cele mai timpurii predinastice până la dinastiile cele mai primitive, districtul întreg aveâ în toate caracterul egiptean După părerea profesorului Elliot Smdh, rasa care locuiâ în aceste locuri a fost pur egipteană. însă în timpul dinastiilor timpurii şi în imperiul vechiu, se pare că populaţiunea a fost izolată de influenţa egipteană; folosirea uneltelor şi armelor primitive, s’a păstrat aicea mai mult timp decât in Egipt. Oalele făcute cu mâna şi împodobite cu pietricele, cari nu se întâlnesc în Egipt, şi decoraţiunile săpate, caracteristice pentru Nubia, confirmă părerea că populaţiunea a fost mult timp sustrasă cu totul influenţei egiptene şi, precum admite Prof. Elliot Smitli in baza cercetărilor anatomice, s'a amestecat cu elemente negroide, pe când în Egipt populaţiunea a rămas aceiaş. In imperiul cel nou influenţa culturei egiptene îşi redobândi rolul de înainte menţinându-se, cu întreruperi foarte mici, până în perioada creştină.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
196
'	• t - 7 ■'* ' *
ŞTIINŢE SOCIALE
OPINIA PUBLICĂ
Nous clierchons notre bonlieur liors de nous-memes, el dans l’o-pinion des hommes, que nous con-naissons flatteurs, peu sinceres, sans equile, pleins d’envie, de caprices et de preventions. Quelle bizarrerie!
La Bruy&rc
Plutarc povesteşte că celebrul general atenian Pho-cion văzându-se — la mijlocul unei cuvântări — prea sgo-motos .aplaudat dc către mulţimea în faţa căreia vorbea,— întrebă îngrijorat pe prietenii din jurul său: Nu cumva mi-a scăpat vre-o prostie ?.»
Acest fapt ne arată, cât de rea idee avea el despre maroaŢniassă’ag mulţimii.
Cu toate că în fiecare zi auzim vorbindu-se despre opinia publică, totuşi ea nu este uşor do caracterizat.
In adevăr, din ce se compune? Dacă am spune că reprezintă totalitatea părerilor sau opiniilor individuale, nu i-am explica toată însemnătatea, fiindcă mai rămân alte întrebări la care este greu de răspuns. Mai întâiu. câte păreri individuale trebuesc, pentru ca să constituc o opinie publică ? Şi apoi, din ce categorii sociale trebuesc să facă parte cei cari le au ?
O definiţie mai apropiată de adevăr, ce s’ar putea da opiniii publice, este: o credinţă colectivă .şi uniformă despre un om sau despre o stare de lucruri. Felul acestei credinţe atârnă de calitatea publicului. Cu cât el este mai superior intelectualiceşte, adică mai cult; cu atât şi opiniile lui vor fi mai adevărate şi mai drepte.
Ceea ce caracterizează mulţimea incultă este nemăsurata ei credulitate, care provine din cauza lipsei puterii discernământului. Aşa ne explicăm faptul, că opiniile ei sunt atât de schimbătoare şi contradictorii; aşa ne explicăm, de ce mâine este în stare să ridice în slăvi o persoană, pe care cu o zi mai miinte ar fi fost gata s’o ucidă • cu pietre. Şi este firesc să fie astfel ; căci credinţele ei nu sunt întemeiate pe nişte convingeri provenite din raţiune, dar pe nişte idei—falşe de cele mai multe ori—ce i le-au vârât în minte, aceia în cari ea s’a încrezut.
Pentru ca această mulţime să aibă o bună opinie despre tine, trebue să nu te simtă că o dispreţueşti şi mai trebue foarte adesea ca, tu să-i promiţi ceea ce de obi-ceiu nu-i poţi da. Omul superior nu se simte măgulit de aclamaţiile unei asemenea mulţimi, căci ştie că mâine s’ar putea transforma în haiducii, dacă el n’ar mai fi în stare să-i satisfacă nici o pretenţie, deseori absurdă, sau dacă din cauza unor triste împrejurări, şi-a pierdut din acele însuşiri—averea, funcţii înalte, oct.—pe care mulţimea era în stare să le apreţieze. Şi în cazuri dc acest fel, se întâmplă ceea ce se observă în comerţ. Cu cât un obiect este de o calitate mai inferioară, cu atât i se dă o înfăţişare mai atrăgătoare, care să ia ochii naivilor şi să-i facă să creadă că este cel mai bun.	.
Tot astfel şi cu opinia mulţimii. Un muzicant mare,
un literat, sau mai cu seamă un om de ştiinţă nu însemnează nimic pentru ca; căci calităţile cari fac valoarea acestora, nu pot fi înţelese de către dânsa. Pe când un om bogat, un înalt demnitar sau un general strălucitor prin uniforma colorată şi sclipitoare o poate intimida sau entusiasmâ până la delir. Trebue ca un om să fie prea mărginit şi prea vanitos pentru ca să ţie socoteală de opinia unei asemenea mulţimi. Omul superior, care nu are cu ea nimic absolut comun, o dispreţueşte sau, în cazul cel mai favorabil, o compătimeşte. Şi acest din urmă sentiment este cel mai potrivit. Cât. de multă filozofie conţin vorbele lui Crist: Iartă-le, Doamne, că nu ştiu ce fac !»
I
O cestiunc interesantă şi greu dc explicat este felul cum. se formează opinia publică. Neapărat că el atârnă de grupul social despre care este vorba. Gabriel Tarde, regretatul sociolog, a stabilit o deosebire judicioasă între mulţime şi j)ublic.
Mulţimea se compune de obiceiu din cele mai de jos straturi sociale, prin urmare din cele mai inculte. Legăturile între indivizii cari o compun se stabilesc prin mijlocirea viului graiu, de aceia sunt şi mai puţin statornice. Căci pentru ca ele să se stabilească este nevoi' ca ei să fie cât se poate mai des împreună, ceea ce materialmente este cu neputinţă.
Opinia mulţimilor se formează în mod cât se poate de superficial; fiindcă, dupe cum am spus mai înainte, ele sunt foarte lesne crezătoare şi încrezătoare. Fste destul ca unul din mijlocul ei, ceva mai răsărit, care prin dibăcie şi fraze frumoase a ştiut să-i fure încrederea— să calomnieze pe 1111 om, aeuzându-1 de fapte infamante,— pentru ca mulţimea să-l creadă orbeşte şi să-şi formeze op 11 ia, că acela este un om necinstit sau trădător de neam. Marea revoluţie franceză numără multe victime de acest fel. Ceva mai mult, se poate întâmplă ca tocmai cel care luptă pentru mulţime, să cadă victima devotamentului său. Pentru aceasta este destul ca să jignească unele interese egoiste şi meschine. Cei interesaţi în cauză, abuzând do naivitatea mulţimei, falşifică intonţiunile luptătorului sincer şi devotat, înfăţişându-1 ca duşman al poporului .Dacă acesta este croit din stofa eroilor şi a martirilor, atunci socoteşte mulţimea ca pe un copil inconştient, si caută să-i facă bine fără voinţa ei; dacă nu, o lasă pradă şarlatanilor, retrăgându-se din luptă, cu sufletul copleşit de amărăciune.
U11 alt defect al mulţimii este, că judecă aproape totdeauna numai dupe înfăţişarea externă. Cei cari se îndepărtează prea mult dc obiceiurile ei, sunt socotiţi de către ea ca ' smintiţi ', dacă mai ales sunt lipsiţi de acele însuşiri la care dânsa râmneşte mult, fără să le poată obţine, adică dacă sunt săraci şi n’au măcar vre-o înaltă situaţie socială. Aşa se explică de ce foarte mulţi oameni superiori au fost obiectul de batjocură şi de dispreţ al mulţimilor incapabile să-i înţeleagă. Este foarte caracteristică următoarea anecdotă: Un prieten al lui Dancin, întrebând într’o zi pe grădinarul acestuia, ce opinie are despre stăpânul său ? — el îi răspunse: N’am ce să zic; e un om bun, cum
197
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
se cade; dar îşi cam pierde vremea de pomană, căci stă câte un sfert ele ceas cu ochii pironiţi la câte o floare.
Probabil că dacă acest servitor ar fi fost în stare să ştie or să înţeleagă ce se petrecea în mintea genialului naturalist; atunci şi-ar fi format cu totul altă părere.
Cu cât un om este mai înapoiat, cu atât criteriul elupe care judecă pe alţii este mai ordinar. Este destul să vedem consideraţia, respectul pe care mulţimea îl arată faţă de cei cu parale; pe când, proprietarii de idei sunt dispreţuiţi şi batjocoriţi.
Opinia mulţimii despre fapte este deseori falşe; căci nu e în stare să le aprofundeze, să le analizeze cu deamănuntul. Ea le primeşte aşa cum i se înfăţişează de către alţii cari, în mod conştient sau inconştient, i le prezintă într'un anumit fel, ce rareori se întâmplă să fie cel adevărat. Iar faţă de persoane este mai totdeauna nedreaptă, din cauză că criteriile dupe cari le judecă sunt puţin raţionale. De cc un ateu este blamat de mulţime? J'iindcă nu împărtăşeşte aceleaşi credinţe pe care ea le-a primit deagata, fără nici un control, ca adevărate. Pe cel din mijlocul ei, care se îmbracă altfel decât ceilalţi, îl socoteşte ca smintit, cu toate că ea n’ar fi în stare să-ţi răspundă de ce este mai bine să te îmbraci aşa şi nu altfel Ce raţiune are moda?	A fost un mare înţelept,
cel care a spus că'.obiceiul este raţiunea celor proşti .
■ ♦
* *
Cu mult mai presus de mulţime este publicul. El se compune din numărul celor ştiutori de carte, împărţiţi în deosebite categorii, dupe gradul de cultură.
Pe când opiniunea mulţimii se formează prin mijlocirea cuvântului vorbit, fie că el se întrebuinţează sub forma de convorbiri sau de discursuri; opinia publicului se formează mai ales prin mijlocirea graiului scris. Presa este mijlocul cel mai puternic al formării opiniii publicului. Pentru ca omul ştiutor de carte să-şi formeze o convingere despre ceva sau despre cineva, nu este nevoit, cum este cel ce nu ştie să citească, să se ducă la întruniri publice. Ziarul este acela care-i dă aceste informaţii.
Opinia mulţimii nu însemnează nimic sau aproape nimic pe lângă aceea a publicului. Ea se mărgineşte la un număr foarte restrâns de oameni. Pe când aceea a publicului este nemăsurată, căci poate să depăşească hotarele uncia sau mai multor ţări.
S’a spus cu drept cuvânt, că ide ia u’are hotar şi aceasta este cu atât mai adevărat, cu cât există mijlocul — publicitatea — prin care ea poate să fie transmisă.
Pe când mulţimea este mai mult sau mai puţin omogenă; publicul, din potrivă, se compune din multe şi felurite categorii sociale. Astfel fiind, este natural ca şi opiniile să varieze întru câtva dela una la alta.
Opinia celor a căror cultură stă numai în aceea că ştiu să scrie şi să citească, va fi foarte apropiată de a celor cari nu ştiu nici atât; căci mintea lor fiind puţin dezvoltată, ei vor fi tot atât de naivi ca şi simplii agramaţi.—De multe ori semi-culţii sunt cu mult
mai periculoşi decât inculţii.—Oamenii şi faptele asupra cărora ei pot să aibă o părere dreaptă, sunt puţin numeroase. Despre valoarea oamenilor de ştiinţă şi însemnătatea faptelor din domeniul ei, dânşii nu pot să aibă nici o părere, fiindcă nu le înţeleg. Şi nici pe acelea politice nu sunt în stare să le judece în mod obiectiv. Criteriul obişnuit al judecăţii lor este interesul personal. Şi pentru dânşii este cu atât- mai mare un om politic, cu cât le-a satisfăcut mai multe interese; şi cu atât mai însemnat un eveniment, cu cât le-a folosit mai mult.
In ceea ce priveşte artele, pe unele, cum este sculptura şi arhitectura, nu le înţeleg de loc; iar pe celelalte—literatura, muzica, pictura—le înţeleg greşit.
Suprapusă acestei categorii sociale, care este cea mai de j„s a publicului, se află clasa mijlocie, burglie-zimea, care coprinde în mijlocul ei şi pe foarte mulţi din aristocraţimea banului. In ea intră mai multe feluri de grupe. Sunt unii oameni cari fără a fi scmi-culţi, totuşi cultura lor este destul de mărginită. Ei nu sunt în stare să-şi formeze o părere prin ei înşişi.; de regulă o adoptă pe a celor socotiţi de dânşii ca mai deştepţi, mai pricepuţi. Dintre dânşii sejrecrutează marele număr de snobi, numiţi astfel, fiindcă nu admiră, ceva din propria lor convingere, ci din convingerea altora. Din nenorocire, aceştia sunt cei mai numeroşi.
Tot din această categorie socială fac parte şi mulţi oa- , meni cari, fără a fi savanţi, au însă bunul simţ, îşi cunosc ! valoarea lor intelectuală şi ştiu până unde să se ridice cu mintea şi în ce trebue or nu să se amestece. O caii-tale a lor este, că nu cred orbeşte ca inculţii şi semi-culţii şi nici nu imitează, cum fac snobii. Deşi ştiu bunăoară, că cutare om este socotit ca celebru erudit sau literat; totuşi ei spun sincer, că nu li se pare aşa sau mărturisesc categoric că nu se simt în stare să-l preţuiască.
Categoria mediocrilor este cea mai numeroasă. O mare parte din ea este formată din puzderia politicia-nilor al căror crez politic este căpătuiala prin orce mijloc; a mânuitorilor de afaceri mai mult sau mai puţin curate, şi a declasaţilor.
IJ
Cum se formează opinia în aceste deosebite straturi sociale şi sub ce înrâuriri?
Eelul opiniei atârnă în foarte mare parte, de men-________
talitatea publicului în care se formează. Iar mentali-________
ta tea fiecărui membru al lui este determinată de obiceiurile şi credinţele societăţii în care el trăeşte. Prin urmare, criteriul dupe care va judecă pe un om va fi dupe cum el se apropie or se depărtează mai mult de credinţele şi obiceiurile sale.
In cljisa mijlocie sunt puţini oameni, cari să judece cu mintea lor; căci, pe de o parte, ei sunt sclavii pre-judiţiilor de care este stăpânită societatea în care trăesc; iar pe de alta, se lasă a fi sugestionaţi de persoane cari «dau tonul». Aşa, bunăoară, despre cutare om politic dânşii vor crede cele ce spune agentul electoral, omul cu trecere în mahala sau gazeta partidului din care fac parte. In ceea ce priveşte literatura, ei vor_fL-de părerea criticei oficiale, pe care o v.or împărtăşi,
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
198
fără să o poată pătrunde. Lor li se aplică adagiul latin «jurare in verba magistri». Cât despre scrierile literare pe care în adevăr le gustă; calitatea lor este mai prejos de orce critică. Romanele-foiletoane, povestirile populare şi poeziile pe ce le vedem figurând în cărţile de cântece care se vând pe stradă, formează lectura de predilecţie a micii burghezind care citeşte.
îmi amintesc, că, atunci când a murit Eminescu, un funcţionar din provincie pe care l’am vestit despre aceasta, mi-a răspuns: «Să-i fie de bine». Habar n’avea de cel care a fost cel mai mare poet al nostru şi puţin i-a păsat atât de existenţa, cât şi de moartea lui.
De altfel, mulţi dintre cei cari spun că Eminescu a fost mare poet, nu fac aceasta din convingere, dar din snobism.
Dacă am spune că apreţierile burghezimii în genere sunt totdeauna greşite, — ne-am înşela. Sunt unele cazuri — din nenorocire, destul de rare — în care ea dovedeşte mult bun simţ. Se observă câte odată cazul ca un om dibaciu sau de rea credinţă să-i fure încrederea, chiar dela început, servindu-se de tertipuri felurite prin care să atragă atenţia asupră-i La început opinia publică, văzându-1 că se înfăţişează sub unele aparenţe ale omului de valoare, îl ia în serios şi-i acordă o consideraţie pe care n’o merită.
Cu timpul însă acela începe «să-şi dea arama pe faţă». Treptat treptat se vede că deşi părea «un om care promite», însă... nu şi-a ţinut promisia. Se constată că acele calităţi sub care dânsul s’a înfăţişat, au fost numai aparente şi că serveau să-i ascundă nişte defecte, care discalifică pe un om. Căci dupe cum un nebun nu-şi poate ascunde mult timp nebunia; tot astfel un om lipsit de caracter nu-şi poate tăinui mult amoralitatea.
Şi observăm atunci acest fapt înbucurător, că publicul îi retrage încetul cu încetul creditul său, până când în cele din urmă acela nu se mai bucură de absolut nici o consideraţie; devine, cu alte cuvinte, un om «clasat». — Şi e amuzant să vezi pe şarlatan cum se frământă, cum se suceşte şi se ’nvârteşte, nutrin-du-se de speranţa, că doar va mai reuşi să facă a fi luat în serios. Sforţări zadarnice! căci acela care a murit în asemenea împrejurări, — mort rămâne.
In ceeace priveşte cinstea, străinii au şi proverbe în această privinţă. Astfel Francezul spune: «cine a băut, va mai beâ»;— iar Germanul: cine a furat odată ; hoţ rămâne.
Din nenorocire, la noi nu se ţine în deajuns seamă de adevărul coprins în aceste înţelepte zicători; iar un păcat de care suferă societatea românească, este prea marea toleranţă faţă de cei necinstiţi. Nu sunt rare cazurile, în care oameni a căror necinste a fost “dovedită cu fapte şi acte în regulă, să fie puşi din nou în situaţii în care să-şi dea din nou curs apucăturilor Jor necinstite. Neapărat că nimeni nu poate avea pretenţie ca cel care a fost dovedit hot, să fie exclus definitiv din societate; însă ar fi de dorit, să li se dea ocupaţii de acelea, în care să le fie cu totul împosibil să cadă în recidivă.
In ceea ce priveşte celălalt fel de rea credinţă acolo se pare, că societatea judecă mai drept. Căci când a retras încrederea sa unui om, care s’a do-
vedit cu totul lipsit de caracter şi fals,— nu i-o mai a" cordă nici odată.
III
Opinia mulţimilor de pretutindeni se aseamăn în ceea ce priveşte modul superficial în care se formează ; căci, în trăsături generale, oamenii inculţi se deosibesc puţin unii de alţii. Nu tot astfel este cu opinia publicului. Aceasta se deosibeşte dela o naţionalitate la alta, dupe gradul de cultură respectiv. Aşa de exemplu, în ceeace priveşte artele frumoase, opiniunile publicului feluritelor naţionalităţi se deosibesc mult.
Deşi morala, în partea ei esenţială, este aceiaş la toate popoarele civilizate; totuşi sunt nuanţe prin care opiniunile popoarelor se deosibesc unele de altule. Ăştia Englezi, Francezi, Germani şi la alte popoare se pune mare preţ pe o promisie făcută. Cuvântul dat este sfânt, Din nenorocire, la noi nu este aşa. Foarte rar veţi găsi om, care să se ţie de vorbă. Păcătuim prin mult exces de „uşurin ţă- inorală. Aşa se explică de ce faptele necorecte sunt atât de numeroase, fiincă opinia publică este prea ertătoare faţă de cei incorecţi. Sunt unele a-bateri.care în Anglia stigmatizează pe un om pentru toată viaţa; la noi sunt tolerate. Ba ceva mai mult; vinovaţii bravează şi sfidează. Tot în Anglia o calomnie prin presă se pedepseşte cu despăgubiri chiar de 200 mii lei; pe când la noi, aproape totdeauna calomniatorii sunt achitaţi.
Tot uşurinţei morale i se poate atribui un fenomen psihologic ciudat, care se observă în societatea românească. Poate că mai uşor decât în alte părţi, la noi se crează legende pe socoteala cuiva şi se cred. Publicul este foarte lesne crezător la ceeace se spune rău despre cineva şi aceasta fiindcă se ştie că la noi răul este mai uşor tolerat, decât în alte părţi. Un fost director al unei instituţii culturale, care a trăit mult în steăinătate, mi-a spus categoric că nu voieşte să mânuiască fondurile acelei instituţii, fiindcă la noi orcine mânueşte bani, este învinuit sau, în cazul cel mai favorabil, bănuit că a, furat. Şi avea toată dreptatea; căci această credinţă este atât de înrădăcinată în sufletul poporului român, în cât o avem formulată şi în zicătoarca : Nu se poate să umbli cu miere, fără să-ţi lingi .deştele».
Explicarea acestei credinţe pesimiste a poporului stă în faptul că, toleranţa fiind foarte mare faţă de faptele incorecte, este greu să se găsească cineva, care să nu le săvârşească. Cei cinstiţi şi cu sufletul curat se confundă cu marea puzderie a celor necinstiţi şi perverşi.
IV.
Mai presus de toate celelalte straturi sociale, se află aristocraţimea intelectuală. De oare ce ea se compune din oamenii cei mai inteligenţi şi culţi, este firesc ca opinia ei să nu se formeze în aceiaş fel ca în cele lalte. Ea se distinge prin aceea, că e mai puţin suges-tionabilă şi caută să deosibească adevărul de minciună. Mulţi dintre cei cari o compun, în special oamenii de ştiinţă, caută să aplice şi în viaţa socială principiul ştiinţific sfânt, că tot ce afirmi, trebue să probezi. Prin urmare, afirmările neprobate nu sunt crezute de către
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
199
dânşii. Astfel ne explicăm puţina 'încredere ce au în cele
ce spun unele ziare căci ştiu că cele mai multe dintre
spusele lor nu sunt pe deplin controlate or sunt spuse
cu anumite intenţii.
»
Opinia cea mai obiectivă este opinia aristocraţimii intelectuale. Insă din nenorocire, nu este totdeauna, destul de luată în seamă. Căci pe lângă cei foarte puţini, cari cred numai ceea ce ştiu că e adevărat, sunt cei mulţi ale căror afirmări sunt hotărâte de patimi şi de interese. Aşa, de exemplu, la noi mai cu seamă; rar veţi găsi om politic care să spună că partidul advers aceluia din care el face parte, are şi calităţi. Chiar dacă vede acest lucru, nu-1 spune; căci aşa crede că-i dictează interesul de partid.
Cu toate că opinia aristocraţimii intelectuale este cea mai omeneşte apropiată de adevăr—sau poate tocmai din această cauză,—ea are cei mai puţini părtaşi. De altfel, faptul este explicabil, dacă avem în vedere că minţile de elită sunt atât de rare.
O notă caracteristică a sa este,- că -nare ca partizan, numai pe cei de aceiaşi naţionalitate, dar şi pe alţii. In acest înţeles ea este, până la un oare care punct, cosmopolită. Lumea ideilor în care trăesc cea mai mare parte dintre membrii aristocraţimii intelectuale aparţine tuturor minţiloj alese, indiferent de naţionalitate. Patimile, în iormarea acestei opiniuni, joacă un rol secundar. De’aceea în apreţierea faptelor şi a oamenilor, ea se călăuzeşte de alte consideraţii!ni şi nu de către acelea dictate de sentiment. lTn Paste ur este tot atât de mare savant pentru Germani, ca şi pentru Francezi După cum şi un Wirchoiv este de opotrivă de marc pentru Francezi, ca şi pentru Germani. ( u toate că Napoleon Bonaparle a pricinuit rele incalculabile Angliei ; totuşi Englezul Roseberg recunoaşte, că el a fost un om de geniu.
Fu cât de la aristocraţimea intelectuală ne coborâm mai jos spre celelalte straturi sociale, cu atât deosebirile între opiniile uneia şi ale celorlalte devin mai mari. Ele sunt proporţionale cu deosebirile de mentalitate şi de cultură. Uneori se observă între ele chiar contrast. Gusturile şi judecăţile uneia nu se potrivesc cu ale celorlalte. Fiecare dintre ele au oratorii săi favoriţi, literaţii şi artiştii ei de. predilecţie • J1J11 AtU IUIIiit' £>*•
Se observă foarte des faptul, că un orator care farmecă pe un public compus uin aristocraţiumea intelectuală, lasă cu totul nepăsător pe auditorul compus din oameni de rând, şi vice-versa.
In literatură deosebirile sunt şi mai isbitoarc.
Tot astfel şi în muzică. Se juca intr’o seară la Teatrul Naţional o genială operă a lui Meyerbeer. In timpul când primadona cânta o arie admirabilă, un mahalagiu, care nu ştiu cum ajunsese acolo, strigă indignat consoartei şi nepoatei sale: . Hai să mergem. X’auziţi cum urlă aia pe scenă ? — Această întâmplare îţi dă nota caracteristică a unei întregi categorii sociale, care afară de muzica săltăreaţă şi aceea poreclită «de inimă albastră», nu este în stare să guste alta.
Intr’un spiritual articol de d. Ernest Blum1), autorul arată că poţi să constaţi deosebitele nuanţe psihologice
1) Le rireau Thiătre. (în *Je sais tout-. 1905 No. 5)
prin care se deosibesc feluritele categorii ale publicului teatral, dupe felul în care îşi manifestă emoţiile
«Râsul în sălile de spectacol se deosibeşte dupe locuri: cei din fotoliurile de orhestră nu râd ca cei din fotoliurile din balcon; nici beignoarele, ca lojile de rangul I; nici a doua galerie, ca cea din urmă. .
«Cei din fotoliurile de orhestră râd bucuros de cea ce este fin şi câte odată de mult bun simţ; în genere, râsul lor nu e sgomotos. Cei din fotoliul de orchestră ca şi cei din avant-scenă şi loji, mai mult surâd de cât râd.
«Fotoliurile din balcon, ocupate mai adesea de către femei, au de asemenea râsul discret, dar argintat.
Galeriile cele mai de sus sunt mai sincere: ele râd de or şi ce, chiar de lucrurile cele mai grosolane...
Când o piesă nu provoacă râsul decât în ele; faptul e grav!
Răposatul Cantin, îmi spunea despre o piesă la care colaborasem:
—Vezi, tu, mi-e ..tare teamă, că piesa ta hu o să facă multe parale: provoacă prea mult râs colo sus [la galerie].»
Vorbind în teză generală, atât opinia celor de jos, cât şi a celor din clasa de mijloc se formează prin mijlocirea câtorva persoane mai cu vază şi mai cu influenţă. Asemenea «autorităţi» există şi în aristocraţimea intelectuală; dar ele nu sunt crezute orbeşte pe cuvânt. Opiniile lor sunt discutate şi în urmă primite sau respinse. De aceea opinia aristocraţimii intelectuale este cea mai greu de câştigat; căci nu admite nimic în mod mecanic. Ea nu judecă cu mintea_altuia.
Că este adesea contrast între opiniile ei şi ale celorlalte grupuri sociale; faptul se explică prin desvoltarea intelectuală şi rafinarea gustului estetic la care treptat, treptat ti reuşit să se ridice.
Din toate cele ce am spus, reese adevărul limpede ca lumina zilei, că foarte rar—dacă nu chiar de loc— se întâmplă ca asupra unei persoane, unei cestiuni sau unui fapt social să existe o singură opinie publică, fiindcă între mentalitatea feluritelor grupe din care se formează un popor sunt deosebiri mai mult sau mai puţin mari, cari fac pe fiecare să privească din punctul său de vedere, ce este deosebit de punctele de Vedere ale celorlalte grupuri'. De gradul de Inteligenţă, de cultură şi de patimi atârnă felul unei opinii publice privitoare la un om sau la o cestiune. Şi opinia publică este aşa de complexă, elementele psihologice din care se compr ne un public sunt atât de felurite şi disparate, încât se întâmplă foarte adesea, să nu 6 poţi află care este, cu privire la unele persoane sau cestiuni.
Care este, de exemplu, opinia publică privitoare la Eminescu sau lă Alexandri P '	'
In ceea ce priveşte ultimele trepte sociale; faptul este uşor de constatat: veţi găsi câţiva cari să fi auzit poate despre Alexandri; cât despre Eminescu, nici nu ştiu măcar că'a existat............. .	•	.
Dacă ne ridicăm până' Ta aristocraţimea intelefcfuaiă; acolo vom întâmpină' alte greutăţi. Vom găsi'^păreri cari se încrucişează. Unii susţin că Alexandri este mai măre poet decât Eiilinescu ; alţii, din potrivă.'Iar alţii, mai cu seamă sufletele îttăiţritfc, VOr %ptm^“ dlr â-mândoi nu valorează aproape" nimic.
200
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Aşa în cât, când vrei să şti opinia unui public privitoare la ceva; nici odată nu vei obţine un rezultat categoric şi definitiv. Plebiscitul nu însemnează nimic, fiindcă sunt mijloace prin care se poate falşificâ.
Ceva mai mult. Chiar când o simţi; nu o poţi dovedi aşa fel, încât să convingi şi pe alţii. Căci aici este cestie mai mult de intuiţie psihologică, nu de fapte pipăibile de către or şi cine.
Părerile în asemenea cestiuni trebuesc adoptate numai cu o mare aproximaţie, findcă opinia sau, mai bine zis, opiniile publice iau culoarea mediului şi timpului în care s’au format. Ele sunt ceva foarte variabil şi fluctuant; căci se schimbă dela mediu la mediu şi din-tr’o zi într’alta.
Segni ii tuo corso e lascia dir la gente.
Dante
Intru cât un om trebue să ţie socoteală de opinia sau, mai bine zis, de opiniile publice? Iată o întrebare la care răspunsurile sunt felurite. Dar o cestiune asupra căreia sunt toţi de acord este, că nimeni nu o poate desconsideră în mod absolut. Odată ce trăoşti în societate ; sunt anumite regule cărora trebue să te supui, dăcă vrei să nu fi exclus din mijlocul ei, or să ţi se facă viaţa imposibilă. Cine, bunăoară, ar avea curajul să iasă desbrăcat pe stradă sau, când vede trecând un cortegiu funebru, să înceapă a cântă o arie veselă ? Prin urmare, cazurile de acest fel, în care omul este constrâns să se conformeze regulelor stabilite de opinia societăţii în mijlocul căreia trăeşte, sunt scoase din discuţie.
Ca să cunoaştem toate motivele ascunse ale ori cărei acţiuni omeneşti, ne este imposibil. De regulă noi vedem manifestările externe şi a judecă pe un om numai după acestea; ar însemnă să ne expunem deseori a fi înşelaţi în apreţierile noastre. Din nenorocire, sunt puţini cari să fie pătrunşi de acest adevăr, destul de elementar. Aşa se explică de ce sunt atâtea opinii greşite.
Afară de scăparea din vedere a faptului acesta, adică a deosebirii care există de cele mai multe ori între valoarea aparentă şi valoarea reală a unui om ; ceea ce mai contribue la falşificarea opiniii despre o persoană, mai ales când ea este suporioîiră, este invidia. Căci e un adevăr banal, că superioritatea, de orce fel, nu se iartă. Omul este aşa făcut—excepţiile sunt foarte rare— în cât nu priveşte cu ochi buni, pe cel din aceiaş categorie socială cu dânsul, care începe să se ridice. Cei cari sunt înfumuraţi, adică aceia cari au o idee exagerată despre valoarea lor, socotesc succesul altuia, ca o nedreptate făcută lor, cari stau pe loc. Alţii cari îşi văd inferioritatea faţă de cel ce a început să însemneze ceva, se simt umiliţi. t)ar atât unii cât şi ceilalţi fac parte de categoria acelora, cari înţeleg superioritatea unui om de valoare; dar se prefac că nu o înţeleg, şi tocmai în aceasta stă vinovăţia lor.
Cum procedează ei faţă de cel care a început să se ridice? De obiceiu uzează de unul din cele două mijloace : sau caută să-i micşoreze valoarea şi să i-o reducă la nimic prin critici nedrepte,—sau urzesc în jurui ♦ conspiraţia tăcerii».
Iar dacă cel de talent este un naiv, un om care nu-şi cunoaşte destul de bine pe semenii lui trupeşti şi dacă nu o destul de conştient despre valoarea sa; atunci se descurajează şi se pierde.
Afară de aceşti oameni de rea credinţă, de aceşti invidioşi cari caută să coboare totul la nivelul lor moral ; este marea massă a mulţimii neştiutoare şi neînţelegătoare. Opinia ei este aproape în totdeauna artificială şi falşe. Prin ea nu-şi poate face o convingere, căci îi lipseşte pătrunderea şi cultura trebuincioasă. Ea o primeşte deagata dela alţii cari, fie din invidie fie din rea credinţă, i prezintă persoana în cestiune într’o lumină falşe.
Cu cât un om este mai superior, cu atât este mai puţin înţeles. Stendhal a turnat acest adevăr, într’o formă admirabilă: «Le grand homme est comme l’aigle ; plus il s’eleve, moins il est visible, et il est puni de sa grandeur par la solitude de l’âme».
Iar Schopenhauer, care a trebuit să aştepte 30 de ani, până când valoarea să-i fie recunoscută, s’a consolat cu ideia, că oamenii cari se disting printr’o superioritate remarcabilă, rar se impun cât timp sunt în viaţă, fiind că nu pot fi pe deplin înţeleşi, decât numai de către minţele cu care se înrudesc.
Şi tot el mai are următoarea părere, paradoxală întru câtva.
S’ar putea spune că fiecare operă nemuritoare pune la încercare secolul în care a fost produsă: fi-va el în stare să o recunoască ?.. l'rin urmare, nu oamenii mari sunt aceia cari dau măsura exactă a valorii intelectuale a secolului în care s’au născut. Rarele lor calităţi sunt opera naturii şi desvoltarea lor a depins de împrejurări întâmplătoare. Ceea ce dă această măsură, este primirea ce s’a făcut operelor lor de către contimporani ') .
E ciudat, că ceea ce servea drept consolare unor oameni mari—aşa cum a fost Schopenhauer—adică credinţa în recunoaşterea valorii lor de către posteritate; consolează întru câtva şi pe oamenii mici, dar cu pretenţii mari şi cu idei exagerate despre dânşii. Ei nu văd, sărmanii, că ceea ce face ca operele lor să fie ignorate sau batjocorite, nu este faptul că n’or fi înţelese—departe de aşa ceva !—dar complecta lor mediocritate. Ferice de dânşii, dacă se pot consola cu speranţa — iluzorie, — că viitorimea, o să fie mai puţin «ingrată , de cât contimporanii.
Despre felul neinteligent în care mediocritatea îşi formează opinia despre cineva; am citit o istorioară a unui spiritual scriitor al nostru.
Un provincial vine la Bucureşti să stăruiască pentru ca să fie înpământenit. Se întâlneşte cu nişte prieteni ziarişti, la o berărie, şi găseşte de cuviinţă să nu-i trateze nici măcar cu câte o halbă de bere. Aceia, casă se răsbune, publică la ziar, că provincialul în cestie a înebunit pe neaşteptate în Bucureşti. Bietul om, care nu ştia nimic despre această festă, când se reîntoarce acasă, vede că servitoarea, cum dă cu ochii de el, începe să fugă speriată; oamenii pe stradă îl ocolesc; iar prietenii pe cari îi întâlneşte la cafenea se dau în lături, îl privesc speriaţi şi nici nu vor să-i răspundă la 1
1) Schopenhauer, iicrivains et Style. Trad. par Dietrich. Paris. 1905 Alean. pag. 107,
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
201
întrebare. Toată pricina era informaţia dela ziar, pe care ei ca oameni neinteligenţi, au primit’o aşâ cum li s’a dat, fără a căuta să o controleze prin ei înşişi.
Cauza cea mai de căpetenie a opiniilor greşite, este lipsa de control cu care se primesc. In aceasta oamenii maturi dar mărginiţi, se aseamănă cu copiii.
Un fapt care mai trebueşte luat în seamă, este deosebirea între felul cum îşi formează bărbaţii şi femeile o părere despre cineva. Criteriul dupe care judecă bărbaţii se întâmplă adesea să fie cel adevărat; criteriul femeilor, aproape niciodată. Dânsele judecă mai mult dupe însuşirile pipăibile. Pentru ele superioritatea intelectuală contează foarte puţin sau chiar de loc. Fiind cât se poate de elegant îmbrăcat, cunoscând în perfecţie codul manierelor elegante, ştiind să dansezi, având multă îndrăzneală care să meargă chiar până la obrăznicie, şi putând să debitezi cu artă micile nimicuri; ai şansă ca să placi celor mai multe femei, cu mult mai mult decât omul distins care are numai bunul simţ şi mintea bine garnisită.
La o sindrofie în Waimar, se află Schopenhauer, tânăr de vre-o 23 ani pe atunci. El şedea retras în colţul salonului. Iar nişte domnişoare, care se aflau la o mică depărtare de izolatul filozof, făceau glume pe socoteala lui. Goethe, care erâ de faţă, se duse în mijlocul lor şi le spuse; Numai râdeţi, căci o să vie un timp, în care acela de colo o să ne întreacă pe toţi. — Ne îndoim că a fost crezut.
De felul cum unele femei au ştiut să preţuiască pe unii oameni superiori, sunt exemple clasice. Cine nu cunoaşte suferinţele marelui Socrate, pricinuite de către fermecătoarea lui jumătate, Xantipa P Sau amărâta viaţă casnică, pe care a dus-o Moli ere ?
Soţia lui Haydn avea atât de marc consideraţie pentru celebrul compozitor, încât cu hârtia pe cârcel îşi scrisese unele dintre faimoasele lui compoziţiuni | muzicale, se slujea ca să-şi încreţească părul. Alfred de Vigny a fost trădat de către Maria Dor val, cu un actor de provincie, Melingue. Iar George Sand a părăsit pe Alfred de Musset, ca să trăiască cu berbantul doctor italian Pagello. — Balzac n’a fost iubit dupe cum a meritat. Unele femei— ducesa de Castries, bunăoară— l’au batjocorit; iar altele—cum a fost contesa Ilanska pentru care celebrul romancier avea un adevărat cult — l’au neglijat. Se ştie, că a fost lăsat să moară pe braţele unui servitor, care împreună cu nenorocita mamă a literatului, au fast singurile persoane de faţă la moartea lui.
Femeile care să vadă pe oamenii superiori în adevărata lor lumină, sunt rare; iar acelea care, dupe ce i-au înţeles, să li se jertfească, sunt şi mai rare. Astfel fu soţia lui Carlyle, care a fost o adevărată martiră a bărbatului său şi care i-a îndurat toate excentricităţile şi brutalităţile, numai şi numai finclcă erâ un om de geniu.
Când vedem cât de greu este ca deosebitele straturi sociale să-şi facă o părere dreaptă despre cineva, — suntem în drept să ne întrebăm : Intru cât trebuie să ţinem socoteală de aşa numitele opinii publice ?
Răspunsul nu este greu de dat. Când suntem ameninţaţi în existenţa noastră morală or socială; datori
suntem să ne apărăm. Cât timp însă aşa ceva nu ne ameninţă; să ne ridicăm mai presus de ele.
îmi amintesc că un om de stat al nostru, de o exemplară corectitudine, a fost acuzat de hoţie. — Cine nu e acuzat de hoţie, în ţara românească ? — O persoană foarte devotată lui, i-a propus să desmintă calomnia. El a refuzat categoric, spunând: Nici nu primesc măcar, ca cinstea mea să fie pusă în discuţie Când sufletul tău o curat şi judecata sănătoasă, puţin să-ţi pese de părerile altora, care foarte adesea sunt influenţate de neghiobie, interes sau răutate. Şi dupe cum laudele mulţimii nu trebue să te încânte; nici judecăţile ei scâlciate sau calomniile nu trebue să te indigneze.	'
Atitudinea ta să nu fie aceea a omului cinic şi pervers, care bravează şi sfidează tot; dar a celui superior, conştient de valoarea lui morală şi intelectuală, Păstrează o nepăsare dispreţuitoare faţă de calomnie; îndoeşte-te de laudele care ţi se aduc şi poartă-te aşa fel, în cât să nu meriţi propriul tău dispreţ. Căci nimic nu este mai dureros, de cât dispreţul de tine însu-ţi.
N. Zaharia
LEGITIMITATEA STATISTICEI
[.Necesitatea unni ştiinţe statistice se poate judeca din două puncte de vedere: întâiul, acel al contri-buţiunei pe care o aduce această ştiinţă nouă patri-moniulni ştiinţific in genere ; al doilea, punctul de vedere al. vieţei practice moderne.
2.	Interesul ştinţific al statisticei este foarte important. Statistica, care este un metod precis de obser-vaţiune, răspunde cerinţei de preciziune pe care au introdus o în ştiinţă metodele zise pozitive sau experimentale. In locul speculaţiiinilor apriorice sau deductive, procedeul ştiinţific modern preferă inducţiunea, bazată pe observaţiune şi experienţă. Cele mai strălucitoare construcţiuni logice, nu pot rezista unei experienţe practice precise, caic le-ar contrazice.
Inducţiunea este considerată cu atât mai legitimă, cu cât este extrasă din studiul unui mai mare număr de fapte observate; iar adunarea unei masse de fapte şi prelucrarea ci aşa încât să formeze materia primă pusă la dispoziţiunea specialistului, este operaţiune statistică.
Astfel statistica, considerată ca metod de investiga-ţiune, ca o ramură a logicei aplicate, serveşte drept ştiinţă ajutătoare la mai toate celelalte ştiinţi. In ştiinţele matematice, în ştiinţele naturale, ca şi în ştinţele morale,—ori decâte este nevoe de a grămădi observa-ţiuni numeroase pentru a judi că despre frequenţa sau importanţa unui fapt,— statistica este ştiinţa chemată să determine, cu rigoarea unei metode sigure, care este mijlocul dc a clasa acele fapte şi ce concluziuni mai probabile se pot admite. Ea introduce precisiunea numerilor în locul descrierei prin cuvinte, care lasă totdeauna loc aprecierilor personale. Cu aceasta statistica ajută Ia evoluţiunea ştiinţelor, înleznindu-le trecerea dela interpretaţiunca calitativă a fenomenelor spre intcrpretaţiimea cantitativă, stadiul cel mai perfect
202
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
la care poate să ajungă, în ştiinţa contemporană, ex-plicaţiunea unui fenomen.
Astronomul Herschel zicea: «preciziunea numerică este adevărata lege a ştiinţei şi cel mai bun criteriu pentru a judecă adevărul teoriilor».
3.	La ştiinţele care studiază aspecte ale naturei bine definite şi uşor observabile, ccstiunea de metodă în studiu poate avea o importanţă mai secundară. Aşa în ştiinţele fizico-naturale. La alte ştiinţe, unde materialul de studiu este complex, instabil, şi adesea rău definit, cestiunea de alegere şi clasificare a materialului capătă însemnătate de primul ordin. Astfel fenomenologia socială se prezintă ca o massă de elemente eterogene şi schimbătoare, supusă în mişcările ei mai mult în-tâmplărei decât unor legi naturale, şi în care iluziunea autonomiei voinţei umane pare a înlătura orice putinţă de a se stabili norme precise de regularitate şi de prevedere. De aceia şî constituir.a ştiinţelor sociale a fost cea mai tardivă. Un asemenea material inform are neapărată nevoe de o metodă riguroasă, eminamente şliinţifică, menită: să extragă din haosul aparent elementele caracteristice; să destingă pe cele necesare de cele contingente, carî par a fi intreţăsute într’un mod inextricabil; să îmulţească şi să intindă observaţiunile după natura subiectului; să organizeze observaţiunea colectivă când observaţiunea singuratică pare insuficientă şi să reducă evaluările calitative, — supuse apre-cierei individuale — la evaluări cantitative,cari se pot mânui cu siguranţă. Introducerea metodei statistice a transformat ştiinţele sociale şi lea dat o bază sigură. Astăzi unele studii sociale sunt atât de mult tributare metodei statistice, încât o mare parte a savanţilor le consideră ca făcând parte din statistică; de exemplu, Demografia.
Statistica, prin calculele sale a stabilit, nu numai că fenomenele vieţei omeneşti fizice sunt supuse unor legi naturale, dar că şi acţiunile omeneşti cele mai conştiente, şi cari par a naşte dintr’un capriţiu ai voinţei, ori dintr’o simplă întâmplare, — dacă sunt considerate în toată întinderea lor în spaţiu şi în toată succesiunea lor în timp,—să găsesc supuse unor norme de regularitate care face posibilă prevederea lor, cu aceiaşi preciziune uimitoare, ca la le gile matematice sau fizico-himice. Această constatare, că lumea intelectuală şi morală, cu toată dezordinea sa aparentă, poate fi încadrată în legi matematice, a consacrat seriozitatea cercetărilor asupra omului intelectual şi moral şi le-a ridicat la demnitatea de adevărat \ ştiinţă Agregatul social s’a dovedit a avea o consciinţă proprie şi legi speciale, care se deosibesc de legile aplicabile indivizilor, şi atunci s’a înlăturat eroarea acelor filozofi cari refuzau de a considera ştiinţa socială ca o disciplină aparte, ci o priveau ca o prelungire, prin deducţie sau amplificare, a biologiei, ori a psihologiei individuale.
4.	Metoda statistică a dat noi aspecte problemelor vechi, introducând în desbatere observaţiuni neaşteptate. Astfel străvechea teză a liberului arbitru faţă cu determinizmul general, trebue să cerce o nouă cxpli-caţiune, când statistica dovedeşte prin observaţiuni de apt şi prin calculele matematice, că actele considerate
ca esentialmente voluntare la individ, se distribuesc dela sine, când sunt în număr mare, după norme ce par prestabilite şi care se pot prevede.
Problemele economice, penale, antropologice, s’au amplificat graţie aceluiaş metod. Astfel teoria salariilor, a formaţiunei şi variaţiunei preţurilor, a emigraţiunci, a criminalităţii născute şi a celei sociale, au trecut de la sladiul descriptiv şi logic, la stadiul superior al studiilor prin calcul.
Marele istoric englez H. T. Buckle, în opera sa celebră Istoria civilizaţiunei în Anglia, spunea despre statistică, că este «o ramură de cunoştinţe care, deşi în copilărie (el scria la 1S57) a aruncat mai multă lumină asupra naturei omeneşti, decât toate ştiinţele reunite la o laltă».
2.	Pentru viaţa practică modernă, cunoştinţa statisticei este tot atât de necesară. Nevoia de informaţiuni precise s’a propagat în spiritul public. Apoi viaţa modernă este mult mai intensivă ca cea trecută. Evenimentele, zilnice, pe toate terenurile de activitate, se perindează cu o iuţeală mult mai mare şi participarea fiecărui cetăţean la viaţa socială îl sileşte să-şi facă o părere imediată asupra evenimentelor ce-! interesează. Formula cea mai precisă, cea mai scurtă şi cea mai isbitoare pentru a .caracteriza o situaţiune de fapt, este cifra. Din această cauză ziarele, revistele, studiile speciale, conferinţele, dezbaterile parlamentare, produc dovada cu cifre, pentru a convinge pe cititor sau auditor. De multe ori aceleaşi cifre sunt interpretate de doi antagonişti în chip cu totul deosebit. Un orator dovedeşte cu cifrele bugetare că bugetul este echilibrat, un altul dovedeşte, cu aceleaşi cifre, că deficitul ne ameninţă.
Auditorul, care nu se mulţumeşte cu pretextul indolentului că cifrele se potrivesc la orice combinaţiune şi vroeşte să-şi întemeieze o părere bine documentată, trebue să-şi cunoască ştiinţa care arată ce valoare au t cifrele şi cari sunt concluziunilc legitime ce se pot | stabili pe riânsele.
1	6. Legiuitorul, omul politic şi administratorul, găsesc
1 în statistică criteriul sigur pentru a judecă despre si-\ tuaţiunea reală a imprejurărilor în care au să-şi înde-I plinească misiunea. Alcătuirea bugetelor se face pe baza statisticei încasărilor şi chcltuelilor din trecut. Repartiţie impozitelor, tractatele de comerţ, fixarea contingentului militar, reformele agrarii, cele monetare, electorale, judiciare, — toate trebuese precedate de anchete statistice, asupra : repartiţiunei averei ; asupra comerţului interior şi exterior; asupra numărului popu-laţiunei cu aptitudine de a purlâ armele ; a distribuitei proprietăţii financiare ; a relaţiunilor dintre proprietari şi muncitorii agricoli ; a circulaţiunei monetare ; a par-ticipărei la vot a diferitelor categorii sociale; a numărului şi calităţii infracţiunilor penale constatate, urmărite şi pedepsite, etc.
Orice lucrare legislativă sau administrativă trebue să plece dela examinarea serioasă a imprejurărilor reale de fapt, şi rezultatele lucrărei nu se pot verifica decât tot prin examinarea împrejurărilor de fapt ce s’au creat prin schimbarea efectuată. Dar în această materie pasiunile politice şi interesele particulare întunecă spiritul
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
203
de imparţialitate, iar imaginaţiunea creatoare a ideologilor, dă curs celor mai extravagante teorii. Criteriul cel mai imparţial, cel mai sigur, este verificarea în fapt, prin mijlocul cifrelor. Acest criteriu ne emancipează de dibuirile şi practicianizmul mărginit al empiricilor, şi ne păzeşte de fantezia rătăcitoare a sistemelor utopice.
Numeroase instituţiuni de prevedere datoresc existenţa lor statisticei. în special societăţile de asigurare îşi fixează primele de asigurare după probabilităţile de riscuri la care sunt expuse, iar calculul acestor riscuri este operaţiune statistică.
7.	Cu toate foloasele pe care le aduce, statistica are detractorii ei. Unii contestă însăşi posibilitatea unei ştiinţe statistice. Este inutil a intră într’o asemenea discuţiune, de oarece posibilitatea ştiinţei statistice se dovedeşte prin faptul că ea există şi progresează continuu. Este adevărat însă că amestecul celor necompetenţi în mânuirea cifrelor, şi câte odată chiar exagerările de bună credinţă ale celor cari au pierdut din vederelimitele în care statistica trebue să se închidă, au permis să se Facă glume asupra seriozităţii acestei ştiinţe.
Se atribue lui Thiers gluma : «statistica este arta de a preciza ceea ce nu ştii». Labiche, pentru a-şi bate joc de abuzul cu cifrele şi de raporturile himerice pe care unii statisticiani improvizaţi caută să le stabilească cu ajutorul cifrelor, prezintă un personagiu de comedie sare a făcut studii ca să afle câte persoane căsătorite sunt in judeţul lui, calculate pe ch lomi tru patrat? Rezultatul calculului este că sunt 17 şi 3:x femei, 16 '/a bărbaţi pe chilometni patrat; dintr’aceasta personagiul trage cu gravitate concluziunea că, pentru a restabili echilibrul matrimonial în judeţ, e necesar ca un bărbat şi jumătate să se însoare cu două femei şi trei pătrimi.
Satira iubeşte cu orept cuvânt pe statisticiânii improvizaţi. Cifrele sunt, cum se zice, ca arsenicul: medicament s’au otravă, după cum ştii să te foloseşti de dânsul. Dar satira nu poate desconsideră pe savanţii serioşi, nici ştiinţa statistică. Abuzul rămâne totdeauna posibil. Este greu de a împiedecă pe cei nechemaţi, ca să facă statistică fantastică, după cum e greu de a împiedeca pe cei fără de talent, de a încerca să devină artişti şi pe şarlatani de a exercită medicina clandestină. Numai răspândirea cunoştinţelor serioase în public, poate fi leacul adevărat.
Statistica, deşi ştiinţă relativ nouă, ă ajuns să-şi perfecţioneze metodele aşa încât cunoştinţa lor pretinde un studiu special. O metodă perfecţionată este ca un instrument perfecţionat: cere cunoştinţe speciale pentru a-1 întrebuinţa şi o abilitate mai mare decât instrumentele cele primitive.
Stanislas Cihoski
Profesor Ia Şcoala superioară de ştiinţe de Stat.
BIBLIOGRAFIE
Calendarul tovărăşiilor săteşti pe anul 1900, Bucureşti. Luceafărul, Sibiu 1 Ianuarie 1909. îndrumarea Dec. laşi 1908.
Biblioteca Lumen, No. 12, 13. Bucureşti.
PAGINI UITATE
Introducem după exemplul revistelor franceze această nouă rubrică în revista noastră. Scopul reproducerei pagintlcr uitate nu este atâta de a aduce aminte autorilor lor de ideile ce au exprimat odată, cât de a înlesni opiniunei publice mijlocul de a se instrui în diferitele dis. cuţiuni cari snnt la ordinea zilei. Paginele uitate vor reveni de două ori pe lună în revistă, şi în deosebire de cum se face în străinătate, ele vor fi luale dintr’un trecut nu tocmai depărtat. La noi se uită mai repede ca aiurea.
N. R.
ASUPRA PARTIDELOR ISTORICE LA NOI
B.	St. Delavrancea
Şi multe rele bântue partidele noastre din cauza falşei credinţe că noi avem partide istorice. Abia a început istoria noastră contimporană. Suntem la începutul ci. De unde dar partide istorice ? A! da! cu metoda istorică liberală, ajungi la concluzia că partidul liberal este un partid istoric.
Dacă Tu dor Yladimirescu a fost un neaoş naţional-libcral, dacă Mihai-Viteazul a fost un roşu înflăcărat, dacă Aprodul Purice s’a pus piuă ca să încalice Şte-fan-cel-Mare, dintr’un sentiment liberal sadea, atunci fireşte n’ai ce face: partidul d-lui Sturdza este un partid istoric. Dar ce fel de partide istorice ar fi acelea când şefii lor, toţi, sunt mai în vârstă decât partidele ce conduc ? D. Sturdza, chiar d-sa este mai bătrân ca partidul d-sale. S'a născut înainte d’a se naşte partidul liberal! In divanul ad-hoc al Moldovei era copist.
Această megalomonie politică este cauza, în primul rând, a stăruinţei în multe năravuri moştenite. Se confundă apucăturile învechite cu normele conducătoare cari ar izvorî într’adevăr din lungul trecut al unor formaţiuni istorice. La noi n’a trecut destulă vreme ca să se limpezească viaţa grupărilor politice. Nu din fiinţa partidelor s'a desprins vr’o nornui serioasă, ci de aiurea, sau cel puţin din mintea câtorva personalităţi puternice ce s’au ivit în frământările noastre publice.
(Ziarul Epoca, Duminecă 27 Aprilie 1903) Discurs rostit la Dacia
Al. Marghiloman
Sunt voios însă că s’a adus, în sfârşit, această ces-tiune în parlament. Eram setos să 'cunosc şi eu, în fine, faimoasa teorie a partidelor istorice.
Dacă este o teorie constituţională a partidelor istorice, ea se analizează de sigur, în expunerea doctrinară pe care nc-a făcut-o d. Take Ionescu:
Partidele au dreptul să vină la putere; întâi, în numele serviciilor lor din trecut; al doilea, în numele fă-găduelilor pentru viitor.
Evident că, vorbind de făgădueli, se vorbeşte de program, iar nu de acelea care se şoptesc la urechile celor ademeniţi».
Va să zică, dacă într’o ţară oarecare, un mănunchi de oameni, cari au cugetat, cari au muncit, cari au în simţul şi în mintea lor un stoc de idei, în a căror aplicaţiune, ei văd o mai bună îndrumare a statului ; dacă aceşti oameni prin tăria convincţiunii, prin sin-
204
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
ceritatea manifestărei, întrunesc un număr de aderenţi suficient pentru a inpune atenţiuni publice corpul lor de doctrină, aceşti oameni nu au absolut nici un drept să se rostească, pentru că nu au servicii aduse în trecut ?
Tot asemenea, dacă în sânul unui partid, un alt mă-inmchiu de oameni constatând la timp că partidul lor se abate dela ceeace era norma lui de purtare, dau lin coup de barre cu speranţa că tot vasul va urma pe calea cea bună; credeţi oare că aceşti oameni, cari fac un lucru cinstit şi pentru binele cauzei, nu au dreptul să se rost .ască din cauza alcătuirei de partid ?
Ce devin drepturile raţiunei ? Ce devine produsul ştiinţei şi al muncei?
O turmă şi un păstor!
Este inutil să te mai sbaţi ca să afli, ca să înveţi, sau ca să formulezi ceva; ajunge să te înregimentezi! Toată gândirea omenească dintr’o ţară trebue să se verse într’un calapod liberal sau într’un calapod conservator !
Şi atunci se ofileşte orice fel de aspiraţiuni, se stinge orice fel de năzuinţi spre bine, fiindcă n’ai nevoie să cugeţi: este păstorul care conduce! Şi D-ta tinerime urmează să te înscrii într’un cadru sau în cel alt, după cum este un gol într’o parte sau alta?...
Nu..., Domnii mei, nu este astăzi acesta procesul minţei omeneşti. Partidele din toate ţările nu mai pot ţine în cadrul strâns al calapodului din trecut.
Uitaţi-vă în toate ţările şi veţi vedea cum ele se afirmă. Până şi în Anglia, ţara clasică a alcătuirei celor două partide, astăzi se numără două partide liberale şi probabil mâine, două partide conservatoare.
Concepţiunea unui partid automatic, fără gândire, opus altui partid construit după acelaş calapod, nu poate evident, merge fără legătura cu trecutul! Ser-vicile din trecut , «gloria strămoşească» servesc a acoperi sterpiciunea prezentului.
O asemenea concepţie de partide poate conveni unui corp electoral mort sau unui Suveran fără experienţă: un automat 'urmează pe cel alt la putere, indiferent dacă sucesiunea s’a făcut prin bună înţelegere sau luptă.
Dar o asemenea concepţiune nu poate conveni unui corp electoral viu, şi sper că conştinţa corpului nostru electoral merge tot mereu spre deşteptare, nici mai ales unui Suveran*: prezident de republică, rege sau împărat, puţin importă, experimentat, care-şi cunoaşte ţara şi care voeşte să aplice prerogativele pe care i-le conferă constituţia.
Pentru aceasta, trebue să existe dreptul de alegere, putinţa de a merge acolo unde sunt forţele vii, cari pot impune ţărei un mers înainte pe calea progresului.
Ziarul Epoca din 12 Decembrie 1903 Discurs ţinut în Cameră Ia 9 Dec. 1903
BIBLIOGRAFIE
Albina, revistă populară, va publica cu ocazia zilei de 24 Ianuarie un număr excepţional.
M.ih. G. Valerian Politica exlprnă a Homâniei Bucureşti 1908. Paul Louis Sindicalizmul francez (în Româneşte de I. Neagu. Biblioteca Rev. Idtei 1908).
LITERATURA
LUMEA TTNTARILOR
♦	j
Eram la bărbier, adică mă găseam în momente pline de emoţiuni.
Când eşti în tren şi te gândeşti la accidente, e destul să se sdruncine cât de puţin vagonul şi numai decât te prind sudori reci.
In vapor te emoţionezi mai repede decât în tren ; iar la bărbier o duci numai în emoţiuni.
Se înţelege că nenorocirea careţi se poate întâmpla la bărbier e departe ca cerul de pământ de ceea ce ţi se poate întâmpla în tren sau în vapor, căci pe când în vapor sau în tren îţi poţi perde viaţa, la bărbier în cel mai rău caz obicinuit este să te alegi cu o cio-părtitură care ţi-ar da aerul că te-ai bătut în duel, ori cu vr’un caş tăiat, cu vr’o sgârietură de maşină ori cu vr'o încrutătură la urechi. Cu toate acestea, la bărbier faptul că ţi-ai dat capul în mâna altuia, te face să fii mai băgător de seamă şi să priveghezi cu mai mult zel la respectarea integrităţei scumpei tale persoane.
Se vede însă că şi între einoţiunile dela bărbier tot este un fel de gradaţie, sunt unele mai tari şi altele mai slabe, sunt, cu un cuvânt şi unele momente de calm, de linişte.
In momente de felul acesta, se vede, în muzica plăcută a ţicâiturilor de foarfecă, băgăi de seamă că pe oglinda din faţa mea a venit şi s’a aşezat un ţinţar.
Nu s’a aşezat însă deodată.
A venit dinspre uşă repede ca şi cum ar fi voit să treacă prin oglindă, dar neputând trece şi lovindu-se de sticlă a început să tot încerce să treacă, când mai pe sus, când mai pe jos. Parcă-1 văd cu aripile întinse şi cu picioarele resfirate apropiindu-se şi îndepărtându-se de oglindă, şi parcă-i văd şi chipul din oglindă întors cu faţa încoace tot cu aripile întinse şi cu picioarele resfirate întovărăşindu-i în mod simetric toate mişcările: sburând într’o parte sau în altei după cum sburâ el, îndepărtându-se când se îndepărtă şi venindu-i în-nainte şi aţinându-i calea când vrea să se aşeze pe oglindă.	.
Eră nostim de privit la jocul acesta sau mai bine la lupta aceasta a ţinţarului nostru cu chipul din oglindă. Iţi părea că ţinţarul nostru vrea să treacă dincolo şi un alt ţinţar venea şi îl oprea. Şi îţi plăcea să priveşti cu câtă abilitate, cu ce artă ţinţarul de dincolo se opunea ţinţarului nostru. In totdeauna când îi eşeâ înainte, îi venea cu capul în dreptul capului, cu corpul în dreptul corpului, picior în dreptul piciorului, fără să greşească un picior mai încolo sau mai încoace, şi doar avea destule picioare.
In sfârşit după multă luptă şi după multe încercări s’a aşezat ceva mai sus de mijlocul oglinzii. Celalt, se ’nţelcge s’a aşezat dincolo în dreptul lui.
S’a aşezat, a stat aşa liniştit într’un loc, apoi s’a schimbat în alt loc, şi în altul şi în altul până când nu s’a mai schimbat.	-
Aşi fi voit să văd la ce capăt o să ajungă, dar îrr
XotlA REVISTĂ ROMANĂ
205
programul trebilor melc ncfiind trecut acest articol, m’am adresat tânărului bărbier care-şi exercita arta la capul meu. Acesta fiind om de inimă şi-a luat cu muită plăcere frumoasa misiune de a observa şi a-nii prezintă o dare de seamă amănunţită despre mişcările ţinţa-rului nostru.
*
* *
A treiazi viu la bărbier.
—	A, nu ştiţi una, mă întâmpină tânărul bărbier.
—	Ce?
—	Ţinţarul D-tră pân’acum a fost aci.
—	Da?
—	Zău aşa. Doar numai acuma a eşit pe uşă. Câteva minute dacă aţi fi venit mai curând îl găseaţi.
—	A mai stat mult pe oglindă?
—	A! Ce stat! Să vedeţi. După ce aţi plecat D-tră atunci, a mai fost un singur domn, un singur client, apoi timp de vr’un ceas n’a mai venit nimeni.
Eu, cum eram singur mă gândesc să mă duc mai aproape de oglindă să mă uit la ţânţar. Cocoana domnului însă fusese la teatru şi adusese binoclul aci. Ca să mă uit mai mai bine însă şi să nu-1 sperii dându-mă prea aproape, hait să mă uit cu binoclul. Ei bine n’o să mă credeţi, dar mă jur pe ce am mai scump că nu vă mint.
—	Ei?
—	Mă rog, m’am aşezat pe scaunul de colo, şi se vedea cu binoclul aşa de bine parcă aş fi fost lângă el. Şi se vedea chiar ceva mai mare. Se vedea şi ţinţarul şi chipul lui din oglindă. Ei, bine, să mă bată D-zeu dacă mi-aş fi închipuit vr’odată! Ştiţi ce făcea? 1 întorcea capul şi se uita ca un om! Uite s’aplecâ aşa I în jos şi se uita în oglindă, s’apoi întorcea capul şi se uita încoace prin prăvălie, se vede că el vedea că acolo în oglindă e o casă, o cameră, şi se uită încoace pe semne, să vadă dacă în camera asta e tot ca şi în cea din oglindă. Ş’apoi s’aplecâ, adică apleca din când în când capul şi se uită încolo parcă vrea să vază mai adânc în oglindă în partea ceea, pe urmă se uita şi partea cealaltă şi după ce se uita mai mult în oglindă numai ce îl vedeai că întorcea capul şi se uita şi în casă.
—	Foarte curios.
—	A! Ce curios! Să vezi. După ce a stat aşa o bucată şi s'a săturat de uitat şi observat, numai ce îl văd că sboară şi începe a umbla aşa pe lângă marginea oglinzii, apoi -se duce pe după oglindă, umblă aşa pare că ar căuta ceva, apoi veni iar înapoi şi iar se duce după oglindă şi tot aşa mai de multe ori. Se vede că lui i se părea că oglinda e un fel de fereastră ori de uşă prin care se poate trece dincolo îa cealaltă cameră?
—	De, mai ştii.
—	Ba, zău, că după ce a tot umblat aşâ pe la oglinda asta, pe urmă s’a dus la cea de colo, apoi la cealaltă şi pe urmă la asta. Şi la fie-care tot aşâ făceâ, se uita în ele, se aplecâ încoace şi în colo, sburâ şi le căuta pe dincolo pe la spate. Ba, 'ceva mai mult. Când intrâ cineva în prăvălie numai ce îl vedeai că întoarce capul spre uşă, şi apoi se uitâ să-l vază dacă e şi în oglindă. Pe urmă se duceâ şi se uitâ să veză dacă e
şi în oglinzile celelalte. Zău, ce făceâ ţânţarul ăsta erâ ceva de necrezut! îmi pare rău că s’a dus. Xu ştiu cum aş face să mai vină vre unul.
*
* *
F.	seară.
Sunt în biuroul de lucru, acasă. Privesc la volumele de Enciclopedie.
Bărbierul cu rapoitul lui despre ţânţar m'a pus pe gânduri. Aş vreâ să citesc ceva mai pe larg despre ţânţari, despre inteligenţa, despre obiceiurile lor.
*
* *
Acuma sunt în biblioteca Imperială...
Uite ce mai de cărţi despre ţinţari!! Ce scrie colea ? Der MHkenphilosophietcelteivfa.ll ? Adică Concepţia! lumei în filosofiâ ţinţarilor ?... Şi ce mai de volume! Cine să le citească toate astea?! Până unde au ajuns Nemţii!! Dacă numai despre ţinţari au aşâ lucrări ce trebue să fie despre filozofia oamenilor! Cum aş puteâ aflâ însă mai în scurt ceva despre ţinţari ?
Văd aci un neamţ cu figura cam ascuţită, cu un bot ţuguet, care cam seamănă a bot de ţânţar, hai să-l întreb.
—	Mă rog, d-le, mă interesez de ţinţari..,
—	Da, mă rog, avem o mulţime de scrieri.
—	Da, ştiu că aveţi, dar aşi voi ceva mai pe scurt. Volumele astea: Der Mukenphilosophie...
—	Ei, da; asta e prea mare, pentru că asta e un cuirasat. ..
—	Cum cuirasat ?!
—	Se înţelege.
—	Cuirasat în filozofie ?
—	Da, vezi bine. Ce n’ai auzit până acum ?!
—	Xu.
—	De unde sunteţi d-stră ?!
—	Eu, din... România, dar nu pricep ?...
—	Cum să nu pricepi ! Uite colea scris:
Dampfschiffahrtmnkenphilosophiegenossenschaft-
ivelteinfallgeschichte...
—	Aşa, da. Mă miram eu, o scriere aşâ de mare să nu fie şi ceva gesellschaft sau genossenschaft şi ceva geschichte. Vreâ să zică s’a scris mult despre ţinţari ?
—	Da, foarte mult. Ce voiţi mă rog, Ştiţi că ţinţarii admit existenţa a două lumi ?
—	Da?
—	Da. Una este lumea reală şi alta lumea virtuală.
Şi aceste două lumi sunt contigue şi simile. Tot ce este acî în lumea asta, este şi în cealaltă. De pildă cum eu stau acuma şi vorbesc aci cu d-ta, aşâ este un altul ca mine virtual care în lumea virtuală vorbeşte cu un d-ta virtual. Ba încă sunt unii filozofi, adică filozofi ţinţari. care pretind — şi poate cu drept cuvânt—că lumea virtuală nu e unică, ci polivirtuală. De pildă dacă într’o cameră avem mai multe oglinzi, atunci camera aceea se vede în toate oglinzile, nu numai intr'una, adică fie-care oglindă arată câte o lume. Şi oglinzile servesc de graniţe între real şi virtual. Nimeni din lumea reală nu poate trece în lumea virtuală, nici din cea virtuală în cea reală.	.
înţelegi că precum sunt mai multe lumi virtuale tot
206
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
aşa sunt mai multe lucruri şi fiinţe virtuale. De pildă eu sunt real aci, dar virtual ca mine cine ştie câţi sunt! Masa aceasta e reală aci, dar virtuale sunt cine ştie câte, căci uite una se vede în oglinda asta, alta în cea de colo, alta în cealaltă şi cine ştie câte s’ar mai vedea dacă ar mai fi oglinzi!
Şi tot ce este virtual se opune celui real. De pildă uite, dacă eu întind mâna spre oglindă, atunci virtualul meu de acolo întinde şi el mâna spre mâna mea, dar dacă eu nu mă mişc, atunci virtualul nu face singur nici cea mai mică mişcare. Când mă mişc însă eu, atunci virtualul face întocmai dar absolut întocmai mişcarea mea. Şi când realul vrea să treacă în lumea virtuală atunci virtualul îi ese înainte şi i se opune. Dau cu degetul în oglindă, virtualul întinde degetul drept la degetul meu şi îl opreşte, dacă dau cu capul, dă şi el cu capul. Iau un scaun şi voi să-l dau dincolo. Virtualul meu ia şi el virtualul scaunului şi-l opune la scaunul meu.
Apoi durata lumei virtuale e întocmai cât durata celei reale. De pildă sticla dela lampa virtuală de colo va dura cât va dură sticla reală de aci, şi virtualul meu va dura ori va trăi cât voi trăi eu.
Acest lucru e pe cale de a pune capăt unor controverse foarte însemnate.
Se întreabă de pildă, din atâtea lumi, cum se poate ca numai asta a noastră să fie reală şi toate celelalte să fie virtuale?
S’a găsit o soluţie. S’a zis că pentru fiecare, lumea reală e aceea în care se găseşte el. De pildă pentru mine lumea reală e aceasta în care mă găsesc eu iar pentru virtualul meu, lumea reală e aceea în care se găseşte el. Astfel fiecare suntem reali şi virtuali reciproci.
S’a adus în adevăr aci obiectiuni serioase. S’a zis:
»
Reală trebue să fie numai lumea de aci, căci dacă se strică sticla de lampă de aci atunci se strica şi cea de dincolo, cea virtuală. Dacă lumea de dincolo ar fi şi ea reală atunci sticla de lampă de dincolo n’ar trebui să se strice odată cu cea de aci, şi hârtia de colo n’ar trebui să se rupă odată cu cea de aci şi lumânarea de colo n’ar trebui să se stingă odată cu cea de aci. Eaca ar fi acolo lume reală, când sting eu lumânarea aci, atunci dincolo ar trebui să rămână lumânarea aprinsă.
. Dar ştii ce s’a răspuns ?
S’a zis: Dar, de unde ştii care lumânare s’a stins întâiu ? Tu zici că lumânarea ta de aci s’a stins întâiu, dar de ce nu s’ar putea admite că cea de dincolo s’a stins întâiu şi apoi asta de dincoace? Ori de ce nu am admite că s’au stins amândouă odată.
In sfârşit, cum vezi, nu se ştie care din lumele acestea e reală şi care virtuală. In acest caz se pune întrebarea: Pentru ce numai unele să fie reale şi altele virtuale ? Pentru ce n’ar fi toate reale sau pentru ce n’ar fi virtuale toate ? Poate real e numai singur Dumnezeu sau realitatea e numai în Dumnezeu iară noi suntem numai nişte chipuri, nişte umbre.................................
—	Toc, toc, toc!
—	Bate cineva la uşă. Intră.
—	Mă rog a venit un domn şi întreabă dacă v’aţi sculat că ar vrea să vă vorbească,
—	A! A fost în somn?! In vis?! Mă miram cu:
Filozofie cuirasată!__
M’am primblat prin lumea ţânţarilor.
Tu. D. Sperantia.
DOUA SCRISORI
„Scumpul meu Marcel,
Tot mai plâng moartea sărmanului meu bărbat şi o voi mai p’ânge poate multă vreme. Te iubesc însă cu aceiaşi dragoste ca până acum. Ţi-o jur.
Cu toate astea trebue să’mi iau rămas bun dela tine. Te’ai îndepărtat ca să nu’mi turburi jalea şi’ţi mulţumesc pentru aceasta. Plecarea ta îmi uşurează despărţirea, căci prin viu grai n’aş fi putut-o face.
înţelege—mă bine. Iţi scriu pe scurt. Mâna îmi tremură. Nu ştiu de mă voi puteâ exprima bine. Caută însă de mă înţ lege.
Acum când sunt văduvă, liberă, când aş puteâ fi a ta cu totul, ar trebui să ne căsătorim. Şi apoi?..
Am strica ceva ceva care a fost cât se poate de frumos. Vinovaţi fiind, eram fericiţi. Fără nici o vină, vom fi doi soţi, cum sunt atâţia pe lume. Iubirea noastră a fost atât de mare, în cât nu puteâ trăi de . cât vinovată. Altfel, această iubire se va toci la viaţa pururea împreună.
Apoi, câte primejdi! Vei începe să te îndoieşti de credinţa mea, pentru că ştii de necredinţa mea faţă de celalt bărbat. Căci, îţi vei aminti cu câtă prevedere căutam să-mi ascund păcatul şi cât îl giugiuleam ca să nu prindă de veste că-1 înşel.
Deci, toate desmerdările mele, te vor face să mă bănueşti. Ba s’ar puteâ întâmpla ceva şi mai rău. Vei sfârşi prin a fi gelos de el chiar, scumpul meu Marcel.
Grozav ! Nu te împotrivi. Bărbatul n’are nici o însemnătate pentru femee şi pentru amant, cât timp tră-eşte. Mort, însemnează ceva pentru amândoi.
Aşa dar, rămâi cu bine, dragul meu Marcel. Să ne despărţim. Să ne iubim în amintirea trecutului. Ca să nu distrugem această iubire, trebue să ne despărţim.
E neapărată nevoe.
RENATA»
Aceiaşi către Lucio.
Scumpul meu Lucio,
«Plâng şi acum moartea bărbatului meu şi o voi mai plânge poate multă vreme. Dar te iubesc astăzi ca şi pe vremea când el eră în viaţă. Ţi-o jur. De aceia îţi scriu.
Nu te-am mai văzut. Ai voit să-mi respecţi durerea, ai simţit nevoia de a te departâ de mine, pentru a nu îmi turbura ceasurile de jale.
Ai făcut foarte bine. Ai fost delicat ca întotdea-
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
207
una. Dumneata ştii atât de bine să înnobilezi ceia ce iubeşti !
Mă simt curată în faţa D-tale, şi sunt chiar. Aceasta e răsplata jertfei pe care o făceam, ferindu-ne de a făptui dulcele păcat.
Dar acum?
Acela care ne despărţea nu mai e. Bunătatea lui nemărginită care m-a legat atâţia ani de el, e acum o amintire pe care o voi păstra cu sfinţenie in inima mea; iar siguranţa că mi-am făcut datoria până la capăt, îmi dă dreptul, să-mi grăbesc fericirea.
Iţi spun şi acum, ca în atâtea daţi: să ne iubim.
Acum însă, acest cuvânt arc o însemnătate mai concretă, omenească. Da, acesl cuvânt înseamnă acum: sunt a fa.
Ne vom căsători, Lucio. Dacă m’ai fi cunoscut ca fecioară, visul, străduinţa, dorul tău cel mai înfocat ar fi fost să mă iei de nevastă. Aşa mi-ai spus.
Din nefericire nu mai sunt fecioară şi nu voi putea păşi în faţa altarului cu flori de lămâiţă în păr. Iţi voi dâ insă, ceia ce nici o fecioară n’a putut dâ logodnicului ei: siguranţa credinţei mele. Am fost credincioasă bărbatului şi ţi-am fost credincioasă şi ţie.
RENATA
După câte va săptămâni.
Dialog între Lucio şi Marcel.
Marcel. Şi zi, te însori cu văduva. Felicitările mele.
Lucio. Şi tu o să-mi fi martor.
Marcel. Eu? De unde până unde?
Lucio îmi eşti prieten şi eşti şi prietenul Renatei.
Marcel. N’am fost nici odată prietenul doamnei Re-nata. Am fost prietenul bărbatului ei, dumnezeu să-l ierte. Şi ca să fiu sincer, tocmai de aceia nu ’mi place căsătoria asta.
Lucio. Dar eu deabia l-am cunoscut. Ce ’mi pasă mie ! De ce m’aşi teme ?
51Cârcel. De nimic, ştiu. Dar mie, care-1 am încă înaintea ochilor, mi se pare căsătoria asta, nu tocmai la locul ei.
Lucio. Vei înţelege însă că ea se simte curată în faţa mea. Şi-a făcut datoria până la sfârşit şi asta-i dă dreptul să’şi grăbească fericirea.
Marcel. Vă urez, atât ţie, cât şi ei, fericire deplină. Dar băgaţi de seamă.
Lucio. Renata mă iubeşte şi eu o ador. Asta e hotărât.
Marcel. Da, dar ori cum, femeca pe care o iei, e văduvă.
Lucio. îmi dă ceia ce nici o fecioară nu e în stare să dea.	'
Marcel. Anume ?
'Lado. Credinţa, credinţa desăvârşită.
Marcel. De ce ?	.
Lucio. Pentru că a mai fost credincioasă unui bărbat.
'Marcel. A, da, uitasem.
Lucio. Eu, nu.
Marcel. Ce e mai rău, e că bărbatul e mort.
Lucio. Ce însemnează asta ?
Marcel. Uite vezi, bărbatul n’are nici o însemnătate cât timp trăeşte.
Ludo. Mulţumesc. Asta e o mângâere pentru mine care stau să mă însor.
Marcel. Un soţ mort însă, e altceva. Un soţ mort e cineva.
Lucio. Nu l-a iubit nici odată.
Marcel. Parcă spuneai că i-a fost credincioasă.
Lucio. Nu din dragoste, ci din onestitate.
Marcel. Aşâ da, ai dreptate.
Lucio. Atunci, îmi eşti martor.
Marcel. Nu pot.
Lucio. Eşti nepoliticos.
Marcel. Crede-mă că doamna Renata nu ţi-ar fi de fel mulţumitoare pentru o ast-fel de alegere. De când i-a murit bărbatul, nu am mai călcat pe acolo. Uite, vezi, eu sunt foarte simţitor, nu mă lasă inima să mă mai duc
Lucio. Ai acum cel mai bun prilej ca să te apropii iar de ea. Nu fi atât de îndărătnic.
Marcel. Am fost bun prieten cu bărbatu-său şi sunt sigur că nu i-ar face plăcere să mă vadă la ceremonia cununiei.
Lucio. Dacă e vorba p’aşâ, iacă, să ’ţi spun adevărul. Tocmai ea m’a rugat să te iau de martor.
Marcel. Te cinstea ta ?
Lucio. Pe cinstea mea.
Marcel. Dacă te-a rugat ea...
Lucio. Primeşti ?
Marcel. Haide, fie... Primesc.
Roberto Bracco
(traducere de lâa Hârsu)
NOTE ŞI DISCUŢ1UNI
DELEGAŢII MINISTERULUI DE INSTRUCŢIE LA EXAMENUL DE CAPACITATE DELA ŞCOALELE NORMALE
In conformitate cu legea şi regulamentul şcoalelor normale, absolvenţii acestor scoale depun la finele ultimului an de curs un examen de capacitate, care constă din probe scrise, orale şi din lecţiuni de practică pedagogică. Ultimele două probe se fac în faţa unei comisiuni compuse din trei delegaţi ai Ministerului şi din doi profesori ai şcoalei normale respective: profesorul de pedagogie şi profesorul de limba română, plus maestrul de desemn.
In acest articol ne vom ocupa de competinţa delegaţilor Ministerului, de felul cum ei apreciază probele de practică pedagogică care sunt cele mai importante şi din care se constată destoinicia şi aptitudinile pedagogice ale viitorilor învăţători. Vom arătă contraziceri între vederile delegaţilor din diferiţi ani, între vederile delegaţilor din acelaş an şi chiar la aceiaşi şcoală şi între unele păreri emise, puse faţă ’n faţă cu adevărul; pentru ca din aceste constatări, să se tragă concluzia cuvenită cu privire la compunerea viitoarelor comisiuni.
*
* *
Unul dintre principiile didactice fundamentale este ca învăţământul să fie intuitiv. Acest principiu se aplică fără deosebire la orice obiect de învăţământ, în
268
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
şcoala primară şi deci şi în şcoalele de aplicaţie, pepi-nierile în cari viitorii învăţători fac practică pedagogică.
Ei bine, cu privire la apreciarea acestui principiu, avem să semnalăm contraziceri bătătoare la ochi. Intr-un an delegaţii unei comisiuni au găsit candidaţilor dela o şcoală normală o mare greşeală, învinuindu-i că fac abuz de intuiţie. Intr’alt an alţi delegaţi, la aceiaş şcoală normală au constatat că principiul intuiţiunii nu este îndeajuns aplicat. Care din aceşti d-ni delegaţi au dreptate ? Credem că nimeni nu-şi va închipui că aceiaş piofesor de pedagogic ar recomanda într’un an elevilor normalişti ca să aplice principiu intuiţiunii până la abuz, pentru ca în anul următor să-l neglijeze cu totul; iar în al treilea an să-l recomande şcolarilor săi aşâ fel, încât să i-se aducă felicitări de membrii altor comisiuni.
Dar s'au văzut contraziceri şi mai isbitoare chiar între delegaţii din aceiaş an. Un delegat laudă şi felicită călduros pe profesorul respectiv pentru succesul obţinut de candidaţi la problemele de practică pedagogică, pe când altul din aceiaşi comisiune făcea critici ridicule.
*
* *
Să trecem la alt soi de contraziceri: Anul trecut un delegat, profesor cu pretenţii şi candidat la directoratul unui seminar pedagogic, critica pe candidaţi, că înainte de rezolvarea problemelor de Aritmetică întreabă pe şcolari regula operaţiunilor ce vor întâmpină în rezolvarea problemei, căci d-sa găsiâ că e greşită părerea care consideră problemele ca apucări ale regulelor învăţate în alte lecţii anterioare.
Cine nu ştie că după ce s’a predat un subiect din Aritmetică (o regulă) se fac cât mai multe probleme asupra acelui subiect, considerându-1 mai întâi individual şi apoi în legătură cu altele predate (în probleme compuse). Este evident deci că aceste probleme nu sunt decât aplicări ale subiectelor (regulelor) predate.
Pe de altă parte e necesar din punct de vedere psihologic, ca înainte de rezolvirea unei probleme să scoatem pe planul întâi al conştiinţa şcolarilor, cunoştinţele de cari au nevoe la rezolvirea ei, cunoştinţi pe cari şcolarii şi le-au asimilat în cele câteva lecţiuni consecutive, în cari s’a făcut predarea lor—inductiv'—prin abstracţiune, la regulă. După ce rcgulele au fost bine pătrunse de şcolari, toate problemele ce urmeaza nu sunt şi nu pot fi, decât aplicări.
Aşâ dar problemele sunt aplicări ale regulelor învăţate, iar din această consideraţiune urmează forţat necesitatea psihologică de a provoca pe şcolari să-şi amintească prealabil regula respectivă, iar nu pe dos, cum s’a susţinut într’un raport al unor delegaţi dela o şcoală normală din Ţară.
* :|fc
*
Alte obiecţiuni ale aceleiaşi comisiuni: S’a imputat candidaţilor la examenul de capacitate că prea se ţin morţiş de planurile lecţiunilor.
Este un fapt constatat, că o lucrare practică are cu mult mai mare succes, atunci când autorul a premeditat asupra drumului pe care va urma în făptuirea lucrării sale, stabilindu-şi mai dinainte calea cea mai prac-
tică de urmat în ajungerea scopului. Pe baza acestei consideraţii!ni normaliştii din ultimul an de şcoală, sunt obligaţi ca la toate lecţiunile ce ţin în cursul anului de ucenicie şi chiar după absolvirea şcoalei (în primii 3 ani de învăţătorat) să-şi întocmească planuri desvoltate la început şi apoi mai simplificate (schiţe) prin care să-şi fixeze mai dinainte procedarea la diferitele ‘lecţiuni ce au de făcut în şcoală.
La examenul de capacitate normalistul este obligat (potrivit Regulamentului) ca în cele 2 ore înainte de ţinerea leeţiunii practice, să-şi desvolte în scris planul lec-ţiunii sale. In acest timp dânsul este supraveghiat de un delegat, ca nu cumva să se servească de planuri străine, ci să şi-l întocmească singur.
Candidatul supravegheat, care se află lângă pragul carierii sale, îşi pune fără îndoială toate silinţele să găsească procedarea cea mai raţională; iar în acest timp de 2 ore, el s’a gândit şi s’a răsgândit, aşternându-şi pe hârtie calea cea mai bună, pe care a găsit-o. Trece apoi în clasă la lucru şi iată-1 pe candidat foarte consecvent cu sine. ţinându-şi lccţiunea conform planului ce şi-a stabilit. Cum ar putea el să inventeze în câteva secunde altă procedare când aceia din plan este produsul judecat şi chibzuit al unei munci de 2 ore ? Eor-ţat deci el trebuie să-şi execute planul întocmai cum l-a conceput, uneori cu mici digresiuni pe alocurea, fiind provocat, fie de şcolari, fie de împrejurări neprevăzute de dânsul. Din faptul că sunt consecvenţi cu ei absolvenţii, delegaţii unei comisiuni dela o şcoală normală au găsit nimerit să facă un cap de acuzare unui profesor de pedagogie! în raportul ce l-au trimes ministerului odată cu lucrările examenului. Lucru nu se explică decât că delegaţii sau nu şi-au dat seama de cele ce au scris, căci s’au lăsat a fi influenţaţi politiceşte ’).
-In vederea acestor contraziceri regretabile’ cari sunt provocate din lipsa de cunoştinţi pedagogice în ale şcoalei primare a unora dir iblegaţi credem că suntem în asentimentul tuturor cr :unosc aceste neajunsuri când cerem Ministerului sa aibă o deosebită atenţiune asupra numirii delegaţilor la examenul de capacitate, alegându-i dintre acei profesori cari îşi dau seama de rostul şcoalei primare şi al învăţătorului şi cari cunosc Metodologia învăţământului primar.
Pregătirea insuficientă ce se constată la unii din delegaţi rezervă adesea multe surprize. In adevăr s’au văzut candidaţi slabi în cursul anului, cari totuşi datorită unei aprecieri greşite a delegaţilor au fost clasificaţi înaintea altor şcolari distinşi, cari conştienţi de valoarea şi aptitudinile lor, au pierdut încrederea în aceia cari sunt chemaţi să-i aprecieze după merit în viitor.
Este dar în interesul şcoalei ca, comisiunilc pentru examinarea absolvenţilor şcoalelor normale să fie compuse din oameni cunoscători ai pedagogiei şi didacticei învăţământului primar indiferent de ce culoare politică au
Gr. Patriciu
Fost inspector general al învăţftmâutulm primar.
1) Trebue ştiut că profesoml în chestie e un profesor conservator iar delegaţii erau liberali.