NOUA REVISTA ROMANA ABONAMENTUL^-- POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTĂ In Komftnin un an................^4?%* t, şenst* luni............... Iu toate ţArile uniunei poştale un an 12 ^ % ,, „ „ şeascluni 7 „ RKDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Eerdinand, 55. — Bucureşti APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ DIRECTOR: C. RĂDULESCU-MOTRU PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI UN NUMĂR: 25 Bani Segăseştecu numărul la principalele librării şi la depozitari de ziare din ţară Preţul anunţurilor pe ultima pagină 1 9 pagină : ro lei. No. 8. DUMINICĂ 30 NOEMBRE 1908 Voi. 5.' SUMARUL: NOUTĂŢI: Jubdeul Împăratului Frânt Tostf.— Conferinţele d-lui A. D. Xenopol la Paris. — Universităţile din Europa şi frecvenţa lor. — Biruri noui în Germania.—Societatea, positiviştilor din Franţa şi criza orientală. POLITICĂ: A. D. Xenopoi.. Politica exterioară, a românilor şi criza actuală. LITERATURĂ : Elena YăcĂrekcu. Ce povesteşte viscolul. N. Z ah ar ia. Maxim Gorki. PEDAGOGIA: G. G. Antonescu. ,Educaţia individuală, şi socială. ‘ ' ŞTIINŢĂ: Emanoil Grtgoraş. Aviaţmnea (m 11 ilustraţii). NOTE ŞI. DISCUŢIUNI: Mio. Demne cineva institutor prin, vocaţiune? NOUTĂŢI Jubileul Împăratului Franţ-losef I. In ziua de 2 Decembrie st. n. anul acesta, împăratul Franţ Iosef I a împlinit 60 ani, decând guvernează popoarele adunate tn jurul Casei de Habsburg. Anul 1848, anul suirei pe tron a împăratului actual, a fost un an plin de griji. Moştenirea unchiului său Ferdinand I nu erd dintre cele mai strălucite. El lăsă după dânsul războiul in afară, şi insurecţiunea Înăuntrul ţărei. Războiul contra Piemontezilor fu terminat cu bine de Franţ-losef I prin mijlocirea propriilor sale forţe armate,' dar incurecţiunea Maghiarilor el nu o putu înfrânge de cât cu ajutorul soldaţilor Ţarului Nicolae I. După câţiva ani insă, lucrurile se liniştiră, şi Franţ-losef I îşi putu continuă domnia în linişte. Veni chiar o vreme, când el fu considerat de Neslorul. monarhiilor europene, şi când se vorbi de im-• periul Austro-ungar ca de o necesitate Inexorabilă a echilibrului european. Această vreme pare însă astăzi să fi trecut. Ultimele evenimente readuc din nou grijile pentru monarhul din Viena, şi pun in acelaş timp în discuţie legitimitatea imperiului Habsburgic. In special la noi Românii, entusiasmul pentru bătrânul monarh este în scădere. Românii n’ar fi trebuit să fie niciodată enlusiasmaţi pentru împăratul din Viena ; dar Românii sunt lesne încrezători! Curtea din Viena a stabilit preponderanţa elementului german asupra clementului slav în ţările Austriei, dând ca compensaţie Maghiarilor preponderanţa elementului lor asupra celorlalte naţionalităţi din Ungaria. Franţ-losef I nu numai că n’a iubit pe Români, dar a fost şi un rău voitor pentru interesele neamului românesc. El şi-a cumpărat liniştea şi gloria cu preţul multor suferinţe îndurate de fraţii noştri din partea Maghiarilor. Mulţumită evenimentelor din urmă, politica împăratului Franţ Iosef I a fost pusă în evidenţă, aşa că pe viitor Românii au datoria să fie mai prevăzători. Din această cauză data jubileului serbat zilele trecute n’a putut trece neobservată şi de publicul român. ♦ . * * Conferinţele d-lui A. D. Xenopol la Paris. Ziarele pariziene continuă a comenta în mod elogios conferinţele pe care le ţine cunoscutul nostru academician la Paris. Journal des Debats face asupra celei de a patra conferinţe următoarea dare de seamă : D-l Xenopol a dovedii prin numeroase fapte că Franţa se bucură de multe simpatii în România. Limba franceză este vorbită de întreaga societate cultă; moravurile, politeţea, gustul, mobilarea, decoraţiunea—toate se inspiră de exemplul Frânţii; legile sunt traduse după cele franceze. Intr’un cîivânt—civiliza-ţiunea română este o copie mai mult sau mai puţin fidelă a civilizaţiunei franceze. Astfel, cu toate că de vre o patruzeci de ani România este împinsă în spre influenţa germană tot spiritul francez stăpâneşte viaţa socială. Lumi straniu însă. Franţa nu trage nici un profit pentru dânsa din această simpatie; de ex. sub raportul economic influenţa sa scade continuu şi este înlocuită de influenţa germană. Germania exportă pe an în România mărfuri în valoare de peste 100 milioane lei pe când exportul Frânţii nu atinge 15 milioane. Cu treizeci de ani în urmă, la laşi, erau 22 magazine franţuzeşti; aeum numai este decât unul; toate celelalte sunt germane. Petrolul întrebuinţat de automobilele franceze este adus din România, dar prin intermediarul societăţilor germane şi americane. In sfârşit, casele de comerţ franceze sunt reprezentate prin comi-voiajori germani. Franţa face foarte rău eă neglijează interesele sale în Orient, !!4 NOUA RfcVlSTA ROMANA şi mai ales in Homânia, fiindcă un popor mare nu trebue să piardă aceea ce dobândise o odată în trecut. Cu ocazia unei alte conferinţe ţinută la Societatea vechilor elevi ai Şcoalei libere de ştiinţe politice, d, Xenopol a revenit asupra aceluiaşi subiect cu atâta căldură, încât la sfârşitul conferinţei publicul i-a făcut adevărate ovaţiuni. * * * Universităţile din Europa şi frecuenţa lor. In anul trecut, Europa a avut un număr de 125 universităţi, cari au fost frecuentate de 228.732 studenţi. In primul loc se află universitatea din Berlin cu 13 884 studenţi, care pentru intâia dată a întrecut universitatea din Paris, care a avut numai 12 985 studenţi, apoi vine Rudapesta cu 0,551 şi Viena cil G.205 studenţi. Atât in ce priveşte numărul universităţilor —21—; cât şi în ce priveşte numărul studenţilor—49.000 — Germania vine în rândul întâi. Locul următor îl ocupă Franţa cu 15 universităţi şi 32.000 studenţi, Austro-Ungaria cu 11 universităţi şi 30.000 studenţi, Anglia cu 15 universităţi şt 25.000 studenţi, Italia cu 21 universităţi — din cari multe mici — şi 24.000 studenţi, Rusia cu 9 universităţi, şi 23 000 studenţi, Elveţia cu 7 universităţi şi 0,500 studenţi, Belgia cu 4 universităţi şi 500 studenţi, Suedia cu 3 universităţi şi 5000 studenţi, România cu 2 universităţi şi 5000 studenţi, Olanda cu 5 universităţi şi 4000 studenţi. * * * Biruri noui în Germania. In revista sa Rreussische Jahrbiicher (Noembrie 1908)—care e departe de a fi liberală — Hnus Drlbriick publică o cronică asupra strâmtoarei financiare in care se află imperiul Germaniei, imputând conservatorilor, că ei ar fi pricina răului. Ga să joci rolul unei puteri mondiale — spune Delbriick — ai nevoe de mari cliellueli: armata, coloniile, războaiele în China şi în Africa de sud. Guvernanţii nu s’au gândit, atunci când s’a creat imperiul, de a se îngriji întâi de găsirea veniturilor. S'au făcut datorii şi acuma e vorba să se plătească aceste datorii şi dobânzile lor şi a găsi bani pentru cerinţele din ce în ce mai mari. Aceste sume se ridică la 5000 milioane pe an. Dacă la 1877 s’ar fi introdus biruri noui de 70 milioane, imperiul n’ar fi fost silit să facă datorii şi n’ar fi încărcat astăzi cu nici o sarcină. Germania e bogată. Veniturile anuale de peste 100 000 mărci au crescut, în Baden, dela 1890 la 1900, dela 85 la 15G, în Saxonia dela 244 la 403. Atunci de ce a făcut datorii ? Fiindcă oamenii, cari au dobândit aceste bogăţii, au fost în contra unor biruri noi. Din toate partidele politice, cel mai vinovat este partidul conservator. E adevărat că a votat mai multe biruri decât partidele liberale, dar numai atunci când ele cădeau mai mult în sarcina altor pături. A fost totdeauna în potriva birului asupra moştenirilor şi ’l combate şi astăzi. împotrivirea cea mai mare au arălat-o agrarienii. Şi câte n’a făcut statul pentru agricultură ! Agricultura germană s'a des-voltat atât de mult, încât n’ar mai avei nevoie de nici o protecţiune: totuşi, protecţiunea agriculturei se menţine şi poporul întreg e apăsat. Viaţa e astăzi mai scumpă în Germania decât în Anglia, lefurile funcţionarilor au trebuit să fie mărite. Totul In'hatârul agriculturei. Să nu uităm nici premiile anuale de 45 milioane ce se dau agricultorilor fabricanţi de spirt. . Parlamentul german va fi deci nevoii a se ocupa ' cât de curând cu birurile noi. Gu ajutorul socialiştilor, birul asupra moştenirilor ar putea să treacă şi fără voturile conservatorilor, dar greutatea rezidă acolo, că reforma impozitelor ar trebui să fie votată în întregime, ceea ce nu Se poate. Dacă prin ' urmare moştenirile vor fi lăple jn pajee, s|ilulf vy l^eljui să se gândească la un impozit asupra anunciurilor, pc care vor _ trebui să-l plătească nu ziarele, ci firmele comerciale doritoare de reclamă şi la nri altul âsppra societăţilor pe acţiţuiiţ ti, Ai impozitul acestora din urmă ar fi in raport; ..cu câştigul ce vor obţine. * * * Societatea poşitiviştilor din Franţa şi criza orientală GomiUtul societăţii positiviştilor din Franţa, reprezentat prin d-nii E. Corra, P. Grimanelli, Auguste Keufer, Fagnol, Ajam, Dr. Cancalon, Dr. Delbet, etc. a publicat o declaraţie prin eare dezaprobă purtarea Austro-Ungariei şi a Bulgarii din ultimul timp. In acelaşi timp comitetul laudă şi îşi pune toată încrederea In activitataa partidului junilor turci. Declaraţia se termină astfel: «Positiviştii trag din evenimentele petrecute in timpul din urmă o învăţătură de mare însemnătate. Sunt două fapte cari sunt de natură a isbl spiritele. De o parte, s’a văzut că monarhul cel mai catolic dintre monarhi, împăratul Franţ-Iosef I, acela a cărui îndoită coroană are cele mai multe titluri la bine cuvântarea Bisericei Catolice, a sancţionat priii autoritatea sa imperială planurile unui ministru cutezător/pliG—"1 nuri cari sunt contrariu eelor mai elementare regiile de^pro-bitate internaţională. Dela acest act el n’a fost oprit, sau de-consiliat măcar, de puternicul său aliat, acela care şi el pontif . al unei alte confesiuni creştine, are obiceiul totdeauna să strecoare în discursurile sale cuvintele de Dumnezeu, de Biblie şi chiar de Archangheli. De altă parte, există încă la Roma in palatul Vatican, un Papă, un moştenitor al glorioasei puteri spirituale, care In alte timpuri vorbiâ in numele unei credinţe vii, şi care ştiâ, sub puterea sacţiunei de care dispunea, să amintească puternicilor zilei de datorie, de preceptele Evângelii, sau cel puţin de poruncile Decalogului! Dar şi de data aceasta, Papa tace şi se dezinteresează în faţa unei nedreptăţi, fără a se gândi să o pnvină, să o repare, sau cel puţin să o condamne ! Prin urmare, odată mai mult, se constată insuficienţa crescândă a moralei teologice şi abdicarea vedici puteri spirituale. Odată mai mult se impune necesitatea de a solidariza, nu numai pe oameni, dar şi popoarele şi Statele, prin mijlocirea unei morale positive puternice, şi de a prepară astfel ridicarea unui nou apostolat spiritual, care fiind interpretul competent şi respectai al forţelor morale ale timpului, să poată provocă, dirija şi susţine efectiv, in numele ştiinţei şi a umanităţii, re-acţiunea conştiinţei publice în contra puterilor materiale de tot felul. Acepstă sarcină se impune pentru a micşoră răul profund pe care îl produce anarhia armată dintre popoare». (Les Documenls du progres. Decembre 1908.) • : f ■ ■— -------------- ........................ ' BIBLIOGRAFII ■ POLITICA La question serbe, journal hebdomadaire, Belgrade. 15/28 Nov. 1908. Opinii, săptămânală. Plocşti. LITERARA Luceafărul, No. 23 Sibiu. Olivier Goldsmith, Vicarul din Wakefield (trail. Ginii) Bi-biloteca pentru toţi No. 375—376. Revista idealistă, Mai şi Iunie 1908. ■Km. Grigorovitm, Schitul GerebuculuL Editura Librăriei Naţionale Bucureşti. Revista Asociaţiei învăţătorilor şi învăţătoarelor din România Sept.—Oct. 1908 Buzău. Biblioteca Academiei Române. Creşterea colecţiunilor în anul 1908, Aprilie Iunie. Să mănătorul, 23 Noembrie 1908. Convorbiri critice, 15 Noembrie 1908. tfOtTA REVISTA ROMÂNĂ •p O I. I I I' C A »v/ . /• * ".n.:;:. m;j ?£ ’ ______ ! i",t' v‘ ' ■■ ' * POLITICA EXTERIOARĂ A ROMÂNIEI ŞI ‘ : i,J: CRIZA ACTUALĂ ’ . I Este primit ca principiu netăgăduit în unele state, între cari intră şi al nostru, că politica exterioară tre-bue să fie păstrată numai capului lor. Voim să arătăm în rândurile următoare, rătăcirea acestei păreri. înţelegem această păstrare a îngrijirci de soarta din afară a ţărilor, capilor lor, acolo unde ocârmuirea are forma absolută; dar în statele constituţionale în care predomneşte principiul că poporul îşi conduce soarta, este straniu şi neînţeles ca politica exterioară care poate atinge cu de-a întregul existenţa statelor, să fie lăsată tocmai pe seama elementului neresponsabil al constituirei)iQrf,!? .«,i; • - • . Ştim,.bine că actele exterioare închiate de capul statului sunt contrasemnate de ministrul de externe. Dar când se primeşte principiul că principele conduce politica exterioară, atunci responsabilitatea ministrului arc numai menirea de-a acoperi pe aceea a capului statului, — este o responsabilitate pe hârtie; căci actele sunt doară numai rezultatul unor lungi lucrări şi tratări premergătoare, şi când a ajuns trebile la semnarea lor, lucrarea diplomatică condusă de monarh este ajunsă la capătul ei. Această părere, că monarhul treime să conducă politica exterioară este o rămăşiţă a ideei absolute în statele Constituţionale şi anume în acele în care principiile constituţionale au pătruns numai la suprafaţă şi care se află—pentru a zice astfel— într’o perioadă de trecere între absolutim şi constituţionalism. In statele republicane, orice s’ar zice asupra modului cum guvernul conduce politica exterioară, nu se poate susţine, că ar predomni părerile şi mai ales Simţimintele capului statului,— pe când în statele monarhice, relaţiile personale între monarhi, legăturile lor de familie şi de prietenie înrâuresc politica exterioară, adese ori în dauna intereselor celor mai vădite ale popoarelor. Dintre statele constituţionale numai Anglia seamănă în privinţa-eondueerei politicei exterioare cu un stat republican ; căci numai aici s’a realizat principiul constituţional că «regele domneşte, nu ocârmu-eşte». Anglia este cu adevărat un stat republican, în frunte cu un preşedinte ereditar. De aceea numai în Anglia dintre statele monarhice, dela aşezarea definitivă a Constituţiei nu s’a văzut niciodată ca tendinţele regilor să fie în discordanţă cu interesele exterioare ale poporului, pe când în celel’alte state monarhice, conducerea politicei exterioare este adesea ori în contrazicere cu aceste interese. Aşa în Italia, este cunoscut că nu există stat şi locuitori (nu putem zice popor) mai urgisit decât Austriac». Cu toate acestea Italienii sunt nevoiţi să sufere jugul triplei alianţe şi numai mişcările violente provocate de uzurpările Austriei vor sili poate pe rege să îmbrăţişeze în privinţa relaţiilor cu Austria, simţimintele poporului. Foarte însemnate sunt faptele petrecute de curând în Germania şi opoziţia îndărătnică pe care atotputernicul împărat german a întâlnit-o în presă şi parlament, contra modului său de a conduce politica exterioară a statului. In urma nenorocitului intenvicv dat de Vilhelm al II-lea unui ziar englez, prin care împăratul avuse marea nechibzuinţă de a dâ pe faţă simţimintele duşmăneşti ascunse ale poporului german contra Angliei, prin care apoi mai provoca Japonia şi China, arătând că sporirea flotei germane s’ar face în contra pericolului galben, (şi altele de acelaşi calibru) parlamentul cu drept cuvânt, îngrijit de modul cum împăratul înţelegea să conducă politica externă a Germaniei, fără ştirea şi consimţiinântul şi deci fără răspunderea cancelarului, a aruncat această răspundere asupra însuşi împăratului, protestând cu energie contra tuturor gravelor destăinuiri făcute de Wilhelm al II-lea în ceeace priveşte interesele exterioare ale Germaniei şi cerând în chipp stăruitor ca împăratul să-şi înfrâneze vorbolcT’însuşV1 cancelarul, pentru a-şi scăpa situaţia, a fost nevoit să declare, că dacă împăratul mai repetă asemenea greşeală, nu numai el, dar nici un alt cancelar viitor, n’ar mai putea duce o asemenea sarcină. Aceste exemple să fie îndeajuns pentru a dovedi că popoarele care prin organizarea constituţională au căutat să aducă conducerea trebilor lăuntrice în mâinelc naţiunei, tind acuma tot mai mult a aduce în aceleaşi mâini şi conducerea politica exterioare şi că deci principiul arătat mai sus, că poliţiea exterioară trebue păstrată capului statului este un principiu învechit şi care trebue părăsit în conducerea vieţei popoarelor. II Să cercetăm .acuma cum stau lucrurile la noi în ţară. Monarhul are legături de înrudire, de dinastie şi, ca om, legături de prietenie cu alţi monarhi ai Europei, cari legături nu pot rămâne fără înrâurire asupra con-ducerci politicei exterioare întru cât el conduce această politică. Din cauza legăturilor dinastice am fost aduşi în concertul triplei alianţe care, cu toate că a avut şi efecte priincioase asupra consolidărei noastre politice, dar tocmai din pricină că a fost rezultatul mai mult al plecărei personale a capului statului către acea combinaţie politică, decât acel al intereselor ţăfei noastre, au avut pe de altă parte şi rezultate rele. Acestea privesc mai ales raporturile noastre cu Austria, faţă cu care am stat totdeauna cu mâinile legate din cauza înglobărei în tripla alianţă şi din aceea a relaţiilor personale de prietenie între monarhul nostru şi împăratul Francisc Iosif. Şi cu toate acestea, desfăşurarea întregei noastre istorii de până acuma, trebuia să ne arate că Austriala început şi Austro-Ungaria dela 1867 înainte, era sta-■tul cel mai duşman al Statului şi poporului nostru, Fără a pătrunde prea adânc în trecut, la epoca lui Mihai-Viteazul sau la scopurile de anexare ale ţărilor române din partea Austriei în tratatele premergătoare păcei dela Carlovitz 1699, găsim că prin tratatul dela Passarovitz (1718) Austria smulge Oltenia din corpul Munteniei. Şi dacă, ea nu putu menţine această pradă NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 116 din cauza războiului nefericit purtat de ea cu Turcii şi sfârşit în dauna ei, prin pacea dela Belgrad (1739), ea izbuti a îndruma sfâşierea Poloniei şi ca o urmare a acelui mare succes diplomatic—aşa se numesc crimele săvârşite de state—ea răşlui din trupul Moldovei dulcea şi frumoasa Bucovină, prin nişte mijloace atât de necinstite şi de desbrăcate de orice morală, încât rămâi uimit când citeşti documentele ce le conţin şi cari documente au fost date la lumină fără ştirea şi fără voia guvernului Austriac. Scopul de a anexa ţările Române se reînoi cu prilejul războiului Crimeei, când Austria le ocupă şi fu nevoită a le părăsi numai după foarte energice stăruinţi din partea celorlalte puteri. Dar Austria luându-şi rămas bun dela ideea încor-porărei, se sili a urma mai departe exploatarea lor economică, după cum era sfătuită de economistul austriac Stein. Tot din această pricină, a tendinţei exploatârei e economice, Austria se opuse cu atâta stăruinţă la Unirea ţărilor române, ştiind bine că întărirea organismului lor politic va avei de efect stăvilirea acelei exploatări. Este cunoscut câtă perfidie se ascundea în propunerea Austriei făcută în congresul de Paris, de a nu se proceda la Unirea Principatelor înainte de-a se face o anchetă în ele asupra dorinţei ce ele ar manifesta privitor la viitoarea lor organizare. Austria şi cu aliata ei în această privinţă Turcia, sperau că vor putea stoarce prin presiuni dela Moldova, care trebueâ să piardă prin Unire capitala ei, un vot al divanului ad-hoc, protiv-nic acestei contopiri şi documentele timpului sunt pline de strigătele de disperare ale partidului unionist din Moldova în contra josnicelor uneltiri ale agenţilor aus-triaci din acestă ţară. Când cu alegerea îndoită a lui Cuza-Vodă, Austria voia să intre cu armatele în Principate pentru a distruge cceace un avânt al cugetului naţional săvârşise într’un mare moment de patriotică încălzire şi numai isbucnirea războiului cu Franţa pentru Piemont zădărnici duşmăneştele ei scopuri.—La 1866, când Românii putură realiza ultima dorinţă manifestată de ei prin di-vanurile «ad-hoc» pentru asigurarea viitorului lor, aducerea dinastiei străine în tronul României, viitorul nostru rege trebui să treacă travestit şi cu pericolul vieţei prin Austria şi, după a lui fericită sosire pe pământul românesc,' Austria voia' iarăşi să spulbere cil armele această nouă întărire a neamului românesc, când războiul cu Prusia stânjeni această nouă manifestare duşmănească. După ce Austria deveni Austro-Ungaria la 1867 sc adaose la duşmănia ei de Stat acea de rasă a Ungurilor contra Românilor. Ea urmări pe de-oparte vechea ei tendinţă de a ne robi economiceşte precum pe de alta se năpusti cu furie asupra fraţilor noştri Români de peste munţi pentru a stinge în ei facla gân-direi naţionale ce se aprinsese aşa de frumos dincoace de piscuri. Raporturile noastre economice cu împărăţia vecină deveniră numai mijloace de exploatare puse de ea în lucrare asupra ţărei noastre. Călcând convenţia comercială încheeată cu ea în 1875, Austro-Ungaria opri prin măsuri samovolpice intrarea vitelor noastre pe pieţele ei, pe când revărsa asupra ţărei noastre preţiosul fabricaţiilor sale proaste' şi calpe? După încetarea 'războiului vamal la care am fost nevoţi 'să:recurgem pentru a ne apăra avuţia, am fost siliţi la sfârşit să primim la reînoirea convenţiei excluderea exportului vitelor noastre în Austro-Ungaria, şi acuma când s’au început din nou tratările pentru încheerea unei noui 'conven-ţiuni, Austro-Ungaria ne opune aceeaşi rea voinţă, aceleaşi piedici menite a asigura foloase numai ci, iar toate daunele să fie revărsate aspra capului nostru. Cine nu-şi aduce aminte de sbuciumul ţărei noastre, când cu chestia Dunărei, când Austro-Ungaria tindea să pue mâna pe marea noastră arteră fluvială şi pe partea pe care ea nu mai este stat riveran; a trebuit numai energia purtărei noastre pentru a face ca stipulaţiile convenţiei în chestia Dunărei şi care dădea poliţia apelor noastre monarhiei Austro-Ungarc să lămâie scrisă numai pe hârtie. Ungurii pe de altă parte grămădeau tot mai multe lovituri asupra fraţilor noştrii de peste munţi pentru a sfărâma forma specială de gândire pe care natura a sădit-o în creerul românesc. Fiecare lovitură dată fraţilor noştrii are un lung răsunet în întregul neam şi mai ales în noi Românii din România liberă, cari prin împrejurări suntem puşi în capul întregului popor pentru a-i conduce destinele. Este deci învederat că suntem împinşi în chip fatal la duşmănii contra monarhiei Austro-Ungare şi nu se poate admite ca în criza actuală care bântue tot Orientul să păstrăm faţă cu dânsa, din cauza unor simţiminte personale a conducătorilor, legăturile de prietenie cu monarhia vecină. Ce este de făcut ? III Prin anexarea Bosniei şi Herţegovinei, s’au deslăn-ţuit în întreaga peninsulă balcanică nişte complicaţii politice, care după toate probabilităţile nu se vor putea deslegâ decât prin sabie. încercările de-â se împăca lucrurile printr’un congres par a deveni zadarnice şi toate semnele unei încordări crescânde se arată în toate părţile atât Turcia cât şi Serbia şi Muntenegru se arată hotărîte a nu îngădui această cucerire în plină pace, care a intrat de mult în obiceiurile Austriei. Bulgaria pare a fi fost împinsă de Austria la declararea independentei; nu sc ştie “'însă acuma, după cea făcut lovitura, dacă pentru a căpăta sancţiunea ei, nu se va alia cu Turcia în contra Austriei. Pe de altă parte Italia merge cu paşi hotărîţi către desfacerea ei din alianţa austro-germană. Tripla alianţă a trăit. Noi nu putem stă cu nici un preţ nepăsători faţă cu focul ce se va încinge şi se impune neapărat o înţelegere cu popoarele cari au interes de-a combate pe Austria. In caz de rezultat favorabil, vom putea iarăşi încorpora cel puţin dulcea şi frumoasa Bucovină. Şi că rezultatul va fi favorabil putem să fim aproape siguri, căci ferberile naţionale din Austria vor ajuta prin revoluţii lăuntrice la slăbirea monarhiei Habs-burgilor şi Francisc Iosif va vedea stingându-so statul pe care Rudolf, sau mai bine Albert, l-a întemeeat cu 500 de ani în urmă. NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ Ar fi o crimă, fa;contra; naţionalităţei noastre ca cu prilejuj acestei prăbuşiri să mu întregim iarăşi . corpul nostru ciuntit înjtr’un mod atât de nedrept de către Austria. • . • ■ t . . Credem că înţelepciunea Regelui nostru îl va sfătui să se-supună şi el dorinţei poporului, cum s’a supus capul casei Iiohenzolern, împăratul Wilhelm al II-lea, dorinţei poporului german. Iar dacă în contra aştep-tărei ar fi să precumpănească simţimintele personale asupra interesului obştesc al ţărei şi al Neamului Românesc, al unei să ne aducem aminte că a trecut timpul când politica exterioară era privilegiul păstrat capului statului. A. D. Xenopol LITERATURA .. , CE POVESTEŞTE VISCOLUL Alaltăeri, pe toată întinderea stăpânită de fereastra mea, în clipa când, sfârşită munca zilnică, mă lăsai pe gânduri, zăpada începea să fulguiască încet, o zăpadă ca diamantul de frumoasă, ce cădea din nourii străvăzători şi părea petala nenumărat de bogată a vreunei crisanteme ca cerul, care nu se mai sfârşeşte... Pa, eră chiar zăpada noastră, zăpada dela răsărit, atât de deosebită de surorile ei dela apus şi atât de împodobită de lumină. Un fel de dragoste şi un fel de bunătate coborau în mine cu fiecare din aceste scântei albe şi plăpânde, o bunătate de artist, o dragoste nemărginită de ţara mea. Şi din dragostea şi bunătatea asta mă cuprinse o tristeţe a cărei pricină nu mi-o de-sluşiam la început. Dar e sigur că la fiecare din atingerile lui cu frumuseţea şi cu flacăra, sufletul se înalţă şi se apleacă ca o ţâşnire de apă ce se coboară iarăş spre isvorul de unde a ieşit Puţin câte puţin vântul începea să bată... în şoapte mai întâi, şi pe aripe uşoare, dar la fiece suflare, puterea, vuietul, creşteau, iar fulgii, la început atât de liniştiţi, tot mai mult cădeau vârtej... O, tu eşti viscolul tânăr, viscolul dintâi al ier-nei, murmurai atunci. Tu eşti, frumosule cavaler în alb, tu eşti. Cum îţi ştiu de bine sgomotul ce aduci cu tine şi nebuniiţe minunate . şi, goanele nebune ce porunceai închipuirei mele să le facă... Dar astăzi sunt mai înţeleaptă, vreau să te ascult şi să te silesc să-mi spui tainele tale toate, şi ale neamului peste care, de veacuri întregi, chiar în aceiaş clipă a anului, şi în ceasurile purerea aceleaşi, îţi plimbi încoaci şi încolo fâlfâitoarele penişuri, şi strigătele tale... Ce suntem oare? şi ce vom mai fi? O viscol de iarnă, ca şi tine—nu-i aşa— noi bătrâni şi tineri, ne sbuciumăm şi paşii noştrii ridică ţărâna de pe drumuri. Ce suntem oare? Şi ce vom mai fi? Aşezaţi în pragul Europei, legănaţi de vijelii, neliniştiţi, nelămuriţi, ce ne mai • trebueşte pentru ca rădăcinele noastre să nu mai tremure în pământul în cari s’au afundat? — Mai mult ideal şi mult avânt! Mi se părea că aste vorbe pluteau în vălmăşagul vijeliei splendide, cuvinte pe cari cu mâinile lor ca sideful le înşiruiau pe geamurile tremurânde. Şi ca să înţelegem, ca să lucrăm, 117 ce iţe trebue, spune-mi, viscol tânăr, ce ne trebue?* . — Inflăpărare... înflăcărare... mai multă viaţă... mai multă veselie şi mai ales mai multă iubire... — E adevărat curată zăpadă, aşa e, îngrozitorule vânt... In afară de căutarea intereselor înguste, nici o bucurie nu tresare în sufletul acestui neam, care atât a suferit şi care atât a trebuit să vroiască şi a trebuit să învingă. Adevărat, înflăcărarea rodnică nu-i ridică pleoapele şi nu bate în vinele lui pe cari le apasă o frigură lâncezitoare. Cu toate acestea păstrează în inima lui câţiva din acei sublimi inutili ce se chiarnă poeţi... — Nimeni nu-i ascultă, aşa plânge vântul... — Şi câţiva din acei striviţi ce se numesc genii. — Sunt înăbuşiţi, aşa urlă vijelia. Şi câţiva din acei barbari stăpânitori ce-şi zic fraţi, fiindcă voiesc să libereze pentru a înlănţui în urmă cu noui lanţuri... — Nimeni nu-i cunoaşte, spune furtuna... Atunci... atunci... trebue să desnădăjduim... O, nu... Ce sunteţp, oare? Şi ce vom mîţi fi? rpă, ţpţ întrebam... Crepusculul ploua pe vârtejul vuetelor şi mişcarea regulată a zăpezii se făcea tot mai deasă, ţesând un zid alb în văzduh... Toate culorile celelalte muriseră. Nu mai rămăsese din ziuă decât un întunecat apus... Aşteptai... In sfârşit noaptea îşi întinse pânzele... întunericul luă vijelia în braţele lui şi o făcu nevăzută... Atunci urâciunea fără chip strigă prelung un sfat aspru:—Ascultă-ţi sufletul tău... Apleacă-ţi urechea la vocea sângelui. Respinge ce ţi-a venit din afară. Fii tu însu-ţi! Reazimă-te pe pornirile tale fireşti; studia-ză-le; coboară în adâncul neamului tău vechiu şi trainic şi aci vei afla tăria, dorinţa, gustul de muncă nobilă şi nesfârşită... Chiar cu aste vorbe eu tot mai desnă-dăjduiam, şi cu fruntea între mâini, singură dinaintea ferestrei ce se cutremura, strigam: Cine suntem? Şi ce vom mai fi? Elena Văcărescu. MAXIM GORKI I Fiind rugat de către editorul scrierilor sale, ca să-şi scrie biografia,—Maxim Gorki i-a răspuns următoarele : «IA 1878 am fost ucenic la un cismar; în 1879 am fost ucenic la un desenator de mostre; în 1880, băeat la bucătărie pe un vapor; în 1884, servitor; în 1885, brutar; în 1886, corist; în 1887 vindeam mere pe stradă; în 1888 am voit să mă sinucid ; în 1890 am fost copist la un advocat; în 1891 am călătorit pe jos în Rusia; în 1892 mi-am publicat întâiul roman ». După cum se vede din această schiţă biografică, Gorki a fost un vagabond în adevăratul înţeles al cuvântului. Duşman al vieţei sedentare şi refractar la viaţa socială; el şi-a petrecut timpul, rătăcind din loc în loc, fără ea să se poată fixa definitiv nicăeri. Gorki — al cărui nume a.devărat este PJescov — s’a născut la Nijni-Novgorod, în anul 1868 sau 1869.^-Data exactă a naşterii lui nici el nu o ştie. : Dânsul a rămas orfan de timpuriu şi a fost nevoit să-şi câştige existenţa prin propria lui muncă. N’a urmat în nici o şcoală. Moşul său Ta învăţat să citească; iar NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 118 cele dintâiu scrieri pe care le-a citit, au fost psalmii şi cărţi de rugăciuni. A început să-şi facă o cultură mai serioasă, când s’a aflat ca băeat de serviciu la bucătăria unui vapor. Bucătarul a contribuit mult la aceasta, procurându-i cărţi de Gogol, Dumas tatăl, etc. In anul 1888, se duse la Kazan, pentru ca să urmeze cursurile universitare; dar văzând că nu poate face aceasta din cauza complectei lipse de mijloace, se disperă atât de mult, încât încercă să se sinucidă, împuşcându-se cu un revolver. Rana pricinuită l’a făcut să sufere mult timp. Din cauza slăbiciunii organizmului său, a fost scutit de armată. A In 1890, Gorki a intrat copist la un advocat, numit Lanin, căruia—după propria sa mărturisire—’i datoreşte adevărata lui cultură fundamentală. Gorki niciodată nu s’a putut împăca pe deplin cu formele societăţii civilizate. Din acest punct de vedere este interesantă o mărturisire, pe care o face în celebra sa nuvelă Konovalov. Trebue să te fi născut într’o societate supusă la numeroase regule, pentru ca să ai răbdare, să trăeşti în mijlocul ei întreaga viaţă şi să nu doreşti să părăseşti această sferă de convenienţe supărătoare, de minciuni mărunte şi veninoase consacrate prin obiceiuri, de ambiţii bolnăvicioase, de sectarism îngust, de felurite forme lipsite de sinceritate; într’un cuvânt de toată această vanitate a vanităţilor care-ţi îngheaţă inima, îţi conrupe mintea, şi care cu atât de puţină dreptate se numeşte civilizaţie. M’am născut şi am crescut în afară de a-ccastă societate şi pentru acest motiv care-mi este preţios, nu pot să mă îndop de cultura ei, fără ca să simt nevoe, din când în când, să cs din cadrul ei îngust, pentru ca să mă repauzez de numeroasele încurcături, de rafinăriile bolnăvicioase ale acestui fel de existenţă. < La ţară viaţa este tot atât de copleşitoare, de tristă şi de plicticoasă ca şi printre oamenii culţi. Cel mai bun lucru este, să rătăceşti prin uliţele cele mai sărăcăcioase ale oraşelor unde, cu toate că murdăria este foarte mare, totul este mai simplu şi mai sincer; sau> mai cu seamă, să cutrceri câmpii şi drumuri, ceeace este totdeauna interesant, căci îţi înviorează moralul şi nu necesitează alte mijloace de transport de cât picioare bune» 1 2 3). II. Citind pe Gorki, îţi este cu neputinţă să nu-ţi aminteşti de refractarii8) lui Jules Valles sau de boemii ®) lui Henri Murger\ căci între eroii tuturor acestor scrieri sunt multe puncte de asemănare. Mai întâiu, sunt nişte răsvrătiţi, nişte oameni cari — după cum spune Konovalov — duc o viaţă a parte, trăesc pe cât e cu putinţă, în afară de societate. Şi pentru ce aceasta? Fiindcă nu sunt ca toată lumea. Toţi sunt inadaptabili. Ca să-i socotim că sunt fericiţi,—aceasta ar fi o mare greşeală; fiindcă nu se poate simţi astfel, decât cel care se acomodează cu o anumită stare de lucrări. Şi de aceea i vedem pe toţi căutând mereu să uite realitatea: unii îmbătându-se de iluzia unei transformări 'sociale radicale, cum sunt refractarii lui Valles; ceilalţi căutând să-şi omoare plictiseala, îii destrăbălare şT vagabondaj. ■ • ) ! Unii psihiatri socotesc pe biblicul Jidov rătăcitor ca un'tip legendar, a cărui legendă s’ar fi format îh felul următor. S’a observat, din când în când, poposind la spitale din localităţi diferite, câte un om, de regulă Ebreu, prezintând oarecare turburări nervoase şi fiind doborât de oboseala unei lungi călătorii, întreprinsă de altfel fără nici un scop, dar numai din cauza unei îmboldiri lăuntrice, de a cărei natură nici el singur nu-şi da socoteala. Şi cum ei se aseamănă unii cu alţi ca înfăţişare mai ales, poporul ar fi creat legenda, că este vorba de unul şi acelaş om, numit cu numele generic de Jidovul rătăcitor. Ceea ce caracterizează pe vagabonzi, este tocmai această impulsie oarbă de a se muta din loc în loc. Iată felul cum se exprimă, în această privinţă, un tip al Iui Gorki. «Pe pământ—spune1 dânsul—se'află o categorie de oameni, cari s’au născut din Jidovul rătăcitor. Originalitatea lor stă în faptul, că nici o dată nu-şi pot găsi un loc în care să se fixeze pentru totdeauna. Ei sunt veşnic doritori de ceva nou.... Cei meschini sufăr de neplăceri meschine: când nu pot să-şi găsească un pantalon după gustul lor, se simt nenorociţi. Cei cari sunt mari nu-şi găsesc alinare în nimic, nici în avere, nici în femei, nici în măriri. Oamenii de acest fel nu sunt iubiţi; ei sunt nesuferiţi şi obrasnici» '). Un tip clasic şi real în acelaşi timp, de vagabond, descris de Gorki, la care impulsiunea de a rătăci din loc în loc crâ aproape o manie, este Konovalov. De o inteligenţă rară, cu o simţire foarte vie şi cu un spirit de autoanaliză pătrunzător, ar fi putut să ajungă un om mare, dacă n'ar fi fost stăpânit, din când în când, de accese acute de plictiseală, pe care căuta să o înlăture prin vagabondaj şi alcoolizare. «Vezi tu, — spune dânsul lui Gorki — câte o dată mă coprinde urâtul, un urât atât de mare, în cât nu mai pot să trăesc chiar de loc. Este ca şi când aş fi singurul om în lume şi în afară de mine nimic n’ar mai fi. Şi totul îmi devine atunci nesuferit, totul! îmi sunt o grea sarcină, şi dacă vieţuitoarele toate ar muri, puţin rni-ar păsa. De bună seamă că sunt bolnav, de bună seamă că asta este o boală. Aceasta m’a îndemnat la băutură.. Mai nainte nu beam» *) «Cine este de vină că beau? Pavel, fratele meu, nu bea. El are brutărie la Perm. Şi eu lucrez tot atât de bine ca el şi cu toate astea sunt o haimana şi un beţiv, un desmetic, un om fără nici un căpătâiu. Şi totuş suntem fiii aceleiaş mume. Şi el este mai tânăr decât mine. Prin urmare, trebue să fie în mine ceva ne la locul lui. Nu m’am născut cum trebue să te naşti. Chiar tu singur spui, că toţi oameni sunt la fel: se nasc, trăesc cât au de trăit şi mor. Pe când eu merg pe altă cărare de cât ceilalţi. Şi nu sunt numai eu singur aşa; ca mine sunt mulţi. Noi suntem altfel de fiinţe şi 1) Gorki, Les Vagabonds. Trad. par. I. Strannik. Paris 1906. pag. 216. 2) Vallis (Jules), Les Rljractaires. Paris. 1881. Charpentier. 3) Murger (H), Scents de la vie de Boheme, Paris. C. L6vy, 1) Vagabondul. 2) Les Vagabonds. pag. 160 NOUA REVISTĂ ROMANĂ ng nu facem, parte clin nici o breaslă. Noi trebuie să fim oa nu,on.. j-jnivi 1 :• . ::: \ .■ sjQC^ti.ţi altţţţl dpcat. ceilalţi,,., şi in potriva noastră trc-. biţcsc jîiţtfcl.cfQ. legi, focrrte,aspre,tpentru ca să ne des- rădăcineze de viată. Căci nu suntem buni de nimic ; .aducem iimbră degeaba pământului şi stânjenim pe {c$i}alţ^'£ii)Q este, greşit faţă de noi? Noi suntem greşiţi faţă de viaţă... Căci suntem lipsiţi de plăceTca de a trăi şi de ori ce altă simţire faţă de noi înşine...... Mumele noastre ne-au născut într’un ceas rău; asta e totul!.1). Konovalov, aşa cum ne este zugrăvit de către Gorki este înzestrat cu conştiinţa morală, ceva excepţional la un vagabond. Căci de obiceiu vagabonzii sunt lipsiţi de ceeacc se numeşte simţ moral. Ei nu ştiu ce este remuşcarea şi, prin urmare, săvârşesc o faptă rea, cu surâsul pe buze. Tipuri de acest fel sunt foarte comune printre vagabonzi; de aceea le găsim aproape în toate scrierile lui Gorki. Astfel, în Maica este zugrăvit tipul fe-ineei perfide, care-.şi face plăcere să vâre zizanie între bărbaţii co o înconjoarijnşi chiar între ţaţă şi fiu. In gura ei găsim cinica mărturisire, că ar dori ca toţi oamenii să fie nişte sfârlezc pe care ea, la un moment dat, să le învârtească prin propria ei voinţă. Dânsa are un dispreţ suveran pentru femeile oneste şi muncitoare, pe care le socoteşte ca roabe ale bărbatului şi familii. E ciudată concepţia ce o au vagabonzii despre libertate ; căci, trebue să ştim, că dânşii se socotesc ca oamenii cei mai liberi. Konovalov face unui tovarăş al său ciudata mărturisire: «Eu, frate, m’am hotărât să cutreer pământul în lung şi în lat. A ceasta este cceace am mai bun de făcut. Umbli, vezi lucruri noi... şi nu-ţi turburi mintea cu nimic. Te bate vântul şi-ţi pare, că el scutură toată pulberea care-ţi acopere sufletul. Eşti liber şi uşor. Nimic nu te stânjeneşte... Dacă ţi-e foame, te opreşti, munceşti pentru 50 de copeici; dacă nu e de lucru, cere pâine şi ţi se va da. Şi astfel vei vedea multe lucruri, multe şi felurite frumuseţi» a). Stranie concepţie despre libertate! Este uşor de văzut, că vagabonzii sunt sclavii unei iluzii. Îmi amintesc de un tânăr lipsit cu totul de mijloace, care-şi petrecea tot timpul prin berăriile sau cafenelele unde consumaţia ,pu e..obligatoare, şi al cărui nutriment deseori consta numai în pâine, şi apă. Idealul său visat era să-şi găsească o slujbă de copist. Şi-i sclipeau ochii de emoţie, când se gândea la plăcerea ce va simţi, la încasarea lefii. Cu toate acestea, când a fost numit funcţionar par’că i-a părut rău. De ce aceasta ? Căci libertatea lui era ştirbită, căci trebuia să se înhame la un jug, să se supună unei munci reglementate. El nu avea în vedere faptul, că e cu mult mai preferabilă această sclavie, decât aceea a nevoilor din tot momentul. Ei bine, şi cu vagabonzii se petrece cam acelaş fapt. Ei preferă mai bine lipsa ori cărei ocupaţii, unită cu chinurile veşnice ale frigului şi foamei, decât munca impusă. De altfel acest fenomen se observă des şi la alte 1) Ibid. pag.'177. ..... ") [ 2) Ibld.Ţpag.^233. categorii sociale. Ce sunt, bunăoară, aşa numiţii,«declasaţi», decât nişte oameni cari s’au abătut dela calea cea dreaptă pe care cineva trebue să o urmeze, pentru a se ridica la o poziţie socială anumită,—şi au urmat alta care nu i-a dus la nimic. Când ai în sufletul tău scânteia geniului, atunci te poţi ridică cu mult mai presus decât ceilalţi, cu toate că—sau tocmai pentru că— nu urmezi căile bătătorite de către dânşii. Un exemplu care ilustrează aceasta, este însuşi Gorki. Câte mediocrităţi nu sunt înarmate cu diplome şi paradiplome universitare; şi cu toate acestea cine le ştie, cine le cunoaşte şi cine le va cunoaşte! Jn cceace priveşte lipsa simţului moral, aceasta nu este de ajuns, ca să explice starea josnică a vagabonzilor. Căci mulţi dintre cei cari trăesc în societate nu-1 au şi cu toate acestea sau ridicat la situaţii înalte. Ceea ce le lipseşte vagabonzilor, este îndemânarea şi spiritul de disciplină. Mentalitatea lor este foarte complexă şi unii dintre dânşii sunt înzestraţi cu calităţi sufleteşti distinse; dar care, din nenorocire, sunt covârşite de prea mari defecte. Puterea de observaţie este la unii uimitoare chiar, şi intuiţia psihologică, acest dar atât de preţios de a citi dintr’o dată într’un suflet, este mare. Iată o reflecţie a lui Konovalov despre literaţi: «Ei trăesc, aceşti oameni, şi văd viaţa, şi-şi adapă sufletul cu întreaga ci amărăciune. Ochii lor trebue să fie nişte ochi extraordinari!.., Şi sufletul lor de asemenea... Ei privesc viaţa şi se întristează... Şi toată această tristeţe ei şi-o descarcă în cărţi... Dar aceasta nu-i uşurează-căci sufletul lor este rănit şi tristeţea nu o poţi înlătura nici chiar cu focul. Atunci, nu-ţi rămâne decât s’o îneci în rachiu... Şi ei beau... Şi adevărul c, că ar trebui încurajaţi. Nu e aşâ ? Căci ei înţeleg mai multe de cât alţii, şi arată răul. Ce sunt eu bunăoară ? O haimana, un desculţ, un beţiv şi un ţâcnit. Viaţa mea este cu totul de prisos. Căci, dacă te gândeşti mai de aproape, pentru ce trăesc şi cui sunt trebuincios ? N’am nici un adăpost, nici nevastă, nici copil... şi nici măcar dorinţa ca să am. Trăesc şi mi-o urât. De ce? Nu ştiu nimic. Cum să zic? o scânteie lijjseşte sufletului meu. în sfârşit, îmi lipseşte ceva, şi iată totul! Ai înţeles? Şi uite, caut, şi mi se urăşte, şi ce este cu mine nu ştiu .1) fij Un alt caracter de căpetenii: al mai tuturor vagabonzilor, este cinismul. Ei batjocoresc tot, şi calcă în picioare orce principiu de morală. De altfel este şi firesc aceasta, din partea unor oameni ale căror mijloace obişnuite de existenţă sunt furtul şi cerşetoria. Fondul lor sufletesc este răutatea; însă unii sunt mai mult înrăiţi decât răi. Maltratările ce sufer din partea celorlalte categorii sociale şi dispreţul atât de firesc al acestora faţă de apucăturile lor, produc în sufletul vagabonzilor un fel de amărăciune, care cu timpul creşte şi se preface în aversiune, faţă de aceia în paguba sau din mila cărora trăesc. Ca orce «umiliţi-, şi «Ofensaţi; ei urăsc pe aceia care-i umilesc şi-i ofensează. Cu toate acestea, în sufletul unora dintre aceşti nenorociţi se poate să încolţească câte un sentiment de £.1) Ibid. p. 174-5. I 20 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ generozitate. Astfel e bunăoară., Celcaş, a cărui «pro- j fesie: este furtul de prin magaziile din porturi,—care înduioşindu-se de rugăciunile unui băea't de ţăran, i aruncă în nas cu dispreţ, vre-o 500 de lei, preţul cu care a vândut nişte marfă furată într’o noapte. Cum se formează această plagă socială, a vagabonzilor? S’ar putea spune, că unii se nasc aşa: aceia cari de mici copii sunt refractarii la orcc viaţă disciplinată, or, mai ales, cei cari sunt părăsiţi de către părinţii lor sau devin orfani de timpuriu. Alţii, cei mai mulţi, «se declasează» mai târziu. Poate că la început au stat bine. au avut o situaţie socială şi s’au aflat într’o stare materială bună; dar, fie din cauza unor întreprinderi nenorocite, fie mai ales din cauza vre unui viţiu, mai cu scamă alcoolismul, s’au coborât din ce în ce mai jos, până când au căzut la fund, < în mocirlă». Şi odată înnomoliţi, nu se mai pot ridica. Felurite tipuri de acestea se află descrise de Gorki în Ex-oamenii (Cei cari odată au fost oameni) şi în piesa intitulată In mocirlă. Un contigent de vagabonzi, poate că cel mai mare, îl dau ţăranii. Unii dintre ei, după ce au făcut armata şi se dedulcesc la viaţa orăşenească, nu se mai îndură să se întoarcă la ţară. Ei rămân în oraş unde, dacă mai ales au nenorocirea să fie în atingere cu vagabonzii, alunecă orbeşte pe clina conrupţiunii şi trândă-viii, până când în cele din urmă sunt absorbiţi în marea massă a declasaţilor. Alţii, tot ţărani, disperaţi de greutăţile vieţei casnice, pe care nu le pot uşura prin ceeace câştigă la ţară, se duc la oraş cu nădejdea să câştige mai mult. Dacă n’au destulă putere de rezistenţă la tentaţiile viţiului, atuncea cu timpul se pierd, îşi uită de familie şi de toate şi numai din când în când îşi amintesc cu drag şi cu părere de rău, despre aceia pe care i-a părăsit în mizerie. Unii dintre vagabonzi sunt chiar de viţă nobilă. Astfel este, de exemplu, Witty Tncsov1). Arestat pentru vagabondaj, într’un sat; el este trimes sub paza unui vătăşel, la subprefectura cea mai apropiată. Din vorbă în vorbă se dă pe faţă, că este fiul unei familii de nobili. Vătăşelul mirat îl întrebă, cum de ajunse în acest hal. Iar vagabondul i spuse, râzând: «Lasă, frate lefime, mi-am făcut şi eu rostul în lumea asta. In slujbă nu m’am putut împăca cu tovarăşii mei şi atunci m’arn făcut actor. Mai apoi am fost samsar, negustor de lemne şi ajunsei directorul unei trupe de actori. Am făcut datorii în toate părţile, din pricină că nu-mi mergea bine, aşa că am pierdut tot ce bruma mai aveam!... Acum, frăţioare, numai fac parte dintre boeri! De asta am scăpat.. In trăsături generale, trecutul celor mai mulţi vagabonzi se aseamănă. De altfel este firesc ca aceleaşi cauze—lipsa putinţei de adaptare, înclinări la apucături rele, nenorociri—să producă aceleaşi efecte. III Emile Zola, mai nainte de a face un roman, căuta să se documenteze în mod ştiinţific asupra subiectului 1) Gorki, Prieteni din copilărie. Traducere (în Revista Idealistă. Oct. 1907. j ce avea de tratat. Astfel, ca să scrie Germinai, in care este vorba de viaţa lucrătorilor mineri,, el s’a coborât des prin mine şi a căutat să afle o mulţime de amănunte privitoare la viaţa minerilor. De asemenea înainte de a scrie La Bete humaine, s’a interesat amănunţit de soarta lucrătorilor dela căile ferate, până chiar şi despre toate piesele din care se compune o locomotivă. De aceea romanele sale ne produc impresia vie a realităţii; căci autorul lor, mai nainte de a le scrie, a căutat pe cât i-a fost cu putinţă, să-le trăiască. Ei bine, acelaş lucru şi într’un grad mai mare se observă la scrierile lui Maxim Gorki. Viaţa vagabondului, pe care ne-o descrie în culori atât de vii şi'atrăgătoare, este aceea pe care el a trăit’o timp îndclun-gat. Dânsul a recurs rar la plăsmuirile imaginaţii sale; iar atunci când a făcut aceasta, nu a isbândit pe deplin ; căci imaginaţia creatoare a lui este cu mult mai slabă de cât cea productivă. Cazul acestui scriitor este ciudat şi interesant în acelaş timp. Pe când alţi literaţi au reuşit să ne înfăţişeze cu aceiaş măestrie deosebite categorii sociale,— Gorki este maestru în arta descrierii vieţei numai unei categorii sociale, a vagabonzilor. In aceasta este neîntrecut. El a ştiut să ne deştepte interesul pentru viaţa unor tipuri, cari ni se păreau foarte puţin interesante. O calitate de căpetenie a lui Gorki este coloritul Tablourile lui după natură sunt zugrăvite cu o vioiciune rară. Ceea ce-1 face şi mai plăcut, este lipsa de prolixitate. El nu se pierde în amănunte de prisos.; nu spune de cât strictul necesar, pentru ca să-ţi deştepte în minte imagina unui peisaj. « După cum se ştie, una din inferiorităţile literaturii faţă de pictură este, că pe când pictura îţi înfăţişează ceva în mod simultan, literatura nu-ţi poate înfăţişă de cât succesiv. Literatul nu poate face ceea ce face pictorul, care-ţi reprezintă dintr'o dată un peisaj sau o situaţie dintr’un moment dat. El trebuc să-ţi descrie rând pe rând toate amănuntele; rămânând ca tu care-1 citeşti, să ţi le poţi închipui înpreună. Aşa se explică de ce pentru ca să preţueşti o scriere de imaginaţie, trebue ca şi tu să ai imaginaţie. Deosebirea este, că pe când scriitorul are imaginaţie descriptivă cititorul are imaginaţie reprezentativă.j Şi se observă acest ciudat fenomen psihologic, că o descriere făcută de un literat or cât de mare ar fi, este cu neputinţă să evoace în mintea măcar a doi cititori imagini absolut identice.. In potriva acestui neajuns al literaturii, adică al neputinţei în care se găseşte să-ţi prezinte ceva în ansamblu, nu s’au putut găsi mijloace de a-1 înlătură cu totul; dar numai acela de a-1 micşoră şi acest mijloc este sobrietatea descrierilor. Nimic de prisos. Să prezinţi schiţe după natură; dar aşa fel, în cât să evoace în mintea cititorului imagina unui peisaj întreg. Superioritatea lui Gorki stă în aceasta. Niciodată descrierile lui nu ne obosesc ; căci nu se pierd în amănunte de prisos. El nu ia din natură, decât ceea ce este mai interesant şi mai fermecător în acelaş timp. Rar literat care să descrie marea cu sublimele ei peisaje, în culori mai fermecătoare. Şi după cum în Răsboiu şi Pace al lui Tolstoi rămâi adânc impresionat, de felul cum el îţi descrie .cerul NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 12 I "înstelat, descriere ce se repetă,' fără să se asemene, în toată desfăşurarea romanului; tot aşa de impresionante sunt peisajele marine ale lui Gorlci, de care sunt presărate cele măi multe dintre nuvelele lui. Dacă judecăm numai după înfăţişarea externă, credem că mentalitatea unui vagabond e puţin complexă; pe când în realitate faptul este cu totul altfel. Şi acesta este un alt merit mare al lui Gorki: de a ne desvălui starea sufletească a celor care compun marea armată a desmoşteniţilor de soartă. Gorki este un pătrunzător psiholog, înzestrat eu darul de a ne descrie amănunţit ceea ce observă. Intuiţie psihologică au mulţi, dar ceea ce le lipseşte aproape tuturor, este calitatea de a expune ceea ce observă şi aşa fel, în cât să ne intereseze-Nimeni până la dânsul nu a putut faCe în mod atât de complect psihologia vagabondului. De scrierile sale nu se poate lipsi nici unul dintre cei cari studiază pe vagabonzi din punct de vedere social şi psihiatric. El ne arată cum în corpul acestor oameni căzuţi în cea d i îi ti rină1 treaptă a degradării, se poate să existe 6 inteligenţă pătrunzătoare, un spirit de analiză fin şi câte o dată—din nenorocire, foarte rar — o simţire aleasă. Căci, printr’o ciudăţenie a naturei omeneşti, chiar în sufletul cel mai conrupt, tot se mai găseşte câte o mică parte curată, care însă este atât de mică, în cât se pierde în noianul părţilor rele. Gorki este un adevărat şi mare artist. El are calitatea să ne descrie partea cea mai scabroasă a naturii omeneşti, fără ca să no producă scârbă. Şi aceasta este rară calitate, de a putea să estetizezi tot ce descrii. Căci una este să reprezinţi naturalul, acţiune pe care o poate face chiar şi un om de rând şi alta, să înfăţişezi naturalul estetic. Gorki, după cum de altfel este firesc, are şi defecte. Unul este acela de a poetiza câte odată pe vagabond, adică de a ni-1 înfăţişa într’o lumină prea favorabilă. Se observă că dânsul simpatizează, mal mult decât compătimeşte, pe aceşti declasaţi, cari se pot socoti cu drept cuvânt, ca o plagă a societăţii. Ceva mai mult, el idealizează viaţa de vagabond, scoţând în relief mai cu seamă puţinul ei farmec,—dacă s’ar putea numi aşa— decât nenumăratele-i amărăciuni. Nu e de mirat să se găsească naivi, cari să râvnească după asemenea viaţă, cum s’au găsit unii cari, după citirea lui Robinson Crusoe. s’au încercat să ducă acelaş fel de traiu ca celebrul erou al lui Daniel de Foc \ adică să se retragă într’un loc pustiu, unde să trăească cu totul departe de oameni. E de prisos să spunem, că s’au convins curând de contrastul dintre poezie şi realitate şi n’au ştiut cum să se întoarcă mai curând în societatea omenească, pe care cu atâta naivitate o părăsiseră. Gorki poate fi socotit ca marc nuvelist, nu însă şi ca distins romancier; căci sfera talentului său se mărgineşte la descrieri de tipuri şi nu la acţiuni complicate. In arta de a-ţi înfăţişa un tip, dânsul este neîntrecut. Când însă este vorba de expunerea unui întreg şi mare complex de împrejurări, în care să ne arate ciocniri între numeroase patimi omeneşti şi felurite şi schimbătoare stări sociale, cum este de exemplu în Ana Karenina de Tolstoi, sau în vre un roman de Balzac, Dickens sau.Zola; atunci devine puţin interesant. Romanul este, după cum se ştie, un gen literar foarte greu, din cauză că, ţi se cere să descri o lume' întreagă de oameni şi de patimi omeneşti, în toată complexitatea lor. In aceasta Gorki n’a reuşit şi nici nu pare, că va reuşi. ■ Din acest punct de vedere, el se poate socoti mai prejos de Dostoiewski, Tolstoi, Turghenef şi alţii. Aceasta îl face, ca în cele din urmă să pară monoton ; căci ori cât de numeroase ar fi tipurile pe care nu le descrie, fotuşUeTe prezintă destule trăsături generale prin care se aseamănă. In literatură, ca şi în celelalte arte, pentru ca să fi remarcat şi să poţi trăi un timp anumit şi în posteritate, trebue să ai o notă personală,—estetică, se înţelege — trebue ca scrierile tale să se deosibească de ale celorlalţi prin ceva, care n’a mai fost şi care îţi aparţine ţie şi numai ţie. Şi cu cât această notă personală va fi mai pronunţată, cu atât şi celebritatea ta va dură mai mult. Câte poezii se scriu ,şi cu toate acestea, câte rămân ? Foarte puţine, din cauză că rar găseşti vre-una, care să se distingă prin ceva cu totul deosebit. Numărul poeziilor celebre este foarte restrâns. Tot astfel şi cu proza. In fiecare zi se publică nuvele şi romane, ce dispar însă tot aşa de repede după cum au apărut; căci ori sunt la fel cu acelea care au mai fost ori le sunt inferioare. Care este nota personală a lui Gorki şi cum se explică faima, pe care au produs o scrierile sale ? Ceeace se remarcă în primul rând la dânsul, este mai mult noutatea subiectelor tratate, decât noutatea felului cum le tratează. Câţi scriitori n’au avut colorit şi pătrundere psihologică; dar din cauză că subiectele pe care le-au expus, au fost prea obişnuite—scrierile lor ne-au impresionat puţin. Nu tot astfel este cu scriitorul de care ne ocupăm. Până la dânsul, nimeni nu a Introdus în literatură viaţa vagabonzilor; toţi au avut numai dispreţ pentru această categorie socială, care creşte din ce în ce, Gorki prin scrierile lui ne-a arătat, că ea merită mai multă atenţie şi că chiar în mijlocul ei, căzută aşa de jos, se mai găseşte câte o fiinţă al cărei creer să scânteeze vre-o idee mai deosebită şi în a cărei inimă să se afle câte o simţire aleasă; după cum se întâmplă câte odată să descoperi într’un maldăr de gonoi vre-o piatră preţioasă. Gorki ne-a arătat, că vagabonzii în cea mai mare parte sunt şi ei nişte filosofi, cari practică o filosofic sui generis, caracterizată prin două note distinctive: pesimismul ca gândire şi cinismul ca purtare. Scrierile lui au şi o însemnătate socială, căci ele zugrăvesc o categorie de oameni puţin cunoscută, deşi foarte numeroasă. Pe un istoric şi mai ales pe un sociolog îl interesează şi trebue să-l intereseze întreaga societate, cu toate părţile din care se compune. Şi meritul lui Gorki este, că ne-a descris o parte a societă-ţei pe cât de stranie, pe atât de interesantă. Impresia ce-ţi produce citirea scrierilor sale, este destul de ciudată. Sufletul tău trece rând pe rând prin deosebite stări emotive, în care mai ales alternează compătimirea cu indignarea. Aci te simţi revoltat de cinismul unora dintre eroii scrierilor sale, aci te coprinde rpila din cauza degradării morale şi sociale în care-i vezi I 22 NOUA REVISTĂ ROMANĂ căzuţi. Şi nu şti dacă trebue să-i blestemi or să-i plângi. Poate că blestemul ar fi ^nedrept, întru 4 cât deseori ai a face cu nişte oameni, cari sunt victime ale temperamentului lor. Konovalov, a avut multă dreptate, când a spus: *Noi suntem altfel ursiţi... Mumele noastre ne-au născut în-tr’un ceas rău». N. Zaharia. PEDAGOGIA EDUCAŢIA INDIVIDUALĂ SI SOCIALĂ j j Una din chestiunile cele mai importante, cari agită pedagogia timpului nostru, e fără îndoială aceea, dacă educaţia trebue să fie individuală sau socială, dacă educatorul poate şi trebue să formeze personalităţi, sau e necesar şi bine să formeze ele merite^ sociale.1) Rezolvarea acestei probleme depinde în mare parte de răspunsul ce se dă următoarei chestiuni: găsim în om elemente esenţial individuale, îndepedente de mediul social, sau din contra, omul izolat de societate nu are o valoare în sine, individul cugetă, simte şi lucrează îri conformitate cu mediul în care s’a născut şi a crescut? Kant a insistat mult asupra valoarei personalităţei. Indivizii ca fiinţe raţionale sunt «scop în sine» şi niciodată nu trebue consideraţi ca «mijloc». Omul are, nu nuniai dreptul, ci şi datoria de a-şi câştigă şi menţine independenţa morală; el trebue să reziste orcăror atacuri din partea mediului natural şi social, menite să-i distrugă personalitatea. Individul trebue să-şi găsească scopul în sine, nu în afară, el trebue să fie Independent de «mecanismul naturci» Tot astfel Goethe, Schiller, Jean Paul Richter, ş. a., sunt convinşi de valoarea absolută a individualitătei. i ' Teoriei individualiste se opune pedagogia socială a timpului nostru, care'consideră influenţa eredităţei şi a mediului ca hotărîtoare pentru fiinţa omului. Calităţile fizice şi psihice se moştenesc din tată în fiu; predispoziţii morale, intelectuale şi fizice trec dela o generaţie la alta, iar spiritul social şi cultura timpului e atmosfera în care respirăm cu toţii, e hrana sufletească a tutulor. ' Mai mult, biologia ne arată că omul, prin faptul că face parte din lumea organică şi e supus legilor acestei lumi, nu poate urmări scopuri cari ar contrazice tendinţele ei naturale. Cum însă legea de căpetenie e conservarea şi perfecţionarea speţei, aceasta trebue să fie şi scopul principal al existenţei şi desvoltărei indivizilor şi atunci individul în sine, independent de speţă, nu mai are sens. Valoarea omului e cu atât mai mare, cu cât contribue mai mult la realizarea scopului general; cu cât contribue mai puţin, cu atât valoarea lui scade, iar dacă nu contribue cu nimic, valoarea lui e nulă. Bine este aceea ce ajută la conservarea şi perfecţionarea speţei, rău aceea ce o ameniţă. ^întărirea organismului social, conservarea şi sporirea 1)JAm avut în vedere, în special, scrierile lui Natorp, Bergeinann, Eucken şi Kăstner. civilizaţiei şi culturei sociale e scopul suprem^ al acti-vităţei omeneşti. , r , ,, Existenta şi cultura individuală sunt bune intru cât servesc la realizarea acestui scop. Astfel, desvoltarea individualităţei devine un mijloc; personalitatea ca seop în sinev cum dorea Kant, dispare pentru a face loc atomului social. Omul ca persoană izolată e o abstracţiune sau un produs al fantaziei. Indivizii sunt reduşi la nişte simple elemente ale organismului social. Ei vor fi — conform pedagogiei sociale— educaţi pentru societate; caractere personale sunt admisibile, numai întrucât se consacră scopului comun şi pot fi purtate de curentul social. Unul din factorii principali, cari au provocat acest curent de pedagogie socială, e desigur exploatarea în massă, marea industrie, comerţul, etc., cari reduc valoarea activităţei individuale la minimum. Se ştie cât de puţin important e rolul individului într’o fabrică sau chiar într’o casă mare de comerţ: el munceşte în mod mecanic, fără a-şi putea permite să ia iniţiativa unui lucru nou şi fără a cunoaşte bine, uneori de loc, scopul final al activităţei_sale; corpul munceşte mult, spiritul foarte puţin. Omul devine un instrument de producţie, el nu mai e scop în sine, ci mijloc. Maşina asupreşte personalitatea. O încătuşare a individualităţei observăm adesea şi în şcoală, biserică, politică, etc. S’ar părea că asuprirea individualităţilor, înnăbuşirea caracterelor personale, ar fi o condiţie esenţială a con-servărei şi prosperărei diverselor instituţii sociale. De fapt însă, după cum vom arăta mai departe, viaţa sufletească a societăţei are nevoe de personalităţi şi un progres real al culturei nu e posibil dacă le escludem pe acestea. înainte de a stabili o atare legătură între educaţia individuală şi cea socială, e bine să ştim ce imputări aduc individualiştii educaţiei sociale şi ce pretenţii au ci. Fiecare individ, zic aceştia, ara în afară de existenţa socială, o existenţă personală, el nu face parte numai din lumea naturală şi socială, ci şi din lumea morală. Or, între lumea socială de-o parte şi cea morală de altă parte, în loc de a domni armonie, de cele mai multe ori există contradicţii evidente: societatea, deşi aprobă în teorie virtutea şi adevărul, de fapt încurajează adesea viciul şi minciuna. Accj j.cc ştiu să .se. prefacă şi să profite de orce împrejurări favorabile ajung departe; cei sinceri şi dezinteresaţi păşesc greu, ceeacc însă nu le aduce admiraţia, ci batjocura lumei, căci sunt consideraţi ca necunoscând lumea, ca lipsiţi de experienţă, etc.. Cei dintâi —cari se pot preface—, după ce au cunoscut societatea aşa cum este, nu cum vrea să pară, se supun exigenţelor ei călcându-şi pe conştiinţă; ceilalţi ascultă de conştiinţa lor morală. Primii sunt sclavi ai societăţei, ei ascultă de ceea ce le dictează lumea din afară-, ceilalţi sunt independenţi, întru cât sunt în armonie cu lumea din ei şi rezistă tentaţiilor venite din partea lumei din afară. Unii sunt atomi sociali ceilalţi personalităţi morale. Personalitatea omenească se manifestă, nu numai în domeniul moral, ci şi în cel intelectual şi nu numai faţă de mediul social, ci şi faţă de mecanismul naturci. A-ceasţa^ne-o dovedeşte activitatea spontană a spiritului NOUA REVISTA ROMANĂ iiosfru îâ'ţă d e impresiile din afară. Acestea nu sunt j primite în mod pasiv de individ, cî prelucrate, transformate in atmosfera lui intelectuală. Această reacţiune e o 'manifestare liberă a forţei individuale,' care porneşte dinăuntru în afara, nu e impusă de mecanismul natural, E o mare deosebire între elementele primitive ale cunoştinţei— materialul pe care ni-1 procură natura — şi aceea ce face activitatea spontană a spiritului din acest material. . Dar ne-am putea convinge de adevărul că în om există elemente individuale, care-i păstrează oarecare independenţă — după gradul lor de intensitate — faţă de mediul social, nu numai pe cale teoretică, ci şi prin experienţa de toate zilele. Fiecare om trăeşte, pe lângă viaţa publică socială, pe care i-o impune mediul, cariera, convenienţele sociale, etc., şi o viaţă particulară, personală, care nu-i e impusă de nimeni. O dovadă e dorinţa de a petrece din când în când câteva orc alături de un prieten bun, sau nevoia ce simţim une-ori ’Ofibi'Tr. r.' >y irmT.H •••,»• w--t > ■ de-a ti singuri, de a trăi puţin in lumea aceia care ne aparţine numai nouă, în conştiinţa noastră. In asemenea momente lanţul social cade şi omul trăeşte conform naturei lui interne, el lapădă masca socială. De aceea adevăratul caracter iudividual al omului il cunoaştem mai uşor din viaţa lui intimă, decât din cea publică. La unii oameni însă, elementul personal e atât de puternic, încât nu se lasă a fi copleşit de mediul social, cî predomină toată activitatea lor. Aceştia sunt în orce act credincioşi conştiinţei lor, chiar dacă prin aceasta sar pune în evidentă contradicţie cu mediul în care trăesc. Kant opune moralei utilitariste a timpului său, morala conştiinţei, acel imperativ categoric, căruia trebue să ne supunem fără şovăire, chiar cu sacrificiul propriei existenţe, iar Isus Christos luptă contra curentului moral-social al timpului şi îşi pune viaţa în joc pentru’a realiza aceeace îi dictează conştiinţa. Natural că asemenea personalităţi distinse sunt rare, totuşi găsim destui indivizi la cari elementul personal predomină influenţa socială. Aceştia caută să-şi păstreze caracterul lor individual şi în viaţa publică şi faţă de convenienţele sociale. Ei, chiar dacă nu au puterea de a influenţa starea socială, cel puţin nu se lasă a fi subjugaţi de relele sbdi.etăţfei. • •li • Aceia însă, a căror individualitate e prea slabă şi prea puţin cultivată, pentru a rezista influenţei sociale, în special influenţelor rele, se adaptează din ce în ce mai mult mediului, îşi pierd treptat autonomia morală, în parte şi pe cea intelectuală, şi devin astfel sclavi ai capriciilor lumei în mijlocul căreia trăesc. li găsim prin toate colţurile societăţei şi nu numai în viaţa publică, ci şi în cea privată, şi aci îi poţi descoperi uşor. mai ales în timpul carnavalului prin saloane. Cu cât această categorie de sclavi ai mediului, de atomi sociali, creşte în detrimentul celeilalte câltegoAi, o *;•)! tiOtjA REVTSTA ROMANA zultanta F a lui f şi /' este mai aproape de axul AH decât A'Ş»* 'Ca atare dcsech i 1 i b rar ca este mai puţin intensă. 'Pentru â Se remedia se astupă cu pânză suprafeţele laterale la biplane, aşa ca ele să optic resistenţă la încliriare înplanul sus zis. ..... Sistemul are deci acest defect capital la monoplane pe lângă lungimea şi greutatea cozei la ambele. • Din această cauză s’au căutat altele mai perfecte şi între ele cele mai bune sunt a doi Români: Sub-Loco-tenentul Coandă şi inginerul Davidescu, unul întrebuinţând giroscopul, altul pendulul. c) Giroscopul este un instrument foarte simplu, se compune din o masă care se învârteşte împrejurul unui ax, posedând proprietatea ca pentru o viteză dată să se opue tuturor forţelor perturbatoare cari n’ar întrece o intensitate dată. Sfârleaza este un giroscop şi ştim din experienţă că pentru a o deranja din poziţia ei trebue să întrebuinţăm o forţă cu atât mai mare cu cât se învârteşte mai iute. După cum se vede prin întrebuinţarea lui echilibrul va fi perfect, dată fiind o viteze pe aeroplan care să se opue ori şi cărei forţe stricăcioase. d) Pendulul se compune din o masă rigidă şi lungă (fig. 7) care este atârnată sub aeroplan, şi care are putinţa de a se mişca în toate planurile. De ea sunt legate tot rigid cele două cârme, astfel ca atunci când aeroplanul va luâ o poziţie înclinată în planul vertical sau horizontal, pendulul Cârd în virtutea grâvifaţiunei păstrează totdeauna verticala, să încline fie cârma ho-rizontală fie pe cea verticală* prezentând astfel o suprafaţă înclinată a cărei rezistenţă R' să anuleze înclinarea produsă. 11. Conditiunile secundare: 1. Forma planurilor trebue să fie dreptunghiulară, pentru că s’a constatat că un dreptunghiu poartă mai mult ca un patrat de aceeaş suprafaţă. 2. Forma aeroplanului poate fi de două feluri monoplană şi biplană (Bleriot şi De-lagrange). Cele biplane sunt mai greu de desechilibrat fiind mai scurte ca cele monoplane, unde cele două suprafeţe sunt puse în lung una lângă alta; dar viteza lor este mai mică ca a celorlăltq .căci stâlpii’' cari susţin planurile opun o. rezistenţă mare la înaintare. 3. Planurile trebue să fie concave pentru că s’a constatat că aerul alunecă mai-, uşor în acest caz, şi aeroplanul câştigă în viteză. 4. Helicea trebue să fie cât mai mare şi să se învârtească cât mai încet; a) pcntrucă şi ea fiind un plan înclinat susţine, deci trebue să fie mare; b), reculul, adică diferenţa la mers între teorie şi practică crescând cu viteza, aceasta trebue'să fie mică’; c) forţa centrifugă, adică componenta forţei de rotaţie care e anulată' de osie, crescând cu viteza şi d) agitarea maselor de aer ne mai susţinând la fel cu cele limpede, fac ca viteza să fie iarăşi mică. 5. Helicea trebue pusă în faţa aeroplanului pentru ca conul de aer asvârlit în urmă să lovească suprafeţele aeroplanului şi să producă o susţinere mai mare. 6. Motorul trebue să fie cât mai uşor pentru o putere cât mai mare: Către acest sfârşit lucrează D. Vuia, român• la Paris, construind un motor cu ciclu închis, adică care întrebuinţează aceeaşi mică cantitate de combustibil la infinit. Avantajul îl vede ori şi cine: este suprimarea greutăţei benzinei. Intr’adevăr un motor ca şi o maşină cu abur întrebuinţează gazuri sau vapori la temperaturi înalte, ştiut fiind că atunci ele au o putere de expansiune care creşte cam cu temperatura, şi cari lucrează asupra unui piston, unde se transformă în muncă mecanică; dar pe când la aburi combustibilul este deosebit de ei, la motoare combustibilul îl poartă benzina cu dânsa, căci ceeace lucrează, asupra pistonului sunt ga-zurile provenite din combinarea hidrocarburii cu oxigenul .din aer, combinare care produce o temperatură foarte mare şi care le încălzeşte. Dacă am putea rctransformâ aceste gazuri în benzină la loc vede ori şi cine că ceea ce am spus ma sus e adevărat. Ortopterele.— Ortopterele după cum am văzut sunt aparate cari imită sborul păsărilor bătând din aripi, sbor simplu ce. se compune din două mişcări: una a bătăei şi elevaţiunei corpului, cealaltă a înclinărei aripelor sau a resfirărei penelor la ridicare, pentru a nu opune rezistenţa. Asupra acestui sbor sunt o sumă de teorii, dar nici una din ele n’a fost admisă până azi de ştiinţă. Locotenentul Goliescu care a construit a,pasăre, cu acest fel de sbor îl explică prin.o teorie proprie Aeroplanul Conndă 128 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ __________ _ __L_____1 consistând în a , concepe susţinerea ca provenind din sprijinul aripei pe aerul condensat prin bătae, condensare care i-ar permite să umble ca pe pavele. Acum vre-o 30 de ani, Beizadea Gr. Sturza la Iaşi încercase şi el după calcule făcute să imite sborul vîs-lit, dar în loc să construească păsări, adapta aripi ţiganilor săi şi-i arunca de pe casă. Fie frica, fie greşelile de calcule, au făcut pe mulţi ţigani să-şi rupă picioarele şi Beizadeaua să-şi înceteze experienţele, spre mâhnirea Ieşenilor carPfăceau mare haz de baragladinele sburăţoare. Helicopterele.— Sunt aparate în cari nu lucrează decât hclici; unele horizontale pentru susţinere altele verticale pentru înaintare. Helicele având, ca si şuru-purile suprafeţe înclinate, în învârtirea lor produc ca toate planurile rezistenţa R cunoscută, a cărei componentă verticală susţine aparatul, dar diferenţa între helicoptere şi aeroplane este, că puterea întrebuinţată pentru acclaş efecte aproape dublă şi ca atare ele sunt condamnate dinainte. . Acest lucru se explică uşor, dacă observăm că puterea întrebuinţate de helicele de susţinere este perdută, căci nu ea susţine ci forţa care ia naştere R, pe când la aeroplane această putere creează şi pe R şi face să înainteze şi aparatul. . Toată lumea a văzut acele jucării compuse din două helice legate cu o bucată de cauciuc şi montate pe un cadru de lemn, cari prin torsiunea cauciucului, se învârtesc în sens contrar şi se urcă în aer, sparg geamuri şi oglinzi spre bucuria copiilor şi nenorocirea părinţilor, pentru a-şi face o idee de ce sunt helicopterele. Ca încheere vom spune că singure aeroplanele au sorţi de isbândă şi că cu toate perfecţionările aduse, cu viteza lor de 200 km. pe oră, ele devin un factor util şi sigur, care va face că peste puţin să vedem aerul brăzdat de ele cum sunt azi drumurile de automobile. Pentru noi Românii', aeroplanele înseamnă începutul unei ere nouă' în evoluţia noastră; cei câţi-va inventatori Români cari spre surprinderea noastră stau în capul mişcărei sunt augurii unei epoci de muncă creatoare şi cil adevărat productivă. • ' * ■ • -Em-anoi 1. Gr-igoraş . NOTE ŞI DISCUŢI UNT ţ : DEVINE CINEVA. INSTITUTOR PRIN VOCAŢIU'NE. ? Unul din momentele cele, mai importante din- viaţa-unui. qm; este desigur- acela- când' se- decide-ce-carieră să-şi; aleagă. De-el’, depinde. întregul; fel. de; viaţă, al individului, şi contribuţia, pe- care va-, fi' el' în stare s’o-aducă la. opera, comună, socială.. Cu toate- acestea-,, aceştui' moment, nu i se-acordă importanţa- meritată, de--oarece; cei; .mai mulţi tratează problema, vocaţiunei. sau- a- carierei; pe care o. va-urma. întreaga lor-viaţă eu--foarte--multă uşurinţă, dacă nu. chiar cu indiferenţă. Puţini sunt aceia cari caută sărşi dea. seama, alegân-du-şi o carieră oare care, de rolul pe carc-1 vor juca în societate, de responsabilitatea pe care şi-o incumbă şi dacă vor fi sau nu în stare să îndeplinească cu succes acest rol. Şi aceasta pentru că momentului aşa de important al deeiziunoi pentru alegerea unei carieri nu i se acordă cel puţin un moment de reflexiune. întâmplarea, prejudecăţile sau chestiuni materiale sunt de cele mai multe ori determinante- , Sunt interesante din acest punct de -vedere cercetările d-lui Tobie Jonckheere. D-sa, fiind profesor la şcoala normală din Bruxelles, a avut inspiraţia de a face cercetări în acest sens, punând pe elevi să-i răspundă în scris la întrebarea: care anume considerente i-au făcut să se înscrie la şcoala normală, să-şi aleagă deci cariera de institutor ? - Din 38 de răspunsuri, sau lăsând la o parte 3 cari n’au răspuns direct la chestiune, din 35 de răspunsuri d. Jonckheere face 5 categorii: I.—5 elevi au răspuns ce s’au decis fiindcă aşa au voit părinţii lor. II.— 11 fiind-că au fost sfătuiţi de părinţi sau de alte persoane. III.—3 fiindcă au urmat exemplul tatălui sau al unui amic al lor, care sunt ei înşişi institutori. IV.— 15 fiindcă viaţii de institutor oferă avantagii variate (vacanţe, etc.), V.— 1 s’a hotărât la întâmplare. In scurt, din 38 de elevi unul singur din categoria III pare a-şi fi ales cariera mai raţională, mai cu plăcere, prin înclinaţie sau oare cum prin vocaţiune. El povesteşte în răspunsul său cum tatăl lui îl trimetea— înainte de a intră în şcoala normală—să facă lecţii cu copii mai mici de cât dânsul la şcoala la care tatăl său eră institutor. Acest lucru îl încântă şi a contribuit în mare parte să’l decidă pentru cariera profesorală. Din ceilalţi, 11 s’au decis fiindcă aşâ au vrut sau i-au sfătuit părinţii ori persoanele cu autoritate asupra lor, iar 15 (dacă nu 20) din cauza avantagiilor materiale pe care le prezintă cariera de institutor. Cum vedem, vocaţiune ori motive mai nobile sau mai înalte nu prea se găsesc. De acea d. Jonckheere e de părere că ar trebui ca părinţii când voesc să se decidă asupra carierei fiilor lor să consulte pe profesori, cari cunoscând inteligenţa, sufletul copilului, sunt în măsură să spună ce calităţi are mai dezvoltate şi care mai înapoiate şi cam ce carieră ar puteâ el urmă, conform- acestor calităţi sau înclinări. In acest chip, făcând pe copil să-şi aleagă o carieră ; pentru care e capabil, sau pentru care are înclinaţiuni, el 'va fi.: în stare să-şi îndeplinească profesiunea cu mai multă uşurinţă, perfecţiune şi plăcere, contribuind astfel mai cu folos la opera socială la care cu toţii conlucrăm. ,. . • •• _______'____________'__________________Miri. DROGUERIE & PARFUMERIE D. G. DI AM AN DI BUCUREŞTI EAU DE COLOGNE Şraruf Prix Exposifiunealnternafion. de Higiena PARIS 1î>07