NOUA REVISTĂ
R OmÂNA
ABONAMENTUL:
In România un an................io Ici
.	„ şease luni...............6 ,,
In toate ţările uniuncî poştale un an 12 ,,
............. ,1 şease luni 7 ,,
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdlnand, 55. — Bucureşti
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTĂ
APARE ÎN FIECARE DUMTNICĂ
UN NUMĂR:
25 Bani
DIRECTOR:
C. RĂDULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
Se găseşte cu numărul la principalele librării şi la depozitari de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pe ultima pagină pagină • 10 lei.
No. 7.
DUMINICĂ 23 NOEMBRE 1908
Voi. 5.
SUMARUL:
NOUTĂTJ:
Austria şi Italia,—Băncile populare.—Petrolul nostru.— Discuţiile dela cercul profesorilor secundari.—Teatrul Naţional: Mărul de Z. Bârsan.
POLITICĂ:
Nicolae Xenopol. Convenţia comercială cu Aus-tro-Ungaria.
C. Rădulescu-Motru. Desfiinţarea instrucţiune! militare din şcoli.
ARTĂ:
A. Davila. Despre teatru.
S. Sterescu. Ateneul' lîomân: Expoziţiunea Lu-cliian. (cu 3 ilustraţiiŢ	•
LITERATURĂ:
M**',
O aur iele p’ANXUNâi-h. 'FaiYatvcii. Tir. D. Speranţă. 'puterea.
Lta ITÂrsu. Amintiri.

\
NOTE ŞI DISCUŢIUNj:	'
Dr. Birman-Bera. Higiena auzului.
N. D. Conferinţa d-lui Cristu Negoescu la Academia populară din Bloeşti.
pendat câteva zile cursurile în semn de protestare pentru oprimarea colegilor lor. Pretutindeni se ţin meetinguri Iu care iau parle membrii ai Parlamentului, reprezentanţii oraşelor şi ai societăţilor patriotice. Se depun coroane la slatuele lui Ga-ribaldi şi ale celorlalţi patrioţi mari italieni şi cu această o-' cazie se ţin discursuri înflăcărate anli-austriace.
Consulii austriaci de origină italiană şi-au trimis mai toţi telegrafic demisiile guvernului din Viena iar ambasada şi consulatele austriace sunt păzite de trupe. Zilele acestea va aveâ loc tn Camera italiană o desbatere în privinţa politicei externe a Italiei şi sunt de aşteptat şi aci discursuri violeute împotriva Austriei. Unii deputaţi vor cere ca Italia să iasă din tripla alianţă şi ca Tittoni care n’a ştiut să fie destul de energic faţă de cabinetul din Viena, să plece dela Ministerul de externe. In vremea aceasta presa pentru a alimentă mai mult curentul anti-auslriae, a început să publice fragmente de ale scriitorilor patrioţi de acum 40—50 ani când o parte din nordul Italiei eră încă în mâinile austriace.
*
* * .
Băncile Populare.
Ulimul anuar, publicat de casa centrală a băncilor populare , arată activitatea băncilor dela înfiinţare şi mai ales, mersul " lor în ultimul an, 1907.	’	v
La finele anului 1907 se aflau în întreaga ţară 2223‘bănci, cu 295.325 de membrii, având subscris un capital de 27.431.195 ‘ lei 89 bani, iar capital vărsat; 27.746.241 lei şi 49 bani!.' Capitalul băncilor a fost ast fel repartizat:
1630 proprietari. 6683 funcţionari, 5241 meseriaşi, 5835 comereia’.ţi, 3034 preoţi, 2127 învăţători şi 269.375 plugari.
*
* *
Petrolul nostru.
N O UTĂŢI
Austria şi Italia
Precum se ştie, la Universitatea din Viena au avut loc deunăzi conflicte violente între studenţii austrieci şi cei italieni, în urma cererii acestor din urmă de a li se înfiinţa o Universitate italiană la Triest. In aceste conflicte Austriecii, cari erau cu mult mai numeroşi, s’au purtat sălbatec cu colegiilor italieni. Autorităţile universitare şi poliţieneşti au fost şi ele de partea Austriecilor.
In urma acestor conflicte s’a deslănţuit în Italia o campanie anti-austriacă extrem de violentă care încă nu e terminală.
Studenţii universitari şi cei din şcolile secundare, au sus-
D-i Leon Demaret, unul din secretarii Belgiei la al 3-a congres internaţional de petrol, ţinut în Bucureşti, în 1907, publică o broşură (Les gisements petroliferes de la Rotimanie, Exlrail des annales des mines de Belgique I—XIII. Bruxelles 1908) plină de interes pentru noi.
După o descriere pelrografică şi paleontologică a terenurilor României se descriu principalele zăcăminte petrolifere din ţară, ilustrând chestiunea prin hărţi şi desemnuri. geologice. Arătarea amănunţită a diferitelor sisteme de exploatare, întrebuinţate la noi, începând cu procedeele primitive şi până la ultimele inovaţiuni ştiinţifice, toate cu calităţile şi defectele lor, e urmată de însemnări exacte referitoare la producţiunea zilnică a puţurilor noastre, mijloacele de transport, comerţul interior şi exportaţiunea care se face prin portul Constanţa. Legislaţiunea minieră e obiectul unei desvoltări mai mari, rcproducându-se în
NOUA REVISTĂ ROMÂNA
98
apendice, toate legile şi regulamentele elaborate In materie petroliferă.	'
«Importanţa industriei petrolifere a României, faţă de pro-du ‘ţiunea mondială, deşi slăbi încă, căci România e a treia în ordinea ţărilor producătoare, atrage atenţiunea tululora, po-ziţiunea geografică a României deschizând produselor ei toate pieţele Europei occidentale».
Privind mersul capitalurilor străine în exploatarea noastră petroliferă din ultimii ani (1903 până azi) în care capitalurile germane au preponderenţă (74 050.000 faţă de 32.067 000 olandeze, 31.400.000 franceze, 16.000.C00 române, 15.000.000 italiene, 12.500 000 americane, 5.000.000 belgiene, 5.000.000 austriece, 3.078.000 engleze) d-1 Demaret conchide îndemnând pe Belgieni să intre mai mult în exploatarea de petrol a ţării
noastre, încredinţându-i pe un succes sigur.
♦
♦ *
Discuţiile dela Cercul profesorilor secundari.
La cercul profesorilor secundari se urmează de Sâmbăta trecută discuţiuni asupra carierii de profesor şi a mijloacelor prin care ea s’ar putea ridică la un nivel care să nu o puie în inferioritate faţă de alte cariere—discuţiuni provocate de conferinţa cu acest subiect a domnului profesor Bogdan Io-ncscu.
In rezumat ideile desvoltate de d B. lonoscu au fost următoarele :
Problema îmbunătăţirii soartei profesorilor este nu numai o problemă de interes particular ci şi de interes general. învăţământul este o funcţiune, fără care nu se poate azi concepe organismul social: de modul cum se formează tinerele generaţii în şcoală depinde în cea mai mare parte viitorul neamului. O şcoata bună care eă-şi îndeplinească misiunea nu se poate apoi concepe fără profesor bun, care este elementul fundamental al ei. învăţământul trebuie să-şi recruteze oameni cu pricepere şi tragere de inimă, oameni apoi cari să fie scoşi din cercul preocupărilor chinuitoare ale unei vieţi materiale prea împovărate de greutăţi. Pentru ca într’o carieră să năvălească elemente numeroase din cari apoi să se poală face o bună selecţionare, trebuiesc îndeplinite două condiţiuni; a) cu salariul ce ţi se dă să poţi trăi potrivit cerinţelor poziţiei tale sociale, b) să ţi se prezinte o perspectivă mai largă pentru viitor. Dacă comparăm din aceste puncte de vedere cariera profesorală cu alte cariere suntem numai decât izbiţi de faptul că statul o menţine pe a noastră în stare de inferioritate. In cariera militară, diplomatică, judecătorească, în corpul tech-nic, in diferite administraţii—deşi celor ce intră în ele nu li se cer studii mai multe ca profesorilor, ba poale uneori din contra—are cineva posibilitatea să se ridice la un salariu destul de mare, faţă de al profesorilor, a căror singură mărire de leafă este gradaţia—limitată şi ea la numărul de 4.
Trebuie deci făcută o reformă. Proiectul pe care îl prezintă d. Bogdan lonescu este un proiect prin care nu e vorba să se ceară o mărire de salariu a profesorilor, cl e un proiect prin care s’ar puteâ reforma întreaga carieră profesorală punând-o alături cu celelalte cariere. Iată punctele esenţiale: a) să se ridice numărul de ore de muncă ale profesorilor dela 12 Ia 15 pe săptămână, sacrificându-se cam jumătate din suplinitorii actuali, b) Să se creeze grade de înaintare şi în cariera profesorală şi anume:
1)	319 profesori In gradul de provizorii cu 360 lei lunar şi gradaţiile actuale.
2)	190 profesori în gradul de diriginţi cu 540 lei lunar şi cu atribuţiile actuale.
3)	82 profesori în gradul ale directori cu 630 lunar şi atribuţiile actuale.
4)	45 profesori în gradul de inspectori primari cu 810 lei lunar şi cu atribuţiile actuale*
5)	20 profesori In gradul dc inspectori secundari cu 9rj0 lei lunar şi cu atribuţiile actuale.
6)	10 profesori în gradul de inspectori generali cu 1170 lei iunar având atribuţia de a controlâ pe directori, pe inspectori primiri şi secundari şi de a se ocupă cu chestiuni generale de învăţământ.
Aceste înaintări în grade să se facă după statele personale şi după stagiu de 5, 10, 15, 20 ani pentru fiecare din gradele enumărate. Gradele odată câştigate să fie inamovibile.
In discuţia care a urmat s’au ridicat diferite obiecţii in special de domnii profesori V. Borgovan şi 1. Tutuc. Cel dintâi spune că e prea apropiat timpul de când s’a făcut o îmbunătăţire soartei profesorilor ridicându-se salariul la 360 lei cât aveau înainte de criză. Geeace ar trebui să facă profesorii acum e să insiste să se stabilească relativ la leafă şi în lege ceeace s’a stabilit în buget. O îmbunătăţire alta nu s’ar puici apoi face decât printr’o împărţire a tuturor funcţionarilor stalului in clase, aşa cum e în alte ţări. D-1 Borgovan arată apoi cum stau lucrurile in Ungaria, în ce clase sunt puşi membrii corpului didactic, ce salarii au; rcese din această expunere că profesorii sunt mai bine plătiţi în Ungaria, unde şi traiul este incomparabil mai ieftin ca «la noi.
D-1 I. Tutuc recunoaşte că proectul d-lui Bogdan lonescu este foarte frumos, dar că el nu s’ar puteâ aplică de cât de nişte oameni ideali. înaintările pe cari le propune conferenţiarul vor fi făcute de oamenii de azi şi toţi câţi ştim cum merg lucrurile la noi, ne închipuim numai decât că criteriul nu arc să fie valoarea, nici statele persoanele, cl influenţa politică. De aceea e de preferat situaţia de astăzi în ceea-ce priveşte egalitatea dintre profesori. Trebuie însă o mărire a salariului iniţial care ar fi de 450 lunar pentru 15 ore şi o mărire a a gradaţiilor, aşa ca profesorii să ajungă la o leafă finală, care să nu fie aşa de inferioară salariilor din celelalte cariere.
Discuţiile se vor continuă şi se va vedea la urmă ce soluţie vor admite profesorii.
Jî.
*
* #
Teatrul Naţional; Mărul de Z. Bârsan.
Era o vreme când scriitorii erau ei înşişi proprii lor critici. Şi erau critici severi mai ales cu primele lor lucrări pe care preferau să le lase în cartoane decât să le prezinte publicului. Publicul nu lua poate, nici odată cunoşliinţă de ele sau numai după moartea scriitorului, când acele prime încercări căpătau un interes biografic.
Acest sănătos obiceiu pare că a dispărut cu lotul. Scriitorii de astăzi nu mai au curajul şi răbdarea să ţină în sertar primele lor dibuiri spre o operă de artă acceptabilă ci preferă să înfrunte judecata publicului din care ies mai totdeauna învinşi ori se aleg cu elogii dubioase cam în felul acestora: «Ici colea întâlnim câte o calitate frumoasă care ne face să aşteptăm dela autor lucrări mai bune în viitor». «Să nu criticăm cu asprime lucrarea, căci este opera unui începător» ele. Mărturisesc că de aş fi scriitor, asemenea laude... compătimitoare nu m’ar încânta de loc. Din potrivă.
Dar slăbiciunea aceasta, cum spuneam, este astăzi generală şi de aceea nu ne surprinde că am întâlnil-o şi la d. Zabaria Bârsan a cărui dramă Mărul, reprezintată pentru întâia oară în seara de Luni 10 curent este, după părerea noastră, o lucrare cu totul neizbutită.
Subiectul piesei este, pe scurt, următorul: Petru Gbimpea, poet de valoare şi fire de apostol se întoarce dela studii printre ai săi, hotărât de a-şi consacra viaţa pentru ridicarea poporului. In familia lui găseşte însă, spre marea sa dezolare multă jale şi sărăcie, datorite tatălui său Marcu, care în lipsa lui de acasă a devenit din profesor respectat, un alcolic şi un
NOtJA REVTSTĂ ROMANĂ
99
jtică'or de cărţi, molivc penltu cari a fost dai afară din Învăţământ. Marcu a vândut lotul din casă pentru a-şi satisface viţiile sale şi-şi maltratează pe soţia sa Ana, când aceasta se împotriveşte apucăturilor sale. Toate acestea le află Petru din povestirea mamei sale, a bunicului său, părintele Miron şi a surorei sale Magdalena care e îndrăgostită de un prietin al lui, Lucian cu care ea e pe cale să se mărite. Decăderea tatălui său, îi apare lui Petru ca o piedică de neînvins (?!) pentru apostolatul său naţional şi de aceea văzând că o predică de morală ce-i ţine nu are nici un efect asupra lui, se hotărăşte să-l suprime din viaţă şi într’un mod şovăitor şi deghizat îşi şi aduce hotărârea la îndeplinire şi trimite pe tatăl său să fie împuşcat «din întâmplare» de către Lucian care îl ia drept un hoţ ce venea noaptea în grădina lui de-i distrugea un măr.
Cu împuşcarea lui Marcu piesa se termină.
Mai întâi trebue să observăm că aşa cum a fost jucată piesa d-lui Bârsan, cu sfârşitul în care Marcu se duce singur la moarte, fără ca Petru să-şi poată reproşa ceva, ea n’are nici un înţeles, căci sfârşitul acesta strică unitatea piesei şi face inutilă toată desfăşurarea ei din care rezultă că Petru vrea să-l suprime din viaţă pe tatăl său. Astfel el spune în câteva rânduri: «Un asemenea om nu enici un păcat să nu mai trăiască». Când dă lecţii surorei sale, tresare la pasajul dinOvid: «Răul fără leac, trebue tăiat cu sabia». Şi tot în acest înţeles se repetă mereu vorba bătrânului Miron: «Mărul putred trebue dat jos ca să nu se strice şi cel sănătos». Şi apoi Petru nici nu vorbeşte de vreo altă soluţie In privinţa tatălui său. Iată de altfel cum ne prezintă însuşi autorul lucrurile în argumentul picsii: «Iu mintea lui Petru prinde să încolţească gândul grozav de-a face să dispară tată! său prin orice mijloace Toate personagiile piesei contribuesc prin declaraţii de altfel indiferente şi-i lămuresc acest gând de distrugere a părintelui. Numai aşâ, el îşi va putea îndeplini activitatea lui ideală. întâmplarea însă intervine şi-l mântueşte pe acest suflet mare de-a deveni ucigaş». Pe câte ştim însă, modificarea sfârşitului a fost făcută de comitetul teatral. Lăsând la o parte această modificare, care lasă lotuşi destul de străvezie concepţia pri milivă a autorului, să ne oprim puţin la această concepţie. Fiul, om de valoare, poet genial, apostol al neamului, recurge la uciderea tatălui său, fiindcă e un om decăzut care pătează numele familiei şi care-1 împedică prin aceasta să-şi realizeze nobilele lui planuri.
Se poate susţine o asemenea concepţie ? Noi o găsim abominabilă! Şi aceasta nu fiindcă paricidul nu ar putea fi obiectul unei tragedii. Ba cunoaştem chiar o lucrare dramatică modernă care are ca centru un paricid şi care este o capo d’o-peră a teatrului modern: Figlia di lorio a lui Gabriele d’Annun-zio. Dar aci Aligi di Roio care îşi ucide pe tatii său Lazzaro, o face într’o luptă corp la corp cu acesta, care vrea să-l lege, să-l lovească şi apoi să răpească şi să siluiască pe iubita lui Mila di Codra, vrăjitoarea pe care Aligi o iubeşte in chip fanatic, Şi apoi toată tragedia se desfăşoară în primele secole după Grist., la nişte ţărani violenţi şi fanatici şi este o tragedie în versuri.
In drama d-lui Bîrsan însă uciderea tatălui ni se pare o monstruozitate. Cum, Petre poetul, Petre cel chemat să ridice neamul din mizerie nu găseşte alt mijloc de a-1 îndreptă pe Marcu decât să-l ucidă?! Dar atunci Petru e destinat să devină un asasin fără de păreche căci desigur că în clasele sociale pe care vreâ să le ridice va mai găsi destule exemplare ca Marcu, ba poate chiar mai rele! Dar nu e numai concepţia fundamentală imposibilă in . Mărul ci această dramă prezintă şi alte slăbiciuni. Aşa la un moment dat, Petru vorbind de tatăl său spune: Ştiinţa ar trebui să găsească un mijloc ca
aceşti oameni să numai facă copii. Pentru ce ? Doară Petru care e un om de valoare şi un poet de geniu, este fiul lui Marcu! O asemenea frază are înţeles în gura lui Os vald din Strigoii lui Ibsen căci Osvald, el, e ruinat fiziceşte din pricina unui tată stricat, dar la Petru Ghimpea această exclamaţie n'are nici un rost. Apoi pentru ce autorul îl face pe Marcu să rămână câteva minute qu ochii în pământ şi umilit când îl sur-rinde fiul, furând icoana? Se simte umilit când e prins asupra unei fapte rele numai omul care mai are conştinţă morală, nu însă acela care merită doar un glonţ de puşcă.
Titlul şi simbolul piesei sunt confuze şi neînţelese. De ce.litlul simbolic de Mărul ?—Fiindcă părintele Miron vorbeşte' de mărul cel bun care va cădeâ şi el când vei dă jos pe cel putred? In cazul acesta cine e mirul cel bun? In inlenţia şi după concepţia autorului desigur Petru ; după modificarea comitetului, mărul cel bun apare Lucian ori Magdalena—Ori fiindcă Marcu e ucis pentru mărul din grădina lui Lucian? In orice caz se face confuziune în mintea spectatorilor.
Mijloacele teatrale întrebuinţate de d-1 Bârsan ni se par forţate. Pioaia şi lunettle din Act. II sunt de o inzistenţă sâcâitoare. Stingerea continuă a candelei, copilul care se sperie in vis sunt mijloace de excitare forţată şi ne reamintesc unele piese siciliene macabre.
Din Mărul, nu ne-a plăcut de cât o parte din Actul I şi anume scenele duioase de viaţă familiară şi scena de dragoste dintre Magdalena şi Lucian Po. tul Bârsan ni se pare de aceea superior dramaturgului Bârsan. . .
Artiştii au jucat în general bine. D-na Olimpia Bârsan ne-a plăcut mult m rolul Magdalenei pe care l-a jucat cu multă însufleţire şi gingăşie. In Petru, d-1 Demelriade a pus conştiinciozitate şi căldură. Rolul părintelui Miron convenea foarte bine d-lui Ioan Petrescu. Nu ne-a plăcut însă d-1 Brezeanu care n'a dat Iui Marcu Ghimpea nota cuvenită de decăzut antipatic, şi nu a ştiut să facă acceptabile unele scene ca a-ceeea când vrea să fure icoana.
E.	P.
BIBLIOGRAFI»	POLITICĂ
V.	Alexandri, Trei convorbiri cu Napoleon III. PIoeşti 1908. Dr. I. Tribuna, Pământul românesc şi naţiunea română din Ungaria. Craiova, 1908.
C. Gr. Sloianovici, O conlribuţiune la problema îmbunălă-ţirei agriculturii noastre. Agricultura în Armată. Bucureşti 1908 Matei I. Dimitriu-Buzău,. Expunere dc idei, prezentată celui de al Ill-lea congres social-democrat, ţinut în Bucureşti la G—7 Ianuarie 1908. Buzău I. Câlinescu, 1908.
Gabricl Dcvillc, Evoluţia capitalului. Biblioteca revistei Idei. Bucureşti.
Paul Lafarijuc, Materialismul economic al Iui Karl Marx. Biblioteca revistei Idei Bucureşti.	,
-	LITERARE
H.	Sudermann, Moara părăsită, trad. de II. G. Lecca (Biblioteca pentru toţi, Alcalay, Bucureşti).	.
Revista idealiştii, Director M. G. Ilolban. Mai şi Iunie 1908. C. Dobrogearu-Gherca, Taras Sevcenco, No. 10 colecţiunea Lumea- Bucureşti.
Mărie Tivain, Furtul elefantului alb. Colecţiunea Lumea. Bucureşti.
Îndrumarea, Iaşi, Noembre, 1908.	.
Viaţa Nouă, 15 Noembre, 1908. Bucureşti.	.
Biblioteca modernă, Noembrie, 190S. Bucureşti.
C. Şăincanu, Inima ferneei. Conferinţă, Bucureşti 1909. Biblioteca folkloristică No. 1, In drumul păcatelor de Petre. Danilescu. Craiova, 19G8.
it>e
ttotJA revista romană
POLITICA
CONVENŢIA COMERCIALĂ CU AUSTRO-UNGARIA
Comisiunea îns&rcihată să. hegocieze închecrea unei convenţiuni comerciale cu Austro-TJngaria, după ce a tratat timp de şase săptămâni la Viena, s’a întors în ţară fără nici un rezultat. In cercurile guvernamentale se afirmă că tratativele vor fi reluate după anul nou Şi că de data aceasta negociările vor urma la Bucureşti.
Nu putem şti nimic pozitiv în această privinţă. Nu Ştim, în definitiv, dacă mai există sau nu vre-o spe-rahţâ de înţelegere cu monarhia vecină. Ceea ce ştim este că situaţiunea aceasta nelămurită a relaţiunilor noastre cu Austro-Ungaria, va trebui să fie clarificată în fcel mai scurt timp. Bacă noile negociări nu vor putea stabili o înţelegere sau dacă aceste negociări nu vor fi teîncepute într’un timp cât se poate de scurt—o lună— două cel mult—convenţiunea comercială cu Austro-Ungaria va trebui să fie denunţată.
Situaţiunea actuală este intolerabilă. Nu e admisibil Ca noi să importăm din imperiul vecin mărfuri pentru o valoare mijlocie de i oO milioane de coroane iar Austro-Ungaria să nu cumpere dela noi mărfuri decât pentru o valoare de 30 milioane, când este cert că, cu Un alt regim vamal, această cifră ar putea fi cel puţin de două ori mai mare. In adevăr, dacă vitele şi carnea din România nu ar fi escluse de pe pieţele austro-ungare, în câţi-va ani exportul nostru de animale şi de produse animale s’ar putea ridica la cel puţin 30 milioane. Nu vorbim aci de vitele cornute, ci numai de râmători, de oi şi de carnea tăiată. Dacă peste şapte sau opt ani am fi în stare să exportăm şi vite cornute exportul nostru ar atinge uşor cifra de 35—40 milioane.
înţelege ori cine ce importanţă ar avea pentru eco-homia hoastră naţională redobândirea unui asemenea debuşeu. Şi Austro-Ungaria reprezintă pentru noi unicul debuşeu serios în această privinţă; ori ce alte încercări am face spre a cuceri alte pieţe nu vor putea dâ rezultate însemnate; singură Austro-Ungaria prezintă pentru noi o piaţă de desfacere apropiată, lesnicioasă, naturală. De altminteri, încercările făcute în alte direcţiuni, ne-au dovedit că cu nimic nu putem înlocui piaţa pierdută a vecinilor noştri.
Redobândind această piaţă, nn numai că am crea un nou izvor de avuţie pentru cultivatorii noştrii de pământ, nu numai că am procura noi mijloace de existenţă populaţiunilor noastre rurale din unele regiuni ale ţărei, dar am dâ o nouă desvoltare agriculturei, noastre în genere, îndrumând-o pe o cale sănătoasă.
Agricultura nu poate prospera într’o ţară dacă pe lângă cultura cerealelor nu se practică şi cultura vitelor. Distrugerea păşunelor, limitarea culturei numai la câteva plante, părăsirea completă a creşterei vitelor, duce la sleirea solului. Aceasta constitue un adevărat sistem de devastaţiune agricolă, cate, unit cu distrugerea pădurilor he va conduce la o ruină aproape sigură.
Redeschiderea fruntariilor austro-ungare ar stimula
din nou creşterea vitelor, agricultura s’ar îndruma cu timpul pe o cale raţională şi în câţiva ani pe lângă râmători şi oi, am putea produce şi vite cornute pe o scară mai întinsă.
Am câştiga prin aceasta nu numai direct prin export dar şi indirect—şi aceasta ar fi un câştig tot atât de mare—prin ameliorarea solului.
Iată de ce cestiunea exportului nostru de vite şi de came în imperiul vecin este pentru noi o cestiune vitală.
Pentru a ne dâ mai bine seama de situaţiunea actuală vom reaminti câteva cifre privitoare la exportul nostru, comparând exportul de astăzi cu aed din 1883.
Exportaţiuni în Austro-Ungaria.
	In 1883	In 1906	Diferenţă
Grâu ....	22.503.134	885.652	21.617.509
Porumb. . .	15.229.084	6.980.7 IO	8.248.374
Râmători . .	8.456.400	9.000	8.447.400
Lână . . .	4.OI 1.165	139-723	3.871.442
Orz ....	3-833-3 II	661.497	3.171.814
Piei ....	2.243.060	616	2.242.444
Secară . . .	I.952.427	570-403	1.382.024
Oi		I.71O.137	88.955	1.62 1.182
Total . .	59.938.718	9-336.529	50.602.189
In 25 de ani exportul principalelor noastre producte a fost redus la o şeptiinc din valoarea sa primitivă. Cât despre rasa bovină, exportul care se ridicâ în 1886 la 21.401 capete, e acum cu desăvârşire nul.
Dacă taxele urcate ale tarifului austro-ungar, stabilite pentru cereale, au făcut să scadă în mod considerabil exportul nostru, faptul acesta,deşi dăunător pentru noi, nu constitue o pierdere ireparabilă. In adevăr, în afară de porumb, pe care-1 putem exportâ în condiţiuni mai avantajoase în Austro-Ungaria, celelalte cereale respinse de pe această piaţă, pot găsi debuşeuri în alte ţări. Vitele noastre însă, după cum am arătat, nu pot găsi nicăeri un debuşeu comparabil cu acel al Austro-Un-gariei. Şi ca dovadă despre aceasta o găsim în faptul că, în privinţa cerealelor, am putut înlocui piaţa pierdută a Austro-Ungariei, pe când în privinţa vitelor n’am putut-o înlocui până astăzi şi însuşi creşterea vitelor a fost. din această cauză, cu totul compromisă la noi.
Niciodată situaţiunea politică nu a fost mai favorabilă decât astăzi. Expansiunea industrială a. Austro-Ungariei este ameninţată în peninsula balcanică şi ţările industriale rivale se silesc să-i ia locul. E de* cel mai mare interes pentru vecinii noştri ca să conserve piaţa României unde în 1906 au vândut mărfuri pentru o valoare de 119.387.580 lei. Dacă vom şti să ne apărăm drepturile şi interesele noastre, avem mulţi sorţi de izbândă.
De altfel, în stadiul în care au ajuns lucrurile, România nu are mult de pierdut în cazul când nu am ajunge la o înţelegere. Exportul nostru în Austro-Ungaria reprezintă o proporţie minimă în exportul nostru total. Pierderea pieţei româneşti, mai cu seamă în împrejurările actuale, ar constitui, din contră, pentru mo-
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
IOI
narhia dualistă, o lovitură simţitoare, cu atât mai gravă cu cât e mai greu de a se redobândi o piaţă industrială decât una agricolă. Exportaţiunile austriace în România cari se ridicau, în perioada dela 1876—1880 la 138 milioane lei, au căzut în perioada 1886—18901a 59 milioane; a trebuit o muncă de două zeci de ani pentru ca ele să se ridice din nou şi nici odată n’au putut să mai revie la cifrele dela 1876—1880.
Momentul e cu atât mai favorabil cu cât cercurile industriale din Austro-Ungaria sprijină acţiunea noastră. Acest sprijin va fi acum mai eficace ca altă dată.
Bărbaţii noştri politici ar trebui să se folosească de toate conjecturele cari ne sunt favorabile şi să obţină, în schimbul unor concesiuni compatibile cu interesele industriilor serioase dela noi, reduceri de taxe la unele cereale, măcar, la vite şi carnea tăiată, şi mai cu seamă garanţii cari să oprească pe vecinii noştri a transforma măsurile veterinare în piedici la exportul şi transitul vitelor şi cărnei din România.
Nicolae Xenopol
Senator
DESFIINŢAREA INSTRUCŢIUNEI MILITARE DIN ŞCOLI
Acei cari cunoşteau campania dusă de d. Spiru C. Ilaret în contra legei prin care se introducea instrucţia militară în şcoli, s’au aşteptat de sigur la abrogarea acestei legi de odată cu venirea acestuia la departamentul Cultelor şi Instrucţiunei publice. Nu mai departe de cât în numărul dela 1 Februarie 1907 al Revistei generale a învăţământului, adică cu şase săptămâni în-nainte de venirea d-sale la minister, d. Spiru C. Ilaret scria următoarele: lupta ce duc contra militarizărei şcoalelor nu se poate să înceteze decât deodată cu dispariţia acestei măsuri nenorocite.
D.	Spiru C. Ilaret vine la minister la 15 Martie 1907. Intr’o ţară constituţională, un om politic nu poate primi sarcina de a aplica, în calitate de ministru, o lege, pe care cu şase săptămâni înainte el a combătut-o cu cea mai mare violenţă. Această regulă elementară de cinste politică, am aşteptat ca să fie şi regula de conduită a omului, care de câţiva ani încoace, nu are pe buze de cât vorbele de cinste, pentru a se defini pe sine, şi de necinste pentru a defini pe alţii. Acei cari credeau în cinstea politică a d-lui Ilaret erau convinşi că dânsul n’a primit să figureze la departamentul instrucţiunei publice, decât după ce i s’au dat asigurări formale că legea prin care se introducea instrucţia militară în şcoli va fi abrogată.
A trecut un an şi jumătate de atunci şi legea în ccstiutie n'a fost abrogată, şi nimeni nu se gândeşte să o abroge. Parlamentul dat de partidul liberal consideră prin urmare contradicţiunea dintre vorbele şi fapta ministrului Ilaret, ca lucru fără însemnătate pentru politica partidului şi-o trece cu vedere: noi însă, ca profesori, nu putem să avem aceiaşi indulgenţă. Contradicţia d-lui Spiru C. Haret, prin însemnătatea rolului pe care acesta îl are în mersul învăţământului, interesează pe toată lumea şi trebue constatată. Şi aceasta o facem nu din ură de partid ci din iubire de principii.
D-lui Haret i-a plăcut totdeauna să discute principiile.
Contradicţia d-lui Spiru C. Haret nu se mărgineşte însă aci. Este regretabil, bine înţeles, ca un om politic să nu fie consecvent programului său de luptă, şi să facă alta de cât a vorbit, dar în definitiv această contradicţie se poate scuză prin greutatea împrejurărilor şi in special prin lipsa de solidaritate pe care parlamentul o arată câte odată faţă de miniştri. Dar unde contradicţia devine nu numai regretabilă, ci intolerabilă politiceşte, este în soluţia prin care d. Haret încearcă să-şi suprime dificultăţile poziţiunei sale. D. Spiru C. Haret neputând aduce Mesajul de abrogare a legei instrucţiunei militare, aduce în schimb o rea voinţă premeditată în aplicarea acestei legi. Ministrul care are privigherea bunei aplicări a oricărei legi neabrogate, şi care are datoria să pedepsească pe subalternii cari nu aplică legile cu toată stricteţea, acest ministru, din contră, îşi alege ca subalterni tocmai pe aceia cari s’au pronunţat prin scris în contra legii, şi acelaş ministru tolerează ca subalternii săi să pună la cale modul cum s’ar putea eluda legea mai bine. Este acesta un ministru constituţional ? (I)
Inspectoratul general al instructorilor militari şcolari eră mai înainte, conform legei sale proprii, un serviciu de sine stătător sub privigherea directă a ministrului. Astăzi el este subordonat direcţiunei învăţământului secundar, în capul căreia se găseşte, din întâm-plare(!), traducătorul, şi încă traducătorul neinteligent, al articolelor scrise în Enciclopedia lui Rein în contra instrucţiei militare (II). Ne putem închipui bunăvoinţa cu care acest director de serviviciu îşi îndeplineşte datoria sa faţă de inspectoratul militar! Este de notorietate publică faptul că ministerul consideră serviciul inspectoratului militar şcolar ca neexistent (III). Nu s’a numit, timp de un an şi jumătate, nici un instructor militar în locurile vacante ce s’au produs, în schimb însă s’au distituit şi înlocuit, în contra legei mulţi din instructorii ce funcţionau (IV); nu s’a permis pe vară concentrările instructorilor cum cerea legea; nu s’a dat nici un sprijin material acestui serviciu (V). Ministrul care avea datoria să aplice legea, el însuşi a lucrat prin toate mijloacele la desfiinţarea de fapt a legei. Şi în această direcţie s’a mers cam departe. Nu mai este astăzi un secret pentru nimeni că din birourile ministerului de instrucţie a plecat îndemnul ca revizorii şcolari din diferite judeţe să pună la cale o demonstraţie a învăţătorilor şi ţăranilor în contra legei instrucţiei militare în şcoli (VI). Ministrul ţinut să aplice legea, se făcea prin subalternii săi, un complo-tator în contra legei! Trăim, ce-i drept, în anul în care extindem constituţionalismul nostru sincer şi asupra Dobrogei!
La ministerul instrucţiunei publice nu avem domnia legilor, ci domnia părerilor, sau a bunului plac al ministrului titular. Legile existente, promulgate şi sancţionate de puterile noastre constituţionale, nu se aplică decât în măsura în care ele se potrivesc cu părerile pe care le are ministrul asupra diferitelor chestiuni (VII). Tot ce este contrar acestor păreri nu se aplică; şi adese ori nu se aplică nici legile făcute de însuşi d. Haret, întru cât ele nu se mai potrivesc părerilor ulti-
102
NOUA REVISTA ROM AN X
me ale aceluiaşi d. Haret (VIII). Departamentul instruc-ţiunei publice este în afară din rândul celorlalte servicii publice; în el nu se execută voinţa parlamentului, ci se inovează....
Legea instrucţiunci militare în şcoli realizează un scop bine lămurit pe care şi l-a pus înainte voinţa parlamentului ţărei noastre, cu toate formele constituţionale cerute. Această lege nu se poate eluda de cât tot prin voinţa parlamentului şi după aceleaşi forme constituţionale. Părerile şi teoriile pedagogice ale ministrului pot fi deosebite, ele nu-i dau însă acestuia dreptul să se abată dela spiritul legei. O lege, în materie şcolară votată de parlament, nu este un sistem de pedagogie, pe care ministru şi pedagogii săi oficiali poate să-l discute, ci este exprimarea unei voinţe pe care pedagogii şi ministrul trebue să o respecte cel puţin până în momentul când ei vor convinge pe rc-presentanţii ţării de contrar. Legea impune scopul edu-caţiunei; iar pedagogia mijloacele prin cari scopul se poate realiza. Pedagogia nu se preocupă, dacă noi, ca popor situat în orientul Europei, avem nevoe de o mai bună organizare militară ca alte popoare, ea se preocupă numai de mijloacele ştiinţifice prin care scopul odată dat se poate realiza. Dacă este bine, sub presiunea anumitor împrejurări istorice, ca poporul nostru să fie din şcoală chiar organizat milităreşte, aceasta nu o va spune nici o pedagogie din lume, aceasta o spune şi a spus-o voinţa legală a poporului însuşi; iar pedagogia, odată scopul exprimat, va avea numai să ne spună prin ce mijloace acest scop se realisează mai uşor. Atât şi nimic mai mult. De aceia pedagogia este una şi aceiaşi pentru toate popoarele, pe când scopul învăţământului este diferit după interesele care stăpânesc conşiiinţa fiecărui popor în parte. Dacă d. Spiru C. Ilaret crede că scopul pe care îl urmăreşte legea instrucţii militare nu este bun, să’şi expună părerile sale în parlament ca om politic, nu ca pedagog ; căci pedagogia n’are ce căuta în fixarea intereselor pe care le are poporul nostru în momentul actual al istoriei sale. Aşa ar face un om politic curagios, şi permiteţi-mi să zic, şi cinstit politiceşte faţă de Ţară.
Ministrul actual a trimis acum de curând, o circulară către toţi directorii de şcoale secundare şi primare prin care se invită aceştia să’şi dea părerea lor asupra foloaselor ce lc-a adus până acum instrucţia militară Introdusă în şcoli. Vom avea prin urmare un referendum al directorilor de şcoală asupra unei legi votate de parlament şi un referendum anume cerut în mod ipocrit. Ministrul care a combătut instrucţia militară în şcoli, şi care prin funcţionarii săi a îndemnat să se revolte lumea contra acestei instrucţii, şi să-i ştirbească prestigiul în toate cazurile, cere acum... părerea directorilor asupra foloaselor ei! Gluma este de sigur cam tare, pe lăngă că are şi o parte jicnitoare. Aceiaşi directori, în marea lor majoritate, au răspuns deja în cursul lunilor Ianuarie-Scptcmbrie 1907 la o circulară identică trimisă de ministrul C G. Discscu, arătând cu toţii foloasele netăgăduite ale instrucţiei militare în se-coli (IX); acum ce vor răspunde ei ? Ah lui tasem ; ministrul actual a schimbat pe mulţi dintre ei şi acei noi numiţi au să-i răspundă pe plac. Biata pedagogie ro-
mână cât de des se mai schimbă şi ea! Aceşti noi directori nu pot face mai bine decât să trimeată drept răspuns o copie după articolul amintit mai sus şi scris de d. Spiru C. Ilaret în Revista generală a învăţământului dela 1 Februarie 1907 sub titlul de militarizarea şcoălelor; un articol scris cu o excepţională prevedere şi cu un desăvârşit tact politic.
Nu se poate zice că la ministerul de instrucţie nu se lucrează : se lucrează încă prea mult. Ya trebui timp îndelungat până ce să se introducă odată deprinderea de a se respecta legile în lucrările acestui departament. In special, legea prin care se introduce instrucţia militară în şcoli, dacă va fi să mai fie aplicată în viitor, va avea să lupte cu greutăţi îndoite. Pe lângă cele întâlnite dela început, ea va mai avea să lupte şi cu acelea cari decurg din ridiculizarea la care o expune actualul ministru. Instructorul militar şcolar ţinut astăzi la uşa şcoalei şi batjocorit de funcţionarii ministerului, nu va mai putea fi, mâine, omul care să poată menţine disciplina şcolarilor. Prin urmare, o soluţiune radicală se impune. Domnul ministru actual, care s’a arătat în atâtea rânduri partizanul soluţiunilor radicale, are, mai ales, datoria să vină cu o asemenea soluţiune. Noi, lumea şcolară, aşteptăm sfârşitul acestei stări de lucruri cât mai în grabă şi ne mirăm chiar că un om politic de talia d-lui Spiru C. 1 laret a îngăduit ca această stare să se prelungească până acum.
Adaog, pentru edificarea cititorilor şi anexele de mai jos.
C'. RXdui.escu-Motru
ANEXE
I.	Dela venirea d-lui Haret la Minister au fost reduse cu desăvârşire orele de instrucţie militară. Pentru 1907—190S instrucţia militară este redusă la 1 oră pe săptămână, atât în şcolile primare cât şi în cele secundare. Pentru 1908—1909 a rămas tot o oră la şcolile primare, dar pentru şcolile secundare nu s’au mai prevăzut ore. Pentru aceste şcoli s’au prevăzut exerciţiile de tragere la ţintă, dar fără a se indica în ce ore se vor face exerciţiile şi fără să se dea mijloacele mate-teriale. Ofiţerii instructori nu mai sunt primiţi în şcoală, fiindcă d-nii directori pretextează, că n’au ordin formal dela Ministru să-i primească!!
II.	La 1 Ianuarie 1907, Revista generală a învăţământului, publică traducerea făcută de actualul director al învăţământului secundar după un articol al prof. Rein din Enciclopediăi. In traducerea aceasta se dă începutul şi sfârşitul articolului lui Rein; mijlocul articolului însă, în care se explică ce se înţelege prin militarism, nu se dă. Dacă s’ar fi tradus articolul întreg, s’ar fi văzut că Rein critică anume militarismul din şcolile germane, care are ca scop principal examenul de voluntariat, examen ce nu există la noi. Traducerea a fost scurtată negreşit pentru trebuinţa cauzei (vezi Encylclopădisches IJandbuch der Pedagogik, von Rein, voi. V pag. 867—869).
III.	Inspectorul Cari Sehwalm din Viena, vine în cursul lunei Octombrie 1907 în Bucureşti, fiind trimes
NOUA REVISTA ROMAN A
TOj —
oficial dc guvernul austriac pentru a studia organizarea instrucţiei militare din şcolile noastre. Inspectorul austriac se prezintă la ministerul de instrucţie, unde găseşte pe directorul învăţământului secundar, acela care dirijează şi serviciul inspectoratului militar şcolar.
Directorul asigură pe d. Cari Schwalm că instrucţia militară s’a suprimat din şcoli. Inspectorul austriac cere explicaţiuni la legaţiunea pentru că a fost adus inutil în Bucureşti. Ministerul austriac îndreaptă pe compatriotul său la Ministerul de războiu, care ordonă inspectorului militar şcolar român să descopere în sfârşit străinului instrucţia militară din şcolile noastre!
Inspectorul austriac pleacă încântat de progresele văzute în ramura instrucţiei militare, dar forrtc nedumerit asupra organizării Ministerului nostru de instrucţie.
IV.	Destituirea căpitanului Puică din Huşi este cunoscută de mulţi. Poate că nu cunosc însă mulţi con-diţiunilc în care această destituire s’a operat.
Căpitanul Puică a fost destituit fiindcă a pus pe elevi să defileze la io Mai şi aceasta din ordinul prefectului de judeţ! D-nul Ministru interzisese confidenţial ori şi ce defilare. Căpitanul Puică a ameninţat cu un proces la Contencios, iar Ministrul prevăzând rezultatele a găsit următoarea soluţie: căpitanul destituit să continue să iâ leafa, dar să nu facă serviciu! De cinci luni d-1 căpitan Puică încasează leafa fără a mai dâ pe la şcoli. Ast-fel este mulţumit şi dânsul şi ministrul!
V.	Conform legii trebuiau cumpărate până acum ’40.000 arme de exerciţii şi 4.000 arme de tragere la ţintă. Xu s’a cumpărat nici arme de exerciţii, nici arme dc tragere la ţintă.
VI.	Există o prea bogată corespondenţă din care se poate face dovadă deplină că unii revizori şcolari din judeţe au îndemnat pe învăţători şi pe ţărani să peti-ţioneze contra legii instrucţiei militare. Va veni şi momentul când această corespondenţă va fi publicată. M. S. Regele a avut ocazia însă să se informeze personal asupra părerilor ce au ţăranii asupra legii: toţi ţăranii întrebaţi de M. S. au vorbit cu entusiazm de instrucţia militară în şcoli.
VII.	Inspectorul general al instructorilor militari 11’are oră dc lucru cu ministru. Din numeroasele rapoarte în-naintate de acesta către ministru nu a fost nici unul rezolvit favorabil; cele ce nu se resping formal, se lasă fără rezoluţie.
In timp ce ministrul nostru nu vrea să ştie dc instrucţia militară şcolară ceilalţi miniştrii de instrucţie din ţările streine, din Austria, Germania, Franţa şi Bulgaria trimet inspectori şi ne studiază legea, pe care ei apoi o pun în practică.
VIII.	Un exemplu recent îl găsim în numirile de suplinitori făcute la Universităţi. După legea d-lui Maret, suplinitorii la o catedră vacantă dc Universitate nu se pot numi de cât după recomandarea consiliilor profesorale de facultate. Ministrul actual a cerut aviscle consiliilor, dar în urmă a numit pe candidaţii cari nu fuseseră recomandaţi. In Bucureşti la Facultatea de litere, a fost recomandat în unanimitate d-1 Gr. Tocilescu pentru catedra vacantă de arheologie; d-1 tlaret a numit însă pe d-1 G. Murim,
IX.	Răspunsurile trimise de directorii consultaţi de fostul ministru Dissescu formează un dosar voluminos, care se află în archiva inspectoratului militar şcolar. Semnalăm d-lui ministru în special procesul verbal încheiat dc directorii şcoalelor secundare din Bucureşti, unde se zice textual:
Introducerea instrucţiunii militare în şcoli a fost o inspiraţiune fericită şi la timp venită, pentru a reformă caracterul tinerilor generaţiuni, îndreptân-du-le spre idealul de a deveni buni, exacţi si ordonaţi cetăţeni, însufleţinclu-le sentimentele de patriotism,, respectarea legilor şi de bună rănduială în societate.
Rapoartele venite din partea învăţătorilor şi revizorilor şcolari, rapoarte entuziaste pentru instrucţia militară în şcoli, se pot vedea şi în scrierea d-lui General G. Iannescu, Armata liomână I. pag. 196.
ARTA
DESPRE TEATRU
Autorul dramatic e comic sau tragic, arareori şi una si alta.
t
Şi dramaticul şi comicul sunt subiectivi, când scriu tragedia sau comedia aşa zisă de caractere, iar amândoi sunt obiectivi când operile lor oglindesc mizeriile sau ridicolele sociale.
Cei dintâi însă au nevoe de geniu pentru a nu fi mediocri, celor d’al doilea nu le trebuc decât talent.
Vezi că aceştia, mulţumită observaţiei, presărate cu • entuziasm sau emoţie într'o categoric, cu spirit în cealaltă vor face opere de artă dureroase sau hazlii, grozave, sau biciuitoare.
Ceilalţi însă, despicători ai sufletului omenesc, pe care înşişi cu întreaga lui complexitate îl poartă în pieptul lor, vor dura pururi monumente în afară şi deasupra vremelnicelor societăţi şi trecătoarelor moravuri.
Promeţeu încătuşat, Agamcmnon, Antigona, Ham-let, Macbet, Otelo, Cidul, Avarul, Misantropul, Tartuf, Adromaca, Fedra, Nora,sunt stări sufleteşti ale omenirei dc ori când şi or unde; iar Perşii, Viespele, Nourii, Dramele istorice ale lui Shakespeare, Burghezul Gentilom, Hoţii, Căsătoria lui Figaro, Ginerele d-lui Poi-rier, Le demi-monde, Scrisoarea pierdută, zugrăvesc o societate, o vreme, cel mult un popor.
Ca şi acelea sunt acestea capodopere, precum sunt păsări sburătoarc vulturul şi colibriul, precum felini cu gliiare şi colţi sunt angora şi leul.
Dar comedia de intrigă? dar drama cu postulatul impus şi desnodământul arbitrar? dar vodevilul?
Acestea sunt industrii şi comerţ. Ele n’au ce căuta în domeniul artei dramatice, precum ilustraţiunile ziarelor nu se numesc pictură, nici nu sunt statue cocoşeii de ipsos ce se vând pe strade.
Fireşte că ele constituesc majoritatea enormă a pro-ducţiunei teatrale din toate ţărPe şi din toate vremile. Dar, afară de rare excepţiuni, autorii lor nici n’au pre-
ToŢ
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
tenţiunea că fac artă; iar dacă au această pretenţiunc, lucrările lor tot inconsistente rămân şi Timpul, nepăsător, le mătură cu vârful aripei.
Afacere de modă sau de gust, uneori de compotinţa salubrităţii publice, niciodată de domeniul artei.
(va. urma)	A. Davila
ATENEUL ROMAN: EXPOZITIUNEA LUCHIAN J
De sigur—una din cele mai simpatice figuri între artiştii noştrii este pietonii Luchian.
Expoziţia strânsă în jurul sculpturilor Pinacotecei din Ateneul român însamnă o nouă victorie a acestui delicat talent şi astfel reputaţia lui creşte din an în an până ce îl va clasa definitiv între cei dântâii artişti ai ţârei. Aranjamentul fără pretenţii al tablourilor ne face să le privim cu mai multă luare aminte şi spectatorul
se poate convinge curând că sub această haină modestă se ascunde un suflet distins care fuge de manifestări sgbmotoasc şi cutează a prezenta lucrările lui şi fără aparatul decorativ obişnuit în asemenea ocaziuni.
Personalitatea de mult recunoscută a d-lui Litchian este fundată pe o sensibilitate coloristică foarte pronunţată şi strâns unită cu o concepţie pur sentimentală a na-turei. Câ un adevărat artist nu-1 interesează aşa de mult raţiunea lucrurilor ci e încântat şi satisfăcut de acea fuziune naturală de culori care sub impresiunea aerului învălue de o armonie fermecătoare tot ceeace întâlnesc ochii zilnic şi de care poate nu ne-am dâ seamă fără ajutorul acestor suprascnsibili înzestraţi cu puterea de a alcătui în opere de artă viziunile lor neobişnuite. D. Luchian este lipsit de pedantismul mediocrităţilor şi atenţiunea asupra impresiunei generale covârşeşte plăcerea inutilă de a săvârşi în mod corect şi pur scolastic orice pânză. Astfel în tablourile lui se găsesc greşeli de desen cari rădică salve de indignare şi dispreţ din partea acelora ce nu pot aprecia o lucrare de artă decât prin prisma unei raţiuni inferioare şi cu o lipsă totală de sentiment.
Ori—artă va să zică în prima linie sentiment; se percepe cu ajutorul simţurilor şi corectitudinea obişnuită
care se cere unei lucrări este departe de a-i dâ caracterul unei opere de artă. Pentru făurirea şi înţelegerea unei opere de artă atât artistul cât şi spectatorul trebue să fie înzestrat cu o armonie excepţională a simţului văzului care să fie în legătură directă cu un sistem nervos susceptibil unei emoţii tocmai prin impresiunea acestui simţ. In arta primitivă e sentimentul care impresionează şi se trece cu vederea naivităţile de desen şi compoziţie care aproape caracterizează picturile acelui timp. La Paris se aduce omagii unui Cesanne care neglijează în operile lui cele mai elementare ce-rinţi ale unui desen corect şi desfide opinia publică prin originalităţi cari ofensează bunul gust curent; în schimb însă el a fost muncit de probleme coloristicc de o importanţă superioară şi felul lui cu totul personal de a vedea natura şi profunditatea impresiunilor lui realizate pe pânză, dau acestora acel ceva distins, interesant care caracterisează operile de artă.
Prin aceasta nu trebue să se înţeleagă că o lucrare bine desenată nu poate să fie o operă superioară dacă posedă şi calităţile de sentiment şi culoare; nu vreau decât să accentuez că o pictură numai bine desenată însă lipsită de sentiment şi culoare va fi în totdeauna inferioară alteia care chiar mai slab desenată posedă aceste calităţi primordiale ale unei picturi bune.
In expoziţiunea actuală se poate constata un progres—o complectare a artistului. Aproape toate tablourile expuse dau o impresiune absolută concisă şi sunt de o superioară concepţiune artistică. E poate pentru prima dată că Luchian se prezintă pe lângă altele cu o colecţiune mai mare de pcisage; sunt între ele lucrări delicioase de o observaţie senină, concretizată în puţine nuanţe, însă esenţiale. Sunt impresii naive faţă de modernismul gălăgios al luminiştilor şi pointiliştilor cari în detrimentul sentimentului reduc totul la problema dcscompunerei culorilor în bătaia soarelui.—Dar— în peisagiilc d-lui Luchian vibrează un suflet neînvins care transpune cu o melancolie comunicativă impre-sîunile lui din natură şi creiază adevărate poeme în forme şi culori. Pentru D-sa natura e un prilej pentru a’şi manifesta sentimentul, nu este un scop. Numai astfel fiind, putem admiră, mai cu seamă în pastelelo No. 72 şi No. 82 acele culori simple şi armonioase care leagă între ele linii şi forme de un înţeles fin şi delicat. Un pom nu este făcut pentru a face pom,; o livadă, un drum, un colţ de cer o lumină, o umbră toate acestea sunt subordonate unei organizaţiuni superioare de artist care nu vede în fiecare decât importanţa ce o are pentru a esprimâ sentimentul inspirat de efectul lor în natură.
Ce frumos văzute sunt cele 2 tablouri cu -casa din Brebu» şi «casa d-lui Ghcorghiu •. Subiecte atât de modeste redate cu atâta simplicitate de te miri cum acele câteva tonuri pot să reverse atâta farmec.
Poate pentrucă e linişte, umbră — pace; să nădăjduim în orice caz că pictorul ne va mai dâ multe ca acestea.
Dar peisagiul nu epuizează activitatea fecundă a d-lui Luchian şi vedem că anul acesta l-au interesat mult şi nudurile de femee. E un motiv din cele mai atragă-
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
105
gătoare, dar şi din cele mai grele; din cauza aceasta chiar a fost foarte mult banalizat în pictură,. La noi puţini artişti l’au cultivat cu succes şi între aceştia putem număra pe d-nul Luchian. U-sa la reprezentarea nudului a înţeles, cum era de prevăzut, să ne dea în prima linie impresii juste şi armonioase de culoare, neglijând întru eât-va formele care se perd în contururi indecise şi nu tocmai sigure. L-a interesat partea pur pitorească a motivului pe care a ştiut să o fixeze cu
netăgăduite calităţi în mai toate bucăţile expuse, şi ese mai ales în evidenţă la acelea unde stângăcia desenului nu impresionează negativ. Astfel nudul culcat No. 44), e frumos ca poză, simplu ca forme şi în armonia generală cele câtc-va tonuri de draperie secundează discret culoarea dominantă a femeei.
D-nul Luchian este un maestru al pastelului; datorită tehnicei lui savante ajunge a dâ pielei de femee acele moliciuni calde şi catifelate care încântă şi captivează. Vezi şi tabloul No. 46 într’o armonie deschisă şi No. 4,5. Artistul a ştiut să ocolească banalul; un merit din cele mai apreciate, pe caro nu sunt cel dintâi să-l pun în evidenţă.
Legenda că d-1 Luchian nu ştie desena este cu prisosinţă desminţită de o lucrare puternică în felul ci intitulată un zugrav ■. E chiar portretul autorului, de o asemănare indiscutabilă şi de o putere espresivă aproape emoţionantă. Un mic cap de operă de care cu greu te poţi deslipi,—e atâta espresie în privirea acestor ochi profunzi cari dată să priceapă enigma suferinţei! Nu e un simplu portret al d-lui X sau Y cleşte învecinicirea stărei sufleteşti a unui artist care pe temelia suferinţei ’şi-a edificat o viaţă plină de mulţumiri, printr’o activitate neobosită în ogorul artelor.
Afară de aceste reprezentări ale figurei omeneşti mai sunt expuse câteva interesante studii de bătrâni şi o lucrare mai mare, cea mai importantă ca dimensiune şi effort, întitulată «cheful». Iată un tablou care a interesat foarte mult publicul cu ocazia ultimei expozi-ţiuni a artistului, a fost mult discutat şi criticat. Pentru mine este una din cele mai importante manifestări ale artei române, şi dacă nu ar distona spatele cam lemnos al femeei din primul plan care împarte tabloul Î11 două, am putea măsura lucrarea aceasta cu cele bune ale muzeelor din străinătate. Mai ales partea din stânga a tabloului c neîntrecut de nobilă ca interpretaţie şi de
o culoare şi observaţie atât de concentrată că mă face să mă gândesc la Manet şi Whistler. Calitatea aceasta superioară, înţelegerea ritmului vibraţiunilor de culoare, covârşeşte în ochii mei lipsurile, rămase mai mult din neglijenţă sau nepăsare pentrucă un artist care a ştiut să săvârşească aşa cevâ, mi-a dovedit un talent care în condiţiuni de lucru mai prielnice ne-ar putea dâ o pânză absolut remarcabilă.
De florile d-lui Luchian e de prisos să mai vorbesc; fac admiraţia tutulora şi sunt poate tot ce s’a produs mai frumos în genul acesta la noi în ţară. Ca d-nu D. Angliei în literatură, d-nul Luchian este în pictură poetul florilor; fie crisanteme, garoafe, trandafiri, fie albăstrele, tufănele, flori de câmp etc., toate sunt cu a-ceaşi plăcere mângăiate şi înţelese de ochiul acestui artist care cu o egală măestrie stăpâneşte caracterul formelor şi vibraţia culorilor lor. Sunt trântite pe pânză cu o factură, sigură şi îndrăsneaţă, care imită perfect epiderma catifelată a petalelor şi dă florilor acea în! făţişare uşoară, aerată aproape imaterială; iar în armonia tonurilor se cristalizează parcă parfumul lor particular. Trandafirii (No. 21) şi crisantemele sunt adevărate simfonii şi cântă ca o muzică plăcută şi armonioasă; contemplarea loir desfată ochii şi dă naştere unei emoţii estetice din cele mai pure şi profunde.
Tot astfel şi tabloul intitulat «bucătărie călugărească»' nu este decât o simfonie în alb în care se împletesc Câte-va melodii suave de roşu şi albastru. E o delicateţă extraordinară de tonuri, un vis în culori.
Caracterul acesta de colorist se manifestă până şi în desenurile d-lui Luchian ; lipsesc conturile tari şi precise, formele se subordonează şi totul se rezumă la fixarea cu o tehnică interesantă numai în două tonuri a unei imagini pitoreşti.
Relativitatea valorilor în spaţiu constitue şi aci preocuparea principală a artistului şi avem ocazia să ne încredinţăm din nou că ne aflăm în faţa unui temperament superior ca organizaţie artistică şi în special în faţa unui adevărat pictor.
Sensibilitatea coloristică pur organică lămurită şi redată cu inteligenţa matură a unui om cult şi toate acestea în serviciul unui sentimental, — iată «în câteva cuvinte» artistul Luchian.
S. Sterescu
Noembre 1908
io6
NOUA K EV ISTA ROMANA
LITERATURA______________________
F A N ATICII 1).
Cetele soseau în şiruri lungi, cu crucile înainte, cântând imnul. Femeile se ţineau una de alta de capătul rochiei şi treceau extatice, transfigurate, cu ochii măriţi şi perduţi. Cele din Trigno purtau o rochie de stambă pestriţă, încheiată la spate aproape sub umeri şi strânsă pe şolduri cu o cingătoare tărcată care trăgând-o şi strângând-o făcea o ridicătură în formă de cocoaşe. Şi cum mergeau obosite, îndoite, cu picioarele desfăcute, târându-şi pantofii plumburii, păreau nişte a-nimâlc ciudate, cocoşate. Unele erau guşate şi salbele de aur licăreau sub guşile uscate.
Viva Maria!
Din mulţime cşeau la iveală somnambulele ce şedeau pe scăunaşe, înalte, unele în faţa altora. Din chipurile lor învăluite nu li se vedea de cât gura limbută, îmbăiată, neobosită. Vorbeau într’o cantilenă mereu aceiaşi, înălţând şi scoborând vocea, şi însemnând tactul prin-tr’o moţăială a capului. Prin răstimpuri, ca să răsufle, înghiţeau scuipatul oşit pe buze. Una ţipa, arătând o carte de joc unsuroasă: «Iată ancora bunei speranţe!» alta, din a cărei gură căscată peste măsură se arăta şi dispărea limba acoperită cu un lichid gălbui, printre dinţii stricaţi, stătea aplecată spre mulţime, ţinându-şi pe genunchi mâinile cu vinele umflate şi purtând în sân un pumn de bani de aramă. Lumea dinprejur, plină de luare aminte, nu scăpă nici un cuvânt, fără să mişte din pleoape, fără să facă vre-o mişcare. Din când în când numai, unii îşi muiau cu limba buzele uscate.
Viva Maria!
Alte cete de pelerini soseau, treceau, dispăreau. Ici-colo, în umbra barăcilor, pe sub umbrarele largi azurii, sau în bătaia soarelui, babele, prăpădite de oboseală, dormeau aplecate, cu feţele- între mâini, în iearba pârlită. Altele aşezate în cerc cu picioarele întinse pe pământ morfoleau din greu carube cu pâine, pe tăcute, fără să mai vază nimic, străine de zarva ce le înconjură; şi li se vedeau îmbucăturile prea mari abiâ trecând prin gâtlejurile lor gălbinicioasc şi tăbăcite ca pelea broaştelor ţestoase.
Unele erau pline de bube, sau de umflături, sau de răni vindecate ; ştirbe, fără sprâncene, chelboasc; nu dormeau, nu mâncau; stăteau numai aşâ, încremenite, ca şi cum şi-ar fi aşteptat moartea; şi peste urâţenia lor bâzâiâ un nor des de muşte hulpave ca pe stârvurile din şanţuri.
Iar prin cârcimi, pe sub corturile bătute de arşiţa nămiezii, în jurul meselor înfipte în pământ şi împodobite cu crengi, se inteţeâ lăcomia celor cu mici economii strânse din greu până în ziua aceea, spre a se împărtăşi şi spre a-şi puteâ mulţumi apoi o poftă de lacomi, ncmai pomenită şi ascunsă multă vreme între bucatele fără saţ şi obida grea.
(1) Fragment din *Trionfo delta morte* în care D’An-nunzio descrie o procesiune de bolnavi la o biserică făcăţoarc de minuni,
Li se scurgeau ochii în talere, vorbele eşite din mandibulele eşau scârţâitoare, mişcările mâinilor lor grosolane, toate apucăturile lor de brute deslănţuite în faţa unor bucate neobişnuite. Oalele mari fumegau, pline de peşte vioriu, în gropi circulare schimbate în cuptoare şi mirosul se răspândeâ împrejur aţâţător.
O fată slabă şi verzuie ca o lăcustă vindea bucăţi lungueţe de brânză, în formă de mici, cai, păsări sau flori. Unul cu un chip sulemenit şi lins, femcesc, cu clopoţei de aur în urechi, cu mâinile şi braţele date cu anilină ca acelea ale zugravilor, vindea răcoritoare ce semănau a otrăvuri.
Viva Maria!
Alte cete soseau, treceau. Mulţimea se grămădea pe lângă uşc, ne putând să mai răzbească în biserica înţesată de lume. Clovnii, pungaşii, saltimbancii, panglicarii, năzdrăvanii, jucătorii de toate felurile o chicmau, o momeau, o cucereau. Toţi aceşti fraţi de furtişag simţeau de departe prada, trăgeau drept şi la sigur, nu greşau nici odată lovitura. Momeau pe neghiob în mii de chipuri, dându-i speranţa unui câştig repede şi sigur; îl ispiteau la noroc cu fel de fel de făţărnicii şi aţâţau în el pofta până îl prindeau frigurile.
Apoi, după ce-şi pierdea ori-ce cumpăt şi ori-ce pricepere, îl jefuiau deabinele, fără milă, cu o înşelătorie mai eftină şi mai repede; îl lăsau înlemnit şi nenorocit, râzându-i în nas şi bătându-şi joc de el. Dar pilda nu scăpa pe alţii de a cădea în cursă. Yre-un altul soco-tindu-se mai isteţ şi mai priceput îşi punea în gând să-şi răsbune tovarăşul pungăşit; şi se aruncă din răsputeri spre ruină. Nenumăraţi nenorociţi cari suferă neîncetat spre a ajunge să pună la un loc economiile dintr’un an, sută la sută, pe trebuinţele vieţii — nespusele lipsuri ce fac sgârcenia plugarului rea şi crudă ca aceea a cerşetorului — toţi făceau să se vadă tremură-tura mâinii aspre, când apucau banul strâns să-l arunce norocului.
Vi ca Maria!
Cete noi veneau, treceau. Un freamăt mereu nou trecea prin mulţimea încurcată şi neliniştită; o cadenţă, mereu egală, stăpânea toate sgomotele amestecate. încet, încet, nu mai sună în urechi de cât numele clar Maria peste hărmălaia de sgomotc deosebite. Imnul învingea gălăgia. Talazul necontenit şi vesel izbea zidurile lăcaşului învăpăiat de soare.
Vi va Maria!
Maria Ev viva!
Grupurile se strângeau în jurul bisericei aşteptându-şi rândul să intre; se suceau, se învârteau fără încetare cu capetele descoperite, după purtătorii crucilor, fără să, se întrerupă din cântec.
Bărbaţi şi femei aveau câte un băţ cu cruce în capăt sau înflorit, în care se rezumau cu toată greutatea oboselei lor. Frunţile le rourau ; râuri de năduşeală li se scurgeau pe grumaji, le înmuiau îmbrăcămintea.
Bărbaţii aveau cămaşa desfăcută la piept, gâtul gol, braţele goale şi pe mâini, pe piept, pelea crâ plină de figuri tatuate, colorate cu indigo, în amintirea locaşurilor vizitate, a ispăşirilor, a posturilor trecute. Toate
NOUA REVISTX ROMÂă
107
diformităţile muşchilor şi oaselor, toate deosibirile trupeşti, toate semnele neşterse ale oboselii, dezastrelor, bolilor ; craniile ascuţite sau turtite, chelboasc sau păroase, acoperite de cicatrici sau de umflături; ochii albicioşi şi opaci ca nişte pete lăptoase; ochii trişti păcurii ca aceia ai unor broaşte mari, singuratice; nasurile carne, parcă strivite cu pumnul, sau cocârjate ca ciocul de vultur, sau lungi şi cărnoase ca nişte râturi, sau aproape roase, nimicite de vre-o boală ; gâtlejurile brăzdate de vine roşiatice ca frunza de viţă, toamna, sau gălbejite şi tăbăcite ca pielea unui rumegător, sau pline de scorojeli roşiatice ca porumbul; gurile subţiri ca limbi de briciuri sau desfăcute şi cărnoase ca curmalele strivite, sau armate cu dinţi mari ca nişte colţi de mistreţ ; buzele de iepure, guşile, scrofurilc, brânca, buboaele, toate grozăviile trupului omenesc, treceau în bătaia soarelui, pe dinaintea bisericei sfintei Fecioare.
Viva Maria!
Fiecare ceată îşi avea crucea şi şeful ei. Şeful era un om butucănos şi aspru care aţâţa necontenit pe credincioşi cu urlete şi gesturi de smintit, lovindu-i la spate pe cei mototoli, târând pe bătrânii sfârşiţi, înjurând femeile care se opreau din cântec să mai răsufle. Un uriaş arămiu, căruia îi scânteiau ochii sub un păr mare, negru, târâ trei femei legate de trei căpestre. O altă femee mergea înainte, goală, acoperită numai cu un sac din care se iveau capul şi braţele. O alta, înaltă şi uscată, cu faţa lividă, cu ochii alburii, mergea înainte îngândurată, fără să cânte, fără să se întoarcă, lăsând să i se vadă pe pept o fâşie de cârpă însângerată ce părea ca un bandaj al unei răni mortale; şi din clipă în clipă şovăiâ, ca şi cum n’ar mai fi putut să stea în picioare, şi trebuia la sfârşit să pice de durere şi să nu se mai scoale. O alta hrâpăreaţă, rea, asemenea unei scorpii, cu o manta sângerată, înfoiată pe şoldurile osoase, cu o broderie lucitoare ca solzii unui peşte, mişca o cruce neagră, conducând şi aţâţându-şi ceata. Alta ducea pe cap un leagăn acoperit cu o pânză închisă ca scăpată în noaptea funebră.
Viva Maria!
Ocoleau, ocoleau, fără încetare iuţind pasul, ridicând glasul, aţâţaţi mereu de urletele şi gesturile conducătorilor. Fetele cu părul rar, ciufulit şi uns cu undelemn, aproape chelboasc pe la ceafă, stupide şi prostănace după faţă şi apucături, treceau în şir, fiecare ţinând o mână pe spatele tovarăşei sale, uitându-sc în pământ întristate,—fiinţe nenorocite ale căror pântece trebuiau să perpetueze, fără voe, în carne şi oase, instinctele şi durerea bestiei originare.
Intr'un fel de cosciug adânc, purtat de oameni, zăcea un paralitic înnăbuşit de grăsime, bănănăind din mâi-ncle întoarse şi noduroase din pricina înţelenirei, de par’că erau nişte rădăcini. O ţinea într’o tremurătură continuă; şi sudoarea îi rourâ fruntea şi ţeasta cheală scăldându-i faţa roşiatică, străbătută de vine albăstrui ca grumajii boilor. Şi el purta la piept multe talismane, şi o icoană a Sfintei fecioare. Gâfâiâ, şi se bocea ca intrat în agonie, sfârşit pe jumătate, răspândea un miros de nesuferit de putrezire; împrăştia prin toţi porii spăimântătoarca suferinţă pricinuită de ultimele tresăl-
tări ale vieţii; şi totuşi, nu voia să moară: pusese să-l ducă într’un cosciug la picioarele sfintei fecioare ca să nu moară.
P’aproape de el alţi oameni zdraveni, obişnuiţi să poarte în procesiuni statuile sau stindardele grele, duceau pe braţe un nebun care se smucea în mâinile lor, cu hainele sfâşiate, cu bale la gură, cu ochii eşiţi din orbite, cu arterele grumazului umflate, cu părul vâlvoi, vânăt, ca un spânzurat. Trecu şi Aligi, omul ispăşirei, mai galben ca piciorul lui de ceară. Şi iarăşi trecură toţi ceilalţi, în aceiaşi ocolire: trecură cele trei femei târâte de căpăstru; trecu Scorpia cu crucea neagră; şi taciturna cu făşia însângerată; şi aceea cu leagănul pe cap; şi acea îmbrăcată într’un sac, închisă în chinul ei, cu faţa brăzdată de lacrimi ascunse, lacrimi ce-i picurau printre pleoapele plecate în jos, arătare a unei vremi dispărute, pierdută în mulţime, înfăşurată par’că în aureola anticei pedepse ispăşitoare. Viva Maria!
Ocoleau, ocoleau fără să se oprească, iuţind pasul înălţând glasul, înebuniti de soarele ce îi băteâ la cap, aţâţaţi de urletele şefilor şi de zarva din biserică pe care o auzeau când treceau prin faţa uşci, cuprinşi de o exaltare sălbatică ce îi împingea spre jertfe sângeroase, spre chinurile trupului, spre încercările cele mai neomeneşti.	•
Ocoleau, ocoleau, nerăbdători să intre, îngrămădin-du-se, gonindu-se, prinşi de aceiaşi nebunie că nu mai păreau o grămădeală de oameni, ci o massă compactă a aceleaşi materi oarbe luată de puterea unui vârtej.
Viva Maria!
‘	Maria Eoviva!
Gabriele d’Annunzio
(trad, di., italieneşte dc N. POKA)
P UTERE A
(S 11 o a v ă)
Se spune că era odată o împărăţie cu un împărat bun şi drept cum nu se mai pomenise în altă parte, nici în alte vremuri. împăratul însă avea un vizir cum nu se putea mai rău. Şi din pricina vizirului ajunseseră lucrurile de nu mai era de trăit în tară.
1
In vremea asta vine unul cu o suplică la împăratul şi-i cerc să-l facă pe dânsul marc vizir, că el o să îndrepte lucrurile din ţară.
împăratul citeşte suplica şi ce-i vine lui, ia pana şi scrie colo sus pe ca:
Puterea este ca roata,
Cine o poate ’nvârtc O are.
Iscăleşte şi i-o dă înapoi.
Omul iâ suplica, se ’nchină şi pleacă.
Când vede însă cc-a scris împăratul rămâne pe gânduri, nemulţumit şi oarecum mirat:
— Ce-o fi vrut împăratul ? A voit să spună ceva, ori şi-a râs de mine?
Merge el o bucată pe gânduri, apoi se opreşte pe loc, se uită în pământ şi deodată se întoarce şi-o apucă spre împărăţie.
108
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
Când ajunge colo la împărăţie:
—	Unde e marele vizir? •
—	Marele vizir e sus.
—	Du-mă la dânsul.
—	Apăi că nu se poate.... că trebuc....
—	Ce nu se poate?!... Ce trebue?!.... Vezi colea iscălitura împăratului ?
—■ Da. Poftiţi mă rog. Poftiţi.
Când ajunge la marele vizir:
—	D-ta eşti marele vizir ?
—	Da, cu.
—	Ei, apoi de acuma nu mai eşti tu, sunt eu. Haide cară-tc.
—	Dar...?!
—	Fără dar. Uite iscălitura.
Şi omul nostru se aşează pe scaunul marelui vizir şi se face mare vizir.
Se face mare vizir şi s’apucă de slujbă în tot bunul. Judecă, hotărăşte, face, întoarce, drege, tae, spânzură, cum îi place.
La început lumea se sperie, dar în scurtă vreme începe să-i placă şi să-l iubească.
—	Dumnezeu să-l trăiască, Doamne, că aşâ vizir bun
încă n’am auzit să fi fost: aşâ zicea lumea, care în toate părţile; dar cu toate acestea, tot erau şi unii care se plângeau.	^
Se plângeau toţi cei cărora le tăiase din unghişoare şi pe cari îi scosese deprin gheliruri şi de prin caşcavaluri.
Unul din aceştia ajunge cu stăruinţele până la împăratul.
Acesta erâ tocmai un biet cocoşat, la care poate nu s’ar fi gândit nimeni să-l dea afară, dar el săracul, văzând că măturoiul marelui vizir începe să ajungă pe aproape de el, a început şi el să caute să-şi apere locşorul.
—	E băiat bun şi de neam, dar se teme ca nu cumva vizirul ăsta să-l dea afară şi pe dânsul: aşâ ziceâ o cocoană, cocoană mare, care venise pentru dânsul cu mijlocire la împăratul.
—	Bine, cocoană; spune-i băiatului să n’aibă grijă zise împăratul.
—	Las că băiatului îi spun eu, împărate; dar Măria Ta trebue numai de cât să-i vorbeşti vizirului de dânsul şi să-i vorbeşti încă ştii, îndesat, ca să înţeleagă, că altfel de pomeneşti că-1 dă afară. Nu ştii cum e vizirul ăsta, turc ?!
—	Cum turc ?!
—	Apoi turc, nici nu te-aude! Nu ştii cum e vizirul ăst nou ?
—	Nou ?! De ce nou ?
—	Apoi nou, că doar nu mai e cel vechi.
—	Nu mai e cel vechi?!
—	Se ’nţelege că nu. Ce, Măria ta nu ştii ?
—	Ba da, răspunde împăratul oare cum ruşinându-sc .că nu ştie; dar se gândeşte în sine cu mirare: Ce vizir nou ?! Eu doar n’am schimbat vizirul, îl ţin de atâta vreme!
ţ In sfârşit răspunde el ce răspunde cocoanei şi numai decât trimite să-i cheme pe marele vizir.
Când vine vizirul nostru, împăratul se uită lung la dânsul.
—	Mă rog, cine eşti d-ta ?	.
—	Eu, marele vizir.
—	Marele vizir ?!
—	Da.
—	D-ta ?!
—	Da eu.
—	Marele vizir al meu ?
—	Da.
—	Mare comedie! gândeşte împăratul uitându-se la dânsul şi căutând să-şi aducă aminte când şi cum l’a luat el pe ăsta mare vizir, căci chipul lui parcă i-ar fi cam cunoscut.
—	Şi, mă rog, de când eşti mare vizir ?
—	Apoi, de mai bine de-un an.	’
—	Mai bine de-un an ! Şi n'ai fost până acuma la mine.
—	Apoi nu, că treburile toate au mers bine fără Măria Ta; Măria Ta n’ai avut nevoe să mă chemi şi eu n’am avut nevoe să supăr degeaba pe Măria Ta.
—	Şi mă rog, cum, prin ce ai ajuns mare vizir ? Ai
vr’o hârtie?	-
—	Cum nu. Iaca suplica pe care Măria Ta a scris şi a iscălit.
Împăratul ia suplica şi citeşte:
«Puterea este ca roata «Cine o poate ’nvârte O are».
Se uită la scris, se uită la iscălitură, se mai uită şi la dânsul, apoi întreabă:
—	Şi d-ta ce faci acuma ?
—	Apoi eu învârt roata.
—	O învârţi?
—	Da. O învârt foarte bine, răspunde el.
—	Apoi învârtc-o mai departe, zice împăratul.
Tu. D. Speranţia
A AI I N T I R I
In liniştea plăcută a odăei bine mobilate, prietenii stau de vorbă. Din ţigările lor fine de foi se înălţa un fum aromitor. Lampa cu abat-jour răspândeâ o lumină închisă, dulce. Totul în jurul lor şi dispoziţia sufletească, şi paharele de vin bun şi tare de pe masă îi făceâ să viseze şi amintirile tinereţei lor, cu clipele ei de sentimentalism de odinioară, le picurâ încet în suflet.
Iorgu, acum avocat cu vază într’un oraş de provincie, ascultâ la cele ce-i spuneâ prietenul. Venise în capitală pentru afaceri şi se grâbise să-şi vadă prietenul. Ca în totdeauna când se văd doi buni prieteni din tinereţe, începuseră povestea frumoasă a tinereţei lor, —care, acum la vârsta mijlocie, li se păreâ grozav de îndepărtată, şi ca orice lucru trecut de mult, mai frumoasă şi mai fermecătoare de cât a fost vre-odată.
De la o vreme, Iorgu nu mai ascultâ, ci propriile lui amintiri îi sunau în urechi, povestite parcă de un glas cunoscut, chiar glasul lui.
Celalt băgă de scamă şt tăcu !	'
Pe st radii liniştită, fără tramway, sgomotul oraşului ajungeâ vag, confus până la ei.
IÎOUA REVISTA ROMANĂ
Pierduţi în atmosfera aceia de visuri, uitase fiecare de celrdalt.
Alexandru întrerupse tăcerea.
«De ce nu te însori, Iorgule ? Uite ţi-au răsărit ghiocei pe la tâmple».
Iorgu, tăcu câte-va momente, apoi scuturându-şi nervos scrumul ţigării, zise:
«Nu, dragul meu. Femeea pe care aşi fi vrut-o de tovarăşe şi de iubită, e de mult în pământ».
Prietenul se uită întrebător la el. Lui Iorgu i se păru întrebarea din ochii prietenului un îndemn şi începu:
«Iţi mai aduci tu aminte, Alexandre, de vremea când eram studenţi şi şedeam eu, Marincca şi Stănescu prin dealul Filaretului ? De vremea aceia se leagă cea mai frumoasă dragoste a mea, sau chiar singura mea dragoste adevărată.
«Eram băiat sărac şi cu mare anevoinţă mă ţineam la suprafaţă—Cum să zice. Nădejdea însă, că în curând ’mi voi luâ licenţa şi voi scăpa de sărăcie, mă făcea să nu mă prea sinchisesc de ea. Şi apoi, eram veşnic cu gândul în alte lumi. Nu ştiu cum se face, dar şi acum, când viaţa m’a ţintuit grozav de proza ei, cu tot trăesc într’un fel de lume a mea, sau mai bine zis a închipuirii mele.
-Ce mă înconjoară e pentru mine ceva fără însemnătate. Pretutindeni eu aleg numai frumosul. Ce e urât, josnic dau deoparte şi aşa am rămas tot un nenorocit de idealist, cum îm zicea odată o femee spirituală, care avea păcatul să fie din cale afară de realistă.
'-Şi vezi tu, Alexandre, dacă la bărbat idealismul ăsta pare ceva copilăresc, femeei îi dă farmec şi o face cu adevărat femee.
«Dar să mă întorc de unde pornisem. Ti-am spus că am iubit, şi am iubit cu adevărat. Şi să-ţi spun cum s’a început dragostea mea.
«In primăvara anului când să-mi isprăvesc dreptul, se mută în aceeaşi curte cu mine, un avocat. Bine în te-Ies că în casa cea dela stradă, o casă frumoasă şi arătoasă—ştii, cum se cere meseriei. .
«Avocatul eră însurat şi avea şi vre-o doi copii pe care-i vedeam adesea jucându-se prin curte. îmi erau dragi, fiindcă erau frumoşi şi totdeauna curaţi. Dar pic nevasta avocatului nu am văzut-o multă vreme după ce s’a mutat.
A
«In fiecare dimineaţă însă, o mână albă şi frumoasă ridica transparentul ferestrei din dreptul meu, dar stăpâna acestei mâni frumoase, rămânea în totdeauna după perdeaua de reţea.
«îmi plăcea mult clipa în care puteam zări mâna cea frumoasă, fără ca să doresc să cunosc chipul celei de după perdea. Să mă fi temut oare—estet până în fundul sufletului—că întreaga făptură nu va corespunde mânei ? Poate.
«întâmplarea face însă multe pe cari nici nu le dorim şi nici nu le căutăm.
«Eu n’am alergat nici odată după aventuri de dragoste. De aceia, când tovarăşii mei de odaie mi-au spus că vecina mea e o femea tânără şi frumoasă, n’am căutat de loc s’o văd sau s’o cunosc.
«Şi apoi, n’am fost niciodată frumos. Mic de statură,
toc)
cu faţa cam din topor— mi se cunoaşte obârşia după chip—n’aveam nimic ca să pot place unei femei.
«Dar cu închipuirea iubeam pe aceia care trebuia să vie odată şi aşa cum o visam eu, nu o întâlneam nici odată.
«Şi cum îţi spuneam, vecina mea nu mă interesă decât pentru mâna ci frumoasă. Totuşi, în urmă am iubit-o şi iubirea asta mi-a rămas adânc săpată în suflet, poate chiar pentru în totdeauna.
«Să-ţi spun cum. Intr’o seară de vară, ieşisem să mă plimb prin curte. Citisem toată ziua aproape fără întrerupere—mă pregăteam de ultimul examen. Capul îmi eră greu şi mă durea. Repetam în gând fraze întregi din cele citite şi cu toate că încercam să-mi schimb gândurile ca să mi le odihnesc, ele reveneau cu încăpăţânare la un pasagiu rămas neînţeles.	.
«Făceam paşi mari în lungul curţei şi nu mă uitam nici la dreapta, nici la stânga mea. Şi eră o lumină, de se vedea ca ziua.
«Trecusem poate de zeci de ori prin dreptul casei avocatului fără ca să-mi vie în gând să mă uit într’a-colo. Deodată, tocmai în dreptul unei ferestre deschise un suspin uşor ca o adiere, mă făcu să mă uit tresărind. In pervazul ferestrei, poleită de razele lunci stă ea. Părul ei blond îi înconjura faţa ca o aureolă.	'
«Rămâsei câteva clipe înmărmurit. Mă, ce frumoasă eră! Sau poate mi s’a părut mie? Nu ştiu. Atâta ştiu, că tot aşa de frumoasă ca în seara aceia o văd şi acum în minte.
«împins parcă de o putere stranie m’am apropiat de ea, şi cu glasul tremurător i-am şoptit: «ce frumoasă' eşti!» Nu-mi dam seama nici de ce fac, nici de ce spun, eram ca halucinat. Nici nu ini-a venit gândul că aşa. ceva nu se face, că e o necuviinţă şi cum se mai poate numi o astfel de purtare.
«Ţi-am mai spus-o! Tot ce e frumos mă transpune într’o lume netrăită, într’un fel de visare. Uit de tot,
• nu îmi mai dau seama de nimic. O stare patologică, ar zice un doctor» adăugă el zâmbind. Rămase câtva tăcut, cu ochii pierduţi în gol, parc’ar fi urmărit o vedenie frumoasă. Apoi privirea îşi recăpătă strălucirea ei firească şi urmă:
«Ea a zâmbit dureros şi mi-a răspuns:—-«Eşti poet, domnule, şi te impresionează firea, frumuseţea acestei seri de vară, razele lunei şi vederea unei femei frumoase».
«Şi aşa, ea în pervazul ferestrei, eu rezimat de zid, am vorbit până târziu.
«Bărbatul ei era dus în oraş şi ea, tristă de moarte din pricina felului de viaţă, nu ştia cum să-şi treacă vremea. Nu mi-a spus nimic, nu s’a plâns, nu numai atunci pentru că de abia o cunoscusem, dar nici mai târziu, nici odată. Dar eu aflasem că e nenorocită. Şi ce frumoasă era! Să fie femeea asta a ta şi în loc s’o adori în genuchi, să preferi petrecerile cu prietenii în fumul cafenelilor sau aiurea.
«Şi din seara aceia am iubit-o. Ochii mei numai aşteptau dimineaţa decât clipa când ea va apare la fereastră ca să ridice transparentul. Dacă zăream mâna ei albă, mi-erâ de ajuns, eram fericit toată ziua. Apoi seara, după ce zgomotul se potolea, o găseam în per-
Noua revista romana
i IO
văzul aceleiaşi ferestre, îmbrăcata toată în alb, ca o arătare. Băgăm de scamă însă, că faţa ci era din ce în ce mai palidă, mâinile tot mai străvezii şi ochii tot mai mari.
«Vorbeam de toate, dar niciodată un cuvânt de dragoste n’-a trecut peste buzele mele. Nici gândul de a o strânge în braţe sau de a o sărută, nu a profanat vreodată curăţenia sentimentelor care mă stăpâneau.
«Să mă fi iubit şi ea? Nu ştiu, nu m’am întrebat nici odată, îmi eră sufletul plin de frumuseţea ei, de vorba ei domoală, înţeleaptă şi de sunetul duios al glasului ei.
«Seri după seri treceau, şi eu o iubeam tot mai mult. Dar ceva parcă îmi spunea că o voi pierde, că puţinele clipe de fericire se vor sfârşi în curând.
«Şi s’au sfârşit. Au început serile de toamnă, reci şi ploioase. Fereastra se deschidea tot mai rar şi numai pentru câteva clipe, cât să-mi poată spune un bună seara şi ce mai fac cu examenul. Mă certă blând ca o soră de cc-1 tot amân şi apoi, când un fior de frig îi cutremură uşor umerii slăbiţi, închidea fereastra.
«Razele lunei, învăluite uneori de nori groşi de abiă mă lăsau să-i zăresc faţa albă ca varul. Une ori o tuse uşoară, uscată, o făceâ să-şi întrerupă vorba.
«Ce să-ţi mai spun? A murit în toiul ierneifără ca eu s’o mai pot vedeă.
«In noaptea morţei ei, n’am. închis ochii toată noaptea. O durere sfâşietoare nu mă lăsă o clipă să lipesc geană de geană. Simţeam o nelinişte neînţeleasă, şi fără să ştiu de ce, parcă tot aşteptam să se deschidă uşa şi ea să păşească uşor în odae. Ştiam că e o nebunie gândul ăsta, că aşa ceva e cu neputinţă, cu toate astea, mă stăpânea fără întrerupere.
«In zori, am văzut mişcare în casa lor şi am înţeles. După ce au ridicat-o pe catafalc, am pândit minutul când nu era nimeni pe lângă ea şi m’am strecurat ca un hoţ.
«Ce frumoasă era şi atunci! Albă, cu genele lungi şi negre cari umbreau uşor ochii mari închişi, cu mâinille el frumoase puse cruce pe piept, părea o marmură scluptată de un maestru.
«Şi atunci, pentru întâia şi ultima oară, am sărutat-o pe fruntea albă şi rece.
«Am plecat apoi pentru câteva luni la ţară, la ai mei, lăsând şi examen şi tot baltă.
«Une ori—să nu râzi—când stau aşa, pierdut în visări, mi se pare că o văd aevea înaintea mea şi stau minute întregi nemişcat ca să nu dispară. Şi de câte ori sbuciumările şi necazurile vieţei vin să-mi facă sângele să-mi clocotească mai tare în vine, simt parcă mâna aceia străvezie mângâindu-mă uşor pe frunte şi mă potolesc ca prin farmec».
Tăcu. Ţigara pe care o uitase aprinsă între degete, se stinsese încetul cu încetul.
O trăsură trecu cu sgomot pe sub ferestrele lor şi-i trezi din visare. Iorgu se sculă să plece.
Afară, ploaia picura monoton în geamuri.
Lia IIArsU.
NOTE Şl D1SCUŢIUNI
HIGIENA AUZULUI
Psihologia veche ca şi cea modernă face o diferenţiare între simţurile inferioare (simţul tactului, al gustului şi al mirosului) şi între simţurile superioare (simţul auzului şi al văzului). Această diferenţiare este bazată, pe deoparte, pe puterea de exteriorizare a imaginilor «simţite», pe de (alta, pe partea ce iau, aceste simţuri în desvoltarea inteligenţei omeneşti.
în adevăr, dacă ne este posibil să evocăm o imagină vizuală, un tablou pe care l-am văzut, o melodie pe care am auzit-o, ne este imposibil — cel puţin majorităţii oamenilor — să redeşteptăm în prezent o impre-siune avută în trecut, fie ca gustativă, olfactivă sau tactilă.
Auzul, care în ultima analiză nu este decât o sentinelă în complexul aparat al mijloacelor noastre de apărare contra atacurilor din afară, a devenit în acelaşi timp şi organul esenţial al vorbirei. Căci vorba nu este de cât o imitaţiune, e. reproducerea imaginilor auzite-Rezultă, că un copil care se naşte surd să devie fatal şi mut. Chiar mai târziu, până la vârsta de 5—6 ani dacă copilul contractă vre-o boală de urechi care-i compromite auzul încă este destinat să devie mut; pentru că surzind nu poate să-şi împrospăteze impresiunile auditoare, şi pierde încetul cu încetul imaginile auditoare ale cuvintelor vorbite. La aceasta să mai adăugăm, că capitalul cuvintelor pe cari le poate învăţă şi înţelege un copil în această vârstă fragedă este foarte răstrâns, Majoritatea cuvintelor din limbagiul nostru sunt constituite din simbolizări de idei abstracte; iar parte din cuvinte sunt chiar idei abstracte, cum sunt: Infinitul. Dragostea, Eternitatea, Virtutea etc. cuvinte neînţelese de copil. Se înţelege că asemenea copii izolaţi de lumea sonoră, devin mai curând sau mai târziu surdo-muţi.
Este surprinzător de a constată cu câtă uşurinţă oamenii de ştiinţă au trecut peste acest lucru aşâ de grav, fără a-i dă toată importanţa ce o merită mai ales dacă ţinem seamă, după cum am spus, că vorbirea—cea mai bună gimnastică a spiritului omenesc—fără auz, nu se poate concepe. Este surprinzător de a constată cum medicii nu s’au preocupat de loc de această ccstiune, şi măsurile de igienă şi prophilaxie ale auzului, ca şi instrucţiunile în acest sens, care ar trebui răspândite cu profuziune prin familie, prin şcoli, prin policlinice, prin uzine etc., nu numai că nu se răspândesc, dar nu sunt nici măcar cunosute.
De aceea, mi s’a părut că fac operă utilă, ca prin organul acestei reviste excelente, să atrag atenţiunea asupra măsurilor ce trebuesc luate pentru prevenirea boalelor de urechi şi întreţinerea funcţionării normale a auzului.
*
* *
Dar mai înainte ţin să constat că dacă această parte a simţului urechii a fost aşâ de neglijată, cauza o găsim într’o raţiune mai profundă şi mai generală.
Deci, privind bine, vedem că şi igiena celorlalte sim-
NoPa revista romană
ii i
curi, ba chiar mai mult, higiena şi profilaxia celorlalte organe au fost sacrificate, întocmai ca şi higiena auzului.
Explicaţii! nea este după părerea mea următoarea : găsim în mic acecace se petrece şi în mare; găsim în individ aceea ce se petrece şi în colectivitate; la om aceea ce se petrece în societăţile omeneşti.
Prima grijă a savanţilor şi a legislatorilor a fost, din timpurile cele mai vechi şi până în ziua de astăzi, de o luâ măsuri judicioase de higienă şi profilaxie contra boalelor infecţioase şi contagioase cari pot periclita viaţa masselor. S’a luat astfel măsuri contra leprei, contra holerei, ciumei, tuberculosei, febrei tifoide, searla-tinei, etc. pe cât timp preocupaţiunea pentru binele individului erâ foarte neînsemnată.
Ori, omul care nu este la rândul său decât un agregat de organe cari colaborează împreună pentru menţinerea vieţei, face faţă de dânsul acelaşi lucru. F.1 a luat măsuri numai în contra boalelor cari pot periclita existenţa lui, ca tot; de măsurile profilactice pentru prevenirea îmbolnăvirei vre-unui organ s’a preocupat prea puţin.
Maxima primum viverc dcindc philosofari' a impus logica acestei conduite şi ne dă cheia şi explica-ţiunea acestui procedeu.
*
+ *
Dar dacă multă vreme se credea că tot neajunsul boalelor de urechi se mărgineşte numai la acea, că cel care este atins riscă numai de a surzi, astăzi, graţie progreselor recente făcute pe acest teren, se ştie că com-plieaţiunile boalelor de urechi sunt de multe ori foarte grave şi pot lesne periclita viaţa bolnavului.
Astăzi se ştie că mulţi din acei cari mor cu eticheta de meningită tuberculoasă —maladie incurabilă — nu sunt decât victime ale urechilor lor suferinde şi necăutate. Astăzi se ştie că abcesele creerului şi ale cerebelului, asupra cărora s’a întins totdeauna curiozitatea celor mai eminenţi savanţi, nu sunt decât iarăşi complicaţiuni ale boalelor de urechi.
*
* *
Funcţionarea normală a urechii depinde de starea normală a nasului şi a gâtului (a pharyngelui rctro-nasal); aceste trei organe n’au numai înrudiri de vecinătate, ci şi de funcţiune.
Majoritatea boalelor de urechi nu sunt decât complicaţiuni pornite dela nas sau dela gât. De aci rezultă importanţa imensă pe care o prezintă măsurile ce tre-buesc observate pentru buna întreţinere a acestor organe, căci prcvcnindu-le pe acestea, prevenim şi boa-lele de urechi. Aha trebui dar să supraveghiem cu mare atenţiune respiraţiunea nasală mai cu seamă la copii. Căci. aceştia, ca şi adulţii când nu vor putea respira în mod liber prin nas, îl vor avea astupat, şi vor suferi de cataruri cronice, şi de gâlci repetate. Aceştia atunci ne mai putând avea somnul divin al reginei Angliei cântat de Fabiano Fabiani.
«Quand tu dors calme et pure Dans l’ombrc do mes yeux -
vor avea somnul neliniştit din cauza respiraţiei, vor respira cu gura deschisă, vor sforăi, se vor asvârli chiar
în patul lor cum se întâmplă la copil, vor fi cu toţii candidaţi la boalc de urechi. Aceste boale se pot diviza în două grupuri:
I.	Grupul complicaţinnilor catarhale ale urechei» grav pentru funcţiunea acestui simţ, căci poate compromite în mod ireparabil auzul.
II.	Grupul complicaţiunilor supurative ale urechei, mult mai grav decât primul, căci el este origina cea mai frccuentă a cazurilor de surdo-muţi unde găsim compromise auzul, vorba şi inteligenţa.
îmi fac o datorie să atrag atenţiunea celor în drept asupra acestor boale, mai ales când' ele se manifestă la copii, cari se găsesc în şcoală. De higiena simţurilor şi în special de aceea a auzului, depinde în mare parte roadele ce le poate dâ tinerimea noastră în viaţa ei de mai târziu.
Dr. Birman-Bera.
In numărul viitor vom publica un articol al d-Iui Emanuel Grigoraş; Aviaţiunea (cu 8 ilustraţii).
CONFERINŢA D-lui CRISTU NEGOESCU
la Academia populară din Ploeşli.
D-l Cristu Negoescu a deschis sesiunea conferinţelor la societatea «Academia populară» în ziua de 14 No-embrie, prin conferinţa intitulată; Bogăţia şi Fericirea.
Aceasta e a doua conferinţă pe care D-l Negoescu o ţine în Ploeşti, în sala teatrului «Cooperativa» şi care e continuarea conferinţei din anul trecut intitulată: »Educaţia integrală».
«Conferinţa de azi, spune D-sa, va întregi o parte din conferinţa din anul trecut şi anume partea economică a omului, care pentru mulţi pare banală».	.
A’orbeşte apoi despre fericire.
Fericirea e acel ceva pe care fie care îl dorim, dar nu ştim dacă l-am realizat; ea e foarte complexă, pentru că şi omul e complex. Pentru ca un om să fie. fericit trebue ca atât corporal, intelectual cât şi moral să fie fericit, şi apoi îndeplinindu-le pe acestea, fericirea mai depinde şi de mediul înconjurător. Din această cauză fericirea absolută e un ideal, pe care nu-1 putem ajunge şi către care tindem.	-
Trece apoi, la bogăţie, care se ţine de mână cu fericirea. Prin bogăţie absolută se înţelege bogăţia intelectuală, fizică, morală, economică şi socială; şi ea e tot ca fericirea, un ideal. Deci trebue să ne mulţumim cu fericirea şi bogăţia relativă. Fericirea normală consistă în a căuta plăcerile şi a evita durerile. Bogăţia, este atunci când averea întrece satisfacerea trebuinţelor noastre. Trecând acum la relaţiunile dintre fericire şi bogăţie, arată întru cât ar servi bogăţia de averi pentru fericire. Bogăţia e contrară sărăciei,, care e stimulentă la munca pentru trai şi progresele de azi n’ar fi ajuns aci, dacă n’ar fi fost săracii. Fericirea bo; gatului începe când ai trecut prin sărăcie, căci numai astfel o poţi preţui. Fericirea bogăţiei de avere, chiar când o avem, e mediocră; pentru că .ea depinde de toate celelalte fericiri. De exemplu uh idiot bogat, e fericit ?
Apoi trece de analizează bogăţia. Oamenii de afaceri caută să se îmbogăţească mereu, pentru că altfel ei cred
T 12
NO ti A REVISTA ROMANĂ
că va înceta fericirea. Apoi unii oameni au un sentiment simplu de a poseda, avarul se bucură de ceea ce a adunat etc. Bogăţia dă sentimente ca acele a ale mândriei, credinţa de a fi mai înţelept etc.
Vorbeşte despre bogăţia personală şi colectivă. Bogăţia personală face servicii societăţei şi deci îi aduce fericirea, atunci când bogatul îndeplineşte frumosul, când are sentimentul binelui, când ne mai putând cheltui pentru sine ajută societatea sau rivalităţile între bogaţi. Sunt unii oameni care nu înţeleg de loc fericirea prin bogăţie, ca de exemplu savanţii. Altora bogăţia le e nefolositoare, ca a unui idiot, nebun. Condiţiile bogăţiei pentru fericire e ca bogatul să fie adaptabil, să aibă o superioritate morală, intelectuală, care adese ori se pregăteşte de mai multe generaţii; atunci bogăţia bogatului ar fi un isvor de fericire personală şi socială.
Adeseori bogăţia personală e un pericol pentru societate, când acesta e un avar, pentrucă atunci fericirea colectivă suferă. Cu cât o ţară are mai mulţi bogaţi care ştiu să facă fericirea atât a lor—personală, cât şi pe cea colectivă—a societăţei, cu atât naţiunea acelei ţări e mai fericită.
Trece apoi la bogăţia colectivă—a societăţei româneşti. Din câte-va cifre pe care le aduce se vede că proprietarii mari—în număr de câteva mii—au jumătate din proprietatea ţărei, iar cealaltă jumătate e a 1.000.000 capi de familie. De aceea în societatea noastră e o clocotire, pentru că'/g din populaţie e nemulţumită cceace e spre paguba tutulor.
Atât expunerea într’o formă frumoasă, cât şi fondul acestei conferinţe a interesat pe numerosul public,
N. D.
„AGRICOLA"
Societate Anonimă de Asigurări Generaleîn Bucureşti
SEDIUL: STRADA SĂRINDAR, No. 2.
Capital Statutar Lei 4.000.000
Prima emisiune bei 2.500.000. Vărsaţi Lei 2 000000
asigurări in ramurele»
Incendiu, Viată, Grindină,	—-----
: Transport şi Accidente
Reprezentanta în fiucore^ii: STRADA DOAMNEI, Ho. 11.
CASA DE BANCA
MHRMGROSCH, BLAM & Comp.
BUCUREŞTI, STRADA LIPSCANI No. 8
#
Face tot felul de operaţiuni de bancă
flnficipaliuni asupra valorilor în
depozit şl ori ce iransacjiunl financiare
Emisiuni de scrisori de credit asupra tuturor piejelor ________________din Europa şi America.__________________
DROGUERIE & PARFUMERIlP
D. G. D I AM A N D I
BUCUREŞTI
EAU DE COLOGNE
Grand Prix Exposifiune Internaţională de Higienă
PAIilS 1907

Povestirile lui Mihail Eminescu
(Făt-frumos din lacrimă,La'anlveraara, Cezara. Sărmanul Dlonls)
Cu studii literare de MIHAIL DRAGOMIRESCU,

STABILIMENTUL GRAFIC «ALBBRT BAER» FABRICA DE CARTONAGE.— BUCUREŞTI, STRADA NUMA-POMPILIU, 5—9.