NOUA
REVISTA
romAnA
ABONAMENTUL:
In Romftnia un an................io Iei
„	şeaac luni..........6 ,,
In toate ţările untunei poştale un an 12 ,, „	„ tl şeose luni 7 „
REDACŢIA §r ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdlnand, 55. — Bucureşti
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTĂ
APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ
UN. NUMĂR:
25 Bani
DIRECTOR:
C. RĂDULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
Seşăseştecu numărul la principalele librării şi la depozitari de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pe ultima pagină M« pagină ; xo lei.
No. 5.		DUMINICĂ 9 NOEMBRE 1908	Voi. 5.
			
numeroşi, consideră Italia rei pe o puternică aliată naturală a poporului român, din cauza comunităţii de
SUMARUL:
NOUTĂŢI:
Opinia publică din Italia faţă de România. Scrisorile d-lor Francesco Bertolini, A. Graf Coşare Lombroso, Pasquale Yillari, C. F. Gabba, Roberto Bracco.
POLITICĂ:
C.	I. Stoicescu. Toleranţă şi respect în discu-ţiune.
Dr. Tih. R. Gjorgjevici. Din Bosnia şi Herţe-govina.
LITERATURĂ:
Radu D. Rosetti. Un onorar macabru.
Paul Bourget. înviere.
PEDAGOGIA:
Lx. N. Negreanu. Vizitarea câmpurilor de luptă de către tinerime.
NOTE ŞI DISCUŢIUNI:
N. Em. Teohari. De ce profesorii noştri sunt sceptici.
E. S. Bialgebra de Emanuel Grigoraş.
origină, a tradiţiei şi a intereselor comune întreJtaU^w România; alţii, în minoritate negreşit, deduc din faptiî alianţei politice a Italiei cu Austro-Ungaria, ca- q cotf-cluziune necesară: duşrgănia Italiei pentru toate popoarele neprietene Austro-Ungariei.	'
Ne adresăm Domniei Voastre, Domnul meu, nu ca la un om politic, ci ca- la un om care prin activitatea sa publicistă reprezintă opiniunea publică italiană, şi o ilustrează chiar pe aceasta, faţă de noi străinii, şi vă rugăm să răspundeţi, dacă sentimentele inimei D-voa-stră, ca italian şi om cult, răspund sau nu speranţelor pe care şi le pune majoritatea poporului român în Italia ?
Corespund sau nu, după părerea D-voastră, dorinţele acelor Români cari vorbesc de o alianţă cu Italia, simpatiei tainice şi reciproce între cele două popoare, sau numai unei explosiuni sentimentale de moment ?
Răspunsul D-voastră, va fi publicat în Noua Revistă Română, şi nu ne îndoim că el va contribui mult la o bună orientare a politicei române în viitor.
Primiţi, D-le asigurarea celor mai distinse sentimente.
C RADULESCU-MOTRU.
Bertolini Francesco.
NOUTĂŢI
Opinia publică din Ralia faţă de România.
După întrunirea naţionalistă ţinută la Dacia In ziua de 19 Octombre trecut, Directorul Noii Reviste Române a trimes mai multor publicişti şi oameni dc ştiinţă din Italia următoarea scrisoare ;
Bucureşti 20 Octombre 1908.
Domnule,
!t
Ultimele evenimente petrecute în peninsula Balcanică şi cu deosebire anexarea în modul ştiut a Bosniei şi' Herzegovinei de către Austro-Ungaria, evenimente care din nenorocire coincid cu fapte de oprimare politică îndreptate în contra Românilor ce trăesc sub coroana ungară, au emoţionat adânc opinia publică română şi au dat ocaziune la mai multe meetinguri naţionale, a căror, tendinţă a fost.în definitiv o tendinţă a.nti-austriacă.
In aceste zile de nelinişte s’a pronunţat şi numele Italiei, dar cu o oarecare rezervă. Unii, şi cei mai
Profesor de istoria veche la Universitatea din Bolonia şi rector al acestei universităţi.
Născut în 1S36 la Mantua, d-1 Bertolini e unul din cei mai autorizaţi istorici ai Italiei, specializat tn istoria veche a Italiei şi mai ales în istoria romană. Din numeroasele sale lucrări putem cită:
«Storia primitiva di Roma» (1860) 3 voi.
Storia del Medio Evo (1866).
Studii critici intorno al regno di Odoacre (1869).
Storia d'Ilalia sotlo le dominazini barbariche (1876).
Storia del risorgimenlo italiano (1837—88).
Le rivoluzioni ilaliane del 1820 e 1831 (1886—87).
Bologna nella storia del nsorgimento italiano (1887).
Storia di Roma (1890) şi multe manuale de istorie pentru uzul şcoalelor.
UNIVERSITATEA DIN BOLOGNA Bologna 10 Noembrie 1908.
Rectorul
Distinse Coleg,
îmi faceţi cinstea de a-mi cere părerea în privinţa sentimentelor Italienilor faţă de Români. Vă pot răs- _
66
NOtîA REVISTĂ ROMANA
punde că sunt sentimente de deplină frăţie, care au o bază de granit cimentată de 18 secole.
Alianţa politică a Italiei cu Austria e un fapt care interesează numai politica guvernului şi a diplomaţiei; ea nu ocupă spiritul naţiunii care în schimb nu poate îndepărta gândul şi judecata sa dela suferinţele ce a îndurat Italia în timpul lungei dominaţiuni austriace şi care nu poate pricepe în lealitatea sa îngenuă cum acest gând a putut lipsi din politica guvernului nostru.
Şi de aceea Românii, victime astăzi ale aceleaşi opresiuni politice, pot conta pe simpatia Italiei, care la nevoe nu va ezita să se manifeste cu fapte concrete şi pozitive iar nu numai cu simple manifestări platonice.
Primiţi, vă rog, distinse coleg, expresiunea sentimentelor mele de solidaritate naţională.
Al D-voastră devotat.
FRANCESCO BERTOLINI
Arturo Graf.
Poet şi literat, verhiu profesor de limbile şi literaturile neolatine, profesor de literatură italiană la Universitatea din Tu-rin. D-l Graf, unul din cei mai de seamă critici literari ai Italiei, e născut la Atena la 1848. îşi petrece vârsta copilăriei în tara noastră în judeţul Brăila; după ce studiază dreptul la Neapole, revine din nou In România şi are timpul să se ocupe spre a cunoaşte -ţara şi poporul în mijlocul căruia trăeşte. Astfel o broşură apărută în 1875 *Della poesia popolare rumena* ni-1 arată ca un cunoscător al sufletului nostru naţional, în cele mai frumoase părţi ale sale, în poezia populară.
Activitatea d-lui Graf se desfăşură în mare parte în stu-diarea multor probleme literare. începând cu lucrările sale cele mai vechi, găsim studii asupra epicei franceze In evul mediu, epica neolatină primitivă, originele dramii moderne, calitatea tragediei (1876), expunerea ştiinţifică a istoriei literare (1877), Promeleu după poezie (1888), mituri, legende şi superstiţii în evul mediu (1892—93 şi multe alte lucrări de critică literară.
Prea stimate Coleg,
Am trăit mulţi ani din copilăria şi tinereţea mea în România şi am vorbit limba voastră ca pe a mea proprie-. Răspund scurt şi preciz :
Orice aprobare, orice îngăduire a oricărui act ce ar atinge sufletul şi interesele poporului român, ar fi, din partea Italiei, o greşeală şi o laşitate. „
Cu toată stima, Vă salut. i"	A. GRAF
Torino.8 XI 1908.	Profesor la Uuniversitate
Lombroso Tesare.
Psyehiatru şi anthropologist, profesor de medicină legală şi Psychiatrie Ia Universitatea din Turino Profesorul Lombroso e o personalitate marcantă, cu o reputaţie ştiinţifică bine stabilită.
E fundatorul şcoalei anthropologice pehale, reprezentată prin Garofalo. Ferri, Lacassagne, Sommer, Kovalewski, Holzendorf, Liszt, Kraepelin ş. c. a.
Onorate Coleg,
Eu am fost în totdeauna şi voiu muri, partizan intransigent al deplinei libertăţi şi celei mai largi des-Voltări a oricărei naţionalităţi, a oricărei credinţi. Prin urmare, dacă gem împreună cu voi pentru apăsarea
Sârbilor şi a Românilor, nu -pot să nu gem şi pentru apăsarea Rutenilor ca şi pentru aceia a Evreilor din România.
Al D-tale
CESARE LOMBROSO
Villari Pasquale.
Istoric, pedagog şi om politic. Fost deputat, senator, fost vice preşedinte al Senatului italian, ministru de instrucţie publică. Profesor de Istoria modernă la şcoala de ştiinţe superioare din Florenţa.
Primele sale cercetări istorice apar sub titlurile : aba storia di Savonarola e dei suoi tempi» (2 voi. 1859—61 a doua ediţie 1887) şi Niccolo Macbiavelli (3 voi. 1879—81—82), opere devenite clasice şi cari au fost Iraduse mai târziu în limba germană, engleză şi franceză. Opera asupra lui Macbiavelli a fost premiată de către Academia din Turin cu premiul Bresca în sumă de 12.000 lei. Alte opere mai sunt : al primi due secoll della storia di Firenze» ('.2 voi. traduse şi în limba engleză) aScritti pedagogici» ş. a. precum şi discursuri rostite ca Preşedinte al societăţii Dante Alighieri.
INSTITUTUL SUPERIOR	Florenţa 9 Noembrie 1908.
FACULTATEA
DE
FILOSOFIE şi FILOLOGIE DECANATUL
Prea Stimate Domn,
Răspund îndată la întrebarea D-v. Italia s’a ridicat şi trăeşte prin puterea principiului de naţionalitate.
Ea nu ar putea renega acest principiu fără de a renegă însăşi existenţa sa.
Noi am aplaudat în totdeauna cu entusiasm la ridicarea şi constituirea tuturor naţionalităţilor, în special la acea a poporului român, cu care suntem şi ne simţim fraţi. Obligaţiunile ce ni le impune Tripla alianţă nu pot fi o piedică pentru aceasta Tripla' alianţă a fost construită pentru apărarea păcii, nu pentru înjosirea naţionalităţilor, a căror distrugere nu ar fi pentru noi pacea, cî ar fi moartea.
Aceste sentimente eu le cred universale în poporul italian.	'
Cu toată stima, devotat,
. PASQUALE VILLARI
Gabba Carlo Francesco.
Jurisconsult italian, profesor de drept civil şi de filosofia dreptului la Universitatea din Pisa, de sociologie la şcoala de ştiinţe sociale, senator, ete.
Profesorul Gabba este unul din jurisconsulţii savanţi ai Italiei.’ Activitatea lui se desfăşură mai cu seamă In ştiinţa dreptului. A scris numeroase opere de seamă, relative la diferite chestiuni juridice. Competinţa juridică a profesorului Gabba e recunoscută în lumea juridică. II vedem consultat în multe procese pendinte în faţa instanţelor străine. Intre altele, la 1876 îl vedem consultat împreună cu prof. Dr. Fr. von Hollzendorf (Mîinchen) cu privire la situaţia juridică a Principesei Bibescu, fostă Principesă de Bauffremont (II sficondo matrimonio della principessa di Bauffremont eil dirilto inlernazionale), o chestiune de-foarte mare interes din punctul de vedere al dreptului internaţional.
Ilustre Coleg,
îmi faceţi prea multă cinste cu Interpelarea ce-mi adresaţi în scrisoarea Dv. din 3 cor. şi o datorie de
NOUA revista romana
67
curtcnie mă. obligă să vă răspund imediat, nu însă ca om politic ci, cum însuşi îmi cereţi, ca particular şi ca om de ştiinţă.
România, etnograficeşte soră a Italiei şi care a moştenit de la vechii Romani şi continuă a păstra valoarea civilă şi militară, este, din nefericire prea puţin sau chiar de loc cunoscută marei majorităţi a poporului italian. Ea a fost, e drept, obiect de studii şi publicaţiuni din partea Italienilor (d. ex. Vegczzi Buscalla); aceştia însă sunt puţini la număr şi n’au pătruns în popor. Printre aceşti puţini mă număr şi eu, căci am scris într’o revistă italiană cu ocazia congresului din Berlin, luând apărarea României contra diplomaţiei adunate ce voia să-i impună emanciparea în massă a Evreilor indigeni. Această apărare mi-a adus ordinul Coroana României.
D-voastră mă întrebaţi dacă eu socotesc posibilă o alianţă între Italia şi România. Trcbue să vă răspund, nu ! dată fiind alianţa Italiei cu Austria şi Germania. Vorbindu-vă însă mereu, nu ca om politic ci doar ca om cu bun simţ şi de inimă, care arc în vedere viaţa politică a tuturor popoarelor civilizate’, eu nu ezit să vă spun că deplor politica maghiarilor faţă de naţionalităţi şi în special faţă de Români, cari sunt partea cea mai numeroasă din populaţia regatului Sfântului Ştefan.
Iată cât pot răspunde, ilustre coleg, la întrebarea ce-mi adresaţi.
Al D-voastră,
C. F. GABBA.
Roberto Bracco.
Cel mai mare dramurg italian în viaţă. Născut la Nea-pole în 19 Sept. 1802, Bracco a intrat la vârsta de 17 ani redactor la «Corriere del Maltino». La 18 ani a publicat prima sa carte de poveşti umoristice «Le Frottole di Bahy». In urmă a fost rând pe rând, cronicar, critic de artă, critic muzical şi dramatic. Acum când e bine cunoscut în străinătate, colaborarea lui e adesea căutată de ziarele şi revistele străine. In tinereţea sa a publicat numeroase versuri în dialect neapolilan, mai ales canzonete pentru muzică, unele semnate altele anonime. De când insă a obţinut marele sale succese teatrale el s’a concentrat cu totul în opera sa dramatică. Iată numele celor mai de seamă drame ale sale «li trionfo», «La (ine delf Amore», «Maschere», «lufedele» ■-Don Pielro Caruso», «Fiori d’Arancio», «Tragedie dell’ Anima», «Sperduti nel buio», Maternilă», «La piccula fonte».
Dintre toţi autorii dramatici italieni contimporani, cel mai cunoscut şi aplaudat dincolo de ţara lui e fără îndoială Bracco. Piesele lui sunt traduse şi jucate cu succes în Franţa, Austria, Ungaria, Germania, Rusia, Spania, Argentina, Statele-Unite, etc. Chiar la Teatrul nostru Naţional s’au jucat odinioară, dacă nu ne înşelăm, «Măştile şi Don Pietro Caruso» traduse de d-1 P. Sturdza.
Un critic italian, Lucio d’Ambra, vorbind de Bracco şi de scrierile sale il caracterizează în chipul acesta: «In toate dramele sale curg valuri de adevăr, de poezie şi de bunătate. Şi cum e opera sa, aşâ e şi omul. Aceasta o şl.'u prea bine cfj ce cunosc de aproape bunătatea, nobleţea personală a acestui scriitor, dragostea lui personală pentru familia sa şi soliditatea afecţiunilor sale.
K1 nu ar trădâ niciodată pe aceia cărora le-a întins mâna. Artist pasionat şi înflăcărat el se comptace într’o lume ideală de idei şi simţiri unde nu-1 poate atinge perven.italea oamenilor şi in care lucrează cu severitate, în linişte şi cu entu-
ziazm. Cine asistă la o piesă a sa, nu poate să nu iubească şi să respecte pe artist, înainte de a-i admira opera».
*
Civilizaţia—care este suma tuturor egoismelor—seacă acum din păcate chiar şi în Italia, isvorul poeziei, al sentimentului, al avânturilor eroice şi al durerii pentru cine suferă şi pentru cine plânge! Chiar şi unele ten-dinţi ale unei arte pe care eu o urăsc,—arta dramatică— sunt un omagiu adus forţelor ce nimicesc tot ceeace este viată a sufletului. Adesea, aceste tendinti sunt sirnbo-luri de măriri dorite şi aspiraţiuni poetice; ele însă nu au decât o valoare coreografică şi reprezintă lichidarea sentimentalismului!
Spunând acestea, am voit să vă dăstăinuesc, în chip leal, un adevăr crud. Românii, în a căror inimă vibrează încă sentimentul latin ce nutreşte dragostea lor frăţească pentru italieni, păstrează o idealitate care în sferele oficiale şi în organismele diriguitoare ale celei d’a treia Italii, se stinge pe zi ce trece.
In întrebarea ce D-v. mi-aţi adresat se găseşte un mare echivoc. D-voastră mi-aţi scris aceste cuvinte : „ Ne adresăm nu omului politic, ci omului care prin autoritatea sa de ilustru artist, conduce opinia publică a Italiei'1.
Ei bine, risipiţi iluziile d-v.
Emoţia adâncă, cu care, după ce am citiţ scrisoarea d-v., am salutat în gândul meu spiritele cele mai îndrăzneţe, cele mai puternice, cele mai nobile, cele mai luptătoare ale României, unde limba lui Dante îşi regăseşte numai decât originile sale, emoţia aceia, nu găseşte nici un ecou în «opinia publică italiană». Da, alţi artişti, alţi idealişti, alţi sentimentali ca mine sunt gata, fără îndoială, să culeagă toate florile grădinilor italiene spre a împodobi capetele cele mai mândre ale fraţilor români; dar aceasta nu are nici o importanţă în activitatea de fapt a naţiunei italiene.
Noi suntem rămăşiţele romantismului!
Noi suntem răzvrătiţii neputincioşi împotriva puterii positivismului.
Noi suntem cei învinşi!
Numai aceasta vă poate răspunde artistul, căruia d-v. v’aţi adresat.
Pentru a vă spune însă un cuvânt mai puţin dureros, trebue să vă vorbesc în numele politicei. Va fi, se înţelege un cuvânt intim, confidenţial, cum trebue să fie acela al unui frate. Diplomaţia italiană, mai mult ca oricând e pe cale să facă un joc de echilibru. Alianţele Italiei nu sunt decât un modus vivendi oficial. Nu încape nici o îndoială că ele n’au pecetia sincerităţii, şi nu se poate tăgădui că Italia ca şi Franţa, pentru a conduce cu siguranţă barca sa în viitor, nu va putea să navigheze împotriva vântului care suflă dela Londra.
Londra este astăzi, maşina cea mai mare a politicei europene.
Aceasta o ştie Italia. Şi este bine ca să o ştie şi România.
Ncapole 13 Noembrie 1908.	ROBERTO BRACCO.
68
NOUA REVISTĂ ROMÂNA
POLITICA
TOLERANŢA şi RESPECT ÎN DISCUŢIUNE
In numărul dela 12 Octombrie din Noua Revistă Română, am citit şi reţinut o dreaptă cugetare a distinsului director al acestei interesante reviste.
«Omul politic, — zice d. Rădulescu-Motru, — cu o mentalitate formată la cultura modernă, este un om tolerant pentru convingerile altuia, şi înainte do toate este un om respectuos pentru discuţiune...
De treizeci de ani urmăresc cu atenţiune evolutiu-
1	1
nile politice, şi ale oamenilor şi ale ideilor la noi, şi, nu pot contesta un mare progres şi o mai bună îndrumare către un ideal mai înalt. Nu sunt dintre aceia, cari cred că: cu cât societatea politică păşeşte mai departe în civilizaţiunc şi în cultură, moravurile se strică şi caracterele dispar. Socotesc, din potrivă, că cultura îndreaptă pe om, îi înalţă sufletul şi-l călăuzeşte a fi bun şi folositor pentru societatea în care trăeşte.
Nu mă sfiesc a mărturisi că sunt admiratorul fanatic .al generaţiunei de oameni politici, cari au trăit şi au făptuit atâtea acte mari pentru ţara noastră, în a doua jumătate a veacului trecut. Când privim înapoi la greutăţile, prin cari au trecut ei, când vedem tăria de caracter, puterea de convingere cu care au luptat, credinţa în triumful ideilor de cari erau pătrunşi, şi rezultatele admirabile la cari au ajuns, pare că ne găsim prea mici noi, cei din generaţiunea de acum, faţă de acei bărbaţi mari cărora le-a fost dat a scrie primele pagini politice în istoria ţărei noastre.
Este firesc să-i admirăm, şi să-i luăm de pildă în acţiunea politică, ce căutăm a desfăşura. Dar este un lucru bizar, cum în această admiraţiune şi în această pilduire, ne cam despărţim şi vederile noastre se îndreaptă în direcţiuni diferite, pe nesimţite; de multe ori, vedem în trecut miragiul tendinţelor noastre viitoare, şi în mod fatal ridicăm mai presus suvenirul şi memoria omului politic, ale cărui idei şi tradiţiuni le urmăm noi astăzi.
Vi s’a întâmplat, de sigur, a vedea că mulţi din oamenii noştri politici, trăesc mai mult cu amintirea lui fon Brătianu ; se inspiră din marile acte ale vieţii lui politice; îi reproduc cuvintele în discursurile ce rostesc; reamintesc adesea episode din trecutul lui. Intre liberali, aceştia sunt cei mai mulţi. .Şi, cum o mărturisiam altădată, pare că din mormânt tot el imprimă, până mai deunăzi, drumul pe care-1 urmă partidul liberal!
Alţi liberali, au trăit cu suvenirul viu al lui Rosetti: aceştia sunt mai puţini la număr astăzi. Cine n’a auzit cu câtă căldură, cu cât entusiazm, răposatul Take Giani, fostul preşedinte al Cameri, vorbea de tradiţiunilc ro-setiste şi de ideile înaintate pe cari el le-a propove-duit!
'Mulţi au pus şi pun în evidenţă actele mari ale lui Mihail Cogălniceanu. Alţii evoacă cu veneraţiune pe Alexandru Lahovari.
Pentru noi, toţi aceştia şi mulţi alţii, sunt vrednici
fii ai Ţărei, cari au pus unul o cărămidă, altul mai multe la temelia edificiului naţional al României moderne. Dacă amintirea lor ne este scumpă, fie şi cu oarccari preferinţe mai mult pentru unul decât pentru cel-l’alt ; dacă vorbim azi încă de ei şi de faptele lor, este dintr’un sentiment de respect pentru ideile lor şi de admiraţiune pentru convingerile şi bărbăţia lor.
Dar în luptele noastre politice de acum, influenţa trecutului se perde din ce în ce mai mult şi pare că unii din noi nu numai că suntem arzători de a ne emancipa cu desăvârşire de ac61 trecut, care s’ar zice că ne apasă, dar căutăm să aparent sub o formă nouă, sub care se ascunde câte odată un ideal lăudabil, de multe ori un oportunism calculat.
Programele partidelor politice, profesiunile de credinţă, discursurile de întruniri publice ori din parlament, sunt o luare la întrecere între oamenii zilei, spre a arăta care mai de care, cât este de înaintat în vederile şi concepţiile sale. De bună seamă, această emulaţiune ar avea dreptul la admiraţiune şi laudă, dacă ar fi totdeauna pornită din convingere şi nu ar ascunde un mijloc nou, mai modern, pentru ca unul sau altul să se pună în evidenţă, fără a dă multă importanţă la alegerea mijloacelor ce întrebuinţează, pentru a atinge scopul urmărit.
Nu e de mirare, — când cineva observă aşa ceva, fie în apucăturile adversarului său, fie chiar în acelea ale unui coreligionar politic, — că acel simţământ de toleranţă pentru convingerile altora, de care vorbea'
d.	Rădulescu-Motru, şi respectul pentru discuţiune, să meargă cam şchiopătând.
Afară de aceste rare. dar vătămătoare exemple, pe cari le întâlnim în viaţa politică, şi cari fac ca discu-ţiunea cestiunilor de principiu să scadă mai jos, putem să mărturisim cu oarecare simţimânt de mândrie, că oamenii politici îşi acordă unii altora astăzi şi atenţiune şi deferenţă, chiar în aprinderea celor mai animate discuţiuni.
Lhi amic politic îmi observa, mai deunăzi, că spiritul de disciplină în partide (înţelegea partidele istorice dela noi) se perde din ce în ce. şi acestei împrejurări, îmi zicea el, se datoreşte şi slăbiciunea partidelor (şi atenţiunea sa se îndreaptă mai cu deosebire spre partidul liberal). Eu cred că amicul meu se înşeală în aprecierile ce face. Diversitatea părerilor nu pot slăbi un partid; cel mult îl pot frământa în dis-cuţiunile, ce trebue să aibă loc între membrii săi; dar evident este, că soluţiunile la cari se poate ajunge, sunt cu atât mai bune şi mai folositoare, cu cât discuţiunea a fost mai întinsă asupra lor.
A confundă disciplina de partid cu suprimarea dis-cuţiunei este o regretabilă grc.şală, şi dacă vre-odată această confesiune a fost voită, pentru a grăbi soluţiunile, partidele s’au resimţit; şi de multe ori a fost nevoie de a se reveni, în timp foarte apropiat, asupra unor hotărâri luate cu repeziciune şi impuse majorităţilor cu autoritarismul disciplinei de partid.
Nu doară că noi nu simţim, că în partidul în care suntem este bine să fie o unitate de vederi, pentru ca o anumită cestiune, o anumită reformă, să se im-| pună cu tărie şi autoritate, când toţi membrii îi dau
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
69 ■
asentimentul şi sprijinul lor; clar ceeace trebue să avem în vedere, este că această unitate de păreri, să se stabilească printr’un acorcl al membrilor acelui partid. Dacă însă acest rezultat nu este atins, nu este obţinut, atunci este şi nedrept şi periculos, ca certe idei să fie răspândite, ca adoptate de un partid, când ele nu au fost în deajuns discutate.
Şi ca să nu vorbesc decât de partidul liberal, care după credinţa mea a fost premergător în mai toate progresele ce am realizat politiceşte în ţara noastră, voi da spre pildă câteva deosebiri de vederi între membrii acestui partid; deosebiri, cari nu denotă desmembrarca partidului, ci o vremelnică neînţelegere, după cum nă-dăjduesc.
Aşa de pildă, plecând de la un punct, pe care nimeni din noi nu’l contestă, acela că: starea ţăranului este rea şi că trebue să avizăm cu toţii la mijloacele de a o ameliora; ne găsim, cu toate acestea. în diverginţe de păreri în privinţa marei propietăţi. Unii cred— şi poate că sunt de bună credinţă,—că marca proprietate stânjeneşte propresul în bine al săteanului; de aci se conchide la suprimarea (sau cel puţin la reducerea) marei proprietăţi. Alţii suntem de părere că menţinerea proprietăţii mari este o necesitate la noi, şi susţinem cu adâncă convingere că avântul nostru economic se datoreşte mai cu seamă sforţărilor făcute de numea proprietate, care a putut da agriculturei noastre şi o mai mare extensiuni.', şi o mai bună îndrumare, graţie capitalurilor de cari dispune şi cunoştinţelor agricole înaintate,—pe cari a avut putinţa să le dobândească.
Voiţi un alt exemplu tot în domeniul principiilor? Vă voi da marea cestiune de actualitate, cu privire la lărgirea dreptului de vot. Unii gândesc, că sufragiul universal ar ridica clasa de jos, şi ar aduce mântuirea ei de toate nevoile, de care suferă; alţii credem, că în starea în care ne găsim o asemenea reformă ar sdruncinâ din temelie situaţia noastră politică şi socială şi că, departe de a realiză un progres, am copleşi prin numărul celor cu un cens restrâns şi pe puţini acei alegători în cari mai găsim umbra unei neatârnări şi curagiul de a luptă în contra amestecului, totdeauna vdt&m&tor, al administraţiei în alegeri.
Ştiu că mi se va zice de buni prieteni, că asemenea ingerinţe un partid îşi face scrupul de a nu le mai întrebuinţă. Dar să’mi fie permis a mă arătă cam şcep-tic în faţa unor asemenea afirmări, şi a constată că de când se fac alegerile, aproape sub ori-ce guvern, canditaturile oficiale au jucat un prea mare rol, şi că alegeri libere în toată puterea cuvântului s’au făcut de rari oameni de bună credinţă politică, pe cari însă multă lume i-a tratat de naivi.
Alegeri tibere! este idealul, este visul oamenilor politici, cari mai păstrează încă oare cari ilusiuni: mărturisesc că mă prenumăr şi eu printre aceştia ; de aceea s’a încercat în nenumărate rânduri a se asigură independenţa ălegătorului prin secretul votului. Dar, efect ciudat al legi,?! Un colegiu electoral dintr’un judeţ, votează cu acelaş entusiasm (? !) pe liberali, cum votează şi pe conservatori, după cum se găseşte la putere un partid sau un altul. Ştiu că sunt lăudabile excepţiuni.
în unele judeţe: dar vorbesc de majoritatea cazurilor, sau mai bine de multe cazuri.
Aş putea să măresc numărul exemplelor, pentru a dovedi diversitatea de păreri între membrii aceluiaşi partid. Voi mai cită unul, de dată recentă, care este astăzi foarte comentat şi către care ne putem îndreptă atenţiunea.
Sunt bărbaţi politici, cari au dat şi dau încă o luptă energică contra capitalurilor străine. Din punctnl de vedere economic naţional unii vocsc a face totul prin noi înşine, şi a realiză toate progresele pe terenul economic numai prin capitalurile noastre. Este de netăgăduit, că s’a lucrat mult şi s’a obţinut mult în această direcţiune, şi dacă n’am constată decât multele banei de la sate, al căror capital în total se urcă la milioane, încă avem dovada că mult s’a câştigat pe acest teren, şi că spiritul de asociaţiune, care se crcdeâ că ne lipseşte cu totul, se vede apărând, ca prin minune, şi dând rezultate excelente, în cele mai multe părţi.
Dar sunt alţii, şi din cei mai cu greutate, cari conservând aceiaşi dorinţă de a vedea forţele noastre puin-du-se la lucru, pentru a face faţă nevoilor prin capitalurile române, nu înţeleg însă a pune o stavilă împotriva capitalurilor streine. Câte industrii nici n’ar fi născut măcar, dacă am fi comptat numai pe iniţiativa şi pe capitalurile noastre! Câte altele n’ar fi prosperat, dacă n’ar fi fost ajutate de capitaluri streine. Dintre multe, aş putea cită industria petroliferă.
Mai zilele trecute, noul Ministru de Comerciu şi Industrie rosti la Galaţi un discurs important, şi vorbia nu numai în numele său, ci şi în numele guvernului, pe care îl reprezintă : d-1 Ministru se declară, fără înconjur, partizan al capitalurilor streine, când se simte nevoie de ele. D-1 Al. Djuvara, prin discursul său, care a avut un mare răsunet, a căutat să dărâme legenda că partidul naţional-liberal n’ar primi bucuros participarea capitalurilor streine în întreprinderile comerciale şi industriale dela noi. D-sa zicea: «d acă capitalurile streine vin la noi, ele trebue să aibă o influenţă educativă asupra capitalurilor noastre* ; şi apoi vorbind de legea asupra încurajării industrii, d-sa afirmă că *proler Jarea industriilor se va face fără nici o deosibire de origina capitalurilor...» Şi acestea le spunea d-1 Ministru, nu numai în faţa comercianţilor şi industriaşilor, cari sărbătoreau vizita Ministrului, dar şi în. faţa unor numeroşi fruntaşi politici din partidul liberal.
In schimb, cunoaştem cu toţi declaraţiuni tot atât de categorice, dar în sens contrariu, făcute la ocaziuni, de către alţi coreligionari politici, cari joacă un rol prepon-derant în partidul naţional-liberal.	.
Şi cu toate acestea n’am văzut urmând după dişcur-sul dela Galaţi, nici polemnică contra cuvintelor d-lui Ministru, nici retractare din partea d-sale.	.
Aci e dovada marelui adevăr, de care vorbeam mai sus, că: omul cult este tolerant pentru convingerile altuia.
Poate că acestei toleranţe, cată să atribuim faptul că, în partidul liberal, bărbaţii politici, deşi deosibiţi în multe cestiuni prin convingerile lor, n’au creat totuşi desi-denţă, şi n’au împărţit partidul în două tabere până acum.
C. 1. Stoicescu.
70
NOUA REVISTA. ROMÂNA
DIN BOSNIA ŞI HERŢEGOVINA
Relativ la articolul d-lui Răducanu, publicat sub titlu de mai sus tn N. R. R. dela 19 Oclombre, primim următoarea scrisoare :
Domnule Director, ,
Am citit simpaticul articol din No. 2 al „Noii Reviste Românea, sub titlul „Din Bosnia şi Herţego-vina“, semnat de d. I. Răducanu.
Vă mulţumesc şi D-voastră şi autorului articolului pentru cuvintele sincere asupra acestor două ţări sârbeşti. îmi permit însă să-mi iau libertatea a vă ruga să binevoiţi a arăta că „ Turcii“ de cari vorbeşte articolul d-lui Răducanu — precum şi mai toate articolele din presa romanească — ca locuitori ai Bosniei şi Her-ţegovinei, nu sunt Turci (ca naţionalitate), ci Sârbi de religiune mahometană, cari formau odinioară cea mai bună parte a poporului sârbesc. Aceşti Sârbi în a doua jumătate a veacului XV (cincisprezecelea) au trecut la islamism ca să-şi poată păstra proprietăţile (moşiile), dar părăsind religiunea creştină şi-au păstrat limba lor sârbească şi toate obiceiurile şi datinele strămoşeşti.
Nici unul, din aceşti Sârbi mahometani, nu vorbeşte altă limbă decât cea sârbească, afară doar de aceia cari se pregătesc anume în şcolile turceşti pentru posturile de «hoge».
Primiţi, vă rog, Domnule Director, odată cu mulţumirile mele pentru publicarea acestor rânduri, şi încredinţarea distinsei mele consideraţiuni.
Dr. Tih. R. Giorgievic
Docent al Vniversitftţci din Belgrad.
LITERATURA
UN ONORAR MACABRU
Intr’o sală a Palatului de Justiţie, pe când se urmează, monoton, votarea unui membru în Consiliul de disciplină, avocaţii, în aşteptarea rezultatului, stau la sfat, spun năsbâtii ca să treacă vremea.
ţinui, sosit dela o întrunire naţionalistă, laudă cuvântarea caldă a unui coleg; pe nesimţite vine vorba de bietul Pană Trefescu, stins mai zilele trecute,— un orator naţionalist de forţă.	.
Anecdotele curg.
—	Cea mai nostimă a lui Pană să ‘v’o spun eu, intervine în discuţie «metrul» Lazăr.
Avea el pe vremuri un samsar, căruia, pe lângă La-lescu, îi mai zicea şi Piciu. Mi se pare că acum e poliţai prin Moldova. Ce să se pomencscă Pană într’o zi cu Piciu, întroducându-i în biurou un client, numai pielea şi osul.
—	Coane Pană, începu Piciu, să nu vă supăraţi dac’am îndrăznit, dar am un prieten bun pe care numai D-voastră îl puteţi servi. Ştiu că nu faceţi afaceri de felul celei pe care o s’o propue D-nu, dar vă rog eu— pentru mine! E om sărac; e păcat să’l speculeze unul şi altul. V’a auzit la Dacia, şi deatunci nu vă mai uită...
«Spune domnule Iohan, spune tot ce-ai pe inimă» sfârşi Piciu, adresându-se clientului.
—	Dă-i drumu, domnule, ce ţi-e frică de mine? La avocat e ca la popă! îl încurajă şi Pană. Şezi ici, lângă mine, şi spune.
Şi bietul Iohan Kraht—aşa îi zicea ungurului—tremurând şi de-abia ţinându-se pe scaun,—cu pauze de tuse şi de emoţie—într’o românească stricată—îşi spuse tot păsul.
Vrea, săracul, să’şi dea Pană cuvântul de onoare c’o să’i ţie un discurs funebru la înmormântare. L-a învăţat pe el prietenul lui din copilărie Lalescu (de unde naiba prieten din copilărie, că atunci îl cunoscuse pe Piciu, la cârciuma de peste drum) că numai dacă îşi dă cuvântul, avocatul se ţine de vorbă, şi a venit să-l roage. Plătea ca onorariu 100 lei.
Dădu Pană să refuze, «De ce să te gândeşti la moarte de pe acum, d-le Iohan ?» dar Piciu îl zăpăcise cu semnele. Ba s’amestecă şi direct:
—	Fă-i, domnule Pană, Zău aşa, pentru mine! E un prieten din copilărie....
Mai semnele iui Piciu, mai insistenţa lui Iohan, mai gândul că n’aveâ franc în casă, însfârşit se convinse omu şi primi.
—	Da ţidulă ceva, nu daţi ?
—	Lasă, domnule Iohan, n’avea grijă; dacă ţi-am dat cuvântul, s’a isprăvit. Şi apoi, dacă nu m’oi ţine de vorbă, ce faci cu ţidula» pe lumea cealaltă?
Trecuseră câţi-va ani, băuse bietul Pană de mult paralele lui Iohan, şi-acu toca altele, când hop! într’o dup'amiazi, când erâ cheful mai în toi, cu Piciu la Iordache:
—	De când te caut, d-le Pană ?! I lai, că’l bagă pe Iohan în pământ...
—	Care Iohan ? Ai înebunit ?
—	Ce ai uitat, c’oane? Iohan pe care ţi l'am adus să’i ţii discursul la înmormântare...
—	Ţinc-i tu! Eu n’am altă treabă ?... Ia mai adu un kil, băete!
—	Domnule Pană, ţi-ai dat cuvântul, zice Piciu grav.
Mai în glumă, mai în serios, iată pe Pană cam candriu, în poarta cimitirului catolic, cu Piciu lângă el, şi' noi alături.
Groparii tocmai lăsau sicriul.
—	Staţi! Opriţi! începu să strige ca un disperat.
Groparii se opriră. Popa încremeni cu cădelniţa în
mână, şi neamurile se dădură într’o parte.
—	Puneţi coşciugul jos, şi scoateţi capacul! comandă a doua oară Pană, şi mai desnădăjduit.
Drept procuror, sau drept ce l'au luat, nu ştiu. Dar dricariil’ascultară,—şi razele soarelui mângâiară înc’odată chipul încremenit al lui Iohan Kraht.
Parcă’l văd şi-acu pe săracu Pană. Când şi-a trecut odată mâna prin păr, şi şi-a deschis haina cu un gest, larg, do ce n’a vorbit ? De Liga Culturală, de nemurire, de Kossuth, de melancolica toamnă târzie, care se duce şi ea ca frunzele îngălbenite din preajmă — de toate însfârşit, umplând ochii de lacrimi întregei asistenţe până şi nouă tovarăşii lui de chef.
La plecare, când să ne suim în tramvai, iată si văduva cu Pifciu lângă ea.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
71
—	I-am mai cerut ceva biştâri, îmi şopti în trecere l-am spus că dacă nu plăteşte avocatului, nu putrezeşte mortul. «Zău aşa, cucoană, se face strigoi.»
Degeaba refuza Pană cu încăpăţânare, madam Iohan nu se lăsa de loc:
—	Las’ să putrezeşte, seracu, lase !...
In cele din urmă, l’a convins. El pe noi, şi mai repede:
—	Doi poli, băeţi. înapoi la Iordache să-i «combatem» în sănătatea lui Iohan Kraht!
Radu D. Rosetti.
ÎNVIERE
încet, trist, Elisabeth de Fresne, urcase povârnişul colinei, acoperită de arbori şi îngrădită cu un zid, care ţinea loc de parc vilei sale. S’aşezase chiar pe piatra de pe terasă, pusă aci în zile mai frumoase şi de unde ochii ei puteau privi unul din cele mai frumoase peisage de mare şi de munţi din câte sunt în Provence, atât de frumos încât a atras acestei părţi din apropiere de Hyeres, porecla de Costebclle. Jos, vârfurile mai mici şi mai mari ale molifţilor din Alep înverzeau, tremurau la vântul uşor venit din golful care albăstrea în depărtare; închis, de o parte, de cele două şi înguste şosele ale peninsulei dinspre Giens, de cealaltă, de limba de pământ întărită dela Brcganţon. Insula Porquerolles Cu stâncile ei dantelate, Port-Cros cu a sa Vigie, şi Levant cu pustiul gol de bălării închideau aci orizontul. La stânga tinerei femei, se întindeau lanţul munţilor Maurcs, la poalele căruia Iiyeres îşi rânduiâ în trepte casele sale albe. Şi soarele vesel învăluia în nimb pădurea, valurile, insulele, colinele şi aparenţele acestea din depărtare, — un soare dumnezeesc dela sfârşitul lui Martie, care, mai aproape, alinta vila zugrăvită trandafiriu şi aleele grădinei de lângă parc cu mimozele lor înflorite, cu chenarele lor de iris vioriu, de garoafe albe şi roşii, cu desişurile lor de trandafiri galbeni şi de anemone îmbelşugate. In pădurişul de molifţi, buruiene, ca arborii de mari, îşi mişcau în vântul mării ciorchinele lor foarte gingaş de albe, şi dafinii, cimbrii, mănuchiurile lor de un alb foarte străveziu. Yântişorul ăsta plimba de colo până colo, cu mireasma de mare, mirosul răşinei amestecat cu al corolelor, şi mirosul plantelor sălbatice cu al rosmarinului şi al cistelor. De ici de colo, forme de arbori exotici se zăreau nedesluşit: rămurile late de curmali, ascuţişurile întoarse ale agavelor, bărbile ascuţite de iuca. Şi vederea aceasta răpitoare a unei primăveri aproape de orient, se desăvârşea, se fermeca, se înobilâ de un farmec şi mai curat prin dangătul pios al unui clopot de biserică. Glasul acesta al bisericuţei ce stăpâneşte de pe înălţime tot ţinutul şi căruia i se zice cu frumoasa denumire de Notre-Dame de Consolation, se răspândea în văzduhul luminos, înbălsămat şi încropit, cu uşoare tremurări argintii. Vestea că dimineaţa aceasta strălucitoare de primăvară era şi dimineaţa de Paşte, şi sărbătoarea învierei se potrivea atât de bine cu bucuria de a trăi a tutulor, pretutindeni răspândită, că firea asta minunată părea, şi ea, prin soarele, marea, florile acestea, că vesteşte biruinţa lubirei care â învins Moartea...
II	'
Vai! era tocmai sărbătoarea aceasta a Vieţei, în Natură şi în Biserică, în cerul văzut şi în cel nevăzut, care prin această minunată dimineaţă de Paşte, copleşea pe tânăra femeie de' o melancolie şi mai crudă. Zăbralnicul negru cu care erâ îmbrăcată, care părea de o graţie ce în-duioşea gingaşa frumuseţe blondă a sa, povestea o durere, purtată şi mai desnădăjduit în inima ei. Blânjii ochi albaştrii ai săi, aproape şterşi din pricină c’au plâns prea mult, păreau răniţi de lumina strălucitoare a frumuseţii zil.u. Fruntea veştejită a sa se învăluia într’un gând şi mai dureros, la fiece sunet al clopotului. Pierduse un copil — singurul ei copil — cu patru luni înainte, şi, în sufletul acesta de mamă, rana deschisă sângera şi mai mult, privind priveliştea asta splendidă pe care dragul ei Andre nu va vedea-o, ascultând o rugăciune către Dumnezeul la care ea nu se mai închina, cărufâ nu i se mai putea ruga de când îi luase copilul.. Aşe-i zată pe călduroasa terasă, privea cu acea maşinală şi nepăsătoare privire de desnădejde. Din toate părţilejni-nunatului orizont se ridicau amintiri pentru ea, şi şiruri de cugetări urmau aceste amintiri, cari-i făceau. şi mai lămurite, şi mai nerăbdate cele mai mici amănunte ale. nenorocirei sale. Moartea aproape neaşteptată a unui băiat de şease ani, luat în câteva zile de o meningită> erâ o încercare chiar prea grea. împrejurări personale măriseră încă povara, şi tânăra femeie le împlinea din nou, una câte una, dinaintea acestui peisaj, încărcat pentru ea cu atâta trecut... Apa oglinditoare a pacini-cului golf, erâ marea, pe care Ludovic de Fresne, bărbatul ei, trebuise să plece în extremul Orient, cu zece luni mai înainte. întovărăşise pe locotenentul de corabie până la Toulon, soţie atât de chinuită, mamă atât de fericită! Şi acum, când ar fi avut atâta nevoie de el, spre a puteâ îndurâ un lucru groaznic, mii şi mii de leghe îi despărţea pe unul de celălalt. Când oare şe va .întoarce el pentru a-i spune cuvintele ce i-ar redâ curajul de a trăi spre a-şi face datoria ?... Care datorie ? Sunetul clopotului ce vesteâ leturghia, la care răscoala sa sufletească o opreâ să ia parte, i-o repetâ foarte desluşit. Dacă Doamna de Fresne s’ar fi ridicat în picioarre, ar fi putut, pe panglica drumului, care, dela poarta vilei, şerpueşte printre copaci până spre biserică, să zărească o trăsură trasă de un poney, şi, în această trăsură, doi copii în doliu ca şi ea, un băiat de nouă ani, şi o fetiţă de opt. Aşti doi copii, Guy şi Alice, erau ai bărbatului său, care i-a avut din căsătoria dintâi. îşi amintea ca acum. Când se măritase cu ofiţerul de marină, care în acelaş timp îi erâ şi văr, ce sinceră erâ în ea mila pentru amândoi orfanii! Cum îşi încordase tot sufletul spre a le înlocui pe moartă, până întratât că la vârsta lor de nouă şi opt ani, ei nu ştiau că ea nu erâ adevărata lor mamă! Şi când îşi avusese şi ea copilul, cu ce îngrijire se silise să nu arate niciodată acestuia o dragoste deosebită! Nici nu avusese nevoie de sforţare. Câtă vreme cele trei căpşoare blonde alergaseră, se jucaseră, râseseră în jurul ei, inima fireşte i se împărţise între câte trele ... De ce nu mai erâ aşâ acum ?
De ce ? ... Tânăra femee n’aveâ decât să se întoarcă la stânga, către un loc pe care-1 cunoşteâ prea bine
72
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
ca să. aibe răspunsul la această întrebare. Acolo, peste cele din urmă case din oraş, un scoborâş arătă adân-cătura unei văi, a cimitirului. Din ziua în care văzuse cu ochii ei, — până aci mersese curagiul său, — micul cosciug al sărmanului Andre alunecând de-acurmezişul frânghiilor în groapa de curând săpată, o groaznică zguduitură pusese stăpânire pe ea, în potriva căreia zadarnic luptase, luptă mereu şi mereu zadarnic; dar, în această dimineaţă de sărbătoare, o simţise mai tare în inima ei. Nu puteâ iertă celor doi copii ai bărbatu-său că sunt veseli, tineri, că merg, vorbesc, respiră, că trăiesc în sfârşit, pe când celălalt, cel mic, micuţul ei, zăceâ nemişcat în mormânt. Nu numai că încetase de a-i iubi, dar când şi când i se păreâ, şi toată fiinţa i se înfiorâ de remuşcare, că-i ură, ca şi cum ei ar fi furat celui care lipseâ, partea lui de bucurie, de sănătate, de lumină. Când îi auzeâ chiemând-o: «Mamă» o prindeâ o dorinţă bolnăvicioasă şi crudă să le strige: «Tăceţi, nu sunt eu muma voastră!...» pentruca aste două silabe să nu-i mai fie zise de nimeni, fiindcă draga şi gingaşa gură care singură aveâ dreptul să le rostească într’adevăr, nu aveâ niciodată să le mai spună. In dimineaţa aceea, această pătimaşe pismă împotriva copiilor ei vitregi, o mişcase şi mai adânc. Voise, ca şi în alţi ani, să le dea chiar ea ouă de Paşte. îşi puteâ îngădui în adevăr această dreptate: cu cât ura aceasta nedreaptă creşteâ în sufletul ei, cu atât îşi puneâ toată puterea ca să nu trădeze nimic din ea în faptele ei. Copiii veniseră dar în odaea ei. Le văzuse ochii luminaţi de înfrigurarea nerăbdărei, mâinile lor cari deschideau tremurând ouăle cele mari de lemn vopsit, feţele lor uimindu-se dinaintea lucrurilor pe cari le alesese ea: un ac frumos pentru băeţel, şi un lanţ cu o cruce pentru fată. . . Doamne! Nevinovaţii dar asprii călăi, cari-i învârtiseră cuţitul în inimă numai arătându-i naiva lor bucurie, plăcerea de a trăi şi de a fi pe lume, care înveseleâ până şi hainele lor cele negre! Dar celălalt i s’arătase atunci în gând, cu mustrarea c’a fost uitat în ochii ei fără căldură. Un suspin i se suise în gât, pe care totuşi avusese puterea să-l înăbuşe, şi ca să înşele puţin această surprindere îngrozitoare a durerii sale, venise singură, pe când Guy şi Alice se duceau la leturghie, să steâ pe terasa aceasta pustie. Oare n’ar fi trebuit totuşi să ştie că rana ei intimă se va întărâtâ în fericirea asta a naturii întregi, în loc să adoarmă?
III.
Apa din golf oglindeâ şi albăstreâ mai departe, insulele îşi ridicau malurile de râpe viorii de-asupra orizontului fără nori, munţii îşi desfăşurau liniile frumoase, desfătătoare, florile îşi scoteau mirezmele, molitfii din Alep cerneau, strecurau lumina în o pulbere de aur nepipăită, arborii exotici svâcneau sub terul acesta, ca la amintirea proaspătă a îndepărtatelor locuri, ţara fi-rei lor puternice. Numai clopotul tăcuse în turnul sculptat în reliefuri al bisericei. Şi în tăcerea aceasta a câmpiei fericite, glasul regretului şi al desnădejdei urlâ, urlâ mereu în fundul inimei de mamă, — ca şi glasul răscoalei, şi al urei! Inc’odată mai mult, impresiile preâ dureroase ce-i dâ spre pedeapsă nepotrivirea izbitoare,
între această sărbătoare a vieţei, răspândită în jurul ei şi îndurerarea ei pentru totdeauna, se strângeau în sentimentul acesta straniu de neînvinsă pornire duşmănoasă împotriva copiilor ei celor vitregi. In adâncimile fiinţei sale intime erâ răscoala unei mânii pismuitoare ce o fă-ceâ să-i fie ruşine fără a o puteâ stăpâni. Da, pismuiâ acestui frate şi acestei surori numai pe jumătate a lui Andre al ei, toată primăvara aceasta pe care mortul ei iubit nu o mai puteâ trăi, tot viitorul acela nemărginit pe care copilăria lor îl aveâ dinainteâ ei. Se mirâ singură că-i urăşte cu această turbare de mânie, şi totuşi fără să-şi fi putut dâ altă pricină, decât că numai la amintirea feţelor lor, se simţeâ în piept mamă vitregă, şi, împotriva unor vlăstari ale unei căsătorii dintâiu, simţeâ o groază plină de pornire furioasă, de care nu s’ar fi simţit în stare... Desigur, erâ prea nedrept. Dar oare să fie o dreptate în lumea asta ? Nu, copiii cei doi nu meritau ca nevasta de a doua a tatălui lor, tocmai aceea căreia cel care lipseâ îi încredinţase, să-i învă-luiască pe-amândoi în această ură nedreaptă. Dar şi ea. meritase oare ca îngeraşul ei să-i fie răpit într’un chip atât de neaşteptat şi de grozav ? ... Femeea aceasta, care fusese blândă şi respectuoasă, îngăduitoare şi devotată, şi care tot mai erâ, în faptele ei, prin puterea câştigată a virtuţilor ei dintâi, sufereâ acum denaturarea unei dureri prea neîntrerupt de aprigă şi de intensă: un diavol de răutate, de sălbăticie aproape, se- sbuciumâ în ea, şi-i zmulse deodată dinaintea acestui peisaj în care totul erâ armonie, linişte, frumuseţe, fraza aceasta • monstruoasă, pe care o strigă tare, cui ? firei ? Dumnezeului ? primăverei ?
— «Ah! Dacă ar fi murit cel puţin şi unul din ci!...
S’auzi singură rostind aceste vorbe, din cari ieşeâ turbarea suferinţei sale, cu un fel de uimire, care o făcu să se ridice după banca pe care s’aşezase. îşi trecu mâinile peste ochi, ca pentru a goni prin vrăji ispita acestei grozave dorinţe, şi începu să meargă prin pădure, cu pasul repede acum, ca şi cum ar fi vroit să fugă de peisagiul prea luminos, să fugă de vederea drumului pe care trebuiau să se întoarcă copii, să fugă de gânduri, să fugă chiar de ea. Mergeâ în nemărginitul acestui parc, pe jumătate sălbatic, alegând -potecile înguste, aproape de neumblat, pe cari rămurile uscate i s’acăţău de rochie, pe cari gogoaşele de molitf îi trosneau şi-i alunecau subt paşi, şi unde mâinile îndepărtau neîncetat vre un arboraş cu spini, vre-o rămurea prea mare de buruiană. Şi pe când mergeâ astfel, lo-vindu-şi, într’o aiurare sălbatică, picioarele de greutatea drumului, degetele de asprimea desişurilor, gândul şi el, i se duceâ departe, i se duceâ mereu. Puternica răscoală de ură ce tocmai atunci o avusese din nou înpotriva copiilor se potolise. Dar îi rămăsese în inimă o osteneală şi mai mare, cum şi conţinutul acesta de neînvinsă respingere ce-şi mărturiseâ acum, pe care-1 socoteâ aproape cuvenit, ca o răzbunare îngăduită a nenorocirei sale. Mergeâ, şi o hotărâre se desluşeâ în ea, care o chinuise adesea, dar niciodată cu această limpezime ipnotizatoare. La ce bun să urmeze mai departe, faţă de cele două fiinţi a căror singură prezenţă îi erâ un chin, povara aceasta, ori mai de grabă comedia aceasta a unei maternităţi mincinoase? De ce să
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
/ J
nu se scape şi de unul şi de altul, tratându-i, după cum, la urmă urmei, atâţia părinţi adevăraţi îşi tratează pe adevăraţii lor copii şi pe adevăratele lor fete ? In loc de a-i ţine acasă, cum făcea ea, de ce să nu-i trimită, pe el într’un colegiu, şi pe ea într’o mănăstire, spre a rămâne singură cu copilul ei mort, fără a mai auzi în jurul ei aceste glasuri, râsete, jocuri şi mişcări ce-i batjocureau suferinţa ? Guy pe care-1 ştia atât de simţitor, şi Alice pe care o cunoştea atât de delicată, nu vor fi fericiţi în amestecătura unui internat. Câţi alţi băeţaşi şi alte feţişoare de vârsta lor sufereau, chiar în minutul acesta, depărtarea de familie şi cari totuş creşteau şi aşâ? Şi apoi, ar fi numai drept de n’ar fi fericiţi. Elisabeth mai ştia că pe patul de moarte mama lor rugase fierbinte pe tată să-şi lase cariera, spre a nu-i mai părăsi, şi să-i iubească pentru amândoi. Căci în curând trebuiau să-l aibă numai pe el. Cu câtă milă noua mamă tânără primise odinioară testamentul acesta, şi ctinî 'îndeplinise această din urmă dorinţă :	'
«Fiindcă el serveşte mai departe, eu nu-i voi părăsi niciodată, eu voi rămâne pururi aci, ca să fiu ce-ar fi fost ea!» A-i alunga pe orfanii aceştia afară din căminul părintesc, ar fi fost oare a asculta dorinţa sfântă a moartei, al cărei loc îl luase ea, şi pe care jurase, îşi zisese sie-şi vorbă mare, c’o va înlocui? Conştiinţa îi răspundea foarte bine că nu. Dar muma vitregă odată deşteptată nu mai adoarme aşa de iute. Ca o întorsătură ciudată a unei simţiri prea bolnave, cea vie încerca, pentru moarta aceasta, ai cărei copii trăiau pe când al ei nu mai eră, o înăcrită gelozie cu privire la trecut, ce strică cu otrava ei atâtea căsătorii de a doua oară, şi face, uneori din cele mai bune făpturi, cei mai neîmpăcaţi călăi, cari nu-şi dau seama de nimic. Tocmai fiindcă internarea aceasta în colegiu şi în mănăstire a trebuit să fie unul din visele rele ale moartei, muma cea nouă gusta un nedesluşit farmec de răsbunare.... Şi simţea iarăş că nu eră aci decât un început, pasul dintâi pe o cale de cruzime în care nu se va mai opri... Tatăl are să se întoarcă. Şi ce-i va spune ea ? Aici ispita se făcea şi mai vinovată. Ea era singurul martor pe care copii-1 aveau pe lângă marinarul care lipsea. Era atât de uşor să scrie acestui om că nu-i mai putuse ţine din pricina cutărui ori cutărui neajuns. Nici n’ar avea chiar nevoie să mintă. Băeţelul era din fire mânios, fetiţa din fire cam răspunzătoare. Până acum Elisabeth necontenit se pusese, cum ar fi făcut şi mama, între greşelile orfanilor şi străşnicia ofiţerului. Să se poarte altfel—nu era oare un drept al ei?—şi trimiterea la colegiu şi la mănăstire ar părea atât de simplă, atât de folositoare, atât de neapărată!... Poate c’ar fi atins iubirea pe care tatăl o purta orfanilor! Ce puţin sămănâ cu hotărârile ei trecute!.. De ce nu, dacă avea să sufere mai puţin?
IV
Pentru fiecare suflet există o atmosferă de cugetări care îi e firească şi în afară de care n’ar putea trăi multă vreme. O simţire nobilă se poate lăsa târâtă în hotărîrî nevrednice de ea, şi într’o pornire rătăcită
să înceapă a le îndeplini. Insă nu se poate să-şi placă sie-şi în această stare. Când tânăra femee şi-a zis: 'Hotărî rea mea e luată, în opt zile, nu-i voi mai avea, acasă a încercat să nu se mai gândească, nici la copii aceştia pentru cari avea să fie atât de aspră, nici la mişelia rolului ce trebuia să joace faţă de tatăllor. Dintr’o pornire firească, se căsni să adoarmă mustrarea de cuget ce se ridica acum din adâncimile atât de curate ale sufletului său, adâncindu-se în amintirea lui Andre alei. C’hiemă dar mica fantomă, cu o ardoare de regret ce i-o aduse în faţă din nou, ca şi cum nu l’ar fi văzut ţeapăn în pătişorul lui, cu sărmana lui gură deschisă şi fără nici o suflare, cu ochii închişi, cu mâinile ca ceara împreunate pe crucea cu imaginea lui Christ, ca şi cum oameni îmbrăcaţi în negru n’ar fi bătut capacul pe cosciugul acestui plăpând nimic nemişcat, până mai ieri un copil vesel, fără grije... Era încă lângă ea, cu reflexul acestui soare strălucitor pe şuviţele lui do păr aurii... Arătarea se făcu atât de desluşită,atât delăsătoare că muma încercă neînvinsa dorinţă de a dă o hrană adevărată dragostei sale, trebuinţa de a face un lucru în care să fie amestecat copilul acesta iubit cu adorare, o poftă pătimaşe de a face ceva pentru el.
începu să culeagă firele cele mai frumoase printre aceste mănunchiuri de buruieni albe, ca să i le-aducă şi să-i împodobească odaia. Din ziua în care rămăşiţele copilului părăsiseră vila ca să vie la cimitir,—vila aceasta ironic numită Vila Roşă — muma nu lăsase, să se schimbe nici un lucru în această odaie. Căpătase făgă- • duinţa dela bârbatu-său că îndată ce se va întoarce, va cumpăra casa, la început închiriată din pricina a-propierei de.Toulon, pe când locotenentul de corabie făcea serviciul în acest port. Câte femei, mume,- soţii sau fice, încercat-au astfel să prelungească existenţa unei fiinţe adorate, păstrându-i toate lucrurile ce-i fură cândva cunoscute ? Dar mai apoi preoteasa acestui cult casnic se duce şi ea, şi sfintele rămăşiţe care au fost comoara ei nu mai sunt de cât vechitura de vânzare a unei mobile întrebuinţată şi ieşită din modă. Cine va învinui o inimă credincioasă că mai apără oarecum, înpotriva unei nimiciri de neînlăturat, cadrul acesta de umile şi preţioase lucruri, atât de personale că .aproape sunt şi ele nişte persoane ? De patru luni, muma nu lipsise să se ducă, în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară în odaia mică în care fiu-său îşi dăduse cel din urmă suspin. Deschidea chiar ea ferestrele, ştergea praful de pe lucruri, desfăcea hăinuţele ce păstrau forma micuţului trup... Ordinea acestui cult nefolositor şi pasionat al cucernicei sale iubiri sfâşiate avea s’o împlinească încă... Mănunchiul de iarbă până într’atât se mărise că. era prea greu pentru mâinile ei. II ţinea acum în braţele deschise, şi foarte fericită şi desnădăşduită în acelaş timp de secerişul acesta zadarnic, cobora spre vilă, printre molitfi, palmieri şi iuca, toată trandafirie, culoarea bucuriei şi a speranţei. Dar această tânără femee blondă eră o arătare dureroasă şi sfâşietoare, toată în negru, cu mănunchiul mirositor de buruiene albe, pornită în mers spre casa cu colori strălucitoare, subt azurul acela . străveziu, în grădina aceea înverzită—pe când merge către o piatră de mormânt, spre a o împodobi cu flori şi a plânge pe ea!
74
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
V
...Mama intrase în vilă pe uşa din dos. atât de adâncită în gânduri, că nici nu luase seama vizitiului care spăla dinaintea grajdului roatele micei trăsuri englezeşti ceace însemna că trista ei preumblare ţinuse mult mai mult decât leturghia. Guy şi Alice se întorseseră de mult. Intr’adevăr, pe când intra în sala ce dâ în odaia mortului, avu o -tresărire aproape fantastică văzând uşa întredeschisă şi auzind glasuri, glasurile celor doi copii, a căror singură imagine îi chinuise toată dimineaţa cu o apărare de ură şi de nedreptate... Şi ce făceau ei, în această încăpere în care ea poruncise să nu intre nimeni, şi care ar fi fost de tot întunecoasă, dacă o rază de soare n’ar fi tăiat-o, între crăpătura ferestrei şi deschizătura uşei, ca o vargă de lumină? Braţul ei de buruiene strâns mereu la piept, ale cărei bătăi se îndoiau, se opri s’asculte ce vorbeau mosafirii amândoi, ale căror mişcări nu le desluşâ bine, şi cu o emoţie despre care n’ar fi ştiut spune de erâ desfătătoare sau sfâşietoare, înţelese că fratele şi sora numai de jumătate a sărmanului Andre îi luaseră înainte în plimbarea de iubire ce tocmai făcuse.
In dimineaţa aceasta veselă, cei doi copii iubitori îşi amintiseră de tovarăşul jocurilor lor, care numai erâ aci. Ii culeseseră flori din grădină, ca şi ea în parc, şi, cu o copilărie înduioşetoare, voiseră a lega pe cel care lipsea de sărbătoarea zilei, aducându-i un dar de Paşte, ouă cumpărate la uşa biserici.
—	«Să punem buchetul aici», zicea Alice. «Iţi mai aduci aminte de insectele frumoase aurii pe cari noi le luam pentru el după trandafiri ?...»
—	«Şi colea ouăle», spunea glasul lui Guy, «cum am făcut şi anul trecut. Erâ atât de mulţumit! Cât aş voi să-l mai văd şi să-l îmbrăţişez!»
—	«Nu se poate fiindcă a murit. Dar o să-l găsim iar în cer», răspunse fetiţa.
—	«Dar dac’ar înviâ ?» zise băeţaşul. «Lazăr a înviat şi Domnul Nostru... Mă rog de bunul Dumnezeu în toate serile şi în toate dimineţele. Şi mama, sunt sigur... Ar fi o minune, şi atât. Şi de ce oare nu ne-ar face-o bunul Dumnezeu? Şi, la urma urmelor, se întâmplă şi minuni...»
Naivul credincios de nouă ani, care rosteâ aceste cuvinte, nu se îndoiâ că într’adevăr la glasul său se împlinea o minune, foarte aproape de el,—o înviere, învierea dreptăţei şi a milii, a iubirei şi a datoriei, a virtuţilor generoase şi înalte, în sufletul aceleia ce fusese atât de aproape să ajungă, pentru el şi soră-sa, cea mai neîmpăcată mumă vitregă. Surprinzând astfel dovada copilărească a amintirei pe care cei doi orfani o păstrau fratelui lor mort, o mişcare până în carnea cărnii ei, se făcu şi o schimbă numai decât înduioşând-o. Guy şi Alice cu frica de a fi dojeniţi, văzură uşa că se deschide largă, şi că intră mama, — mama lor,—şi că le întinde florile ei zicându-le: «Daţi-i-le şi pe astea cu ale voastre...» şi-i luă pe amândoi deodată, strângându-i la pieptul ei, pătimaş, nebun, ca şi cum ar fi strâns pe celălalt. Oare nu-i regăseâ şi pe ei, după ce-i pierduse ? Şi plângeâ lacrămile unei dureri deopotrivă, dar înduioşată de iubire, ca şi cum sufletul în-
gerului său răpit i-ar fi suspinat încet: «Iubeşte-i dacă mă iubesc atât!...» Urâcioasa mânie, hotărîrile cele rele, invidia crudă, toate isvoarele patimilor josnice se topeau, piereau în aceste sărutări. Inc'odată mai mult Taina cea mare a învicrei, slăvită de Biserică, şi văzută în peisagiul acesta de primăvară, se împlineâ în-tr’o inimă omenească: Viaţa gonise Moartea, Iubirea învinsese Ura...
Paul Bourget
Xoemvrie 1908	tradus de Barbu Constantinescu
PEDAGOGIA
VIZITAREA CÂMPURILOR DE LUPTĂ DE CĂTRE TINERIME
Privitor la subiectul acesta, găsim publicat în ziarul militar La France militaire, numerele din i şi 2 No-embrie a. c., rândurile pe cari le traducem mai la vale, şi cari, credem că vor interesâ lumea noastră didactică şi militară.
«Printre mijloacele de educaţiune patriotică a tinerimii, chemată într’o zi să poarte armele şi să apere ţara, este unul de natură a ridicâ sufletul tinerilor noştri, şi care dorim să se pună în aplicare cât de curând. Acest mijloc e cultul aducerii aminte, glorificării celora care au vărsat sângele pentru patrie, omagiul adus eroilor căzuţi cu arma în mână. Nu constă în altceva, decât în a trezi imaginaţia şi inima adolescentului, dându-i o lecţie vie de istorie naţională, prin vizitarea câmpurilor de lupte.
Organizarea acestor vizite, se poate face după cum se crede de cuviinţă. Grupurile şcolăreşti, pot fi conduse de institutori, de profesori, de ofiţeri în rezervă, de societăţile de veterani1), sau de corpul pregătirei instrucţiei militare2), cu care s’ar uni adolescenţii ora-şclor, sau satelor3 4 5). Lucrul 'principal ar fi să se creeze în această ordine de idei un curent care n’ar fi lipsit de progres în educaţiunea patriotică a viitorilor noştrii soldaţi. Foarte uşor, datorită memorabilelor câmpuri de bătac Mars-la-Tour, Sedan, Coulmiers, Chani-pigny, etc., se va găsi, în orce departament al frumoasei Franţa, un teren, un colţ de pământ, unde strămoşii noştrii, părinţii noştrii, au luptat pentru apărarea pământului strămoşesc*). După cucerirea romană până în 1870, trecând prin evul mediu, timpurile moderne, Revoluţia, Imperiul, nu se găseşte, pe acest pământ, un loc trist sau glorios, pe care evocându-1, să nu retrăeşti pagini din istoria noastră.
In regimente, sunt multe ocaziunile, când tinerii sol-
1)	Societăţi de asemenea natură, avem şi noi, Românii.
2)	La noi, s’ar îndeplini de instructorii militari, cari predau exerciţiile militare in şcoli.
3)	După noua lege, tinerii 19—21 ani sunt la dispoziţia ministerului de război.
4)	La noi: Rovine lângă Craiova, Calafat, Corabia, Radovan, Dră-găşani, R.-Vâlcea, Târgoviştea, Posada (valea Prahovei), Călugâreni. Giurgiu, Rovine in Ialomiţa, Brăila, în Dobrogca, valea Jiului în munţii Gsrjulai, valea Oltului, Râsboeni, valea Albă, Rugiuoasa, Reşca, Islaz, etc.
5)	Cliiar în acest an, armata franceză, a avut manevrele mari in regiunea de luptă a lui Napoleon Bonaparte.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
75
daţi pot fi învăţaţi să cunoască faptele războinice ale părinţilor, folosind orice împrejurare : marşuri, nfanevre, etc., pentru a-i face să viziteze câmpurile de luptă, monumentele ridicate întru memoria apărătorilor patriei, etc. Acest obiceiu există, e adevărat, în multe regimente *)'.
In asemenea caz vizita trebue însoţită de o alocuţie spusă de un ofiţer a).
Este bine a se completa şi generaliza acest învăţământ moral, mai bogat în rezultate utile ochilor şi sufletului, decât cursurile de comptabilitate comercială, sau de stenografie. Este un mijloc excelent de a preface opera de educaţiune morală, indispensabilă astăzi. Este teoria cea mai practică şi cea mai roditoare.
Şcoala, mai întâi, regimentul mai în urmă, ar trebui să înveţe pe tinerii noştrii francezi, ceeace trebue să ştie din istoria lor.
Constatăm, nu fără un sentiment de ruşine, că tinerii soldaţi, inteligenţi, cu oarecare instrucţie, sunt străini de Valmy, lena, sau Sedan, ba chiar Metz ®).
In Germania, se întâlnesc aceste vizite şcolăreşti pe câmpiile de luptă. Grupe nenumărate organizate de veteranii bavarezi, vin până în Franţa să viziteze, în timpul vacanţelor, câmpiile de luptă dela Loara, dela Nord şi Est.
Preocupaţi de educaţia patriotică a rasei noastre, care astăzi, mai mult ca ori când, trebue să fie îndeplinită, urmărită, întregită, cu o largă activitate, după cum impune nevoia, spre a combate progresele doctrinelor nefaste ale antimilitarismului, sau ale umanitarismului **), propovăduite de creerii bolnavi, — trebueşte să punem totul în lucrare pentru a întări inima tinerilor, a le îmbogăţi sentimentele generoase, spiritul de sacrificiu.
Dar şi mai mult trebuela vecinii noştrii, căci, istoria noastră abundă mai mult, decât a lor, în fapte ilustre, ostăşeşti, sau in exemple de devotament, de lupte pentru cinstea şi păzirea neatârnării, de aceea trebue să se creeze, să se organizeze la noi vizite pe câmpiile noastre de luptă.
Tinerii vor putea, în timpul pioaselor pelcrinagc, să dobândească energia, curajul trebuitor pentru ziua primejdiei, şi în noi se va naşte, acel nobil simţimânt, ca o flacără sublimă, acea iubire de ţară, care ne va dâ victoria *)».
Lt. N. Negreanu.
Caracal. 1 2 3 4
1)	La noi, elevii liceului Carol din Craiova, vizitând câmpia Bulgariei, unde în războiul 1877—1878 Românii au luat parte, d-1 Col. Marcu, tnsoţindu-i împreună cu d-nii profesori, pretutindeni a dat toate explicaţiile cuvenite.
2)	Pe mulţi dela noi — vorbesc de tinerii învăţăcei, ca să zicem aşâ, — numai paradele militare, cu muzica zguduitoare, îi atrage şi Ie aminteşte sărbătorile naţionale, izvorite din faptele gloriosului nostru război pentru neatârnare. Fără răutate, mărturisesc că am întâlnit tineri sus puşi, cu carte, cari n’au ştiut când s’a luat Griviţa şi când a căzut Plevna.
3)	Doctrine, care, mulţumim lui Dumnezeu, nu există la noi în ţară, căci spiritul Românului arată respect oştirei noastre.
4)	E un început bun, de câţivâ ani, cu escursiunile şcolăreşti încurajate şi ajutate de onor. minister al şcoalelor. Bun gând, a avut acelaşi, ca ofiţerii să ţină prelegeri elevilor giînnazişti şi licealişti, din istoria patriei. (Notele sunt ale traducătorului).
NOTE ŞI DISCUŢIUNI
DE CE PROFESORII NOŞTRI SUNT SCEPTICI
y
.	I	•
Ori de câte ori vine vorba despre profesori, aceştia foartea adesea, dacă nu totdeauna—sunt învinniţi de a fi nişte oameni cu desăvârşire sceptici. Această învinuire nu e cu totul lipsită de temei şi lucru se poate explica.
Dacă cercetăm pricinile cari împing mai cu deosi-bire pe profesori la scepticism, vom vedea că ele sunt de două feluri: unile cu un caracter mai mult sau mai puţin subiectiv, isvorând din chiar pregătirea trebuincioasă carierei lor,—altele, oarecum extrinsece, datorite pildelor ce zilnic le întâmpină în cale. Intre cele dintâi s’ar putea prenumăra şi tensiunea de spirit, încordarea silită şi prelungită la care au fost supuşi până să-şi dobândească locul. Energia nu e ceva nesfârşit, orice cheltuială făcută fără socoteală într’o parte, lasă în urma ei un gol, ale căreia urmări dăunătoare se răsfrânge, încet şi pe nesimţite, asupra întregului fond sufletesc. După oboseală, totdeauna, vine acalmia, toropeala, dezinteresarea; vine trista desprindere de lucruri, pasivitatea rece şi tot cortegiul ei de renunţări.
Unii dintre profesori rămân în această stare sufletească pentru tot restul vieţii lor, mulţumindu-se cu ritmul adânc monoton al traiului de azi pe mâine, fără năzuinţi şi fără sbucium ; iar alţii, cei mai inteligenţi, în chiar toiul luptei, se pun la adăpostul speculaţiunilor morale, în umbra perspectivelor fumurii, de unde privesc lumea de sus, aşa de sus, că abia dacă o mai zăresc.
Netăgăduit că aceştia din urmă, dacă ar luâ o poziţie mai hotărîtă în faţa prefacerilor dela noi, ar aduce multe şi reale servicii. Atitudinea lor e nobilă, de sigur, nu ştim însă dacă e şi folositoare—cel puţin în ceiace priveşte starea lucrurilor de azi. Spui unui profesor că cutare om e rău.
—	Dar lumea a fost aşa totdeauna, îţi răspunde el.
—	Cutare e nespus de bogat, are atâtea mii de pogoane numai . în judeţul...
—	Moft. Noi avem întreg universul de care profităm în altă măsură.
—	D-1 N se trage din o foarte veche familie, despre care se vorbeşte şi în hrisovul...
—	Dar care familie nu e veche ? Cine ar putea spune că, în prea îndepărtatul nostru trecut, n’am avut bogaţi şi săraci, şefi şi sclavi, că nu ne-am înrudit cu un prinţ nobil sau cu un bandit ordinar ?
Şi dialogul acesta, pe care l-am putea prelungi încă multă vreme, în cele mai strânse limite ale adevărului, nu-şi schimbă caracterul nici când este îndreptat asupra altor lucruri mai grave. Aici întâlnim fără îndoială o parte din efectele culturii, care, în detaliul fenomenelor, caută numai ceiace este general şi durabil, ceia ce încape în cadrul unei legi.
Sforţarea de a judecă lucrurile după raporturile co le leagă şi obişnuinţa de a privi sistemele în totalitatea lor, pentru a le pune într'o vedere mai sintetică, de unde gândul să le poată stăpâni, — sunt două însuşiri
;6
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
dc un vădit folos, pentrucă duc la închieri mai drepte, mai conforme cu realitatea. Slăbiciunea, însă, stă acolo, că foarte mulţi se mărginesc a face jncheeri, şi numai încheeri, nedându-şi nici o osteneală pentru a le traduce şi în fapt. Această lacună, evident, nu o putem pune întreagă numai în socoteala culturii. La o mică parte ea îşi găseşte explicaţie în temperament; la cei mai mulţi, însă în condiţiile şi evenimentele de care zilnic se lovesc.
Iată câteva exemple.
Exemplele le iau din ; era legalităţilor». căci după cum se ştie, învăţământul nostru secundar are două ere . însemnate: era ilegalităţii şi era legalităţilor. Această din urmă datează dela celebra decizie din 7 Iulie 1907 când, dintr’un singur condei, s’a anulat peste 150 numiri de profesori.
Motivele cari au determinat această eroică decizie, se găsesc publicate în «Monitorul oficial» cu data de mai sus, de unde cităm :
1.	Orele libere n’au fost publicate in întregime.
2.	Pentru trebuinţele unor anumiţi candidaţi, s’a mers până a se lua profesorilor titulari materiile pe care le posedau de ani de zile şi pentru cari erau abilitaţi, dându-li-se materii streine şi la care nu se pricepeau, pentru cei’avuţi in vedere.
3.	Sunt chiar cazuri de numiri la catedre cari nici nu exista.
Acum. când cunoaştem principalele încălcări din era ilegalităţilor, să vedem şi măsurile de îndreptare din era nouă. Nu vom cita decât numai câteva cazuri, pentru a nu prelungi prea mult articolul.
1.	Imediat după anulări, un candidat a fost numit la catedra dc limba greacă, dela liceul din Bacău, catedră nepublicată în «Monitor».
Adică: «Orele libere n'au fost publicate în întregime .
2.	La doi profesori din Piteşti li se iâ orele din specialitatea principală şi li se dă altele streine.
Adică: „Pentru trebuinţele unor anumiţi candidaţis’a mers până a se luă profesonlor titulari materiile pe cari le predau de ani de zile".
3.	La liceul din Piteşti se numeşte un candidat pentru catedra de limba franceză, catedră neexistentă, toate orele de franceză fiind ocupate de titulari.
Cu alte cuvinte: „Sunt jchiar cazuri de numiri la catedre cari nici nu există'1.
Dar lista e lungă, lungă.
Ceva mai mult, această stranie ^reintrare în legalitate» parc a se fi erijat în sistem, căci decizia dela 7 Iulie 1907 o vedem apărând din nou, în 1908, sub altă formă. Iată, în adevăr, adresa pe care inspectoratul secundar o trimete unui mare număr de profesori:
Domnule Profesor,
Constatăudu-se că d-voastră a-ţi fost numit (de d. Haret) *) la ore care nu s’au publicat prealabil în «Monitorul Oficial» şi câ numirea d-voastră este lovită, conform legei, de nulitate, am onoare a vă facc'cunoscut că Ministerul a hotărât să publice din nou orele la cari funcţionaţi.. . etc.
Director. CONST. O. IONESCU
*) Cuvintele din pnrenteză lipsesc din original, dar ele se subînţeleg.
Asemenea adrese au fost distribuite, în termen me-~ diu, cam câte 3 de fiecare liceu şi câte 2 de fiecare altă şcoală secundară, ceeace arată că sub actuala administraţie s’au făcut peste 130 numiri ilegale, la care s’ar mai putea adăogâ încă, vre-o 60—70 detaşări. Aşa dar, într’un caz de schimbare a guvernului, noul ministru ar trebui să facă 200 dizlocări cel puţin, pentru a re-reintrâ în legalitate!
Orice alte comentarii le credem de prisos; ele ar putea să strice înţelesul celor oe se desprinde din simpla enumerare a faptelor.
II.	*
Dar era actuală mai e şi era pedagogiei. Niciodată par’că nu s’a făcut mai mult caz de pedagogic, în sferele înalte ale ministerului de instrucţie, ca acum. De-elarăm dela început, că noi nu suntem un duşman al acester ştiinţe, din potrivă. De aici, însă, nu urmează că trebue să primim cu ochii închişi şi fără discuţie, tot ceeace ni se propune sub această pompoasă firmă. In pedagogie, ca în orice altă ştiinţă abuzurile şi exagerările sunt foarte periculoase, pentrucă pot să discrediteze până şi principiile cele mai bune. Să luăm de pildă principiul schimbării orelor dc curs la fiecare început de an, principiu la care actuala autoritate şcolară pare că ţine mai mult ca la orice.
Pedagogii susţin, într’adevăr, că rezultatele educative sunt mai satisfăcătoare, când unul şi acelaş profesor predă mai multe materii la o clasă. Profesorul va fi în măsură atunci să stabilească un raport mai drept între diferitele materii cerute de program, neavând nici un interes să exagereze însemnătatea uneia în dauna celeilalte. Va cunoaşte pe de altă parte mai bine, ce şi cât poate fiecare elev, pentrucă are prilej să stea în contact cu dânsul timp mai îndelungat. Sistemul acesta se recomandă mai ales pentru clasele inferioare, sistem care dealminteri a fost aplicat şi la noi. acum 15—20 de ani în urmă, în clasele I divizionare, unde nu funcţionau decât 3 profesori cel mult: 2 pentru partea literară şi unul pentru partea ştiinţifică,
Când a început să se aplice noua lege a învăţământului secundar — adică tocmai când eră timpul —■ nu s’a ţinut nici decum seamă de principiul acesta, di-‘ stribuirea orelor făcându-se la întâmplare şi absolut fără nici o noimă. Evident că acum ar fi greu să se revie la sistemul de a avea câţi mai puţini profesori pentru
0	aceeaşi clasă. Autoritatea şcolară însă, în materie de pedagogie, nu se simte niciodată încurcată, ea a găsit un mijloc foarte ingenios de a bate apa în piuă: rotaţia. Profesorul de latină dela clasa Y-ea e trecut la a YI -ea. cel dela a Yl-ea la a Y-ea — şi gata reforma. Noi nu înţelegem de loc, dar absolut de loc, rostul acestui per-petuum mobile la care sunt supuşi profesorii la fiecare
1	Septembre.
Să fie oare în vederea perfecţionării metodei ? Dar ce poate câştiga un profesor, ca metodă, dacă, tocmai când se aştepta mai puţin, se vede schimbat cu o clasă în sus sau în jos? Cunoaştem cântecul: acesta e un mijloc prin care se înlătură rutina; când un profesor stă prea mult într’o clasă, devine tipicar. Să ne oprim
ttOUA REVISTĂ ROMANA
/ /
puţin asupra acestei afirmaţiuni; ca să vedem până la ce punct este ea întemeiată.
lată un profesor care predă istoria în clasa VIU-a de mai mulţi ani de zile. Aci se face istoria naţională. El a căpătat drag de cursul lui; l-a pcrcurs în lung şi în lat, l-a aprofundat, l-a sintetizat, a găsit punctele de vedere cele mai bune pentru studiarea faptelor, potrivit cu vârsta şi cu gradul de pricepere al elevilor. El ştie acum unde trebue să stărue mai mult şi unde nu, şi tot ce spune, spune cu inimă, cu foc şi cu convingere, pentrucă aşa lucrează omul când a prins drag de lucrul lui. In decursul practicei lui, el a găsit că e bine să lege faptele în cutare fel, să prezinte chestiunea sub cutare formă; fel şi formă la care apoi se opreşte. Iată-1 deci tipicar. Dar tipicul în înţelesul acesta este tot ceea ce poate fi mai pedagogic, el nefiind altceva decât rezultatul unei lungi experienţe.
Când profesorul a ajuns astfel stăpân pe metoda ce convine mai bine clasei 1ui. iată-1 deodată rotat la clasa a 1 l-a, unde se face istorie medie. Nici cursul poate nu-i surâde, şi nici metoda nu mai c aceiaşi. Şi experienţa începe' din nou, pe spatele elevilor, şi încă cu un element mai puţin: tragerea de inimă. Aici mai cu seamă stă pericolul rotaţiilor arbitrare. — în nesocotirea voinţei profesorului. Când schimbul de ore se face cu învoirea sau după voinţa profesorului, atunci într’adevăr, el poate să aducă foloase, tocmai fiindcă nu s’a înlăturat tragerea de inimă. In toate celelalte cazuri, schimbul nu este altceva decât un mijloc de vecinică perturbare. Rezultatele le vedem la fiecare început de an: facere şi refacere de programe, ciocniri de ore, animozităţi între profesori, protestări la minister, vacanţă în Septembre, de toate în sfârşit, numai folos pentru şcoală nu.
Actuala autoritate şcolară, în unele locuri, parcă înadins merge împotriva spiritului pedagogiei moderne, a căreia adeptă se pretinde a fi. Ea ştie una şi bună : profesorul să-şi facă datoria, uitând că facerea datoriei, ca orice activitate omenească, e supusă la anumite con-diţiuni, cari pot neapărat să o ajute sau să o stânjenească.
în adevăr, multă vreme şcoala n’a pus temei decât pe sistematizări, pe claritatea raporturilor şi pe agerimea cugetării, iar în chestiuni de morală pe noţiunea datoriei. Senzaţia, sentimentul, instinctive ale sufletului, căzuseră întrucâtva în disgraţia educatorilor, ca ducătoare în ispită şi prea mult înrudite cu fantazia primejdioasă. Mulţi profesori n’au crezut în putinţa altei înrîuriri decât în a cuvântului considerat numai ca un înveliş al raţiunei. Dar cu cât devii mai practic, cu cât te influenţezi mai mult de experienţă, cu atât mai mult înţelegi că observaţia şi senzaţia, sentimentul şi fantazia sunt colaboratorii indispensabili ai raţiunii, ai educaţiei, ai culturei, de oarece sunt factorii constitutivi în orice personalitate veritabilă, iar unde ei lipsesc, lipsa lor descoperă o ştirbiri' în suflet... Cu intervenirea în' tregei noastre simţiri, lucrăm oricând mai bucuros şi •cu plăcere, voinţa stârneşte mai puternic sârguinţa, «memoria este mai primitoare, atenţia mai activă, înţelegerea problemelor intelectuale mai sprintenă, şi în general toată munca din şcoală mai uşoară şi mai bună, mai rodnică şi mai vioaie, decât atunci când lucrăm
numai cu mintea, fără sentiment si fără fantazie şi
numai supt cqjăsarea rigidă a datoriei.
Ştiţi de unde am scos acest din urmă citat? Din pedagogul german Adolf Matthias, adică din pedagogul pe care actuala autoritate şcolară îl propune de călăuză profesorilor. Spiritul ce se desprinde din pedagogia lui Matthias, e atât de diferit de acela ce rcese din activitatea administraţiei noastre şcolare, în unele privinţă încât te întrebi, mâhnit, dacă într’adevăr acolo sus, se ştie şi se înţelege ceva mai mult decât cele 300 articole din regulament.
Nu de circulări şi recomandări e vorba, o! de acestea, se dau cu sutele; ci de pilde, de acte, căci cuvântul, considerat numai ca înveliş al raţiunii, nu are nici o înrîurire, ne spune Matthias.
Iată două cazuri foarte instructive.
Unui profesor i se ia 9 ore din specialitatea lui, şi i se dă altele streine, pentru care. nu depusese nici un examen de capacitate. Profesorul, indignat, şi cu drept cuvânt, reclamă ministerului. Iată răspunsul :
MINISTERUL
INSTRUCŢIUNII ŞI CULTELOR 12 Septembre 1908.
Xu, o“37ii.
Domnule Profesor,
Ministrul văzând cererea D-voastră, înaintată prin direcţiunea şcoalei unde funcţionaţi ca profesor, vă face cunoscut că oricine are dreptul să se plângă, de câte ori s’a făcut vre-o nedreptate.
Plângerea d-voastrâ, fiind lăcută in termeni necuviincioşi faţă de autoritatea superioară şcolară,... vă amendăm cu per-derea salariului pe 15 zile, punându-vă tot odată in vedere că până in trei zile să ne prezentaţi scuzele cele mai depline, in caz contrar, vom lua măsurile cele mai energice in contra d-voastră.
Din acest răspuns se vede că actuala autoritate şcolară a fost izbită întâi şi întâi de termenii în care a fost redactată reclamaţia, iar nu de strigătoarea nedreptate ce s’a făcut profesorului, fără a mai vorbi despre tonul şi procedarea aceasta militărească, cam nepotrivită, credem, pentru o autoritate şcolară.
Dar nedumerirea no astră devine încă şi mai mare când aceiaşi autoritate, la reclamaţia unui alt profesor, tot pentru schimb de ore din oficiu, reclamaţie făcută în termeni cât se poate de cuviincioşi, — când aceiaşi autoritate, zic, găseşte de cuviinţă să dea următorul neaşteptat răspuns: „Ministerul recunoaşte dreptatea cererei d-voastră, dar vă avertizează pentru indisciplina“. ...adică fiind că a reclamat !
Aici întâlnim nu numai o călcare a principiilor de pedagogie, dar şi una a noţiunilor elementare de logică, căci pe când într’o parte îţi spune că ai dreptul să te plângi, în altă parte te pedepseşte fiindcă n’ai tăcut din gură.
Acum, dacă dela faptele înşirate sumar până aici, ne ridicăm la principiul care ne leagă, ajungem în mod firesc la următoarele două postulate pedagogice, adoptate şi aplicate de actuala autoritate şcolară :
1. Un profesor va preda eu atât mai bine o materie cu cât o va cunoaşte mai puţin.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
2.	Un profesor va da rezultate cu atât mai satisfăcătoare cu cat va lucra mai cu fără tragere de inimă.
‘	III.	_
Starea aceasta de lucruri nu poate să nu aibă o în-rîurire asupra profesorilor şi, neapărat, o înrîurire în rău. Scepticismul, indiferentismul, acel «lasă-mă să te las» specific românesc, neîncrederea şi apatia stearpă în sfârşit, de unde nu se poate scoate nimic bun, dacă nu-şi aU toată pricina aici, găsesc cel puţin un teren foarte prielnic, care le întreţine şi le măreşte.
Răul e cu atât mai mare, că profesorii tineri, noui intraţi în învăţământ, sunt coprinşi de aceiaşi dispoziţie de spirit închisă şi fără avânt. Toate generaţiile tinere când intră în arena vieţii, încep în genere cu o părere exagerată despre forţa şi destinile ei, părere folositoare pentru că îţi dă încredere şi te îndeamnă hotărât la luptă. Poate că vei îndura multe nemulţumiri, multe dureri în luptă, poate chiar să şi cazi, dar în sfârşit izbânda, dacă vine, tot din luptă vine. Generaţia care ne-a precedat n’a făcut alt-fel. Ea a pornit cn speranţe neţărmurite. Ea se credea chemată să săvârşească fapte mari, să schimbe cu desăvârşire faţa ţării, să inaugureze o literatură nouă, o cugetare nouă, o istorie nouă. Ea n’a dat tot ce a făgăduit—programul era prea vast —dar a lăsat cel puţin un început sănătos, un drum, a tras o brazdă nouă.
Generaţia de azi, dimpotrivă, începe parcă prin un fel de neîncredere, prin o părere nu tocmai bună de sine. Când o furtună se arată la orizont, ea nu se gândeşte cum să o înfrunte, ci cum să o înconjoare. Să fie oare modestie, ca conştiinţa unei inferiorităţi ? Viitorul ne-o va arăta. Un lucru însă pare lămurit, anume că ea păşeşte înainte cil puţin entusiasm, cu puţină credinţă, puţină preocupare de ce va fi şi, ceia ce este încă şi mai rău, cu un şters sentiment al datoriei. Răul e general, de sigur, dar la profesori el pare încă şi mai pronunţat, din pricina relelor pe cari noi le-am semnalat în parte aici. Nu îndrăznesc să susţin că vina trebue să cadă toată în sarcina şi numai în sarcina administraţiei şcolare de acum, aceasta are totuşi cea v mai mare parte de răspundere, şi iată pentru ce:
Când cumperi marfă dela un negustor oarecare, şi în urmă descoperi că ţi sau dat multe lucruri falşe, te superi, de sigur, dar nu faci cine ştie ce caz. Când negustorul, însă, e cu reputaţie, dintre cei cu reclamă întinsă, despre care presa şi afişele ne spun în ton înflăcărat că are marfa cea mai nouă, mai fină şi mai veritabilă, când negustorul pe de asupra, mai trece şi drept înteineetorul cel mai autorizat al industriei şi comerciului din România, atunci fireşte, aşteptările noastre sunt altele şi dacă în marfă găsim lucruri falşe, ceia ce simţim nu mai e o simplă supărare, ci indignare şi amărăciune.
Ceva asemănător întâlnim şi în sentimentul profeso-rimei noastre de azi. Lucrul de altfel se explică. Când în era legalităţilor vezi ilegalităţi; când în erâ pedagogiei vezi practica cea mai antipedagogică; când în erâ disciplinei bazată pe principiul libertăţii, vezi apli-cându-se disciplina cea mai autoritară; când în erâ de-
mocratismului, în sfârşit, şi a libertăţii, vezi că peste profesorime apasă un spirit mai mult milităresc,—e greu să te opreşti numai la supărare. Profesorii, fiind şi ei nişte fiinţe simţitoare, cu ochi ca să vadă, cu urechi ca să audă, ba şi cu ceva judecată, nu se poate să nu observe aceste strigătoare anomalii, să le apropie, să le compare, să le cântărească şi să tragă neapărat încheieri, cari nu numai supără, dar şi amărăsc.
Stare dăunătoare, de sigur, pentru ca formele externe, adică ordinile, legile, metodele primesc o însemnătate efectivă numai atunci când ele sunt aplicate de un om cu voinţa caldă şi într’un spirit liber, stăpân pe sine, iar nu ca sclav al formelor. Bună e şi metoda; dar lipsurile metodei şi ale mecanismului şcolar în genere se pot suplini prin destoinicia profesorului mult mai uşor, decât nedestoinicia acestuia prin metodele şi întocmirile cele mai desăvârşite. Personalitatea profesorului e deci hotărâtoare; spiritul nu se educă decât prin spirit.
Autoritatea şcolară cunoaşte, nu-i vorbă, însemnătatea personalităţii, despre care, în circulările sale, vorbeşte adeseori frumos şi cu socoteală. Din nefericire, când trece la fapte, ea lucrează în aşa chip, ca şi când ar vrea parcă să stingă în profesor, ceeace cere să se desăvârşească în elev. De aceia, pentru a ne formâ o idee dreaptă despre starea lucrurilor din învăţământ, nu trebue să ne luăm numai după starea legală, adică după ceiace se scrie, dar şi după ceiace se face.
Dacă ar fi -vorba numai de circulari, am putea cita, din când în când, câte una într’adevăr originală, plină de cele mai bune intenţii şi în care se poate găsi foarte multe şi variate lucruri. In o astfel de circulară, profesorul de filosofic, de pildă, ar putea găsi o vastă metafizică; cel de estetică o caldă poezie; cel de limba română, perioade pline şi un stil cu număr; cel de logică—porniri nobile şi înalte avânturi, ale cărora înţeles însă, din nenorocire se evaporează adesea în nori. Aşa în cât, în privinţa aceasta, afară de profesorul de logică care cam cârteşte puţin, toată lumea ar putea fi mulţumită.
Din cele arătate, noi nu voim să conchidem că toate măsurile luate de actuala administraţie şcolară, dar absolut toate, sunt rele şi fără de folos. Se găsesc, de sigur, şi măsuri bune, despre cari d-nii inspectori vor fi vorbind, nu ne îndoim, în rapoartele lor, cu un lux de detaliuri, care ne dispensează de a mai reveni. Noi nu facem altceva decât să complectăm pe aceşti înalţi demnitari ai educaţiei noastre, aducând la cunoştinţa d-lui Ministru şi lucrurile despre care nu se vorbeşte în rapoarte, lucruri, care au, netăgăduit, o mare înrâurire în învăţământul secundar.
Nădăjduim că d. Ministru va lua act de semnalarea noastră fără a o lua în nume de rău, şi că dacă seva supărâ, se va supărâ pentru că asemenea lucruri au putut să se săvârşească, iar nu pentru că i s’au adus la cunoştinţă. In materie de învăţământ, părerile şi observaţiile trebuesc ascultate şi corectate ori de unde ar veni, căci pedagogia, ne spune undeva Mathias, e, într’un anume sens, «şi o artă care nu-i numai proprietatea unor breslaşi, dar şi proprietatea firilor nobile, care-şi dau osteneală să gândească fără prejudecăţi
POUA REVISTA ROMANA

« asupra culturii şi educaţiei. A deschide urechile şr la «vorbele acestora, cari adese ori nemeresc cu al lor ?dar divinator soluţiile exacte, pe care nu le-a putut «găsi specialistul cu înalta-i înţelepciune, este de folos «şi pentru profesorii tineri, şi pentru cei bătrâni; şi «de aceia ascultarea lor nu poate fi decât priinoioasă «pedagogiei practice.»	.
Afară de asta, dacă e bine ca un Rege să ştie, nu numai ce zic miniştrii, dar şi ce zice poporul, de ce adică nu ar fi bine să ştie şi ministrul, nu numai ce spun inspectorii, dar şi ce gândesc profesorii. Să nu se uite iarăşi, că aici e vorba de oameni cari trebue să formeze oameni; că inima lor, că sufletul lor, vesel, , trist, posomorât sau deschis, se revarsă în alţii, şi că 1 dacă ştiinţa căpătată, în parte se pierde, apoi însuşirea sufletească, bună sau rea, rămâne. E o greşeală deci, şi una mare, de a se nesocoti sentimentul profesorilor.
Agonisirea mijloacelor pe cari ni le pune la îndemână metoda, este de sigur de un mare preţ; acestea, însă, ori cât de cu îngrijire vor fi fost alese, dacă sunt lipsite de sentiment, nu vor putea aduce o prea mare ' prefacere. "Sentimentul este mai hotărîtor, el scoate, nu ştii de unde, din adâncimi misterioase, o forţă de în-rîurire care aprinde îndafă.
In om sunt multe puteri cari nu se traduc în acte, ■ele rămân adeseori ascunse şi lui şi altora, în umbra potolită a sufletului, unde se închiagă tainic toate rezervele vieţii. Această comoară, la unii stă strâns închisă în întreg mersul vieţii, ca şi când nu ar fi; la alţii însă ea se revarsă larg în afară, sub formă de iubire, de devotament, de sacrificiu,—adică sub cea mai frumoasă formă pe care a putut-o şi o poate încă îmbrăca energia omenească.
Dacă- în învăţământul secundar multe puteri rămân astăzi închise, vina nu este a profesorilor.
N. Em. Teohari.
BIALGEBRA DE EMANUEL GRIGORAS
• >
Să cunoaşte rolul important pe care-1 are în matematici, convenţiunea.
Ea e arbitrară, dar odată fixată, serveşte de temelie tuturor constrticţiunilor de calcul posibile. Convenţiunea deşi nu are nimic absolut, e necesară pentrucă fără ea nu ar fi cu putinţă un limbaj matematic, după cum în relaţiunile omeneşti, nu ar fi posibilă o înţelegere fără întrebuinţarea unui anumit vocabular.
De pildă, e absolut convenţional în matematică modul de a fixă sensul. Dacă luăm o linie infinită, pe ea un mobil s’ar putea mişca din două părţi, fie din către un căpătâiu, fie din către celălalt căpătâi. Şi dacă într’un punct A al liniei, aşezăm o persoană, convenim ca să dăm un semn sensului, în care mişcarea se face dela stânga la dreapta, şi alt semn sensului, în care • mişcarea e dela dreapta la stânga. Şi în Electrodina-mică Ainpere a stabilit sensul unui curent tot din po-siţiunea unei persoane „le bonhomme d’Amperea, faţă de curent. Şi astfel avem noţiunea de sens positiv (-}-) şi negativ (—), dar într’un mod pur convenţional.
' Cantităţile algebrice după cum poartă aceste semne sunt positive şi negative: -j- a e o cantitate positivă,
şi — b o cantitate negativă. Se mai cunosc încă şi cantităţi reale şi imaginare. O cantitate reală e aceia care înmulţită prin ea însă-şi cu semnul ei, ne dă o cantitate positivă,de ex.:(—a) X (—d) = -j- 2«),’(+ Xc ) X (;+v/<T) =-h c ! iar o cantitate imaginară, o cantitate de neconceput, pentrucă nu se poate ca o cantitate înmulţită prin ea însă-şi să ne dea o cantitate negativă. . Insă d-1 Enianuel Grigoraş în Bialgebra sa, printr’un nou mod de a înfăţişa spusurile, — sub o dublă considerare, de aci şi numele de Bialgebră —, ne dă posibilitatea, în general, de a trece dela o expresie reală la alta imaginară, şi de a fixa geometriceşte, posiţia pe care o ocupă, din punct de vedere analitic, expresia imaginară faţă de cea reală. Şi Bellavitis a încercat a face aceasta, pentrucă determina expresiunile imaginare pe perpendiculara la liniile date, dar interpretarea lui erâ pur geometrică, nu avea caracterul de generalitate.
Bialgebra propune un nou sistem de determinare al sensurilor. Sensurile nu se rapoartă la o singură persoană care să privească linia, ci la două persoane care să privesc, de o parte şi de alta a liniei, faţă în faţă. S’au, dacă sensul să poate determina de o persoană care priveşte o linie, stând cu picoarele pe linie, el să mai poată determină şi din altă poziţie a persoanei, socotind-o cu capul pe linie, adică aceiaşi persoană, rotindu-se îri jurul ei, faţă de linie, cu un unghiu de 1800.
Toată noutatea Bialgebrei constă în transposiţiune; transpoziţia, în privinţa consideraţiei semnului unui sens, fiind însuşi fundamentul sistemului.
Formulele algebice sunt expresiuni care indică operaţiuni ce sunt de efectuat, adică înlănţuirea ce există, între diferite cantităţi. Diferitele raporturi dintre linii, suprafeţe, volume, pot fi ast-fel exprimate printr’o formulă alegebrică. Şi Bialgebra, gxaţie principiului ei de transpoziţie, are pentru, fiecare formulă o dublă considerare, adică, câte o expresie pentru fiecare din cele două poziţiuni indicate. In felul acesta, Bialgebra are avantajul asupra Algebrei de a realiză cantităţile imaginare, pentrucă aceiaşi formulă algebrică, dă întotdeauna o cantitate reală într’o poziţiune, şi una imaginară în cealaltă. Imaginarele, după Bialgebră n’ar fi decât un efect al sistemului şi poziţiei întrebuinţate.
Ea mai introduce în ştinţă o noţiune nouă, aceia a multiplicităţei unei aceiaşi valori algebrice. O valoare scrisă după cum permite algebra, sub mai multe forme echivalente, ne dă în cealaltă poziţiune a sistemului Bialgebrei, valori diferite unile de altele.
Bialgebra rezolvă toate, imaginarele ce se găsesc în Geometria analitică, Trigonometrie şi Mecanică, construind curbele reprezentate prin ele., şi demonstrând în privinţa lor, proprietăţi noi, ca: curbele cu coeficienţi imaginari. E bine să amintim că în Mecanică, sistemul erâ întrebuinţat când să prezentau anumite imaginare, dar recurgândusc la căi piezişe, fără să existe o generalizare.	'
Până acum, aici să opresc investigaţiunile ei, şi e mai mult ca probabil că ea nu şi-a spus încă ultimul său cuvânt.
E.	S.
So
NOUA REVISTA ROMANA
BOALELE INTESTINULUI
Diaree/v'(la copii şi bătrâni), Dizenteria Colicele, Furunculoza, Eczema şi toate boalele ce provin din Infecţiunile intestinale se vindecă PRIN
LACTOFERMENT
(Bulion paralactic)
Aprobat de Cons. Sanit. Super, zilnic preparat proaspăt numai la
LABORATORUL Dr. ROBIN
5, Str. I. C. Brătianu 5. — Telefon.
Un flacon 2 lei. In provincie contra mandat 2,70 Cereţi prospecte «-î-atuit
„AGRICOLA”
Societate Anonimă de Asigurări Generaleîn Bucuri şti
SEDIUL: STRADA SĂRINDAR, No. 2.
Capital Statuar Lei 4.000.000
Prima emisiune Lei 2.500.000. Vărsaţi Lei 2 000000
ASIGURĂRI IN RAMURELEi
Incendiu, Viată, Grindină,
- —— Transport şi Aeeidente
Reprezentanta în BueureşU: STRADA DOAMNEI, No. 11.
CASA DE BANCA
MHRM0R05GH, BLHNK & Comp.
BUCUREŞTI, STRADA LIPSCANI No. 8
Face tot felul de operaţiuni de bancă
flnilcipatiunl asupra ualorilor în ■	* depozit şi ori ce iransacjiuni financiare
Emisiuni de^scrisori de credit asupra tuturor pieţelor din Europa şi America.
Studii filosofice
ÎN SPECIAL:	:
HeVistă pentru Cercetările de psihologie
teoretice şi aplicate LA:
ŞTIINŢA DREPTULUI, PEDAGOGIE Şl SOCIOLOGIE
SUB DIRECŢIUNEA D-LUI
C. RADULESCU-MOTRU
Profesor la Universitatea din Bucureşti
=- ■	■ REDACŢIA:	' "
BUCUREŞTI. — BULEVARDUL FERDINAND, 55.
t ABONAMENTUL ANUAL LEI 6.
Abonamentul anual cumulativ la „Studii Filosofice" şi „Noua Revistă Română", 15 Lei.
STABILIMENTUL CRAFIC «ALBERT DAER» FABRICA DE CARTON ACE.— BUCUREŞTI, STRADA NUMA-POMPILIU, 5-9.