NOUA REVISTA
R OMÂNĂ
ABONAMENTUL:
In Roraftnia un an.................io lei
„	şeasc luni...........6 „
In toate ţările uniunei poştale un an 12 ,, ................... ,, şeaseluni 7 ,,
REDACŢIA şr ADMINISTRAŢIA
Bulevardul Ferdiuand, 55, — Bucureşti
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTĂ
APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ
DIRECTOR
C. RĂDULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
UN NUMĂR:
25 Bani
Se găseşte cu numărul la principalele tlibrării şi la depozitari de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pe ultima pagină Mb pagină : 10 lei.
No. 4.
DUMINICĂ 2 NOEMBRE 1908
Voi. 5.
SUMARUL:
NOUTĂŢI:
Noul preşedinte al Statelor-TJnite.—A doua conferinţă dela Haga. — Un interview al lui Gu-glielmo Ferrero. — Regulamentarea muncii în România.—Societatea pentru Studiul Pedagogic şi Psihologic al copiilor.—Ancheta.—V. Sanlou.
SOCIOLOGIE:
C. Rădulescu-Motru. Psihologia Ciocoismului. * * .t Raportul d-lui I. T. Ghica asupra colegiului unic la alegerile judeţene.
ŞTIINŢĂ:
E. Mărcui.Escu. Poezia şi Proza în Ştiinţă.
LITERATURĂ:
Virgil Caraivan. Harpalionu.
Octav Minar. Filozoful Conta Postum.
C.	R. M. Biblioteca pentru Săteni.
ARTĂ:
St. Sterbscu. Ateneul Român. Expoziţiuni de Pictură.
NOUTĂŢI
Noul preşedinte al Statelor-Unite.
Poporul american a fost convocat săptămâna trecută pentru a alege pe cei 483 electori, cari la rândul lor vor alege pe preşedintele şi pe vice-preşedintele Republicei pentru noul period dela 4 Mart 1909 la 4 Mart 1913. In acelaş timp, poporul american alege şi pe guvernatori, pe înalţi funcţionari din 37 State, din cele 46 câte numără Uniunea americană, precum şi pe membrii Camerei federale şi treimea care se re-înoieşte din Senat.
Lupta pentru alegerea preşedinţială a fost foarte pasională. Erau In faţă următorii candidaţi: Taft pentru preşedinţie şi Slierman pentru vice preşedinţie, puşi din partea partidului republican ; William Bryan şi Kern din partea partidului democrat ; Hisgen din partea Ligei Hearst; Debs din partea socialiştilor ; Watson din partea populiştilor; Chafin din partea proliibiţioniştilor. Candidaţi cu şanse de a fi aleşi erau Insă numai cei prezentaţi de , partidul republican sau moderat şi de partidul democrat sau radical.
Alegerile au asigurat de pe acum succesul candidatului republican, judecătorul Taft, fiindcă electorii sunt aleşi pe baza unui mandat imperatif. Se crede că din 483 de electori vor fi 300 cel puţin de partea lui Taft.
Din aceste alegeri se constată că partidul republican este mai puternic în Statele industriale, şi In West, pe când partidul democrat în Statele de Sud. Muncitorii, pe cari democraţii contau la această alegere, au votat pentru republicani, când n’au votat pentru candidatul socialist. Numărul cetăţenilor votanţi se ridică la 14 milioane; iar acela al candidaţilor pentru a fi aleşi electori, guvernori, funcţionari, etc., se ridică la 700.000. Aceste date indică în destul animaţia care a putut să fie.
Ga de obicei, ziua de alegere a fost ca o sărbătoare sgo-moloasă pentru popor. Fiecare cetăţean eră decorat cu insignele candidatului favorit; se sunâ din trompete; se ţineau discursuri ; se făceau farse cu pene de păuni, pe care erau gravate portretele candidaţilor; în sfârşit o explozie de viaţă, cum numai în America să poate întâlni.
După închiderea scrutinului, mulţimea năvăli spre redacţia ziarelor, unde rezultatele sunt proiectate prin ajutorul lămpilof electrice. Două ore după închidere, ziarele mari prognoslicau dejâ succesul lui Taft. Mii de voci din enorma mulţime repetau refrenul devenit popular: Taft, Taft, Big-Bill, Taft l
N'au fost nicăeri dezordini, afară de Oklahoma, unde democraţii se găseau în număr covârşitor.
Noul Preşedinte al Statelor-Unite, William Taft, este născut ţn Gincinati la 1857. A făcut studiile la Universitatea din Yale şi Facultatea de drept din Cincinati. Dela 1887—1890 a fost judecător ia curtea superioară din OJiio, şi dela 1890—92 procuror general al Statelor Unite. In 1900 fu preşedintele comisiunei administrative a Filipinelor, iar dela 1901—1904 fu guvernorul civil al acestor insule. Roosevelt 11 luă ca secretar de Stat la departamentul războiului în 1904, în care funcţiune rămase până la punerea candidaturei sale. In 1906 făcu un voiaj în Cuba unde restabili liniştea turburată; apoi in 1907 vizită Japonia, Filipinele şi Rusia.
Taft este candidatul preferat de fostul preşedinte Roosevelt şi el va urmă politica acestuia.
Taft este de pe acum foarte popular în America. Mulţimea îl numeşte «grosul William» (Big-Bill) din cauza corpolenţei sale extraordinare.
Noul Preşedinte va intra In funcţiune Ia 4 Martie anul viitor.
*
* *
A doua conferinţă dela Haga.
Inlr’un volum de 218 pagini, Alfred II.Fried ne dă o descriere scurtă şi limpede asupra dezbaterilor cari au urmat la a doua
0°
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
conferinţă dela Ilaga. Autorul este unul diu apostolii mişcării pentru pace — se pronunţă însă în potriva postulatului unei «păci veşnice» — şi s’a făcut cunoscut prin mai multe scrieri cari n’au trecui neobservate. Bazat pe acest fapt, el îşi permite a critică unele din rezultatele conferinţei.
Fried recunoaşte că n’are mare încredere în umanizarea dreptului războiului; părerea sa este, că războiul trcbuc să fie înlăturat prin organizarea lumei, care s'ar face anume pentru acest scop; în modul acesta s’ar puteâ exclude cu totul posibilitatea războiului, aşă că ar fi de prisos orice rezoluţii asupra felului în care ar trebui să se facă războiul.
E curios că apostolii păcii nici nu doresc ca urmările rele ale războiului să fie micşorate; cu cât aceste urmări vor fi simţite mai mult, cu atât mai tare va deveni dorinţa ca războiul să fie împedecat. Ideea aceasta pare întru câtva întemeiată. Insă dacă s’au ivit începuturi pentru organizarea luinei) nu se ştie când ea ar puteâ fi realizată; până atunci hotărî-rile umanitare ar puteâ să aibe o influenţă bine-fâcătoare, mai ales că nu e nădejde ca războaiele să dispară de pe faţa pământului.
Fried are însă dreptate, când spune, că toate deciziunile conferinţei dela Haga în ce priveşte dreptul războiului nu pot avea decât o importanţă foarte mică, având în vedere că ele dispar în faţa consideraţiunilor militare.
Întemeiată este şi critica pe care o face «dorinţelor» exprimate de conferinţă. Statele votează prin organul reprezin-tantului lor. Prin urmare fiecare vofează dorinţa sa. Pentru care scop? De ce nu lămuresc, care este dorinţa lor, un lucru pe care l’ar puteâ face foarte bine. Ori e vorba de a constata consimţirea generală ?
*
* *
Un interviewal lui Guglielmo Ferrero.
Guglielmo Ferrero, distinsul istoric al Italiei, autorul Europei tinere şi al Mărirei şi decadenţei Romei, înainte de a plecâ în America unde a fost invitat să ţină o serie de conferinţe, a acordat un interview unui redactor al revistei Marzocco din Florenţa, interview care a apărut în numărul din urmă al acestei reviste şi din care traducem următorul pasaj:
Credeţi, a întrebat redactorul, într’o lege a progresului ?
—	Cred, a răspuns Ferrero, că progresul e o vorbă frumoasă şi folositoare. Sunt, e drept epoci de progres şi epoci de regres. O lege însă universală de progres, care să îmbrăţişeze omenirea dela primele ei începuturi şi să o guverneze până la ultimul ei sfârşit, nu a găsit încă nimeni. Ideea de progres este folositoare şi îmbolditoare ca steagul care e dus în fruntea trupelor obosite şi rănite, ce se întorc dela bătălii trecute şi sunt silite să înceapă noui bătălii....
Iar la întrebarea dacă socoteşte că vremea noastră va lăsâ după ea urme în istorie, ilustrul învăţat a răspuns :
—	Nu cred. Este o epocă prea săracă în forţe. Forţa economică e atot putinte. Orice problemă se sfârşeşte astăzi cu banul. E nevoe de altfel de lupte, de altfel de întreprinderi, de martiri intelectuali şi morali pentru a face glorioasă prin secole o civilizaţie....
*
* *
Regulamentarea muncii în România.
Una din reformele, pe care o aşteaptă lumea noastră politică dela noul minister al industriei, este aceea privitoare la contractul de muncă. Va fi o reformă grea, bine înţeles, şi nici nu îndrăsnim să ne facem iluzii asupra ei. Proiectele, pe cari le-au prezintat miniştrii noştri de până acum, în asemenea chestiuni, au fost de regulă traducţiuni după legile străine. In chipul acesta însă, se ştie, că nu poate fi obţinut un progres. Ar fi o mare surprindere să se petreacă acum lucrurile altfel.	■
Svonul public zice că la Ministerul industriei se lucrează în vederea reformei; se adună material; se compară date şi se discută/ Bine ar fi ca din toate aceste discuţiuni să iasă o-lege aplicabilă, cel puţin.
Deocamdată atragem aienţiunea cititorilor noştri asupra unei scrieri ce a apărut de curând asupra contractului de muncă, şi pe care o datorim d-lui G. Plastara.
Reproducem dintr’însa următoarele pagini, în care se insistă asupra importanţei contractului de muncă:
Printre contractele speciale ale dreptului modern, contractul de muncă ocupă primul loc, un loc de onoare am puteâ spune.
De ce această preponderenţă? Care este importanţa contractului de muncă ?
Importanţa contractului de muncă poale fi justificată dinlr’un întreit punct de vedere.
In primul rând, într’o ţară unde de" curând s’a legiferat asupra unor anumite feluri de contracte de muncă, asupra contractelor agricole, este firesc ca toate chestiunile relative la materia contractului de muncă să prezinte un interes de actualitate.
Dar, in al doilea rând, contractul de muncă este unul dintre cele mai importante contracte ale vieţei sociale moderne. Prin însăşi esenţa sa, el interesează mii de oameni cari ii datorează preţul existenţei de toate zilele, şi prin obiectul său, care este munca, activitatea omenească, adică însuşi elementul omenesc el pune in joc întreaga chestiune socială cu feluritele sale aspecte, cu multiplele-i resorturi.
Faptul acesta a făcut de sigur ca contractul de muncă să aibă o evoluţie contrarie celorlalte contracte speciale. Desvol-tând această observaţiune vom arătă importanţa contractului de muncă dintr’un al treilea punct de vedere.
Pe când tendinţa dreptului modern a fost de a reduce toate contractele speciale Ia un lip unic, tipul de convenţiune generală, recunoscând astfel autonomia voinţei părţilor, pe când astăzi, în starea actuală a textelor codului civil, regulamentarea contractelor speciale posedă .foarte puţine dispoziţiuni adevărat excepţionale, pulându-se astfel afirmă eă nu este în realitate decât o aplicare a dreptului comun,—contractul de muncă, el, a urmat o evoluţie specială, a eşil din dreptul comun şi a făcut obiectul unei Iegislaţiuni de solidaritate socială, 'caracterizând astfel noua mişcare legislativă industrială şi agricolă.
Antinomia aceasta intre contractul de muncă şi contractele speciale, se poate ea juslfficâ a priori, cu alte cuvinte, intervenţia legiuitorului in contractul de muncă este ea necesară, şi dacă da, ce devine principiul libertăţci convenţiunilor ? Aceasta este o problemă critică de cea mai înaltă importanţă, pe care o examinăm în decursul acestei lucrări, după ce vom fi determinai adevărata concepţie a contractului de muncă.
Se reţine însă ideia că tendinţa de unificare, în materie de contracte, este astăzi atât de pronunţată, cu deosibire de concepţia contractelor specializate şi numite ale dreptului roman primitiv, încât chiar pentru căsătorie s’a propus simplificarea formalităţilor şi suprimarea intervenţiei autorităţei, rcducându-se astfel căsătoria la un simplu contract de asociaţie. Aceasta este părerea comisiunei de reformă a căsătoriei in Franţa, care se bazează între altele pe ideia că evoluţia trebue să se facă pentru căsătorie, tocmai aşâ precum s’a făcut pentru celelalte contracte, pentru vânzare, de pildă, unde nu mai v< dem astăzi formalităţile mancipaţiunei romane per aes el libram. .
Gestia muncei şi a lucrălori'or preocupă foarte mult spiritele în marea democraţie franceză, unde există astăzi şi un minister al muncei. D-l Millerand, fostul ministru de comerţ francez, speră că va veni o zi în care lumea nu va cunoaşte altceva decât rivalităţile fecunde ale păcei şi luptele glorioase ale muncei, şi într’o frumoasă cuvântare face apoteosa muncei.
«O travail, travail libârateur et sacre, c’esl toi <|ui cnnoblis et c’est toi qui consoles ! Sous tes pas, l’ingnorencc se dissipe,
NOUA revista română
st
le mal s’enfuil. Par tui, l’litimanile affrancliie des servitudes de la nuit, monte sans cesse vers cette rtfgion Iumineuse et sereine oii doit un jour se realiser l’ideal et parfait accord de la puissance, de la justice et de la bontă».
La noi, societatea de studii legislative, care îşi are astăzi existenta bine stabilită, pătrunsă de importanţa reală a contractului de muncă, a pus această chestiune la ordinea zilei pentru a fi studiată sub toate aspectele ei, şi într’o foarte interesantă conferinţă inaugurală, d-1 Dem. Negulescu'a arătat, cu un deosebit spirit critic, imperfecţia şi nesuficienta actualei regulamentari legislative a contractului de muncă fie din punctul de vedere al codului civil, fie din punctul de vedere al legilor posterioare.
Cevă mai mult. D-1 Al. Djuvara, ministrul industriei şi comerţului, are intenţia de a prezentă Parlamentului un proect de lege asupra contractului de muncă. (G. Plastara. încercări asupra regulamentarii muncii in România. Voi. I, Bucureşti, 1908).
*
* *
Statutele'societăjei pentru studiul' pedagogic şi psiholo-
gicŢalj copiilor.
Art. 1. — Se constitue o «Societate pentru studiul pedagogic şi psihologic al copiilor».
Art. 2. — Această societate are ca scop adunarea cercetărilor individuale şi colective făcute asupra dezvoltării fizice şi mintale a copiilor şi şcolarilor.
Art. 3. — Societatea este pusă la îndemâna tuturor persoanelor cari se interesează de educaţie.
Pentru a fl cineva membru este de ajuns să adere la prezentul statut şi să verse anual o cotizaţie de 2,50 lei.
Primesc titlu de membri fondatori, acei cari vor vărsă o sumă de 100 lei cel puţin, odată daţi.
Cotizaţia se poale rescumpărd după ce mai întâiu s’a vărsat o sumă de 00 lei.
Art. 8. — Societatea are un Buletin pedagogic, ce va fi primit de toţi membrii şi a cărui ^cost intră în cotizaţie.
Buletinul va înregistrd observaţiunile, cercetările, experienţele şi experimentările făcute asupra şcolarilor şi copiilor, individual şi colectiv, şi va elabora chestionare relative la diferite chestiuni de statistică şcolară, culturală şi pedagogică.
Art. 9. — Sediul societăţii este în Bucureşti, Str. Cosma 10.
^4rt. unic. — Comitetul iniţiator va conduce societatea şi Buletinul până la adunarea generală.
Comitetul iniţiator: Gr. Al. Tăbăcaru, Vasile Păunescu, Petre Rădulescu, Fl. Cristescu, P. Şlefănescu.
* *
*
Anchetă.
Opinia publică italiană şi situaţia României în Balcani.
Moţiunea votată în meetingul naţional ţinut în şina de 19 Octombrc în Bucureşti cuprinde şi câteva disiderate referitoare la alianţa României cu Italia. Cetăţenii adunaţi în meeting invită guvernul să caute în viitor alianţa cu poporul italian, care este un aliat natural al poporului român, prin comunitate de origină şi prin tradiţiune.
Directorul „Noii Reviste Române" a trimes această moţiune mai multor publicişti celebri şi oameni de ştiinţă din Italia, cerând părerea lor asupra desi-deratelor exprimate.	.
Răspunsurile primite se vor publică cu începere dela No. viitor al revistei.
*
* *
Victorien Sardoti
Viclorien Sardou se născu la 6 Septembre 1831 într'o căsuţă modestă din strada Beautreillis, in centrul Parisului. Tatăl său, un biet profesoraş muncitor, părăsise Provence plină de soare, pentru a veni să-şi încerce norocul în marele Baris. La început abia avek cu ce trăi. Ar fi murit de foame, dacă nu i se dâ o mică- ocupaţiune la şcoala comercială din strada Cliaronne. In mijlocul acestor condiţiuni triste crescu Victorien. Copilăria lui fit debilă şi leneşe. Două boale grave îi puseră chiar în pericol viata, şi părinţii săi pentru a-1 îniremâ îl tri-miseră la bunicul ce loauid la Cannes în sudul Franciei. Aci imaginaţia sa începit să prindă aripi. Bunicul îi istorised episoadele reîntoarcerii lui Napoleon dela Elba. In podul casei descoperi apoi operile lui Moliî-re, pe care le devoră, le declama şi le juca înaintea ţăranilor inculţi din Canei. Astfel apărură primele licăriri ale vocaţiunii sale de istoric si dramaturg.
Victorien Sardou n'a fost un precoce, deşi aşd s’ar fl părut. El îşi încercă norocul mai întâi cu un examen la şcoala po-litechnică ; în urmă făcu şi un an de medicină. La 1854 se reprezenta la Odeon prima sa piesă Taverna Studenţilor, care
căzu cu mult zgomot. Pentru a doua oară debută cu noroc în 1859, cu Premieres armes de Figaro. De aci cariera lui merse repede şi în mod triumfal. Micile nesuccese pe care le întâlni, din'când în când, nu făcură decât să-i mărească re-numele. Timp de o jumătate de secol Sardou sfăpânl scena franceză, abordând toate genurile. Făcu vodeviluri cu cuplete: Richelun, Garai, Prcs-Saint-Gervais; vodeviluri de intrigă, dintre cari Pattes de Mouches rămâne ca un model inimitabil. Apoi scrise comedii dramatice: Nos intimes, Serapliine, Mai-soti neuve; comedii satirice : Familie Benoîton, Rabagas, Nos bons villageois; tragedii istorice: Patrie, Haine, TJiermidor; puse genul istoric în comediă, în Madame Sans-Gene ; şi în operetă, în Merveilleusrs; compuse drame judiciare: Fevreol; compuse feerii: Le crococlile. Roi Carolte; farse: Divorşons; melodrame înfricoşătoare : Diable noir, Tosca ; în sfârşit piese decorative pentru Sarah Bernhart, în genul celor jucate în ultimul timp: Theodora, Gismonda, Cleopatre, etc. Piesele luj Sardou se jucară in ţoale părţile lumii şi totdeauna cu mare succes. Se păreâ că Sardou aveâ un talent special de a ghici ce place mulţimii, şi a se ţine în actualitate. El fura oareşcum ideile care se găseau în aer, şi care preocupau pe toată lumea.
Parisienii perd în Sardou, care s’a stins în dimineaţa zilei de 26 Octombre, nu numai pe un scriitor de valoare, dar şi pe un reprezentant de frunte al fineţei şi al spiritului parisian. Sardou erâ un caitserr neîntrecut, o podoabă a saloanelor pa-risiene.
Mulţi din Români au avut ocazia să-l aprecieze ca autor dramatic, fiindcă multe din piesele sale au fost jucate pe scena Teatrului naţional din Bucureşti.
52
NOUA REVISTA ROMANA
SOCIOLOGIE
PSIHOLOGIA CIOCOISMULUI
Şi astăzi repetăm destul de des cuvântul ciocoi, deşi la cârma ţării nu mai sunt venetici nesăţioşi de odinioară, şi deşi poporul român întreg se bucură de drepturi constituţionale ... Dacă, şi după dispariţia influenţei veneticilor, cuvântul se întrebuinţează mai departe, este aceasta o probă că sufletul ciocoiului trăeşte şi astăzi în mijlocul nostru, şi că el se recunoaşte, cu toate că s’au schimba atâtea şi atâtea în dulcea noastră ţară ? De sigur. Istoricii şi filologii ar comite o mare nedreptate să revendice numai pentru trecut existenţa ciocoiului: ciocoiul se resfaţă şi astăzi; dacă n’ar fi, nu s’ar vorbi de dânsul, cum zice înţelepciunea populară.
Dar şi pentru trecut, istoricii şi filologii ne dau puţine lămuriri asupra ciocoiului şi ciocoismului. Filologii nu ştiu din ce limbă se derivă cuvântul ciocoi. Cihac îl socoteşte ca derivând din slavoneşte. Philippide înclină, din potrivă,-să vadă în ciocoi o formaţiune onomatopee, prin urmare după dânsul cuvântul ne-ar aparţine, întocmai ca şi făpturile ce se desemnează prin el. O. Densuşianu n’a avut ocazie să se pronunţe. Părerile filologilor celorlalţi sunt împărţite; unii îl consideră ca derivat din turceşte; alţii din greceşte. Din latineşte de sigur că nu este. In sfârşit, de la filologi plecăm cu prea puţine cunoştinţe. Dar nici istoricii nu ne sunt mai darnici. Afară de rolul de împilator, care se exemplifică în atâtea documente, nu ni se face nimic altceva cunoscut din firea ciocoiului. Ciocoii luau biruri multe, şi bieţii oameni sufereau mult după urma lor, aceasta este tot ce ne spun istoricii. Adică nu ne spun istoricii, ci documentele istorice; căci de la un timp încoace istoricii s’au făcut foarte comozi; ei lasă să vorbească documentele şi se mărginesc numai în funcţiunea de corectori ai erorilor tipografice. Poate şi subiectul în sine este cam ingrat, aşa că el nu este de natură să fixeze prea mult atenţia istoricilor. Ciocoiul a fost un musafir nepoftit de locuitorii ţării; el s’a furişat pe neştiute în mijlocul pământenilor, în aşa fel că nimeni n’a ştiut când s’a arătat primul ciocoi, deşi toţi au strigat în urmă: afară cu ciocoii! Şi acum iarăşi nimeni nu ştie precis: părăsitune-au ciocoii ? Nu e dată cronologică precisă: nici la venire, nici la lăţire, nici la plecare; cum voiţi atunci ca istoricul să consacre un capitol din preţioasa sa ştiinţă pentru cunoştiinţa ciocoiului ?
Lipsiţi de concursul puternic al filologiei şi istoriei naţionale, rămâne să ne ajutăm, pe cât putem, cu datele pe care ni le procură literatura populară, şi, mai ales, cu datele pe care le putem culege din tradiţiunea orală. Din aceste date, precum şi din analogiile pe care le întâlnim în istoria culturii altor popoare, vom încerca să reconstituim sufletul ciocoiului — căci un suflet a avut ciocoiul, cu toate jăletele bieţilor împilaţi!— vom încerca să ne explicăm ivirea şi cauzele grandoa-rei, precum şi a decadenţii sale în mijlocul poporului nostru. Este o sarcină grea, bine înţeles, şi nu pentru umerii noştri! Până ce însă geniile ţării vor găsi un mo-mvnt liber ca să o treacă pe umerii lor,—moment care
va fi urmat îndată de apariţiunea câtorva volume groase asupra ccstiunci, — fie-ne permis să anticipăm cu următoarele reflexiuni. Soarta îşi are câte odată ironiile sale: un suflet aşa de trufaş ca al ciocoiului nu putea găsi un mai modest interpret ca în scriitorul acestor rânduri.
*
* *
Sociologii găsesc în natura omului două tendinţe fundamentale, pe care ei îşi bazează o explicare plausibilă despre formarea diferitelor clase ale societăţii. O tendinţă este aceea a imitaţiunei. «Nu este vietate pe pământ mai înclinată spre imitaţiune ca omul, zice Schmol-ler. Omul se poate influenţa în toate felurile de mediul în care trăeşte; el imitează gestul, gândirea şi sentimentele celor din prejur, cum nu poate face nici un alt animal. Animalul, în genere, este mai izolat, fiindcă n’are aceleaşi mijloace de comunicaţie cu semenii săi, ca omul». A doua tendinţă este însă tocmai opusă imitaţiunei : este tendinţa spre individualizare. Fiecare om vrea să se facă mai distins decât pare, vrea să nu fie în rândul tuturor. Imitaţiune deoparte, distincţiune de altă parte; din aceste două tendinţe se alcătueşte dinamica elementară a vieţii sociale.
Din lupta acestor două tendinţe rezultă, la fiecare popor, forma pe care o capătă ierarhia claselor sociale. Imitaţiunea constrânge la fuziunea individualităţilor, şi dacă ar fi fost numai ea, societatea ar fi ajuns de mult la o uniformitate automată; dar tendinţă opusă sparge uniformitatea, separă pe oameni în caste, în clase, în grupe, în persoane. Binecuvântată fie această de a două tendinţă, căci fără ea n’am fi cunoscut diferenţiarea socială şi nu ne-am fi regăsit, fiecare pe sine însăşi ca persoană, în lăuntrul societăţii!
Cele două tendinţe sunt capabile de progres, adică, ele să dezvoltă în decursul timpului, atât în aceea ce priveşte cantitatea elementelor lor sufleteşti, cât şi în aceea ce priveşte calitatea lor. Tendinţa imitaţiunei se rafinează cu timpul până ce devine simpatie socială; iar tendinţa spre distincţiune ajunge dela forma egoismului primitiv până la forma cea mai nobilă a caracterului Corespunzător transformării tendinţelor, se transformă, şi organizarea ierarhiei sociale.
Plăcerea pentru distanţa socială,—pathosul distanţei de care vorbeşte Nietzsche,—ajunge a fi cu timpul satisfăcută, în aşa chip, ca pentru a avea-ounii numai este nevoe de durerea altora,—a celor puşi la distanţă. Viaţa societăţilor să îndreaptă de fapt, după asigurarea sociologilor optimişti, în spre o organizare, în care fiecare membru îşi va avea satisfacţia de a se simţi ca o individualitate deplină; deşi va beneficia, în acclaş timp, de toate a-vantagiile pe care le oferă solidaritatea cu ceilalţi membrii ai societăţii.
Intre însuşirile hierarhiei sociale şi calitatea tendinţei spre distincţiune este un raport direct: minoritatea impune hicrarhia care corespunde mai bine sentimentelor sale de distincţiune. Genul de ocupaţiune practică pe care îl rezervă pentru sine minoritatea, oglindeşte în special sufletul acesteia: o minoritate preocupată sufleteşte de problemele religioase, opreşte pentru sine practica religioasă; o minoritate războinică, îşi ea pentru
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
5 3
dânsa practica răsboiului; iar o minoritate de fire artistă îşi opreşte practica artei, etc. fiecare minoritate face din ocupaţiunea care corespunde mai bine firci sale, un semn de distincţiune, şi opreşte ca această ocupa-ţiunc să mai fie luată şi de alţii, adică de ceilalţi comuni muritori. Astfel sunt ocupaţiuni nobile şi ocupa-ţiuni vulgare, după cum sunt şi acei cari le practică; omul care să ocupă cu o muncă inferioară rangului său se degrada, dar şi ocupaţiunea însăşi este degradată din momentul ce este îmbrăţişată de un om dintr’o clasă inferioară a celor care de obiceiu o practică. Din această legătură ce se stabileşte între ocupaţiunea practică şi tendinţa de distincţiune rezulta numeroase motive de progres pentru cultura omenească. Sentimentul de distincţiune, resfrângându-se în conştiinţe diferite, aduce după sine diferenţiarca ocupaţiunilor practice, şi cu acestea dezvoltarea culturei: minoritate inovează o-cupaţiuni pentru sine, cari să răspândesc apoi prin imi-taţiune între cei mulţi. Aceasta este raţiunea şi în acelaşi timp foloasele hierarhiei sociale, după sociologi.
Şi acum să revenim la ciocoi.
«Cine poate dâ de nasul ciocoiului!»—zice poporul. «In România nu mai este de trăit» ! exclamă la rândul său ciocoiul, chiar din timpurile lui fericite! Neîndoios în sufletul ciocoiului predomină tendinţa de distincţiune, de care vorbeam mai sus. Ciocoiul suferădin contactul cu mulţimea. «Ii miroase ciocoiului». «I-a căzut nasul ciocoiului». «Ia nu mai face pe ciocoiul»... Aceste locuţiuni, şi alte multe de felul acestora, pe care le auzim şi astăzi, indică destul de clar nuanţa sentimentului de mândrie exagerată. «Ce, te-ai făcut ciocoi?», este suprema imputare, pe care un om din popor o poate aduce aceluia ce se lapădă de teapa sa. «Lumea este pe dos astăzi», obişnueşte să strecoare ciocoiul în conversaţia sa de salon, pentru a nuanţa ironic prezenţa celor ce nu sunt de o seamă cu dânsul.
Această tendinţă de a se distinge, de a cşi din rândul celorlalţi, pune pe ciocoi pe acecaş linie cu reprezentanţii minorităţilor de elită, pe cari îi cunoaştem din istoria culturii altor popoare. Dar asemănarea se opreşte la această trăsătură mai mult exterioară a sufletului. înarmaţi cu cunoştinţele pe care le avem despre reprezentanţii minorităţilor de elită dela alte popoare, dacă încercăm să pătrundem sufletul ciocoiului constatăm îndată că diferenţele între acesta şi sufletul elitei sociale de aiurea sunt prea mari. Ciocoiul nu are o ocupaţiuno anume rezervată pentru sine, sau un anumit ideal pe care să îşi bazeze drepturile sale de superioritate, cum au minorităţile de elită de aiurea. Ciocoiul nu se crede a fi, nici cel mai indicat pentru preoţie, cum se credea aristocraţia indiană şi egipteană; nici cel mai indicat pentru militărie cum se credea şi se crede încă nobilul francez şi german; nici cel mai indicat pentru artă, ştiinţă, etc.; şi cu această lipsă de dragoste pentru o anumită ocupaţiune se uneşte încă şi lipsa de dragoste pentru un ideal. Ciocoiul n’are lege, a observat de mult poporul; adică el nu vine să-şi sprijine drepturile sale pe o anumită credinţă sau ideal. El este ciocoi, fiindcă este ciocoi, pur şi simplu; nu fiindcă ar fi de o altă religie, sau de o altă rasă, sau de o altă cultură , ca Românul. Adică, mai drept vor-
bind, ciocoiul şi dacă este de alt neam, sau de altă cultură ca Românul, nu pe această deosebire îşi rea-zimă el pretenţiunile sale. Ciocoiul poate fi de origină greacă, sau de origina română, poate fi crescut în Grecia sau în România, aceasta nu schimbă nimic din acel ce caracteristic în el; el este mândru ca ciocoi, şi nici de cum ca Grec, sau om cult. Această lipsă de dragoste pentru o ocupaţiune, pentru un ideal, sau pentru un neam străin chiar, deosebeşte fundamental pe ciocoi de aristocraţia tuturor celorlalte popoare, precum şi de aristocraţia noastră pământeană, a vechilor boeri. Boc-rul român eră mândru de a fi preferit în cariera armelor; crâ mândru de neamul său, adică de genealogia sa; avea mândria «unei legi», cum zice poporul. Pe bocrul român îl poţi analiza şi apropia sufleteşte în fiecare epocă a trecutului nostru, după ocupaţiunea şi preferinţele sale; el este un produs direct al mediului nostru românesc, şi ca atare explicabil prin datele acestui mediu. Ciocoiul, din potrivă, pare că planează deasupra acestui mediu. El are o motivaţiune specială pentru mândria sa, motivaţiune cu totul diferită de a celorlalte aristocraţii.	.
Mândru cu cei mici, ciocoiul este linguşitor şi târâtor cu cei mari.... atestă apoi toţi istoricii. Prin urmare' nici mândria însăşi, ca sentiment consecuent, au se susţine. Sufletul nebulos al ciocoiului începe acum să ni se desvălue ca plin de contradicţiuni!	.
Şi cu toate acestea sufletul ciocoiului nu este nici nebulos, nici plin de contradicţiuni. El urmează unei motivaţiuni logice ca sufletul ori şi căruia dintre noi, numai trebue să fim noi în destul de pregătiţi ca să-l înţelegem. Şi pregătirea aceasta o găsim pe deaîntregul tot în ştiinţa sociologiei. Evident, această ştiinţă devine din ce în ce mai indispensabilă.
In adevăr, fie care dintre noi, care judecă asupra rostului de ă fi a unei aristocraţii, şi prin urmare şi a supra rostului de a fi a ciocoiului, este înclinat să întrebe : «în ce scop» îşi afirmă aceştia superioritatea lor, şi de autoritatea cărui ideal îşi leagă în special acesta din urmă pretenţiunile sale; căci fiecare dintre noi este obişnuit să judece şi pe alţii după sine însăşi. Fiecare dintre noi crede că activitatea omenească are un scop, care se recunoaşte şi se apreciază în urmă din fapte ; mentalitatea noastră de profesionişti burghezi nu poate concepe o activitate practică fără scop, o profesiune joc, avându-şi scopul în sine însăşi. Sociologia însă tocmai de aceea este făcută, ca să ne ridico peste mentalitatea noastră prea strâmtă, sau mai bine peste prejudecăţile noastre. Ea ne arată că aceea ce noi credem a fi cu neputinţă, se întâmplă totuşi, şi nu numai că se întâmplă, dar se şi explică în modul cel mai raţional.
întocmai cum sălbaticii iubesc podoaba pentru că este podoaba corpului lor, şi nu fiindcă ea reprezintă vre-o artă, tot aşa ne spun sociologii, sunt oameni cari iubesc puterea, rangul sau înălţimea socială, pentrucă acestea le dă lor o satisfacţiune imediată, iar nu pentru că ele ar mijloc! realizarea vreunui scop : iubesc puterea pentru putere, şi nu pentru gândul de a face ceva cu puterea. Este forma cea mai redusă pe care o îmbracă tendinţa spre distincţiune ; este tendinţa rămasă în stadiul de joc.
54
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
Ciocoiul este din categoria acestor din urmă oameni. Pentru a-1 înţelege trebue dar să ne desbarăm de prejudecăţile pe care ni le dă cultura timpului. Ciocoiul este un adorator al puterii şi al rangului, indiferent sau independent de scopul la care ar putea fi utilizată puterea şi rangul. Scopul lui nu trece dincolo de satisfacţia imediată; el nu vrea puterea pentru a întronă idealurile sale în organizaţiunea societăţii, nu; el vrea puterea pentru a se şti că o are el şi nu alţii. Istoria şi tradiţia populară ni-1 arată totdeauna astfel; «Scoală tu să stau eu» ; «de ce tu şi nu eu» ; aci se încheie toate raţionamentele ciocoilor, ori de câte ori îi întâlnim agitându-se pentru a câştigă graţia Domnului, sau pentru a veni la cârma Statului.
Acum înţelegem pentru ce mândria faţă de cei mici să împacă prea bine în sufletul ciocoilor cu linguşirea faţă de cei mari. Amândouă aceste sentimente se completau la dânşii în chipul cel mai explicabil. Mândria şi linguşirea nu pot stă alături în sufletul care să valorează pe sine după norma unui ideal, dar în sufletul care este lipsit de ideal, şi care caută numai o satisfacţie imediată, aceste sentimente merg perfect de bine la olaltă. Linguşirea faţă de cei mari eră şi ea un titlu de distincţiune. Nu putea oricine linguşi pe cei mari, şi ciocoiul eră mulţumit că el poate fi înaintea altora.
*
* *
Cu această caracteristică a sufletului ciocoiesc să împacă toate zicătoarele populare şi toate afirmările scriitorilor noştrii. Nu este scriitor care să ni-1 arate pe ciocoi, ca pe un om nesuferit, din cauza anumitelor sale credinţe religioase ori politice; sau pentru exclusivismul său de clasă socială. Ciocoiul se împacă cu orice credinţă şi în orice mediu, numai cu condiţie să-i fie lăsat lui primul loc. El este omul care simte un fel de voluptate în exercitarea puterei, este incarnarea dorinţei de putere. Este pus, bunioară, să adune biruri, vai de contribuabili; nimeni, nu are milă înaintea lui! Este pus să judece şi să pedepsească, vai de împricinaţi! Face administraţie ? Lumea tremură. Ciocoiul, cu un cuvânt, idolatrizează puterea, şi să crede predestinat ca să o exercite cu toată energia.
Din aceste însuşiri sufleteşti, înţelegem, pentru ce ciocoiul n’a fost nici odată, în trecutul ţării noastre, un doritor de reforme, sau un reacţionar convins, ci totdeauna un poftitor de onoruri şi mai ales de funcţiuni. Revoluţiunea dela 1848 l’a surprins fără nici un crez politic, şi un asemenea crez el n’a avut nici odată. Crezul ciocoiului a fost rezumat totdeauna într’un singur cuvânt: puterea. Să schimbau Domnii; să schimbau Statele care exercitau influenţa asupra ţării noastre; să schimbau până şi bazele culturei noastre; ciocoiul era cu toate de acord, întru cât el rămânea la putere. Boerii pământeni să istoveau prin sacrificiile făcute pentru anumite credinţe; ciocoii, din potrivă, se îngră-şeau, — zic cronicarii vremei. Ei erau paraziţii dccrcpi-tudinei noastre politice, fiindcă în urma acestei decrepitudini sporiâ arbitrariul puterei, şi în arbitrariul puterii se găsea la largul său ciocoiul.
* sjc
Timpul de grandoare al ciocoilor fu timpul domniilor fanariote. In acest timp să pulverizară toate bunurile noastre culturale; să necinsti biserica ; să necinsti limba şi obiceiurile; să tăiă dintr’o dată continuitatea cu tot trecutul nostru. Intre cei de sus şi cei de jos se rup-scră toate legăturile, afară de una: cei de sus continuam a trăi din munca celor de jos, fără însă a mai da în schimb ceva pentru ridicarea culturei acestora. Cei de sus nu mai cunoscură margini la a tot puternicia lor; cei de jos nu mai avură în ce să-şi pună nădejdea. Autoritatea statului să reduse la o singură pârghie : frica. In ochii celor de jos, cei de sus sunt oameni cari pot, şi fac ce vor cu puterea lor, iar nu oameni, cari fiind superiori prin cultură, au răspunderea acestei superiorităţi. Cine poate, face pentru el, şi nu dă scamă nici înaintea lui Dumnezeu ;—crede poporul. Cei de sus avură aceeaşi credinţă. Unde nu este comunitate de cultură, nu este nici reciprocitate de răspundere.
Acesta fu un timp de restrişte pentru poporul român. Samavolnicia plutea în atmosferă şi pătrundea oarecum toate instituţiunile şi toate obiceiurile. Era timpul cel mai potrivit pentru ciocoi. Şi ei veniră nepoftiţi, ca toţi paraziţii; din Ţarigrad ; din Grecia ; din chiar ţinuturile ţării noastre. Ei umplură golul ce se făcuse între popor şi Vodă. Ei constituiră nobilimea «sui generis», de care se simţea nevoc în acea vreme: curtezani faţă de cel de pe tron; împilatori faţă de popor; curtezani fără o politeţă înăscută şi împilatori fără a avea înfăţişarea de tigrii. Şi la aceste condiţiuni dezastroase să mai adaogă apoi şi frica de ziua de mâine. Vodă putea fi surghiunit la Ţarigrad de pe o zi pe alta şi următorul lui putea să nu mai aibe aceleaşi preferinţe. O situaţie intolerabilă din toate punctele de vedere. In istoria popoarelor nu găsim o elită socială pusă într’o situaţie ăşâ de rea. In istoria popoarelor găsim totdeauna, că dacă nu erâ siguranţa politică era totuşi forţa idealului: pe care minorităţile de elită să sprijineau. Dar aci, la noi, nici siguranţa politică, nici ideal! Cum s’ar fi putut oare susţine ciocoii, dacă n’ar fi avut ei cel puţin plăcerea pe care o dă exerciţiul puterei ? Copilul care torturează un pui de pasăre, simte o plăcere reală; criminalul, care după ce pune în imposibilitate pe victimă de a se apăra, o mai şi torturează, simte o plăcere; sălbaticul care ia la ochi pe semenul său şi îl omoară, numai în scopul de a vedea dacă arma lui este bună, simte o plăcere; simt plăcere toţi aceia cari caută să câştige admiraţia multimei prin energia gestului. Chiar s’ar putea zice: fiecare om arc în sufletul său o mică inclinaţiunc pentru asemenea plăcere ; numai că la oamenii obişnuiţi această înclinaţiunc întâmpină în calea sa influenţa educaţiunci, care o derivă în altă direcţiune. Ciocoii se găsiau într’o ţară locuită de prea mulţi pui de pasăre ; într’o ţară care învitâ aproape la exerciţiul neţărmurit al puterii. Ei n’au făcut decât să urmeze acestei invitaţiuni. Cu puterea pe care le o punea la dispoziţie Statul, ei s’au jucat şi au abuzat. Ei au fost acrobaţii energiei.
*
* *
A trecut timpul domniilor fanariote, şi s’au dus ciocoii dar ne-au rămas amintirile despre ci, dimpreună cu deprinderile lor; ne-a rămas ciocoismul.
NOUA REVISTĂ ROMÂNA
00
Ciocoismul îl întâlnim încă în viaţa politică; şi arc aproape acelaş caracter ca şi ciocoismul vechiu: frene-sia puterii, lipsa de ideal şi dispreţul pentru mulţime. Cazurile cari îl ilustrează sunt multe; simţi chiar o greutate să alegi, atât de multe sunt. Ciocoismul a fost o boală grea şi încă o boală naţională.
Sunt cazuri în cari ciocoismul să manifestă, la unii din compatrioţii noştri, dela primele lor începuturi de activitate politică; sunt însă şi cazuri în cari ciocoismul se manifestă târziu, şi totdeauna surprinzător de brusc. Cazurile acestea din urmă sunt cele mai interesante, şi de aceea începem cu dânselc. Aşa îmi permit să povestesc următorul, pe care îl cunosc de aproape. X este un profesor amabil şi cu sentimente democratice! un băiat bun, cum i se zice în limbagiul familiar. In-prejurările politice îl aduc pe fotoliul ministerial; este ministru, poate peste aşteptările sale. De la primele acte de om puternic, profesoral nostru să schimbă, până a nu mai fi de recunoscut. Faptul de a semna în josul unei rezoluţii, şi de a se şti că împarte în dreapta şi stânga, când teroarea, când bucuria, Fa făcut să cadă ca într’un fel de beţie; profesorul nostru avea plăcerea actului în sine indiferent de consecinţe. Consecinţele puteau fi rele sau bune, nu-1 importau. Principalul lucru pentru dânsul era să se ştie exercitând puterea, şi să ştie şi alţii că de puterea lui depinde o lume întreagă. Rczoluţiunile luate nu urmau vreunui plan; ele să schimbau continuu după dispoziţiile de moment. Profesorul nostru nu şi-a pus lămurit nici odată întrebarea ^lacă prezenţa sa la minister avea vre-un scop; singurul scop crâ să apuce şi ziua de mâine ca ministru. Dispreţul pentru opinia altuia, şi pentru mulţime, în genere, a urmat de sine; el armoniza cu întreaga lui stare sufletească. Toţi cari apropiau pe fostul coleg, pe noul ministru, aveau impresia acestei transformări. Prietenul meu, dr. Marincscu, bănuia o deranjare în funcţiunile cerebrale. O deranjare era, bine înţeles; profesorul nostru era atins de ciocoism.
Un alt caz, dar care să întâlneşte mai des, este următorul. Y a îndeplinit odată o funcţiune publică prin încrederea alegătorilor, sau prin încrederea unui partid. Când încrederea încetează, urmează de sine să înceteze şi funcţiunea. Aşa judecă omul obişnuit cu regimul constituţional. Dacă este un motiv de a duşmăni pe cineva pentru această încetare, atunci acest cineva este alegătorul, sau partidul care îţi ridică încrederea-Aşa ar fi judecata omului raţional. Omul predispus la ciocoism judecă însă altfel. El duşmăneşte exclusiv pe acel care i-a luat locul; fiindcă acesta deţine puterea. Din cauza aceasta, Y face o politică personală în vederea funcţiunei pierdute'. El se erodeindispensabil pentru acel loc, indiferent de voinţa sau încrederea alegătorilor. Din această "cauză armele lui de luptă în viaţa politică sunt intriga şi calomnia ; aşa cum face şi vechiul ciocoi. Aceea ce rămâne neînţeles pentru Y, este curajul cetăţenilor ţărei de a se dispensa de serviciile lui. Nu mă vor ei; dar îi voi eu pe ei!»: cu acest raţionament suntem în plin ciocoism.
Să venim acum la cazurile cele mai numeroase, acelea pe cari unii le şi au exclusiv în vedere, atunci când vorbesc de ciocoism,
In statele cu regim constituţional fie care cetăţean are dreptul să ceară a fi la cârma statului, cu singura condiţie numai, ca să se mai găsească şi alţi cetăţeni care să sprijine cererea lui. A cere puterea este chiar o datorie cetăţenească, întru cât ai pregătită încrederea altora în tine. Ciocoiul însă nu simte nevoia acestei de a doua condiţiuni. El cere puterea, stând pe saltea, fără să se îngrijească de câştigarea încrcderei altora. Lumea este datoare să ştie că el vrea puterea; chiar dacă nimeni nu l’a văzut la lucra. Oameni cei lalţi încep cu funcţiuni mici, pentru a se ridica treptat la funcţiuni mari; acei cu dispoziţiuni de ciocoism însă nu pot începe de cât cu funcţiunile mari; ci sunt oameni providenţiali. Ciocoismul se manifestă însă mai lămurit, ca ori unde, în discuţiunile politice, şi anume în tonul şi argumentarea oratorilor de întruniri publice. In aceste ocazii este o adevărată plăcere să pleci la vânătoarea celor atinşi de ciocoism. Ii recunoşti de la primele cuvinte.
Ciocoiul nu admite nici odată importanţa adversarului. El, fie într’un partid cât de puţin numeros, şi cât de neputincios, nu vorbeşte nici odată cu stimă de partidul advers. Pentru el adversarii sunt ca pulberea care o ridică vântul, şi prin care dânsul poate pătrunde când vrea! La gestul lui îi se pare că priveşte o omenire întreagă. Sculaţi oameni buni şi din plaiuri şi din oraşe, fiindcă vorbesc eu!! Sentimentul realităţii nu se poate împăca deloc cu ciocoismul. Când eşti atins de ciocoism vorbeşti ca din nouri: peste capul tuturor... Dis-preţuieşti toată lumea, crezând că astfel te impui tuturor! Şi când cel atins de ciocoism este descusut mai de aproape, asupra intenţiunilor sale, asupra programului său de guvernământ, atunci firea sa mai întâi se revoltă; cum trebue şi un scop pentru ciocoi? In urmă însă răspunde: dar scopul este că voi să fiu la putere şi să-mi arăt energia. Acei atinşi de ciocoism nu văd în lume de cât trosnetele energiei.
Ciocoii, în politică, sunt ca zapciii în administraţia de odinioară. Altmintreli sunt oameni cinstiţi.
C. Rădulescu-Motru
RAPORTUL D-LUI I. T. GIIICA ASUPRA COLEGIULUI UNIC LA ALEGERILE JUDEŢENE.
In broşura intitulată Cuvântări,, scrieri, lucrări, pe care a publicat-o zilele acestea d. I. T. Ghica, fostul prefect de Vlaşca, găsim un raport asupra colegiului unic la alegerile judeţene. Raportul este interesant, fiindcă nu dă o simplă discuţie teoretică asupra avantajelor colegiului unic, ei este însoţit şi de date statistice asupra numărului contribuabililor şi a ştiitorilor de carte din judeţul Vlaşca. D-nul I. T. Ghica se serveşte de aceste date pentru a alege între diferitele sisteme cari s’ar putea propune. Preferinţele d-lui Ghica sunt pentru sufragiul universal; iar sistemul pe care îl propune dânsul poate fi considerat ca ultima etapă până hi sufragiul universal.	‘
După statistica d-lui Ghica, în judeţul Vlaşca sunt: 36,854 contribuabili trecuţi în roluri. Dintre aceştia :
56
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
6110 ştiitori de carte şi anume:
977, cu una clasă primară;
1595 cu două clase primare;
1179 cn trei clase primare;
1191, cu patru clase primare;
696 cu cinci clase primare:
472 cu studii superioare cursului primar.
Locuitorii, cari să îndeplinească condiţiunea de a fi majori şi absolvenţi ai cursului primar, sunt în totul în Vlaşca: 1676.
Această statistică înlătură dela început, fără multe alte consideraţiuni, sistemul care ar impune ca o con-diţiune la dreptul de vot ştiinţa de carte.
«Ne-am gândit un moment să se acorde dreptul de vot cetăţeanului care a absolvit cursul primar (fie patru clase urbane, fie cinci clase rurale). Faţă cu numărul restrâns de absolvenţi ce l’a produs şcolile noastre rurale, acest sistem trebueşte părăsit. 1676 alegători în-tr’un judeţ cu o populaţie de 214,304 locuitori, nu se poate admite).
Sistemul la care se opreşte autorul raportului este acela al colegiului rural actual, adică acela care este compus din actualii alegători pentru comunele rurale.
«Sistemul care ar cuprinde într’un singur colegiu pe toţi cei ce astăzi sunt alegători în comunele rurale, adică pe alegătorii colegiului al 3-lea (fie direcţi, fie indirecţi) s’ar aproaiâ de sistemul sufragiului universal. In acest colegiu votează actualmente, şi ar vota în viitor, toţi aceia cari astăzi votează la alegerea delegaţilor pentru colegiul al 3-lea, fie de Cameră, fie de judeţ. Pentru a fi mai desluşit, voi reproduce aci condiţiunile pe cari art. 2 din legea pentru alegerea consiliilor comunale dela 15 Iunie 1886 le cere unui cetăţean spre a fi înscris în listele electorale ale unei comune rurale:
«Art. 2. Pentru a fi alegător comunal trebue:
a)	a fi român de naştere sau naturalizat;
b)	a avea etatea de 2 x ani împliniţi;
c)	a avea domiciliul real sau reşedinţa de 6 luni în comună ;
d)	a plăti o dare cât de mică către Stat sau a fi legalmente scutit de plata acestor dări».
Sufragiul universal s’ar deosebi de sistemul acesta prin aceea că el n’ar mai cere condiţiunea de a plăti o dare către stat, sau comună. D. Ghica recomandă sufragiul universal pentru alegerea consiliilor comunale rurale, şi trece pentru alegerea consiliului judeţean sistemul actual de alegere al consilierilor comunali.
Autorul broşurei mai cere, în acelaş raport, şi autonomia desăvârşită a judeţului.
< 0 reformă serioasă electorală nu poate fi făcută, dacă ea nu ar aduce după sine şi autonomia desăvârşită a adunării ce se institueşte.
Consiliul judeţean să fie stăpân pe deliberările şi ho-tărîrile sale. Evident că s’ar putea luâ garanţii de îngrădire în contra deciziunilor consiliilor judeţene, cari ar aduce vătămare intereselor permanente ale Statului-In toate celelalte cestiuni însă, consiliul judeţean să fie suveran. "Azi consiliul judeţean este o ficţiune. Nici una din deliberările sale n’are valoare; niciuna din ho-tărîrile sale nu se respectă. In starea actuală consiliul judeţean este pus sub atotputernicia Ministerelor de
interne şi lucrări publice. Budgetele atât al zecimilor, cât şi al drumurilor, ce sunt votate de consiliul judeţean, sunt verificate, modificate şi schimatc de Ministere. Impozitele judeţene sunt votate de consiliul judeţean ; cheltuiala lor însă este rânduită de Ministere. Astăzi delegaţiunea judeţeană nu poate deschide un credit fie cât de mic, nici chiar de un leu, fără ca să nu aibă nevoe de aprobarea Ministerului de Interne Aceasta necesită o mulţime de formalităţi grcoac şi în-târzietoare. Vom da un exemplu hotărîtor : Inginerul şef poate, conform legei drumurilor, deschide singur credite până la 300 lei în limita sumei alocate pentru deschiderea de credite; delegaţiunea judeţeană, fără prealabila aprobare, însă, nu ! Consiliul judeţean votează bugetul; însă bugetul astfel votat nu are valoare; de oarece toate articolele se reduc, se suprimă, sau se umflă, după cum voiesc Ministerele, ba adesea ori se înscriu sume din oficiu în contra voinţei consiliului judeţean şi a alegătorilor.
Autonomia cea mai largă, trebueşte dată consiliilor judeţene; tutela centralizatoare de azi trebueşte desfiinţată, de oarece nu numai că este inutilă, dar constitue şi o stavilă la progres.
In astfel de condiţiuni, mandatul de consilier judeţean va avea şi el o greutate mai mare decât astăzi.
Dându-se autonomia consiliilor judeţene, este a li se dâ viaţa şi a aşeza pe temeinice baze progresul judeţelor».
Regretăm că, în acest raport, fostul prefect de Vlaşca uită să ne spună care sunt defectele sistemului actual de alegere pentru consiliul judeţean. Este neîndoios că nu dorinţa de reformă, ca să fie numai reformă pe hârtie, împinge pe d-1 Ghica să facă propuneri, ci dorinţa dea vedea îndreptat un rău pe care l’a putut constată prin experienţa sa personală. Avem nădejdea că d-1 I. T. Ghica se va gândi mai târziu să-şi completeze şi sub acest punct de vedere, raportul său.
_________________________________________________» *
BIBLIOGRAFII
POLITICE
Din istoria comerţului la Români, mai ales Băcănia. Pu-blicaţiune de documente inedite 1593—1855, de Dumitru Z. Furnică. Bucureşti 1908.
Ion T. Ghica. Cuvântări, scrieri, lucrări. Voi. I. Buc. 1908.
George Plastara. încercări asupra regulamenlării mun-cei în România. Voi. I. Bucureşti 1908.
Tare Policrat. Legislaţia muncii. Broşură. 1908-Bucureşti.
Paul I. Nicolescu, Principii politice şi literare. Publica-ţiune periodică. R. Sărat. Septembre 1908.
LITERARE
Dicţionar ortografic al limbei române. Ştefan Pop. Bucureşti. Librăria naţională. 1908.
Edmondo de Amicis. Pentru copii. Cuvântări, traduse de A. Alexandrescu-Dorna. Biblioteca pentru toţi. Alcalay, 1908.
REVISTE
f Apostolul. 1. Oclombre 1908. America. Yonngstown. O.
Revista ideei. 1908. LXXVII. 7.
Viaţa Românească. Septembre 1908.
Convorbiri critice. 15 Octombre 1908.
Cultura română. Octombrie 1908.
Opinii, revistă săptămânală, Ploeşti. Anul I. No. 2, scrisă de I. Ionescu Quinlus şi D. Karr.
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
57
ŞTIINŢA
POEZIA ŞI PROZA IN ŞTIINŢĂ.
Intr’un interesant articol'), datorit prof. Tli. Lipps, se accentuează absurditatea pretenţiilor oamenilor de ştiinţă de a ajunge la o concepţie despre lume şi viaţă şi prin aceasta, falimentul acelei filosofii a naturei pe care aceştia o represintă.
Lipps numeşte poetic clementul cu pretenţie de filosofic din această «filosofic a naturei» spre deosebire do elementul prozaic al adevărului ştinţific. Filosofia are un domeniu de cercetări deosebit de acel al ştiinţelor naturale. A fost o vreme când filosofia trecea peste limitele ei şi inunda terenul ştiinţelor naturale, producând un diletantism ştiinţific de cea mai rea speţă, numit filosofia naturei. Aceasta a dispărut astăzi, însă faptul pare a se repeta sub o altă formă.: o presupusă ştiinţă a naturei se încearcă să treacă graniţele ştiinţei, să inunde tcfenul filosofici şi să-i surpe fundamentul. Rezultatul e iarăşi un deletantism. Nu un deletantism ştiinţific ci un deletantism filosofic al unor anumiţi naturalişti. Deosebirea dintre filosofic şi ştiinţe naturale nu trebue scăpată din vedere.
«Ştiinţele naturale se raportă la filosofic după cum profanul care respiră, digerează şi doarme se raportă la fiziologul cu aceleaşi funcţiuni.
Şi unul şi altul respiră, digerează şi doarme. Fiziologul însă cercetează procesul respiraţiunii, caută să înţeleagă procesul digestiunei, se întreabă în ce constă actul fiziologic al somnului. N’ar merita numele de fiz-iolog acela care s’ar mărgini numai să îndeplinească aceste funcţiuni ale corpului omenesc, fără să caute să şi le explice şi rău ar stâ fiziologia dacă cel dintâi venit ar fi îndreptăţit să zică fiziologului : tu îmi vorbeşti de respiraţie, de digestie, de somn ;eu însă îndeplinesc aceste funcţiuni şi prin urmare ştiu mai bine în ce constă căci eu le fac .
Ştiinţele naturale au de obiect cunoştinţa lumei sensibile. Filosofia are ca obiect al cunoştinţei nu lumea simţurilor ci Cunoştinţa lumei simţurilor. Ştiinţele naturale studiază dependenţa dintre-lucruri.
Ce este această dependenţă în sine şi pentru ce lucrurile sunt în raporturi regulate de dependenţă, sunt întrebări de ordin filosofic la cari ştiinţele naturale nu pot răspunde şi nici nu trebue să răspundă, căci ar ajunge la explicări absurde ca «influxus physicus .
Conceptele ajutătoare ca conceptul de raport, de necesitate, de forţă, de energie etc., îşi au originea în experienţa psichologică şi e o greşală de metodă a le considera ca ceva mai mult decât nişte simboluri necesare pentru a fixa mai comod uniformitatea schimbărilor din lumea fisică.
Ce e raportul altceva decât cuprinderea a două lucruri în acelaş moment al conştiinţei : un mod al ac-tivităţei noastre sufleteşti iar nici de cum un raport
1) Poesie tind Prosa in der Naturwissenscliaft publ. in Internaţionale Wocliensdirift fiir Wissenscliaft, Kunst nud Techiiick No. 1!) din 9 Mai 1908.
real între lucruri. Aşa dar, când stabilesc un raport între două lucruri «ţes fire sufleteşti» dela un lucru la celălalt şi dacă vorbesc totuşi de un raport între lucruri, aceasta o fac identificându-mă cu lucrurile în virtutea unui procedeu analog cu acela prin care mă identific cu o persoană, răspunzând la o întrebare, luând o hotărâre sau ruşinându-mă în locul ei şi pentru dânsa.
Conceptul de necesitate are de asemenea o origină psichologică ca şi cel de forţă, de causă, de activitate, de efect, de energie etc.
Cum am putea să ajungem la conceptul de necesitate fără necesitatea interioară de a înlătura piedicele ce se opun la executarea unui act pe care îl doresc, fără conflictul din mine dintre dorinţă şi putere ?
S’ar schimbă ceva din lumea fenomenală dacă aşi înlătură conceptul de necesitate ? Fireşte că nu. Deci necesitatea nu e în lucruri., ci în subiectul gânditor. Totuşi noi atribuim necesitatea lucrurilor.
Aş puteâ vorbi de forţă fără sentimentul de forţă pe care îl am atunci când îmi mişc o mână, spre ex.? Asupra conceptului de energie autorul stărueşte cevâ mai mult, căci acesta e conceptul fundamental al filosofici naturei (concepţia energetică). Are aceiaşi origină psichologică ca şi conceptul de forţă şi îndeplineşte numai rolul unui concept ajutător ca şi celelalte, cu toate că suntem dispuşi să-l obiectivăm, după cum obiectivăm conceptul de drept, formând o zeitate ca Themis sau Justiţia.
Dacă voim să separăm ceeace naturalistul cunoaşte de ceeace adaogă imaginaţia antropomorfică, trebue să îndepărtăm din ştiinţa naturei toate noţiunile de activitate, forţă, efect etc., ca şi noţiunile de relaţiune şi de necesitate. Nu mai suntem pe terenul cunoştinţei ştiinţifice dacă vorbim de o forţă a naturei, nici dacă vorbim de vreo acţiune reciprocă a lucrurilor, nici dacă întrebuinţăm noţiunea necesităţii, aşa numita necesitate a naturei, în modul arătat mai sus, nici dacă vorbim despre raporturi etc. Ca să întrebuinţăm o imagine, să ne gândim la un corniş susţinut de cariatide adică de suporturi în forma unor fiinţe omeneşti. Am fi îndemnaţi să zicem că acele cornişuri sunt susţinute de fiinţe omeneşti. Din fericire nu e aşa; fiinţele omeneşti chiar dacă ar avea tot aşa de multă «forţă» poate n’ar fi în stare să suporte cornişul susţinut de cariatide, dar corniştii e susţinut de masse de piatră fără viaţă, cari sunt mai propriu pentru suport decât fiinţele vii. Acestea pot avea formă omenească, dar această formă n’are nimic de a face cu lucrurile, n’are nici o însemnătate statică; ea nu e un cosusţinător. Are însemnarea unei forme de podoabă, cu alte cuvinte are însemnarea unei expresii figurate. Astfel de forme ornamentale archi-tcctonice corespund cu expresiunile figurate din poezie. Astfel raporturile, necesitatea, forţele, activitatea, efectul etc., din natură nu sunt altceva decât expresiuni figurate, elemente ale unei limbi de imagini. Poate ştiinţa naturei să renunţe la această vorbire figurată ? La aceasta trebue să răspundem nu. Ea are nevoe de o limbă oarecare şi limba noastră omenească e cu totul poetică adică cu totul antropomorfă.
Astfel nu putem învinui ştiinţa naturei că se ser-
58
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
veşte de expresii antropomorfe. Numai aceasta i se poate cere, ca în orice moment să fie conştientă de deosebirea dintre imagine şi lucruri».
Marea eroare pe care o comite filosofia naturei e tocmai că ia imaginea drept lucruri, căutând a explica prin elemente sensibile transcendentul.
Tot dela filosofic suntem îndreptăţiţi să aşteptăm o nouă conccpţiune despre lume şi viaţă...
’ E. Mărculescu.
LITERATURA
HARPALTONU
— LOCALIZARE —
A fost odată în lumea asta un măgar. Şi măgarul •acela făcea câte-o leacă de treabă pe lângă casă ; încolo, stăpânu-său îl ţinea legat la iesle, îi dâ fân şi ovăz, apoi îl mai peria din când în când; aşa că viaţa lui eră tihnită, aşezată, măgarul nu supăra pe nimeni, dar nici pe dânsul nu-1 supărau alţii, ci îşi rumega în linişte şi tăcere porţia de nutreţ, îşi bea cu poftă căldarea cu apă; totuşi, pana căpăstrului şi cele patru ziduri ale grajdului, îi aminteau veşnic starea lui de robie.
Dar odată îi trăsni prin cap măgarului aceluia, să plece aşa razna prin lume, că poate îşi va găsi un noroc mai bun ; să săturase sărmanul de traiul măgă-resc, de mâncarea aceia urluită dată cu porţia; îl cuprinse şi pe dânsul un dor sfânt de libertate, adică să fie el stăpân capului său.
Smânci şi rupse pana căpăstrului cu care era legat, apoi porni în goana cea marc pe câmpuri, răgând şi sărind în toate părţile de bucurie, căci simţiâ până în adâncul sufletului viaţa asta nouă, iar un vântişor cald din miezul verei îi alintă molcomit urechile.
Pe câmpiile acelea, iarba eră naltă şi gustoasă, apoi seaeţi şi alte buruiene se găseau berechet; răsărea la fiecare pas o hrană proaspătă, aşa că acum liberatul nostru se îndopâ cu ce avea poftă şi n’aşteptâ să-l hrănească alţii.
De bucurie, de marea plăcere ce-i cuprinse inima vă-zându-se slobod, măgarul începu să sbicre aşâ de tare, că un leu, care din întâmplare trecea pe-acolo, se abătu din drumul lui, să vadă ce sgomot se aude.
Când dădu cu ochii de măgar, leul, care în viaţa sa nu mai văzuse un asemenea dobitoc, se opri mirat, măsurând cu privirea lighioana aceia fălcoasă. cu urechile lungi şi picioarelesubţiri, care căută cutezător spre dânsul.
—	Ai puteâ să-mi spui, prietene, cine eşti ?
—	Eu sunt Harpalionu!
—	Harpalionu?!
—	Da!
Leul simţi un fior necunoscut până atunci în inima sa, îi clocoti sângele în piept, dar se linişti curând şi zise
—	Care va să zică tu eşti aşâ de puternic şi viteaz, că te numeşti mai marele leilor?
—	E hei, ce crezi! făcu măgarul apărându-se de muşte. Să colinzi lumea asta în cruciş şi ’n curmeziş, că nu găseşti fiinţă vieţuitoare care să se asemene cu mine la putere!
Leul stă drept pe tăpşanul acela mai ridicat, cu coama lui zburlită şi se uită nedumerit la măgar cu ochii săi aprigi, neştiind ce crezământ să deâ vorbelor auzite.
După o clipă de gândire zise:
—	Bine, dacă spui că învârteşti lumea toată în degetul cel mic, hai să facem o tovărăşie!
—	Şi ce anume ? întrebă măgarul semeţ.
—	Să ne prindem fraţi de cruce; să fim una amândoi şi la necazuri şi la bucurii, să învingem toate dobitoacele pământului. Te învoieşti ?
—Cum să nu, frăţioare! zbieră măgarul, ciulindu-şi urechile, bucuros că-i căzuse pe neaşteptate un astfel de tovarăş.
învoiala făcută, plecară amândoi, prin câmpiile pustii prin locuri sterpe şi neumblate, până ajunseră la marginea unui râu lat şi adânc.	•
Leul dintr’o săritură a fost pe malul celălalt şi apoi se uită cu mirare să vadă ce va face bunul său prieten. Măgarul se aruncă în apă şi începu să înnoate ; dar în notă aşâ de stângaci şi aveâ atât de puţină putere, că-1 purtau valurile de colo până colo ca pc-un trunchiu de copac. După cc-şi făcu pântecele tobă de apă, ajunse în sfârşit cu chiu cu vai la mal.
—	Bine, bre, îl întrebă leul uitându-se cu ccrtlda ochiului la dânsul, asta ţi-i voinicia? Mă bucuram şi cu şi ziceam : ia deacuma mi-am găsit un frate cu care să mă potrivesc ; când colo, tu erai aproape să dai cinstea pe ruşine!
—	Eu să mă ’nec ? Eu ? Cine ţi-a spus ? Eu înnot mai dihai ca o zvârlugă!
—	Bine, dar atunci pentru ce te-ai trudit ca o femee de facere, ca să treci brâul acesta de apă ?
—	Păi, stai nenişorule să-ţi spun ; ce-o iai aşâ înainte cu gura. Prinsesem cu coada un crap aşâ de mare, că mă trăgeâ aproape la fund. M'am luptat eu cu el cât m’am luptat, dar la urmă a trebuit ca să-l las în plata Domnului, ca să pot veni după tine !
—	Aşâ ?! atunci se schimbă socoteala; iartă-mă că te-am năpăstuit pe sfânta dreptate! zise leul privindu-şi cu mirare tovarăşul.
Plecară după aceia mai departe. Curând ajunseră la un zid părăsit în mijlocul câmpului; poate odată fusese cetate, acolo. Trebuiau să treacă peste dânsul.
Leul dintr’o săritură se văzu dincolo de zid.
Măgarul, săracul, de unde să poată sări şi el ca leul. Stătu şi se chibzui puţin, apoi ridicând cu multă greutate picioarele de dinainte, izbuti să se urce de-asupra zidului. Dar acuma dăduse de bucluc, că nu puteâ sări nici înainte, nici să se tragă înapoi nu aveâ putere.
Se bălăbănea şi icneâ acolo într’una de-ţi erâ mai mare mila să-l vezi.
—	Ei, dar ce dracul faci tu pe zi'd, de-atâta vreme ?
strigă leul.	•
Ce nu vezi că mă cântăresc? Vreau să ştiu, dacă partea de dinainte a corpului meu, este tot aşâ de grea ca şi cea dinapoi!
In sfârşit după multă trudă şi caznă, Harpalionu, sări zidul.
Când a .ajuns lângă len, leul îl măsură cu ochii din talpa copitelor şi pânîn vârful urechilor, apoi grăi lmtărît,
—	Bre, să-ţi spun una, mii' mi se part' că tu nu ai
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
59
'nici o putere şi umbli să chiorăşti lumea cu braşoavelc tale!
—	Aşa, bine! Cin ’ţi-a spus? Atunci hai să facem un rămăşag, hai^să ne încercăm puterile. Eu zic aşa: cine va dărâma zidul acesta, acela c mai voinic, acela c mai puternic!
Leul începu să lovească şi să zgârie cu labele zidul; dar în curând îşi sângeră ghiareleîşi stâlci labele; peste câteva clipe se dădu învins, nu eră el făcut pentru astfel de treabă.
—	Nu pot să-l dărâm, n’am putere, nu cunosc voi-nicia asta şi neam de neamul meu nu cred să o ştie. Dar ia să vedem, tu poate eşti mai norocos ca mine!
Măgarul zbieră răguşit, îşi cercetă copitele, apoi începu să tragă cu ele în zid, bătând cum se bate porumbul la lesoiu, că în scurtă vreme zidul acela făcut cu multă caznă şi sudoare omenească, a fost sfărâmat şi irosit în mii dc bucăţi!
—	Ei, acuma, să te văd ce mai zici? Şi-acuma eşti mai tare de cât mine ? întrebă triumfător măgarul, fluturând din urechi.
Leul, posomorât ca vremea cea rea şi jignit în credinţa lui de stăpân al codrilor şi pustiurilor, îşi scutură , miţoasa lui coamă aspră şi privind nemulţumit spre măgar zise:
—	Credeam, cc-i drept, că până acuma eu sunt cel mai tare de cât toate dobitoacele care vieţuiesc pe pământ, dar îţi fac mărturisire că m’am înşelat; tu eşti mult mai voinic ca mine!
—	Ei hei, se îngâmfă Harpalionu, şi tu nu cunoşti încă toate puterile mele!
—	Mă rog, dar ce mai poţi face, frate 1 larpalionu ?
—	Eu mănânc şi spini, bre! Ţi-i rod cu dinţii de nici nu crezi! grăi măgarul fălos.
Rozi spini?
—	Da!
—	Aşi vrea să văd şi minunea asta ncmai auzită!
—	Bine. Vezi tu spinii şi seaeţii, care se clatină colo? întrebă măgarul.
—	li văd!
—	Privcşte-i că nu-i mai vezi multă vreme!
Şi Harpalionu se repezi ca un vultan, începând să răteze o frumuseţe de scaieţi, cum nu mai gustase el de multă vreme; apoi întărâtându-sela mâncare, svântă toată loboda şi troscotul ce se găsiâ prin apropiere.
Minunat de faptele acestea, leul, zise către tovarăşul său:
—	Să mă ierţi dacă într'o clipă de rătăcire ţi-am bănuit vrednicia ta. Intr’adevăr, tu eşti un dobitoc cu puteri uriaşe, de aceea cred că tu eşti cel mai nemerit să fii căpitenia noastră; să te încununăm deci, regele leilor. Ei ce zici?
—	Primesc, cum să nu primesc! bâlbâi măgarul, iar
inima întrînsul crescuse cât o tărtăcută de bucurie.
»
A doua zi a fost mare adunare şi sfat. Toate dobitoacele pământului şi leii toţi din ţinuturile acelea, au ales de rege pe Harpalionu.
In slujba asta nouă, măgarul, a trăit dc când binele mulţi ani, mai ales că în privinţa inâncărei eră foarte cumpătat, mulţumindu-se cu ce dâ Dumnezeu. îşi mol-
făia în tihnă hrana lui de toate zilele: cucută, bozii şi ştevie, era*bucuros că nu mai mânca urluială şi nu râvnea, doamne fereşte nici odată la prada aleasă, găb-jită de supuşii săi pe stâncile înnalte sau prin pustiurile întinse, după multe alergări şi primejdii şi care hrană eră adesa ori stropită cu sângele dulce al gazelei care străbăteâ ca o săgeată câmpiile, sau întărită de carnea gustoasă a căprioarei din codrii munţilor.
Dar în sfârşit boalelc şi slăbiciunea bătrâneţelor, care-nu uită pe nimeni, îl întâmpină şi pe Harpalionu, pof-tindu-1 să părăsească mărirea lumească, căci e nevoie de dânsul şi pe ceia lume; aşa că într’o bună dimineaţă leii îl găsiră mort.	.
L’au îngropat cu toată cinstea şi alaiul cuvenit, iar după aceia multă vreme gemură pădurile şi răsunară câmpiile, dc urletele groaznice de amărăciune şi durere ale leilor rămaşi fără rege.
Cică de-atunci au rămas fără stăpân, acei cari stăpâni sunt peste toate dobitoacele pământului.
-	VlRGIL CARAIVAN.
FILOZOFUL CONTA POSTUM.
(Scrierile sale din tinereţe).
Uitarea par’că a voit să ne facă în ciudă, acoperind cu vălul său figura şi opera lui Vasile Conta.
Acest mare cugetător şi patriot, care în tovărăşia D-lui Maiorcscu a dat prima impulziune filozofică în ţara noastră, astăzi este uitat! In facultăţile dc litere, nici nu se pomeneşte despre acest savant, nici nu se expun frumoasele lui teorii, cari au atras atenţia oamenilor de ştiinţă din apus, dând naştere la discuţiuni, la baza cărora se află în totdeauna principiile demonstrate de Conta în teoria Fatalismului, în încercări de Meta-
fisică, şi în teoria Ondulaţiunei Universale.
*
* *
întâmplarea a făcut ca acum doi ani, găsindu-mă în Capitală, un prieten medicinist să-mi atragă luarea aminte asupra unei femei infirme, care nu era alta decât Ma-ria Băluşescu, prietena intimă a filozofului Conta, păstrătoarea scrisorilor sale din tinereţe. Vizitând-o dc curiozitate la spital, am întrăbat-o dacă într’adevăr a cu noseut pe acest publicist şi în ce împrejurări.-—; Da, îmi răspunse înduioşată, l’am cunoscut foate bine pe Vasile. Eu sunt artista Maria Băluşescu din trupa regretatului Lupescu.	•
Vezi d-le unde ajung artiştii în ţara românească! Pe Vasile l’am cunoscut în vara anului 1861, când intrase şi el în trupă, zicând că a fugit din internatul liceului naţional din Iaşi, (Academia Mihăileană), fiindcă nu mai ‘ putea suferi umilinţa la care erau supuşi bursierii. De atunci se născuse o simpatie între noi. Vasile era chipeş, înalt şi bine făcut, aşa că-i dedeai douăzeci de ani, pe câtă vreme el nu avea decât cinci-spre-zece. Deocamdată el făcea pe suflerul, în urmă a ajuns să joace şi roluri de amorez în trupă. Era foarte cetit, şi cunoştea bine limba franceză pe care a încercat să mi-o predea şi mic. Făcea versuri şi seria cupletele pentru vodevilurile lui Lupescu. Începusem chiar a-1 iubi pentru caracterul său nobil şi desinteresat. Avea
6o
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
o fire visătoare, şi-i plăcea foarte mult teatrul şi filozofia. In turneul nostru eră nedcslipit de cufăraşul său, care cuprindea cărţile de predilecţie ale pedagogului clasei a 7-a, pe care Conta le luase când fugise din internat. In trupă a stat doi ani de zile, în care timp scria neîncetat. A lucrat şi o piesă de teatru care s’a jucat, după cum mi-aduc aminte în Botoşani. Dar n’a plăcut fiindcă crâ cu tendinţe. Eroul era un haiduc, care se revoltase contra călugărilor unei mănăstiri. Prin diferite stratageme răpeşte averea mânăstirei, şi fuge cu iubita sa în munţi.
Dezgustat de această viaţă de teatru, într’o seară pleacă spre Iaşi, fără a spune nimănui nimic, lăsând cufăraşul la gazda unde trăsesem.
Cufărul l’am luat cu mine şi l’am păstrat cât am putut ; în urmă cărţile le-am vândut unui anticar, oprind manuscrisele pe cari nu le-a mai cerut. Iată-le,—şi scoase de sub pernă un pacheţel.—De vrei ţi-le dau dumitale, fiindcă mi-ai spus că te interesezi de aproape de viaţa şi opera lui Conta. Sunt şi câteva scrisori pe care mi le-a adresat din Iaşi, Ghindăoani şi Anvers, unde plecase să studieze».
In astfel de împrejurări am căpătat acest tezaur intelectual dela bătrâna artistă, tezaur care coprinde o serie de poezii foarte frumoase mai ales ca fond. Pe lângă versuri, se găsesc şi traduceri din clasici, cugetări, impresii şi planuri de studii, multe isprăvite, altele în schiţă. Scrisorile sunt sentimentale, şi cuprind regretul lui Conta către această femee pe care a iubit-o, şi pe care a fost nevoit s’o părăsească din cauza „dorului de a studia mai departe, şi-a neajunsurilor ce-ar fi trebuit să îndure cu viaţa de artist rătăcitor“.
Reproduc cele mai alese cugetări ale sale, pentru a se vedea cum judeca şi privea lumea la cincisprezece ani, acela care mai târziu a uimit pe savanţii Europei, prin sclipitoarea sa inteligenţă, şi prin concluziile originale puse problemului filozofic.	-
Cugetări Postume i
Vanitatea este un călător întârziat ce bate la poarta sufletului omenesc. Cei slabi, dornici de glorie, in fine indivizii ■care speră să se ridice in societate fără de muncă vor primi cu multă dragoste şi alai pe acest strălucit musafir. Insă oamenii de ştiinţă, filozofii şi visătorii timpului, care urmăresc un ideal în viaţă, nu se vor osteni să deschidă măcar o poartă acestui călător, temându-se să nu li se tulbure liniştea lor sufletească.
*
* *
Educatorul nu face altceva decât îndreaptă ceia ce natura
a creat.	‘
*
* *
Un ideal se naşte,—trăeşte şi moare in intimitatea sufletelor noastre.
. * .
* »
Morala nu poate fi decât o higienă socială, care are de scop de a purifică atmosfera îmbâcsită de viciile şi prejudecăţile unei societăţi.
Acei cari au făcut acest lucru să fie siguri că nici odată nu vor fi bolnavi sufleteşte, căci după cum o higienă bine înţeleasă opreşte flagelul unei boli, lot astfel şi o morală
aplicată cu tactică, împiedică surparea socieiăţei.
* *
* *
Ca să învingă şi să captiveze o doctrină filozofică, trebue să aibă un spirit încălzit astfel, incât răceala societăţei să nud îngheţe.
Cel mai mult entusiasm il vom găsi in istorie. Dragostea cea mai curată şi mai ideală in religie. Adevărul şi înţelepciunea in lucrările ştiinţifice şi filozofice.
*
* * *
Inimile mari şi generoase, sufletele pline de un patriotizm cald şi înălţător, se pol asemăna c’un templu, unde pentru eternitate trebue să ardem candela recunoştinţei.
De entusiasmul acesta depinde de multe ori fericirea şi gloria unui popor.
*
*
Scena nu e decât un amvon, de pe inălţimele căreia s’a propovăduit în toate timpurile frumosul, adevărul, virtutea şi libertatea.
Acei cari au murit pe aceste scânduri au dus facla civilizaţiei prin negura vremurilor, călăuziţi numai de un singur dor, de a face lumină in minţile întunecate, de a desrobi sufletele înlănţuite de neştiinţă. Ca răsplată li s-au aplicat cele mai crude şi aspre pedepse. Cu toate acestea scena se va înălţă până Ia cele mai înalte trepte de onoare, căci temeliile ei ca şi temeliile ori cărei instituţi a viitorului, s’au clădit din pietrele cimentate de sângele martirilor, care au luptat cu întunericul aducând lumina, cu teroarea dâruindu-ne libertatea. De aceia scena este amvonul ridicat cu sacrificii şi
mândrie in templul civilizaţei omeneşti.
• *
* *
Spiritele superioare au privirea pătrunzătoare ca ochii vulturului, care privesc neantul sau adâncimea, rămânând întotdeauna la mijlocul acestor extreme ale cugetărei.
*
Aşa e făcut omul ca să critice in tot deauna pe semenul său. Intr’un singur caz el judecă şi vede lumea cum trebue atunci când priveşte prin prizma propriei sale nenorociri.
Poezii Postume.
SONET PĂGÂN.
Iubitei.
Iţi mai aduci aminte de vremile apuse
Când tolăniţi sub chiparoşii din parcul lui Plidiu, *)
Iţi recitam cu drag din Horaţ şi din Ovidiu Privind pe Tibru, in asfinţit, in valurile duse...
*
Sunt ani de-atunci şi par’că eri a fost! Ca şi un fiu De-a lui Orfeu cântam imnuri durerilor răpuse,
Căci ochii tăi iubit-o in calea vieţei îmi fuse Un orizont albastru nemărginit ca un pustiu...
*
Să plâng nu mai puteam. Cu cupa intr’o mână Te adoram pe tine iubit-o — o copilă Cu bucle aurii, a viselor stăpână.
*
Cu graiul tău vrăjit de gingaşă sibilă Adormeai totul când ziua cu noaptea se ’ngână,
Tu ai rămas in viaţă-mi cea mai sublimă filă !
SFINXUL
O Sfinx, din înălţime priveşti cu întristare,
La lumea care astă-zi străină-i pentru tine, Splendoarea de altă-dată o cântă prin ruine De veacuri, Nilu-preot tocmit la ’nmo/mântare. *
Tu pari un visător cioplit de-a timpului daltă, Ce zbori cu cugetarea spre ţara lui Osiris, Acolo îşi are cuibul de puf pasărea Ibis,
Acolo fericirea e dans ce toţi îl saltă.
#
In lumea asta rece, urâtă şi meschină,
Figura ta măreaţă are un farmec nepătruns, Când soarele apune şi cerul e străpuns,
De raze înroşite, — in tăcere el suspină !..
*
*) O grădină dăruită oraşului Roma de patricianul Plidiu, şi devenită in urmă publică. (Nota autorului).
NOUA REVISTA ROMÂNA
i) I
Durerea sa e mare, c;lud noaptea se coboară Infăşurând ligiptul c’un giulgiu argintiu,
Un cimitir din vremuri uitat intr’un pustiu;
O sfinxe, tu nu plângi clipele de odinioară ?
*
«Nu, căci dacă aş plânge, cuprins de tainic dor,
Aşi înjosi trecutul strămoşilor iubiţi,
Din cugetarea cărot şi-acum vă folosiţi,
Căci pentru mine un secol e un simplu trecător»!
Ce frumoase şi sculpturale versuri! Un lirism romantic care îmbracă imagini neîntrebuinţate încă, lăsân-du-ne sub impresia pe care a simţit-o şi poetul în clipa când le-a făurit. Mulţi filozofi au compus la vârsta pe care o avea Conta, versuri duioase către iubitele lor. Aşa a scris Taine, Nietzsche, August Comte şi Stuart . Mill. Avea dreptate Emerson când spunea că:
«Puntea care leagă ţărmul poeziei, este adeseaori trecut, pentru a veni pe malul filozofiei de curiozitate. Cei cari au făcut acest pas, au rămas aici, aducându-şi aminte de fericitele vremuri, cu regretul în suflet, căci reîntoarcerea e oprită» !'	■	•
Cine nu-şi aminteşte de Stuart Mill., acel spirit de analiză, care privea lumea numai prin prizma critică. De când trecuse în domeniul filozofiei, Mill nu mai a-vcâ niciun sentiment. Poezia pe care o cristalizase şi el în vreo câteva strofe în anii tineri, era acum des-preţuită. O împrejurare tristă redeşteptă din nou acest sentiment, şi aceasta fu cu ocazia morţei d-nei Taylor. Se spune că în acest timp citea numai versuri şi că s’ar fi exprimat unui prieten că:
«Dacă ar mai avea o viaţă, ar consacrâ-o inimilor mari, poeţilor, cari au scris pagini rupte din sufletul o-mencsc» !
Iaşi.	OCTAV MlNAR.
BIBLIOTECĂ PENTRU SĂTENI
Fiindcă Noua Revistă Română şi-a înscris în programul său dorinţa de a oglindi mersul culturei româneşti, cred că sunt bine venit atrăgând atenţia cititorilor săi asupra unei întreprinderi de librărie, pornită cu gândul să vină în ajutorul locuitorilor noştrii dela sate. Este vorba de întreprinderea Librăriei Naţionale din Bucureşti, făcută în scopul de a organiză biblioteci pentru săteni. Un prospect tipărit sub titlu: «Gazeta librăriei naţionale» dela i Septembrie 1908, ne arată scopul pe care îl urmăreşte numita librărie, precum şi mijloacele prin care ea speră să realizeze acest scop.
întreprinderea este patronată de Ministerul de Culte şi Instrucţie publică, fapt care ne dă şi dreptul de a insistă asupra ei.
Prospectul începe prin a ne spune că încercările de până acum, pentru publicarea unei biblioteci pentru săteni, s’au izbit de două greutăţi:
1)	Nu existau mijloace de desfacere, mijloace prin cari cartea să pătrundă la săteni,
2)	Cuprinsul cărţilor nu se potriveâ cu mentalitatea sătenilor.
Prima dificultate a fost înlăturată prin bunăvoinţa administraţiunci Cassci Bisericei. Această administraţiune
a concedat librăriei dreptul de a vinde exclusiv icoane în toată ţara, prin colportori angajaţi anume. Vânzătorul de icoane va propune săteanului, cu care va veni în contact, şi cărţi pentru cumpărare, ;işâ că organizarea vânzării ferme va puteâ să ia un caracter mai sigur. «Dacă vreodată biblioteca sătească va obţine «succesul dorit, meritul va fi în mare parte al actua-«lului domn Ministru al Cultelor şi Instrucţiunei publice».
Prima greutate înlăturată, rămâneâ cea de a doua. Promotorii bibliotecii au constatat, cu durere, că nu există cărţi cari să se potrivească mentalităţii săteanului. Trebuia dar găsit mijlocul de a avea asemenea cărţi, şi iată la ce mijloc s’au oprit conducătorii Librăriei Naţionale :
Cărţile noastre vor fi scrise de literaţi, de învăţători, de oameni de ştiinţă şi de oricine va aveâ dorinţa tşi putinţa de a scrie pentru popor. Aceste cărţi vor fi scrise aşd cum se pricepe autorul să scrie, indiferent dacă va intrebuinţâ sau nu expresiuni populare. Ne mulţumim să cerem autorului fond adevărat, invenţiune, fantezie bogată şi povestire plăcută.
După aceea cărţile vor fi date la învăţătorii cari au în sat vreunul din acei uncheşi sfătoşi, cari se pricep să povestească basmele şi întâmplările văzute în fermecătorul graiu românesc. învăţătorul va citi uncheşului cartea, ii va explica-o unde va fi nevoe, apoi va cere uncheaşului să povestească cele auzite şi va transcrie întocmai povestirea acestui uncheaş. Dânsul va transforma, de sigur, radical cartea ; va omite ceeace n’a înţeles, va dezvoltă ceeace i-a plăcut, va a-dăogâ de la sine comparaţiuni cu alte întâmplări cunoscute de dânsul, va înflori-o cum se va pricepe şi vom aveâ astfel o carte făcuta de un sătean pentru săteni.
Cu chipul acesta vom înlătura şi un alt neajuns. In general o carte populară scrisă in grai popular [de ex. de un Moldovean, nu prea e lesne înţeleasă de un Oltean şi vice versa. Metoda noastră ne ajută să tipărim mai multe ediţiuni din aceeaş carte : una destinată judeţelor din Moldova, alta celor din Muntenia, alta celor din Oltenia.
Mijlocul este original fără îndoială, şi este de datoria noastră să ne oprim un moment asupra lui. Dar mai înainte să vedem ce fel de cărţi voieşte librăria să editeze. Prospectul ne dă, în această privinţă, următoarele detalii :
Biblioteca sătească a «Librăriei Naţionale» va aveâ cărţile de trei categorii:
1)	Categoria cărţilor distractive morale, unde intră toate poveştile, nuvelele, romanele cari au ca teză bunioară antial-coolismul, patriotismul şi orice idee morală, care trebue propagată printre săteni.
2)	Categoria cărţilor naţionale, care va cuprinde nuvele istorice, destinate a răspândi printre săteni cunoaşterea istoriei naţionale.
3)	Categoria cărţilor de utilitate practică, destinate a po-pularizâ o mai bună organizare a traiului.
Toate aceste categorii de cărţi ver fi scrise in forma unor poveşti, cari in aparenţă nu urmăresc decât scopul de a dis-trâ. Bunioară cărţile din categoria treia, deşi vor aveâ să propage de ex. o mai bună cultură a grâului, a porumbului, a cartofilor etc., o mai bună îngrijire a vitelor şi a păsărilor din curte, o mai mare curăţenie a trupului şi a casei,—totuşi în aparenţă nimic nu va dâ de bănuit că autorul voeşte să vorbească săteanului despre unul din aceste lucruri, Acelaş lucru va fi şi cu cărţile de categoria întâia. Autorul nu va preveni pe cititor prin titlu, sau in alt chip, că voeşte să-i vorbească de ex. despre antialcolism ; ci-i va povesti pur şi simplu o
6z
NOUA REVISTA ROMANA
serie de întâmplări, din cari cititorul însuşi va scoate, pe cât va putea o învăţătură.
Negreşit insă că la toate categoriile de cărţi, fondul va fi pur ştiinţific şi numai forma în care se îmbracă acel fond este de domeniul fanteziei.
Acum să revenim la mijlocul ales pentru redactarea cărţilor: Odată cartea scrisă, ea va fi citită unui un-cheaş sfătos, care o va povesti din nou şi povestirea lui va fi transcrisă şi publicată în locul cărţii.
Mărturisim că nu prea înţelegem valoarea acestui procedeu. înţelegem originalitatea lui, şi chiar am dori să-l vedem aplicat odată, pentru a judeca asupra rezultatelor. înaintea experienţei noi ne plecăm fără rezervă. Dacă practica va dovedi că acest procedeu se va putea aplica cu folos, noi atunci, lăsând la o parte toate consideraţiunilc teoretice, ne vom declară convinşi şi vom aduce felicitările noaste inventatorului. Ne vom sili chiar să facem procedeul acesta cunoscut şi dincolo de graniţele micului nostru regat, căci merită. Pentru ca experienţa însă să fie doveditoare, am dori ca onor. librăria să aplice procedeul descris în mod cinstit, adică asupra cărţilor de valoare. Să ia o carte bine scrisă româneşte, şi pe aceasta să o citească un-cheaşul sfătos, care, la rândul lui, să nc-o povestească din nou. Am fi curioşi să studiem comparativ povestirea unoheşului faţă de scrierea originară, şi să vedem astfel rezolvându-se un paradox psihologic de toată frumuseţea, anume: povestirea unchcaşului redând complet scrierea originară fără a-i altera fondul şi cu toate acestea sub o formă diferită. Am aveâ ocaziunea să constatăm atunci, că limba românească poate îmbrăca două forme de opotrivă de frumoase, una corespunzătoare scriitorului cult şi alta uncheşului sfătos; şi că acoste două forme deopotrivă de îndreptăţite pentru a purtă titlu de forme literare româneşti, să fie totuşi adequate aceluiaş fond. Noi credeam până acum; că aceea ce orăşenii numesc bine scris, să fie bine scris şi pentru săteni, şi ne îndoiam numai, că sătenii pot prinde tot ce trece prin mentalitatea orăşcanului cult; acum iniţiatorii bibliotecei dela «librăria naţională» ne aduc vestea surprinzătoare, că şi sătenii pot exprimă complet gândirea orăşanului (adică a omului cult), în-tr’altă formă. Vai, ce dureroasă constatare 1 Noi luptăm pentru unitatea culturală a tuturor Românilor, şi de dincoace şi de dincolo de Carpaţi, şi uitam să ne înţelegem asupra limbei pe care trebue în definitiv să O adoptăm, ca instrument al viitoarei culturi. Sunt aşâ dar două limbi literare, deopotrivă de capabile să exprime întreaga gândire românească! Acum înţelegem şi următoarea reflexiune, pe care o găsim strecurată în prospectul librăriei naţionale:
In realitate nu vorbele împiedică pe un sătean de a înţelege o carte, ci însuşi substratul de idei. Mentalitatea ţăranului este cu desăvârşire deosebită de mentalitatea cărturarului şi greutatea de neînvins pentru Un scriitor popular stă tocmai in imposibilitatea de a se coborî, sau poate chiar de a se înălţa, până la nivelul minţii săteanului.
Noi credem că acest joc de basculă este numai în imaginaţiunea celui ce a scris prospectul în cost iu ne, şi că în realitate nu este decât o singură formă literară
pentru limba noastră, aceea care corespunde mentalităţii sănătoase a neamului.
Dar, în tot cazul, aşteptăm experienţa. Suntem nerăbdători să vedem cum uncheşii sfătoşi de prin sate, vor reda exact fondul gândirei uniţi bun scriitor român, îmbrăcându-1 cu toate acestea în altă formă.
Procedeul formulat de prospectul «Librării Naţionale» trebue experimentat însă, şi din altă cauză. Dacă el se va dovedi eficace, atunci cu dânsul se patentează cel mai ingenios truc de editură, care a fost imaginat vreodată. Pe viitor, librăria va putea alege şi lucrări scrise rău româneşte, pe cari apoi uncheşii satelor le vor rectifica făcându-le să treacă prin mentalitatea lor.
Este aşa de ingenios trucul, că se impune experi-■ mentarea lui numai decât. Dorim tot succesul.
C. R. M.
ARTA
ATENEUL ROMÂN: EXPOZIŢIUNI DE PICTURA
Artiştii îşi au stagiunile lor; vara hoinăresc cu paleta la spinare prin câmpii şi dealuri, fiecare în altă direcţiune; îndată însă ce se ivesc primele semne de iarnă, se adună iar cu toţii la oraşe la căldura atelierelor. Cu iama începe şi viaţa artistică a Bucureştiului: teatrul îşi deschide porţile, se agită poeţii, muzicanţii îşi anunţă concertele şi pictorii, unul după altul, îşi strâng recolta verei în sălile ospitaliere ale Ateneului Român.
De anul acesta s’a inaugurat bine seria de expozi-ţiuni cu expoziţiunea personală a d-lui Ip. Strâmbu, profesor la şcoala de arte frumoase din Bucureşti. Am vizitat-o în diferite rânduri şi aş îndemna pe toţi cititorii să facă la fel, căci merită o atenţie deosebită din partea acelora cari urmăresc şi au bunăvoinţă pentru dezvoltarea artelor la noi în ţară.
Ip. Strâmbu este unul din puţinii norocoşi cari s’au bucurat de bursa de străinătate a statului, obţinută prin concurs; a stat 4—5 ani studiind la Munchen, la Paris şi în Italia şi curând după întoarcerea sa în ţară a fost numit profesor la şcoala de Bolle-Arte din Bucureşti, tot prin concurs. Cu alte cuvinte, dacă a avut merite, a avut şi şansa ca aceste merite să fie recunoscute la vreme, s’a putut dezvolta normal şi odată dezvoltat şi-a putut întemeia o existenţă carc-1 punea la adăpost de grijile împovărătoare ale zilei de mâine. Se ştie ce fatal poate fi pentru un talent în ţara noastră când e silit să zacă şi nu ari' ocazia să vază, — să trăiască arta din centrele occidentului — când nu se poate încălzi la flacăra care o însufleţeşte. Şi vai de artiştii cari se întorc din streinătatc plini de iluzii şi nu-şi pot asigura viaţa di' mâine fără să-şi necinstească arta lor.
Panourile sălci încărcate de lucrări ne face să credem că d-1 Strâmbu a ştiut să profite de şansa care a avut-o, nu s’a pus pe lene, a lucrat mult şi şi-a încercat talentul Î11 diferite genuri. In toată varietatea acesta s’a manifestat cu succes şi găsim în fiecare panou pânze frumoase şi reuşite; e de regretat numai că ar-
63
Noua revistă romana
tistul nu nc dă o singură lucrare mai importantă în care s’ar fi concentrat toate calităţile lui şi care ar fi dat justa notă a pcrsonalităţei sale. Se simte mult şi un serios studiu după natură şi multe din lucrări au aerul de -a fi simple studii în care se constată însă o siguranţă de factură care poate asigura artistului drumul spre manifestări mai importante, cu subiecte menite să excite imaginaţia şi gândirea.
Din pânzele expuse, după mine, cea mai reuşită este portretul mamei artistului; e foarte simplă şi concisă ca factură şi e atâta expresie în capul acestei femei bătrâne, că-ţi devine simpatică la prima privire.
Pentru mulţi artişti portretul mamei a fost un motiv predilect de inspiraţiune, şi mai toţi au reuşit a face din acest portret una din cele mai bune lucrări a lor; nu reamintesc decât renumitul portret al mamei lui
1.	M. Whistler din galeria Luxemburg dela Paris. S<\ ştie. din experienţa artiştilor că un subiect îmbrăţişat şi urmărit cu interes esc în execuţie totdeauna superior celui earc-ţi zice mai puţin sau chiar nimica. Astfel şi în cazul de faţă, expresia mamei este văzută cu drag, şi orice trăsătură a feţei fiind cunoscută şi răsgăndită sub toate raporturile, artistul a putut ţintui cu puţine mijloace un portret frumos şi reuşit. E o perfectă armonie între factura simplă şi expresia fi-gurei; din contopirea lor se resfrânge asupra spectatorului sentimentul de dragoste şi mulţumire.
Este interesantă scria de capete în care diferite efecte de lumină, costume şi expresii au atras pe pictor, şi din toate aş alege No. 29 şi No. 47 cari îm-par mai simţite ca expresie şi sunt totdeodată, dar maj ales «Fata pe gânduri ' de o factură măestrită. D-l Strâmbu este din aceia cari nu neglijează niciodată factura, simte o deosebită plăcere la mănuirca penelului şt punerea planurilor este o problemă care îl interesează.
Subiectele dela ţară, mai ales, inspiră pe artist să creeze pânze drăguţe şi în ciobanii şi ţărancele lui se resimte puţin influenţii marelui Grigorescu; aceeaş tendinţă de a vedea toate în gingaş şi frumos. Astfel, tablourile ; La fântână (No. 27) şi In pragul uşci» (No. 30) sunt foarte plăcute la vedere şi-şi menţin valoarea lor, cu toate că se depărtează oarecum de realizmul modern întemeiat în asemenea subiecte de Fr. Millet, şi care în acorduri simple şi adevărate, a întrupat emo-ţiunile cele mai puternice. In general se poate constata că d-l Strâmbu este preocupat de haina exterioară şi de factură şi la fel cu anatomistul, el vede mai mult elementele şi neglijează concretizarea observaţiunilor într’o singură emoţionantă impresie. Peisagcle sunt considerate mai mult ca o decoraţiune şi sensibilitatea pictorului tinde mai mult de a fixa o impresie vizuală şi nu este interesată de poezia naturii, care pentru alţii constitue sentimentul şi farmecul peisagiului.—Mai fericit a fost artistul cu pânzele cari reprezintă vatra ţărănească înnegrită şi ruginită de vremuri şi nevoi; sunt văzute cu sentiment şi au frumoase calităţi de culoare.
Intre flori şi fructe găsim de asemenea bucăţi plăcute, dar mai ales reuşite stint: studiile de flori de măr, dintre care' unul foarte armonios pe fond albastru, o tufă de trandafiri, struguri cu foi de un roşiu frumos
şi decorativ, nişte pere, etc., etc.—Mai sunt şi alte tablouri cari m’au impresionat şi cari ar merita o atenţiune deosebită; m’ar duce însă prea departe insistarea asupra tuturor şi nu voi aminti decât în fugă «fata lucrând» (No. 79), studiul coloristic No. 90 şi No. 38 «fata cosând» ; sunt armonii găsite şi simpatice pete de culoare.
Cu această expoziţiune d-l Strâmbu ne-a dovedit că este un artist în progres care ştie ceva, care, cu o paletă bogată, mănueşte penelul cu siguranţă, câte odată cu virtuozitate şi dela care suntem îndreptăţiţi să aşteptăm — chiar să cerem — lucrări importante. Multe din pânzele lui sunt frumoase şi plăcute şi ar putea figura cu cinste în saloanele bogătaşilor noştri cam întârziaţi în ceea ce priveşte simţul frumosului în artele plastice.
#
* *
In rotunda Ateneului expun doi tineri artişti, dintre cari doresc a încuraja prin aceste câteva rânduri pe d-l Gore Mircoscu. D-l Mircescu dă probă de sensibilitate colorostică şi are mai ales griuri şi verzuri plăcute; câteva din peisagiile lui sunt bine văzute şi dacă ar dâ sinceritâtei fată de natură mai mare atenţiune
t	*	t
decât facturei, pe care o afectează pe ici pe colo, ar putea să ne prezinte în viitor lucrări mai bune şi mai frumoase.
*
* *
Despre expoziţia Luchian care s’a deschis de curând în incinta pinacotecei la Ateneu şi ipe care o recomand deocamdată călduros cetitorilor, voi vorbi într’unul din numerile viitoare.
27 Octomrbie 1908.	$T. STERESCU.
La 5 Nocmbrie cor. apare Voi. IIdin Puterea Sufletească de C. Rădulescu Moiru.
Volumul tratează despre Mecanismul actului voluntar şi
Caracterul. Preţul lei 2.50. De'vânzare la principalele li* b rării.
TABLA DE MATERIE
CAPITOLUL I.
I.	— încrederea omului în puterea caracterului. Diver-gcnţile teoretice. Este problema caracterului o problemă a Metafisicei ?
II.	— Studiul caracterului din punct de vedere ştiinţific. Foloasele unui asemenea studiu.
III.	— Diferitele definiţiuni date caracterului. Diver-ginţcle între psihologi,
IV.	— Natura deosebită a noţiunilor cari intră în de-finiţiunea caracterului.
V.	— Afirmaţiuni apriori şi afirmaţiuni făcute pe baza cercetărilor. Principiul equivalcnţei cantitative.
VI.	— Rezultatele ce ni le dă principiu equivalenţei cantitate luat ca criteriu pentru alegerea între diferitele afirmaţiuni care să fac asupru caracterului.
CAPITOLUL II.
I.—Importanţa metodelor experimentale pentru studiul caracterului. Ştiinţa caracterului nu întâmpină dificultăţi principiale. Dificultăţile de fapt. Ipoteza libertăţii. Ipotezele nu ne ajută să rezolvim problema.
64
Noua revistă romană
II.	— Actul de voinţă studiat din punctul de vedere comparativ. Observaţiunile asupra animalelor. Formarea voinţei la animal. Generalizarea teoretică a lui Hering.
III.	— Argumente în sprijinul libertăţii de voinţă a omului, Deosebirile între om şi animal.
IV.	— Răspuns la aceste argumente. Mecanismul actului voluntar; elementele sale. Importanţa imaginilor de mişcare; constituţia lor psihologică.
V.	— Analogia dintre activitatea industrială şi activitatea voluntară. Energia la dispoziţie şi energia utili-sabilă.
VI.	— Mecanizmul actului voluntar la animal şi la om.
CAPITOLUL III.
I.	Noţiunea de putere în ştiinţa exactă. Energie şi putere.
II.	Formarea limbagiului la copil. Rolul imaginilor de articulaţiune.
III.	Perfecţionarea limbagiului. Deosebirea între om şi animal. Deosebirea între limbagiul omului sălbatec şi a omului cult. Puterea limbagiului.
IV.	Mecanismnl actelor sufleteşti în genere. Formarea imaginelor vizuale, auditive, gustative, etc.
V.	Imaginea personalităţii în actele voluntare complicate. Adevărata natură a acestei imagini. -Conştiinţa de sine» din vechia psihologie.
VI.	Diferenţele de caracter la oameni. Omul fără caracter. Falşitatea zicătoarei: tu poţi, când voeşti. Omul de caracter. In ce consistă caracterul. Clasificarea caracterelor dnpă interesele practice ale vieţii. Experienţa din care putem cunoaşte caracterul copiilor şi a oamenilor maturi.
CAPITOLUL IV
I.	— Greutăţile ce întâmpină explicarea caracterului
prin imaginile de mişcare. Nesocotirea aspiraţiunilor şi a idealului.	-
II.	— Idealul din punct de vedere psihologic. Idealul şi cunoştinţa ştiinţifică. Asemănările între aceste două. Amestecul idealului în explicarea caracterului. Deside-ratele unităţii, armoniei libertăţii, tăriei caracterului. Ştiinţa nouă şi desideratele idealului.
III.	— Influenţa culturii vechi în formarea idealului. Omul de caracter şi idealul filosofilor vechi. Idealul timpului nou.
IV.	— Ştiinţa nouă în acord cu idealul timpului nostru. Importanţa elementelor de mişcare din punctul de vedere al idealului nostru.
V.	— Travestirea imaginei kinestetice în conştiinţa omului incult şi a omului cult. Imagina iluziune şi imagina reală a caracterului. Contradicţiunile în viaţa practică. Cunoaşterea caracterului la persoanele străine. Cunoaşterea de sine. Educaţiunea caracterului. Metodele obişnuite. Noua atitudine pedagogică pentru educaţiunea caracterului. Copilul ca fiinţă activă. Prin lucru să ajungă a şti lucra. Principiile după care se poate influenţa educaţiunea caractorului. Metoda experimentală.
VI.	—Puterea sufletească a caracterului. Concluziuni. Privire retrospectivă.
CASA DE BANCA
MHRMOROSCH, BLflfiK & Comp.
BUCUREŞTI, STRADA LIPSCANI No. 8
Face tot felul de operaţiuni de bancă
flniiclpaţiuni asupra valorilor în ^
^ depozit şi ori ce transacjiuni financiare
Emisiuni de scrisori de credit asupra tuturor pieţelor din Europa şi america.
STABILIMENTUL GRAFIC «ALBERT BAER» FABRICA DE CARTONAGE.— BUCUREŞTI, STRADA NUMA-POMI'ILIU, 5—9.—6.987I908.