NO'JA REVISTA < 'jf■ ' ROMANA ABONAMENTUL: POLITICĂ, LITERATURĂ, ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ UN N u M Â r In RoiuAnia un an ........ io lei ,, şcase luni 6 ,, In toate ţările uniunei poştale un au 12 ,, i» , }• „ şeaseluni7 ,, REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinand, 5$. — Bucureşti APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ DIRECTOR: C. RĂDULESCU MOTRU PROFESOR UA. UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI 25 Bani Se găseşte cu numărul la principalele librării şi la depozitari de ziare din ţară Preţul anunţurilor pe ultima pagină Mi pagină : 10 lei. No. 2. DUMINICĂ 19 OCTOMBRE 1908 Voi. 5. SUMARUL: NOUTĂŢI: r> Socialiştii germani şi criza balcanică.—Autonomia Bosniei.—Igienă socială.—Peter Rosegger.— Aniversarea A. S. Principelui Carol. POLITICĂ: C. Rădulescu-Motru. Drepturipentru Dobrogea. S. Cihoski. Meetingul naţional. ŞTIINŢE SOCIALE: I. Răducanu. Din Bosnia şi Herzegovina. LITERATURĂ: Peier Rosegger. Visul Cărbunarului. PEDAGOGIA: I. P. Buricescu. Pedagogia şi Mediocritatea. TEATRU: . • Nicolae Pandelea. Asupra dramei «Ultimul Vlăstar» • NOUTĂŢI Socialiştii germani şi cflza balcanică. Evenimentele petrecute în timpul -din urmă în Balcani provoacă, după guverne, şi pe partidele politice europene să’şi spună cuvântul lor. lată cuvântul socialiştilor germani (după revista de partid Die neue Zeii, 10/23 Oct. 1908): Evenimentele din urmă, care se petrec în Europa nu se pot în(elege decât avându-se In consideraţie revoluţia rusă. Dacă n’ar fi fost o revoluţie în Rusia, anii trecuţi, nici popoarele din Austro-Ungaria nu c’ar agită pentru drepturi constituţionale, nici Ferdinand prinţul Bulgariei nu s’ar fi proclamat ţar al Bulgariei, nici Austria n'ar fi anexat Boznia şi Herzegovina, nici înainte de toate Turcia nu ar fi devenit tn principiu ţară constituţională. Revoluţia rusă, deşi numai o frântură din aceea ce eră să fie, a deşteptat din nou veleităţile politice a diferitelor clase sociale şi a împins la’ascuţirea conflictelor existente din Europa. Logica faptelor se reconstitue astfel: Dacă n'ar fi fost Rusia slăbită de revoluţiune, n’ar fi fost nici brusca eşire a Austriei cu proiectul de cale ferată în Sandjac, eşire care a precipitat evenimentele în Balcani. Rusia a trebuit să privească la m • nifestarea apetilurilor Austriei fără să se poată împotrivi. «Noi nu putem întreprinde nici un război, fiind-că Rusia înainte de toate are nevoie de pace şi de reculegere a forţelor sale în urma zguduiturilor suferile în ultimii ani»—aşi se exprimă Tswolsky, Ia o Aprilie 1908 inainlea Dumei. Din slăbiciunea Rusiei a răsărit curajul Austriei, care propuse proiectul unei căi ferate in folosul său. Rusia neputând ameninţa serios cu armele, rămase să ameninţe la masa verde a diplomaţilor... Aceştia inventară atunci politica... compensaţiilor : Austria Iu ameninţată cu proiectul de cale ferată spre Adriatica, In care îşi găseau compensaţii celelalte state balcanice şi Italia. «Noi nu împiedicăm pe Austria să-şi construiască linia ferală pe care o doreşte, dai sprijinim la rândul nostru proiectul linii care este mai folositor statelor balcanice» —zice acelaş domn Iswolsky. De altfel, această politică de compensaţii nu a fost inventată acum; ea este politica tradiţională a Rusiei şi a Austriei in peninsula balcanică. Amândouă aceste puteri caută să facă în acest colţ al Europii un echilibru de slăbiciuni. Turcia este slăbită, dar in acelaş timp sunt oprite şi celelalte state balcanice să se ridice in putere. Când unul din aceste state devine proponderant, imediat politica celor două imperii inventează compensaţii pentru celelalte state. Turcia bate în război pe Grecia, dar Grecia capătă compensaţii: acesta este exemplul tipic, urmat în toate ocaziile. Programul dela Mîirzsteg, convenit între Austria şi Rusia, eră în vederea continuării acestui echilibru de slăbiciuni. Po. poarele mici balcanice nu aveau de aci înainte să mai lupte în contra Turciei, căci aceasta eră pusă sub tutelă, cl in contra diplomaţiei europene. Aceasta este situaţia şi in momentul de faţă. Austria profitând de slăbiciunea Rusiei, vreâ să rupă acordul de la Miirz-steg, in folosul său; iar Rusia aleargă la diplomaţie şi la politica de compensaţii... . Criza balcanică nu poate primi o soluţie dela diplomaţia europeană. Soluţia trebue să vină dela însăşi popoarele balcanice, şi ea nu poate fi alta decât uniunea statelor balcanice. Statele balcanice să formeze între ele o uniune politică şi economică, fiindcă numai astfel ele vor puteâ să se emancipeze de sub influenţa nefastă a diplomaţiei europene. * ^ ■ . Autonomia Bosniei. Oslereichische Rundschau (1 CLt. 1908), care exprimă dorinţele guvernului austriac în chestiunile balcanice, scrie următoarele cu referire Ia autonomia Bosniei: Autonomia politică poate fi considerată sau ca o încoronare a educaţiunei unui popor, sau ca un mijloc pentru a provocă încrederea în sine a poporului. Dar aceea ce se poate zice despre autonomia politică a unui popor in genere, nu se poate zice despre autonomia politică a Bosniei, fiind-că aci chestia I i8 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ să complică cu drepturile pe care le are imperiul Austro-Ungar asupra acestei ţări. . După proclamarea constituţionalizmului în Turcia, Austria trebuii să procedeze la anexarea Bosniei, căci altfel s’ar fi putut întâmpla ca Bosnia, fiind nominal o parte a imperiului turc, să trimeată deputaţi în parlamentul din Constantinopol, şi aşa să se deslipească cu încetul de Austria. In momentul de faţă când unii se gândesc să acorde Bosniei autonomia, trebuesc amintite drepturile Austriei, şi riscurile pe care aceasta din urmă le-ar aveâ în urma unui asemenea act. Partizani ai autonomiei sunt negreşit, în prima linie, tinerii indigeni care aparţin clasei intelectualilor. Aceştia cred că îndepărtând biroucratismul austriac vor câştigă cu mai multă înlesnire posiţiuni sigure pentru ei. Apoi în favoarea ideilor de autonomie vine şi politica greşită de până acum a Austria-cilor în Bosnia. Austriacii, «Şvabi», n’au ştiut să se impună poporului. Poporul bosniac are o mentalitate orientală şi ca atare el nu respectă decât pe cuceritori războinici. Şvabi s’au purtat însă uman şi cu liberalitale; şi consecinţa a fost că ei n’au fost socotiţi ca stăpâni ai Bosniei pentru totdeauna. Indigenii au aşteptat cu resemnare plecarea acestor' străini îu-tr'un timp apropiat; mulţi n’au voit chiar să-şi hotărnicească moşiile aşteptând plecarea Şvabilor. Greşit au procedat Austriacii şi în distribuirea justiţiei. Legislaţia bosniacă este o amestecătură de obiceiuri orientale şi de legi occidentale, aşâ că ea nu mulţumeşte nici cerinţele indigenilor nici cerinţele culturei europeneşti. Aceiaşi învinuire se poate aduce şi în ce priveşte administraţia austriacă. Ea n’a mulţumit pe nimeni. Indigenii musulmani regretau drepturile lor de odinioară, drepturi cari erau încă repetate în cele l'alte ţări balcanice; iar indigenii sârbi, aveau gândul în spre Belgrad. Pan-islamismul şi pan-sârbismul găseau astfel un prea slab obstacol în zelul funcţionarilor austriaci... Această stare trebue îndreptată pe viitor, şi această îndreptare nu poate fi mijlocită prin acordarea autonomiei. Cu Bosniacii nu trebuesc să continue polittca de până acum. Bosniacul trebue să înveţe să asculte şi să fie supus, înainte de a fi cetăţeanul unei ţâri autonome. Ideile de libertate produc în ţările balcanice numai nelinişte şi chaos; aceste ţări trebuesc administrate cu energie. Aşâ gândesc cei dinViena: anexarea Bosniei şi Herzegovinei este începutul unei administraţiuni energice. * • * * Igienă socială. Intr’o lucrare publicată în revista «Berliner klinische Wo-cliensehrift» bacteriologul Profesor Dr. M. Kirchner publică un studiu important, din care rezumăm cele ce urmează : Condiţiunea principală în combaterea epidemiilor cu succes este de a-şi dâ seama cât de timpuriu de ivirea primului caz de boală infecţioasă. De bună seama că întreprinderea aceasta ar putea fi sprijinită de toţi medicii practiciani, dacă fiecare din ci şi-ar pu-teâ însuşi o cultură bacteriologică atât de minuţioasă, încât să fie în stare să facă singur diagnosticul bacteriologic al tuturor boalelor infecţioase, inclusiv holera. Lucrul acesta este însă cu neputinţă, de oare ce numai specialiştii bine pregătiţi, cari cunosc la perfecţiune toate metodele cercetârei bacteriologice, sunt în stare să puie un diagnostic bacteriologic sigur al holerei, ciumei, difteriei, febrei tifoide şi chiar al tuberculozei. în baza experienţelor dobândite, s’a alcătuit în Prusia organizarea c în vederea cărora se face expunerea, au urmărit-o; iar pe urmă cere să i se reproducă propriile sale idei, uneori fără să controleze acum măcar dacă sunt pricepute. In învăţământ, cu alte cuvinte, predomină papagalismul sau în cazul cel mai bun, adică în cazul când elevii au priceput ceea ce li s’a explicat, atitudinea minţii lor c pasivă, ei fiind reduşi la rolul de a primi idei făurite şi închiegate de a gata. De aceea s’a recomandat o altă cale mai bună, aceea a aşa numitei metode active. In două cuvinte ea s’ar putea formula astfel: Profesorul trebuie să procedeze aşâ în cât să determine pe elev de a lucră cu mintea în tot decursul lecţilor şi de a lucră astfel ca adevărurile câştigate să fie oare cum aflate şi descoperite de însăşi mintea lui, profesorului rămânându-i rolul de a indică numai căile cari conduc la această descoperire. Pedagogia contimporană a primit şi a propagat cu entusiasm acest sfat şi astăzi el este primit fără rezervă. Metoda astfel concepută fără îndoială are în teorie avantagii, cari o fac fără contestare superioară din toate punctele de vedere. 1 se ridică însă în practică o greutate şi o greutate mare. Sub acoperişul şcoalei primare moderne — care şi-a însuşit întâi acest precept — se strâng tot felul de elemente, dela cele mai bine înzestrate, până la acelea cari sunt pe pragul imbecilităţii. Tuturor acestora trebue să li se vâre în minte acelaşi număr de cunoştinţe, în acelaş număr de ani. E evident că minţi aşâ de deosebit dotate nu vor fi în a-celaş grad de active, că unele vor prinde şi descoperi uşor adevărurile pe când altele, din contra, vor trebui să fie târâte pe poteci peste măsură de întortochiate şi grele spre a ajunge la lumină. Şi atunci numai decât se vede piedica: este cum ai pune să alerge un cal de rasă arabă, cu unul greoiu de Normandia şi ai vreâ ca ambii să ajungă odată la aceeaşi ţintă! E cu neputinţă aproape. Ce-ţi rămâne de făcut? Pedagogia contimporană cu tendinţele ei democratice reco- NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ manelă să astâmpere focul celui d’întâi şi să sileşti şi să-l îmboldeşti pe cel de al doilea peste forţele lui, poate. învăţătorul trebue astfel să uniformizeze oarecum inteligenţele, să scoboare pe cele prea ridicate şi să ridice cât mai mult pe cele inferioare. Şi acum ajungem la unul din mijloacele de aplicare a metoadei acesteia active. Ca să fii sigur că elevii te urmăresc, ca să te convingi de legătura de idei ce se făureşte în mintea lor, ca să-i conduci la descoperirea adevărului prin ei înşişi, trebue să fii la fiecare moment în contact cu inteligenţa lor, trebue cu alte cuvinte să le pui întrebări la cari ei să răspundă. întrebările acestea puse tuturor şi răspunsurile ce se aşteaptă prezintă diferite grade de greutate, după minţile elevilor diferit dotaţi; unii vioi au şi elaborat răspunsul, când alţii n'au priceput încă nici întrebarea. Dacă învăţătorul e puţin conştiincios, se adresează celor d’întâi, cari de obiceiu sunt puţini; dacă însă voeşte să-şi facă datoria — şi aceasta i se impune — de a avea conlucrarea întregei clase, va aşteptă, se va chinui, se va răsuci în toate felurile şi direcţiile până va vedea că majorităţei i s’a luminat faţa, de acea lumină pe care ţi-o dă plăcerea de a fi descoperit un adevăr. In tot timpul acesta cei inteligenţi se vor nelinişti în bănci, vor sări în sus, vor ridică cu îndărătnicie mâna — dacă li se permite — pentru ca la urma urmei să fie oarecum desnădăjduiţi că s’a găsit în fine răspunsul potrivit de altul. Lucru curios—satisfacţia şi mulţumirea învăţătorului şi a elevilor buni sunt oarecum în raport invers. Cel d’întâi va trebui să fie dujfă recomandabile pedagogice—cu atât mai mulţumit cu cât va constată că şi cei mai înapoiaţi au ajuns să-i deâ cecace el cere; cei de al doilea din contra. Şi invers când se face apel la lumina celor buni, — procurându-li-se o plăcere — învăţătorul nu o face şi nu trebue să o facă decât cu nemulţumirea pe care o are acela care se vede cu regret pus în poziţia de a nu fi fost priceput, cu tot tactul pedagogic pe care crede că-1 are. In rezumat deci se poate afirmă că Pedagogia contimporană în şcoala primară are o deosebită solicitudine pentru mediocritate şi sacrifică oarecum e-lcmentele bune prin faptul că le stânjeneşte în progresele pe cari le-ar puteâ face, dacă nu ar fi ţinute să meargă cu acelaşi pas cu care merg cele inferioare lor. Iată un adevăr ce nu se poate pune la îndoială. Ştim obiecţiile cari se pot aduce acestei constatări şi le socotim şi noi întru câtva drepte. Şcoala primară este şcoala naţiunii cum am mai spus; ea nu este un templu rezervat numai câtorva ci un lăcaş în cari toţi vin să-şi înalţe sufletele. Şcoala primară e democrată şi, democraţia ncadmiţând privilegii de nici un soi, în mod firesc învăţătorul trebue să-şi iâ rolul de a nivelă de a egaliză cât se poate pe toţi viitorii membrii ai Statului. In al doilea rând consideraţii de ordin material nu dau posibilitatea ca pentru fiecare copil să fie cineva care să-i deâ învăţătură şi care să-şi adapteze metodele după aptitudinile lui intelectuale. Insfârşit precocitatea pe care o găsim la unii elevi fiind excepţională, şi excepţiile şi în bine şi în rău prin firea lucrurilor ncfăcând regulă, în mod fatal ei trebuesc sacrificaţi. Această precocitate apoi la unii este urmată de o stag- nare şi chiar un regres ulterior, dacă e cultivată; iar la alţii cu atât mai asigurată e dezvoltarea de mai târziu, cu cât forţele vor fi fost mai economisite în vârsta fragedă a primilor ani petrecuţi pe băncile şcoalei. Dată fiind ţinta şcoalei primare, aceste argumente prezintă oarecare greutate. Nu tot aşâ stau lucrurile cu şcoala secundară — şi aceasta este problema care ne preocupă în deosebi în cercetarea de faţă. Şcoala secundară, prin însăşi menirea sa, diferă fundamental de cea primară. Elevii ieşiţi din aceasta din urmănu merg împreunămai departe: unii—cei mai mulţi— se opresc în cale şi intră direct în viaţa practică şi productivă; alţii se duc în şcoli de un grad mai înalt, a căror menire este de a le dă putinţa să se perfecţioneze într’o ramură oarecare industrială sau comercială ; alţii în sfârşit, trec în şcoala secundară al cărei ideal, cum s’a spus, este: să formeze pătura cultă a naţiunii. Toţi copiii, cari n’au aptitudinile necesare spre a primi şi a-şi asimilâ elementele culturii, în adevăratul înţeles al cuvântului, n’au ce căută în şcoala secondară; o mulţime de alte şcoli, având la temelie tendinţe practice, le sunt destinate. La porţile şcoalei se • cundare trebue să se facă o alegere riguroasă, care să-i asigure elementele cele mai bune, cele mai bine dotate sufleteşte. Misiunea ei fiind de a formă o clasă selectă, dela sine urmează că elementele ce intră în ea au să fie puţin numeroase, fiindcă puţini numeroşi sunt cei ce cu adevărat se ridică paste mediocritate. Aşa stau lucrurile în teorie; în realitate însă—ce crudă e realitatea uneori! ştim cu toţii cum stau. E la şcoala secondară o năvală de elemente de tot soiul, năvală pe care autoritatea şcolară, cu toată bunăvoinţa, nu o poate împiedică. Chisele sunt supra încărcate şi această supraîncărcare numai favorabilă scopului indicat nu poate fi. Şcoala noastră secundară este astfel şi ea democratică— şi nu, cum ar trebui, aristocrată—luând acest cuvânt în sensul lui etimologic. Şi dacă ne vom referi acum—când ştim acest lucru—la metodele pe care le impune Pedagogia actuală vom vedeâ accentuându-se şi mai mult cusurul pe care îl găsiam şi la şcoala primară. Ceea ce am încercat să schiţăm relativ la metodele de predare în şcoala primară, s’a impus—deşi mai târziu, dar s’a impus—şi şcoalei secundare, Se înţelege că aici s’ar potrivi mai bine aceste metode în cazul când... dar acest caz nu s’ar puteâ realiză de cât cu greu, poate niciodată. Se înţelege—nu-i aşâ ?—că cei într’adevăr bine dotaţi şi cari ar corespunde cu idealul pe care şi-l făureşte şcoala secundară sunt preâ puţini, aşâ de puţini, că o clasă n’ar puteâ aveâ de pildă într’un oraş mare decât maximum zece elevi. Dacă s’ar primi numai aceştia—dacă nu s’ar găsi loc pentru nici un intrus—desigur că metodele actuale ar fi admirabile şi ar dă rezultate surprinzătoare. Atenţia pe care profesorul ar dâ-o tuturor pe lângă că nu ar întâmpină greutăţi materiale, nu ar fi nici măcar o concesie binevoitoare; ea ar fi un drept pe care fiecare elev şi l-ar cuceri prin propriile-i forţe şi merite. Hotărîrile autorităţii şcolare stabilesc însă pentru o clasă inferioară secundară maximul de6o elevi şi de 40 pentru una superioară. In condiţiile legale e evident, că, oricum ai face selecţiunea, au să intre pe 30 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ lângă puţini buni, o majoritate de mediocri. Iar dacă iei lucrurile cum sunt în realitatea lor, vei găsi în unele şcoli clase cu câte 80 şi 90 de elevi — dintre cari, pe lângă mediocri, o bună parte sunt chiar răi. Să aplicăm metodele actuale la clasele acestea, astfel alcătuite. E lucru evident că elevii buni — adică tocmai aceia cărora le e consacrată şcoala secundară — sunt cei sacrificaţi. Pedagogia recomandă metoda activă. Dacă ea s’ar mărgini aici, profesorul ar avea latitudinea să puie la lucru minţile bine alcătuite, să se adreseze celor puţini, cari au aptitudini şi să sacrifice restul adică majoritatea. S’ar socoti însă aceasta ca un adevărat dezastru şi profesorul ar fi socotit ca un criminal. Pedagogia—cum am spus şi mai sus—mai cere şi altceva: cere ca majoritatea,—dacă nu se poate unanimitatea—să fie activă. Şi atunci o primă greutate este greutatea — materială i-am putea zice—de a ţine în frâu un număr aşa de mare de şcolari. Aceasta fiind înlăturată însă vine cealaltă. In timpul cât profesorul se munceşte prin toate mijloacele să lumineze majoritatea, o parte din şoolnri — cea mai bună — se plictiseşte—şi nu e vrăjmaş mai mare al învăţăturei de cât plictiseala. De aci urmează o scădere generală a nivelului intelectual în şcoala secundară. Elementele rele şi mediocre fac prea puţine şi prea mici progrese şi aceasta datorită propriei lor organizaţii intelectuale în bună parte; iar elementele bune, elementele cari ar fi fost capabile, sunt ţinute pe loc, li se nimiceşte avântul şi cad într’un fel de apatie periculoasă. Astfel se petrec lucrurile. Oricine a intrat în clasa unui liceu şi a încercat să aplice metodele actuale nu a putut să nu constate aceasta. Iar dacă cineva contestă afirmarea noastră, apoi de sigur suferă de miopie intelectuală. Şi atunci te întrebi: E bine acest lucru? Nu erâ oare mai cuminte procedarea empirică şi lipsită de pretenţiozitate a unora din acei bătrâni profesori ai noştri, cari sacrificau aproape toată clasa şi se ocupau în special de câţi-va favoriţi pe cari îi făceau în adevăr să ştie şi să lucreze ceva? Nu o idealizare nepotrivită a trecutului ne face să ne punem această întrebare. Să nu se bănuiască iarăşi că o condamnare fără recurs, a metodelor actuale, ne determină la aceasta. Este mai mult nelămurirea şi nesiguranţa pe care o provoacă — oricui vrea să fie conştiincios şi voeşte să aplice cu sinceritate principiile abstracte şi teoretice—nepotrivirea între teorie, care e aşa de simplă uneori şi realitatea concretă, atât de complexă şi variată. E vădit că tendinţa de a turna în acelaşi calapod elemente eterogene şi a le turna aşa în cât reziliatul să fie defavorabil tocmai celor superioare calitativ, este o tendinţă greşită în şcoala secundară. Problema deci care ar trebui să se puie este: pe ce altă cale s’ar putea apuca? Evident nici nu ne silim să mai discutăm aci putinţa de realizare a idealului pe care îl atribuiam mai sus şcoalei secundare. Elementele cu adevărat bine dotate sunt prea puţin numeroase şi Statul democrat contimporan nu-şi poate permite luxul de a întreţine, cu chel-tueli colosale, şcoli secundare rezervate numai pentru aşa de puţini. Mai este apoi şi-o altă consideraţie: unii copii fără aptitudini remarcabile la început, pe cari deci i-am fi exclus din şcoala secundară, fac în urmă progrese, cari îi ridică deasupra altora, cari le păreau superiori. Nu există un mijloc uniform şi precis de constatare a aptitudinilor, fiindcă natura este foarte capricioasă în posibilităţile de dezvoltare pe cari le fixează diferiţilor indivizi. Este deci, mai drept şi mai prudent să primeşti în şcoala secundară elemente mai numeroase spre a-ţi rămâne apoi putinţa să faci încet, încet, se-lecţiunea celor cari într’adevăr sunt şi se menţin bune. justificările acestea sunt întemeiate fără îndoială. Nu e mai puţin adevărat însă că trebue făcut ceva, fie spre a asigura o desvoltare uniformă progresivă copiilor, cari de la început s’au manifestat ca buni, fie a acelora, cari, deşi slabi la început, îşi iau pe urmă un avânt mai mare. Iată în această privinţă ce credem că s’ar putea propune, ca o încercare, rămânând ca experienţa să probeze dacă aşa ceva se poate realiză cu folos. In oraşele mari în special, în oraşele cari au mai multe şcoli secundare, n'ar fi poate tocmai greu să se înjghebeze nişte clase selecte*). Puţini elevi, cari ar dă dovadă de aptitudini deosebite, nu ar mai fi lăsaţi să toropiască în mijlocul mediocrităţilor cu cari soarta i-a adus pe aceleaşi bănci, ei ar fi scoşi din acest mediu neprielnic şi ar formă o clasă aparte, puţin numeroasă, dar valorând mai mult ca toate clasele populate de numeroşii elevi slabi. Propunerea o socotim ca uşoară de realizat în oraşele mari, fiindcă în Bucureşti de pildă, de la toate chisele I-a sau a 11-a a diferitelor gimnazii şi licee luându-se câte trei elevi buni, s’ar alcătui o clasă care ar atinge idealul şi din punct de vedere al calităţii şi al numărului, care trebuie să fie cât de redus. In asemenea condiţii metodele actuale pedagogice nu ar mai prezentă aşă de mari dificultăţi. Profesorii în sarcina cărora ar cădeă mediocrii şi răii s’ar ocupă de prima categorie care e şi cea mai numeroasă şi ar sacrifică cu dreptate pe cei nechemaţi, fără să aibă remuşcarea —foarte dureroasă uneori—de-a fi lăsat în părăsire şi neactivitate tocmai pe cei ce meritau mai multă afecţiune; profesorii claselor selecte n’ar mai fi hărţuiţi de obligaţiunea chinuitoare de a voi să târască pe cei slabi pe poteci grele şi cu paşi repezi, cât mai repezi şi mai obositori spe a ajunge pe cei buni. Fiecare profesor ar întrebuinţă metoda acti\ ă, fiecare va pune pe elevii lui să lucreze cu mintea în clasă, dar îşi va a-daptă pretenţiile după nivelul intelectual al celor cărora Nu avem îndrăzneala să credem că propunerea aceasta va dă numai decât roade bune, ar rămâne ca experienţa să o pună la încercare, dacă ca va găsi o primire bine voitoare. Şi iarăşi să nu se creadă că nu ne dăm seamă de greutăţile de diferite categorii ce i se pot ridica la' înfăptuirea ei, mai ales când e vorba de oraşele de provincie, care sunt înzestrate cu câte o singură şcoală şi aceea de multe ori puţin populată. Pentru moment însă nu ne propunem discuţia acestor greutăţi, ci ne mulţumim să afirmăm încă odată că în oraşele mari, în Bucureşti mai ales, se pot realiza clasele selecte şi că ele ar fi în mod neîndoios necesare. I. F. Buricescu ’) Un coleg al nostru, căruia i-am făcut cunoscut coprinsul acestui articol, afirmă că asemenea clase selecte ar fi existând în Germania. Nu avem posibilitatea pentru moment să controlăm această afirmaţie; in cazul când ar fi adevărată, propunerea capătă cu atât mai multă valoare. . NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 31 TEATRU__________________________ ASUPRA DRAMEI «ULTIMUL VLĂSTAR» (Scrisoare din partea autorului) Prea stimate domnule Profesor, Când mi-aţi cerut acum câtva timp —înainte de reprezentare — un scurt istoric al piesei mele «Ultimul Vlăstar», mă simţeam pus într’o grea încurcătură: tre-bueâ să-mi înving sfiala mea firească, spre a vorbi publicului de aceste lucruri. Astăzi însă, după reprezentare, invitaţia d-voastră mi-e bine venită. Faţă de modul cum lucrarea mea a fost primită, care-mi arată cât de puţin şi de rău înţeleasă este, mă bucur şi vă mulţumesc călduros de prilejul ce-mi daţi aici, de a spune câteva cuvinte, cari ar putea contribui la o mai bună înţelegere a acestei lucrări. «Ultimul Vlăstar» a fost conceput acum vre-o zece ani. Eram în liceu. La una din marile noastre sărbători naţionale, toţi elevii dintr’o clasă — a cincea, îmi pare — ne-am hotărît să prăznuim marele eveniment reprezentând o piesă naţională. Care?.. Părerile erau foarte împărţite. Pe mine nu mă satisfăcea nici una din cele propuse. Atunci, în avântul tinereţei, luai o hotărîre eroică «voi seri cu o piesă naţională». Tinereţea—vorba domnului Maiorescu—are tot felul de îndrăzneli. Zis şi făcut. Mă pun pe lucru. Dar, până să termin, ziua aniversării naţionale trecuse de mult, serbarea se dăduse, e drept că fără piesă de teatru. Subiectul, pe care mi-1 propusesem, trebueâ să fie naţional. Pe lângă asta, să aibe ca miez răsboiul nostru pentru neatârnare, de oarece evenimentul acesta aveam să-l prăznuim noi, mâna de copii a căror inimi se înflăcărau şi se topeau de duioşie la unele gânduri. Voiam însă să mă feresc de cusururile comune mai tuturor lucrărilor de acest fel: declamaţii şi tirade, vorbe goale şi fără rost. După nopţi de frământare, mă oprii la subiectul pe care publicul îl cunoaşte, cel puţin din dările de seamă ale gazetelor. Pentru ca avântul tineresc al libertăţei să iasă şi mai bine în relief, trebueâ să întâlnească o piedică. O piedică nu întâmplătoare însă, ci o voinţă, o voinţă tare şi neînfrântă, în slujba unei cauze superioare—aşa cum ne învaţă Aristotel, în care nici astăzi n’am încetat de a crede, ori cari ar fi zeflemelele aşa zişilor moderni. Şi atunci o privelişte, care de atâtea ori mă izbise, răscolind întregu-mi suflet, mi se înfăţişă ca materie de artă. Zeci şi zeci de familii străvechi de boeri moldoveni, odinioară puternice, bogate, numeroase, astăzi sărăcite, risipite în patru colţuri ale lumii în cazul cel mai bun, dar mai adesea perdute cu desăvârşire, stinse până la cea din urmă viţă; casele pline de viaţă odinioară acum stau mute şi pustii, dărăpănate, sălaş favorit al bufniţelor şi al huhurezilor. Nu puteam trece pe dinaintea casei pustii a unei familii boereşti din oraşul meu de naştere, fără ca să nu mi se zvârcolească sufletul de durere. Şi atunci mi-am zis: aşa, într’un asemenea caz, conflictul ar căpăta cea mai mare intenzitate, ar deveni scăpărător: fiul vrea să lupte pentru neatârnarea neamului, iar tatăl moare şi învie la gândul că familia, că şirul lung de strămoşi se vor şterge pentru vecie de pe faţa pământului. Un fapt nou veni atunci să-mi aducă o perspectivă filozofică şi să dea o motivare şi mai puternică conflictului: Iulia ITaşdeu se stinsese. Cel din urmă vlăstar dintr’o familie de cugetători, de literaţi, de scriitori dispăruse, aruncând o ultimă scânteie, în aceeaşi direcţie, în care lucrase strămoşii, cu mult mai puternică însă decât dânşii. Trebueâ dar să fac ca în conflictul acesta să intervină un fel de fatalitate antică, o fatalitate biologică: ultimul vlăstar să fie mânat de o pornire înăs-cută, răsboiul să-l poarte în sânge, moştenit dela strămoşi, aşa cum Iulia ITaşdeu moştenise în sânge dragostea pentru artă, literatură şi studiu, care, covârşind trebuinţele materiale ale vieţei, sfârşişe prin a distruge viaţa însăşi. Trebuind să fac pe Augustin coborâtorul unor generaţii de războinici, m’am văzut silit să-l localizez în ţara Moţilor: numai acolo găseam un mediu potrivit pentru eroul meu. La noi, înainte de 77, răz-boae nu se mai făcuse de aproape două sute de ani. Coborâtorul unei familii boereşti dela noi puteâ moşteni doar apucăturile unui bun gospodar, dorul de aventuri şi călătorii prin Europa. Dincolo, ai noştrii luaseră parte neîntrerupt la războaele monarhiei, cari niciodată nu conteniseră; apoi răscoalele lui Horia şi a lui Iancu înălţaseră şi dăduseră aripi vechilor avânturi româneşti. Făcând după aceea pe Augustin un surghiunit, un pribeag, care veşnic suspină de dor după ţara lui, dragostea de neam trebueâ să fie şi mai înflăcărată la dânsul şi să-l facă să simtă şi mai viu durerile şi umilirile naţionale. Aceia, cari nu l-au înţeles pe Augustin, să-şi aducă aminte cât de arzătoare este dragostea omului dela munte pentru plaiurile sale, să-şi aducă aminte că pe vremea, când Elveţienii slujeau ca mercenari în armatele franceze, era oprit sub pedeapsă de moarte să cânte cineva din bucium doina elveţiană, cântecul vacilor, care făcea pe mercenari să dezerteze, ori să se sinucidă! Cine socoteşte ca tirade şi declamaţii cuvintele de foc, prin cari Augustin îşi revarsă durerea, n’a fost niciodată tânăr. Pe de altă parte, spre a face pe bătrânul Axente şi mai înverşunat în contra războiului, spre a înteţi şi mai mult groaza lui pentru măcel şi vărsare de sânge, am ţinut să-l arăt ca un om, care şi-a perdut toţi copiii —8, nu 11, cum s’a înţeles—în răsboi, care s’a încredinţat că răsboiul n’aduce adesea nici un folos; bietul Iancu pentru ce a înebunit după 1866 ?... N’a văzut oare că miile de vieţi jertfite în 1848 s’au stins fără ■folos? Că nici o dreptate nu li s’a făcut Românilor? Că pumnul acesta de eroi au fost pururea înşelaţi şi sacrificaţi pentru interesele altora? Şi un biet bătrân nenorocit ca acesta, care trăeşte ca într’un mormânt în recea lui odăiţă mută, vorbind numai cu morţii lui şi, îmbrăţişând numai umbre, cum ar puteâ să trăiască altfel decât în trecut? Dar el însuşi o spune: «e o stafie, stafia vremurilor moarte». Acesta a fost conflictul, pe care dela început l-am pus în centrul lucrărei mele. Cu vremea, Ultimul Vlăstar a trecut prin multe şi mari schimbări. Ceeace cea rămas însă totdauna, a fost ciocnirea aceasta de idei şi 32 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ simţiri, diametral opuse, întruchipaţi în aceşti doi oameni : unul venind din trecut, trăind şi întorcându-şi paşii numai spre trecut, celalt luând înaintea viitorului, care înaintează prea încet pentru nerăbdarea lui, şi dânduşi trupul şi sufletul spre a aduce mai curând la îndeplinire acest viitor. Acestea sunt lucrurile de căpetenie, mult stimatul, meu profesor, pe cari ţineam să le spun. Celelalte sunt de mâna doua. Mă întrebaţi, dacă am urmat după vre-o tehnică? Nu. Drama mea, aşa cum este astăzi, bună rea, a crescut încetul cu încetul. Am ţinut-o ani de zile închisă în sertar; din când în când o scoteam şi-i făceam îndreptări ici, colo, potrivit cu o tehnică a bunului simţ. Nu m’am gândit niciodată la factura vre unei piese streine, care să-mi slujească drept model. Cineva îmi spunea deunăzi că scena, când Axente desfăşură înaintea lui Augustin morţile grozave, cari i-au secerat copiii, c imitată după vestita scenă din ller-nani a lui Hugo, când don Ruy Gomez arată lui don Carlos portretele ştrămoşilor, trăiţi şi răposaţi în cinste. Nici pomeneală. Scena aceasta e una din acelea, cari au rămas neschimbate dela început până la sfârşit cu toate modificările textului; iar pe când am scris-o, nu cunoşteam pe Hugo. Altcineva—o persoană oficială—a-firmă că am vrut să fac contrarul de ce a făcut Cor-neille în Horace. Nu pot să-mi aduc aminte, exact dacă cunoşteam pe atunci opera marelui tragedian sau nu, ceeace pot afirmă cu mâna pe conştiinţă, este că nu m’am gândit să fac nici ce a făcut Corneille, nici ce n’a făcut. De altminteri, dacă ar fi vreo imitaţie la mijloc—o! dar cuvântul îmi produce groază—nu m’aşi ruşina de loc s’o spun. Am curajul părerilor şi faptelor mele. Mai îmi cereţi să vă arăt greutăţile, pe care le-am întâmpinat până a ajunge la reprezentare. Mai bine vo-iesc să le trec sub tăcere: îmi răscolesc atâtea amintiri dureroase. Şi apoi, uitaţi-vă: greutatea cea mai mare o întâmpin acuma: piesa mea nu place unei părţi din public, din anumite cauze; unele din acestea se pot înlătura, dar altă parte nu. In prima categorie intră câteva amănunte de tehnică, semnalate de acea critică care e de bună credinţă, amănunte care vor fi revăzute şi îndreptate la apropiata reluare a piesei. De altfel, dacă unele lucruri bat tare la ochi unei părţi din public, este că această parte din public s’a deprins prea mult cu factura lui Bernstein şi cu piese ca Sherlolc Holmcs. Pentru aceştia însăşi dramele clasice ale lui Gotlic li s’ar părea plicticoase şi dacă le-ar răbda, ar face-o pentru că sunt consacrate. Din fericire —căci altfel ar fi de desperat — mai este partea cealaltă din public, a cărei inimă bate la priveliştea durerilor româneşti şi nu priveşte drept tirade şi declamaţii expresiunea unor suferinţe, cari sunt ale noastre, ale tuturora, sau, cel puţin, au fost, pe vremea acelei frumoase şi unice epoci în viaţă—tinereţea, In a doua categorie intră acel mod de manifestare al preotului Axente Şoiman. Aici, felul cum dânsul reacţionează faţă cu loviturile ce se abat asupra lui, nu se poate schimba. Cine înţelege pe acest biet bătrân, vede, îşi dă seama,, că el trebuie să facă acea ce face. E şuroiul care, ca şi Augustin, se poate abate la dreapta ori la stânga, dar, ca să-l oprească din cale, nici o pu- . tere omenească nu e în stare. Mulţumindu-vă călduros pentru atenţiunea ce aţi bine voit să acordaţi unui modest scriitor, al cărui gând nu este de cât îmbogăţirea prin artă a culturei naţionale, vă rog să primiţi salutările mele şi felicitările cele mai sincere pentru bunul gând de a scoate iar la lumină folositoarea şi instructiva Noua Revistă Română. Craiova, 6 Octombrie, 1908. NlCOLAE PANDELEA 1 1 b 1 1 a !•: m 1 1 b 1 1 b !•: 1 b !•: 1 moi Mu Povestirile lui Mihail Eminescu (Făt-frumos din lacrimă, La aniversara, Cezara, Sărmanul Dlonis) Cu studii literare de MIHAIL DRAGOMIRESCU, un portret şl un Indice rezumativ IBIKIBIttlBiaiBI Biblioteca culturala (autori romani clasici) 55 BANI STABILIMENTUL GRAFIC «ALBERT BAER» FABRICA DE CARTONAGE.— BUCUREŞTI, STRADA NUMA-POMPILIU, 5—9.—6.7S1190S.