NOUA REVISTA
ROMÂNĂ
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA
APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ
ABONAMENTUL:
In RomAnia un an ........ io lei
„ şcasc luni........6 „
In toate (firile uniunci poştale un an 12 ,, n •• »i 11 şeaseluni 7 ,,
REDACŢIA ŞI ADMIM iTRAŢIA Bulevardul Ferdiuand, 55. — Bucureşti
DIRECTOR:
C. RĂDULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
UN NUMĂR:
25 Bani
Se găseşte cu numărul la principalele librării şi la depozitari de ziare ^)	din (ară
Vypdil anunţurilor pe ultima pagină ‘ 1	*|# pagină : 10 lei.
		—	
No. 12.	DUMINICĂ 2 8 DECEMBRE 1908		Voi. 5.
SUMARUL:
NOUTATr:
>
Apelul membrilor asociaţiunii române pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor.— Descoperirea unui schelet de om cuaternar.—Biblioteca şcoalelor secundare din Ploeşti.
POLITICĂ:
Giacomo Barzellotti. Italia şi România.
A. D. Xenopol. Politică de babe, politică de curci.
STIINTE SOCIALE:
* >
C. Rădulescu-Motru. Rolul oamenilor mari şi evoluţia socială.
Vasile V. LIaxeş. 0 problemă culturală. Forţa de expansiune a limbei române.
LITERATURĂ:
N.	Em. Teohari. Ce povesteşte clopotul.
Radu D. Roseiti. Epitjrame.
Muuyil I. Mio. Transpunerile sensoriale în literatură.
NOTE SI DISCUTIUNI:
* »
Y. Vârcol. Curs de dicţiune pentru profesorii secundari.
NOUTĂŢI
Apelul membrilor asociaţiunii române pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor.
Acest apel se adresează românilor de ori şi unde. Asociaţiunea fiind o instituţie a neamului şi nu numai a ţării româneşti.
Asociaţiunea română pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor, este o instituţie cu caracter cultural, economic şi naţional. Ei a fost creată în 1902 şi a inaugurat activitatea sa, prin congresul dela Iaşi, din aeelaş an. S’a ales atunci laşul, de oarece in acest oraş se crease, la 1833, cea mai veche Societate culturală română:
Societatea medicilor şi naluralişlilor din Moldova, care există şi astăzi.
Dela acea dată asociaţiunea a mai ţinut întrunirile sale în Bucureşti la 1-903, eâml,aub auspiciile eia-avut loc şl Espoaiţiunea de pe Splaiul General Magheru No. 2. In urmă, la 1904, ea s’a întrunit la Crai ova; în 1905, s’a ţinut congresul la Constanţa, iar la 1906, congresnl a avut loc din nou, în Bucureşti, cu ocaziunea marei manifestaţiuni culturale, economice şi naţionale, care a fost, Expoziţiunea Generală Română din 1906, întocmită cu prilejul serbării de 40 ani a domniei M.
S.	Regelui Carol I.
La anul, în toamna anului 1909, se va ţine viitorul congres în oraşul Focşani, între 20—25 Septemvrie.
De astădatâ oraşul Focşani eră locul indicat pentru întrunirea ei şi acest congres va avea o însemnătate specială deoarece, în 1909 se împlinesc 50 ani de la unirea ţărilor surori : Moldova şi Muntenia.
Copiii din 1859, sunt astăzi bătrânii ţării; micile principate dela acea dată au dat naştere Regalului Român; mulţi din vrednicii patrioţi dela 1856 — 1859, din fericire mai trăesc încă; poporul puţin cult, aflat aluncea sub suzeranitatea Turciei, este incontestabil mult mai cult, mai liber, mai fericit, de sine stătător şi conştient de misiunea sa.
Uuirei a două ţări surori, urmează în prezent, unirea sufletească a neamului întreg. El nu poate, deci, la această dată, să nu cate un moment înapoi.
De acolo va putea el căpătă experienţa trecutului şi din faptele inimoase dela 1821, 1848 şi cu deosebire din cele petrecute între 1856 şi 1859, Românii vor putea să-şi croiască mai sigur, o cale bolărită şi demnă, prielnică unităţif culturale a neamului şi întăritoare Regatului Român.
Ştiinţele sunt la baza fericirii şi puterii popoarelor. Ele, numai, le asigură viitorul şi rostul, în lume, în mod neîndoelnic:
Armata, poporul armat chiar, în prezent şi viitor, numai atât vor preţul cât vor valoni starea lor culturală şi puterea lor economică.
Iată de ce la orice năzuinţă făcută la noi pe căile culturale şi economice, inimile cată să se încălzească şi orice judecată românească să se înalţe, deoarece am ajuns timpul, când mai mult ca ori în ce altă împrejurare, trebue să ne încredinţăm, că numai înlr'acolo ne este scăparea şi isbânda.
Congresul Asoc.aţiunii Române pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor urmăreşte în prima linie acest scop şi iată de ce ducându-ne la Focşani şi dându-ne:
........mână cu mână,
Cei cu inimă română!...
vom contribui şi de astă dată la o lucrare sănătoasă.
Iată ce urmăreşte Asociaţiunea 1
i78
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
Pe acest tărâm nimeni în lume nu poate a ne opri de a lucră pentru înălţarea neamului, unit in cuget şi voinţă.
La Focşani dar, şi pentru a răspunde scopului ce urmărim facem cunoscut prin aceasta tuturor celor ce voesc şi pot, precum şi multora ce trebue să poată şi să voiaseă, să se pregătească dc cu vreme cu studii şi memorii, să pregătească cercetări noi, sau să rezume pe cele ce le au in curs, şi toţi să aducă acolo lucrările ce au dat la lumină.
Un congres de această natură şi care se ţine mai ales după 50 de ani, de la un fapt istoric, atât de hotărâtor pentru neamul românesc, trebue să fie un fel de examen public, dovada ce trebue să facem despre bunul nostru mers şi despre cele ce trebue să urmeze pe viitor, faţă şi cu noi înşine şi faţă de alte neamuri, din jurul nostru, pe care trebue să le convingem despre a noastră vrednicie.
Comitetul Asociaţiunii, conform statutelor aceştia, a holărît prin un proces-verbal următoarele:
«Se decide ca, cu această ocaziune, să se facă o Expoziţiune locală şi pe lângă alte chestiuni generale şi speciale ce se vor trată cu această ocaziune, să se însărcineze anumite persoane cu ţinerea a câtorva conferinţe publice relative la chestiuni ce interesează mai direct localitatea.
«Cu ocaziunea deschiderii congresului se vor mai ţineâ încă trei conferinţe,, cu următoarele subiecte :
î) Unirea ţărilor.
2)	Domnia lui Cuza-Vodă.
3)	Progresele făcute în aceşti 50 de ani, din punctul de vedere cultural, naţional şi economic.
S’a decis de asemenea următoarele, prevăzute în adresa către autorităţile locale :
Având însă în vedere şi caracterul special al acestei serbări şi ţinând să se reamintească tot de odată şi cele petrecute în preajma anului 1895 şi să se cinstească, şi cu această ocaziune memoria marilor patrioţi cari au contribuit la acel important act, ţinem a vă ruga ca în construcţiunea ce urmează să destinaţi expoziţiunei, să rezervaţi un loc cam de 100 m. p., în partea centrală a construcţiei, in care va expune, ori cine va voi şi ori de unde va fi, obiecte relative la acea memorabilă dată, ca: documente, fotografii, autografe sau alte obiecte cari vor puteâ pune în vedere actul unirei sau comemorarea patrioţilor ce l’au săvârşit».
Românii trebuesc să se afirme pe calea ştiinţelor şi să ia parte In mod neîndoios in avântul mişcării pe lo.ite direcţiunile altor neamuri. Aceasta e o datorie de onoare, nu numai către omenirea din care facem parte, dar mai mult încă e o sfântă datorie de îndeplinit,!'faţă ou neamul nostru chiar şi pentru asigurarea existenţei sale în viitor.
Muncind numai cu rost, adică cu pricepere, graţie mijloacelor pe cari ştiinţa modernă ni le pune la dispoziţiune, lucrând fără preget, în orice direcţiune prielnică nouă, vom putea să ne emanicipăm şi economiceşte, fără care emaniciparea politică e iluzorie.
Numai punând în valoarea lor absolută, calităţile mari ale neamului nostru şi avuţiile pământului bine cuvântat de Dumnezeu pe care trăim, vom putea sâ devenim mai tari, iar România mai sigură de ziua de mâine şi cu rost în ale mersului celorlalte popoare cu care ne învecinăm.
Sunt fericit a face cunoscut, că Prefectura de Pulna şi Primăria oraşului Focşani s’au grăbit a ne răspunde, în modul cel rtiai favorabil, propunerii noastre şi că delegatul nostru în localitate, d-nul N. Săveânu e însufleţit de dorul de a face aslfel ca pregătirea locală să fie cât mai desăvârşită.
Cu începerea anului 1909 se va publica programul genera] al congresului, iar ordinea de zi, se va face cunoscută ca şi alte detalii, cel mai întârziat la 15 Maiu, a. v., când.aşteptăm
sosirea adeziunilor ') şi anunţarea lucrărilor se urmează a se comunica.
Români! Daţi sprijinul vostru unei fapte româneşti.
Preşedinte, P. Poni	Secretar General, Dr. C. I, Istrati
Bucureşti.— 25 Noemvrle 1908
*
* *
Descoperirea unui schelet de om cuaternar.
Sunt câteva luni numai (Aprilie 1908), de cândd.l O. Haii-ser, a descoperit în apropiere de Abri-sous-Jloche du Mousi-ler-dc-Pei/zac (Dordogne), un schelet de om, oare aparţinea unui tânăr individ şi pe care Dr. Klaatsch la clasat în rasa dela Neanderlhal. La Iîovue Sc.ienlifique, dă după l’Homme prehisloriquc, caracterele «ale principale, ca desvollarea puternică a arcadelor sprâncenelor, maxilarele extraordinar de robuste şi dinţii considerabil de mari. Maxilarul prezintă un prog-natism care aduce puţin cu un bot de animal. Descoperirea acestui schelet neandertaloid — al doilea după cel descoperit în 1856 la Neanderlhal înlr’o vale între Diisseldorf şi Eiber-feld, in Prusia renană — e cu atât mai interesantă, cu rât in juru-i s’au găsit oseminte de mamifere mari, între altele de Bos primigenius şi silexuri cioplite de tipurile Af-hculean şi Musterian. Este pentru prima oară că un schelet neandertaloid s’a găsit cu toate oasele pe loc şi în Dordogne. Poziţia corpului (căci individul eră în atitudinea de somn, cu braţul drept sub cap şi cu mai multe plăci de silex sub el, drept pernă), a permis credinţa în o adevărată sepultură şi eă cadavrul a fost înmormântat. Totuşi G. şi A. de Mortillet susţin solemn în le Prehislorique «că în timpul paleolitic nu se îngropau morţii»... «Moartea eră nimic pentru omul din aceste vremi depărtate. Nu eră încă credinţa în existenţa suflletului şi în-tr’un Dumnezeu, căci rezultanta oricărei idei religioase este respectul mo'ţilor şi nu s’au găsit deloc urme de funerarii, cari s’ar fi introdus în acest caz în cuaternarul vechi. Deci totul pare a indică că omul paleolitic erâ total lipsit de sentimentul religiozităţei şi că nu se înmormântau morţii. (După Cosmos, de I. Grecescu).
*
* *
Biblioteca şcoalei secundare din Ploeşti.
Această bibliotecă urmăreşte scopul de a edita lucrări sănătoase, atrăgătoare şi cftine care să formeze gustul şi deprinderea de citire sănătoasă şi să îndemne la muncă personală.
No. 1 din această bibliotecă este «Spre Centru Pământului», roman ştiinţific-educa'iv, prelucrat din franţuzeşte de d-1 Mun-tcanuRAmnic. E o popularizare ştiinţifică, în formă uşoară şi literară, cu dialoguri vii, cu descrieri interesante, cu acţiune atrăgătoaie, după'matele seriilor Jules Verne. A fost premială şi aprobată, pentru bibliotecile şcolare şi populare, de Ministerul Instrucţiune! din Franţa.
No. 2 rupiinde «Trei convorbiri cu Napoleon IU» de Vasile Alexandri. Sunt amintiri şi însemnări ale marelui poiet şi patriot, pagini calde şi înălţătoare pentru oricine şi mai ales pentru tiu ‘rime. In ele găsim cele mai mişcătoare dovez! de patriotismul lui Vasile Alexandri. Fiind privitoare la marea epocă a Unii ii şi a domniei lui Cuza-Vodă, aceste însemnări pot servi şi ca lectură istorică la cursul de istorie naţională.
No. 3 cuprinde «Ovidiu Şicană», farsă înlr’un act şi trei tablouri localizate de cunoscutul scriitor I A. Bassarabescu. «Ovidiu Şicană» este o reuşită localizare din literatură dramatică franceză, în care originalul e cunoscut sub numele de «Farce de Pathelin»,
Dorim din toată inima ca aceasta activitate a profesorilor de la Liceul din Ploeşti să aibă o cât mai lungă durată.
1) Ori cine se poate înscrie ca Membru al Asociaţiuni.
Plata cotiza(iunii e de 20 lei anual pentru care se primesc volumele congresului. Ultimul volom are 1709 pagini. înscrierea şi plata se vor trimete la sediul asociaţiunii, d-lui Casier I. Mihaescu, splaiul General Magheru, 2 Bucureşti.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
*70
POLITICA
ITALIA ŞI ROMÂNIA
(răspunsul D-lui Barzellotti)
Motive indepedente de voinţa mea m’au silit să. întârzii până azi cu răspunsul meu la întrebarea ce mi-aţi făcut luna trecută, asupra sentimentelor ce am eu şi clasa intelectuală a ţărei mele faţă de poporul român, în actuala situaţie internaţională.
Cred că nici azi, după ce situaţia politică s’a mai clarificat, răspunsul meu nu este inoportun. Mi se pare chiar că, referitor la relaţiile dintre Italia şi România,— privite din punctul de vedere al sentimentului publicului din cele două ţări,—îmi este mai uşor să răspund acum: de cât cum aşi fi putut-o face acum câte-va săptămâni.
Atunci, imediat după anexarea Bosniei şi ITerzego-vinei de către Austria şi în urma declaraţiunilor, puţin cam grăbite făcute de Ministerul nostru de Externe, părerea aceloricari, după cum spuneţi D-v., formează minoritatea conaţionalilor, putea să aibă vr’un motiv pentru a o justifica. Judecând din depărtare şi având ca singure date numai acţiunile politicei noastre oficiale, fără a ţine seamă de sentimentele ţărei, un observator străin ar fi putut atunci artibui acestei politice o valoare şi o însemnătate cu mult mai mare, decât aceea pe care a avut-o vr'o dată în conştiinţa şi sufletul Italienilor.
Cine ar fi ţinut seamă mai ales de tăcerea pe care o păstra de câţiva ani încoace Iridentismul, ar fi putut să crează că la alianţa noastră atât de cordială cu Austria, ar fi trebuit, mai curând sau mai târziu, să fie părtaş şi sufletul ţărei.
Resfrângerea repede şi adâncă, pe care evenimentele dela Vicna a avut-o la noi asupra spiritului public şi mai ales asupra claselor conducătoare, a arătat odată mai mult, adevărul a ceea ce şi în trecut, cu ocazia faptelor asemănătoare petrecute la Innsbruckapăruse deja de mai multe ori ca neîndoios. A arătat: că dacă necesităţile politice ne-au împins la alianţa cu Austria, noi n’am înţeles nici o dată să sacrificăm acestei alianţe drepturile legitime, pe cari sentimentul naţional al ţărei lc-a consacrat. Ea a fost întotdeauna şi este încă pentru noi,— după cum s’a spus zilele trecute la Senat— o alianţă, un contract şi nu o prietenie.
Şi nici unul, dintre cei cari cunosc ’de aproape ce fel este opinia publică în colţurile cele mai înţelepte ale ţărei, nu s’ar gândi vre-o dată, că Italia, pentrucă e aliata politică a Austriei, trebue să se simţă obligată: «să urască pe toate acele popoare cari nu sunt prietenele Imperiului— ale aliatului său.»
Cu toată corectitudinea relaţiilor noastre politice cu Imperiul vecin, cu toate că Ministerul italian actual a păstrat cu sfinţenie convcnţiunile tratatului, faptele se petrec aşâ după cum le descriu. Ba încă, una dintre consecinţele cele mai de seamă, cari decurg azi din situaţia ciudată în care ne găsim, faţă de aliata noastră,
în urma ultimelor evenimente, e un contrast foarte izbitor între ceeace conform alianţei ar trebui să fie cel puţin îndrumarea generală a politicei noastre externe în Chestia Orientului, şi între spiritul cu totul diferit, chiar opus, la care ne împing tendinţele, aspiraţiile, şi tradiţiile sentimentului nostru naţional. Şi este evident că popoarele din Balcani, pe cari anexarea Bosniei şi Her-zegovinei le-a făcut vrăjmaşele aleatei noastre, reprezintă pentru noi un grup de naţionalităţi, prietene Italiei.
Un drept comun la revendicarea independenţelor. după noi şi urmând exemplul nostru, le-a rechemat la o nouă viaţă, printre popoarele libere. De asemenea revoluţia pacinică, care a avut loc de curând la Constan-tinopole, a introdus şi pe juna Turcie printre acele state cari au de comun cu noi principiile instituţiilor lor libere, cu cari ne simţim uniţi şi de care ne socotim întovărăşiţi pe calea progresului civil. Dar, adaug eu, pe lângă aceste raţiuni, ca să zic astfel, de sentimente şi de comunitate de aspiraţiuni şi tendinţe, graţie cărora, Italienii şi popoarele balcanice sunt strâns uniţi sub a-celaş stindard al principiului de naţionalitate, avem o sumă de interese politice şi economice, care ne fac să vedem—în constituirea definitivă dincolo de Adriatică a unor state independente, libere şi înrudite prin ra-ssă cu noi,—o condiţie favorabilă desvoltărei economice şi civile din ţara noastră. întinderea influenţei politice şi comerciale sau, ceeace e mai rău, a acţiunei directe actuale a puterei austriace dealungul Balcanilor, ar constitui pentru noi un mare pericol; aceasta e de altfel, de câtăva vreme părerea generală a partidelor politice din Italia. Retragerea trupelor austriace din Sangiaca-tul Novi-Bazarului nu este pentru noi o garanţie suficientă contra posibilităţei unui asemenea pericol.
Nu poate fi pentru noi o altă garanţie suficientă, de cât aceia la care noi înşine am contribui, dând mâna cu alte puteri, şi în special cu Rusia, pentru constituirea puternică şi definitivă a independenţei naţionalităţilor balcanice. La aceasta credem, că ne va duce înţelegerea din urmă cu Rusia.
La obţinerea acestui lucru, precum şi la îndeplinirea altor proccte, mai de dorit, ale politicei noastre internaţionale, cred că ţinteau acei deputaţi cari în ultima discuţie, din diferitele colţuri ale Camerei noastre, au recomandat ministrului de Externe, să aibă în viitoarea conferinţă, dacă se va face, cea mai mare libertate de vederi şi acţiune.
Aceste consideraţii, cari se desprind uşor din constatarea stărei actuale de lucruri şi din tendinţele sentimentu lui naţional italian, ne fac să conchidem că în viitorul cel mai apropiat, politica noastră externă va fi cât mai în armonie cu interesele politice şi economice şi cu aspiraţiile popoarelor din Balcani. Printre acestea, poporul român e fără îndoială, acela pe care, prin comunitatea originei şi prin tradiţia istorică, îl considerăm, nu numai ca pe un amic şi ca pe un aliat firesc al nostru, dar ca pe un frate. Aş putea spune că unirea noastră e un fapt care n’are nevoe să fie sancţionat pe cale diplomatică. Dar dacă condiţiile politicei internaţionale ar cerc aceasta, s’ar căpăta aprobarea imediată şi călduroasă a poporului Italian.
i8o
n6ua revistă romana
Iată. de ce atunci când D-v, Domnul meu, mă întrebaţi „dacă sentimentele mele de italian şi de om de litere coreşpund aspiraţiilor şi speranţelor pe cari majoritatea poporului român le pune azi în Italia’1, răspunsul meu, dictat, în acelaş timp, şi de raţiune şi de inimă, nu poate fi decât un da.
"	Giacomo Barzellotti.
‘	Profesor la Universitatea din Roma,
Roma, 28 Decembrie 1908.	Senator.
POLITICĂ DE BABE, POLITICĂ DE CURCI
. Mesagiu! tronului conţine fraza stereotipă : «România stă cu toate statele europene în cele mai bune relaţii diplomatice, mulţumită înţeleptei ei purtări». Europa ne pune la această a noastră purtare nota i o, cum spunea un glumeţ cu mult bun simţ, într’o foae umoristică. Ce fericire să fii însemnat aşâ de bine, să contribui la pacea universală mai mult chiar decât conferinţa dcla Haga!
Noi suntem de altă părere şi adânc convinşi că tre-bile merg spre război, şi că de el şi nu de pace ar trebui să ne pregătim, că nu de pace ci de el ar fi să ne pricim,—pentrucă ceea ce silnicii au râşluit, nu mai poate fi redobândit decât prin vărsare de sânge, şi mult şi crunt a mai fost râşluit poporul român în decursul veacurilor.
Până să vină socoteala altora, de o cam dată soarta împinge spre prăpastie pe Austria, şi ea, ca de obicei, nu vede aceasta, cum n’a văzut Franţa la 1870, cum n’a văzut Rusia când a declarat război Japoniei; căci atunci când fatalitatea vrea să piardă pe cineva, întâi îi iea minţile, şi Austria le-a pierdut cu totul, de oarece ea nu-şi dă seama că stă pe un vulcan care aşteaptă numai pătrunderea apei în adâncurile lui, spre a izbucni. Închegată şi împeticită prin o lungă şi stăruitoare nedreptate care se răsfăţa în vremile mai vechi, ea înfăţişează astăzi, un mozaic, împestriţat de naţionalităţi, care trag fiecare în parte şi câte o zdreanţă din mantia împărătească a Ilabsburgilor. S’a încins o luptă înverşunată între formaţiile istorice şi năzuinţele de faţă, între lucrarea măestrită a unei dinastii hrăpariţc şi lacome şi îmboldirile fireşti ale sufletelor popoarelor cari doresc traiul liber în casa fiecăruia, sub acoperc-mântul şi între pereţii naţionalităţii.
■ Se mai adaogă însă la interesul curat dinastic al Habsburgilor şi altul: acela al unor minorităţi de a predomni asupra unor majorităţi,—Nemţii dincolo de Leitha, Ungurii dincoace de ea. Şi se crede că silinţele popoarelor, puţine dar fireşti, vor fi vecinie înăbuşite de alcătuirile artificiale ? Ca şi cum ai putea opri vântul de a bate, ploaea de a cădea, trăsnetul de a ţâşni din nor către pământ! Toate ştiinţele omeneşti pot numai întârzia îndeplinirea fatală a legilor naturii; niciodată însă să înlăture cu totul aceasta îndeplinire.
• Austria trebue să se prăbuşească, căci e o clădire de stat ridicată în contra legilor fireşti ale alcătuirilor, cari cer ca chitul ce le leagă să fie acel al naţionalităţii. In Europa apusană vânjolirea naţională a cam încetat, şi numai mici şi neînsemnate sunt încă părţile străine înglobate de state în cuprinsul lor. In Austria şi Turcia
stau lucrurile tocmai din potrivă. Aceste două state sunt întemeiate pe tăgăduirea principiului vieţei de stat. Ele cată să întrunească sub cârmuiri comune elemente deosebite; să impue gândului oamenilor cugetări străine şi gâtlejului lor graiuri străine; vrea să facă să le bată piepturile pentn^ simţiri ce nu le zgudue, să le împingă la lupta ucigătoare de fraţi pentru a mântui măestrită lor închegare; într’un cuvânt vrea să întoarcă lumea pe dos şi să-şi bată joc de legile ei, pentru realizarea unor pofte individuale. Dar c greu de desfăcut ceea ce istoria a făurit. Or cât de nedreaptă ar fi fost a ei lucrare, se înţelege că desfacerea totului artificial în elementele sale, nu s’ar putea îndeplini fără puternici zguduiri; dar nici naşterea organismului nu se face fără primejdioase opinteli.
Din ele însă iese pruncul frumos şi dc viaţă însetat.
Toate semnele sunt că Austro-Ungaria în alcătuirea ei actuală, nu mai poate merge. Tripla alianţă pe baza căreia îşi lărgise temelia ei dc apărare, se desface. Chiar dacă guvernul italian ar menţine încă această nefirească însoţire politică, nici existenţa ei nu ar putea avea alt scop, cum a recunoscut-o însuşi principele Bulow, decât împiedicarea isbucnirei unui război între două din cele trei aliate, niciodată însă ajutorul uneia pentru apărarea celeilalte. Austria deci nu poate nici când spera ca Italia să-i ajute la menţinerea alcă-tuirei ei, actuale apăsătoare de vieţi poporane.
Cu toate că Italia poate părc mai slabă decât Austria, totuşi noi credem că ea n’ar trebui să se teamă, în împrejurările actuale, dc monarhia cu două capete. Austria, în starea desperată în care se află. are cu totul alte nevoi de întâmpinat decât de a se război cu poporul de peste Alpi.
Şi într’adevăr, numai la 1848 a fost Austria în o situaţie ca aceea în cari se află astăzi; căci din toate părţile trosnesc închceturile Statului Austro-Ungar. Bosnia este înăbuşită prin cea mai draconică stare de asediu din lume, în care tribunalele excepţionale pot condamnă numai la moarte, iar sentinţa se execută la două ore (!!) după a ei rostire. Ca un răsunet, în parlament, a acestei cumplite apăsări e opoziţia înverşunată a partidului tânăr ceh, de o parte şi de altă parte Triostul care primeşte cu flamuri şi banchete pe studenţii italieni, cari au scăpat de măcelul universitar din Yicna. Dincoace, în Ungaria, Croaţia e jignită adânc, prin tendinţele de supremaţie maghiară; Slovacii, Românii şi Serbii, prigoniţi şi ameninţaţi cu peirea naţională sunt gata să izbucnească la orce moment. Trecând dela starea din lăuntru în afară, popoarele din Bosnia şi Ifer-ţegovina sunt foarte nemulţumite de plănuita lor anexare.
In privinţa exterioară propriu zisă, Serbia şi Muntc-grul numai, cu greu sunt stăpânite de marile puteri, pentru a nu se aruncă, ele nişte pitici, în luptă cu uriaşul ; dar să nu uităm că piticul e David şi uriaşul Goliat.
Turcia adânc lovită prin sfâşierea tratatului de Berlin, înarmează mereu. Rusia e adevărat că nu poate păşi cu energie în contra purtărei răpitoare a Austro-Ungariei, din pricina slăbirei ei, în urma nenorocitului | război purtat cu Japonia; apoi starea ei financiară foarte
jNuua KnrvTSTTC rcvnvnrrcTv
zdruncinată, are nevoe, pentru a fi întremată de un împrumut care nu se poate realiza decât sub scutul păcei.
Dacă Rusia ar fi fost în altă stare lăuntrică, numai încape îndoială că Austria n’ar fi îndrăznit să facă pasul încercat de ea. In orce caz nici Rusia nu consimte cu nici un preţ la recunoaşterea anexărci şi cere supunerea chestiei unei conferinţe europene. Anglia împinge cât poate popoarele jignite: Serbia, Muntencgrul, Turcia, la împotrivire şi numai Franţa şi Germania, cari au cel mai mare interes să se păstreze pacea, se silesc ca să înăbuşe focul.
Aceasta fiind situaţia internă şi externă a Austriei, ne întrebăm dacă ea ar putea întâmpina un război fără primejduirea şubredei ei existenţe? Se înţelege că ea nu are nevoe să declare acel război, ci va aştepta cu gliiara pe pradă ca el să-i fie declarat.
Ei bine, noi susţinem, cu puterea celor mai adânci convingeri că cheia situaţiei o are în mână România. Dacă ea s'ar plecă de pa, tea puterilor protivnice Austriei, aceasta ar fi. nevoită să dea îndărăt, căci adăogirea noastră la ameninţătoarea mişcare a Şerbilor, a Muntenegrenilor şi a Turcilor ar trebui să deştepte pe Austria clin aiurarea de care e cuprinsă. Un război cu Turcia, România, Serbia şi Muntenegrul ar provocă îndată răscoale în Boemia, Triest, Croaţia, Slovacia şi Transilvania. Faţă cu acest foc deslănţuit înnăuntrul ei, Austria cu greu ar mai putea întâmpina şi duşmănia din afară a 4 puteri. Noi credem că numai cât s’ar vedea că România în-chee negocieri cu puterile dela sudul Dunărei, ar fi de ajuns pentru a face pe Austria să dea îndărăt. Sau dacă ar voi să ne împace să ne deâ, dacă nu Bucovina toată,—acea dulce şi frumoasă grădină pe care nc-a răpit-o, în contra tutulor legilor dumnezeeşti şi omeneşti în 1777,—cel puţin să ne deâ îndărăt, vechea capitală a Moldovei şi mormântul vechilor ei eroi: Suceava şi mănăstirea Putna.—Şi zău, nu înţelegem pentru ce atunci când poporul italian cere într’un glas drept compensare a adăogirei ei de puteri, cedarea Trcntinului, noi nu am cere restituirea Bucovinei sau măcar a unei părţi din ea.
Acest câştig l-am putea dobândi dacă am fi oameni, adică dacă am avea în fruntea statului nostru voinţi hotărîte şi conştiinţi luminate. Să nu se spună că ar fi o primejdioasă îndrăzneala pe care am puteâ-o plăti scump, căci Românii doar mult au îndrăznit în decursul veacurilor şi mai ales lor li se poate aplica zicătoarea latină: audaces fortuna jucat. Fără a vorbi de vechile înfruntări ale marilor popoare cari tindeau să ne copleşească şi cari au trebuit să-şi tocească unghiile în-cârjoiate asupra noastră, fără a mai aminti îndrăznelele, cari puteau să pară chiar neînţelepte, ale lui Mircea cel Bătrân, Vlad Tepcş, Ştefan cel Mare, Ion cel cumplit, Mihai Viteazul, amintim numai nespusa noastră îndrăzneală de a alege un singur domnitor în 1859, când Convenţia de Paris, actul nostru de rcîtioire politică, dispunea să alegem doi; îndrăzneala ne mai pomenită a marelui nostru domnitor Cuza-Vodă de a seculariza averile mănăstirilor greceşti, în contra voinţei Rusiei, de a sfârşi cu actul convenţiei din Paris prin lovitura de stat; apoi îndrăzneala locotenenţei domneşti
de a alege un domn străin şi a-1 aduce pe tronul Ro‘ mâniei. Şi toate acestea s’au îndeplinit când ? Atunci când ţara era lipsită de orce apărare, atunci când n’a-veâ decât o brumă de armată. Acum doar suntem regat, întărit cu o armată puternică, cu puncte fortificate; să nu îndrăznim nici măcar să ne mişcăm, pentru a nu supăra pe monarhia vecină, pentru a nu ne perde reputaţia de ţară pacinică şi sprijinitoare a păcei, de stat cu purtarea înţeleaptă, notată de Europa cu nota cea mai mare ce se dă copiilor în şcoală? şi să ne amintim că nota 10 la purtare se pune de obicei elevilor slabi de înger!	.
Sub aceste frumoase decoruri, nouă ni se pare că se ascunde o apărare a intereselor străine în contra . românismului, lucrare ce-şi ia îmboldirile de peste hotar. Pe când inima poporului nostru tremură de indignare contra Austriei, guvernele noastre salută pe bătrânul râşluitor şi coborîtor din râşluitori şi publică prin gazete osanale pentru a lui sărbătorire.	.	.
Ce politică este aceasta şi până când oare poporul; nostru va îngădui să fie luate în bătae dc joc cele mai sfinte ale lui sentimente ? Până când oare va lăsa el ca interesele cele mari ale neamului să fie jertfite intereselor personale? Până când aspiraţiile naţionale vor fi ele încătuşate şi sugrumate de plăcerile individuale ? A sosit timpul să emancipăm şi politica sa serioasă din lanţurile despotismului. A sosit timpul când să spulberăm principiul cel falş şi ridicul că miniştrii plenipotenţiari români reprezintă pe lângă statele în, care sunt acreditaţi—nu pe poporul român cu năzuinţele lui, ci pe suveran cu simpaticle şi antipatiele lui dc om. Or suveranul e declarat de legea noastră drept nerăspunzător de actele sale. Cum poate' însă un suveran nerăspunzător să atragă prin cuvintele rostite de ambasadorii cari lucrează în numele lui, cea mai straşnică răspundere pentru stat şi popor ?
Să facem ca şi politica externă să fie condusă şi în realitate nu numai în aparenţă—de ministerul răspunzător şi atunci să fim siguri că ministerul—inspirându-se de dorinţele parlamentului, iar parlamentul de acelea ale poporului, şi politica noastră din afară va fi călăuzită de marele interese naţionale.	’
Aceste interese cer însă acum imperios combaterea Austro-Ungariei, pe toate tărâmurile pe cari ea ne atacă şi ne prigoneşte, pe cel economic, pe cel politic şi pe cel naţional.
A face în asemenea momente supreme sentimentalism dinastic, este a conduce nu numai statul dar şi întregul nostru neam la o sigură peire,
A. D. Xenopol
BIBLIOGRAFIE
I. I. Grccescu, Religia în faţa ştiinţei experimentale, Caracal 1908.
111	Schăkcspeare, ulhello trad. de Victor Anestin, Biblioteca pentru toţi.
Col. R. G. Ingersoll, Dumnezeu şi creearea-i trad. A. Vai-şanu (Biblioteca Revistei Ideei) Bucureşti.
Fr. Slackelberg, Femeea şi revoluţia (Bibliote revistei Ideei) Bucureşti.
Economia naţională No. 10—11. 1908.
Săptămâna scrisă de G. Panu. Dec. 1908.
f\u uv Isi a TCUJţiAi'i A
ŞTIINŢE SOCIALE
ROLUL OAMENILOR MARI ŞI EVOLUŢIA SOCIALĂ
S’a scris mult asupra rolului oamenilor mari; din nefericire, in aceea ce s’a scris găsim, exprimată mai adesea emoţiunea simţită de scriitor faţă de rolul omului mare, decât rezultatele unei cercetări ştiinţifice serioase. Rolul omului mare este un subiect pe care istoricii şi sociologii serioşi îl abandonează dc obicei filosofilor şi poeţilor; şi această abandonare vorbeşte dela sine. S’ar părea că ştiinţa renunţă la dânsul din frica de a nu se expune la rătăciri. Dar renunţarea nu ajută întru nimic ştiinţei, căci rătăcirile tot se produc de acei din afară de cercurile ştiinţifice, şi omul de ştiinţă în urmă este obligat să le combată pentru a restabili adevărul. Rolul oamenilor mari ar trebui socotit ca un subiect pur ştiinţific, şi care nu se poate elucida decât cu argumente ştiinţifice.
Primul izvor de rătăcire in înţelegerea rolului pe care îl au oamenii mari, stă în credinţa că ei ar fi solii unei misiuni, şi unii zic : misiuni providenţiale. Transformările sociale, afirmă această credinţă, urmăresc un scop înalt; pentru realizarea acestui scop, care stă dincolo de actualitatea socială, "unt trimeşi din vreme în mijlocul poporului oamenii mari... Poporul nu are altă valoare decât aceea pe care i-o dă oamenii săi mari; istoria omenirii, în genere, nu capătă o valoare decât prin apariţiunea oamenilor mari! Credinţa însă într'u.n asemenea scop extra-natural, sau într’o misiune providenţială, din care izvorăşte apoi valorarea oamenilor mari, este ea însăşi fără nici o valoare ştiinţifică. Transformările sociale nu urmăresc realizarea unui scop extra-natural, ci un scop imanent în actualitatea societăţei, care este şi singură realitate a acesteia, un scop care n'are înlr’însul nimic providenţial; transformările sociale urmăresc menţinerea şi continuitatea vieţii sociale, ca unitate, în lăur.trul mediului cosmic. Oamenii mari nu sunt solii trimeşi în mijlocul poporului, pentru al pregăti pe acesta în vederea unei misiuni providenţiale, ci sunt variaţiuni produse înlăuntrul vi&ţei sociale, şi de apariţiunea cărora aceasta din urmă profită pentru a se consolida. Apariţiunea oamenilor mari este, prin urmare, un fapt subordonat condiţiunilor de existenţă ale societăţei, şi pus în serviciul acesteia. Fiecare societate îşi are oamenii săi mari, fiindcă fiecare societate are nevoe ,de alţi oameni mari.
O societate primitivă, care este în genere şi puţ:n numeroasa, neînchegată în deprinderi şi instituţiuni solide, are nevoe de exemplare în care să închege deprinderile şi motivaţiunile sufleteşti care îi lipsesc ei numai şi cari nu lipsesc în genere «'ricărei societăţi; aceste exemplare producându-se, vor fi înţelese şi imitate de restul populaţiunei şi astfel societatea întreagă câştigă de pe urma lor. In mijlocul acestei societăţi primitive sunt de nevoe oameni de aceia cari dacă nu strălucesc prin judecată, sau gust artistic, strălucesc însă, în comparaţie cu restul semenilor lor, prin puterea de atenţiune şi de susţinere a unei ocupaţiuni.
Sălbaticii în genere, bunioară sunt capabili de o muncă regulată şi continuă, şi când în mijlocul lor se produce un individ care este diferit de ceilalţi în această privinţă—această diferenţă această originalitate—fiind o utilitate socială, se impune imitaţiunei celorlalţi şi se fixează prin selecţiune. Primul sălbatic capabil de o muncă regulată în mijlocul celorlalţi sălbatici, fluşturatici dela un ceas la altul, este şi primul om mare original, înlăuntrul societăţei lui. Societăţile înaintate n’au nevoe de aceleaşi exemplare de imitat ca societăţile primitive. Există o scară a originalităţilor slăvite, a cărei fiecare treaptă corespunde la desvoltarea diferitelor popoare. Pentru unele popoare originalitatea slăvită se caută în gesturi corporale, în îmbrăcăminte, în deprinderea de a munci; pentru alte popoare originalitatea slăvită se caută în inventarea celor mai înalte probleme ştiinţifice şi crea-ţiuni artistice; între unele şi altele se înşiră apoi marele număr a celorlalte societăţi de tot felul. Fiecare societate dă numele de om mare, acelui a cărui activitate corespunde nevoei sale simţite: nu este mare acela care este cu desăvârşire deos.ebit de ceilalţi, cl este mare acela care aduce cu sine o deosebire utilă societăţii. In slăvirea oamenilor mari se resfrânge instinctiv grija unităţii carpului social. «Spunem pe cine slăveşte un popor, ca să spun de ce ameninţare se teme el în viitor», aceasta este măsura care, după părerea noastră, ar fi de aplicat în cazul de faţă. In lupta dintre popoare, fiecare se teme să fie învins, şi fiecare in consecinţă slăveşte aceea ce crede că poate să-asigure victoria. Când lupta se pune pe terenul pro-ducţiunei mecanice, oamenii mari sunt inginerii constructori de poduri şi canale: este timpul lui Lesseps când lupta se pune însă pe terenul fabricaţiunilor chi-: mice, oamenii mari sunt chimişti: este timpul lui Liebig şi Berthelot; când lupta se pune pe terenul politic, omul mare este Bisinark, et~.; fiecare timp îşi arc nesiguranţa sa şi prin urmare şi îndemnul spre slăvirea unei anumite originalităţi, găsite la un individ.
Iar nu sunt vremile sub cârma omului, cl bietul om sub vremi, zicea cu drept cuvânt cronicarul moldovean Miron Costin. Oamenii mari sunt aceia pe cari timpul arc nevoe să-i facă mari ; iată adevărul.
De aceea este absurd să se compare intre ei oamenii mari, fără a se lua în consideraţie condiţiunile istorice in care ei s’au produs. Imagina omului mare este eşită din aceste condiţiuni istorice, şi nu se poate înţelege decât în lăuntrul lor. Prin slăvire.Tomului mare societatea îşi exprimă idealul pe care ar dori ea să-l reprezinte în viitor; şi fie care societate are un alt ideal, după vârsta şi alcătuirea sa etnică. Oamenii mari ai noştri, ai Românilor, bunioară, se deosebesc de oamenii mari ai Franţei, sau ai Germaniei, după cum se deosebeşte şi poporul nostru de poporul german. Noi avem alte nevoi de împlinit decât popoarele de aiurea, şî de aceea şi admiraţiunea noastră alege alte exemplare de cum aleg alţii. Ar fi şi extrem de nenatural ca noi să admirăm originalităţile din domeniul artei şi ştiinţei, bunioară, când nu ni s’a dat până acum o ocazie să admirăm treptat originalităţile din domeniile mai
apropiate sufletului nostru. Natura nu face nici un salt.
*
* *
NOUA REVISTĂ ROMANĂ
T*3
Teoria noastră asupra rolului oamenilor mari ar fi fn multe privinţe expusă criticei, dacă n'am completă-o cu arătarea deosebirilor ce există între diferitele categorii de oameni mari. Sunt în special două cate-gori, cari trebuesc mai de aproape cercetate. Sunt oameni mari prin înălţimea gândirei, şi sunt alţi oameni mari prin puterea exemplară a faptei lor; cei dintâiu sunt mai universali, in înţelesul că popoare diferite îi pot admiră în acelaş timp, pe când cei de al doilea sunt mai legaţi de poporul în care trăesc, dar din cauza acestei legături tocmai, ei sunt cu mai multă influenţă. Dacă recurgem la o analogie intre viaţa socială şi viaţa sufletească individuală, atunci oamenii mari din prima categorie sunt pentru viaţa socială aceea ce sunt ideile, pentru viaţa sufletească individuală; iar oamenii mari din a doua categorie sunt aceea ce sunt deprinderile de caracter. Rolul celor dintâi se exercită într’un orizont mai vast ; ideia până la un pilnct n’are patrie ; în schimb însă, rolul celor din a doua categorie este mai profund. Când oameni din aceasta a doua categorie se ridică prin puterea exemplară a faptei lor la înălţimea universalităţii celor dintâi, atunci ne găsim înaintea nu numai a unui om mare, ci înaintea omului unic. Din aceasta de a treia categoric nu avem până astăzi decât pe Christ, şi cel mult pe întemeetorii de religiuni.
Oamenii din prima categoric inovează în domeniu, gândirei. Ei sunt, cum zice poetul, acei cari ţin facla progresului; ei luminează prin strălucirea gândirei lor. Din rândul acestora sunt filosofii şi oamenii de ştiinţă cari au deschis gândirei omeneşti orizonturi noi, şi din ce în ce mai vaste: Platon şi Aristotelcs, cari au conceput universul ca un tot armonic; Galilei, Descartes, Huyghcns şi Newton, cari au conceput acelaş univers ca un complex de legi mecanice ; Leibniz, Kant, J. R. Maycr, Ilelmholtz, Lamark, Darwin şi atâţia alţii, după urma cărora ne bucurăm astăzi de lumina judecăţii noastre. Conştiinţele acestor oameni au fost ca nişte scântei premergătoare, din cari în urmă s’a întregit lumina sigură a ştiinţei actuale.
Dar un rol nu mai puţin însemnat, din punct de vedere practic mai însemnat în tot cazul, îl au oamenii din a doua categorie. Aceştia din urmă sunt acei cari clădesc direct la edificiul culturei unui popor, deşi ei clădesc mai adeseori cu materialul produs, şi aruncat la întâmplare, din oamenii de prima categorie. Oamenii de faptă cimentează mai puternic cultura unui popor decât oamenii de idei.
In adevăr, cultura unui popor consistă în primul rând în deprinderile voluntare ale cetăţenilor. Pentru stabilitatea şi continuitatea vieţii sociale, important este, fără îndoială, cunoştiinţa exactă a mediului în care poporul trăcşte, dar mai important este felul cum poporul se comportă ca unitate organică faţă de mediu. Orizontul intelectual serveşte numai pe măsură ce deprinderile voluntare sunt bine dirijate. Un popor cu deprinderi rele, mai curând păgubeşte decât profită de pe urma ideilor vaste ce i s'ar pune la dispoziţie. In această privinţă viaţa socială se aseamănă întru totul vieţii individuale sufleteşti. Aceea ce dă valoare comoarci de cunoştinţe din sufletul individului este pornirea bună, sprijinită pe o sănătoasă rcacţiune voluntară faţă de mediu.
Un individ cu reacţiuni voluntare bolnăvicioase, şi care prin urmare nu poate să lege aceste rcacţfuni în deprinderi de caracter susţinute, în zadar ar avea mintea plină de argumente solide, cl este un individ slab. Din potrivă un individ, în mintea căruia se grămădesc. mai puţine cunoştinţe, dar care are fapta sigură, sprijinită fiind de deprinderi de caracter, acela este un individ tare. Tot asemenea şi în viaţa societăţilor. O societate îşi formează în contra mediului extern o armatură pe care o numim cultură, din deprinderile sale voluntare adică din reacţiunile sale, şi numai indirect din orizontul său intelectual. Acesta din urmă are o influenţă, indirectă şi anume numai întru cât a izbutit să se în-, tipărească în natura reacţiunilor voluntare. De aceea soliditatea culturei unui popor se recunoaşte cu pre-. ferinţă după felul de a voi şi de, a lucră al acestuia, şi nu după bogăţia ideilor produse de gânditorii săi.
Oamenii mari din a doua categorie, pe cari să-i. numim oameni de caracter, în deosebire de oamenii de idei, sau universali, din prima categorie, sunt, precum am zis, acei cari clădesc direct la edificiul 'culturei unui popor. Oamenii de caracter, prin activitatea lor, anticipă deprinderile voluntare de cari are nevoie viaţa socială pentru a se stabili şi consolida în viitor. Întocmai cum conştiinţa gânditoru'ui original reprezintă conştiinţa societăţei de mâine, aşa şi fapta omului de caracter reprezintă tipul ăctivităţei sociale de mâine. Şi cum activitatea păstrează totdeauna o notă de individualitate, de aceea şi fapta omului de caracter serveşte ca exemplu, la început numai, unui cerc restrâns, dar în acest cerc restrâns ca este dominantă. In curând însă, cercul se lărgeşte, până cuprinde în-tr’ânsal masse mari de populaţiune, şi prin aceasta fapta care la început a servit ca exemplu celor puţini, se transformă într’o deprindere primită şi repetată de toţi, aproape inconştientă din cauza dese! sale repe-tiţiuni. In urma unor asemenea transformări se do-, bândeşte o bază mai sigură şi mai cupiinzătoare pentru edificiul culturei.	,
Prin oameni de caracter însă, nu trebue să înţejegem în mod exclusiv numai pe oamenii a căror fapte se conformă unor anumite principii de morală; sunt şj de aceştia între dânşii, negreşit; dar nu în acest înţeles restrâns luăm noi cuvântul dc^ caracter. ..Prin oameni mari de caracter, înţelegem pe toţi oamenii cari prin fapta lor anticipă deprinderile voluntare de. care o societate are nevoc, spre a-şi asigură viitorul său. In înţelesul acesta, primul om care a pus să-minţe în pământ şi a aşteptat anotimpul în care sămânţa are să rodească, a fost un om de mare caracter( fiindcă a dat exemplul unei deprinderi care a folosit apoi extensiunei şi întărirei culturei. Tot aşa, un mare caracter a arătat acela care în loc de a ucide pe vrăjmaşul său învins, l-a lăsat să fie slcav şi să muncească în pace. Un mare caracter a fost, de asemenea> acela care pentru prima oară a pus în practică munca industrială. Si exemplele de această natură se pot înmulţi încă foarte mult. Ideile oamenilor mari deşteaptă sentimentul de admirare în sufletul popoarelor, dar fapta oamenilor’ mari ea singură transformă sufletul acestora până în adâncime.
184
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Negreşit primele fapte de importanţă pentru viitorul vieţei sociale sunt faptele de ordine economică, fiindcă in jurul lor se cristalizează deprinderile cele mai des repetate pe care se sprijină apoi voinţa cetăţeanului. Până ce nu se fixează o tehnică de producţiune pentru munca omului, este greu să se fixeze o tehnică pentru activitatea lui morală, sau o tehnică pentru activitatea lui intelectuală. Logica economică a precedat în mod natural logica moralei şi a inteligenţei. Şi în această privinţă au dreptate teoreticienii socialismului ştiinţific modern, când susţin importanţa pe care o arc tehnica producţiunei, sau organizaţiunea economică, pentru constituirea culturei fiecărui popor. Dar aceşti teoreticieni exagerează însă, când susţin că tehnica producţiunei ar fi cauza constiluirei culturei, şi mai ales greşesc când susţin că tehnica producţiunei trebueşte înţeleasă ca o technică absolut materială. Tehnica producţiunei economice precedă cele-l’alte forme ale culturei, dar nu le cauzează, ci toate la un loc sunt cauzate conform determinismului sufletului omenesc; ele sunt învălişul extern al deprinderilor, sau reacţiunilor sufletului omenesc faţă de mediul cosmic. Aceea ce este important în tehnica producţiunei economice, nu este atât înfăţişarea externă pe care o ia munca, ci deprinderile sufleteşti cari susţin această muncă; nu materia ci sufletul. Deprinderile sufleteşti, cari susţin producţiunea economică dimpreună cu celelalte deprinderi sufleteşti, sunt toate la un loc consecinţele aceleaşi cauze: corelaţiunea diferitelor funcţiuni sufleteşti în vederea susţinerei şi continuităţii vieţii sociale în lupta sa cu mediul cosmic. Şi in definitiv am putea chiar adăogă, că privind funcţiunile sufleteşti dintr’un punct de vedere mai înalt, este uu criteriu arbitrar acela după care împărţim deprinderile sufleteşti în economice, morale, şi intelectuale. Primul om, care în loc de a-şi ucide vrăjmaşul l’a transformat în sclav, a fost un mare inovator în tehnica producţiunei. Dar numai în tehuica producţiunei? N’a fost el în acelaş timp un om moral, în înţelesul cel mai strict al cuvântului, şi un om de mare prevedere raţională? De sigur. De altă parte, faptele de ordine religioasă sunt ele numai manifestări sentimentale fără nici o importanţă economică? In timpul din urmă s’au găsit cugetători serioşi cari să afirme că, producţiunea capitalistă din societatea modernă este datorită în mare parte mişcărei protestante din sânul bisericei creştine.1) Ce este adevarat în această afirmare? Aceea ce este adevărat şi în afirmările teo-reticianilor socialişti, anume că pentru progresul culturei este absolută nevoe de întruparea unor noi deprinderi în fapte concrete de oameni.
Toate clasificările noastre în materie de funcţiuni sufleteşti, sunt clasificări arbitrare. Voinţă pură, sentiment pur şi inteligenţă pură, nu există; toate actele noastre sufleteşti sunt totalităţi concrete, în care numai analiza descoperă elemente, şi elemente cari au importanţă pentru ştiinţă. Raţiunea noastră pentru a înţelege mai bine lucrurile le despică şi le înşiră, dar aceasta nu
1) Max Weber Die protestantische Ethik und der *Geist» des Ka-pitalismus, Arhiv fur Sozialwissenschaft und Sozialpolitik. Bând 20—21.
schimbă întru nimic realitatea; realitatea, adică actualitatea, o are totalităţile sufleteşti. De aceea faptele de ordin economic, sunt în realitate fapte în cari se întrupează toate dispoziţiunile sufletului; şi numai în mod greşit se consideră ele ca fiind cauza celorlalte manifestări sufleteşti, pe cari teorelicianii socializmului le numesc şi ideologia unei societăţi. Faptele de ordin economic şi cele de ideologie, sunt unele şi altele izvorîte din aceeaşi cauză; ele sunt reacţiunea sufletului omenesc, care tinde ca unitate socială să sub-siste şi să-şi continue viaţa în viitor. Tehnica produc-ţiunii economice, ca şi tehnica administrativă, judiciară şcolară, morală, etc., toate aceste tehnici cari consti-tuesc maşinăria vizibilă a organizmului societăţii, nu sunt, unele expresiunea realităţii, şi altele expresiunea idealităţii sau ideologiei, ci toate fără deosebire sunt expresiunea realităţii, căci in toate se exteriorizează armătura pe care şi o dă sufletul societăţii în lupta sa cu mediul extern. Toate aceste tehnici sunt. Intipăriri în materie moartă, a puterii vii care este sufletul. Din aceste motive, încă odată repetăm, nu trebue căutată cauza celor din urmă în apariţiunea celor dintâi, ci trebue căutată cauza tuturor în puterea vie a sufletului.
C. Rădulescu-Motru.
O PROBLEMĂ CULTURALĂ . FORŢA DE EXPANSIUNE A LIMBEI ROMÂNE
E ceva caracteristic mulţimii — la noi mai mult ca aiurea — ca în manifestările ei multiple să arunce păreri şi afirmări, pornite mai mult dintr’o isbucnire inconştientă; e de cele mai multe ori o nuanţă de exagerare în aceste manifestări, pentru a cărei clarificare, dreaptă măsură, e nevoe să intervină omul de ştiinţă. Nevoia aceasta de a recurge la cineva mai în putinţă de a dâ tonul în anumite chstiuni — superioare, — se naşte atunci când un grad de cultură mai înaltă nu te lasă să rătăceşti în nesiguranţa ce ţi-o dă o simplă privire impresionistă a lucrurilor. Şi nu e mai mare mulţumire sufletească când în sprijinul străduinţelor tale — de cele mai muite ori nesigure dacă nu zadar-n'ce — îţi vine omul de ştiinţă.
Sunt cazuri când această contrabalanţarc obiectivă, ştiinţifică a învăţaţilor faţă de izbucnirile subiective ale unui public atât de variat şi ca suflet şi ca cultură se impune cu mai multă necesitate. In ţara noastră, tânără şi în pri, inţa culturei, mai tânără în privinţa oamenilor, se întâmplă nu o singură dată să se vadă în manifestările ei de vieaţă această stare de spirit.
In sprijinul acestei idei care poate ocupa mintea ori cui vrea să se ridice la o explicare a feluritelor manifestări în care trăim, vine la loc potrivit şi cu multă putere de convincţiune conferinţa D-lui Ovid Densuşianu cu privire la «forţa de expansiune a limbii române».
*
Sunt tendinţe ce ne stăpânesc, de a căror origine nu ne dăm seama, le observăm, fără a ne întrebă de unde pornesc. Se întâlneşte în atmosfera vieţii noastre de azi, accentuată mai mult ca altele, tendinţa patrio-
NOUA REVISTiTTlOMANA

tismului. Dacă cercetăm sentimentul acesta— unul din multiplele feluri de manifestare a sentimentului iubirii —constatăm în el o mare parte de inconştienţă. Când supunem această inconştienţă la lumina analizei putem observa o serie întreagă de credinţe, de păreri de cari suntem conduşi în viaţă. Printre a:este credinţe ce domină patriotismul e una mai însemnată, aceea că limba noastră poate servi drept titlu de mândrie întru cât i-am păstrat caracterul ei nobil, latin, şi i-am dat atâtea daruri, atâtea însuşiri de armonie, am putut în sfârşit să facem din ea un element puternic faţă de elementele streine cu care a venit în contact — e un titlu de glorie pe care se poate întemeia patriotismul nostru. Intru cât e justificat lucrul acesta,—această parte din sentimentul patriotismului—se întemeiază el pe ceva temeinic? — e primul interes pe care ni-1 oferă cestiu-nca. E şi alt interes, acela de a urmări problema din tr'un punct de vedere pur ştiinţific, care consistă în aceea că în cercetări fenomenul nu e privit izolat ci în legătură cu alte manifestări, nu se urmăreşte deci numai desvpltarea internă a limbii noastre, ci şi întru cât această desvoltare a fost în legătură cu alte limbi streine, cum a stat ea în picioare în faţa acestora—e prin urmare o cercetare de principii dintre cele mai frumoase.
După cum în alt domeniu— nu putem studia un individ izolat, ci în legătură cu mediul sociologic în care se dcsvoltă, tot astfel şi în filologie ştiinţa arată ce importanţă are legătura fiecărei manifestări cu legile generale, de caracter mai î .tins — studiul limbei noastre, de pildă în legătură cu alte limbi...
Să vedem cum elementele din trecut, faptele filologice justifică această credinţă, să vedem anume chipul cum s’a întins limba română, în legătură, fireşte, cu expansiunea poporului român. E fapt cercetat—şi în filologie şi în istorie—că în sec. 12 limba română ocupă o mică porţiune a Olteniei, colţul sud-vestic al Transilvaniei şi Banatul o parte; o altă regiune în spre Maramureş şi nord-vestul Moraviei, cu mici ramificaţii în alte direcţii. Dealtfel faptul acesta se confirmă şi prin colonizarea Daciei, mai mult în aceste regiuni. Cum dar astăzi limba română se întinde pe un teritoriu aşâ de mare ?
In secolul 13, 14 sunt de observat două fapte : o parte din elementul român dela nord se întinde mai departe în Bucovina şi Moldova şi ocupă munţii păstori; altă parte din Oltenia şi Banat fac acelaş lucru şi se întinde—mai mult chiar în Muntenia.
In o sută, două sute de ani mai târziu clementul românesc progresează, ocupă linia munţilor de ambele părţi, înaintând chiar spre şes.
In secolul 16 expansiunea e atât de mare încât elementul acesta linguistic ocupă o foarte mare parte din Moldova—trecuse linia Prutului — ajungând mai compact în centrul Basarabiei; acelaş lucru cu Muntenia, Cele două curente, unul dela nord, altul dinspre sud-vest, venite oarecum în sens invers, se îmbină şi formează astfel unitatea linguistică a României de azi.
Limba română mai face progrese în Dobrogea, în deosebi de 20 ani încoace — un nou teritoriu de expansiune.
In faţa acestei puteri a limbii române, ne, întrebăm firesc: e ceva analog pentru vreuna din limbile streine, din limbile romanice în special? Nu. Felul cum.se prezintă limba franceză cu expansiunea ei, în evul mediu, ne arată că teritoriul limbii vorbite, ca limbă maternă, nu e excesiv de mare faţă de teritoriul românesc: a câştigat Franţa în evul mediu o parte spre Pirinei :— în regiunea bască, o parte în nord—Bretoni, Cel'ţi, asimilaţi ca populaţie franceză. Afară de aceste două câştiguri nu se poate vorbi de o expansiune a limbi franceze pe un teritoriu mai întins.	.
In Spania limitele lingustice corespund cu cele din trecut, în Italia la fel. In regiunea retoromană şi celelalte mai mici, una două din ele dacă au o expansiune mai mare. Nicăeri însă, nu se observă fenomenul acesta ca la noi.
Găsim- e just —limba franceză, spaniolă, italiană, trecute în colonii. Expansiunea aceasta însă n’are asemănare cu expansiunea noastră. La noi fenomenul s’a petrecut pe un teritoriu unitar, îndeplineşte o massă compactă; e altceva când el se face la distante mari.
r	•	r- .... r -.*1 ---- •	•
Limba română e incontestabil în condiţii de desvoltare cu totul altele faţă de limbile romanice: Dacă ne gândim la condiţiile întinderii limbii noastre, la curentele dela nord ^i sud... avem impresia unui inel, unui lanţ care s’a întins încet, a strâns elementele străine pe care sau le-a asimilat sau le-a redus. Dacă procesul ar fi fost altfel, ca dintr’un centru mic să fi dat naştere la radieri..., ar fi fost imposibilă această expansiune.
Dacă putem fi încredinţaţi de puterea limbii române, să privim chestiunea din alt punct de vedere. Extensiunea limbii e în legătură cu extensiunea etnică, cu alte vorbe până la graniţele ţării se întind şi graniţele limbei vorbite acolo—aceasta e epoca pregătirilor... Vine o epocă mai târzie, când limitele limbii trec limitele etnice, corespunzătoare unei culturi superioare, unei stări înaintate. De pildă, limba franceză ca limbă adoptată şi de elemente streine a făcut progrese colosale; timpul decând ea s’a întins peste graniţele Franţei corespunde cu timpul în care cultura franceză s’a impus. In adevăr în secolul 12,13 găsim truveri şi trubaduri francezi trecuţi în nordul Italiei.
Cum se prezintă chestiunea azi ? Să luăm regiunile renane; aci de 20,25 de ani au câştigat Germani din punct de vedore etnic însă cultural câştigă Francezii; în Elveţia se obsearvă acelaş lucru; în Ţările de jos franceza face progrese uimitoare ca limbă vorbită.
Dacă comparăm acest fapt privitor la limba franceză cu ceeace se petrece la noi, problema se pune în chipul următor: Expansiunea limbii române e în legătură cu întinderea populaţiunii româneşti—ca în Franţa până în secolul 12,13. Dar de acum înainte limba română nu poate să-şi reclame alte drepturi de expansiune în afară de ceea ce am constatat? Aci vine să ne limpezească trecutul, cunoştinţele despre vieaţa de altădată, ce să facem pentru viitor... Dacă astăzi încă ţara noastră trăeşte izolată de ţările balcanice, aceasta nu va dura multă vreme. Am fost atraşi mai mult spre apus în chip firesc. A fost poate şi un rău că nu vedem ce se petrece mai aproape de noi, nu-i chiar nici cuminte... E de prevăzut însă că cu vremea legăturile între noi şi cei dela su-
186
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
dul Dunării vor fi mai strânse ca azi. Faţă de aceste legături trebue să se impuie una din limbile popoarelor care vin în contact. Se va impune fireşte cea mai cultă. Pentru peninsula balcanică ca limbă superioară în legăturile culturale sau comerciale... să ne gândim la limba bulgărească, sârbească, turcească... e greu să ne închipuim că în legăturile strânse ce vor există una dinele ar putea servi ca exprimare comună.
Dacă urmărim problema se pare că sunt fapte care ar înlesni impunerea limbii noastre. In Bulgaria limba română e vorbită uneori ca limbă cultă, superioară; la fel în Serbia; dacă mergem mai departe, întâlnim Saşi şi Unguri care între ei vorbesc româneşte, Acestea sunt mici indicii cari arată că limba noastră ajunge să fie recunoscută ca limbă de exprimare generală între 2—3 naţionalităţi Aceasta nu e poate o pregătire pentru ceeace se poate realiză în viitor?
Peste o sută, două de ani limba română se va impune faţă de altele—faţă de cele balcanice; să fie ce a fost limba franceză în apus ?... E un gând, ce alunecă prin suflet, e-o încredere, o speranţă: Dar ca să ajungem aci se impune ca si la Francezi, ca în toate manifestările de cultură limba noastră să fie superioară celorlalte. Limba e un simbol care sunij fie ignoranţă, fie cultură. Unde e cultură, limba aceea se impune. Acelaş lucru s’a întâmplat şi la impunerea unui dialect ca limbă literară : aşâ cu limbă vorbită în l’isle de France pentru Francezi, aşâ cu dialectul toscan în Italia, la noi absolut la fel.
Atunci dacă am urmări impunerea culturei noastre, am pregăti fireşte impunerea limbii romane între celelalte limbi balcanice. Cu o privire spre trecut, cu observarea micilor fapte de azi, putem justifică mândria noastră în privinţa forţei de rezistenţă şi expansiune a limbei noastre. Ea ne duce cu gândul la un viitor apropiat de superioritate intelectuală...
Dacă faptele ştiinţifice confirmă ceeace unii şi alţii simt în chip inconştient, e o probă că în orice parte a vieţii culturale sunt elemente ce se întemeează pe realitate: pe acestea să le punem în evidenţă. E bine că ştiinţa lămureşte faptele acestea intervenind pe lângă observaţie şi cercetarea luminându-ne astfel tot mai mult sentimentul patriotismului.
Nu de multe ori se discută la noi o cestiune naţională— mai ales în public— cu atâta cumpătare... Nu de multe ori în faţa unor auditori, caii dacă au însufleţire nu uită că mai au şi judecată, s’au văzut oameni de ştiinţă cari să spună problema atât de limpede şi fără nici o amăgire de conştiinţă... Iată cum din acest special punct de vedere societatea femeilor române poate fi de un folos; măcar în cercul mic în care-şi exercită acţiunea.
Mă tem însă—e tot un sentiment ca şi al conferenţiarului cu gândul fericit spre viitorul limbii noastre— că conferinţa d-lui Densuşianu nu va fi putut înfluenţâ pe prea mulţi nici chiar din puţinii cari ascultau... E o stare de spirit la noi care nu poate dispune pe mulţi să se gândească la cultul limbii române. Aceasta n’o scriu din exagerare, de care s’au făcut vinovaţi alţii altă dată, nu ; au obsevrat mulţi că aşâ de mică dispoziţie pentru limba maternă în sânul
înaltei noastre societăţi— dacă uneori din inconştienţă de foarte multe ori din intenţiune— aşa că e foarte greu să crezi ca dela o stare sufletească de felul ace-şteia până la gândul fericit al d-lui Densuşeanu vor ajunge o sută, două de ani...
E totuşi probail că o stare de cultură naţională superioară se va întemeia odată, sprijinită de sforţările altora cu mai mult cult pentru limbă, cu mai bune in-tenţiuni pentru manifestările noastre de ordin sufletesc— aceasta se aşteaptă dela universitate.
Vasile V. Haneş
LITERATURA
CE POVESTEŞTE CLOPOTUL
Oamenii solitari sunt totdeauna timizi şi nemulţumiţi. In ei, bucuria momentului nu reuşeşte să covârşească pe deplin întreg sufletul, care stă într’o neîntreruptă şi încordată vibrare, deşi, după ceia ce lasă să se vadă, ar părcâ că el se scurge liniştit. Puţină viaţă exterioară, puţină mişcare fizică, dar o extraordinară concentrare de sentiment. Amintirile vieţii trăite, cari la alţii apar în mod succesiv, la dânşii vin parcă de odată, amestecate, nedesluşite, prelungite într'o tonalitate de amărăciune sau de dulceaţă tăcută.
Eu cunosc oameni cari dau totdeauna impresia unui început de iarnă, adică al acelui anotimp de penumbră, de nu mai ştii dacă soarele răsare sau nu, lăsân-du-ne într’un lung şi posomorât amurg, săptămâni întregi. Atunci parcă totul doarme, până şi fântânele, ai zice o sărbătoare a tăcerii. Peisajele, înecate în nouri şi în ceaţă, capătă nu ştiu ce aspecte nehotărîte, cevâ ca din basme, fără coloare şi fără contur, peste care privirea rătăceşte nedumerită. Arborii, colinele, locurile şi toate colţuşoarele cunoscute ne apar ca o ţară nouă, în care fantazia noastră, intrigată, se pierde. Dar soarele de fapt nu s’a răcit, el arde şi străluceşte tot atât de puternic ca în timpul verii, numai că razele cari ajung acum până la noi, sunt pe jumătate stinse.
Aşâ se întâmplă şi cu unile manifestări ale sufletelor alese. Ele apar la suprafaţă prefăcute, îndulcite sau mai bine zis înjumătăţite, pentrucă o parte, şi cea mai însemnată, rămâne acolo, în adâncul conştiinţei, unde se aprinde misterioasă toată văpaia vieţii. Asemenea oameni privesc de obicei lucrurile numai sub aspectul eternităţii, al absolutului: simţul relativităţii la dânşii e foarte slab şi de aceia, se vede, îi găsim tot printre cei învinşi. Ei, dacă au primit cândva un mic sprijin, se cred pururea îndatoraţi; iar dacă iubesc sau sunt iubiţi, îşi închipuesc că-i pe vecie.
Din această categorie face parte şi un vechiu prieten al meu de şcoală, pe care aici îl voi numi Emilian, neputând a-i dâ în vileag adevăratul său nume.
Sfârşise facultatea de litere, unde făcuse studii strălucite. In adăstarea concursurilor, el ceru spre suplinire o catedră la seminarul din Curtea-de-Argeş, deşi ar fi putut lesne dobândi o suplinire în altă parte.
La prima vedere Emilian păreâ un indiferent; un
NOUA REVISTA ROMANĂ
W
englez — ziceau unii; un nesimţitor — ziceau alţii. Nu, eu îl cunoşteam foarte bine. Energia lui nu era externă, fizică, nu ştia râde cu zgomot, nu gesticula. El asculta şi neroziile şi vorbele de spirit cu acclaş' aer tihnit. Era prea mult om al gândirii ca să fie om de acţiune, Energia lui, cu totul internă, lucra în nervi’ şi sufletul lui, îi umplea simţirea. Se retrăsese în Curtea-de-Argeş, ca să fie liniştit; — dar poate oare singurătatea să-’ţi dea liniştea, când porţi o lume în suflet?
Eram singurul său confident; îmi scria adesea. Pentru cl era o uşurare când putea să-şi deschidă inima, scri-indu-mi pagini lungi, într’un stil de femee şi cu o logică de filosof. Iubise şi el, dar sfârşise cum sfârşesc toţi, rămăsese cu convingerea că: toate femeile sunt tot una.
Aceasta eră fraza cu care încheia el o scrisoare, prin care mă invita să viu la dânsul de zilele Paştelor, ca să facem învierea împreună, la mănăstirea Meşterului Manole.
Mai fusesem la dânsul şi în timpul verii, cu toate acestea am primit invitaţia şţ am plecat la Curtea-de- . Argeş, unde am sosit pe înserate. Cu mine nu luasem nici un bagaj, ca să nu am bătae de cap. In piaţa oraşului m’am scoborît din trăsură şi am luat-o pe jos până la el. Sui încet scările şi deschid uşa odăii, fără a bate. Emilian se legăna într’un fotoliu de pae, cu tălpi mari întoarse; pe braţe ţinea un volum, jos pe covor era căzut un ziar.
—	Bună seara Emilian, zisei cu oprindu-mă la uşă.
El se uită lung la mine fără a se scula, căutând a-mi
distinge trăsăturile prin umbra deasă a serii.
—	Ce, tu citeşti pe întuneric ? continuai cu. De câud te-ai retras aci ţi-ai ascuţit grozav vederea.
—	Cum, tu ?... strigă el, rccunoscându-mă şi apu-cându-mă de mâini. Nu ţi-c ruşine obrazului să vii aşa fără să mă vesteşti; adică ţi-era greu să-mi telegrafiezi două-trei cuvinte ?. ..
—	Voiam să te surprind. O ! se poate întâmpla ca une ori să fii mai puţin singur în singurătate, decât în mijlocul lumii... câte o foşnitură de rochie în aer, un parfum discret şi plăcut înveseleşte mai mult decât apropourile din saloane.. .
—	Aşa, că eu oi fi ca voi, care vă gândiţi numai la astea.!
—	Ia lasă, că te prind eu... ce citeai tu acolo ?
Şi luai volumul ce rămăsese pe fotoliu. Erau poeziile lui Emincscu. In el găsesc un sineu şi pe panglica de mătase roş-închis, scrise în broderie, citii cuvintele : Până aci. Pe pagina de alături zăresc o trăsătură de creion albastru, în dreptul următoarelor versuri:
Unul e în toţi tot astfel precum una e în toate;
Da asupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc ?
Ca şi vântu ’n valuri trece peste traiul omenesc...
—	O! e trist ceia ce citeşti tu.
Şi începurăm apoi să vorbim de unele şi de altele; de colegii noştri, ajunşi, care magistrat, care profesor, alţii ingineri, iar unii rămaşii fără căpătâi.
Veni vremea mesei şi Emilian mă pofti în sofrage-
rie. După masă, pe când stăm rezimat a lene pe spatele scaunului, nu ştiu cum dau cu mâna şi vărs cafea ce mi se adusese. Servitoarea ridică faţa de masă ca o schimbe şi de o cam dată ne aşterne un ziar, din cele vechi. Aruncându-mi ochii pe dânsul, zăresc diferite figuri făcute cu creionul, ca şi cum s’ar fi jucat cineva, iar pe marginea dinspre mine, nişte versuri:
Când de versuri era vorba, îmi râdeam de autori;
Şi fac singur eu acuma, ba ’r.că prea de multe ori.
Ca să aflu, dacă caut astă boală d’unde-mi vine,
Ori ce-aş face, ori ce-aş drege, făr’ să vreau gândesc la tine.
—	Ia ascultă, Emilian, când ai făcut versurile acestea, îmi închipui că nu te-ai gândit la redactorul ziarului ?...
—	Nici cu nu ştiu la ce m’oi fi gândit; am scris aşâ ca să-mi trec timpul
—	Bun de tot ! Numai vezi, când îţi treci timpul cu versuri, să nu sfârşeşti mai târziu a ţi-1 pierde cu inima....
Mai râsei de el glumind, şi pe urmă eşirăm să ne plimbăm prin oraş.	•
Nimeni pe stradă, deşi de vreme. Nu se auzeau .decât . şuerăturile strejarilor. Ai fi zis un oraş fermecat din poveste, ursit să doarmă somnul morţii. Şi aşâ de mare erâ tăcerea, că din piaţa lui largă se auzeâ murmurul valurilor dezgheţate ale Argeşului, care se perdea tainic în întuneric, şoptind parcă legenda tăcutului oraş. Ce trist lucru e când vezi ferestre fără lumină şi uşile închise, când întâlneşti numai ziduri şi nicăeri suflare! Ţi se pare să totul e pe sfârşit, viaţă şi univers. înţelegi repede înspăimântătoarea mizerie a vieţii, izolarea de toţi, neantul totului şi neagra singurătate a inimii, care se leagănă şi se înşală ea însăşi prin fel de fel de iluzii, până la moarte! Şi iar, din când în când, şuerul strejarilor străbate aerul ca nişte vaete fantastice !...
Ne întoarcem acasă să ne mai odihnim, ca pe urmă să mergem la mănăstire, la înviere.
In fine plecarăm.
In biserică nu erâ decât câţiva călugări, cari aşteptau mezul nopţii, ca nişte statui antice îmbrăcate în doliu. Stâlpii de marmoră, cu săpături în spirală, se ridică în coloane maiestoase în spaţiul boitei, ca să arate parcă drumul în sus, spre cer. Catapiteazma altarului scânteiază sub luminile îngălbenite ale făcliilor de ceară aşâ de frumos şi aşâ te simţi de mişcat, că toate basmele se adună în mintea ta răpită! Simţiam că mă cheamă amintirile dintr’o lume ce nu mai este, când mama-mi punea degetele pe frunte şi eu îngânam :
«In numele tatălui, al fiului şi al sfântului duh !»
Şi când preotul apăru cu lumina, în uşa altarului, mă apropiai şi eu să-mi aprind lumânarea, cu atâta smerenie şi respect, încât nu ştiu dacă îndoiala mea nu erâ mai bine primită de cel de sus, decât credinţa drept credincioşilor....
După sfârşirea serviciului, aproape de ziuă, ne-ain culcat.
A doua zi, ca prin vis, aud clopotele dela mănăstire; se ’ncepeâ slujba pentru a doua înviere.
Sunetul lor ajungeâ la urechile noastre ca ecoul unor melodii de flaut, ce se pierd în nesfârşirea unei păduri. Razele soarelui străbat perdelele lăsate; între
• 16u
NOUA REVISTA "ROMANA "
patul meu şi al lui Emilia» era ca o pulbere de aur. Emilian stâ rezemat cu cotul pe perne şi fuma ţigara, eu, cu faţa în sus, priveam tavanul.
. Fără a ne-o spune, simţiam unul în altul mii de senzaţii, cari ne învioşau imaginaţia şi ne încălzeau inima, Şi unul şi altul eram stăpâniţi de nu ştiu ce sentiment neînţeles, puternic şi sfânt, de nu ştiu ce trebuinţă de a mărturisi, de a spune totul, de a vorbi de acolo lucruri, pe cari le-ai ţinut până atunci închise în fundul inimii, de a pronunţa nume, cari ţi-au făcut pieptul să bată. '
Fără voia mea, lăsai să-mi scape această întrebare:
—	Se poate iubi mai mulţi ani de-a rândul?
—	Da! răspunse Emilian.
—	Ce fel, tocmai tu spui asta? Dacă nu mă înşel te ştiam foarte sceptic în afacere de inimă.
—	Ani fost, dar acum gândesc altfel. Vezi tu, sunt iubiri şi iubiri.
—	In orice caz, nu ţi-ai schimbat părerea de multă vxeme; în ultima ta scrisoare faci o mulţime de reflexii răutăcioase la adresa femeilor.
—	Egoismul, dragul meu, egoismul. Să-ţi povestesc o mică întâmplare şi pe urmă gândeşte ce vei voi.
Ştii cât de mult mă iubea Elena, pentru mine ar fi făcut orice sacrificiu, chiar dacă i-aşi fi cerut o înjosire. De câtva timp îmi tot scria că a făcut cunoştinţă cu procurorul din localitate, că el o iubeşte la nebunie şi că ea îşi râde de dânsul. Intr’o scrisoare adaugă că procurorul, surprinzând-o un moment singură, a sărutat-o. dar ea l-a pus imediat la locul lui. Altă dată tot inevitabilul procuror, îic ade în genunchi, o roagă să nu să supere că nu ştie ce face, o strânge în braţe şi fuge..
—	Şi aşa mai departe!... îl întrerupsei eu râzând Da tu la ce te plângi, nu vezi că te ţine în curent cu toate ?... dovadă că nu tc-a uitat...
—Şi foarte mulţumesc de consolaţie. Când un bărbat răuşeşte să sărute femeia, care i se împotriveşte, de două ori, este ca şi când l-ar săruta ea odată, şi când femeia te sărută...
—	Procurorul devine fericit!... ştiu. Şi cum îl cheamă pe procuror.
—	II cunoşti foarte bine, Mihai Andreescu!
—	Ia taci! Da bine, amicul meu, acela e urât ca dracul,
. — Ce are a face, nu ştii tu cât e de palavragiu şi cum ne făcea să râdem? Cine vorbeşte mult şi are îndrăzneală, e sigur de reuşită cu cele mai multe femei.
—	Bine a zis cine a zis: Când femeia îşi trădează bărbatul pentru omul ce iubeşte, sfârşeşte prin a-şi trăda amantul, pentru un altul pe care nu-1 iubeşte. Apropo, nu eşti gelos ? După cât ştiu, 'nu prea erai aşa înflăcărat.
—	Aş fi dorit să nu-mi treacă altul pe unde am trecut eu.
—	Eşti prea pretenţios, amice. Şi tocmai tu, care’mi cântai necontenit: «Toate femeile sunt tot una», tocmai tu să-ţi faci astfel de iluzii imposibile!...
—	Azi cunosc o excepţie.
—	A !.., tu cunoşti azi o excepţie !... Şi unde mă rog, ai întâlnit excepţia ta?
. — La băi.
—	La băi? Tu te-ai dus acolo să te faci bine şi mi se pare că mai rău te-ai îmbolnăvit.
—	Iată o boală de care n’aş vrea să mă vindic nici odată.
—	?
—	Ce te uiţi la mine cu ochi aşa mari ? înlănţuirea împrejurările este nu re lucru şi urinările lor au ceva nepriceput. Pentru ce două fiinţe, cari niciodată nu s’au văzut, simt, când se întâlnesc pentru prima oară, o simpatie, aproape o familiaritate de vechi cunoştinţe? Cum, în mijlocul unei mulţimi, un om şi o femee, pot ei privindu-se cu ochii, să schimbe mii de gândiri intime ? Pentru ce, un nume, pronunţat tare te tulbură uneori ca prevestirea unei nenorociri sau bucurii ?
Vara trecută, la băi, ne adunasem mai multă lume în marginea unei păduri. Intre femei crâ o blondă, nu pot spune dacă mi s’a părut frumoasă sau urâtă nici dacă o găseam bine sau rău făcută, cu toate acestea simţeam, că ceva mă atrage spre dânsa.
Avea ochii dulci şi reci, albştrii, ca albastrul de viorele. Era ceva în ea carc-ţi repauzâ privirea, ca o ra-rişte de frunze ce vine în dreptul soarelui de Iulie, când lumina îţi arde ochii. Intr’un salon, poate că lumea n’ar fi băgat-o în seamă, dar un poet s’ar fi uitat numai la ea.
Pe urmă nc-am văzut adesea. Când convorbeam amândoi, nu vorbea atât pentru dânsa, cât mă silea a-mi da părerea mea în diferite chestiuni. Unul pe altul ne intrigam. Care din noi doi era superior celuilalt ? O curiozitate pur intelectuală, voiam să-i cunosc spiritul. Şi nu e de mirare ca cineva să o iubească, cu un amor platonic, viaţa întreagă.
—	Pricep acum pentru ce scrii versuri pe margini de ziare... Adică pentru celelalte femei n’ai f: putut spune tot aşa, la început ?
—	Nu, In iubirea de acum simt că mai intră ceva şi din ceeace mă face să te iubesc pe tine, un fel de afecţiune, de încredere, nu găsesc cuvântul, nu ştiu ce satisfacţie intelectuală, că pot vorbi cu dânsa ca şi cu tine. Deşi femee, ea mă înţelege. Intre ea şi mine există armonia sensibilităţilor şi a inteligenţilor; dacă din această armonie s’ar duce acordul scnsaţiunelor brute, nu pricepi tu că tot rămâne ceva, rămâne cea mai nobilă şi mai frumoasă melodie, în care îşi amestecă vibrarea două inimi.
—	După cum văd cu, sub învelişul material spiritul tău caută spiritul. Eul tău atras mai cu scamă prin privire, unde mai mult decât în altă parte scânteiază gândirea, se urcă ca pe o rază de lumină până la focarul invizibil care-1 atrage. Dar, chiar în spirit, amorul se leagă el de memorie, de judecată, de inteligenţa pură ? Aceste calităţi, ca şi calităţile fizice, pot fi distruse prin boală sau accidente. Atunci, unde este acel principiu etern, care ar putea reţine amorul ?
—	Când persoana ce iubim ar pierde toate calităţile, dar ar păstra una singură, aceea de a ne iubi, am înceta noi de a o mai iubi în urmă ? Eu cred că nu. Amorul merge de se fixează mai sus şi mai departe, la un centru oedestructibil, unde nimic nu-1 atinge. Când iubesc, aş vrea să mă dau pe mine ei, şi o vreau pe ea. Simt că e peste putinţă ca individualitatea mea să mă con-
Noua revista romAna
funde cu alta individualitate, cu toate acestea, vreau asta. Este mai mult decât o necesitate fizică, trebue să fie acel principiu neexplicabil, viaţa, care înfăşură cu puterile sale ascunse, orice gândire şi orice voinţă.
—	Aceste reflexuni îţi vin dela blonda ta dela băi ?
—	Da.	’
—	Şi conchizi ?	.
—	Ca e ultima femce ce voi mai iubi !
—	Şi îi vei fi tu ultimul bărbat iubit ?
—	Am jurat să nu mai răspund de alţii!...
Răspunsul lui Emilian mă lăsase în vag. In lumea
aceasta vezi atâtea schimbări neaşteptate, că nu ştii dacă trebue să mai crezi în ceva. Voiam să-l contrazic, dar nu-mi venea nici o idee.
In vremea asta clopotele dela mănăstire se aud din nou; se mântuise a dcua înviere. Galsul lor monton pătrunde în suflet. Undele sunetului ne iau gândurile, şi le duc în altă parte, nelăsându-ne să rupem tăcerea.
Câte vieţi se vor fi stins la glasul lor tânguios ! A-duceţi-vă aminte de morţi! spuneau ele... Vibrările lor redeşteaptă mirosul de tămâe, cu concertul de cântece şi de rugăciuni dela înviere, în care se amestecau parcă şi şoaptele aeriane, stinse, ale celor dispăruţi. Şi tremurau sunetele în văzduhul slobod, încet, nedesluşit, ca nişte suspine fugare, ca suflări de frunze şi de flori, ca întinderi de ramuri vii, ca scuturări de aripi, ceva care vine de departe, foarte de departe, din cuprinsuri eteriane şi mări mai strevezii, dintr’un loc de pace, cu mult mai puţine gr.’ji, cu mult mai puţine lăcrămi, dar cu o adâncă şi nespusă nostalogie...
Plimbându-mi ochii prin odae, zăresc volumul de aseară, în acelaş loc, iar panglica de mătase atârnă în jos, desfăcută, cu cuvintele: Până aci!
O clipă de tăcere şi apoi iarăşi, din ce în ce mai rar, simţeam valurile sunătoare legănându-se molatec peste arbori, peste acoperişuri, pe lângă ziduri, pe lângă ferestrele şi paturile noastre, pe lângă noi. Din unda lor metalică, se desprindea parcă un înţeles, o tânguire a versurilor însemnate cu creion albastru :
. Unul e în toţi tot astfel precum una e în toate,
De deasupra tuturora se ridică cine poate !...
N, E.u. Teoiiari.
E P I G R A M E
Ei
Draga mea, de-o vreme ’ncoace E geloasă foc pe mine,
Fiindcă une-ori îmi place Să desmierd... alexandrine.
Unui fost- proprietar
Fălcilc-ţi — 1009 ! —
Produceau bani mulţi: o sumă.
Ai rămas numai cu două ;
Şi-alca’11 loc să dea, consumă.
Radu D. Rosetti
i&9
TRANSPUNERILE SENSORIALE IN LITERATURĂ
Poezia e de sigur o artă prin excelenţa sugestivă. Ea ne face să pătrundem dincolo de înţelesul cuvintelor, evocându-ne imagini concrete. De aceea, toate mijloacele ce au de scop de a mări puterea de evocare, sunt legitime în literatură. Aşa de ex. metafora, alegoria şi toate celelalte figuri de limbă şi de cugetare,
Un mijloc, care pare a fi mai mult o creaţiune a timpurilor noi, provenit probabil din rafinarea sensibilităţii şi a imaginaţiei omeneşti, este acela de a exprimă prin cuvinte, cari sunt adequate unor senzaţii sau imagini de un fel, senzaţii sau imagini ce sunt de altă natură. Deex.: a exprimă prin epitete vizuale imagini auditive sau vice-versa. Cei ce sunt cu deosebire înclinaţi spre acest gen de transformări sensoriale sunt poeţii simbolişţi şi decadenţi, întrucât ei reprezintă în gradul cel mai înalt rafinarea sensibilităţci şi imaginaţiei, rafinare ce înclină chiar uneori pe panta patologică.
T)-r Dromard în «Journal de Psychologie normale et pathologique» atrage atenţia asupra acestui fenomen, căutând că explice în ce stă procesul lui psihologic. Anume el explică transpunerile acestea printr’un dublu mecanism: sau prin asociaţiile stibconşliente sau prin echivalenţii emoţionali. Ce însemnează aceste mecanisme ?
Un obiect ajunge la cunoştinţa noastră prin canalu-rile simţurilor : diferitele proprietăţi ale acestui obiect afectează simţurile noastre şi cu toate contribuesc să ne deâ percepţia obiectului pe care-1 avem în faţă. Multe obiecte au însuşiri ce afectează de o dată mai multe simţuri, De ex : o floare ne impresionează prin mirosul, prin culoarea ei, etc. Ei bine, prin mecanismul asociaţiunei subconstiente, e destul ca o singură calitate să fie prezentă în conştiinţă, pentru ca să atragă după dânsa şi celelalte însuşiri cu care a fost asociată. Culoarea albă a chiparoasei poate să ne evoce mirosul ci caracteristic ; sunetul trompetei, culoarea galbenă a acestui instrument, etc.
Aşa dar, o calitate sensorială tinde să aducă în conştiinţă, printr’un mecanism subconştient, celelalte calităţi cu care a fost asociată la origină. Accasla ne explică de ce putem determina imagina unei flori mimai prin mirosul sau numai prin culoarea ei, căci imediat şi celelalte calităţi ne vin în minte-
Noi suntem obişnuiţi să determinăm un obiect sau o imagine, prin însuşirea coti mai caracteristică. Se înţelege că aceeaşi imagine poate fi determinată şi prin alte însuşiri; în cazul acesta cuvântul întrebuinţat ne va di mai mult de gândit, serica de imagini evocate va fi mai mare şi impresia produsă asupra noastră va putea fi mai fină, mai rafinată, mai plăcută prin raritatea, dacă nu chiar prin excentricitatea ei,
Aşi se explică de ce simboliştii întrebuinţează cuvinte de «miros alb» sau «miros roşu» ori de «simfonie în alb» «simfonie în roşu», etc. Culorile calde, dulci, ne fac să ne gândim la obiecte plăcute, culorile reci din contra. Chiar împerecherea aceasta de cuvinte: «culori calde» cu «culori dulci» ne face să vedem
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
1$0
că confuzia între atributele aparţinând unui domeniu sau altul de sensaţii e foarte posibilă, mai ales la simţurile inferioare, al căror domeniu nu e bine limitat, cum e simţul mirosului sau gustului.
O altă cauză care poate explica transpunerile acestea senzoriale sunt aşa zişii echivalenţi emoţionali. O senzaţie vizuală ne poate produce aceiaşi impresie afec-tue ca şi o senzaţie auditivă, olfactivă etc. Ei bine» aceiaşi identitate de emoţii poate face ca cvocându-ne o senzaţie sau imagine de un fel sau altul, să ne apară în minte o altă imagine, care ne-a produs aceiaşi impresie. Fenomenul memoriei afective, foarte bine studiat în ultimul timp, ne arată că stările afective se pot rememora întocmai ca şi cele intelectuale. Tot aşa o stare emoţională de un fel oarecare tinde să aducă în conştiinţă obiectul sau senzaţia care ne-a produs aceiaşi stare sufletească.
De exemplu, e lucru cunoscut că culorile deschise produc asupra noaştră o impresie plăcută, o impresie de veselie, pe când culorile întunecate din contra. Nu este altfel cu sunetele înalte ascuţite, care ne produc de asemenea veselie, pe când cele joase ne produc seriozitatea, gravitatea. De aci şi până la a denumi sunetele cu atributele culorilor sau vice- versa, nu e decât un pas. Să luăm un exemplu din literatura noastră din cel mai bun simbolist al nostru, din Minulescu:
«De ce ’ţi sunt ochii verzi « Culoarea loagnerianelor motive P
sau:
«Da...
«Ya veni şi ziua ’n care, vom obosi
«Untimpîncare al năzuinţei şi al aiurărilor parfum.
«Ne va părea miros de smirnă..
Sunt unele epitete de acestea transpuse, admise chiar în limbejul comun. Nimănui nu i se va mai părea azi curios când va auzi zicându-sc «sunet argintiu» sau «râs argintiu», etc.
Altele sunt mai rare şi ne surprind, dar totuşi ne plac fiind că vedem că atributul se potriveşte cu imaginea evocată, întru cât pare că ne transmite ceva din căldura emotivă a imaginei.
Atunci însă când poetul întrebuinţează epitete, care la comunul oamenilor nu se asociază împreună, când el le găseşte potrivite poate din cauza prea marei sale impresionahtăţi ce ne face une-ori să credem că e ceva de domeniul patologiei literare—ca să zicem aşâ — atunci el ne dă cea ce se chiamă pseudestezii care fiind prea individuale nu ne poate produce nici o impresie estetică. Aşâ sunt imaginile sau asocierile provenite din cauza fenomenelor de audiţie colorată (sinopsie). A zice de ei, că muzica lui Becthowen e verde sau albastră, ori că litera E este galbenă ori roşie: e ceva ce ne depărtează cu totul de vre-o emoţie estetică. Din acest, punct de vedere sunt condamnabile apucăturile colo-ristice ale unor simbolişti. Risipesc aceşti simbolişti cu atâta dărnicie diferitele culori în poeziile lor, în cât aceste culori dau poeziilor lor aspectul unor cartoane îmbrăcate multicolor, dar goale înăuntru, goale de înţeles şi de sentiment. Bună oară, un exemplu chiar din poetul din care am mai citat:
«Ne-am cunoscut în ţara ’n care-alt’dată «Manon Lescaut iubi pe Dds Grieux,
«Intr’un amurg de toamnă orchestrată
«In violet
«In alb
«In roz
«Şi ’n bleu .?»
(Dtn «Ilomanţă fără muzică»).
De aci şi până la strofa următoare, franceză, nu e aşâ mare distanţă:
«Pour que personne n’enignore.
«Je fais l’aveu — pas en riant —
«Oue je vis l’Arouge et l’E blanc,
«L’I noir et l’O jaune qui dore !
Să nu confundăm prin urmare arta cu artificialul.
Ori ce imagină mai distinsă e legitimă şi bine primită în poezie, dacă simţi că poate să fie naturală. Nu trebue să căutăm originalitatea în excentricitate; acesta e cel mult un capriciu al modei ! Poezia adevărată şi vecinie eternă trebue să ştie să’şi cunoască cadrul şi limitele sale; altfel se expune să cază fie în banal, fie în ridicol, fie în confuz.
MlHAIL I. MlO
NOTE Şl DISCUŢ1UNI
CURS DE DICŢIUNE PENTRU PROFESORII SECUNDARI.
I
Ministerul Instructiunei publice a trimis zilele acestea profesorilor de limba română, istorie şi filozofie, prin direcţiunile şcoalelor secundare, comerciale şi profesionale, o circulară privitoare la o inovaţie, ce se plănu-eşte pentru mai bunul mers al învăţământului.
Circulara, dupăce admite că şcoalele de cari vorbim au câştigat puncte esenţiale pentru a face cât mai educative deosebitele obiecte de studiu, mai ales limba română, după ce arată mulţumirea că profesorii nu cruţă nimic spre a servi cu adevarat şcoala, spre sfârşit apasă pe o lipsă mare a profesorilor, anume că nu pot citi clar şi expresiv şi ca consecinţă elevii nu simt îndeajuns fondul lucrărilor literare. Pricina acestei slăbiciuni este că profesorii nu au avut unde să se pregătească în direcţiunea aceasta—de ce nu li s’a pretins şi un certificat dela conservator, secţiunea respectivă?— şi chiar să fi dorit, să se fi străduit să-şi câştige singuri îndemânarea aceasta, tot n'au putut ajunge să fie mulţumitori.
Ministerul încearcă remediul următor:
Profesorii secundari sunt chemaţi—dacă găsesc măsura bună—să vină în Bucureşti între 24 Decembre 1908 şi 8 Ianurie 1909 şi să ia parte la lecţiunile de dicţiune, teoritice şi practice, organizate cu artişti ai teatrului naţional. Circulara accentuiază jertfa pe care o face Ministerul prin chieltuielile ce va suportâ, de oarece profesorii vor avea drumul cu totul gratuit, lec-
Noua revistă română
191
î
iunile cu artiştii gratuite, găzduirea şi mâncarea în condiţiuni avantagioasc.
Cine ar avea ceva de obiectat? Dinpotrivă, am auzit pe câţiva aprobând procedarea, bucurându-se mai ales că se pot duce la Bucureşti gratuit.
Fără să fie vorba de vrc un avantaj pe care l’ar avea profesorii din aceste lecţiuni de dicţiune, sunt numeroase punctele împotriva lor.
Mai întâi, Ministerul a instituit de mai bine de un an o comisiune pedagogică compusă din profesori specialişti în diferitele obiecte ale învăţământului, având misiunea de a vizita şcoalele secundare şi a se convinge dacă profesorii lucrează în conformitate cu programele şi mai cu seamă potrivit cu metodele pedagogice. Membrii comisiunei, având tren gratuit, diurnă 20 de lei pentru timpul vizitelor, leafa întreagă dela catedrele D-lor şi plata suplinitorilor din budgetul Ministerului, au străbătut ţara în lung şi în lat, ca să observe. Este întrebare: Ce au observat? Nu poate şi şcoala să profite din observaţii!nile D-lor? Numai a-ccasta le-a fost misiunea, să vină în clase, să audieze şi să pornească mai departe? Puţin lucru s’a câştigat astfel, sau nimic.
Ce a folosit un profesor de limba română, spre exemplu, dacă el în clasă a nimerit un domn membru al sus zisei comisiuni pedagogice? Cum a intrat, aşa a cşit. Nu a comunicat nici o observaţie, nu a arătat nici un sfat, s’a mărginit să semneze în condica de prezenţă la dreapta iscăliturei profesorului. Ce se va mai fi întâmplat de atunci încolo, profesorul nu ştie. Poate observaţi u nile sunt rezervate pentru autoritatea superioară.
Credem că vor fi având altă chemare membrii comisiunei pedagogice—iarăşi o inovaţie în învăţământ— dar lucrurile s’au oprit, unde am spus. Le-ar fi stat bine ca pedagogi dintr'o comisiune pedagogică, ca intrând în clasă şi convingându-se că au dat peste un element cu lipsuri în privinţa metodelor, să zăbăvească mai multă vreme în localitatea aceea, să ţină însuşi lecţiuni model pentru profesorul înapoiat şi să nu-1 piardă din vedere timp mai îndelungat, până vor fi reuşit să-şi împlinească misiunea pedagogică. Şi în cazul acesta, ce nc-ar mai fi trebuit nouă, profesorilor cărora se adresează circulara, să audiem cursuri de dicţiune, când rolul acesta puteau să-l aibă comisarii pedagogici? Să fi numit Onor. minister pentru limba română pe cei mai buni profesori, pe cari-îi are şcoala secundară, pe aceia cari sunt în stare să se ridice dela amănunte la sinteză şi ei să fi ţinut lecţiuni din cari să folosească toţi profesorii vizitaţi. Cheltuiala tot se făcea, de ce nu s’a ajuns la adevăratul scop ? Nu erau mai buni profesorii cei mai buni de română, decât artiştii ? Ori tindem la declamaţie, de care suntem prea bucuroşi că am reuşit să ne scăpăm ? Nu cunosc părerea altor colegi, dar socotesc că iar am dâ învăţământul limbei române cu mulţi ani înapoi.
Al doilea fapt este că actualii profesori de materiile anumite sunt licenţiaţi, specialişti şi în plus au ocupat catedrele în urma unui greu examen de capacitate. După ce au trecut probele acestea şi Onor Minister i-a numit în învăţământ, cum sună circulara care-i pofteşte la lecţiuni de dicţiune ? Cum s’au putut strecură
elemente atât de slabe, încât să fie silită autoritatea superioară să facă cheltueli, ca să-i aducă la nivelul dorit ? Cu învăţătorii, cari au uitat aritmetica ori altele se fac lecţiuni în vacanţă la Câmpulung. Le călcăm şi noi pe urme ?
Nu, explicarea nu cade în sarcina profesorilor numiţi la materiile la cari au trecut examene. Adevărul este acesta: Ministerul a vrut să facă experienţe noui şi împotriva dreptului acordat de examenele de capacitate de a fi cineva numit profesor numai de materiile la cari a fost admis de comisiunea examinatoare, a făcut astfel de combinaţiuni de ore şi de materii încât un profesor este azi un profesor de limba română sau de altele, fără să fi lucrat în direcţiunea aceasta vreodată şi fără să fi îndrăznit, sau dacă a îndrăznit, a căzut — să se prezinte la examene de limba română sau de altele. Ce fel de limbă română va face acest profesor? Ya citi rău, îi vor lipsi cunoştinţe şi vor păgubi deci elevii. Remediul ? Să se ducă la cursul de dicţiune şi împreună cu el, să se ducă toţi cari vor fi la aceeaş înălţime ca dânsul. Ceilalţi ce să profite din câteva lecţiuni, când ani dearândul s’au ocupat cu limba română? Cei dintâi se vor duce şi acum, se vor duce şi în vacanţa Paştelor şi se vor duce poate şi dela catedra de română, lăsând-o celor buni. Nu le putem urâ: sărbători fericite.
Un ultim cuvânt:
Domnii inspectori şcolari şi-ar atrage multă recunoştinţă din partea şcoalei, dacă în vizitele d-lor, pe lângă anchete, ar stărui prin autoritatea şi cunoştinţele D-lor să ridice şi să reînoiască atmosfera unei clase printr’o activitate pe care s’o vadă şi elevii, s’o simtă şi profesorii.
Aceasta este realitatea şi numai astfel poate folosi şcoala secundară.
Y.	VÂRCOL.
11 Decembrie, 1908 Turnu-Severin
BIBLIOGRAFIE
POLITICĂ
Căpitan A. I. Lupaşcu. Româuiaşi neamul românesc în legătură cu satele şi popoarele vecine sau conlucuitoare. 1908 Galaţi.
Munca, revistă pentru meserii, industrie, comerciu şi economie. Apare la 10, 20 şi 30 a fiecărei luni Sassebeş Ungaria.
La sfârşitul lunei Decembrie acest an va apare:
Puterea Sufletească
PHRTEÎl Ill-n
CULTURA PUTERILE SOCIriLE
DE	.
C- RĂDULESCU-MOTRU
Proţui îoi
Cu această foscicolă se termină lucrarea: Puterea Sufletească.
Preţul celor trei fascicole este lei 12. Abonaţii Roii Reviste Române au o scădere de 250)0 din acest preţ» cănd lucrarea se va procură direct prin administraţia revistei.
1 gi
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ

DROGUER1E & PARFUMERIE
D. G. D I A M A A D l
BUCUREŞTI
EAU DE COLOGNE
Grand PrixExposiţiunealnternaţion. de Higiena paris îoor

Povestirile lui Mihail Eminescu
(Fât-frumos din l&crtmăŢLa aniversara, Cezara. Sărmanul Dlonia)
Cu studii literare de MIHAIL DRAGOMIRESCU,
. un portret şl un Indice rezumativ
IED


Stndii filosofice
ÎN SPECIAL:
HeVistă pentru Cercetările de psihologie
TEORETICE ŞI APUCATE EA:
ŞTIINŢA DREPTULUI, PEDAGOGIE Şl SOCIOLOGIE
SUB DIRECflUNEA D-LUI
C.	RADULESCU-MOTRU
Profesor la Universitatea din Bucureşti
■■■	REDACŢIA:	--- ■
BUCUREŞTI. — BULEVARDUL FERDINAND, 55
ABONAMENTUL RNUHL LEI 6-Abonamentul anual cumulativ la „Studii Filosofice" şi „Noua Revistă Română", 15 Lei.
„AGRICOLA”
Societate Anonimă de Asigurări Generaleîn Bucure şti
SEDIUL: STRADA SĂRINDAR, No. 2.
Capital Statutar Lei 4.000.000
Prima emisiune Lei 2.500.000. Vărsaţi Lei 2 000000
ASIGURĂRI IN RAMURELE:
Incendiu, Viată, Grindină, -----------
: Transport şi Aceidente
Rf-piezentanta in Bucureşti: STRADA DOAMNEI, No. 11
BOALELE INTESTINULUI
Dtareea (ia copii şi bătrâni), Dizenteria Colicele, Furunculoza, Eczema şi toate boalele ce provin din Infecţiunile intestinale se tratează ADMIRABIL PRIN
LACTOFERMENT
(Bulion paralactic)
Aprobat de Cons. Sanit. Super.
Zilnic preparat proaspăt numai la
LABORATORUL Dr. ROB1N
5, Str. I. C. Brătianu 5. — Telefon.
Un flacon 2 lei. In provincie contra mandat 2,70 Cereţi prospecte gratuit
CASA DE BANCA
MHRM0R05CH, BbflRK & Comp.
BUCUREŞTI, STRADA LIPSCANI No. 8
Face tot felul de operaţiuni de bancă
Hnticipaţiimi asupra ualorilor în	-
■	-■ .... depozit şi ori ce transacjiunl financiare
Emisiuni de scrisori de credit asupra tutnror pieţelor _____________din Europa şi America._____
STABILIMENTUL GRAFIC «ALBBRT UAER. FABRICA DE CARTONAGE.— BUCUREŞTI, STRADA NUMA-POMPILIU, 5—9.