NOUA REVISTĂ
ROMÂNĂ
ABONAMENTUL:
In RoruAnia un an...................io lei
,,	şease luni ...........6 ,,
In toateţftrile unlunei poştale un an 12 ,,
„	,	,,	,, şenseluni 7 „
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bulevardul Ferdinand, 55, — Bucureşti
POLITICA, LITERATURA, ŞTIINŢA ŞI ARTA
APARE ÎN FIECARE DUMINICĂ
UN
NUMĂR:
25 Bani •
DIRECTOR:
C. RĂDULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
Segăseştecu numărul la principalele’ librării şi la depozitari de ziare din ţară
Preţul anunţurilor pe Ultima pagină Mi pagină : 10 lei. •
No. 11.
DUMINICĂ 2 1 DECEMBRE 1908
Voi. 5.
SUMARUL:
NOUTĂTI:
*
Houston Steirart Chamberlain. — Pedeapsa cu moarte în Franţa.—Cronica Teatrală : Teatrul Liric, Ermete Novelli.—Teatrul Naţional. Rivala.
POLITICĂ:
C. I. Băicoianu. M. S. Poporul a decretat boicotul şi denunţarea convenţiunii comerciale cu Austro-Ungaria.
N. Ştekănescu-Iacint. Consideraţiuni asupra votului universal în România.
ŞTIINŢE SOCIALE:
I). Drăghicescu. Ideia de stat în concepţia unor săteni.
LITERATURĂ:
Dr<. Crâsteff. Noua literatură bulgară. Garrieue d’Annunzio. lUtimul stol.
PEDAGOGIA:
Eugen Porn. Asupra educaţiei estetice.
__________NOUTĂŢI________________________
Houston Stewart < hamberlain
Telegramele din urină ne aduc ştirea căsătoriei filosofulu german H. S. Chamberlain cu d-ra Eva Wagner, fica cele-lebruiui composilor Rirhard Wagner. Filosoful CIiamb»rlain este autorul unei. scrieri de mare valoare asupra lui R. Wagner. Tot dela Chamberlain avem şi scrierea Die Grundlagen des XlX-ten Jahrhunderts, care a făcut un aşa de mare sgomot îu anii din urmă. Ideile cuprinse în această scriere constituesc filosofia vieţii a multor antisemiţi contimporani. Chamberlain este cunoscut şi publicului nostru. Când cu câţiva ani In urmă, Xoua Revistă Română a întreprins o anchetă asupra opiniunci publice europene şi chestia israelită in România, ea a obţinut un articol din parlea lui Houston Stewart Chamberlain, care a fost publicat în No 19 din 1 Octombrie 1900. Acest articol a fost cel mai însemnat dintre cele cu tendinţe antisemite. El a fost reprodus de mai multe din gazelele noastre. Entusiasmul pentru Chamberlain a fost în linele din cercurile publicului nostru aşa de niare, Î11 urma acestui articol, in cât unii îşi exprimară dorinţa ca dânsul să fie invitat a vizită România. D. Rădulescu-Motru puse Î11 cunoştinţă pe ilustrul filosof despre această dorinţă, dar ea ni' se putu realiză din cauză că medicii recomandaseră lui Clium-berlain prntru câteva luni o complectă linişte. Poate că această dorinţă însă se va realiza odată.
Dintre publiciştii noştrii unul dintre cei mai entusiaşti admiratori a lui H. S. Chamberlain este d. Aurel C. Popovici, directorul Semănătorulni.
*
* *
Pedeapsa cu. moarte în Franţa
La 8 Decemvrie st. n., Camera deputaţilor din Franţa, a pus capăt aşteptărilor curioase, volând eu o majoritate de 330 voturi contra a 201, menţinerea pedepsei cu moaile.
Se înţeh ge că votul acesta a surprins, şi a surprins mai pe toată lumea care de atâta timp era deprinsă să vadă Iu Franţa republicană, leagănul tuturor ideilor liberale, înaintate.
Pricina acestui vot nu o vom găsi insă, decât în impresiu-nea, — de altfel de o putere momentană, — produsă asupra tululor spiritelor din Franţa, de un şir de aşa zise «afaceri senzaţionale». Nu credem că s’ar putea atribui vreunei reac-ţiuni produse in acel spirit, pe care prea ne-am deprins să-l vedem pururea Luând cel dintâiu iniţiativa marilor mişcări umanitare şi liberale.
A fost interesantă urmărirea discuţiilor prilejite cu această ocazie. Revistele şi ziarele s’au întrecut care de care să aibă părerile reprezentanţilor mai de seamă ai Franţ-b juridice, ştiinţifice şi literare.
In *Les Annales» găsim părerea academicianului Maurice Barres, care declarându-se prntru pedeapsa cu moarte, ironizează pe «aboliţionişli» cari «cerând înlăturarea ghilotinei, se îngâmfă socotind că fac un pas înainte în calea spre progres». Şi urmează: «Dar nu numai atât: mai e vorba încă de a pune societatea noastră Î11 acord cu „datele ştiinţifice". Iar «ştiinţa" ne spune că criminalii sunt nişte brute iresponsabile. La unul crima are de pricină atavismul, la altul e o chestie de temperament; Ia un al treilea, e de vină educaţia sa, mediul.
«Nu zic că n’am putea reţine ceva din mărturisirile aceslea ale omului de ştiinţă. Aşa este, rolul nosLru de legiuitori este să căutăm a criâ condiţii mai bune de trai, condiţii mai pro-priî a fâvor.za dezvoltarea firească a rnchtrzrlor. S& unim dar sforţările noastre, pentru a combate cauzele degenerescentei. Dar când odată răul este săvârşit, când avem în faţă un membru păcătos al societăţii, numai interesul social Irebue să ne însufleţească şi nici decurn o înduioşare faţă de acest criminal de nevoc, faţă de acest om anti-social».
Protestează apoi inpotriva «chipului ruşinos» de a căută să se indreptăţ-ască crimele, nevăzând Î11 ele decât o necesitate fatală, dela care criminalul n'a putut să se sustragă.
Urmează apoi părerea contrarie celei de mai sus, a romancierului Paul Adam :
«E o greşeală, zice, de a se crede că pedeapsa eu moarte înspăimântă atâta. In ţări ca Anglia şi Rusia, in cari această | pedeapsă e mai freeuentâ, numărul criminalilor nu s a împuţinat». Deci, pentrueă pedeapsa _ cu moarte nu împedică 1 crima şi pentrueă societatea nu e câştigată cu nimic de pe urma chinurilor îndurate de condamnat, ar fi mult mai bine să cruţăm o viaţă. Ţinut în închisoare şi pus la o muncă oarecare va contribui, cât de puţin, la o creştere a bogăţiei omeneşti. Papucii de pâslă ieftini, vor cruţă pe omul sărac de a-şi mai răni călcâele, alergând după o pâine.
Relevă insfârşit, desele erori judiciare săvârşite şi cari nu
l6 2
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
ne pot îndreptăţi să crpdem, că judecata omenească e totdeauna dreaptă în chip desăvâişit.
Părerile de mai sps reprezintă oarecum, cele două mari curente diu opiniunea publică franceză, asupra chestiuuei pe care Camera Franceză a avut acum, să o hotărească în cbip definitiv.
B.
*
* *
Cronica dramatică: Teatru! Liric; Ermete Novelli
In eraa-liia artelor, arta dramatică ocupă după credinţa generală unul din ultimele locuri, dacă nu chiar cel din urmă. Artistul dramatic e socotit ca un simplu imitator, care nu face decât să ne comunice, să reproducă ceeace altul — autorul dramatic — a creat. Această afirmaţie poate fi adevărată despre mulţi, despre cei mai mulţi actori cari joacă cu o egală indiferenţă oricefel de roluri şi n’au cu personagiile ce reprezintă nici o altă comunitate decât masca şi îmbrăcămintea lor pe care le împrumută în serile spectacolului. Sufletul personagiilor le rămâne neînţeles şi străin
Sunt însă actori cari înalţă arta lor la înălţimea celorlalte arte. Ei creează ca şi ceilalţi artişti. Rolurile ce joacă sunt operile lor de artă. Ei trăesc aceste roluri, pun în ele tot su- i fletul lor şi le exprimă cu toate mijloacele de care dispun. Printre aceştia e şi Ermete Novelli, Despre Novelli nu se poale spune că «joacă». El creează în continuu. In fiece seară sufletul lui dispare în acela al personajului respectiv. Dar ca aceasta să se poată întâmpla, trebue să existe o apropiere între sufletul lui şi acela al personagiilor sale. Şi de fapt cu toată bogăţia repertoriului său, eroii lui Novelli prezintă mai toţi o fizionomie înrudită până la un punct. Sunt oameni cu un fond sufletesc bun, sincer, cinstit şi ves> 1. Când sunt răi, sunt astfel fiindcă au fost nedreptăţiţi, dar la prima ocazie adevăratul lor caracter ese iar la iveală. In Papa Lebonard şi Papa Martin; în Kean, artistul dezordonat însă cu sufletul ales; în Alleluia ori în posacul dar bunul Geronte — toate roluri predilecte ale lui Novelli, întâlnim trăsăturile sufleteşti amintite mai sus. Cinstea, bunătatea şi veselia, care o întâlnim lot la oamenii buni — oameni răi nu sunt niciodată veseli—iată caracterele fundamentale ale sufletului lui Novelli, aşa cum ne apar din creaţiunile lui favorite.
Fireşte, talentul cel mare al lui Novelli şi extraordinarele mijloace de expresie de care dispune îi îngădue să reprezinte şi roluri sau scene ce es din notele arătate. Astfel el joacă cu o deosenită «maestria» pe Ludovic al XI, pe Dante, pe Scaron, atunci avem de a face însă cu virtuozităţile unui mare talent, virtuozităţi ce nu ne redau însă adevăratul suflet al artistului.
In repertoriul său, e un singur rol în care se găsesc reunite calităţile sufleteşti numite adineaori. E rolul lui Papa Lebonard. Papa Lebonard e bun, e cinstit e sincer şi e glumeţ. EI iubeşte viaţa şi pe oameni şi ar vrea ca toţi să fie ca el. Urăşte ipocrizia, minciuna şi îngâmfarea. Aceasta e filosofia lui. Lumea îl şi numeşte «il filosofo». Şi fiindcă acest rol oglindeşte complect felul de a gândi şi a simţi al lui Novelli, de aceea il şi joacă cu o perfecţie de neîntrecut. Acest fapt adevereşte încă odată vechea constatare că în orice lucrare de artă desăvârşită regăsim tot sufletul artistului: Papa Lebonard e capodopera lui Ermete Novelli.	'
. *
* *
Teatrul Naţional; Rivala
La Teatrul Naţional s’a jucat Luni 8 cor. pentru întâia oară Rivala, piesă in 4 acte, de Kistemaekers şi Delard, tradusă de d*l Brâteseu-Voineşti.
- Andrei Bnzeux e un sculptor cunoscut, «ajuns».
A ajuns acolo unde e,—om cu stare, cu glorie şi cu decoraţie,—graţie artei lui şi nevestei sale Jeana, o femee bogată
care l-a luat de bărbat amorezându-se de arta lui, mai mult decât de el, căci singură ne spune că atunci când l’a cunoscut, eră «slab, urît, cu mâinile negre şi cu genunchii pantalonilor roşi» ! Totuşi căsnicia lor merge destul de bine. Jeana cu vremea a început să iubească şi omul nu numai artistul, ba chiar a ajuns să-l iubească mult de tot Andrei nu face nici o opoziţie la dragostea soţiei; el însă nu o iubeşte pe dânsa. Inima lui bate pentru o veiişoară a lor Simona de Mortagnes, o fată tânără, frumoasă şi bună muzicantă. Simona e săracă $i împreună cu tatăl ei e găzduită de soţii Brizeux.
Andrei caută un prilej şi destâinueşte Simonei dragostea sa. Ea însă il respinge la început căci crede că şi el îi face propuneri nedemne cum îi făcuseră cu câteva momente mai ’na-inte nişte prieteni ai lui. Dar curând Simona se convinge de curăţenia sentimentelor vărului ei şi cade în braţele lui. Jeana află de această dragoste. Ea conjură pe soţul ei să nu se mai gândească la «cealaltă» ; invoacă iubirea ei pentru dânsul şi arta lui care i-a apiopiat odinioară.
Andrei insă care pare că n’a iubil-o niciodată, acum când iubeşte pe Simona nici nu vrea să audă pe nevastă-sa, ba mai mult, vorbele ei îl întărită într’atâta încât iâ un ciocan şi sparge ultima lui statue «Visătoarea» pe care trebuia să o ex-pue în aceeaşi zi la Salon şi care îi apare ca o operă fără de viaţă. (De ce? L-a inspirat doară Simona pe când o sculpta). Jeana acuză pe Simona de cele întâmplate iar Andrei se hotăreşte să plece din casa Iui, căci Simona va deveni in curând mamă. Toate implorările Jeanei care e dispusă să-l erte, sunt zadarnice. Un an şi jumătate după plecarea sa, Andrei se întoarce într’o noapte, în atelierul lui. Copilul lui şi al Simonei a murit în vremea aceasta. El s’a plictisit de Simona şi îi e dor de viaţa din trecut. (De bogăţiile Jt-anei şi de viaţa de trântor ce ducea, cum reese din vorbele lucrătorilor săi??) Cade la picioarele soţiei şi-i cere ertare. Acuma însă Jeana e neînduplecată ea, şi-l goneşte. (De ce ? L-a iertat doară de dragostea vinovată şi apoi Jeana care n’are nici o altă pasiune, părea cu totul dominată de Andrei!)
Piesa n’are niclun înţeles şi nici o legătură. Nu-s decât unele scene izolate bine prinse, încolo nimic. Personagiul principal Andrei Brizeux apare ca un individ afemeiat, neurastenic, iar Jeana ca o ftmee obsedată de soţul ei, o femee fără niciun amor propriu, care nu are niciun moment de revoltă împotriva aceluia ce o înşală.
Importarea acestei piese nu arc altă scuză decât aceea că eră nevoe de un- rol care să convină d-rei Tina Barbu care a debutat în rolul Simonei de Mortagnes. Şi d-ra Barbu are incontestabil un puternic temperament dramatic. Din nefericire insă posedă o voce cu un timbru aspru, supărător şi de o intensitate slabă, ceeace e o piedică mare pentru desvoltarea temperamentului său. Să sperăm că cu timpul glasul d-sale se va mlădia, altfel va fi condamnată să joace un repertoriu foarte redus, de femei oropsite, revoltate, singurile roluri cari ii vor conveni.
Cu timpul va dispare desigur şi acea rigiditate în gesturi şi mişcări, inevitabilă la	o debutantă.	'
In rolul	lui	Andrei,	d-1 Demetriade	a	făcut	lot	ceeace	acest
rol ingrat	i-a	îngăduit. Ni s’a părut însă	că	d-sa	joacă	rolul
la o temperatură prea ridicată... Cu ceva mai mult calm rolul n’ar pierde nimic, iar d-1 Denielriade şi-ar cheltui mai puţină energie...
Ne-a plăcut doamna Demetriade în Jeana. A jucat cu căldură şi a emoţionat în scena din actul al III-lea cu Andrei. In nişte roluri secundare, d-nii Liciu şi Soreanu au arătat că talentele mari se recunosc oricum ar fi travestite.
.	E.	P.
Colaboratorul nostru, D-l Eugen Pom, pleacă astăzi Vineri ora 5,55 p. ni. în Italia, în Sicilia şi Calabria, unde au avut loc groaznicele cutremure de pământ şi ne va tri-mete de acolo descrieri şi ilustraţii a celor văzute.
NOUA REVtSJĂ ROMÂNĂ
163
POLITICA
M.	S. POPORUL A DECRETAT BOICOTUL SI CERE DENUNŢAREA CONVENIT UNEI * COMERCIALE CU AUSTRO-UNGARIA
întreruperea negocierilor deschise la Viena pentru stabilirea convenţiunci comerciale cu Austro-Ungaria, a produs în ţară o dureroasă impresiune. O parte a ziarelor vicneze ne-au motivat această întrerupere prin necesitatea noului guvern, chemat in timpul negocierilor la cârma statului, de a se pune în curent cu această cestiune; iar altele, dau drept cauză neînţelegerea ivită cu privire la concesiunea vitelor.
Prima versiune este probabil cea diplomatică-oficială, pe când cea de a doua pare a conţine adevărata explicaţie a lucrurilor. Ne întăreşte în această aserţiune un comunicat apărut dăunăzi la Viena.
Iată ce citim în ziarul «Zeit» care a fost şi este totdeauna bine inspirat în toate cestiunile delicate ale Monarhiei vecine.
«Situaţia politico-comercială a Monarhiei a devenit iarăşi precară.
întregul complex de convenţiuni comerciale cu ţările din Balcani încă nu s’a putut termina până acuma.
Dată fiind situaţia politică de astăzi, importanţa con-venţiunei comerciale cu Serbia pierde din interes faţă de nevoia de a se regula această problemă cu România.
Asupra stadiului în care se găseşte această cestiune, despre care a pătruns până acum prea puţin în public, aflăm din izvor bine informat următoarele ştiri autentice.
Negocierele pentru încheerea de convenţiuni comerciale cu Statele Balcanice au început încă din vremea ministeriatului Contelui Auersperg ca ministru de agricultură.
Pe atunci, monarhia Austro-Ungară hotărâse ca în domeniul importului de vite să nu se acorde Statelor Balcanice, toate la olaltă, un import de vite mai mare de 50.000 vite cornute şi 100.000 de râmători, bine înţeles sub formă de carne tăiată. Aceste cifre urmau să nu se majoreze sub niciun cuvânt.
Cu prilejul schimbului de vederi între comisiunea română şi cea austro-ungară pentru încheerea unui tratat comercial, România a cerut numai pentru dânsa dreptul unui import de 50.000 vite cornute şi 100.000 de râmători, cu alte cuvinte atât cât Monarhia hătărâse să acorde tuturor ţărilor balcanice la olaltă.
Evident câ Monarhia n’a putut Iuâ în serios cererea României. Guvernul Austro-Ungar a propus României concesiunea unui import de 10.000 vite cornute şi 20 mii de râmători. Delegaţii Români au răspuns însă că nu se pot reîntoarce acasă cu concesiuni inferioare Serbiei. în urma acestei declaraţiuni, tratativele au fost câtva timp suspendate pentru ca ele să fie reluate în scurt timp şi a se discută o nouă bază de înţelegere propusă de ministerul de comerţ al Monarhiei.
Prin noua propunere se încuviinţa României şi im portul oilor. Deşi nu s’a precizat numărul importului concesionat, guvernul A.-Ungar făgădui să fie destul
de elastic în ce priveşte această concesiune ca una ce nu este atât de combătută de sferele agrare ale Monarhiei.
Contra oricărei aşteptări, delegaţii români au refuzat această propunere.
In urma acestora, tratativele s’au suspendat din nou, astfel că până în acest moment nu s’a putut conveni asupra concesiunei numerice cerută de România.
Tratativele cu România vor fi reluate în prima jumătate a lunei lui Ianuarie la Budapesta sau la Viena».
Rândurile, de mai sus sunt extrem de preţioase pentru noi, căci ele ne dezvăluesc aceea ce oficialitatea noastră a crezut nemerit să refuze opiniei noastre publice.
Suntem dar în măsură astăzi, graţie lămuririlor date de ziarul Zeit să apreciăm năzuinţele monarhiei vecjrt^ în ce priveşte interesul de căpetenie ale România»! în viitoarea convenţie cu Austro-Ungaria.	Jo bs
Ce reese din comunicatul de mai sus ?	’ uj
Se vorbeşte că pe când Austro-Ungaria ne cei? fţşmă concesiunile tarifare acordate tuturor ţârilor c^ carat am încheiat convenţiuni comerciale până acum.'eum şi alte concesiuni noui care interesează comerţul său în România pentru cari solicită să-i acordăm absolută libertate a comerţului, ea nu înţelege să ne acorde, prin reciprocitate, acelaşi regim de libertate neîmpiedicată a comerţului nt,.. Js,. vite pe teritoriul său vamal.
Cedând interesului egoist al agrarienilor săi, ea vine cu o formulă politică comercială neusitatâ până acum, limitând intrarea vitelor noastre într’acolo la un număr pe care ea îl socoteşte corespunzător intereselor sale.
Cu alte cuvinte, în schimbul libertăţei absolute Ce îi acordăm ca corolar al concesiilor tarifare făcute, Austro-Ungaria înţelege reciprocitatea voind să reducă importul vitelor noastre într’acolo, la o mică porţi-oarâ măsurată şi asta după a sa proprie chibzuială.
Dar să intrăm într’o mică analiză aritmetică a punctului de vedere Austro-Ungar ca să vedem la cât se însumează concesiunea pe care voeşte să ne-o facă Austro-Ungaria.
Să luăm de bază arătările ziarului «Zeit» şi să traducem în bani concesiunea generală pe care intenţionează Austro-Ungaria să o dea tuturor ţărilor Balcanice în care îi place să încorporeze şi pe România.
Pentru facerea acestei socoteli iau de bază elementele pieţei şi împrejurărilor româneşti.
In termen mediu putem notă la noi în ţară preţul unei vite cornute de bună calitate pentru export, la 250 de lei bucata. Concesiunea de 5o.ooo de capete de vita ar reprezenta dar 12.500.000 lei dacă am admite ca Monarchia vecină ar prind vitele vii. Cum însă este vorba numai de carnea a 50.000 de cornute, exportul se va reduce în consecinţă. Să reducem dar concesiunea Austro-Ungară la expresiunea exportului de carne.
Luând în consideraţie că o cornută de preţul sus indicat şi preparată pentru export ar cântări in mediu, după arătările specialiştilor 500 de kg. şi după avizul unanim al veterinarilor şi oamenilor noştri de
r64
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
meserie că o atare vită tăiată ar dă 50 °/0 carne, rezulta că din greutatea brută a concesiunei de 50.000 capete care revine la 25.000..000 kgr., numai jumătate, deci 12.500.000 kgr. formează baza de calcul a cer-cercetărei de faţă.
Tot specialiştii mi-au fixai preţul cu ridicata al unei atare mărfi la 45 bani kgr. O simplă operaţie de înmulţire ne arată dar că concesiunea totală pentru cornute aşa cum ar dori s'o facă oficialităţile Auslro-Ungare va reprezenta, luând de bază elementele ţârei noastre, j lei 5.625,000. Cum Austro-Ungaria doreşte ca nouă să . nu ne concesioneze decât facultatea unui export de ■ 10.000 capete sau o cincime din cifra concesiunei sale totale rezulta iarăşi că prin o operaţie de împărţire cu 5 in cifra de mai sus obţinem interesul la care ‘eşte Austro-Ungaria să reducă exportul vitelor noastre acolo ceea ce ne-ar da un cât de lei 1.125.000.
*
* *
racem acelaş calcul şi pentru râmălori.
\ .privinţa acestora Austro-Ungaria avea intenţiunea jncesioneze în total 100.000 de capete din care .ru noi rezervase 20000 de bucăţi.
Evident Că şi pentru porci nu poate fi vorba de cât tot de vite îngrăşate.
Socotind media greutăţei vii de [40 kgr. de bucată concesiunea ar reprezenta . 14.000.000 kgr. greutate brută.
Scăzând 25°/0din această greutate brută pentru a obţine carnea ce reprezintăcifra de mai sus reese, că concesiunea tradusă în carne neto ar reprezintă to.500.000 kgr. Luănd de bază preţul cu ridicata al carnei de râmători de 0.70 bani de kgr. ce s’ar obţine la noi, rezultă că toâtă concesiunea lor ar reprezintă lei 7.350.000.
Cum pentru România monarhia vecină înscrisese o concesiune de 20.000 capete de râmători sau 1 6 din totalul concesiunei, rezultă că împărţind cu 5 suma de mai sus (7.350.000) aflăm cifra Ia care hotărâse să reducă Austro-Ungaria exportul nostru de râmători şi care s’ar fi ridicat la lei 1.470.000.
Adunând ambele cifre ale concesiunilor ce pare hotărâtă să ne acorde Austro-Ungaria rezultă că exportul de animale, ce ne-ar îngădui Monarhia vecină să tri-metem, s’ar ridica la lei 2.600.000.
Pusă în faţă cifrelor exportului nostru de animale de odinioară în Austro-Ungaria, ea reprezintă abea a 10-a parte din aceea ce exportam în vremuri normale în Monarchia vecină.
*
* *
Dar şi exportul acesta este de admis ca posibil în caz când comerţul ar găsi convenienţă în aceasta.
Din nenorocire pe baza taxărilor tarifului general al Austro-Ungariei cât şi al reducerilor puţin importante acordate Serbiei, un export real cu greu va fi posibil. Intr’adevăr, admiţând ca preţ de vânzare en gros pe loc pentru cornute 0,45 kgr. un preţ destul de modest, el nu ar putea ajunge la Viena decât ridicându-se la 82 bani, dc oarece 15 bani de kgr. costă transportul pe c. f., 12 bani de kgr. vama, conform tarifului său general, iar 5 bani diferite cheltueli neprevăzute.
Asemenea şi carnea de porc pe care am evaluat’o costând engros în Bucureşti o 70 bani, va costa la Vi'ena între 95—1.05. Considerând că preţul engros la Viena al calităţilor ce vom puteâ furniza este pentru carne de cornute de 68—90 bani de kgr. iar de porc dela 95—1.05, numai rămâne îndoială că concesiunea va rămâne pe hârtie fără nici un efect real dacă guvernul nu va căuta să obţină reducerea taxei vamale asupra carnei dela 11 şi 12 lei de suta kgr. cât este astăzi la cel puţin jumătatea acestor taxe.
Raportată vama Austro-Ungară Ia preţul mărfei noastre, ea reprezintă 22l/a— 23°/0 pe câtă vreme majoritatea articolelor exportate de Austro-Ungaria la - noi sunt isbite de taxe vamale dela 5—12°/0, deci taxe inferioare procentului cu care voesc ci să isbească intrarea vitelor noastre într’acolo.
Iată de ce socotesc că în afară de interesul concesiunei globale ,trebuc să intrăm şi în analitica disposi-I ţiilor vamale tarifare şi poate ar fi de interes să se 1 constate şi să se discute puţin şi tarifarea pe căile J ferate.
Faţă dar de pornirea Austro-Ungariei de a revendica libertatea absolută numai pentru interesele sale şi de a ne-o refuza nouă pentru interesul nostru de căpetenie pe piaţa Austro-Ungară şi mai cu scamă faţă de neînsemnatul interes la care voieşte să reducă exportul nostru de vite nu ne surprinde nici de cum că negocierile au trebuit să fie întrerupte. Delegaţii români nici nu puteau face altfel astăzi mai cu scamă când întreaga suflare românească, dela un capăt la altul al ţărei, trezită de pagubele pe care le-a îndurat din cauza samavolniciei Austro-Ungarc, cere guvernului o acţiune mai energică întru apărarea intereselor economice ale ţărei.
*
* *
De altfel să lămurim cestiunca. Nu contra ştirbirci principiului libertăţei comerţului in sine ne ridicăm, deşi faptul acesta ar fi suficient ca să motiveze imposibilitatea unei înţelegeri.
Ce ar zice îutr’adevăr Monarhia vecină dacă prin reciprocitate şi tot din motive de protec.ţiune a muncei naţionale, am cerca şi noi să restrângem importul ma-şinclor agricole din Austro-Ungaria la câteva bucăţi sau sute de kgr. dc marfă, sau dacă am cere restrângerea importului a anumitelor textile la o cantitate determinată de câteva kgr , nu ştiu dacă formulând o atare pretenţiune diplomaţia Monarhiei vecine ar subscri-o vre-o dată?
Cu toate acestea, înclinăm să trecem cu vederea şi acest sacrificiu pe cari ni’l cerea Austro-Ungaria,fără a mai cercetă împrejurările de tristă amintire care au determinat Rusia pe vremuri, să subsc: ie această formulă politico comercială nenorocită, numai ca să dovedim Monarhiei vecine cât de mult ţinem ca excelentele raporturi politice care par a preocupă oficialităţile reciproce să se cimenteze şi mai mult.
Dar dacă suntem dispuşi să suportăm povara ştir-birei principiului libertăţei comerciale, numai în ce ne priveşte pe noi, nu putem admite cu nici un chip pre-| tenţiunea vecinei noastre de a voi să reducă conce-
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
I(>5
siunea vitelor noastre în Austro-Ungaria la o expre-siune, care ar corespunde numai intereselor egoiste ale agrarienilor săi.
In această privinţă ne socotim îndreptăţiţi, în virtutea însemnatului debuşeu de 120 milioane lei ce oferim muncei Austro-Ungare să formulăm noi echivalentul ce ni se cuvine. Şi cuantumul acestui echivalent nu trebueşte căutat în media cifrelor ultimilor ani, ci în media anilor cari precedează politica de prigonire întreprinsă de Austro-Ungaria în potriva comerţului nostru de vite. Exportul nostru de animale în Monarhia vecină se ridică odinioară în timpi normali, la 20—25 milioane lei *).
* * *
Judecând după ştirile ''are ne sosesc zilnic d:n Monarhia vecină, °’ar părea că împrejurările politice prin care ea trece, ar fi determinat un curent serios pentru o mai dreaptă apreciere şi a intereselor noastre în viitoarea Convenţiune.
Din nenorocire avem însă indicaţiuni puternice care ne fac să credem că in cercurile determinant' convingerea necesităţii de a ni se respectă cererile nu a prins încă rădăcini.
In afară de discuţiunile urmate în Reichstagul Austriac cu privire la recenta lege pentru punerea în aplicare a tratatelor de comerciu, care ‘'unt caracteristice în această privinţă, iată ce notă publică un ziar bine informat din Viena acum câteva zile: «Fără a negă însemnătatea unor relaţiuni amicale cu România, socotim că nu este momentul să negociem definitiv cu dânsa. Mai târziu, limpezindu-se situaţiunea vom plăti cu mai puţin aceea ce România ne poate oferi astăzi.
Diplomaţia să caute dar să mai prelungească statul quo. De altfel convenţia nu este denunţată şi chiar de se va denunţă, tratamentul actual va mai dăinui un an dela denunţare. La ce dar bună atâta grabă ?»
Evident Monarhia vecină 'şi are socotelile sale.
Cine ne poate însă împedica ca şi noi să le avem pe ale noastre ?
Şi în această privinţă trebue să se ştie că ţara şi- a făcut astă dată socoteala şi stă chiar înaintea unei hotărâri pe care nimeni nu o poate împiedecă să o traducă în fapt dacă şi de astă dată inleresele ei vor fi călcate în picioare şi nesocotite.
Politica comercială detestabilă pe care au acceptat’o partidele noastre de guvernământ faţă de Austro-Ungaria, dela moartea marelui Brălianu, a fost declarată prin însăşi glasul ţărei, pe calea meetingurilor ţinute acum în urmă în toate oraşele noastre, în stare de faliment. Iar hotărârile agricultorilor din Ialomiţa luate îu ziua de 27 Nov. de a boicota mărfurile Austriace până ce se va da satisfacţie şi intereselor noastre adânc jignite pare a fi primul decret al acestei manifestări a poporului, în lupta sa pentru apărarea intereselor sale legitime.
Fenomenul acesta al boicotului nu trebue de altfel să surprindă.
El este firesc să se preducă, acolo unde o acţiune
Vezi I. C. Băicoianu.
oficială îndărătnică neglijează interesele şi aspiraţiunile îndreptăţite ale unui popor.
In privinţa aceasta, evenimentele care se desprind ’naintea ochilor noştrii în Turcia, sunt prin originalitate şi efectul lor intensiv, prin mişcarea politică comercială la care au dat naştere, extrem de instructive.
Intradevăr cine urmăreşte cu atenţiune mersul treburilor internaţionale a putut să constate neplăcerea ce a putut să cauzeze Majestăţei Sale Imperiale şi Apostolice cum şi întregului său aparat diplomatic, hotărîrea fără şovăire a Majestăţei Sale poporului turcesc prin decretarea boicotului care i-a adus răni de moarte în timp de pşce.
Netăgăduit şi oficialitatea noastră pare a fi pe cale să piardă din mână cheia siluaţiunei.
De altfel ea-şi va merita soarta dacă nici de astă dată nu va şti să apare interesele vitale şi demnitatea ţărei, denunţând convenţiunea cu Austro-Ungaria în caz când dreptele noastre cereri nu vor fi satisfăcute.
C. I. Băicoianu
CONSIDERATIUNI ASUPRA VOTULUI UNIVERSAL IN ROMÂNIA colegiul unic
Părerea care prevalează în opiniunea publică, privitor la agitaţiunile pentru dobândirea votului universal este că o schimbare în actualul regim electoral se impune, prin însăşi corupţiunea sa recunoscută de toţi.
Admisă în principiu schimbarea de regim, şi credem că aceasta va trebui să angajeze moralmente şi pe reprezentanţii săi, de aci încolo încep discuţiunile în privinţa sistemului nouei alcătuiri eventuale faţă cu reala stare de lucruri dela noi. Şi în privinţa aceasta părerile se împart. Ceeace vom reţine însă din toate acestea este dorinţa generală a unei îndrumări nouă alta decât cea actuală.
Că prin presa noastră s’au emis păreri pro şi contra votului universal, probabil că la aceasta a mai contribuit şi interesele de partid, precum şi interesele proprii ale politicianilor, care încă nu au izbutit să zdruncine întru nimic opiniunea prealabil stabilită tocmai prin faptul împrejurărilor. Constatăm - totuşi că nu s’a lămurit nimic în această direcţiune sub raportul mentalităţii alegătorilor şi al rezultatelor certe şi reale ale regimului actual electoral.
Pentru acest motiv ne propunem să analizăm chestiunea potrivit colegiilor statornicite prin constituţie şi legea electorală luănd de bază datele ultimilor alegeri importante cu atât mai mult prin împrejurarea că răscoalele ţărăneşti din 1907 au trebuit să exercite o influenţă asupra alegătorilor precum şi asupra conducătorilor înşişi. Şi dacă nu vom spune multe lucruri noi vom reda însă adevăruri, peste cari nu se poate trece când e vorba de rezolvirea marei chestiuni.
Colegiul I. — întrebarea la care voim să răspundem cu privire la acest colegiu este: cum se aleg deputaţii- şi senatorii acestui colegiu, care potrivit actualului regim reprezintă chintesenţa conştiinţei electorale a ţării, precum şi care este starea intelectuală şi morală
166
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
a alegătorilor colegiului I în raport cu dreptul de vot ca rezultat al cenzului impus de lege ? Mai exact, cum se manifestă conştiinţa acestor alegători în exercitarea dreptului de vot, care drept e un privilegiu al câtorva, pe voinţa cărora se reazimă puterea oligarhiei ce ne domină?
In privinţa chipului cum se aleg deputaţii şi senatorii noştri nu mai este un mister pentru nimeni. Partidele noastre politice nu au un număr constant mai numeros de adepţi, pe cari să se poată sprijini şi chiar fiind vorba de colegiul I clientela electorală se strămută dela un partid la altul odată cu dobândirea pu-terei, ne fiind determinată de nici un fel cţe principii, cari lipsesc tutulor, alegători şi politiciani la olaltă. Aşa se explică cum sistemul în alegeri este acelaş pentru toate partidele. Totuşi fiecare partid are un număr de aderenţi mai statornici, mai ales printre alegătorii col. I şi anume pe aceia cari de obicei sunt aleşi cu o-caziunea dobândirei puterei, împreună cu o sumă de interesaţi, cari au de aşteptat situaţiuni materiale, funcţiuni şi sinecure, pentru ci sau protejaţii lor. Aceasta este clientela mai stabilă a partidelor noastre istorice, al cărui număr este destul de restrâns pentru ca să se poată vreo dată conta pe dânsul în sensul dobândirei vre-unei majorităţi la opoziţii. Iar când aceasta se întâmplă, împrejurarea se datoreşte influenţei persoanei, averei şi intereselor materiale ce le are angajate vre-un politician cu vază în judeţul respectiv, şi mai ales ajutorului guvernului însuşi. Şi atât de adevărat este lucrul acesta în cât cu ocaziunea alegerilor efectuate în urma răscoalelor ţărăneşti din 1907—tot guvernul a trebuit să îngăduiască intrarea membrilor marcanţi ai opoziţiunei în parlament.
Pe lângă această clientelă proprie dar restrânsă a fiecărui partid se mai adaogă, la guvern, proprietarii şi arendaşii cari, votând în colegiul I, au atâtea legături şi interese cu administraţia în cât îşi servesc voturile lor tutulor partidelor care se succed la putere, şi cu toate că în aparenţă au o situaţiune materială independentă, de fapt însă ei sunt mai mult legaţi de putere, adăogând cu numărul lor la corupţiunea care decurge din actualul sistem electoral.
Alături de aceştia mai vin pretendenţii la diferite funcţiuni publice, cari au cenzul cerut, şi mai ales protectorii lor, precum şi cei cari doresc să şi le menţină» fiind în aceiaşi situaţiune în privinţa cenzului. Şi cum şi unii şi ceilalţi sunt ademeniţi cu promisiuni, se înţelege uşor de ce numărul angajaţilor guvernamentali ai colegiului I sporeşte. Se mai adaogă apoi marii comercianţi, cari au aceleaşi interese de a stâ bine cu puterea de orice nuanţă ar fi, precum şi proprietarii moşneni cu cens şi pe cari Administraţia îi aduce prin diferite mijloace la vot în favoarea guvernului.
In sfârşit, când candidatul este avocat, ceea ce se întâmplă adese ori, mai contează la vot şi clientela sa, precum şi oamenii săi de interese şi afaceri.
Aceştia sunt alegătorii colegiului I, în baza cenzului prezumaţi independenţi economiceşte şi cari de fapt îşi exercită dreptul de vot în majoritate interesaţi 'şi totdeauna în legături cu guvernele
Cât despre aleşi nu vom mai insista, căci ei sunt ex-
presia voinţei guvernului, şi dacă avem în vedere c-aceasta se petrece în colegiul I, socotit cel mai select, ne putem dâ clar seama de rostul absolutizmului care trăeşte în ţara noastră, în locul celor consfinţite de constituţie.
Privitor la starea intelectuală şi morală a alegătorilor colegiului I, avem aceleaşi consideraţiuni drepte de făcut-Mobilul votărei fiind în majoritate interesul, iar numărul restrâns de votanţi constituind un privilegiu, fiecare abuzează de acest privilegiu în favoarea sa, dar în defavoarea celor mulţi şi dezbrăcaţi de aceste drepturi, şi în defavoarea dreptăţei şi moralei, întronează cu chipul acesta nedreptatea ş1 corupţiunea. Intelectualmente, în afară de numărul restrâns al titraţilor, cari au cenzul necesar,—de obicei profesiuni libere, — şi cari înregimentaţi politiceşte stăruesc pentru susţinerea regimului, majoritatea alegătorilor colegiului I ignorează cu desăvârşire detaliile vieţei politice, nesocotind importanţa votului în raport cu interesele generale şi utilizându-1 pentru interesele proprii.
In general, ca cultură şi educaţiune socială, alegătorul colegiului I nu stă mai sus decât alegătorii celorlalte colegii. Excepţiunile nu contează, de oarece puţinele conştiinţi şi caractere sunt copleşite de massa comună» de numărul celor cari merg cu puterea, aşa că sau riscă să rămână izolate, sau sunt obligate să cedeze sistemului, convenind de cele mai multe ori cu dânsul. De altfel regimul e în aşa chip alcătuit că înaintea sa trebue să cedeze toţi, inteligenţele şi caracterele, şi de aci corupţiunea şi abuzurile, odată cu pervertirea simţului moral. Şi aceasta în general cu aplicare la toate colegiile, căci înţelege bine oricine că dacă aşa se petrec lucrurile la colegiul 1, unde în aparenţă cel puţin există
0	oarecare independenţă, ce trebue să se petreacă cu celelalte colegii.
Astfel se manifestă conştiinţa alegătorilor colegiului
1	în exercitarea dreptului de vot.
Şi atunci se va putea bine obiecta. Aceiaşi massă inconştientă dăinueşte pretutindeni,—e massa tutulor colegiilor electorale, şi cu acordarea votului universal va creşte această massă şi nu numai că nu va dispare sistemul, dar corupţiunea va fi şi mai mare. Ei bine, privind rezultatul operaţiunilor electorale în raport cu actuala organizaţiune, obiecţiunea nu pare lipsită de temei; schimbându-se însă odată cu legile şi direcţiunea politică şi luându-se mai ales măsuri pentru prefacerea or-ganizmului social, o îndrumare mai bună se va putea nădăjdui. Şi în acest sens trebue să recunoaştem că există în ţară elemente mai conştiente decât cele cari formează majoritatea votanţilor colegiului I şi că mai sunt, după cum vom vedea, şi alte clemente cari pregătite ne pot dâ speranţa unei regenerări. In schimb însă, e netăgăduit că suprimarea actualelor colegii va avea ca rezultate practice în primul rând înlăturarea pletorei de alegători ai colegiului I, cari îşi speculează voturile în vederea situaţiunilor promise. Tntr’adevăr, politicianii au astăzi o scuză până la un punct îndreptăţită. Ei susţin că sunt prizonierii alegătorilor cari au la îndemâna lor cât mai multe voturi, aşa că atunci când e vorba de acordarea de funcţiuni şi demnităţi în care nc-ar fi necesare inteligenţe reale, capacităţi şi
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
167
caractere, nu mai este posibilă o selecţiune, politicianii cari decernă situaţiunile având să ţină de obiceiu socoteală de numărul voturilor alegătorului care solicită. Cu chipul acesta se explică numărul cel mare şi tot mai mult crescând de proletari intelectuali, adese ori adevărate talente şi cari ar fi putut dă o îndrumare mai sănătoasă, în cea ce priveşte dcsvoltarea noastră internă. Or, desfiinţarea actualelor colegii şi lărgirea dreptului de vot va dâ posibilitatea unei selecţiuni cu privire la elementele cari trebuesc să ne conducă şi de care nu sunt de loc străine interesele generale ale ţărei.
Colegiul al Il-lea.—In acest colegiu votează cei mai mulţi intelectuali, cari din nefericire însă sunt în cea mai mare parte înregimentaţi politiceşte, aşâ că, fiind obligaţi partidelor respective, votează nu potrivit conştiinţei lor, ci potrivit indicaţiunilor date de politicianii conducători, potrivit «disciplinei», cuvânt care parc a fi fost creat anume pentru a-i obligă şi înjosi sufleteşte.
Cu chipul acesta majoritatea intelectualilor colegiului
Il-lea, în loc să dcâ un exemplu de conştiinţă, imitat de alegătorii neînregimentaţi şi cari votează la stăruinţa părţilor, se fac instrumentul partidelor respective, votând uneori candidaţi analfabeţi... Excepţiunile nu contează nici în acest colegiu, de oarece puţinele conştiinţi se expun să rămână izolate, şi în tot cazul sunt acoperite de marele număr al massei guvernamentale.
Astfel aţâţi intelectuali, profesiuni libere mai ales, şi-au făcut carieri sub actualul regim din speculaţiunea naivităţei şi naivilor alegătorilor, pentru cari situa-ţiunea regimului c o chestiune de existenţă.
Dacă cu dobândirea votului univers;d situaţiunea lor se va schimbă, aceasta o va decide împrejurările. Se poate prevedeă însă că cu masse pregătite, rolul lor se va reduce tot mai mult, iar cu masse inconştiinte numărul le va spori, mărind corupţiunea.
Dn alt factor conştient, în raport cu starea, generală a alegătorilor colegiului al 11-lea, e alcătuit de către i funcţionarii publici. Se întâmplă însă că şi aceşti ale- j gători ai colegiului al 11-lea prin situaţiunea lor socotită în raport cu siguranţa zilei de mâine, sunt instru- 1 mentul puterei, obligaţi să susţină regimul guvernamental, căruia îi dă un contingent însemnat de voturi. De acea constatăm cu mirare că se vorbeşte in termeni preâ vagi despre votul universal, neglijându-se chestiunile de detaliu, cari prin importanţa lor sunt decisive cu privire la consecinţele practice ale aplicărci-Ei bine, votul universal va reuşi să no deâ numai o continuare a actualului regim, cu toate păcatele sale. dacă nu se vor luă pe lângă alte atâtea măsuri şi acea de a se hotărî inamovibilitatea funcţionarilor publici, ca prin stabilitatea lor funcţionarii să fie degajaţi de influenţele politicianilor. Şi pentru că e chestiunea de inamovibilitate ea ar trebui statornicită în aşâ chip ca să nu mai poată fi jocul guvernelor, care când constată că adversarii şi-au căpătuit prea mulţi partizani, găsesc uşor şi foarte nimerit a o desfiinţa, lată dar, cum clasa funcţionarilor publici, aşâ cum este alcătuită astăzi, constitue în parte o pedică la realizarea idealurilor sădite în dobândirea votului universal şi că va trebui odată cu marea reformă, dacă nu anterior, rezolvată şi chestiunea stabilităţei lor.	,
Mai votează în colegiul al Il-lea şi majoritatea comercianţilor. Dată fiind situaţiunea materială pe care o au, netăgăduit mai independentă decât a funcţionarilor publici, comercianţii bine organizaţi şi pregătiţi-ar putea constitui chiar sub actualul regim, un factor important care în faţa alcătuirei guvernamentale să formeze o opinie peste care să nu se poată uşor trece. De fapt însă, comercianţii în majoritate, ignorează im. portanţa votului faţă cu interesele generale.	u
Micile nevoi şi legături ale negoţului lor cu diferitele autorităţi îi fac să apeleze la serviciile reprezintanţilor regimului cari pun toată stăruinţa ca să-i oblige în aşâ chip că o abatere dela îndatorirea de a le servi votul în alegeri are ca consecinţă urgia autorităţilor, care sunt la discreţia regimului. Nu mai vorbim de neajunsurile ce li se pregătese prealabil în preziua alegerilor, numai pentru a le putea zmulge voturile. De aci încolo începe însă culpabilitatea acestor alegători, de câte ori îşi lasă angajate voinţele pentru servicii de natură intimă, sau se lasă seduşi în ultimul moment
De aceea fiecare politician mărunt de provincie se simte obligat să aibe dintre dânşii câte un număr cât mai respectabil de fini sau de alte rude de ocaziune.. Şi acest fapt arc o deosebită importanţă, întru cât ne redă adevărata lor mcnitalitate precum şi origina abuzului ce se face cu dânşii. In acest sens trebue să a-dăogăm că chiar atunci când au fost în joc interesele lor proprii au făcut cauză comună cu toate guvernele, de aceasta profitând tot politicianii în detrimentul lor.
Ca pregătire, comercianţii noştrii nu au studii nici şcoli speciale, îndrumarea dându-le-o spiritul practic, care dacă poate suplini ştiinţa în privinţa intereşelor negoţului, scoboară însă nivelul moral, slăbind credinţa în puterile proprii şi în drepturile cetăţeneşti pe care le au.
In această situaţiune şi comercianţii servesc regimul guvernamental deopotrivă cu ceilalţi alegători ai colegiului al Il-lea. Şi atunci ne întrebăm: ce rezultat practic ar oferi acordarea votului universal, privind funcţionarea acestei clase în materie electorală? '
Credem că în cazul când numărul alegătorilor ce s’ar crcâ prin acordarea votului universal ar fi mai pregătit decât acela al comercianţilor, o îndreptare s’ar putea ’spcrâ în sensul că numărul mare adăogat de alegători i-ar putea acoperi, putând dezorientâ întru câtva şi pe conducătorii electorali cari vor aveâ de luptat cu prea multe şi prea mari dificultăţi ca să-i poată conrupo laolaltă. Totuşi se mai poate prevedeâ că, în caz de o asemenea lărgire a dreptului de vot, numărul comercianţilor rămânând cu totul restrâns faţă eu massa cea mare a alegătorilor, şi interesul faţă de dânşii va scădeâ în aceeaşi proporţiune, împrejurare care le va dâ ocaziunca să revină la sentimente mai bune, căci ne mai fiind atât de menajaţi ca sub actualul regim, vor conveni de bună voe la o îndrumare generală superioară. Aceasta e încă posibil, numai ca curentul general să fie sănătos, pornind dela clemenţe mai mult şi mai bine formate. Cât despre funcţionarii, comerciali, ei au organizaţiunile lor slabe, când le-au speculate de către vânătorii de voturi, partizani ai regimului cari le conduc adeseori.	,
168
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Mai dau guvernului în alegerile de deputaţi, colegiul 17-lea, un contingent însemnat de voturi, meseriaşii patroni şi muncitorii.
Meseriaşii patroni, dintre cari cei mai bine situaţi votează în colegial I, sunt cu desăvârşire lipsiţi de o orientare politică proprie, înregimentaţi în parte în partidele existente, se dezinteresează, în majoritate de trebile publice, votând după nevoi sau la stăruinţă. Cât despre muncitori, aceştia au avut un început de organizaţiune în timpul mişcărei socialiste, dar care a încetat odată cu mişcarea însăşi. înjghebările muncitoreşti de astăzi sunt slabe şi nu pot să imprime o notă a lor proprie nici măcar în atitudinea actuală a colegiului al TI-lea, aceasta provenind şi din cauza lipsei de o direcţiune serioasă şi capabilă,—cei cari ar fi fost destoinici să dea muncitorilor o asemenea îndrumare părăsindu-i de mai multă vreme.
Totuşi nu vom judecă pe muncitori după eşecul organizaţiunei dată de socialişti, căci acolo au influenţat pe lângă consideraţiuni personale de ordine politică şi împrejurarea că muncitorii noştrii meseriaşi, cari singuri au făcut parte din mişcarea socialistă, cu numărul şi starea lor înapoiată nu au putut alcătui un partid aşâ după cum au voit conducătorii. Aceasta nu însemnează însă că muncitorii şi cauza lor trebuie părăsită, pentrucă numărul şi mentalitatea lor nu sunt susceptibile pentru formarea unei grupări politice, pe temeiul căreia să se poată face politicianism.
Muncitorii, aşâ după cum se prezintă astăzi, sunt susceptibili de o organizaţiune mai bună şi cu drepturile pe care le au în colegiul al II-lea de cameră, bine sfătuiţi, şi îndrumaţi ar putea izbuti să se ţină soco- ; teală şi de glasurile lor. Dar la aceasta se mai opune pe lângă lipsa de direcţiune, după cum am arătat, ignoranţa şi odată cu aceasta dezorientarea politică pe care o aruncă în rândurile lor partidele actuale de guvernământ, cu scopul de a le luă voturile. Astfel înjghebările muncitoreşti cari abundă sub denumirea de •Societăţi» sunt de obicei apanagiul candidaţilor la colegiul al II de deputaţi, în a căror conducere aceştia se luptă ca să figureze. Aceste alcătuiri au aerid a le susţine muncitorii anume pentru a servi cauzele reprezintan-ţilor actualului regim. Şi cu aceasta mentalitatea lor se pune şi mai bine în evidenţă. De unde decurge că dacă muncitorii nu se vor lumină şi apropiâ între ei pe baza unei organizaţiuni proprii, chiar votul universa^ nu le va profita prea mult.
Dintre muncitori sporesc mult numărul voturilor guvernamentale acei cari exercită micile profesiuni, lucrând de obiceiu pe seama lor.
Aici e calul de bătae al guvernelor. Neştiutori de carte adese-ori, ignorând în mod absolut cunoştinţa trebi-lor publice, votează fără să ştie pe cine, prea des find induşi în eroare de către agenţii electorali chiar asupra persoanei alesului. In domeniul acesta operează cu succes moneda şi agenţii poliţieneşti, -iar afirmaţiunea nu e câtuşi de. puţin cutezătoare. Chiar cu ocaziunea ultimilor alegeri din 1907 ca::didaţi de-ai guvernului pentru acest colegiu se exprimau că-i vor alege poliţia şi chiar au reuşit graţie ei. Ast-fel s’a numit rău zestre guvernamentală - colegiul al IIT-lea, mai nemeritâ fiind de-
numirea aceasta cu aplicare la al doilea colegiu de deputaţi, care dă un contingent de aleşi cu mult mai mare, contribuind la o adevărată şi statornică majoritate parlamentară.
In colegiul al Il-lea de senat votează mulţi din alegătorii colegiului 1 de cameră precum şi un însemnat număr de intelectuali care votează în colegiul II de cameră. Graţie acestei împrejurări colegiul al II de senat ar puteâ fi cel mai select colegiu electoral, dacă, după cum am spus, intelectualii nu ar fi înregimentaţi politiceşte, ei înşişi stăruind şi contribuind la menţinerea regimului.
Colegiul al Il-lea de senat este prin excelenţă guvernamental ca şi celelalte colegii şi această confirmă în totul afirmaţiunea şi consideraţiunile pe care le-am făcut atât în primul capitol referitor la alegătorii colegiului 1 cât şi referitor la intelectualii colegiului al
II-lea.
Qolegnil al IlI-le .—E colegiul sătenilor şi cum săteni alcătuesc în majoritate şi în esenţă poporul nostru, mai precis l-am puteâ numi colegiul poporului.
Trecând peste consideraţiunea că acest popor alege un număr prea restrâns de deputaţi, în raport cu massa şi interesele sale, e de reţinut însă că nici măcar în urma răscoalelor ţărăneşti din 1907 acest colegiu nu a dat un reprezintant propriu al său în parlament, împrejurare care, tocmai prin faptul că a venit în urma acestor răscoale, şi tocmai prin faptul că în câteva judeţe, după cum vom vedeâ, sătenii alegători şi-au afirmat cu ocaziunea alegerilor voinţa în potriva regimului actual, dovedeşte că nu e numai starea lor de ignoranţă şi rezultatul votului indirect care s’a pronunţat în acest ultim timp, dar şi nesocotinţa politicianilor dusă la extrem.
Vom examinâ şi pe alegătorii acestui colegiu, dar mai înainte de a trece la dânşii, nu ne putem opri un sentiment de revoltă faţă de organizaţiunea votului indirect, atât din punct de vedere legal precum şi al operaţiunilor electorale la care dă naştere. Sistemul acesta de votare cu aplicare la săteni constitue cea mai sfruntată şarlatanie a drepturilor lor şi cea mai odioasă atingere adusă conştiinţei însăşi.
Că legea electorală c nedreaptă e de ajuns să privim numai chipul alcătuirei votului indirect precum şi > rezultatele sale. Totuşi chiar aşâ cum este alcătuită, dacă s’ar fi lăsat sătenilor libertatea în alegeri, ei ar fi căpătat cel puţin conştiinţa dreptăţei celor scrise într’ânsa. In fapt intervenţiunea obicinuită a administraţiei e suficientă pentru a asigurâ alegerea candidaţilor guvernamentali, nesocotindu-se şi această iluzie de drept de vot, pe care actuala alcătuire electorală o acordă sătenilor.
Sub acest raport, operaţiunile electorale se rezumă foarte scurt: Certificatele de delegaţi intră în mâinile prefecţilor. Ei le împart partizanilor şi agenţilor electorali cari votează pe candidaţii guvernului. Reuşita e sigură, dar rezultatul pentru săteni, — şi de acesta nu s'a preocupat nimeni—este neîncrederea în legi şi autorităţi, care îi reîntoarce la nădejdea în forţa brută la care recurg din inconştienţă şi disperare.
Prin urmare nu vom puteâ înţelege pe alegătorii a-
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
169
cestui colegiu de cât ţinând seamă de influenţa covârşitoare a votului indirect, precum şi de amestecul ad-ministraţiunei cu privire la drepturile lor. Cu toate acestea privind rezultatul alegerilor din 1907, chiar aşa după cum s’au efectuat, cu tot sprijinul administraţi-unei şi-al legei însăşi, nu ne putem opri de a constata lupta ce au dat şi interesul ce au pus aceşti alegători în câte-va judeţe ale ţărei.
In Prahova, bună-oară, am avut de inregistrat un balotaj, iar candidaţii independenţi au întrunit un număr atât de însemnat de voturi, că dacă sătenii alegători ar fi fost bine organizaţi şi fixaţi asupra unei sin* gure candidaturi, reuşita ar fi fost sigură. Cu ocazi-unea aceasta s’a pus în evidenţă şi mai mult răul ce decurge din lipsa lor de organizaţiune, împrejurare de care a profitat tot regimul guvernamental. Conduita lor însă în această ocaziune, indiferent de rezultatul practic al alegerei, a pus în lumină dorinţa atât de bine afirmată a alegătorilor săteni de a se împotrivi actualului regim, şi a lupta făţiş împotriva sa, cu toate, iuger rinţelela care au fost supuşi, iar aceasta nu-i puţin, potrivit chipului cum a fost judecat până în prezent acest colegiu şi potrivit chipului cum votează în general alegătorii noştrii ai colegiului al 11-lea şi chiar I. Şi cazul nu a fost unic. Aceleaşi stăruinţi s’au pus de către alegătorii acestui colegiu în Olt, şi chiar de ar fi să socotim că s’a făcut politicianism şi în această împrejurare tot nu putem trece cu vederea că sunt voinţi în colegiul al 11 l-Iea care luptă să se afirme în sensul intereselor lor.
O învăţătură mai importantă însă va trebui să tragem din conduita lor. — Ei au fost aduşi în totdeauna la vot prin presiune şi prin tot felul de mijloace capabile a-şi înşela şi dezorienta, — nici odată însă nu şi-au speculat voturile în vederea vre unei situaţiuni materiale, cum au făcut alegătorii celorlalte colegii şi în această privinţă le sunt cu totul inferiori ca moral, pe moralul acesta trebuind să se întemeieze toţi aceia cari vor să vadă în lumină viitorul ţărei.
Dacă aceasta e situaţiunea alegătorilor colegiului al Hl-lea în câteva judeţe, nu tot aşa se petrec lucrurile în majoritatea lor, aşa că nu vom generaliza aprecierile noastre totalităţei alegătorilor săteni întru cât majoritatea lor trăesc în ignoranţă, neştiutori de carte şi în necunoştinţa drepturilor lor înşile. Totuşi nu ne putem opri a constata că ignoranţa lor e a massei în general şi că de dânsa nu sunt străini nici chiar mulţi alegători ai colegiului al 11-lea şi I. Şi atunci, care mai este sub acest raport, raţiunea celor trei colegii şi mai cu seamă a votului indirect?
E de reţinut că ignoranţa aceasta dela sate a fost determinată nu numai de multiplele cauze economice, dar şi de felul alcătuirei şcoalelor noastre, în special de îndrumarea creiată de şcolile superioare. Intr’adevăr, majoritatea fiilor de săteni, terminând cursurile primare dela sate, năvălesc în liceele şi gimnaziile din capitalele judeţelor pentru a-şi face o carieră mai bună, în orice caz alta decât agricultura. Şi nu vom tăgădui că sunt inteligenţe cari s’au ridicat dela sate şi cari cultivate au adus foloase reale progresului nostru; totuşi cum mulţimea lor se preînoeşte. anual şi cum serviciile
statului şi tot ce se chiamă funcţiune e acaparat şi plin peste măsură, ne-am pomenit prin centrele principale cu pleiada de proletari intelectuali supuşi nesiguranţei vieţei şi mizeriei, şi în schimb cu un gol imens la sate în cea ce priveşte inteligenţa şi cultura, aşa că pe când oraşele au prosperat prin elemente culte dar sărace, satele au sărăcit şi de speranţa inteligenţelor cultivate. Fiii de săteni luminaţi nu mai revin la vetrele săteşti, majoritatea lor umple oraşele şi în nevoile lor ajung partizanii regimului actual şi agenţii partidelor care—i conrup, întorcându-i, prin conduita ce le-o impune nevoia, în-potriva intereselor vetrei dela care au plecat. Aşa că în loc ca ei să ajungă sprijinul şi lumina satelor, de atâtea ori devin uneltitorii şi înşelătorii conştiinţelor naive din care s’au născut.
Iacă de ce a sporit încă ignoranţa la sate şi de ce credem că o nouă îndrumare a şcolilor noastre superioare se impune prin forţa împrejurărilor.
Avem licee sau gimnazii mai în toate judeţele. Nu tăgăduim rolul lor însemnat ..cultural în, istoria progresului ţărei şi nici menirea înaltă pe care continuă să o aibă şi astăzi. In afară însă de aceste licee şi gimnazii mai trebuesc înfiinţate, în fiecare judeţ, şi de preferinţă într’o comună rurală, câte o şcoală de agricultură inferioară cu cursuri dela trei maximum până la patru ani, în care tinerele generaţii săteşti să capete noua îndrumare necesară. Cu chipul acesta absolvenţii cursurilor primare dela sate vor găsi într’o comună din fiecare judeţ o şcoală în care să-şi continue studiile mai potrivite cu necesităţile lor personale şi ale timpului. Pe lângă cursurile de agricultură cu aplicaţiuni practice întinse şi care vor fi de natură a-i forma în privinţa unei culturi sistematice şi intensive a pământului şi pe lângă studiul industriilor caznice să dobândească şi noţiuni de ştiinţe şi drept în general.
Astfel având în vedere termenul scurt pentru terminarea acestor cursuri, fiul de sătean absolvent al acestei şcoli şi încă destul de tânăr, ar avea posibilitatea să se mai reîntoarcă la ogorul părintesc pe care să-l înflorească. îmbunătăţind starea avută dela părinţi şi constituind în acelaş timp şi un important factor cultural menit să rămână locului, căruia să te poţi adresă la vreme cu credinţa că te va pricepe, putându-se creiâ cu chipul acesta—şi nu într’atât de multă vreme— o opinie şi la sate, în tot cazul altă situaţiune decât aceia formată de autorităţile săteşti de astăzi, totdeauna interesate şi în serviciul administraţiunei. O cât mai mare atenţiune dată acestor şcoli, ne-ar putea dă în câţi-va ani în loc de postulanţi muritori de foame pe la uşile autorităţilor, cultivatori conştienţi, nerămânând exclusă posibilitatea pentru inteligenţele superioare şi pentru talente de a se cultivă mai departe. Şi dacă cea mai importantă chestiune în privinţa înfiinţărci acestor şcoli este acea a cheltuelilor pe care ar trebui să le suporte Statul cu întreţinerea lor, nu trebue să uităm că toate ţările au făcut sacrificii şi sforţări mari când a fost vorba do chestiunile lor vitale,—o nouă îndrumare, cu dobândirea unei noui mentalităţi, fiind neapărat necesară poporului nostru.
Sforţările ce se fac, în vederea pregătirii sătenilor, în privinţa votului universal,, cu întrunirile publice la
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
I 70
sate, sunt insuficiente şi lipsite de o bază. serioasă, de oarece massa actuală, aşa după cum se prezintă, nu e susceptibilă de a fi formată în urma unei cuvântări.
*
Aceasta-i situaţiunea intelectuală şi morală a alegătorilor colegiilor cenzitare pe cari le avem : ţara electorală de astăzi. Şi acum, faţă cu această reală stare de lucruri dela noi care ar fi sistemul electoral potrivit situaţiunii ? Votul universal ?
Conducerea generală şi conştientă a întregului popor, în privinţa trebilor publice, este idealul de viaţă publică rătre care trebue să tindem, va trebui însă atunci ca poporul să fie neapărat conştient, căci altfel ar cădea tot mai mult pradă jocurilor politicianilor.
Inconştienţa massei noastre este cunoscută şi recunoscută de toţi şi nu vom mai insista. Constatăm numai că dorinţa dea se acorda votul universal în actualele împrejurări, nu inspiră destulă încredere şi că în schimb ideia unui colegiu unic capătă tot mai mult domeniu.
Intr’adevăr, dacă privim în general starea de lucruri dela noi, trebue să recunoaştem câ în momentul de faţă trăim într’o epocă de tranziţie: este epoca ce desparte trecutul întunecos de lumina civilizaţiunii aduse, care n'a străbătut încă până în păturile de jos ale poporului, şi că chiar între cei de sus mai există şi azi elemente cari aparţin trecutului; nu mai vorbim de educaţiunea socială căci acea lipseşte cu desăvârşire. , De altfel nicăeri nu se poate observa mai bine această tranziţie decât în lupta pentru viaţă: aci se constată amestecul de indivizi aparţinând unor epoci cu totul deosebite, un contrast în idei şi apucături, cari singure dau nota reală a prezentului nelămurit şi turbure în care trăim.
Ei bine, la această epocă de tranziţie trebue să corespundă o legiuire electorală de tranziţie, care să fie însă expresia unei îndrumări sănătoase în viitor şi care să întrupeze năzuinţele poporului către mai bine. Şi în acest sens numai alcătuirea unui colegiu unic, — ca reformă de tranziţie,—ar putea corespunde în momentul de faţă cu actuala stare de lucruri dela noi, având însă altă bază decât cenzul, ale cărui rezultate dezastroase am avut ocaziunea să le constatăm.
Care ar fi însă criteriul. în caz de acordarea colegiului unic, potrivit căruia să se. statornicească dreptul de vot ? Ce va trebui să luăm dejjază pentm cunoaşterea puii crea în valoare a conştiinţelor pe cari le avem ? Aci stă toată dificultatea chestiunei, cu atât mai mult că o schimbare radicală de sistem ar atinge în primul rând inte-# resele politicianilor cari cu greu se vor despărţi de actualul regim, graţie căruia au dobândit situaţiuni. Intru 1 cât însă în prezent avem o opiniune cât mai conştientă ! şi atât de bine afirmată în ultimul timp, fatal şi conducătorii regimului actual vor fi obligaţi tot mai mult să ţină seamă de împrejurări.
Interesul, care în tot cazul, trebue avut în vedere la alcătuirea noului sistem, va fi ca baza dreptului de vot să constitue expresia voinţei conştiente a poporului, care pe de o parte să corespundă cu împrejurările din prezent, iar pe de alta să ne dea o îndrumare normală spre viitorul către care tindem. Altfel, alcătuirea eventuală va fi operă care nu va putea nici mulţumi, nici dăinui.
Nu s’ar putea tăgădui că această voinţă conştientă,
ar putea fi mult mai bine reprezintată la noi prin numărul ştiutorilor de carte pe care-i avem, decât prin masscle cenzitare inconştiente de azi. In această privinţă cunoaştem numărul prosper de cititori care se măreşte zi cu zi şi care se interesează de trebile publice, căutând intrare în viaţa publică. Faţă de aceştia situaţiunea de astăzi este tot mai anormală, căci ei formează în majoritate opiniunea conştientă pe care o avem şi cari totuşi graţie sistemului actual, sunt subordonaţi inconştienţei cenzitare, dacă nu adese ori ne în măsură de a putea exercita dreptul de vot.
Aceştia vor trebui avuţi în vedere la alcătuirea noului sistem şi dacă numărul lor e încă restrâns, este totuşi în creştere şi va fi în tot cazul mai preferabilă supremaţia inteligenţei decât acea a analfabeţilnr colegiilor întocmite pe cenz. In acest sens credem că singurul criteriu serios în ce priveşte statornicirea dreptului de vot n’ar putea fi decât ştiinţa de carte, că prin urmare un colegiu unic cu această b;iză este singura idee care corespunde epocei de tranziţie prin care trecem.
Două obiecţiuni mai însemnate s’ar putea aduce acestui sistem. Prima: că numărul alegătorilor ar fi cu totul restrâns. Intr’adevăr, socotind că din populaţiunea ţării noastre de peste şeasc milioane locuitori, numai 1 ,s°/0 sunt ştiutori de carte, mai reducând apoi din numărul acestora pe cei ce nu vor avea calitatea de cetăţeni români, pe cei ce nu vor avea vârsta să poată exercită acest drept, etr... vom ajunge la un număr foarte mic de alegători, când interesul este ca acest număr să sporească tot mai mult. Dacă vom examina însă actuala alcătuire electorală şi vom face calculul real al alegătorilor cari votează azi în adevăratul înţeles al cuvântului, înlăturând anume dela socoteală pe indirecţii colegiului al III, cari sunt simpli figuranţi legali, şi de vom reduce din această socoteală chiar pe alegătorii direcţi ai celorlalte colegii cari figurează numai cu numele în actualele liste electorale, fără a-şi exercită dreptul, vom ajunge la 1111 număr şi mai restrâns de alegători efectivi ca în sistemul preconceput. Trebue să mai adăogăm la aceasta şi împrejurarea că numărul ştiutorilor de carte sporeşte foarte mult in fiecare an, aşâ că .sporul de alegători ar urmă cu vremea în aceeaşi proporţiune.
A doua obiecţiune. şi cea mai importantă, ar fi aceea că astfel s’ar neglijâ clasa ţărănească, nefiind chemată încă la viaţa publică. Părerca-i lipsită de temei, căci dacă s’ar putea suţine aceasta în sistemul actual graţie căruia cu regimul votului indirect întreg colegiul al II 1-lea devine o ficţiune, şi dacă în sistemul unui colegiu unic având de bază cenzul. acesta ar constitui o piedică cu mult mai serioasă şi greu de satisfăcut pentru pătura ţărănească, nu tot astfel s’ar petrece lucrurile sub eventuala alcătuire,—sătenii având mai uşor posibilitatea de a dobândi instrucţiunea, pe care de fapt o dobândesc azi cu tot mai mult spor, graţie avântului dat învăţământului primar la sate. In privinţa lor, alcătuirea aceasta ar constitui şi un stimulent pentru ştiinţa de carte, pe care o vor cultiva tocmai prin forţa împrejurărilor, şi care dobândită în massă, ar putea realiză treptat şi pe neaşteptate însuşi «votul universal».	.	.N. Ştefănescu-Iacint.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
171
ŞTIINŢE SOCIALE
IDEIA DE STAT ÎN CONCEPŢIA UNOR SĂTENI
Viaţa noastră politică, după cum ne-o indică evenimentele din timpul din urmă şi preocupările stăruitoare ale unei mari părţi din opinia publică, trebueşte cât de curând primenită, lărgită, cu un cuvânt democratizată, prin chemarea la conducerea treburilor publice a unui mai mare număr de cetăţeni, dacă nu a tutor cetăţenilor. Regimul electoral de azi, atât de restrâns prin limitele factice ale cenzului, se dovedeşte insuficient şi nepractic. El se poate conrupe şi viţiâ prea uşor; şi a fost atât de des conrupt şi viţiat, că atmosfera vieţii noastre politice devine, din zi în zi, mai puţin respirabilă şi locuibilă pentru conştiinţele scrupuloase.
Există un puternic şi serios şi legitim curent în ţară în favoarea reformei electorale, pentru o cât mai mare lărgire a dreptului de vot. Se simte în de obşte nevoea unei egalizări a diferitelor categorii de cetăţeni în faţa legii electorale. Şi această necesitate este resimţită în grade diferite şi recunoscntă în chipuri deosebite, chiar de toate partidele noastre politice. Din această cauză este de prevăzut că mai curând sau mai târziu o reformă radicală, completă va trebui, să schimbe această stare de lucrări. Mai mult, guvernul actual a promis şi este pe punct de a realiză un început de reformă electorală, care merge în acest sens, acordând colegiul unic şi lărgit la alegerile de consiliu judeţean.
In preziua acestei reforme este bine să ne dăm seama de mentalitatea care domneşte la sate, pentru a putea vedea cam cari sunt marginile până la care trebuesc lărgite drepturile electorale.
Bine înţeles că ne găsim, la sate, în faţa unui prea marc număr de analfabeţi, şi este ştiut, că există o bună parte din populaţia noastră rurală, care n’are nici cea mai mică cultură, nici cea mai elementară experienţă sau conştiinţă de factorii vieţii noastre politice şi de mecanismul lor. Fără îndoială că chemarea acestor elemente la viaţa politică ar fi greu de făcut, şi că extensiunea dreptului electoral se va acorda de-o cam dată clementelor cari au cel puţin oarecare cunoştinţe de carte. Cum însă această deosebire, care trebue făcută între ştiutori şi neştiiutori de carte, este şi arbitrar şi -nedreaptă, equitabil şi de dorit ar fi ca starea de azi să nu se continue prea mult. Ar trebui luate măsuri ca ignoranţa şi inconştienţa masselor ignorate să se împuţineze, pentru ca, cât mai curând, să dispară iniqui-tatea arbitrară a acestei deosebiri. Cu alte cuvinte, trebuesc instruite şi pregătite, în toată întinderea, massele largi ale populaţiei rurale.
* *
In acest scop trebue însă sondată şi cunoscută exact întinderea ignoranţei şi a inconştiinţei a acelei părţi din populaţia rurală, care a rămas cea mai înapoiată. Câteva încercări în acest sens, am avut ocazia sa facem
cu sătenii din Vâlcea, şi, deşi această anchetă, pentru a fi probantă, ar trebui întinsă şi repetată cu cât se poate mai mulţi săteni, lucru pe care, de altfel, ne-am propus să-l facem, gândim totuşi că putem fixa de acum rezultatul cules.
Ast-fel noi am vrut, între altele, să aflăm ce idee îşi fac sătenii despre Stat şi Guvern, dacă dânşii au vre-o conştiinţă sau vre-o noţiune oarecare de stat, şi de atribuţiile lui. Şi am aflat lucruri foarte ciudate. Pentru sătean, Statul este un boier mare, o persoană cu barbă care are moşii multe, şi mult bănet. Acest boier marc are casă la Craiova şi la Râmnic, dar şade mai mult la Bucureşti, unde strânge birurile de la toţi şi adună veniturile moşiilor.
Guvernul este tot Statul, însă pe poreclă. ETnii îi zic statul, alţii guvernul,—cari cum îi vine mai bine, dar Guvernul şi Statul sunt unul şi acelaşi boier.
Am obţinut aceste mărturisiri cu foarte mare ane-voinţă şi după mari şi repetate stăruinţe. Căci sătenii, în cea mai marc parte, nu reflectează nici odată, nu se gândesc la astfel de lucruri. Ei nu au curiozitatea să ştie ce o fi acea stat sau guvern, şi de la dânşii nu-şi dau nici odată osteneala să definească sau să precizeze astfel de lucruri şi noţiuni. De aceea, regulat, mi s’a răspuns de toţi, la astfel de întrebări, cu neîncredere şi cu mirare, zicându-ini fie-care că eu trebue să ştiu mai bine decât el ce este statul şi guvernul, şi că eu trebue să-i spui şi lui ce .sunt şi cine sunt statul şi guvernul. După mari stăruinţe, şi cu oarecare abilitate am putut obţine acest sentiment vag ce au ei despre statul şi guvernul personificat.
Am încercat, în cele din urmă, să aflu ideia ce-şi pot ci face despre raportul dintre Stat şi Rege. Am întrebat dacă regele este mai mare sau statul, şi aici am obţinut de cele mai multe ori o persistentă înălţare din umeri. Unul a zis că regele este mai mare ca statul, alţii au zis că statul este mai mare ca regele. Iar unul apucat de scurt cu această întrebare, după ce a făcut sforţări vădite, a declarat că reg’ele şi statul este tot una, că regele este statul.
De remarcat este că aceste chestiuni obosesc grozav pe săteni, şi ei caută mereu, în timpul convorbirei, sa treacă la altă ordine de idei. Aceste chestiuni, dacă le repeţi cu stăruinţă, îi agasează, şi in tot momentul să silesc să dea convorbirii o altă direcţie Spiritul lor nu •se fixează asupra unor astf-fel de chestiuni de cât cu sforţări penibile, şi în mod fatal alunecă, pentru ca să se oprească la preocupări de ordin, mai concret, cu care este obicinuită viaţa lor de toate zilele.
* *
*
Fireşte că cu această mentalitate lucrurile vor merge greu. Din fericire însă oamenii de această inconştienţă sunt puţin numeroşi la sate. Nu cred că să fie mai mulţi de 30%. Totuşi inconştienţa şi ignoranţa lor sunt îngrijitoare, şi ele ne arată cât mai trebueşte lucrat la sate în direcţia instrucţiei şi culturii cetăţeneşti a sătenilor.
D.	Drăghicescu.
172
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
LITERATURA
NOUA LITERATURĂ BULGARĂ
E curios faptul că nici unul din marii noştrii scriitori până la eliberarea Principatului (1878) nu ia parte
la viata literară.
»
Hristo Boteff (Calofer, 1847), cel mai tânăr, dar cel mai înflăcărat poet şi artist, piere luptând la 1876, ca voevod, în fruntea unei cete revoluţionare, formată în România.
Liuben Caravelojf (Copriviştiţă, 1837) om de litere şi organizator al revoluţiunei înainte de eliberare, apoi protivnicul ei—bărbat dedat cu totul erudiţiunei şi mun-cei de birou, e mai mult cântăreţul ideilor revoluţionare la modă, decât poetul simţirilor adânci omeneşti pentru cari era înclinat. El moare de boală de piept, Ianuarie 1879, tocmai în momentul începerci unei acţiuni instructive a neamului şi când reîncepea o viaţă nouă pe toate tărâmurile.
Petco Slaveicoff (Trevna, 1827), cel mai bătrân din cei doi de mai sus, este cel mai însemnat luptător şi scriitor, adevăratul părinte al poeziei noi bulgăreşti; el a creat limba literară de astăzi, cu un cuvânt îl putem considera ca pe un deşteptător al conştiinţei noastre naţionale şi ca cel mai mare tribun al poporului.
înainte ca şi după eliberare el a stat în primele rânduri ale luptelor politice şi naţionale, iar după constituirea noului Principat, s’a dat cu totul unei activităţi generale.
Un direct urmaş al acestora este lean Vazoff (Sopot, 1850), carele formează legătura şi puntea de trecere între cele două epoce ale vieţei şi literaturei noastre. Vazoff a început cariera lui literară în ajunul revoluţiunei din 1876 şi a războiului de eliberare. Nota războinică şi revoluţionară are influenţă hotărîtoare asupra desvoltării talentului său. Primele sale încercări de versificaţiune au apărut sub titlul: «Steagul şi Lira')» (Bucureşti, 1875) dar abia în «Tânguirile Bulgariei*)» (Bucureşti, 1877) poetul găseşte adevăratele teme pentru cântările sale, mai nainte destul de discordante. Numai un an desparte >Tânguirile de «Mântuire2 3)» (Bucureşti, 1878) şi progresul poetului e evident. Tonul său plângător cu stilul nesigur şi necorespunzător subiectului, unit cu irezistibilul curent al simţimântului patrio-’ tic face să se întrevadă cevâ din influenţa lui Victor Hugo. Această influenţă de acum înainte se desăvârşeşte şi rămâne geniul cel rău şi cel bun al poeziei lui Vazoff. Progresul nu e atât de însemnat în ■■Liră*)» (Eilipopoli, 1881), nici ca motive, nici ca tehnică, totuşi servă să arăte, că entusiasmul patriotic al poetului a găsit o formă destul de corespunzătoare în limba care rămâne cristalizată printr’un ciclu de însemnate in-spiraţiuni poetice (pe unele locuri retorice) despre eroi individuali şi momente mai de seamă din marea epo-
1)	Preporeţ i Gusta.
2)	* Tăghite na Bâlgaria.»
3)	«Ispasenie. ■
4)	«Gusta*.
pce a revoluţiunei, sub denumirea generală de «Epo-pea celor uitaţi1)». Această epopee slabă ca analiză sufletească şi inspiraţiune e redată, totuşi, într’o limbă energică şi sonoră. Partea lirică în «Gusla» e şi ea destul de slabă: îi lipseşte şi claritatea şi sentimentul adânc şi serios.
Atât sentimentul cât şi conştiinţa socială a poetului cresc şi se afirmă de aci înainte prin câteva filipice energice. Deplina lui valoare se desăvârşeşte apoi şi câştigă o puternică expresiune în publicaţiunea „ Câmpiile .şi pădurile 2 6)“ (Filipopoli, iSS4)unde poetul se află în apogeul său. Acum motivele patriotice nu mai înfăţişează unicul subiect de inspiraţiune.
Lirismul nu se mai compune din locuri comune, el conţine note intime, cari privesc o viaţă mai ideală şi mai plăcută a poetului. Talentul poetului se avântă pe noi tărâmuri la cari se referă în două moduri: Aci o răpit de frumuseţea şi măreţia poetică înfăţişată de tablourile patriei, aci (mai rar) se încearcă să interpreteze în tablouri vii divinităţile ce reprezintă fenomenile şi forţele naturei. Cu toate acestea, Vazoff nu se in-dentifică cu natura nici în descrierea ei şi nici în nocturne; în genere, cât priveşte logica şi misterul el nu le poate manifesta pe deplin. La aceiaşi înălţime ca şi Câmpiile şi pădurile stau cele două mici colecţiuni: Italia (Filipopoli, 1884) şi Slivniţa (Filipopoli, sfârşitul anului 1885); de asemenea şi marele tom de stihuri-intitulat «Sonete» a) (Sofia, 1893) cu care se termină partea cea mai preţioasă pe care ne-a dat-o Vazoff. Apoi şi cele două tomuri de versuri, publicate mai târziu ( Cântece monachale» *, 1899 şi Sub cerul nostru»8, 1900) nu sunt lipsite de lucruri frumoase, însă ele nu adăogă aproape nimic nou la însemnătatea esenţială şi la fizionomia poetului.
Ca romancier Vazoff a câştigat repede şi strălucită reputaţiune cu primul său roman intitulat Sub-jug» ®) (Sofia, 1889—1890, cf. sbornicul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunei Publice). Cu toate acestea ca operă artistică Sub-jug reprezintă cu atât mai mult în desvol-tarea literaturei noastre importanţa pe care o are versul său, însă pentru cerinţele externe şi, în genere, pentru poziţiunea sa în mijlocul celorlalte cuprinsuri ale vieţei noastre spirituale importanţa sa este foarte mare. Vazoff numai în urma acestui roman a dobândit popularitate în Bulgaria şi vază în străinătate. In el se descrie cu deosebită claritate şi plasticitate starea vieţe1 noastre în ajunul revoluţiunei şi mai cu seamă per-gătirea revoluţiunei, izbucnirea şi mântuirea ei. Tabloul vieţei e larg şi împodobit, capabil de a deştepta un viu interes; e slabă însă compoziţiunea, iar psihologia persoanelor e prea puţin studiată şi adeseaori falşă. Ca roman de moravuri, Sub jug e la înălţime. Datorită acestui merit poetul a câştigat un rar succes în străinătate. Romanul e tradus de toate limbele slave şi în deosebi celelalte limbi europene, printre cari se numără
2)	«Epopeia na zabravtniie .
3)	«Potiă i gorU.
3)	Zvucove*.
4)	Setumnişchi pesni-
5)	«Pod naşeto nobe*
6)	- Pod-]goto>
Noua revista roma nă
şi cea română şi cea greacă până şi într’o limbă asiatică— în cea gruziană, iar în ţările cari se luptă pentru dobândirea drepturilor naţionale, de pildă: între slavii din Austria şi în special la Croaţi, el a căpătat destul de mare vază şi popularitate.
Mai târziu Vazoff a publicat îucă trei romane mari; « Ţara-nouă *)< (1886), 4 Cazalarsca- Ţarina 2)»[ 1903) şi tSvetoslav Peter» (1906), dar nici unul dintr'aceştia nu posedă meritele romanului Sub-jug, şi n’au avut acel succes.
De altmintrelea merită atenţiune şi lucrările mai mărunte ale lui Vazoff, scrise în proză, din cari multe de aşijderea s’au tradus în limbile străine şi se prenumără printre cele de căpetenie; pe lângă vivacitatea povestirei dramatice şi a spiritualelor ţesături şi desnodăminte de intrigă, se mai adaogă marea bogăţie de observări ale tipurilor şi moravurilor contemporane.
Pentru publicul român poate că ar fi de interes deosebit tablourile din «Neplăcuţi si Neiubiţi3)» (1882) prima lui încercare în proză—ceva între amintiri şi forţa creatoare—,unde Vazoff descrie viaţa băjenarilor noştrii în România, în ajunul războiului ruso-turc.
In cele din urmă, Vazoff s’a încercat şi în domeniul dramei, însă aci cu mult mai puţin succes. Dramatizarea piesei «Neiubiţi si Neplăcuţii, apărută sub titlul
Revoluţionarii')» (Sofia, 1894), c în raport de scenă —ca un tablou plin de viaţă şi adevărată cultură istorică—cea mai bună a lui lucrare şi nu e lipsită de importanţă, dar nu se poate spune acel aş lucru pentru cele trei comedii ale sale: Jap An Mthalache*) (1882), 'Jurnalist-*): (1900) şi « Vânător ii de slujbe')» (1900)
Ca mai serioasă se poate cita ultima încercare a lui Vazoff în dramă, care sub senzaţionalul şi patrioticul titlu «Peste PrăpastieB)» s’a dat pe scena teatrului nostru naţional din Sofia (în Noembrie 1907) şi s’a reprezentat până la sfârşitul lui Decembrie de 20 de ori; succesul piesei, se datoreşte subiectului patriotic a efectelor externe şi în special acelei farse şi element de operetă căreia el i-a dat o interpretare teatrală, dar căreia îi lipseşte deplina înţelegere pentru o fineţe mai înaltă, decât unor merite artistico-literare, Cu toate acestea drama nu e lipsită de elemente sănătoase, şi o prelucrare îngrijită ar putea să facă dintr’ânsa o piesă bună de repertoar, care să mulţumească o parte din public prin gusturile artistice şi înclinaţiunile ce ştie să le redea.
Importanţa operei poetice a lui Vazoff stă nu atât în redarea vieţei simţite şi originale a individului, dar prin acea că ea reflectează fiinţa şi oglindirea lină a unei epoce însemnate din trecut. Trec de cele mai tinere culegeri ale sale în tot ce înfăţişează elementul artistic; el e superior prin influenţa şi expansiunea sa, cari l’au făcut să creeze în povestirile, în nuvelele şi
1)	„Nova Zemia“
2)	„Cazalarsca Ţari(a“
3)	«Nemili- nedraghi
4)	Hâşovet
5)	tMihalachi Ciorbaiji
6)	c Vestnicar li-
7)	*Slujbo-gon{i
8)	- Nacl Propast
• n
romanele sale, toate tipurile sociale cele mâi însemnate, luate din viaţa noastră în cei 30 ani din urmă ai secolului trecut. A crescut în epoca solicitărilor şi luptelor naţionale.
El, fireşte, n’a putut să deosebească motivele patriotice de cele naţionale în poezie, nici să se ridice până la înţelegerea concepţiilor generale omeneşti dar pe care totuşi le stăpîneşte şi le înoieşte în viaţa internă a poeziei noastre mai ales în vremea când stăpânirea străină domina sufletele noastre. Poetul leagă toate fibrele fiinţei sale cu trecutul, rămânând în orizontul şi în conccpţiunea sa atunci când o nouă vreme cerea spirite noi. A servit cu credinţă literatura bulgară în zilele cele mai rele pentru dânsa; el şi astăzi nu încetează ca să lucreze pentru desvoltarea literaturei şi îndeosebi pentru situaţiunea ei externă — pentru numele ei, la noi şi în străinătate — serviciile lui sunt imense.
D-R CrâSTEFF
Profesor de literatură la Universitatea din Sofia şi Director al -*	Revistei Misăl
ULTIMUL STOL1)
Mi-aduc aminte de plimbarea ce-am făcut la Villalilla cu Maria, Natalia şi Miss Edith, într’o dimineaţă no-roasă. E o amintire întunecată, nelămurită şi nesigură, ca dintr’un vis lung, chinuitor şi dulce.
grădina nu mai avea nimic din miile de ciorchini albăstrii, nici delicata-i dumbravă acoperită de flori, nici înfloritul parfum, armonios pa o melodie, nici râsul ei, nici zarva neîncetată a rândunelelor. Nu mai era nimic vesel afară de glasurile şi alergăturile celor două fetiţe neştiutoare.
Multe rândunele plecase şi altele se pregăteau să-şi ia zborul. Ajunsesem tocmai la vreme ca să ne luăm rămas bun dela ultimul stol.
Toate cuiburile erau părăsite, deşarte, fără vieaţă. Unu erâ sfărâmat şi pe marginea lui tremura câte o pană smulsă. Stolul din urmă se strânsese pe acoperiş, de-alungul streaşinei, şi aştepta încă vre-o câteva tovarăşe risipite. Emigrantele stăteau la rând, de-alungul streaşinei, unele cu ciocu în afară, altele cu coada, în aşa chip că micile cozi îmbinate alternau cu micile pepturi albe. Şi aşteptând, aşâ, umpleau văzduhul cu piuitul lor. Şi rând pe rând soseau tovarăşele întârziate.
Se apropiase clipa plecării. Se opriră din piuit. O privire posomorâtă a soarelui învălui casa închisă, cuiburile goale. Nici că poate să fie ceva mai trist ca acele pene smulse, moarte, abia mai ţinându-se de lut. tremurând în aer!
Ca luat de o bătaie de vânt, venită dintr’odată, ca de-o vijelie, stolul porni cu o fâlfâire mare de aripi, se ridică în slavă ca un vârtej şi rămase o clipă de-supra casei, apoi, fără şovăieli, ca şi cum şi-ar fi însemnat calea de mai nainte, porni la drum. se depărtă, pieri.
Maria şi Natalia, în picioare pe o bancă, ca să urmărească cât mai mult pe călătoare, întindeau braţele strigând.
1) Fragment diu „L’innocente".
174
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
—	Adio, adio, adio. rândunicilor!
încolo, despre tot ce-a mai urmat, am o amintire nesigură, ca dintr’un vis...
Maria voi să intre în casă. Eu însu-mi i-am deschis uşa. Acolo pe cele trei trepte, m’ajunse Iuliana pe furiş, uşoară ca o umbră, mă înlănţuise cu braţele şi gân-guriâ : «Intră, intră!
In antreu se mai zărea cuibul agăţat între podoabele tavanului.
—	Acuma sunt a ta, a ta!.. —îmi murmură fără să-şi descleşteze braţele din jurul gâtului meu, sucindu-se mlădioasă ca să-mi cadă pe pept, să-mi prinză gura.
Antreul era plin de tăcere, scările tăcute; pacea cuprinsese toată casa. Acolo auzisem zîzîitul adânc şi fluid pe care îl păstrează anume ghiocuri de mare. Acuma însă tăcerea era adâncă, de mormânt. Acolo era îngropată fericirea mea.
Maria şi Natalia răscoleau tot fără încetare şi nu mai conteneau cu întrebările, curioase de ori-ce, treceau şi deschideau săltarele dulăpioarelor, dulapurile. Miss Ediţii se ţinea după ele să le mai potolească.
—	Uite, uite ce-am găsit! — strigăMariarepezindu-se la mine.
Găsise, în fundul unui săltar, un mănunchi de livăn-ţică şi o mănuşe. Eră o mănuşe a Iulianei, — pătată cu negru pe vârfurile degetelor; iar pe dos la margine erau scrise câteva cuvinte, citibile încă: Dudele: 27 August 1880. Aduţi aminte ! “
Mi se lămuri limpede din amintire, într’o strălucire mare, «episodul dudelor» — unul din cele mai iubite episoade, întâia noastră fericire, o parte de idilă.
—	Nu-i mănuşa mamii? — întrebă Maria. Dă-mi-o, dă-tni-o! Vreau să i-o duc mamii...
Despre tot, încolo, abia de mai mi-aduc aminte, ca dintr’un vis...
Calist, bătrânul paznic, îmi îndrugă atâtea şi atâtea că nu mai înţelesei nimic. De câteva ori îmi repetă urarea:
—	Un băiat, un băiat fiumos şi Dumnezeu să-l binecuvânteze! Un băiat frumos să vă dea Dumnezeu!
Când eşirăm, Calist încuie uşa.
—	Şi cuiburile astea binecuvântate! — zise, ridicân-du-şi frumosul lui cap încărunţit.
—	Să nu le-atîngă nimeni Calist!
Toate cuiburile erau părăsite, goale, fără de vieaţă.
Cei din urmă oaspeţi plecase. Soarele mai aruncă o privire amorţită asupra casei închise, peste cuiburile deşarte. Nimic nu e mai trist ca acele pene smulse tremurând pe marginea cuiburilor!
Gabriele D’Annunzio
trad. din italieneşte de N. Pora
La sfârşitul lunei Decembrie acest an va apare:
Puterea Sufletească
PARTEA III-A
CULTURA PUTERILE SOCIALE
OE
C- RĂDULESCU-MOTRU
Z*reţul iei :s,oo
Cu această fascicolă se termină lucrarea: Puterea Sufletească.
Preţul celor trei fascicole este le- 12. Abonaţii Noii Reviste Române au o scădere de 25°|0 din acest preţ» când lucrarea se va procură direct prin administraţia revistei.
PEDAGOGIA
ASUPRA EDUCAŢIEI ESTETICE
S’a început şi la noi o mişcare puternică în favoarea educaţiei estetice. D-nii Ovid Densuşianu şi D. Caracostea într’o broşură intitulată «Pentru cultura artistică în şcoală» au arătat, în câteva cuvinte bine simţite, necesitatea şi foloasele unei asemenea educaţii.
Mişcarea începută la noi — care e un ecou cam întârziat al unei campanii analoage întreprinse în Apus încă de acum douăzeci de ani—ar trebui sprijinită de toţi aceia ce se interesează de viitorul tinerelor gene-raţiuni. Căci învăţământul nostru actual—care nu e decât o copie mai mult sau mai puţin stângace a învăţământului apusan—este, ca şi originalul său, un învăţământ unilateral, ce nu ţine scama de complexitatea sufetului omenesc şi are în vedere numai cultivarea inteligenţei, lăsând în complectă părăsire sentimentele şi pasiunile. Lupta pentru cultivarea sentimentului estetic s’a născut ca o reacţiune împotriva acestui intelectualism exagerat al şcoalei.
In Germania a apărut în 1890 o broşură cu titlul «Rembrandt als Erzieher von einem Dcutschen» în care se critică cu o extremă violenţă actualul învăţământ raţionalist care e, atomizant, nivelator şi sugrumă orice personalitate a elevului. Autorul cerea de urgenţă o modificare esenţială a programelor, dându-sc loc mult pentru cultivarea sentimentelor şi în primul rând a celui estetic. Broşura aceasta a produs o mare agitaţie în cercurile pedagogice germane şi nu puţin îi se dato-reşte ei din ceeace s’a făcut în ultimul timp pe terenul educaţiei estetice.
S’au înfiinţat în toată Germania societăţi pentru arta în şcoală şi s’au ţinut în acelaş scop trei mari congrese: La Dresda în Septembrie 1901, unde s’a discutat chestiunea 'artei plastice în şcoală; la Weimar în Octombrie 1903 unde a fost vorba de limba maternă şi poezia în şcoală şi în sfârşit la Hamburg în Octombrie 1905, când s’a discutat despre muzică şi gimnastică
Desbaterile congreselor au fost stenografiate şi publicate de editorul R. Voigtlănder din Lipsea în trei volume sub titlul Kunstcrziehung.
Din Germania mişcarea pentru educaţia estetică a trecut în Belgia, unde s’a făcut mult în această direcţie şi apoi în Franţa, unde s’a înfiinţat o mare asociaţie, L’Art â l’Ecole, care a ţinut vara trecută primul său congres la Lille.
Cum vedem, problema educaţiei estetice preocupă toată lumea apusa nă, deşi acolo această educaţie se poate face cu înlesnire şi în afară de şcoală, dat fiind că mediul e bogat în tradiţiune şi în opere artistice. La noi însă unde lipsesc şi tradiţia şi operile, această
misiune rămâne exclusiv în sarcina şcoalei.
*
* *
Dacă nimeni nu mai pune azi la îndoială nevoia unei. educaţii estetice, sunt însă o sumă de chestiuni ce privesc realizarea ei practică şi care trebuesc avute în vedere când e vorba să se treacă dela teorie la fapt. Vom discuta aci câte-va din cele mai importante. Mai întâi
175
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
se pune întrebarea: Cine va face educaţia artistică a tinerimei? Fără îndoială, ni se va răspunde, profesorii —Dar sunt oare profesorii noştrii pregătiţi pentru aceasta ? Nu vedem pe nimeni care ar avea curajul să răspundă afirmativ. De alt-fel acest adevăr nu trebue să ne supere prea mult căci el a fost constatat şi în Apus. La congresele germane sus-amintîte ca şi la congresul francez s’a discutat mult asupra lipsei de pregătire estetică a majorităţii profesorilor. Sa afirmat, şi cu drept cuvânt, că dacă nu s’a făcut până acum nimic pentru educaţia estetică în şcoală, aceasta se da-toreşte în primul rând nepregătirei profesorilor. Sau votat ordine de zi în care s’a cerut guvernelor respective să se înfiinţeze cursuri cât mai multe de istoria artelor, de estetică şi de dicţiune în şcolile normale şi la Universităţi. Ba la unul din congrese, un orator a propus ca să se ceară candidaţilor la profesoratul de parte literară şi artistică—pe lângă cunoştinţele materiei respective şi eunoştiinţele de pedagogie—şi o probă de gust! Şi dacă aşa stau lucrurile în străinătate unde totuşi numărul profesorilor pregătiţi e destul de mare şi unde ceilalţi îşi pot face cu puţine mijloace o cultură artistică, ce să mai zicem de profesorii noştri ? De unde să aibă cultură artistică? Din şcoală? Dar acolo e vorba să se întrodueă deabia acum. Dela Universitate? Dar la Universitate nu lipseşte numai o catedră de istoria artelor, cum se plânge Dl Densuşianu în broşura amintită dar n’avem nici măcar un curs de estetică. Există doar un curs de estetică literară şi acela e frecventat numai de studenţii secţiunii filologice de la Facultatea de litere. Atunci poate din mişcarea artistică, din afară de şcoală? Dar unde c această mişcare? In provincie, la noi, mişcare artistică ? Zâmbeşte ori şi cine! Puţina activitate artistică a noastră se face numai în Capitală. Ori, şi aci profesorii, în marea lor majoritate stau departe de ea. întrebaţi pe pictorii şi sculptorii noştri, câţi profesori întâlnesc în expoziţiile lor ? întrebaţi pe directorii de orchestre şi teatre câţi profesori vin la spectacole, cu toate reducerile de preţuri ? Afară de câţi-va tineri idealişti şi de unii ce şi-au făcut studiile în străinătate, cei mai mulţi dintre profesorii noştrii în activitatea lor extraşcolară se ocupă ori de politică ori de cooperative cu scop comercial. Deci activitate exagerat raţionalistă în şcoală şi activitate exagerat utilitaristă afară din şcoală. Nicăeri preocuparea de ceea ce e frumos şi de cultivarea simţului estetic. In asemenea condiţiuni cum să se facă educaţia'estetică a tinerimei?
Societatea pentru «Arta în şcoală» ce se va înfiinţa la noi, va avea în primul rând să se ocupe de educaţia estetică a profesorilor primari ca şi secundari. Ea va căuta să apropie cât mai mult pe profesori de artişti. In provincie mai ales, va trebui să lupte pentru înfiinţarea de societăţi între profesori şi persoanele de talent şi de gust din oraşe, care să patroneze expoziţii de ale artiştilor în viaţă şi spectacole alese. Am văzut în Italia şezători artistice organizate de studenţi şi profesori, şezători la care erau poftiţi scriitorii cei mai de seamă ca să citească din operile clasicilor şi din ale lor. Asemenea şezători, care stabilesc multă comunitate între public şi artişti şi care produc viaţă artistică în oraşe,
ar trebui înfiinţate şi la noi. Ştiu că s’a făcut o încercare în acest senz mai anii trecuţi. Dar s’au urmărit atunci scopuri politice şi—probabil din această cauză lucrul n’a reuşit.
Ministerul apoi, ar trebui să acorde profesorilor meritaşi concedii decâte un an, care să fie petrecute în centrele mari artistice din străinătate, unde dânşii şi ar putea face o cultură artistică. Măsura s’a luat pentru şease luni numai, şi doar pentru profesorii de limbi străine; ea ar trebui prelungită la un an şi extinsă şi pentru profesorii de filosofic, istoric, desen şi muzică.
Deasemenea dispoziţia luată deunăzi de a se face un curs de dicţiune pentru unii dintre profesorii secundari ar trebui introdusă în şcolile normale de institutori şi la Universitate. Apoi cursurile de Estetică şi Istoria Artelor vor trebui neapărat înfiinţate la Universitate Numai atunci când vom avea profesori pregătiţi se va putea vorbi temeinic de educaţia estetică a tinerimei.
Fireşte, cele spuse mai sus privesc dezvoltarea gustului pentru muzică şi mai ales pentru artele plastice. Este însă un domeniu unde de pe acum se poate lucra în sensul unei culturi estetice: e domeniul literaturei
Din nefericire, orele întrebuinţate azi pentru predarea literaturei — atât a literaturilor străine cât şi a literaturii româneşti sunt departe de a fi oie de emoţiuni estetice | pentru elevi. De unde provine aceasta ? De acolo că atât programele, cât şi manualele şi chiar profesorii, dau un caracter cu totul raţionalist literaturii în şcoală. Literatura c şi ca un obiect de «învăţătură», de îmbogăţirea inteligenţii, de mărire a «cantităţii de cunoştinţi» în loc să fie o ocazie de a deşteptă şi cultiva în elev-sentimentele esprimate în operile literare şi de a-i face să simţă farmecul frumosului. Elevii sunt siliţi să facă fel de fel de analize, istorice, stilistice, gramaticale, sintactice ctc. şi să înveţG pe din afară toate observaţiile făcute. Sub noianul de analize, întregimea bucăţii dispare şi sentimentul frumosului, care c un sentiment sintetic nu se mai produce.
La congresul din Weimar chestiunea aceasta s’a discutat pe larg şi mai toţi oratorii s’au pronunţat contra actualului sistem de predare a literaturii în şcoală. Profesorul Ilart din Berlin a declarat, în mijlocul râsetelor congresiştilor, că orele de literatură din Liceu, erau pentru el tot aşâ de triste ca orele când trebuia să ia untura de peşte!
Iar Otto Ernst, autorul spiritualei comedii «Institutorii» a ironizat într’o cuvântare sarcastică pe toţi profesorii aceia cari pun pe elevi să înveţe poeziile pe din afară papagaliceşte şi ca să-i controleze pun pe unul să spună câteva versuri, se întorc repede la altul şi îi spun să continue şi aşâ mai încolo. «Poezia nu trebue învăţată, ea trebue trăită» a exclamat cu drept cuvânt Otto Ernst Kunststunden sind ilberhaupt keine Unterrichtstanden, sondern Erlebensstunden.
Alţi profesori apoi, fac din bucata lirerară un iei de puţ fără fund din cari scot feldefel de comori: religioase, politice, patriotice, morale — dar nu dau însă de singurul tezaur adevărat: de frumuseţea bucăţii, Elevul învaţă toate observaţiile savante ale profesorului
i7.6
NOtt A ' REVISTĂ ROMÂNA
său şi face cu ele ceeace face cu tot ce învaţă în şcoală: le uită până la ora sau clasa următoare!
Prin aceasta nici religiozitatea, nici patriotismul, nici moralitatea elevului nu cresc cu nimic iar adevăratul înţeles al operei literare îi rămâne necunoscut.
Ba se întâmplă şi cazul, observat de mulţi pedagogi, că şcolarul prinde o ură pe mulţi scriitori, din cauza chinurilor ce a îndurat în şcoală cu citirea lucrărilor lor!
Pe lângă, această greşală de a se introduce interese estraestetice în predarea literaturei, programele şi manualele mai fac o alta: nu ţin seamă de loc de evoluţia sufletească a copilului.
*
:»c	%
O operă de literatură, ca şi orice lucrare de artă de altfel este un simbol care exprimă prin anumite imagini, diferite stări sufleteşti. Cel ce se află în faţa unei lucrări de artă, ca să o guste*, trebue să înţeleagă imaginile şi apoi să le însufleţească la rândul său cu sentimentele respective.
Altfel lucrarea de artă rămâne pentru el o abstracţiune cu totul indiferentă. De acest adevăr nu ţin seamă programele şi manualele şcolare. Ele nu se preocupă dacă bucăţile ce se dau elevilor, vor găsi în ei aceeace psihologii numesc un «câmp de resonanţă»
Mario Pilo a încercat să dea în Estetica lui (Estetica, Lezioni sul gusto, Milano Hoepli igoO) o evoluţie a gustului la copii. Ne-a dat însă o schiţă foarte sumară. Profesorul I. Hart s’a ocupat la Weimar într’o cuvântare de aceiaşi problemă.
Din observaţiile lor şi din acelea ale altor pedagogi se poate deduce că gustul copiilor evoluează întocmai cum a evoluat gustul omenirei, în liniile sale generale.
Pe copii îi impresionează mai întâi ceeace excită simţurile şi fantazia.
In şcoala primară, trebuesc date poveşti şi numai poveşti. Lucrurile extraordinare, mistice, minunile, toate acestea captivează imaginaţia copiilor. Paralel cu poveştile de fapte năzdrăvane trebuesc date lucruri vesele căci copilul e dornic de râs şi de veselie. Departe însă de el fabulele cu morală la sfârşit. > Morala» e pentru el o ghiulea grea pe care n’o poate târî după el.
In gimnaziu, copilul e încă doritor de sensaţii vii, sufletul lui e însă mai complet şi cunoştinţele sunt mai numeroase iar sentimentele lui sunt mai bogate. Poveştile inventate nu-1 mai satisfac. Acum îi trebue povestiri tot extraordinare însă adevărate. Aici îşi au locul povestirile de aventuri de prin ţinuturile sălbatice ale pământului, poveştile despre indieni, piei-roşii ctc. De asemeni copilul fiind acum mai altruist, întâmplările duioase, de suferinţi, îl mişcă. Trebue să fie însă povestiri de fapte din viaţa copiilor, cum sunt de exemplu scrierile pentru şcolari ale lui Edm’ondo de Amicis. Poezia epică începe şi ea să fie simţită în ultimile clase ale gimnaziului. Trecând în Liceu şi intrând în vârsta adolescenţei, elevul îşi complectează şi mai mult sufletul. Sensibilitatea lui e acum foarte ascuţită. încep să-l impresioneze imaginile mai vagi. idealurile neprecize. E entuziast şi e liric în acelaş timp. E fără îndoială
vârsta cea mai critică dar şi cea mai indicată pentru o educaţie estetică atât la băeţi ca şi la fete. La vârsta aceasta sufletul elevului cere tot, mai ales tot ce e bogat în simţire. In loc de aceasta, şcoala ce-i dă ? Opere mature de scriitori clasici, opere în care domneşte mai mult cugetarea abstractă, filosofică, o simţire domolită, a unei vârste mature sau înaintate. Rezultatul? Elevul citeşte acasă, sau în clasă pe ascuns, ceeace cere sufletul său şi se plictiseşte în orele oficiale de literatură. Este dar mai prudent să se dea adolescentului în şcoală, lucrări reclamate de simţirea sa lucrări alese de profesor din operile din tinereţe ale scriitorilor de seamă, cari să corespundă stării sufleteşti a elevilor.
Odată aleasă o bucată literară care să convină vârstei elevilor, profesorul înainte de a o citi, va căuta să-i pregătească, expunându-le conţinutul, împrejurările în care se găsea autorul când a scris-o, apoi o va citi cu întonaţia şi gesturile reclamate de cuprins. Ţinta lui va fi să emoţioneze pe elevi. Atât şi nimic mai mult. Dacă bucata reclamă numai decât observaţii istorice ori stilistice, acestea să se facă într’o altă oră. Sunt apoi o sumă de detalii care nu pot fi puse într’un program, dar care e bine să fie indicate pentru o mai bună îndrumare a profesorului. Aşa descrierile naturei, fie în proză, fie în Arsuri să fie citite în anotimpurile ce reprezintă. .Poeziile lirice să fie citite în lunile când timpul le dă un decor potrivit cu conţinutul lor. In sfârşit să se ţină seamă de orice împrejurare menită să facă sufletele elevilor mai în măsură de a se emoţiona de o anumită operă literară.
Intr’o broşură intitulată Die Pflege des acstetischen Interesses in der Schule (Langensalza 1903) autorul, F. Schleichert ne dă un model de lecţie estetică făcută într’o şcoală de fete, citind poezia lui Goethe, Abcn-dlied. Poezia are în total 8 versuri. Schleichert a întrebuinţat două ore cu pregătirea auditorului şi citirea poeziei. In tot timpul însă, ne spune el, elevele n’au dat nici un semn de oboseală iar la sfârşit profesorul era tot aşa de mişcat ca şi elevele lui.
*
* *
Rezumând cele de mai sus vom spune: 1) Că o societate pentru arta în şcoală va avea la noi misiunea de a răspândi mai întâi cultura estetică printre profesori apropiând corpul didactic de artişti. 2) Că Statul va trebui să înlesnească călători? deale profesorilor în străinătate pentru a le face posibilă o educaţie estetică mai ales în ce priveşte artele plastice. 3) Că trebuesc înfiinţate catedre de estetică, istoria artelor şi dicţiune la Universitate şi în şcolile normale. 4) Că în predarea, literaturei trebue lăsate la o parte scopurile extra estetice de orice natură ar fi. 5) Să se ţină seamă în alcătuirea programelor şi manualelor didactice de evoluţia sufletească a copiilor. 6) In sfârşit profesorul de literatură să caute a emoţiona pe elev, pregătindu-i mai întâi sufletul pentru a putea să simtă ceeace îi va citi.
•	Eugen Porn.
STABILIMENTUL GRAFIC «ALBFRT BAER» FABRICA DE CARTONAGE.— BUCUREŞTI, STRADA NUMA-POMPILIU, 5—9.