SUPLIMENTUL I
LA
NOUA REVISTA ROMÂNĂ
No. 9.	1 MAIO 1900	VOL I.
O privire asupra literatura ruse diu secolul al .	nouă-spre-zecclea
Pînă la Turghenev literatura rusă nu provoca aproape nici un interes în Europa occidentală; în manualele speciale nu se consacra o atenţie mai mare de cît celei ungare şi române. Ce l drept Puşchin, Lermontov, Gogol şi Griboedov erau traduşi în limbile europene, insă publicul nu găsia nimic interesant în scrierile lor. Frumu-museţea versurilor lui Puşchin şi Lermontov se perduse în traducere, iar conţ.nutul se părea criticilor o imitaţie după Byron. Pe Gogol şi Uriboedov nu-î înţelegeau: tipurile şi situaţiile descrise de aceştia se păreaţi occidentalilor nişte caricaturi barbare, neverosimile.
Numai apariţia «Notelor unul vînător» de Turghenev a silit pe critici să recunoască şi să pre-ţuiască frumuseţea şi splendoarea stilului rus.
Insă lucru curios: toată atenţiunea, tot entu-siasmul se resfrîngeau numai asupra lui Turghenev personal. Nimănui nu-I trecea prin minte că un asemenea gigant nu putea să nu aibă confraţi de o valoare mal mult sau mal puţin egală; după cum un munte cu vîrlul vecinie acoperit de zăpadă nu poate să se înalţe în slava cerurilor pe o cîmpie plană, fără să fie în legătură cu un şir de alţi munţi.
Apariţia în traducere a romanelor: «Resboiu şi pace», «Oblomov», «Crima şi pedeapsa» şi altor opere literare ruse au făcut pe occidentali să'şî schimbe cu desăvîrşire părerea.
Critica europeană fu adînc surprinsă văzînd că Turghenev, pe care dînsa îl considera aproape ca pe cel mal bun prosator a celei de a doua jumătăţi a secolului, are colegi de artă nu numai egali cu dinsul dar cari cîte odată chiar îl întrec prin adîncimea concepţiilor şi lărgimea vederilor.
Resultatul unei asemenea constatări fu că deja a început a se vorbi dejscriitoril ruşi nu în mod individual ci de literatura rusă.
Astă-zl scrierile Iui Leon Tolstoî se desfac într’un număr atît de mare în Europa, cuvintele sale sînt ascultate de întreaga lume cu atîta sfinţenie în cît e greu să stabileşti unde e mal venerat la el acasă sau în streinătate.
Cea mal puternică impresie insă a produs-o Dostoevschi. Şi deja vedem multe opere literare d’intre care unele aparţinînd unor talente ca Paul Bourget, D’Annunzzio şi Ilauptmann în cari influenţa marelui geniu patologic rus e vădită.
Dar publicul şi critica din apusul Europei se interesează azi nu numai de scriitorii mari al Rusiei ci şi de o mulţime de talente de mîna a doua: într’un cuvînt literatura rusă e pusă în rînd cu cea engleză, franceză şi germană. Şi acest loc îl merită cu prisosinţă Căci dacă vom lua de exemplu literatura rusă din ultimii cinci zeci de ani şi o vom compara cu a altor popoare europene din acelaş răstimp, atunci vom ajunge la un resultat şi mal uimitor. Intr'adevăr operele lui L. Tolstoî, Turghenev şi Dostpevschi merită ele oare să stea numai alături de acelea ale literatureî engleze şi americane unde vedem ca puncte culminante romanele şi nuvelele lui Bret-llarte, George Elliot, şi Beecher Stow ?
Să fie oare locul operilor lui L. Tolstoî, Turghenev şi Dostoevschi numai alături de acelea ale literatureî germane din ultimii cinzecî de ani, adecă de operele lui Auerbach, Spielhagheh, Paul lleyze şi Freitag.?
In sfîrşit Jocul literatureî ruse nu credem că e nici chiar alături de literatura franceză deşi aci deja avem talente maiî ca: Dumas fils, Flau-bert, Guy de Maupassant, şi Zola.
9
130
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Fără să ne temem că vom cădea în exagera-ţiunî, putem afirma că prin geniul individual al marilor săî scriitori, prin direcţia sa sănătoasă, literatura rusă din ultimii 50 de ani e superioara orl-cărei literaturi europene. în faţa unul asemenea extraordinar fenomen fireşte în mintea fie cărui se naşte întrebarea: cum se face că un popor necivilisat, aproape semibarbar încă, cu nişte aşezăminte sociale atît de primitive a putut să producă o literatură atît de lainică.? Şi cu atît mal mare devine nedomerirea cînd ne gîndim că pe terenul ştiinţific, technic, pe terenul musical şi al artelor plastice poporul rus nu a produs încă genii de mărimea acelor din occident. Fără îndoială că talente au fost şi în aceste ramuri, însă nu putem încă să vorbim de o înrturire a musiceî, ştiinţei sau sculpturei ruse asupra semenelor lor din Europa, după cum putem vorbi de înrîurirea literaturel ruse.
A presupune că poporul rus are predisposi-ţiunl speciale, aproape patologice pentru literatură ar li lucru puţin serios.
Mulţi văd explicaţia acestui fapt în însăşi or-ganisţia statului rus, unde domeniul literar e unicul cîmp unde se dau luptele între idei, şi deci toate talentele, toate energiile acolo se concentrează, se desvoltă, pe cînd în occident forţele sunt împărţite mal mult sau mal puţin egal între diferitele ramuri ale activităţii publice.
Noi admitem această explicaţie, mal cu seamă cînd ne gîndim cîţî scriitori de talent ne-a răpit politica, tocmai atunci cînd geniul lor creator era în plină evoluţie.	.
Acum dacă luăm şi studiem mal de aproape istoria literaturel ruso din aceşti din urmă 50 de ani în comparaţie cu cea europeană, descoperim la dînsa nişte particularităţi fundamentale pe cari nu le are la nici o altă literatură din lume (1).
Bunăoară criticul care ar dori să studieze literatura modernă rusă numai din punctul de vedere pur estetic, ar avea loarte puţin de lucru, căci din acest punct de vedere literatura rusă din a doua jummătate a secolului nu a suferit nici o schimbare, pe cînd in Europa în acest răstimp s’aîi succedat mal multe stiluri literare şi technica literară a suferit schimbări radicale.
Astă zî nici pe cel mal mediocru romancier
(1). V- Wengiierov şi Veselovsclii «Vexlnieeuroph anul 1898.
francez nu ni-1 putem închipui scriind în stilul lui Georges Sand; între Zolaşi Georges Sand este o întreagă prăpastie in modul de a seri, în dialog şi în stil.
In ultimul timp maniera de a seri a lui Zola asemenea s’a demodat.
In Germania şcoala lui Paul Ileyse a cedat locul şcoaleî lui Mauptmann şi Sudermann.
Aceeaşi schimbare radicală au suferit literaturile italiană şi scandinavă.
Ast fel pe cînd în Europa a avut loc o evoluţie radicală estetică, în Rusia deşi ideile aă evoluat, formele au rămas aceleaşi. Intre Turghenev şi nepotul său literar Garschin nu e nici o deosebire de stil, între stilurile poeţilor Necrasov şi Nadson asemenea nu e nici o deosebire.
Cînd V. Ilugo era de 70 de ani i-se închina întreaga Franţă, dar nimeni nu-î imita modul de a seri.
Tolstoî este azi de 70 de ani şi ceva; cu toate acestea dînsul încă pentru mult timp va fi legiuitorul romanului rus.
Singurul gen literar din Rusia care a suferii o schimbare e beletristica poporană. Intre stilul colorat şi într’adevăr popular al lui Uspens-chi şi acela al nuvelelor ţărănescl ale lui Gri-gorovicl şi Turghenev e însemnată deosebire. Insă şi aci nu că forma s’a schimbat, dar pe timpul lui Turghenev poporul rus nu era încă studiat în deajuns : dovadă e L. Tolstoî, care deşi om de aceeaşi vîrstă cu Turghenev, în drama sa «Puterea întunereculuî» ni-i descrie pe ţărani cu stilul adoptat de Uspenschii.
Altă particularitate a literaturel ruse o con-stitue caracterul său didactic moralisator. Nici odată literatura rusă nu s’a închis în sfera intereselor pur estetico-artistice. Şi cînd a lost vorba de apreciarea unul talent literar rolul principal 1-au jucat ideile pe care scriitorul le-a preconizat în operile sale, iar nu calităţile poetice creatoare
Nu doară că marii critici ruşi Belinschi, Do-broliubov şi Pisarov iar mal încoace Michailov-schi şi Protopopov nu ar fi fost oameni cu simţul frumosului desvoltat; din potrivă, din scrierile lor vedem că toţi aii posedat un simţ artistic foarte fin.
Insă după cum am spus literatura rusă fiind o catedră, de pe ca e întotdauna a resunat cuvîntul propoveduirel, publicul rus se uită mal mult la cea ce spune un scriitor,iar nu cum spune.
SUPLIMENTUL I
131
Ca ilustraţiuni putem da pe Tourghenev, care fiind bănuit de tineretul inteligent al Societăţii ruse că ar fi contra ideilor liberale, nu se bucura de mare popularitate cu toată valoarea stetică neîntrecută a operelor sale. Şi numai lupă moarte, cînd s’a văzut că această bănuială tu sese nedreaptă, că acest scriitor contribuise foarte nult la desrobirea ţăranilor, numai atunci, a de. venit cu desăvîrşire popular şi iubit. Dostoevs-hi şi Gonciarov în ultimul period al activităţii ior literare, asemeni deveniseră impopulari din cauza ideilor ce susţineaţi în scrierile lor.
De alt-tel caracterul didactic al literaturel ruse ’atează încă din secolul trecut. Cantemir primul iterat rus, în loc să împletească versuri după modelul pseudoclasicilor iea în mînă biciul sa-ireî şi lovind cu el în dreapta şi în stînga, irejudiţiile şi apucăturile asiatice ale societăţii •use de atunci, pregăteşte terenul pentru reformele lui Petru cel mare. Lomonosof a fost un aprig propagandist al ideilor europene. Derjavin in odele sale entusiaste proslăveşte domnia plină •le năzuinţî progresiste a Ecaterinel. Ton vişin a consacrat activitatea sa literară unor pro-heme de cea mal mare însemnătate socială, .ar poetul Jueovscbi şi-a însuşit în toată puterea cuvîntulul rolul de pedagog, făcînd cunoscute publicului rus capo d’operile literaturel europene.
Nu mal vorbim de fabulistul Crilov; însemnătatea lui didactică stă în cliiar genul ce şi-a ales.
Trebpe să spunem că nicăerî în Europa acest gen poetic nu a ajuns la o desvoltare aşa de mare. Iîar englejil nu au avut de loc labuliştî.
începutul secolului al XIX ne-a dat pe Griboe-dov, un scriitor în persoana căruia rolul artis-tico-didactic al literaturel ruse a atins punctul culminant. Alară de comediele lui Aristophan în nici o altă literatură din lume nu găsim o operă dramatică pătrunsă de atîta jale şi durere civică ca «Gore ot urna».
Svăpăiatul poet Al. Puşchin care tot alunei a apărut pe cîmpul poesieî, în primele sale poeme romantice aruncă o sfidare tuturor tradiţiilor, propagă dispreţul către toate convenienţele sociale şi proclamă libertatea desăvîrşită a sentimentelor: «Mergi pe drumul ce-ţî arată mintea ta liberă», zice el.
Cît-va timp s’a retras apoi în sforile parnasiene, dar cînd a văzut că neghina a început a vătăma
ogorul literar a lăsat lira la o parte şi a pus mîna pe condeiul ziaristului pentru a mătura gunoiul adus de Boulgarin şi alţii.
Urmaşul lui Puschin, poetul Lermontov în profesia lut de credinţă «Jurnalistul, criticul şi po etul» ne spune că lui «conştiinţa îl dictează ce să scrie, iar cugetarea îl conduce condeiul»
Conştiinţa! iată devisa tuturor scriitorilor ruşi de frunte. •
Necrasov, poetul care a venit după Lermontov s’a făcut apărătorul ţărănime! apăsate şi obidite.
«Te vei deştepta tu oare vre-odală poporule nenorocit?..
Sau ai creat un cintec asemenea unui gemet de durere şi ai adormit pentru vecie ?.......».
Sînt ultimile versuri cu cari îşi sfîrşeşte vestita sa poesie «Scara de onoare .
Ast-fel ajungem la epoca anilor aşa numiţi patruzeci.
Din momentul în care grupul din jurul criticului Belinschi, după o scurtă rătăcire prin sferele Hegheliane, a trecut cu desăvîrşire de partea ideilor europene, literatura rusă s'a despărţit în două tabere şi fie-care scriitor se transformă într’un agitator al ideilor politico-sociale ale taberei sale. La baza celor mal de seamă opere literare din ultimii 50 de ani rezidează propo-veduirea cutăror sau cutăror principii sociale. Scriitorii care au vroit să facă artă pură nu au avut nici un succes, cu tot talentul lor.
Cînd la începutul anilor 50 s’a început în Rusia epoca marilor reforme, rolul principal I’a jucat literatura. In fruntea mişcării se aflau nu representanţil claselor sociale ci aî literaturel. Luptele între partide se dedeau numai în coloanele revistelor şi sub cutele unor drapele pur literare. Atunci s’a născut faimoasa ceartă asupra menire! artei. Unii erau pentru rolul utilitar al artei, aceştia erau partisanil ideilor înaintate iar adversarii progresului erau pentru arta pură.
Tot ce constitue baza gloriei lui Tourghenev, Gonciarov, GrigorovicI, Dostoevschi şi Pisemschi Pogodin şi Şevîrev, tot ce au scris Şcedrin, Necrasov, Gleb Uspenschi şi scriitorii din anii 60—70; tot ce scrie L. Tolstoî de 20 de ani încoace, toate aii ca bază propoveduirea unor concepţii sociale loarte bine definite.
Iar criticii sînt nişte adevăraţi tribuni, pentru cari operile de artă nu sînt de cît un pretext
132
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
pentru a combate idealurile sociale ce nu le convin şi a scrie manifeste lirice în folosul idealurilor lor.
în zilele noastre L. Tolstol caută să convingă pe contemporani că rolul literatureî e un rol de propoveduire, un rol utilitar şi că arta bună prin sine însăşi nu e numai o petrecere amusantă, dar cîte odată chiar dăunătoare.	.
Şi asta ne-o spune tocmai în momentul cînd lumea se închina lui ca celui mal mare artist.
Altă particularitate a literatureî ruse e că rea-lisntul care în Europa trecea drept ultimul cuvînt al progresului, în Rusia domneşte deja de aproape 70 de ani.
Şi cînd e vorba de realismul literatureî ruse, ce om cu simţul estetic desvoltat şi sănătos nu simte cît de inferior e realismul european din ani 70 — 80 cu pornografiile şi lipsa lui de idealuri, faţă de realismul unor scriitori ruşi.
La aceşti din urmă descrierea vieţii e dusă, într’adevăr pînă la redarea desăvîrşită a realităţii, şi totuşi această reproducere desăvîrşită a vieţii e îmbrăcată în haina strălucitoare a idealurilor şi e plină de atăta iubire către oameni cum nici la cel mal mari scriitori din Europa nu întîlnim. Literaţii realişti din Europa au mers în analisa vieţii pînă la limita unde descrierea realului fără de voe devine o apotheosare a celor mal brutale instincte ale naturel animale a omului.
Şi de sigur că în această superioritate a realismului rus stă în mare parte secretul succesului scriitorilor ruşi asupra criticei publicului european. Toţi simt că în albia adeseaorî turbure a rîuluî literar din occident se revarsă unda limpede a unul isvor plin de frumuseţe şi de viaţă.
Tot în superioritatea realismului rus stă şi secretul lungel sale vieţuiri. Pe cînd şcoala realistă din occident a degenerat în pornografie, silind lumea sâ’şl întoarcă cu dispreţ ochii de la ea şi să se îndrepteze din nou către cultul artei pentru artă, unde nu vedem de cît un entusiasm rece, incapabil să aprindă inimile, şi să mişte masele, în Rusia realismul nu e compromis; el îşi urmează neclintit drumul său, care străbate prin gloatele omenirel, unde la fie-care pas trebue să ridici pe cel răniţi, să aperi pe cel slabi, să mîngăl pe cel obijduiţî.
Desvăluind minciuna, văzînd ranele organi-saţiel obşteşti şi studiindu-le cu ajutorul ştiin-
ţelor sociale realismul rus a căutat în totd’auna să servească drept bază şi sprijin reformelor sociale. Ast-fel respunzînd trebuinţelor morale şi sociale ce se cer de la literatură şi dispunând în acelaşi timp de talente mari, realismul rus a înălţat monumente de o frumuseţe neperitoare pe valea atît de jalnică şi plânsă a vieţii.
Gh. Madan.
Apreţierile presei străiue asupra legii pescăriilor.
Presa străină care urmăreşte de aproape des-voltarea noastră economică, a început de cît-va timp a recunoaşte însemnătatea pescăriilor noastre pentru aprovizionarea marilor pieţe^europene.
Diferite reviste şi ziare străine au publicat în vremea din urmă articole interesante şi amănunţite asupra desvoltăril acestei ramuri de produc-ţiune la noi şi apreciază progresele realizate. Astfel sînt revistele: Deutsche Fischereizeitung din Stettin, Deustche Fischereicarrespondenz din Dresda, Ziarul pescăriei din Schwerin ,Allgeme-ine Fischereizeitung, din Miinclien, Oesterreichische Forst zeitung etc. precum şi ziarele: Frankfurter zeitung, Budapester Llogd, Constantinopler liande-Isblatt, Neue Freie Presse etc. Acuma ne vine din Rusia o apreciere favorabilă asupra legii noastre pentru pescării; ea are, cu atît mal multă însemnătate cu cît ne vine de la organul oficial al societăţii de pescărie şi piscicultură din St. Petersburg.
Reproducem aici această notiţă apărută în ultimul număr. (No. 1, voi. II. April 1900) al revistei internaţionale de pescărie şi piscicultură sub titlul «Noua lege română asupra pescăriilor»;
«Din raportul ministrului plenipotenţiar imperial Rus la Bucureşti, reiese că conform noii legi române asupra pescăriilor şi conform instrucţiunilor date pentru interpretarea eî, pescuitul este interzis în România de la 1 April pînă la 1 Iunie (st. v:,); de asemenea este oprit în această epocă a transporta, a vinde şi a servi peşte în restaurante.
«Pe baza acestor dispoziţiunî, tot peştele importat din străinătate în România, în timpul acestei epoce de interdicţie este confiscat la vamă şi delincuenţil sînt supuşi la o amendă de 30—300 de lei. Salutăm cu multă simpatie această lege pentru că omoară răul de la rădăcină. Ce servesc
SUPLIMENTUL I
toate epocele de prohibiţie cît timp vinderea peştelui nu este interzisă cu severitate în aceste epoce şi vinovaţii nu sînt serios pedepsiţi.»
Preţuim cu atît mai mult această notiţă cu cît ne vine din Rusia, care mal cu seamă a fost lovită prin măsura de a interzice importul .de peşte străin în epocele de prohibiţie şi cu cît guvernul rus protestase chiar anul trecut contra acestei măsuri.
Pe de altă parte, sîntem fericiţi de a vedea că apreciărî aşa de favorabile emise cu atîta imparţialitate asupra unei legi care a scăpat pescăriile noastre de o distrugere complectă şi le-a pus pe o bună cale de desvoltare, emană dintr’un mediu aşa de competent.
Şi ce să credem după toate acestea, despre campaniile pe cari interesaţii le-au adus şi le duc încă la noi contra acestei legi şi contra autorului lor?	■
Viitorul Ungariei pe temeiul unei noi plasări naţionale.
Una din chestiunile cele mal mari ce preocupă de cît-va timp pa fruntaşii maghiari, e aceea de expansiune a Maghiarilor prin mijloace economice.
In direcţia aceasta lucrează însuşi ministrul de agricultură şi e sprijinit de cel mal mări bărbaţi al Ungariei, dar teoreticianul cel mal şo-vinist e Beksisc Gusztâv, publicist şi deputat în parlamentul maghiar. Beksisc vrea ca în timp de 50 de ani Maghiarii să se ridice la 72°/0 din poporaţia Ungarie!—şi atunci chestia naţională va fi deslegată. Cine-şl dă seamă de greul proces al asimilării popoarelor, trebue să rîdă de acest calcul săcuesc.
E pripit acest calcul, dar în schimb mijloacele pe cari se întemeează sunt atît de radicale şi disperate, încît punîndu-se în practică, vor clătina întreaga temelie economică şi socială a Ungariei, vor duce patria comună nu la pace ci la dezordine.
Noile sale teorii, cari cu puţine escepţiî sunt bine primite de opinia publică maghiară, Bek-sics şi le-a espus pînă acum în vre-o 6 volume.
In volumul al 5-lea intitulat Noile baze ale politicei maghiare el arată că agricultura e cel mal potrivit mijloc de espansiune al maghiarilor şi spre acest scop recomandă colonizarea văilor şi
133
a Cîmpiel din Transilvania, părţile sudice şi nordice ale Ungariei. Colonizările să nu se facă sub conducerea statului ci prin conlucrarea întregii societăţi maghiare.
Dar prin colonizări se ajunge la un rezultat prea mic; trebue deci ajutaţi şi Maghiarii din centru ca să nu mal fie siliţi să emigreze. Pe Alfold şi în ţinutul de peste Dunăre trebue creată o clasă de proprietari mici.
Aceasta se poate numai printr’o schimbare a valorilor, adecă proprietarii mari, magnaţii, să şî vîndă averile investite cu dreptul fidei comisului şi în locul lor să şl cumpere alte moşii în ţinuturile locuite de naţionalităţi.
Magnaţii cu deosebire vor ocupa prin trei naţionalităţi regiunile muntoase. Asemenea se vor vinde averile comunale precum şi cele erariale. Averile acestea se vor împărţi în proprietăţi mici maghiarilor din centru precum şi celor din colonii. Românul, Slovacul şi Sîrbul nu vor putea ocupa moşii de acestea, de cît numai în arendă, ca ast-fel în privinţa socială şi politică să depindă cu totul de marii proprietari maghiari.
Aceste mici moşii vor fi ca şi nişte fidei-co-misate, adică nu se vor putea înstrăina nici o dată.
Beksics Guztăv şi lo-a espus aceste idei şi în volumul din urmă publicat cu prilejul des-baterilor bugetului ungar la care din pricină de boală nu a putut lua parte.
Şi în această carte arată că elementul maghiar din cele trei centre (Alfold, ţinutul do peste Dunăre şi Secuimea) trebue să-şi lărgească periferia din ce în ce mal spre părţile locuite de naţionalităţi. Elementul maghiar în cele trei centre e aproape 100%. Unei naţiuni ca să-î fie asigurată domnia într’o ţară, e destul să formeze 60—70% din poporaţia întreagă. Ast-fel pentru politica maghiară ar fi destul ca elementul maghiar în Alfold, ţinutul de peste Dunăre şi secuimea să se ridice pînă la 62—70% dar în schimb să se îmulţească printre naţionalităţi, pe acolo pe unde sau nu sunt Maghiari sau dacă sunt, formează o mică minoritate. Deci Maghiarii de bună voe trebue să-şi părăsească vetrele şi să se strămute printre naţionalităţi în special să colonizeze în Ardeal văile şi Gîmpia. Maghiarul are o putere de expansiune/ destul de mare; aceasta trebue ajutată şi să se înlăture orl-ce piedică din calea el. O piedică a expan-
134
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
siunel maghiare sînt fidei-comisatele, cele multe şi întinse din regiunile maghiare. Aceste averi» magnaţii trebue să le vîndă şi în schimbul lor să-şî cumpere altele în ţinuturile muntoase ale naţionalităţilor. In ţinuturile maghiare să nu se permită crearea de noi fidei-eomisate, ca ast-lei averile şi proprietatea să se poată parcela la ţăranii maghiari dar în schimb să se permită în ţinuturile naţionalităţilor şi statul să se îngrijească chiar de crearea acestorl averi, ce nu se mal pot înstrăina, şi ca ele să fie ocupate de elemente credincioase statului, şi sigure că vor lucra Ia consolidarea naţiune!.
Dacă nobilimea înaltă nu va pricepe această datorie naţională, şi nu va voi să-şî vîndă a-verilc învestite cu drepturile lldei-comisulul, atunci aceasta o pot lace proprietarii şi nobilimea, cari pînă acuma nu au (îdei-comisate dar voesc să cîştige aceste drepturi pentru averile lor.
După aceasta d-1 Beksics arată însemnătatea pădurilor în politica naţională şi economică, ară-tînd cu ajutorul statisticei veniturile lor şi ajunge la conclusia că deşi locurile arabile daă un cîştig mal mare, totuşi considerînd, căpămînturile prin-tr’o economie raţională au ajuns la maximul de cîştig, ear pădurile abia acuma încep a se cultiva, cîştigul lor c în creştere şi începe a fi mal sigur. Astfel că de acum, în economia naţională cîştigul cel mal mare va fi al pădurilor ne esploatate încă. Pămîntul arabil ce cugetă Beksics că trebue să se împartă între maghiari se ridică la 1.000.000 de jugere, cari conform veniturilor actuale, vor trebui schimbate cu 2— 2'/2 milioane de jugere de păduri din ţinuturile naţionalităţilor. Statistica arată că acest teritoriu do pădure se poate cîştiga din averile e-rariulul, din cele comunale, precum şi din cele particulare. Schimbarea aceasta de proprietăţi o va conduce statul. Statul va'vinde magnaţilor şi proprietarilor mari pădurile sale cari sînt în stare mal bună şi mal îngrijite, ear cu banii căpătaţi va cumpăra altele care sunt mal neîngrijite şi prin urmare mal ieftine. Prin schimbul acesta statul cîştigă, ear. magnaţii mutîndu-se printre naţionalităţi, vor pune mîna nu numai pe veniturile cele mari şi sigure ale pădurilor, ci vor fi şi nişte factori puternici aî espansiunei elementului ma-ghear şi al validităriî ideii de stat maghiare printre naţionalităţi. Dar politica aceasta economică tre-
bue începută cît mal în grabă, ca nu cumva românii ardeleni prin ajutorul Albinei din Sibiu să pună mîna pe toate averile. In raport şi treptat cu cumpărarea pădurilor se va începe şi împărţirea pămîntuluî de pe Alfbld între ţăranii maghiari pre cum şi noile co’onizărî. Astfel lu-crîndu-se, conform înmulţirel de pînă acuma, populaţia Ungară la 1940 va fi de aproape 25.000.000, dintre cari 17.000.000 maghiari, 4.300.000 Români, 2.500.000 Slovaci. Atunci Maghiarii vor forma 72% din populaţia ţării—ceia ce va des-lega chestia naţionalităţilor. Dar acest lrumos vis se va realiza numai lucrîndu-se în sensul ideilor d-lul Beksics; la din contra, după raporturile economice de pînă acuma, elementul maghiar are să slăbească mereu. Trebue să înceapă această lucrare patriotică, ca întreaga societate maghiară să dea mînă de ajutor statului, ori ce întîrziere în privinţa aceasta e o perdere naţională. Cu deosebire să se înceapă în Ardeal, unde elementul român e cel mal mare duşman. Aici nu e de ajuns să se lucreze numai prin colonii şi prin înfiinţarea fidei-comisatelor. Aici nu e de ajuns nici re iorma administraţiei; în favorul elementului maghiar — a Secuilor — trebue să lucreze şi ministrul de comerţ. In secuime trebue să se încurajeze şi industria pe toate căile, să se dea mal mare atenţie fabricelor, ca astfel oraşele se-cueştî sa ia un avînt mal mare. Secuii trebue bine întăriţi economiceşte şi chemarea lor e să-şî estindă graniţile spre Braşov şi spre Cîmpie.
Numai lucrîndu-se cu puteri unite se vamîntui elementul unguresc şi idea statului maghiar în ţinutul locuit de Români.
Aceste sunt ideile d-lul Beksics cari în mare parte sunt aprobate cu multă însufleţire de întreg publicul maghiar. Nu lipsesc nici glasurile cari se ridică în potriva lor. Cu deosebire Alkol-m'my — jurnalul partidului poporal — le critică foarte aspru numindu-le «idei fixe şi absurde». «Prin această politică nefericită — scrie Alkot-mdny — elementul maghiar nu ar cîştiga nimic, din potrivă ar perde sigur două lucruri.
Marea de naţionalităţi ar absorbi pe coloniştii izolaţi, ear cel rămaşi acasă slăbiţi de puteri, s’ar perde şi el în grabă. Beksics lucrează tot numai cu fantasmagoria minţi! sale şi uită (actorii împedecătorî: dreptul privat, puterea de resistenţă a naţionalităţilor, precum şi raporturile geografice».
SUPLIMENTUL I
135
Sunt loarte adevărate aceste apreciârl şi cu adevărat ideile d-luî Beksics puse în practice nu numai nu vor aduce nici un fololos maghiarilor, ci vor sdruncina adînc temeliele statului maghiar şi vor aţîţa şi mat tare raporturile încordate dintre naţionalităţi.
Pictorul Munkacsy.
Dăm aci cîte-va notiţe biografice asupra celebrului pictor ungur, care a murit zilele trecute.
Munkacsy (Michael Lieb) s’a născut la Mun-kacs la 10 Oct. 1846. A fost mal întîiu ucenic de tîmplar. Un portretist trecînd prin Gyula l-a sfătuit să se devoteze picturii; el s’a format singur, zugrăvind scene din viaţa ţărănească şi portrete; societatea artistică din Pesta i-a cumpărat o Idilă ţărănească prin care s’a lăcut cunoscut (1865). A venit apoi la Academia din Viena dar din lipsă de bani a trebuit să se întoarcă la Pesta; de acolo a trecut la Miinich unde a fost protejat de Fr. Adam, pictor de lupte.
A obţinut de trei ori premiul întîiu la nişte concursuri instituite de ministerul de culte al Ungariei, cea oe-î dădu mijloace de a merge la Diisseldorf (1868), unde a'primit staturile lui Knaus şi ale lui Vautier. Inrîurirea acestora se arată in Paşte, Recrutarea, Logoditul. S’a dus la Paris unde a expus la salonul de la 1870 Cea din urmă zi a tuiul osîndit, tablou care l-a făcut celebru; a pictat apoi Episod din răsboiul Ungariei (1871) In drum spre şcoală (1871) Politică la bucătărie, Croitorul beat, portrete şi peisagii. In Ianuarie 1872 s’a stabilit la Paris; din acel timp datează Rătăcitorii nopţii şi Muntele de pietate (Salonul din 1874) Eroul satului (1875). Aceste opere au mult caracter, sînt lucrate larg dar într’un ton sombru, uniform şi cu un lei de predilecţiune pentru urî-ciune. Dar de la 1870 Munkacsy trece de la zugrăvirea vieţii populare la acea a saloanelor; coloritul său se încălzeşte şi se luminează la şcoala impresioniştilor; el simplifică desemnul şi mo-dele-ul. Interiorul din atelier (1876) Fovestea vinătoril (1877) arată această evoluţiune. A trecut apoi la pictura istorică. La expoziţia universală de la 1878 a cîştigat răsplata supremă cu Milton orb didînd ficelor sale Paradisul perclut, într’un ton cenuşiu şi Recruţii unguri. Opera lui cea mai vestită este Crist în faţa Iul Pilat (1881); apoi Crist la Calvar (1884). Aceste tablouri sînt remarcabile
prin expresiunea lor dramatică şi prin vigoarea coloritului. Munkacsy lasă la o parte convenţiu-nea şi sentimentul religios pentru a reda aceste scene ca nişte evenimente istorice, preocupîn-du-se de realitatea etnografică; privitorii dramei capătă aproape tot atîta însemnătate ca şi Crist însuşi. Crist în faţa Iul Pilat s’a vîndut cu 120.000 de dolari pentru America, iar cel din urmă din cele patru mari tablouri istorice ale lui Munkacsy Ultimele momente ale Iul Mozart (1886) s’a vîndut cu 50000 de dolari. Apoi s’a dedat picturii decorative în tonuri cu totul deschise, costumîndu-şl personagiile după moda din secolul al XVII-lea. In acest gen se poate cita Triumful artelor (pla-fond pentru muzeul de istorie a artelor din Viena) cîte-va scene din viaţa de salon, Aria favorită (1891), mal multe portrete de femei. A zugrăvit de asemenea portretul cardinalului Hay-nald şi al lui Liszt. împăratul Austriei l-a făcut nobil. De la 1896 o boală crudă îl luase minţile.
Procesele «Tribunei» pentru Avram Iancu.
Chestia lui Iancu a agitat mult pe fraţii din Transilvania. Tinerimea şi jurnalele au dus o însufleţită luptă contra grafului Lazar.sub-procuro-rul regesc, care a îndrăznit să numească pe Avram Iancu conducător de hoţi.
Această mişcare a avut-o pînă acuma procesul de la Baia de Criş contra tinerilor ce au pus cununi pe mormîntul de la Tebea. In zilele din urmă s’a pus la cale şi un proces de presă contra «Tribunei» pentru mal multe articole referitoare la chestia lui Iancu.
Ordinul de cercetare deja s’a publicat, învinuiţi fiind următorii redactor:
1)	Ioan Scurţii, student, pentru articolul Pretindem satisfacţie şi poesia Procurorului hienă.
2)	Gr. Novacoviei, student, pentru articolul Apel către tinerime.
3)	losif Xarschnll, editorul responsabil al «Tribunei» pentru articole anonime.
«Tribuna» scrie că autorii articolelor anonime vor lua responsabilitatea lor şi ast-fel vor merge la Cluj şease acuzaţi şi şease apărători. «Vom fi 12 şi procesul va fi foarte frumos.
«Vom merge ca acuzaţi, dar vom merge să acuzăm. Adevărat că judecătorii nu ne vor înţelege, pentru că nu vor vrea să ne înţeleagă; dar
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
136
ne va înţelege lumea cultă şi noî eî ne vom adresa. In faţa e! vom acuza.»
Ast-fel chestia lut Iancu care era să treacă de la ordinea zilei, prin noile procese ale Tribunei învie din nou cu focul şi tăria eî de la început.
Va li un proces mare Şi interesant cum ardelenii nu au mal avut de pe timpul memorandului.
0 noua criză.
Trecem din criză în criză, şi e mult timp de cînd crizele s’aă obicinuit cu noî, în cît azi ni se par ceva firesc în obiceiurile şi aşezămin-tele noastre. In România e veche criza morală ce nu lasă să se împămîntenească nici un sistem, nici un curent.
Azi toţi sînt naţionalişti, ca mîne să-î vedem socialişti şi apoi pe ruinile acestora să se ridice antisemiţii. Şi cine poate şti ce curent va mal importa în ţara noastră şi criza economică, căci în trăinicia antisemitismului nu se poate crede— e şi mal slab de cît curentele ce i-au premers.
Se credea odată în seriozitatea şi trăinicia luptelor de peste munţi, a oamenilor cu fire mal ţărănească, a oamenilor cari ştiu a suferi pentru ideile sfinte ce-î călăuzesc. Dar a fost amară decepţia cînd criza a isbucnit şi peste munţi, nimicind tot prestigiul luptelor purtate odinioară cu atîta foc.
Se lucrează şi acum în Ardeal şi chiar mult pentru îmbunătăţirea stării materiale şi lumina rea poporului, se aud une-orl şi glasuri mal răsboinice, dar criza între conducători, continuă cu aceiaşi patimă.
Pe încetul şi fără sgomot s’a început un curent naţionalist şi în Bucovina. Un curent tînăr a început să-şi facă drum în toate manifestaţiile
bucovinenilor, curent căruia’I s’au supus şi bă-trîniî conducători. Şi era frumoasă această luptă apacinicilorbucovinenî, era o luptă născută şi nutrită numai de puterile lor, o luptă care nu se putea învinui de relaţii bucureştene. La noi nici nu s’a făcut alarmă pe temeiul prigonire! bucovinenilor, abia se amintea de confiscările «Patriei» şi de expulsarea redactorilor el.
Flondor şi Popovicî cu energia lor erau priviţi ca oamenii chemaţi de a organiza lupta pentru apărarea romînilor bucovineni în contra slavismului.
Intr’o bună dimineaţă, d-1 Flondor vesteşte că nu mal face parte din redacţia Patriei. Criza isbuc nise şi între naţionaliştii bucovineni. Bătrînil conducători au învins, tinerii au fost daţi la oparte, şi pacea încheiată cu prezidentul ţării, baron Bour-guignon. Azi Patria organul partidului naţional numai apare, a fost sacrificată condiţiilor de pace —frumoasă şi pacinică confiscare!
Nu voim să combătem pacea încheiată de bătrânii conducători bucovineni; pe noi ne isbeşte criza care a trebuit să isbucnească şi acolo. Pe noi ne frămîntă criza, cari se localizează în toate părţile românismului. In Bucovina nici nu prea are loc o mişcare răsboinică, mişcare ce adesea absorbind atenţia publică nu lasă să se observe răul ce roade la fundament.
In Bucovina trebue începută o mişcare economică şi culturală, trebue întărit şi luminat elementul românesc aşa de periclitat de ruteni.
Se poate, că sub pacea încbiată, să se lucreze mal mult şi mal bine în direcţia aceasta—e greii însă de crezut aceasta cînd criza domneşte între conducători.
-----mKi-------
Nr. 9.
Wien, 1. Mărz 1900.
IX. Jahrgang.
ALLGE|V[EIRES
LITTERATURBLATT
ltricfc an die Reduci ion
m. Rcconsinns-Kxemplaro wcr-orhofon an die Adrosse: Dr. Kranz S o li n ii r o r, Wien-Klosterm'ulmrjr, Murtinstrasso 1G.	*
HERAUSGEGEBEN DURCH DIE OSTERREICHISCE LEO-GESELLSCHAFT.
HEDIGIKIÎT VON
Dr. FRANZ SCHHURER,
Alionnements-AufriiiîC
werdon angononunen von dor Administration dos „AH^omoi-nen Littcraturldattes, VY'ien, 1., Amiatfusse 0, dann von dcr Jos. Rotb’schen Vprlagslmmllung, \Vie»-StuM*?nrt, sowio von jedcr Buohhnndlun^.
Erscheint am i. und 15. — Der Bezugspreis betrăgt ganzjâhrig Kr. 15.