SUPLIMENTUL II
LA
A.	W
NOUA REVISTA ROMANA
No. 5.
1 MARTIE 1900
VOL. I.
ÎNTRE CER ŞI PĂMÎNT
Bolţile mat greii se lasă peste serile de vară...
Din grădini parfumurî calde, umplu aerul de-afară, Mut privesc o stea de aur... amîndol sîntem cu’n dor: Et să cadă desrobită, eu spre-azurul sfint să sbor. Pentru ce divina lume în splendoare ţi s’arată,
Ga o dragă iubitoare însă pururi depărtată?.. Pentru ce purtăm sub frunte gîndurl ca lumini de aslre ? Pentru ce în aste piepturi avem inimi cu avînt ?.. Dacă mintea nu ne-arală de cît lanţurile noastre, Iară inima ne face să simţim ce grele sînt ?.
Ochii ’ml picurau în tihnă, toi şireag de lacrimi
[scumpe...
Cînd din ceaţa înserării un nor repede se rumpe,
Şi mereil crescînd mal tare albul haosului fulg,
Se apropie .şi 'ml zise„ Vrei din tină să te smulg"? Norul ml-înţelege gîndul şi îndajă mă ’mpresoară, Iar pămîntul de sub mine tot mal mult, mal mult
[coboară...
Merg în lumea unde nimeni dintre oameni nu mal fuse, Lumea viselor senine, a durerilor apuse,
A credinţil, a speranţil, a eternii veselii,
Lume tainică, sublimă, care-o simţi fără s’o ştii.
O! dar e nespus de dulce, ca să-ţl duci viaţa în tihnă Inima îmărmuritâ pe vecie în odihnă,
Cum trăeştl cu gîndu ’n visuri, cu viaţa să trăeştî... Ş’auzil în depărtare, cîntul harpelor cereşti,
Cu’n murmur atît de dulce ca al apel din isvoare.
Norul deschidea cărarea printre stele sclipitoare,
Mă 'nălţăm vrăjit de farmec, sterp pe buze de cuvînt, Şi de data cea din urmă ml-arunc ochii spre pămînt.
II
In grădina unde ’n lacrimi mi-am topit nădejdi pier-
[dute,
Lacrimi, fiori ce cresc, miroa.% şi se sting tot neştiute, Adorata mea de marmur, cu-al săi ochi profunzi şi vil, Trece tristă, visătoare, pe cărările pustii.
Are atîta înduioşare peste chipu-l revărsată !...
Pe zaplaz îşi sue capul şi de-alungul străzii cată... Mă ştia că trec pe acolo tot deauna la ’noptat.
Poate vrea să mă împace, poate că mam înşelat, De-am crezut-o ne ’ndurată iar în gînd şi suflet.
[mută.
De la sin îşi scoate-o cruce, ş’o dismiardă, ş’o sărută.. Este crucea cea de aur ce i-am dat-o de demult.
O ! cum nu sînt lîngă dînsa s’o" desmerd şi s’o ascult! Val!, şi cum e turburată cînd de buze crucea-şl strînge, Jos pe bancă frîntă cade, lasă capu ’n mînl şi plînge... O! cit m’am simţit nevrednic şi pe-atît de umilit!. Norul mi-înţelese gîndul şi în clipă s’a oprit. „Lasă-mă ’napol în lume, cerul nu e pentru mine, Viermelui ca în ţărînă, nicăirl nu-l e mal bine. Minunată este lumea pe azur ceresc şi sfînt,
Dar viaţa tot mal dulce mi se pare pe pămînt!...
I. PethovicT.
74
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Tin copilărie
— Facejî mătănii, băeţl, faceţi mătănii, şi ru-gaţî-vă Ia Dumnezeu să vă dea minte şi sănătate, ne zicea părintele Dima, din dreptul iconostasului unde se ruga, pe cînd noi rîdeam pe înfundate la spatele lui.
Şi nu odată a strigat la noi să tăcem, nu odată Toader paracliserul se răstea la noi şi ne lovia în spate cu Ceaslovul, tocmai cînd părintele zicea: «Bucură-te, maică, pururea fecioară.» Aş, eram noi nebuni să stăm din zbenguială? Cînd unul dintre noi făcea mătănii, altul îl apuca de gît şi-l ţinea cu nasul în jos, ori de picioare ca să se împiedice cînd avea să se ridice, ne dedeam brîncl, de veneam grămadă peste vr'o bâtrînă, care cu «Doamne iartă-mă» în gură, amesteca: «Arză-vă para focului, zbegoşilor!» Şi atunci cu ochii în jos şi de abia ţinîndu-ne rîsul ne făceam că eşim din biserică şi ne ascundeam printre femei, unde necâjam fetele.
Aşteptam cu nerăbdare să vie seara deniilor, pentru ca să o croim la biserică de la toacă şi cu toţii în clopotniţă ,şă facem un vuet, de se speriau cucuvaiele din podul bisericeî şi fugiau prin răsuflâtorî. Şi apoi apucam lrînghiile clopotelor şi le trăgeam pînă ne striga dascălul Covrig din toţi plămînil că e de ajuns. Dar Vineri seara? Cu o săptămînă înainte ne alcătuiam gru. puri, cei ce aveam să cîntăm Prohodul, şi ne căutam locul de vreme, de obiceiu nu la strana dreaptă, căci acolo veneaii mulţi din mahala, cari făceau pe dascălii la zile mari, şi ne «încurcau tocmelele noastre». Odată, pe cînd sfîrşiam starea întîiii, iată că răsare un noii cîntăreţ, un l'rînar de la gară, care o iea înaintea noastră şi ne încurcă, de ne corectează strana dreaptă. De ciudă că ne-a făcut de ruşine, ne-am furişat unul cîte unul, aşa că a rămas singur bietul frî-nar cu prohodu pe «tratapod» şi încurcînd me-reii finala, pînă ce părintele Dima zice lui Covrig, să-î vie în ajutor.
Ce de viaţă! A noastră era toată lumea, şi nu găsiam altă bucurie de cît atuncia cînd, eram grămadă toţi tovarăşii de joacă şi de copilărie şi ne făceam gusturile în deplină voe. Căci nu ştiam ce e grija, nu ştiam de ce părinţii erau une-orl pe gîndurl şi în socoteli şi seara pe cînd el aşteptau somnul ca uitător de suferinţî, noi
îl aşteptam une-orl cu ciudă, căci ne întrerupea şirul nebuniilor.
La Paşti ne duceam curaţi şi cu lumînărl la biserică, şedeam în altar, ca să nu ne pătăm de ceară în mijlocul lume! şi ne examinam cu de-amăruntul hainele, cu cari ne înoiau părinţii. Şi apoi la dulap, unde noi făceam salteaua şi strigam cît ne lua gura, şedeam pînă seara, arun-cînd cu «floricele» de la moş Dobre în fetele mal urîte şi boite pe obraji.
Şi eram veseli şi sănătoşi toţi şi nu aveam grijă de cît de a veni acasă cînd se spărgea hora şi flăcăii o porniaii cu lăutarii pe stradă jucînd şi chiuind. Din toată ceata de nebunatecî, cari întărîtam cîniî mahalalei şi făceam atîtea nebunii, ne-am resleţit unul cîte unul după starea părintească şi după stăruinţe; şi cînd mă gîn-desc la acele vremuri, vorbesc ca de o comoară pierdută pe veci.	.
Mulţi din el azi sunt gospodari, şi nu ştiu dacă şi el privesc cu jindul meu acest stog de amintiri drăguţe, nu ştiu dacă şi lor le face aceiaşi impresie vremea cînd înfrunzeşte salcia şi dau muguri perii, cînd înfloresc vişinii — vişinii din curtea bisericii pe cari îl stăpîniam în toată voia. Par’că o văd: albă, cu turla subţire, cu Arhanghelii în faţă şi leatul pe zidul din dreapta, cu Maica Domnului atît de duioasă, cu cărămizele de pe jos lustruite şi tocite de genunchii atîtor poporenî, .cu podul el plin de grinzi şi întunecos, unde hoinăriam după porumbel, cu cei doi paltini de la poartă, străjerl.neadormiţl, cu iarba din curte mare pînă la brîu, cu crâcile gîrbo-vite şi mîncate de ploi şi de vreme, printre cari primăvara fetele căutah urzici.
S’a întunecat. Din cerul înpînzit de nori îşi lace drum cîte o rază din stele. Clopotele jalnice vestesc îngroparea lui Hristos, şi e atîta jale în glasul lor, e atîta dor de vremuri de odinioară,' că m’apucă plînsul ca de o rudă moartă şi în liniştea odăeî cad pradă gîndurilor pribege. Mă văd înconjurînd biserica cu toţi al mei, de cari azi sunt aşa de strein, mă simt aprins de cuvioşenia de altă-dată şi implor ajutorul Cerului. O! e trist să ştii că viaţa-ţi tînâră e plină de amar, şi dacă Pandorei nu i-ar fi rămas speranţa în cutie, am fi o lume de schilozi şi prăpădiţi. Se stinge glasul de schijă. Cîntările de preoţi s’aud în depărtare prelung şi încet şi Mîntuitorul lume! e pus în mormînt.. . .
SUPLIMENTUL II
75
De după colţul străzii apar lumini. Sunt credincioşii cari vin de la biserică, pierzîndu-se în negrul drumului. Şi atunci, îmi sună în gînd clare şi limpezi vorbele maestrului:
Unde eşti copilărie Cu pădurea ta cu tot ?
Du Mim.
1890 Aprilie.
ÎN LUMEA MEA.
Mă’ntrebl de ce's mereu pe gîndurl, Furat de blîndele visări,
Cum pe-un pescar ce doarmc'n luntre, 11 fură unda calmei mări.
De ce măreţele privelişti,
Le cat în veci prin idealuri,
Cînd e sublim creat pământul,
Cu mări albastre, codri, dealuri,
De ce m'închin unei fiinţe,
Sau unul chip în neguri dus-Destule frumuseţi plăpînde,
In minunata fire nu-s?...
E drept, vi-1 splendidă natura,
Dar nu îmi spulber visul meu,—
In lumea voastră sînt un vierme,
Cînd înlr’a mea sînt Dumnezeu!... •
I. Petrovic(.
In Gheţuri — Fantasie —
Povestirea mea are loc în Laponia nordică, ţara gheţurilor şi a zăpezilor veşnice. Tînăra şi ciudata pereche Aldjax, părăsind Londra, hotărî drept călătorie de nuntă, să facă ocolul pămîntuluî. După ce străbătură jumătatea globului ajunseră aci şi avură pofta de a se aventura în nord ca să admire aurora boreală şi să vază urşii albi şi focile grase. întovărăşiţi de o caravană numeroasă de blănî şi de cînl trebuincioşî, înaintau mereu spre nord. Cerul plumburiu şi trist ca un mor-mînt părea aşa de jos, că le atingea capul. Zăpada argintie strălucea avînd o lumină albă palidă; iar de asupra călătorilor pluteaţi nouraşil albi provenind din îngheţarea aburilor ce expirai!. Tînăra Ema în sania mică dusă de doi
cînî cenuşii, avea orî-ce înlăţişare afară de cea omenească. Talia sveltă şi delicată, guriţa mică şi voluptoasă, faţa palidă şi albă, totul era învă-lit în blană; numai în dreptul ochilor două găuri mici lăsau să pătrundă lumina. Părea o clac de strujenl acoperiţi promoroacă. In urma el veniau încă cinci sănii scîrţîind ascuţit de gerul erneî. Aldjax se apropiă de ea.
—	Cum te simţi Ema?
—	Bine. Prea bine !
—	N’al îngheţat?
Ea rîzînd copilăreşte în blană:
—	O, încă nu!
—	Mal mergem?
—	înainte! înainte!
Dar drumul deveni din ce în ce mal greii. Munţi şi dealuri de zăpadă li se îviaţi în cale şi numai cu multă greutate puteau să străbată. Urşii albi încep a se arăta. O namilă mare se prăvale repede la apropierea lor şi se pierde în depărtare. De trei zile de cînd mergeau prin cîmpia de zăpadă, acesta era întîiul urs ce li se ivise în cale. Ema cercă să se scoale să-l vadă cum fuge, dar căzu de greutatea blănilor ce o copleşiati.
Aldjax apropie sania lui de a el şi dîndu-se jos părea un urs în două picioare.
—	Ce vrei drăguţă?
Şi se aşeză în sania eî. Ea căutînd să-I strîngă mîna, o mînă uriaşă din pricina blănel:
—	Nu-Î aşa, că fără tine n’aşî fi văzut nici o dată cum fug urşii albi? Nici o-dată n’aşl fi avut sensaţia fricel îngrozitoare ca acum. Gîn-deam: dacă bestia se repede la noi? Sîntem pierduţi.
Aldjax arătînd puşca.
—	Tu ştii că sint un vînător încercat şi nu mî-e frică. Im! pare rău că ursul a fugit, alt-fel aş fi avut o blană de admirat. Dar să ne întoarcem. Inoptează şi frigul creşte, creşte mereâ.
—	Nu! Aurora boreală! Aurora!
Unul din oamenii lor se apropie de sanie, zicînd:
—	La noapte vom avea furtună, să ne oprim aci pînă va trece.
In adevăr un munte de zăpadă era în faţa lor avînd la poale un fel de scobitură destul de încăpătoare. Acolo el ar fi putut înfrunta uşor lupta cu apropiata furtună. Drept ori ce răspuns Ema goni sania pe lîngă coasta muntelui depăr-tîndu-se de tovarăşii lor.
7G
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
Vîntul a început deja să urle. Un muget asemănător unei turme de tauri răniţi răsună în depărtare şi pare că se apropie din ce în ce. Un val de zăpadă trecu pe la spatele lor împedicîn-du-le vederea. Nu se mal zăriadecît foarte puţin. Atunci Ema opri sania şi se uită în urmă dar muntele de zăpadă se spulberase. Pe deasupra lor zburau valuri de zăpadă şi uraganul urla înfiorător în pustia nemărginită de îngheţ. Bezmetici de cele ce se desfăşuraţi înaintea lor, ne-ştiind încotro merg, nici ce va fi cu dînşil, înaintai în neştire orbiţi de viscolul ce cădea cu furie. De o-dată cînil se opriră. Un urlet de bucurie le eşi din gîtlej. Aldjax dîndu-se jos pipăi cu puşca împrejur şi dădu de o colibă. Se învîrti împrejuru-I şi nemeri intrarea. Aduse cînil cu sania acolo şi dînd jos pe Ema, intrară. Scăpăra să vadă de nu e nimenea. Era pustie! Urme de grăsime de focă arsă şi cîte-va ciolane mărtu-risiau că de curînd a fost părăsită. Coliba era de gbiaţă şi de zăpadă, un adăpost cam rar în părţile locului. Deshămară cînil, cari obosiţi şi fiămînzî mozoliră puţin ciolanele îngheţate şi apoi se ghem ui ră într’un colţ să se încălzească.
Aldjax aşeză sania la intrare, ca să nu poată pătrunde nimeni înăuntru, apoi aprinzîndu-şî luleaua se întinse lîngă Ema cercînd să doarmă Puşca era lîngă dînsul.
Uraganul uriaş urla îngrozitor în această pustie de îngheţ spulberînd cu uşiirinţă nămeţii şi clădind cu o iuţeală înspăimîntătoare munţi de zăpadă, netezind cu o îndemînare ne mal pomenită văile şi neoprindu-se în nebuna lui alergare de cît în şesurile călduroase ale sudului.
Aldjax se deprinsese deja cu mugetul uraganului şi adormi zdrobit de oboseală, dar tînăra lui soţie încercă în zadar să închidă pleoapele obosite. I se părea că o ciată de urşi albi s’apro-pie de colibă şi o sgudue din temelii ; simţea slaba opunere a colibei şi auzia răgetele de bucurie ale bestiilor hămisite. Frica îl mări aşa de mult aţîţarea nervoasă în cît i se păru că deja o fiară şi-a înfipt colţii în gingaşul el trup. Vroi să ţipe, dar numai un horcăit răguşit zbucni din gîtul el alb — căzu în nesimţire.
Un clocot neînţeles, lugubru, prevestitor de moarte se desluşia din Irămîntările furtunel ce se zbuciuma afară. Părea că uraganul şi-a mal potolit luria ; dar nu, el îşi strînse bine rîndu-rile puţin împrăştiate şi se repezi din nou urlînd
înspăimîntător, smulgînd troianul uriaş ce-1 clădise la intrarea colibei şi ducîndu-1 îndepărtare, şuerînd ascuţit, asurzitor ca mii de maşini cu vapor. Sunete de clopot dogit răsunaţi în urma lui.
Aldjax se deşteptă din toropiala în care căzuse şi pe jumătate adormit crezu că e în patria lui, culcat lîngă iubita lui nevastă. Făcînd o mişcare îl peri din minte închipuirea în care-1 legănase somnul. Ridică puţin blana de pe ochi şi totul părea învelit în ceaţă. Lîngă dînsul era o blană uriaşă. Cercă să se scoale; dar simţea că-şi perde căldura. întinse mîna înblănită şi numai atunci îşi veni în fire. Sări în sus, scutură puţin corpul Emeî şi văzînd că nu se mişcă, crezu că doarme. îşi aprinse luleaua. La scăpă-rătura cremene! zări cînil tot în acelaş colţ dormind covrigiţl unul lîngă altul.
Uraganul se mal potolise; îşi săcătuise toată vlaga în sforţarea ce o lăcuse la urmă şi gîrbo-vit ca un bătrîn, abia mal suflă un vînt subţire pe gura-i îngheţată.
Aldax socoti că eşind să caute caravana se va înapoia mal înainte de a se deştepta Ema, căci ea n’ar fi putut umbla pe jos multă vreme. De aceea însoţit de un cîne porni în căutarea caravanei. Nu ştia în ce parte să se îndrepte pentru a-şî găsi tovarăşii de călătorie. îşi aminti că a făcut ocolul colibei înainte de a-I nimeri intrarea;*inconjură o dată coliba; dar nu-şl putu da seamă unde se află. Intorcîndu-se înapoi pe partea opusă, îşi amintea că era un munte de zăpadă; pe cînd acum un luciu nemărginit. Cînele se uită ţintă în ochii lui şi văzînd că nu se ho-tăreşte în ce parte s’aplice, se deslipi de lîngă dînsul îndreptîndu-se spre sud-vest. Aldjax se luă pe urma lui. Rătăci aşa multă vreme fără să întîlnească o fiinţă în această stăpînire a îngheţului.
Tovarăşii lor îl căutară şi fiindu-le frică să nu l troeneaseă uraganul, înjghebară o colibă din săniele lor, o astupară cu zăpadă şi aşteptafi în linişte să treacă furia furtunel.
Cînele rămas singur în colibă începu să urle înfiorător de foame şi de singurătate. S’apropiâ de Ema şi trăgînd-o de blană urlă lîngă dînsa aşa desnădăjduitor, în cît sermana femee îşi veni în fire şi sări în sus speriată. Cînele se gudură lîngă ea privind-o cu ochii lui umezi şi prietenoşi. Uimită, se uită în toate părţile, dar Aldjax nu
SUPLIMENTUL lî
77
era nieăerî. Crezu că e afară să vadă dacă s’a potolit uraganul. Speranţa aceasta o mîngîia. Hotărî să se înapoeze. Vroia să-şi roage bărbatul s'o erte că l-a adus prin pustietăţile astea, făgăduind că pe viitor va fi cuminte. Dar el nu mal venia ! In singurătatea îngrozitoare frica îl săgetă creerul: dacă Aldjax emort? Dacă îl vor fi mîncat urşii? Dacă îngrozitorul uragan îl va fi culcat în patu-î îngheţat? — Gîndurile astea năprasnice o chinuiră mult.—Pentru cine să moară el ? Pentru dînsa! Apoi iar se mîngîia cu ideea că poate va veni. La ce să-şi facă gîndurl triste? II adora ! Să-l vadă acum, nu l-ar mal lăsa din braţele-î ferbinţl înlănţuindu'-l în încleştarea pătimaşă. Dar el nu mal vine! Mintea! aţîţată în-tîiă de nelinişte, se aprinde din ce în ce. Singură ! Singură in pustia îngheţată! E îngrozitor! Frica de necunoscut, de ceva neaşteptat, se strecoară în creer ! Se preumblă prin colibă în prada celei mai mari aţîţărl nervoase, apoi cercînd să înlăture sania de la intrare: dacă năvălesc urşii în colibă ? De asta sprijini sania mal bine. Se culcă încercînd s’adoarmă; dar gîndurl grozave, amestecate cu povestiri fioroase asupra călătoriilor îndepărtate îl aţîţară din ce în ce imaginaţia în-ferbîntată. Se întoarse cu faţa spre perete, tresărind la fie-care sgomot. Cu neputinţă era să adoarmă! Nervii aşa de aţîţaţl îl păreau vipere ce-i sug creerul!
Uraganul un minut odihnit începe din nou. Urletul lui întîiu slab, asemănător unul dangăt de clopot hodorogit, creştea din ce în ce, devenind mal fioros, mal asurzitor.	.
Emel îl părea că zmulge coliba din temelie, ori că o prăbuşeşte peste dînsa. Sări în sus um-blînd besmetică prin coliba întunecată şi cău-tînd cînele. II găsi covrigit, hămesit de foame şi tremurînd din tot trupul. Se lipsi de dînsul înfăşurîndu-1 cu braţele-I îmblănite. Era singura fiinţă împreună cu dinsa în această fioroasă pustietate.
Uraganul urla, urla mereu cu glasul răguşit, lugubru, svîrlind troene uriaşe peste coliba de ghiaţă şi trecînd pe deasupra! ca o cavalerie în galop. Ema tresărea clănţînindu-î dinţii de frică şi tremurîndu-î trupul ca prins de friguri. Aldjax nu mal venea. Intr’un tîrziu i-se păru că cine-va sgerie la intrare şi că din urletul uraganului se desluşeşte glasul lui Aldjax. Se repezi să deschidă, dar un văl de zăpadă o păi -
mui cu putere. Nu era nimeni. Se întoarse lîngă ■ cîne ; dar acesta îşi schimbă culcuşul. înlemni de lrică acolo. Văpăi albastre îl jucau înaintea ochilor; trosnete de oase şi rînjete de schelete înfiorau coliba. Nu ’ndrăsnia să facă nici o mişcare. Disperarea se furişă în mintea-I zbuciumată înfingîndu-şl într’însa ghiarele nebune. Cu urechea aţintită ascultă cum se deslănţue fie-care sunet, fie care notă din peptul răguşit al puter niculuî uragan. Din nou i se păru că o cheamă glasul blînd al lui Aldjax. Întîiu nu îndrăsnia să se mişte de jos; dar luîndu-şl inima în dinţi s’apropiă de intrare, înlătură sania strigînd ; Aldjax ! Aldjax ! Nu-I răspunse de cît urletul fur-tuneî.
Se întoarse înapoi zdrobită fiziceşte şi moraliceşte. Vedenii grozave îl năvăliau înaintea o. chilor scornite de închipuirea-! halucinată.
Sunete răguşite şi nearticulate îl sbucneau din gît amestecate cu zbuciumărilefurtunel. I se păru că iar sgărie cine-va; de frică se ghemui în fundul colibei tremurînd. Aiura. Apoi ochii mari deschişi aţintiaâ intrarea, lucind fioros, faţa-I galbenă şi scolîlcită, buzele vinete şi supte îl dădeau o înfăţişare hidoasă. Ema, frumoasa şi tînăra Ema, era îngrozitoare ! Bîjbîind cu minele în neştire dădu de puşcă, o întinse spre intrare. Ceva se mişcă. Trase. O pară roşie ţişni întovărăşită de o pocnitură asurzitoare. Aproape în aceeaşi clipă un urlet dureros, sfîşiitor, eşi din gîtlejul cînelul împuşcat. Intr’o stare de prostraţie şi de zmintire, Ema amestecă urletele eî cu gemetele cînelul în agonie.
Ea nu mal semăna cu o fiinţă omenească. Era o fiară care stă Ia pîndă. Se întinse pe pîntece ţintind intrarea cu puşca. De mult sta aşa fără să se mişte. Afară sgomot şi glasuri răsună. Ea tresare. Ochii îl aruncă flăcări, trupul îl tremură, mîna ţine strîns puşca. O namilă îmblănită se iveşte la intrare împingînd sania ce cade cu putere. Nebuna trage. O pocnitură răsună îngrozitor. Aldjax cade scăldat în sînge; pe cînd uraganul urlă, urlă fioros, împrăştiind cu uşurinţă nămeţii şi clădind cu o iuţeală înspăimîntătoare troene uriaşe, netezind cu o îndemânare ne mal pomenită văile şi neîn-frînîndu-şî nebuna alergare de cît în şesurilo călduroase ale sudului; iar în urma lui se vaită glasuri dogite de clopot.
Spiru Hasnaş.
NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ
78
LA LUNĂ.
Ştii tu frumoasă lună, pe azurul bolţti clare,
Şi'n nopţile dc ghiaţă, şi'n blînde seri de Mai,
Cu ce profunde doruri, cu cîtă nerăbdare,
Te-aştept de după dealuri, timidă să răsal?
Ştii tu cînd luneci mută pe căile senine,
Cum îmi răpeşte mintea surîsul tău ceresc,
Şi cum îmi uit durerea, privind vrăjit spre tine,
In luciul brumei limpezi ce razele’ţi urzesc?
De sigur nu ştii Lună!.. Şi crede că m’aş teme,
Să afli cu ce patimi văd chipul tău sublim,
Căci poate atunci te-ai duce p’aiurea dup’o vreme, Cum fac în lume toate, cînd ştiu că Ic iubim !
I. PetrovicÎ.
Doctorul de plasă — povestirea unui prieten al meii —
Plecînd în inspecţie prin plasă, am ajuns la
comuna C.............pe la 10 ore dimineaţa. La
primărie nu era nimeni, afară de un gardaş care dormia. Desceptîndu-1, se uită lung la mine şi după ce văzu că nu sunt subprefectul, nici pomojnicul, nici măcar boerul din sat, scărpinîn du-se în cap, mă întreabă ce vreau?
—	Domnul primar nu este aci?
—	Nu.
—	Dar logofătul?
—	Nu
—	Nu-î nimeni?
—	Apoi d-ta nu vezi căi primăria închisă?
—	Dar tu ce faci?
—	Păzesc casa comunei.
—	Du-te de cheamă pe d-1 primar; spune-1 c’a venit medicul plăşeî.
—	Apoi dom-primar e la târg.
—	Chiarnă notarul.
■— E peste deal; s’a dus să cumpere nişte porci.
—	Cheamă un consilier.
—	Dumneata gîndeşti că consilii stau acasă când arde lumea în foc. Spnt la prăşitul porumbului. Dar poate Nea-Gjieorghe să fie acasă, că a venit aseară de la un prasnic şi era cam băut.
—	Dar cine e Nea-Gheorghe?
—	Apoi e şi dumnealui consiliu.
—	Du-te de-1 cheamă.
—	Mă,Constantine! Constantine,da n’auzi, mă!
—	Ce este? îl răspunde alt gărdaş, care dormia la spatele primăriei.
—	Ia du-te măi băete, că eşti mai tînăr, du-te la Nea Gheorghe şi spune-î să poftească încoa, c’a venit doftorul şi are treabă cu dumnealui.
Până să vină consilierul, îmi aprinseiu o ţigară şi mă uitam peste drum de primărie la o casă ţărănească cu coperişul aproape rupt; pereţii stau să cadă, căci se povîrniseră bîrnele; doi copil aproape goî; se jucau în tindă şi nişte porci rîmau ’naintea casei, prin noroiul pînâ la glesne. Fără voe îmi veni în minte regulamentul «salubrităţii publice.» In fine veni consilierul.
—	D-ta eşti consilierul?
—	Eu, domnule.
—	Eu sunt doctorul plăşeî.
—	O fi, domnule.
—	Dar bine, nu e nici primar, nici notar, nu e nimeni la primărie?
—	Apoi gărdaşiî nu-î găsişi aci? Auzi al dracului ! Constantine, I6ne, puşcăriea vă mănîncă!
—	Lasă, moşule, că nu e vorba de el; eă aşi avea treabă cu primarul ca sâ’l întreb ce boale mai sunt prin sat. Mai aveţi medicamente la comună? Că am venit să vă mal dau.
—	De, domnule doftor, dacă nu ne-aţî vestit mal dinainte, de unde era să ştim noi că veniţi? Că vezi d-ta, slujba asta e mal mult o belea pe capul nostru. Ne vedem şi noi de păcatele noastre.
—	Ascultă-mă, moşule ! Aveţi în comună copil, femei, bărbaţi bolnavi?
—	Ba nu, domnule, mulţumim Iul Dumnezeu,
acum nu cam sunt; dar acum vre-o două luni, au murit mai toţi copiii de s’au stins, ba începuse să moară şi din cel bătrînî.	.
—	Dar de ce moşule?
—	Apoi nu era lucru curat, domnule ! Uite, îl apuca de la inimă şi se lăceaă covrig.
—	O fi, moşule, că vă hrăniţi rău de tot.
—	Cu ce avem şi noi, că dor n’o să mîncăm caşcove domneşti. Dar n’a l'ost aia...
—	A lost ucigă’l-toaca, dise o mătuşă care Văzîndu-mă vorbind cu consilierul se apropiase de noi să vadă cine sunt.
—	Care ucigă’l-toaca, babo? o întrebaiu eu rî-zînd.
—	Moroiul, domnule ! D-voastră de la oraş nu credeţi, dar se prăpădea şi beata fată a noră-mi, dacă nu-î venia de cap! Da, vezi d-ta, i-a dat satului în gînd şi a scăpat lumea de el.
SUPLIMENTUL II
79
—	Da cine era moroiul?
—	Cine să fie? Ţiganul care l-a îngropat acum două luni. A murit şi neprecestuit şi fără luminare. Şi apoi mî-a spus mie Safta, că nici nu l’a păzit nimeni şi a trecut o pisică peste el şi a intrat necuratul. După ce l’a îngropat, n-a trecui, nici o s&ptămînă şi a început să mănînce prin sat.
Au murit amîndoî copiii lui Dinu; apoi fata Mariţeî, de’ţi-era drag să te uiţi la ea; apoi co-pilu lui nepotu-mefi. Muria toţi de se stingea lumea. Nu putea să-î scape cu nimic. Le des-cînta, le da buruieni, le citea popa; dar ce erea să-î facă lui Ucigâ-1 toaca? Se stingeau copiii cu zile, pînă l’a visat cumătră Uţa şi a scos vorba în lume. Şi atunci s’a dus satul, că scie şi nenea Gheorghe că a fost şi dumnealui — ba a fost şi primarul şi popa, ce să-ţi spun eu, lume albă —şi cînd s'aii dus la cimitir, au luat armăsarul ăl negru ^1 lui Florea şi afi trecut calul peste toate mormintele, dar cînd a fost să treacă peste mormîntul ţiganului, n’a vrut nici în ruptul capului. Şi dacă afi văzut oamenii aşa, s’afi pus şi
l’afi desgropat şi ce să vezi......ucigă’l slînta
cruce !
Baba se opri din povestire făcîndu-şl cruce; apoi, fără ca să o mal întreb, începu iarăşi:
—	Ce să vezi, mamă! Să te ţie Dumnezeii! Ii crescuse ţiganului alt păr: de unde avea părul negru, începuse să roşească; sta cu gura deschisă şi i să vedcafi dinţii albi, şi pe chiotorile gureî, îl curgeaţi şiroaie de sînge. Unghiile îl crescuse de o palmă şi se unflase în burtă de gîndeaî că crapă. Ce gîndeştî d-ta? Mîncase necuratul un sat întreg! Atunci a luat Mihaî un par mare ascuţit şi l’a vîrît în pieptul ţiganului, şi cînd s’a spart, numai otravă şi putoare a eşit din el. Apoi l’a tăiat în bucăţi; au luat oamenii sînge să ungă pe cel bolnavi; pe urmă Ta stropit cu vin, l’a slujit încă o dată popa şi l’afi îngropat din nou. D-ta nu crezi ce ’ţî spun eu dar să 'ţi spună Gheorghe că e cruce întreagă.
—	Aşa e, domnule doftor, îmi răspunse consilierul.
—	Dar bine, creştinilor, nu v’a tost frică de procurori Cum aţi desgropat voi mortul fără voia stăpînirel?
—	Apoi ce să facem domnule? Mal bine în criminal, de eît să se prăpădească lumea şi apoi, D-vostră pe la oraşe nu ştiţi ce facem noi pe la sate !
Pe cînd vorbiam efi cu consilierul, auzii ţipete.
—	Ce s’o fi întîmplat? îl întrebaifi efi.
—	O fi murit beata Călina, răspunse mătuşa. Dar bine că s’a isprăvit odată, că mult a mal chinuit’o vrăşmaşul: ţî-era milă sâ o vezi! Dacă era cine-va să’I descînte de cuţit, poate scăpa; dar vezi d-ta la noi în sat nu se pricepe nimeni la cuţit.
—	Ce cuţit? ziseifi efi.
Şi plecaifi cu consilierul şi cu mătuşa în spre partea unde se auziau vaietile, erezînd că pot să fifi de vre-un ajutor. Dar pînă să ajung, mătuşa cum era de vorbăreaţă, începu să-mi povestească că Ileana era fata cea mal frumoasă din sat şi că se cununase de vre-o lună cu Ion al lui Moţoc; că păcatul paşce pe om; că Ion era îndrăgostit mal din ’nainte cu Dina lui Constantin, şi că biata Dina a plîns de s’a omorît la nunta ‘lor şi pe urmă, dacă a văzut şi a văzut, de cît să fie de rîsul satului, mal bine a luat lumea în cap; oă n’a mal trecut mult după plecarea el şi Ileana a căzut la pat; că, vezi d-ta, Dina avea peste -Jiu o mătuşă, care ştie toate farmecile şi descîntecile; spun oamenii de acolo că scoate şi pe dracul; şi a făcut ea ce-a făcut de a pus cuţitul bietei Ilene şi de o săptămînă o ohinueşte !
—	Dar cum se pune cuţitul, babo? o întrebaifi eu, de cele ce auziam.
Mătuşa, după ce-şl făcu cruce răspunse:
—	M’a ferit D-zefi de descîntece şi de farmece, dar am auzit efi, că cine e meşteră, iea un cuţit şi după ce'l fermecă, îl înfige după uşă ori în altă parte, ca să nu-1 poată vedea nimeni, în pă-mînt, şi după cît îl înfige’ de mult, atît îl junghie de tare pe bietul om care a căzut în păcate. Şi cînd l’o înfige pînă în plăsele, se isprăveşte şi cu viaţa amărîtulul care se chinueşte !
Vorbind ast-fel ajunsei la Ileana. Curtea erea plină de femâî, unele se jeliafi, altele îşi pove-stiafi între elp. Trecuifi prin tindă şi intraiu în casă; dar cînd am deschis uşa, erea să dafi pe spate de duhoarea ce eşea dinăuntru.
Intr’o odăiţă mică, pe un pat de scîndurl acoperit numai cu o scoarţă subţire, zăcea o ferneo aproape în nesimţire.
împrejurul el erafi vre o şease temei; unele o jeluiafi, altele spuneau că să pună căldarea ca s’o scalde, una ţinea lumînarea, alta afuma prin casă cu tămîie, şi făcuseră un bTşneagde nu mal vedea omul; iar la capu-î popa satului, de pe
80
NOUA REVISTA ROMÂNĂ
care curgea sudoarea, se pregătia să o împărtăşească. Muria beata femee cu zile, maî mult înăbuşită de cît de boală. Spuseiu să deschidă în grabă uşa şi ferestrele, să iasă cu tămîia şi cu luminările afară, şi rugaiu pe popa să maî amîne cu împărtăşania. Toţi se uitau la mine ca la dracu, dar după ce începu bolnava să-şî vină în fire, auziu cum vorbeau femeile pe afară.
—	De, leliţă, se prăpădea Ileana, de nu venea doftorul.
—	Se prăpădia soro, dar vezî D-zeu l’a adus.
In sfârşit după ce puseiu bolnavei un muştar
şi mal lăsa! şi cîte-va medicamente, spunîndu-le alor casei cum să i le dea, mă pregăteam să plec. Dar se strînsese satul şi cînd am eşit din casă, mă înconjurase lumea şi nu ştiam pe cine să ascult mal întiu. O femee îmî spunea de boala unul copil, alta ’mî arăta o fetiţă, alta că nu maî poate de şale, una că mumă sa zace de un an de zile. Maî toate aveau cîte o meteahnă, cum zice românul; ţi-era milă de copiii galbenî şi o-l'iliţî pe cari îl purtaă în braţe.
Pe cînd dedeam medicamente la unele, sfaturi la altele, îmi aduseră un băeat de vre o 8 anî. Plîngeah tată-săă şi mumă-sa de se omoraQ!
—	Scapă-1, domnule doftor ! Scapă-1 că numaî pe el îl avem.
—	Dar ce are? îî întrebaiu eh şi în acelaş timp începuiu să examinez băeatul.
—	Azî dimineaţă s’a sculat sănătos, începu să-mî
istorisească ţăranul; după ce i a dat nevasta o bucată de mămăligă ce-î oprise de aseară, că vezî d-ta îi purtam de grije să nu plece cu inima goală ca să nu-1 spurce cucul ori pupăza, ori mal ştiî ce, s’a dus cu oile în deal. Cînd s’a întors, după ce a închis vitele şi l’am chemat la masă, ce să vezî, că-i clănţănau dinţii în gură şi să iertaţi, a început să verse, şi cînd am văzut că începe să-şî dea şi ochii peste cap, am alergat într’un suflet la popa să-l aduc să-î citească, dar degeaba că uite nu-şi mal vine în fire de la prînz pînă acum. Scapă-1 domnule doftor! Fă-ţî pomană, că să ştiu că ţe-oî sluji toată viaţa, cu muiere cu tot, numaî să-l văd sănătos, că mise rupe sufletul, că atîta avem şi noi de la Dumnezeu.	^
—■ Nene Constandine, zise ţăranca de lîngă mine, să spun eh ce are copilul d-tale, că 'ml spuse Ştefânică al meu. A făcut focul pe deal
şi a fript nişte ciuperci şi numai el a mîncat din toţi copiii.
—	Atunci să ştii că l’a luat din ele, zise o mătuşe, fâcîndu-şl cruce: că dacă l’a înpins păcatul să tacă focul la CiulpanI; acolo e locul alor sfinte, că le-a văzut Safta jucînd acum o săptămînă şi dacă nu fugea ori dacă'se uita înapoi, cînd o strigaţi ele, apoi îl lua limba ori ochii, cu toate minţele, dar a scăpat-o Dumnezeu.
Doamne feresce! ziceau oamenii dinprejurul meii, făcîndu-şî cruce şi uitîndu-se cînd la mine cînd la băiatul ce mi-1 aduseseră.
Din toate ce spusese mătuşa şi din cîte vedeam şi eu, înţeleseiii că băeatul mîncase ciuperci otrăvite, şi după îngrijirile ce i le dedeiii, îl lăcuiu aproape bine. Apoi înainte de a pleca spuseiu oamenilor să nu maî creadă în moroi, în cuţite, în iele, în descîntece, fermece şi alte fleacuri, ci maî bine să vină la oraş cînd se îmbolnăvesc, ori cînd trece doctorul prin sat să se arate la el.
—	Am veni, domnule doftor, îmi respunseră eî; dar oraşul e departe şi noi suntem săraci; d-voastră veniţi foarte rar pe la noi. Iată, este aproape un an de cînd nu am maî văzut doctor prin comună.
Emanoil Pâhăeanu.
Ultim cuvînt.
Un conte întîlneşte o tînără copilă, foarte drăguţă, în trenţe. Interesat, se apropie de dînsa:
—	Ce faci tu drăguţă?
—	Cerşesc.
—	Dar tată al? Ce face?
—	Cerşeşte.
—	Dar mama?
—	Cerşeşte.
—	AI vre-un frate?
—	Am.
—	Ce face?
—	E la universitate ...
—	Cum?!... Ce face la universitate?
—	Are două capete şi e într’un borcan cu spirt.
■ - . ■■ ■