SUPLIMENTUL II LA NOUA RE.VIST ROMÂNA No. 4. 15 FEBRUARIE 1900 VOL. Ca la noi la nimeni... In mijlocul Bucureştilor, sfrada Nouă No. 3, să afla un local părăsit din vremuri... Vecinii ne povestesc că de vr’un au de zile, cheile lui sînt în păstrare la Casa centrală din budapesta. 58 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ De sfintu Ilie. Pe marginile şoselei naţionale ce duce la Med-jidie şi pe care multe generaţii de roate şi-au lăsat urmele lor, sunt presărate în dreptul kilometrului 14 cîte-va căsuţe sărăcăcioase, ce al-cătuesc satul N. — Cam pe la marginea satului, vecin cu Niculal a Saftiî, chelaru, e dugheniţa bătrînuluî Mustafa. Cel două zeci de ani de cînd îşi deschisese dugheana, trecuseră ca un ceas de dragoste, ca un vis, doar părul se cărunţise — şi bogat şi alb cum era, incadra o figură sbîrcită şi galbenă ca paiul, în care licăriau viol, doi ochi albaştri. , Trecînd podeţul de peste şanţ, dai pe prispa lungă şi joasă, de pe care poţi păşi în dughiană. Mică-Î, ce e dreptul, dar Mustafa e mulţumit cu ea, că «aşa a vrut Alali».. Era ajunul lui Sf. Ilie ! Soarele roşiu şi mare pe un cer de culoarea ochilor lui Mustafa şi împrăştiind pară şi loc, părea că vrea să aprindă paele posomorite de pe casa moşneagului! Bătrînul se aşeză pe prispă şi privi mîhnit în largul cîmpurilor. — Nici lemeie, nici copil, nici o mîngăiere. ... totul mi-a smuls Alali!.... Dar se vede că ştie ce face, el e mare, deştept şi ochiul şi braţele lui cuprind lumea toată, se vede că ştie ce lace. Moşneagul fu deşteptat din trista sa reverie, de zurgălăi şi de o pocnitură de biciu. — Bună-ziua, moş Mustala! — Mulţumim d-tale, bade Niculal ! — Ce mal zici, cum mal petreci? — Ia! cu bătrîneţele, bade Niculal. Greu!... ba mă dor picioarele, ba tuşesc de mă prăpădesc, ş’apol beteşugul meu cel vechiu!..... greu bade Niculal, îmi tîrăsc zilele mele bătrîne în chin pîn’o vrea Alali să mă strîngă... — Ce să faci, moş Mustafa...!— Ia dă-ml o biciuşcă, asta I tot de la d-ta. Da ştii, am să-ţî spun o vorbă. Mi-a spus Ghiţă, fecior u de la curtea lui Conu Jorj, că ’l-al dat d-ta un leac de vătămătură, de te pomeneşte pînă azi! A rîs doltoru deplasă cînd’î am spus; dar eu, de, ca omul, cum am apucat; doftoriile să şi le ţie doftoru pentru boerî... Par’că-1 văd şi azi pe doftoru la primărie: «Desbracă-te, haide repede căn’amsăstaii un an aici. Ridică mînelo în sus, lasă-le în jos, în- chide ochii, deschide’!, răsuflă, nu răsufla, tuşeşte, nu tuşi, scuipă» şi zăucă-mî venia să-l scuip drept în ochelari. Ucigă-1 toaca de doftor, cînd am scăpat de el am făcut trei cruci şi pe la doftor nu mal dau să ştiâ că mor!... Uite ce e vorba, Mustafa; cînd m’apucă vătămă-tura, nici nu pot să stau drept pe capră, mă fră-mînt şi mă strîng să mă fac grămadă nu alta!... Ştii d-ta multe leacuri, toate nevestele te pomenesc prin sat şi zic: tot moş Mustafa săracul!.... Niculal vizitiul luă o sticlă pe care i-o dădu moşneagul, puse biciuşca în coadă şi de hatîrul biciului, arse cîte-va surilor, cari porniră năuci în largul şoselei. Soarele se ridica şi ardea mal straşnic; o linişte de mormînt stăpînia văzduhul, întreruptă din cînd în cînd de sgomotul carelor greoaie ale mocanilor ce transportau lemne la gară.— — Plecăciune moş Mustafa! — Sluga d-tale, părinte Varlame. Ce mal veste pe la Mănăstire? Mal faceţi ceară?.. — Mal facem, s’aii mai stîrpit din stupi, da tot mal e — uite ş’acum aduseiu vr’o 5 litre vechi... — Sufli greh, părinte, al îmbătrînit... — De, şapte zeci şi cinci de ani — ş'apoî, e lung şi râu drumul de la mănăstire pîn aici! — Te cred, părinte. Noi bătrînil no chinuim cu traiul, moartea ne ocoleşte, pe cînd pe alţii îî strînge cînd le e mal drag să trăiască!... — De! cum e scris omului,—are zile trăeşte, nu — sănătate!... Făcură tîrgul du ceara şi se duse eălugăru. Pe la prînz un văl alb şi rar, ţesut cu gingăşie, acoperia soarele, ce f'rigea pămîntul uscat de secetă. Pe la toacă începu să sufle un vîn-tuleţ rece, vălul se îngroşia şi-şî pierdea albeaţa de zăpadă, iar pe sub seară, lot cerul era acoperit de stîncî cenuşii. Natura se posomori, o linişte ucigătoare stăpînia pămîntul şi o răceală umedă pătrunse până în măduvă şi om şi floare !______ Cîinil se ghe- muiau pe prispe, iarba se mişca şi se încreţia, se întuneca mereu, stîncile scăpărau foc, iar moş Mustafa, beteag, era azi bolnav şi la trup şi la suflet!... O tristeţă neobicinuită îl destrăma inima, un dcsgust ciudat îl otrăvia pe moşneag........ Inoptase! Mustafa mulse vaca, o legă apoi de esle, o în- SUPLIMENTUL II 59 griji de lîn, se întoarse în dughiană, scoase câţî-va gologani din tejghea şi trecu în odaiea de alături. Se învîrti de cîte-va ori prin casă, îşi şterse ochii lăcrămînzl—trăsese puţin tabac — şi apoi se aşeză pe lada pe care-şi ţinea Coranul, singura avere a moşneagului.. Asta era hrana lui, îl dădea viaţă, el îl mal ţinea pe picioare.. Durerile îl treceafi ca ceasul cel ferice,îl era cald şi bine, simţia o nouă viaţă la fie care rînd, la fie-care cuvînt. In Coran era învăţătura lumel. «Toate ce-s pe lume aii lost şi altă dată»____ Afară se luptau cu furie elementele. Trăsne-netele zguduiaă pămîntul, lulgerele repetate se strecurau printre stîncile de nori, părînd ca nişte şerpi furioşi ce aleargă după pradă, vîntul urla chinuitor, crăcile arborilor pocniau, iar din cînd în cînd o gamă de fluerăturî groaznic de triste, acoperiau urletele vîntulul. Moşneagulhipnotisat de frumuseţea verseturilor ce le întîlnia, uitase unde se găseşte, n’auzia ce-I p’afară, era străin de tot ce se petrecea lîngă dînsul... De-odată tunurile cerului se descărcară asurzitor asupra pămîntulul ! Geamurile de la unica fereastră a casei lui Mustafa, sesparseră, vîntul stinse lumînarea şi numai atunci băgă de seamă moşneagul, că Alah se mîniase !... 1 Se sculă, astupă geamul cu o pernă, aprinse din nou lumînarea, îşi agită buzele acoperite de o mustaţă rară şi sură, ridică ochii către cer, gesticulă de cîte-va ori larg—şi liniştit începu iar să citească.... Era după miezul nopţii! Bătrînul încovoiat de ani, era tot cu cartea în mînă. O lumină slabă se arunca pe barba-I ninsă şi mare, sbîrciturile feţei se încreţiseră mal tare iar ochii îl lăcrămau. De-odată, ridică o mînă spre cer, pe cea-laltă o duse la frunte iar sbîrciturile se descreţiaii, clătina din cap, faţa îl surîdea şi ochii luciau de mulţumire — de sigur vre un verset frumos !...... Cam spre ziuă. ceruf era aprins, vîntul scotea arborii din rădăcini, crăcile pocniau şi..... un trăsnet, asurzitor lovi casa lui Mustafa!.... Şi azi mal vorbesc ţăranii de moş Mustafa şi de trăsnetul de Sf. Ilie!.... Victor Bogdănescu IUBIRE Trăiam, visind, pierdui din lume, cu ochit cufundaţi tu stele... Şi tluturii sglobii de braţu-mi ca de un ram s’ar fi lipit. Dar tu trecînd neastimpărată şi prin pustiul căii mele, Cu ochii buni, de farmec plină, înduioşată te-ai oprit. Şi’n locul stelelor ce-aruncă o sărutare tremurată, Privirel mele înflăcărate i-ai dat surisul tău duios, Iar pentru fruntea mea cea arsă, de visuri numai minyăiată, Un umăr alb, rotund şi moale, ploat de păru-ji mătăsos. _ fhfieă pierdut stătea’n pustiuri, ciulind pe lira-l fermecată, Şi tigrii blănzt ieşaii s’asculte din funduri negre de păduri Şi-ai fi putut atuncisă-i mângăl pe pielea lor de bronz, pătată, Saă degetul să-ţi moi in spuma din jurul vinetei lor guri. Şt stînci, simboluri nefiinţei, aă tresărit înfiorate,. Aşa e glasul tău de magic, ca imnul blindului Orfiil, Căci cînd mi-al spus întîia vorbă, ţiindu-ţi genele plecate, Făcut-ai inima-mi de marmur, ca să1 tresară’n pieptul meu. Şi dacă ai putut cu’n zîmbet cînd mi ai eşil zglobie'n cale, Să pul in corpumi mort un suflet, să pui pe buza mea cuvînt, Acuma nu mai poţi, copilă, în nepăsarea frunţei tale, Să faci din inima mi iar piatră, şi iar din corpul meii pămînt. Şi pentru-că pierdui, prin ochi-ţî, de-apururi dulcea mea visare, Şi tu nu vrei s’apropii chipu-ţl de faţa umedă a mea, Atinge-mă odată numai, curmîndu-mi zilele amare, Căci vreau să pier ucis de mîna-ţi, iar nu de nepăsarea ta. IoAN PeTBOVICI. In înebisore. Icona Iadului nu alta... Ba nici de iad nu s’ar mal teme de ar scăpa de aici. Numai de ar scăpa! Dar cine ştie... Toţi sînt în potriva luî. Nimeni nu l’a văzut, nimeni nu l’a prins asupra faptului, şi cu tote astea tot satul strigă într’un glas: el e ucigaşul, el! Ce oameni răi! In potriva celui sărman se ridică şi Dumnezeu şi dracul, lumea toată. Dar advocatul cela negricios, cu ochelarii albaştrii şi cartea groasă subţioră el trebue sâ-l scape. Trebue!... Doamne, Doamne cînd e dat ca omul să cadă în prăpastie! Dar nu. Ilotărît, că dînsul nu-I de vină. De vină e un om cînd voeşte să nu moră de fome? Devină e dînsul cînd n’a putut să privească la jalea copiilor lui cari strigau după pîine? Să muncească!... Dar cât n’a căutat de lucru, pe cine n’a întrebat, de cine nu s’a rugat cu lacrămile în ochi, să-î dea de lucru! Ori ce!... Ar fi mutat şi munţii din loc, şi-ar fi dat din carnea, din sîngele lui, numai să poată să aducă o bucăţică de 60 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ pîine acasă. Dar toţT îl goneau, toţî îî strigau: ţie nu-ţi dăm de lucru!.. Că a maî fost o dată la închisoare. Dară ce, nu îl s’a dat drumul după căte-va luni, la judecată? A. stat degeaba cît a stat... Dar nimeni nu voia să ţie în samă vorba lui, toţi îl despreţuiau şi îl ocoliau. Şi mal mare era necazul lui pe ceia cari, ştia el bine ce poamă sunt, şi lui îl dădeau cu piciorul câ-I necinstit... Necinstit? Dar cine e cinstit cînd nu poate să fie?... ... Amărît traiu a maî avut dînsul! De cînd se ştie pe lume, singur, de cînd se ţine minte, în luptă amară cu nevoia, şi nimeni cine să-î întindă şi Iul o mînă de ajutor, o, mînă de frate, de om!... Mal bine nu s'ar maî fi născut de cît să se trudească atîta.. Şi tot trudit şi amărît are să-şi mîntuie zilele! A! Să fi întîlnit măcat un singur om care să fi avut ceva milă de dînsul, o singură inimă mal bună. Ce n’ar fi dat pe aşa unul! Ce frate de cruce s’ar fi legat cu dînsul.. Dar aşa! Să ştii că nimeni nu te-a plăns nici o dală___ Ah! amar este cînd n’are omul noroc! ......Era sore, cald. N’a prea înţeles ce-î spusese nevasta lui... Nişte cuvinte cum nu maî auzise nici o dată din gura eî. In zece i-se fărîmase inima. De acum, dacă şi femeia asta care maî ţinea la dînsul ceva, începe să fie sătulă de aşa traiu, dacă şi eî îî se urăşte cu dînsul,— de acum, cum rămîne dînsul? «Eşti şi tu bărbat — fă ce-I face, să nu te rabde inima să-ţî flămînzească copiii — copiiî tel...» Aî lui sunt şi încă cît îî iubeşte, şi încă cît . îî sîngeră inima că nu poate ca orî-ce părinte să îngrijescă de dînşiî. Să uită în ochii nevestei sale, o umbră din ce-a fost ea acum cîţî-va ani... Parcă i-ar spune ceva. Dar de ruşine, de durere îşî lasă ochii în jos, îşi pleacă în jos capul ca sub o povară. Dacă cel pliţin n’ar suferi şi dînsa, femeia asta cu nimica vinovată pe lume! Pe gîndurî, aproape fără să-şî dea seamă, a luat puşca şi a suit drumul spre pădure. Ea nu i-a spus nimic. îndurerată a privit lung după dînsul, pînă s’a perdut sub deal. Iî va fi zis inima ceva?. El se gîndia: Fie ce o fi, cu mîinele goale nu se mal întoarce acasă... mal bine mort. In pădure aleargă animale sălbatice de tot felul — iar copiiî lui acasă, să moară de foame? Nu-î drept.— L’or prinde!... Şi aşa nu are nimic. Lîngă fîntîna cea veche, dincolo d£poalele dealuldî, l-a întîlnit pe vătaful boeruluî. Era tocmai să apuce poteca ce duce maî drept în desişul pădure!. — In cotro, Ioane? — Să caut de lucru. — Cu puşca în mînă, lîngă pădure, cauţi de lucru? • l-a spus, că trebuie să o ducă cuî-va la care a luat-o cu împrumut. Şi iarăşi l’a rugat acolo pe loc să-î dea de lucru din milă, ori ce să-î dea! Dar din nou şî-a bătut joc de dînsul. Ce inimă au oamenii ăştia! Dacă de dînsul n’au milă e alt-ceva. Dar aud că nişte copil neştiutori se sting de foame şi cum de nu-I mişcă şi nu-I dore; cum de n’au milă?... ’ * * * Vătaful l’a urmărit pînă în tufiş şi tocmai cînd cu o înpuşcătură a culcat pasărea jos, aude glasul luî răsunînd de pe un pom ca un ecou, ce-î îngheţă sîngele în vine. — Leapădă arma din mînă, sau te împuşc! Dar cine aruncă arma în faţa duşmanului? —N’o las! Şi numai de cît un glonţ I-a şuerat chiar de asupra umărului. — A, ha — aude atunci — stal că maî avem!. Dar i-a luat apa de la moară şi înebunit de groază, a şi descărcat către pom, aşa la întîmplare, cu ocliiî îneeaţî în fumul de dinainte-î: l’a nimerit tocmai în inimă, cum nici nu s’a gîndit. Vătaful căzu mort,!... Aşa s’a întîmplat... Ştie unul în cer, cît de bucuros ar fi vrut să moară dînsul mal bine. Dar în minutul acela.... Doamne! Cine te poate învăţa să rămăî rece, faţă de acela care năvăleşte asupra ta cugîndulsă te omoare? Cine a tăcut’o? Nimeni. Şi nici nu are s’o facă eine-va pe lumea asta. Fără voe îl s’a ridicat braţul spre apărare, fără voe ţi se ridică braţul, ori cî.t ai dispreţui viaţa şi aî dori moartea. In clipa aceea. 9 voce lăuntrică îţî strigă: «Nu te lăsa!» Si. nu ţi o poţi înnăbuşi, e mal pu ternicâ de cît voinţa ta vocea aceea. Pe lumea asta aşa de mare de ce n’ar avea drept să trăiască or cine... Iar pasărea nu-î a pădure!, ea sboară prin toată lumea... Şi ce păcat ar fi s’o fi fost luat el?.... ■■ In fundul sufietdluî său, în fundul inimeî unde zace conştiinţa, acolo în adînc simte, că n’a vrut SUPLIMENTUL II 61 s’o facă. — Cu puşca ş’a dus... să înpusce un epure ori o pasăre ar fi vrut... om sărac cu copii flămînzî în casă... dar să tragă în om nu., asta nu!. Tanco Hori a SCRISOARE lut P. II. Cum! Tu n’ai înţeles nici aslă-zl zădărnicia luatei noastre, Ctnd ochiiţl visători fi dornici pierduţi alt’dată'n zări albastre Se’ndreapt, acuma plini de lacrimi spre golurile nefiinţei Slingînd în snfletu-ţi speranţa f i sftnta flacăre-a credinţei ? Nu te’nspăimintă priveliftea acestei lumi nfpăsătoare Ce’fi mai frămintă ’n golul vremei imaginele amăgitoare Şi năzuefte încă-a ţese din firul timpului grălrit Icoana fericirei—pînza ce par'că nici nu s’a urzit?... Când doritori de noi imagini fi planuri noi de isbîndire Atîfia in fi îşi duc viaţa plutind senin în nesimţire Şi cind svlrlit in al lor mijloc, te simţi împins de această gloată Spre-apropiatele prăpăstii, din care cei căzuţi o dată Rămîn căzuţi pe tecinicie, de ce zadarnice sforţări Ca să’ndrumezi o’ntreagă lume pe-adevăraţele cărări ?■. Zadarnic vei aprinde forja luminătoare de-aderăr Căci nu vei reuşi întoarce din cale nici' un fir de păr Şi în asurzitorul vuet al cehir ce se cred a fi Şi a dicta ceea—modestul tău glas nici nu s’ar auzi!.,. Deci care lucru te mai leagă de gloata celor ce urăfti, Ctnd ftii cai să-ţi ascunzi sub una din mincinoasele ei măşti Seninul gindurilor tale A! înţeleg. Şi tu ca toţi Pe-aneooioasa scară-a vieţei, capi tot mai siu să urci, cit poţi, Şi nu voefli, frumosul soare s’apue afa de dimineaţă— Eterna linişte e’nvinsă de ne’nfrînatul dor de viaţă!... Şi’n lumea noastră ce s’avinlă ca vălul mărei ’nfuriate, Tu, rătăceşti—sărmană barcă, la voia soartei ne'ndurate!... ' Nirvan. Călătoria de nuntă. Un lung şir de trăsuri se îndreaptă din gura oborului spre gară. — Cine-o fi? Cine-o fi? Se întreabă curioşii. — El, cine ! Nu ştii! face o cumătră către alta. Nea Niţă băcanu şi-a măritat pe Zincuţa, singurul odor, după pn foncţionar de la menester şi pleacă cu trinu în alte ţări. — Uite mireasa! Frumoasă, s’omănîncl cu ochii. — Uite nea Niţă! Ce lanţ de aur îl atîrnă pe - vestă! lace un măcelar către un toptangiu. Ăla singur, face 20 de poli. ' — Uite soacra ce înţepată e! fac două cucoane de mahala. — Da, soro, i se cade, fac voiaj dă nos acuşica. Şi cu ast-lel de comentarii, trăsurile trec în trap pe dinaintea trecătorilor şi ajungînd în Calea Moşilor se amestecă în mulţime, fără a mal atrage privirea nimărui. * ♦ * La gară lume multă, gălăgie, plînsete de copil, chelălăiturl de căţel, oameni grăbiţi să nu piarză trenul, tregheril cu geamantane, în fine ca la gară. Tudoriţă, aşa se numea mirele şi Zincuţa, s’au dat jos din trăsură şi aşteaptă pe tata socru, pe mama soacră şi pe ceî-lalţî invitaţi, rude şi prietini'. Zincuţa e îmbrăcată într’o rochie de vizită; iar peste piept poartă o curea neagră de care îl atîrnă geanta de călătorie. O umbreluţă în mîna dreaptă; iar în stînga un buchet, sărmanul buchet de nuntă. Tudoriţă în redingotă, deschiat şi cu jobenul pe ceafă, îşi şterge cu batista nă-duşala de pe lrunte. Ce vroiţi! Zi de Iulie! Se afuriseşte în gînd jurîndu-se să sfătuiască şi pe duşmani ca să nu se însoare în luna lui Iulie. In sfîrşit s’au dat jos din trăsură şi socrii, şi împreună cu ceilalţi invitaţi, trec prin restaurantul gărel, gîrîind ca gîştele şi ajung pe peron. . Lume mul^ă. îşi fac loc şi ajung în dreptul vagoanelor. Expresul orient e gata de plecare. Toate rudele se uită cu omlază, plimbîndu-şl ochii peste lame; au aerul de a zice: noi petrecem tinerii în voiajul dă nos, cu ispresu. Zincuţa e radioasă, se agaţă de braţul lui Tudoriţă, care vorbeşte cu un prieten, pe cînd mama soacră cu glas piţăgăiat, şi tare: . — Ian lasă, maică, că de acum tot cu dum- nealui o să stal, mal vino la maica să te vadă că te duci în ţări streine. . Apoi către prietini: — Ce ţi-I d-le cu ispresul ăsta, îţi ia fata d’a casă s’o poarte pe drum. Dă, modă, bat-o pîrdal-nicul. . Zincuţa îşi retrage braţul de sub al Iul Tudo-riţâ şi s'apropie de măsa. , Prietenul către mire: 62 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ — Mă. dragă, n'o să scapi tu aşa uşor pînă o pleca trenul. Uite cum te fixează lumea. — Să-I ia dracul, zice Tudoriţă necăjit, de-ar pleca mal repede! Socrul dispăruse; după puţin timp se iveşte năduşit. •— Ian auzi, Tudoriţă? Nu văd clasa III, frate? ! . M’am uitat la toate vagoanele. Numai I, II şi vagons-lits (pronunţă cum e scris). Să mal întreb. Şi dispare. Tudoriţă se uită după el cu un aer plictisit şi s’apropie cu prietenul de cercul rubedeniilor. Nea Niţâ s’apropie d’un conductor şi salută cu pălăria. — Mă rog, domle, acilea nu sîntără vagoane dă clasa III? — Nu’s, domle, zise conductorul privindu-1 cu milă. Ăsta-I tren espres. Numai vagon Ii, I şi a II, — S’avem pardon, am crezutără______ Şi aferat, luînd pe ginere la o parte. — El drăcie ! auzi: I, II şi vagons... (Laurechea lui Tudoriţă) Tudoriţă, frate, du-te tu şi scoate belete d’a doua; dar să nu dai mult. Fă iconomie. Uite, (băgînd mîna în buzunar) e& n’am mărunţiş, că m’aş fi dus eu. — Bine, tată socrule, las pă mine. Şi se depărtă; iar nea Niţă îl mal strigă în urmă: — Nu uita Tudoriţă, ispresu. Să vezi mal eftin, ca pentru doi. Apoi amestecîndu-se în grupul ce-1 însoţia: — Auzi, drăcie, cu ispresu ? Hm ! (frecîndu-şl minele) al dracului Neamţu ! — Ce l frate, întrebă coana Sevastiţa, mama soacra. — Ţ-oi& spune pă drum. Ilaî suiţi; pleacă ispresu şi rămîl Zincuţo fără voiaj. împinge pe fată spre un compartiment de clasa II. — Mal stal, frate, sâ-ml văd fata, face soacra; vino să te pup, Zincuţo. (O sărută, pe scara vagonului; un tregher cu un geamantan vrea să urce). — Loc, mă rog! Coana Sevastiţa înţepată. — Ce-I, Domle, nu poţi da p'alăturî? Uite, soro, să nu-mî sărut fata!... Un domn cu ochelari vrea să urce. — Repede, tregher, mal sînt cinci minute. (Dînd pe Zincuţa la o parte) Pardon, Madame (se urcă). Coana Sevastiţa îl aruncă o privire furioasă. Vine Tudoriţă într’un suflet. — Suiţi, repede, mal sînt trei minute. Zinca e sărutată de toţi şi se urcă. Iar socrul la ureche lui ginere-său. — Cît al dat, Tudoriţă? — Trei sute şi ceva. — Auleo, scump frate, o avere. N’al mal putut rupe ce va? — Ce să rupi! Preţ fix. — Ca la Grancea ori Coperativă? (sieşi) Bine că n’am avut mărunţiş; alt-fel, o păţeam. De, bani dotalî, îl dă mînă mal scump. Tudoriţă e împresurat de toţi. Socru, soacra şi cucoanele mal bâtrîne îl sărută; bărbaţii fac la fel; iar cucoanele mal tinere şi d-şoarele îl strîng mîna, regretând că nu pleacă şi ele. Prietenul îl şopteşte la ureche. — AI noroc, mon cher, că pleacă trenul... Zincuţa s’a aşezat la fereastră, iar Tudoriţă în fundul cupeuluî, răsuceşte o ţigare. — Să-mi scrii, Zincuţo, din Viana! se aude glasul soacrei. Să nu uiţi. Fata mamei pleacă în streini, mititica. Un domn cu havana ’n gură, către altul din clasa I. — Voyons, mon cher, des sales types. — Să ne scrii, fac d-rele în cor. — Da, da, n’aveţl grijă, răspunde mireasa, şi obrajii clorotici se împurpurează. — Auleo maică, ţi-aî luat odicolonul în geantă ? — L’am luat. — Să nu-ţî vie răd. Mal ştii ?.. . — Zincuţo, să ne trimeţl fotografii, şi noroc! — Lasă, tătiţule. — Suiţi în vagoane, Domnilor, pleacă trenul. — Dar unde-î, Tudoriţă ? — Fumează. — Tudoriţă! Tudoriţă, maică! Unde eşti? strigă soacra. Ginerele apare la geam. — Să nu-mi perzl fata, să nu se ’mbolnăvească, că e delicată, drăguţa. Ia sama, ţl-o dau ca p’o floare... Un cerc de curioşi s’au strîns în jurul lor. Trenul se pune în mişcare. — N’avea grijă, mamă. — Tudoriţă! Zincuţo! să ne scriţi din Viana! se mal aude glasul soacrei pe cînd trenul se depărtează. Apoi încep fluturări de batiste, de pălării, pînă cînd trenul trece podul. SUPLIMENTUL II ' 63 Iar prietenul lui Tudoriţă depărtîndu se repede, îşi zice : — Să iei iată de băcan, că are parale ; dar să ferească D-zeă să te petreacă la gară socrii şi rudele. . Spiro S. ITasnaş. TRISTEŢE. — Azi noapte a căzut bruma Pe crengile pustii! — In părul meu te uită N'am fire argintii? — Şi razele pălit’au Sub fulgii de ninsoare! — Dar gura mea, iubite E roză încă'ti floare? — ...Şi vîntul care lasă încreţituri pe apă!... — Pe fruntea-mi de fecioară încreţituri se sapă... — Natura ce se stinge Vai! cit de mult mă doare!.. — O taci, o taci, în lacrimi Iubirea noastră moare!... D. Karr. Discursul unui ambasador chinez Citim în ziarul englez Standard, că zilele a-cestoa ambasadorul chinez din Londra a vizitat fabricile şi marile stabilimente industriale din Birmingham, după care i s’a oferit un mare banchet în palatul consiliului comunal şi a exprimat dorinţa ca relaţiile dintre Anglia şi China să devie din ce în ce mal strînse. Ambasadorul chinez a răspuns că a venit la Birmingham cu mintea deschisă, ca un docil discipol, gata să înveţe de la englezi în materie comercială şi industrială. Laudă oraşul Birmingham ca cel mal mare centru industrial al lumel. Seara i-s’a oferit ministrului plenipotenţiar chinez un banchet la camera de comerţ. Sir B. Stone, vorbeşte de catedra de limba chineză creată la facultatea comercială a universităţii din Birmingham. Germanii, zice el, au făcut în China o aşa de teribilă concurenţă englezilor, numai prin cunoştinţa limbel chineze. Speră că politica Angliei de uşă deschisă fopen doorj, va fi adoptată şi de China. Ambasadorul chinez răspunde, mulţumind nu numai pentru uşa deschisă a comerţului, dar şi pentru uşa deschisă a ospitalităţii, (aplause). Declară că a văzut cu plăcere creîndu-se catedre de limba chineză la universităţile din Manchester, Londra şi Birmingham. Sfătueşte pe studenţi să inveţe limba chineză, nu pentru a deveni arheologi, pentru a colecţiona documente vechi, ci pentru a putea face contracte cu Chinezii. Am venit la Birmingham, zice el, fiind-că doream să trec în .revistă industria universală, (a-plause). Sper că se va adăuga încă un inel la lungul lanţ de prietenie ce leagă China de Anglia; aceasta odată cu intrarea în noul veac, fie anul acesta, fie anul viitor (rîsete). Ambasadorul chinez va «vizita la Southampton vapoarele companiei maritime. LEBĂDĂ ' M’a uitat şi pentru mine A murit totul cu ea In zadar stele senine Picură pe parcuri nea. ' Şi cascadele suspină In zadar pe sub frunziş, Când prin arbori luna plină ■ Pe cărări cată furiş. Lebedei în lume numa N’am putut gîndul ascunde Insă lebăda acuma, Zace moartă peste unde. D. Karr. Ateneul Romîn * Spre a evita aglomerarea la conferinţe, biroul Ateneului a luat laudabila măsură de a introduce cu începere de Joi 10/22 Februar bilete de intrare tavă nici o plată. 64 NOUA REVISTA ROMANA niiiw* fclVVVCAREST smoueLeucc- cL -ulre. sbien. Coi, ’tit’essex - vouă ' jfâ*' ■ Qk/uf/wl/.Gl/&■ i Cm fauxpoo- dtujtn* ifrCLUl/ ^Z&n^JaLc*. b ^^Uaca JBvcarjest JYÎarele magasin de albituri KORAUS & SOCACIU „£a ftihrodita" 34, calea Victoriei, 34 (viB-i-vis de Magasin ‘Universel). Bogat asortiment de Pînzărie, Lingerie pentru dame şl bărbaţi. Spoeialitate de trusourî de ma-riage, Plapăme de atlas cu şi fără monogramă pre)uri moderate CASA DE ÎNCREDERE industria naţională de încălţăminte 30, CALEA VICTORIEI, 30 Vis-ă-vJs de Prefectura Poliţiei Vechiul şi cunoscutul magasin H. REISS SaaL Proprietar şi Diriginte I. E. IOftESCO VECHIUL AMPLOIAT AL ACESTUI MAGASIN Comandele se execută prompt, iar pentru Onor. Clienţi din provincie executăm comenzile prompt prin poylă. Recomandăm osebitei atenţiuni MULT REPUTATA COFETĂRIE EJVIIL FREDERIC 31, CALEA VICTORIEI, 31 Lângă magazinul Universel Bomboane, Prăjituri, Chocolate. Cozonaci şi Paste moldoveneşti se efectuiază după comande. Bomboniere elegante pentru cadouri. Champagnie fină, Liquiorurî excelente cu preţur-reduse. Se execută cu promptitudine comande pentru: baluri, nunţi, logodne şi festivităţi publice. RENUMITA CASA A MARELE MAGASIN DE MUSICA Fraţilor C. si S. POPOFF DIN MOSCOVA 60, CALEA VICTORIEI, 60 Vis-â-vis de Theatrul Naţional Se recomandă tutulor excelentul şi adevăratul GEAI RUSESC POPOFF B. D. ZISMAN BUCUREŞTI 44, CALEA V1CTORIEL 44 Vis-â-vis de Squarul Sărindar MAGASIN SPECIAL DE VELiOClPEDE-ARME Ş' JVIUNIŢIUNI Cel tuai mare deposit de; Biciclete Clăment Clevoland With Wort, cu ACCESORII: Lămpi Clopote Goarne Ciclmetre Chel Pedale Şei etc. etc. JEANFEDER BUCUREŞTI 54. CALEA VICTORIEI, 54 (Lunga LTndependance Roumaine) Cel maî mare deposit de: 1*1 ANE din cele mal renumite fabrici: Bilscmlorfer, BUitliner, ShifMl -mnyer, Ilcrlisteln, ltiimlsche, SclimiUt & Comp. etc. etc. VlNZAKE IN RATE închirieri de piane Note muslcaie cu marc rabat. Instrumente muslcalo: Viori, Vio• loncclc, Flaute, Mandoline, Gra• phophoanc americane şl Ţiterccte. e Doetorul C. flflGELESCU Intorcîndu-se din străinătate si-a reluat » consultaţiunile de la ora 2—4 p. m. în Strada Sălciilor, }îo. 4 bis. INSTITUTUL DE ARTE GRAFICE CAROL GOBL, STR. DOAMNEI 16, BUCUREŞTI.