J( o n a Revistă Români pentru politică, literatură, Ştiinţă şi fit\i Jto. 12. 15 3unie 1900 Voi. 1. CRONICA POLITICĂ ŞI ECONOMICĂ Situaţia financiară şi datoria noastră publică. Situaţia financiară şi economică a ţării noastre a ajuns într’o stare foarte rea şi nu e nici un imbold care să schimbe această îndrumare; din contră şi-a luat un avînt atît de puternic, în cît merge cu repeziciune către ruină, către dezastru. Dintre ranele care minează mal mult situaţi-unea financiară este budgetul cu sarcinele lui grele, şi mal ales cu împovărătoarea datorie publică, datorie care în loc să se mal reducă, pu-nîndu-se stavilă împrumuturilor şi clieltuelilor nefolositoare, se împovărează tot mal mult prin asemenea cheltuell şi prin colosalele anuităţi ce trebue să plătească la împrumuturile contractate, ast-fel că dacă nu se vor lua măsuri de îndreptare, mal curînd sau mal tîrziQ ţara va ajunge la o bancrută sigură, şi naţiunea la proletarisare. Este dar o imperioasă datorie să ne dăm seama de relele ce ne bîntue şi să luăm măsuri de îndreptare mal înainte de a fi prea tîrziu. Ca unul ce am luncţionat mult timp în serviciul finanţelor Statului, cunoscînd multe din aceste neajunsuri, îmi propun să ating acum cî-te-va puncte din arzătoarea cestiune financiară; mă voi ocupa mal ales de datoria publică, de la începutul el şi pînă în zilele noastre spre a vedea unde am ajuns şi ce ar trebui făcut pentru viitor. Se ştie că pe la 1863, budgetul ţării se solda cu vre o 60 milioane la venituri şi la cheltuell ca recete, şi d’atuncl încoace aceste recete au crescut necontenit în fie-eare an pînă au ajuns la suma de peste 245 milioane pentru anul corent. Cu toate acestea guvernele din diferite timpuri, au mai avut nevoe şi de alte sume de bani pentru acoperiri de deficite budgetare, pentru construcţii de căi ferate şi edificii publice, pentru armament şi altele, şi s’au mal împrumutat do la 1864 şi pînă la 1 Ianuarie a. c. 1900, cu suma de lei 1.541.695.398,42 pentru achitarea căreia, s’au creat sarcini destul de grele, căci pe lîngă restituirea banilor împrumutaţi trebue să plătească procente cari se ridică Ia sume însemnate, cum se va vedea mal la vale. Această datorie de lei 1.541.695.398,42 s’a procurat de Stat în cea mal mare parte din împrumuturi ale căror titluri s’au vîndut sub valoarea lor nominală adică după emisiune. Ast-fel dar capitalul nominal pentru care s’a emis titluri osebit de unele împrumuturi pentru cari nu s’au mal convenit ast-fel de emisiuni, se ridică la suma de lei . . . 1.763.081.415,17 Din care deducîndu-se suma efectivă de mal sus............... 1.541.695.398,42 Resultâ lei............ 221.386.016,75 O perdere pentru Stat, drept diferenţa dintre emisiuni sau suma realisată şi valoarea nominală a titlurilor vîndute. Prin urmare ţara a plătit parte şi plăteşte încă pînă la definitiva amortizare a fie-cărul împrumut: 38 514 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 1.541.095.398,42, suma efectivă; 221.380.010,75, diferinţa dintre emisiuni şi valoarea nominală a titlurilor; 2.400.295.058,75, procente la toate împrumuturile pînă la amortizare. 583.322,05, (1) comisioane şi alte cheltuell, 4.223.959.790,57 Total. Pentru imprumuturile ce compun această datorie se publică aci pe pagina alăturată un tablou întocmit. Aceasta este dar datoria ce treime să plătească ţara, şi din care s’a plătit o parte şi va trebui să mal plătească pînă la definitiva ei achitare. Cît pentru avantagele împrumuturilor un ilustru publicist francez (2) s’a exprimat ast-fel asupra lor. «Sunt mulţi cari cred că este bine ca statul «să-şl datoreze lui însuşi (noi datorăm mal tot «străinătăţii)--căci gîndesc el că prin acest mijloc «se îmulţeşte bogăţia şi se măreşte circulaţia «dar iată inconvenientele la cari dau loc împrumuturile: 1) Dacă străinii posedă multe titluri de rentă «cari represintă o datorie, el trag de la naţiunea «datoare sume considerabile ca procente. 2) Intr’o naţiune care se găseşte vecinie datoare, «schimbul ajunge foarte jos. 3) Impositele împovărătoare pentru plata pro-«centelor şi amortismentelor datoriei publice pă-«gubesc manufacturile, căci fac ca munca lucrătorilor să fie mal scumpă. «Se smulg adevăratele venituri ale Statului din «mîna celor cari muncesc şi se ocupă cu industria, pentru a le trece celor cari nu muncesc, cu «alte cuvinte, se dau mijloace de muncă uşoară «celor cari nu lucrează şi se crează dificultăţi «celor cari lucrează. «Iată inconvenientele, nu cunosc avantagele.» Şi resullalul acestor neajunsuri, este destul de simţit în toate statele datoare. Asupra tabloului alăturat să dau următoarele desluşiri: . (1) Se explică că aceste comisioane au fost acordate a se plăti osebit la imprumuturile Stern Broter şi Openheim, drept cheltuell pentru plata procentelor şi amortismentelor după art. 14 şi 11 din conventiunile împrumuturilor. CIL priveşte însă comisioanele pentru diferite cheltuell, atit pentru aceste două Împrumuturi cît şi pentru cele-l’alte, s’a ii comptnt în emisiuni. (2) Montrsquieu. L’esprit des Lois pag. 370. Nu s’a mal trecut în el suma de 248.130.000 lei ca împrumut pentru linia ferată Roman-Bucu-reştl-Vîroiorova întru cît procurarea banilor necesari construcţiei liniei, a fost în sarcina concesionarilor cari în puterea drepturilor acordate prin § 8 şi art. 11 din convenţiile din 23 Noem-hre 1808 şi 2 Februarie 1872, relative la concesiunea liniei, pentru procurarea banilor necesari, au şi emis în numele lor acţiuni primitive, de prioritate şi obligaţiuni (!%• Statul în temeiul legii şi convenţiunil din 1880, pentru răscumpărarea acestei linii n’a făcut de cît să preschimbe în obligaţiuni de stat române acţiunile primitive şi de prioritate ale concesionarilor la trecerea liniei către statul român, operaţiune care s’a şi făcut cu împrumutul de 237.500.000, contractat în acest scop. Tot ast fel nu s'a mal trecut împrumuturile făcute la Casa de Depuneri, şi anume: împrumutul contractat în 1875 pentru repararea Teatrului Naţional .... lei 300.000,— Idem în 1882 pentru cumpărare de porumb locuitorilor în lipsă . » 1.137.590,81 Idem în 1880 pentru monopolul chibriturilor şi cărţilor de joc . . . . » 1.288.174,— Idem pentru repararea şoselelor deteriorate........................» 1.542.705,73 Idem în 1887 pentru acoperirea def. anului 1885/80...............» 4.493.274,98 Idem pentru răscumpărarea la-bricelor de chibrituri •....» 1.008.219,93 Idem pentru cumpărare de porumb ..............................» 3.000.000,— întru cît aceste împrumuturi se găsesc unificate şi fac parte din împrumutul de lei 13.303.520,02, contractat tot la aceiaşi casă în 1889, şi care figurează la No. 15 al tabloului citat. De asemenea împrumuturile de la art. 9 — 12 inclusiv, s’aii trecut numai cu sumele la cari s’au redus în urma conversiunilor ce au suferit şi s’au specificat în tablou atît sumele din cari se compun ele astăzi, precum şi cele convertite în împrumuturile din cari fac parte. Sumele Ia cari s’au redus aceste împrumuturi s’au şi achitat pînă în momentul conversiune! restului, împreună cu procentele pînă la acea dată. Din împrumutul de 395.809.812,47 efectiv şi 43G.525.000 nominal trecut la No. 14, convertin-du-se suma de lei 37.470.000 nominal după cum Împrumuturile contractate de Stat de la 1861 pînă la 1 Ianuarie 1900. |No..de ordine Data contractare! împrumuturilor şi denumirea lor Sumele realisate prin emisiune Capitalul nominal Procentele pînă la amortisare ' 1 Comi-| sioane i i Tolal de plată pină la amortisare o*« 2 OBSERVAŢII c l ■S-T-g _ n u e ® *î« 5 * < g s ÎMPRUMUTURILE s V c !■§! i'p 1 1864 Stern Broter 17.801.708Î36 22.889.437 03 23.664.149 05 ,232.810 761 46.786.396 83 1886 Contr. pentru acop. de defic. bud. 2 » Barklei et comp. . . . 12.027.285 — 12.027.285 — 11.209.081 32 — — 23.236.366 92 1880 » pentru consttucţ. a 19 pod. de fer. 3 1866 Impr. naţ.de 30 mii. l.v. 8.888.888 89 11.111.111 11 — — — — 11.111.111 11 1869 » acop. def. bud. e. ob. 80% P- 2 ani. 4 - D Barklei et comp. . . . 13.756.000 — 13.755.000 — 7.245.000 — — 21.000.000 — 1876 » constr. căii ferate Buc.-GiurgiQ. - 5 . •!» Oppenheim et comp. . 18.222.500 — 31.610.500 — 38.491.880 — 350.511 90 70.452.891 90 1889 » deficite budgetare. 6 1871 Consorţiu Oppenheim. 51.535.640 — 51.535.640 — 296.329.990 20 347.865.630 20 1961 » linia ferată Suceava-Roman-Iaşî. -7 1872 George Eliad 3.770.215 41 3.770.215 41 2.566.190 — — 6.336.405 41 1886 » Iasî-Unghenî. 8 0 La casa de Depuneri . 9.520.000 — 10.001.000 — 11.999.786 74 — £2.000.786 74 1912 Subv. 1. R.-B.-V. art. 5 conv. F eb. 1872. 9 » Din imprum. Dom. de lei (Rest. de 1. 56.022.000 nom. s’aCi con- ( efectiv nominal vert. in 1881 şi facepartedihîmpr. ; 68.500.000 78.000.000 cu rentă 5% de 436.525.000. Impr. 1 s aii trecut in col.res. numai dom. a fost contractat tot pentru i sumele amort. şi proc. plăt. 16.483.500 — 21.978.000 — 50.022.080 — . 72.000.080 — acoperiri de deficite budgetare. 10 1875 : Idem cu Renta perpetuă ^Restul de lei 30.225.000 nominal s’a 1 idem efectiv nominal convertit în 1898 făcind parte din | 29 000.000 44.600.000 j impr.de 180.000.000.Impr curenta 11 1880 ; idem idem i Idem pentru resc. liniei * 9.343.750 — 14.375.000 — 51.290.000 — — ~ 65.665.000 — — [ perp. a serv. tot pentru acop. defic. ferate Roman-Bucur.-Vîrc. (Restul de lei 230.960.000 s’a con- efectiv nominal . vertit in 1890 în împrumutul de ! 178.125.000 237 500.000 4.905.000 — 6.540.000 — 154.926.980 — — — 161.466.980 — 274.375.000. Renta 4%. 12 1) Idem in oblig. s. 6% insă (Idem 1. 26.793.300 nom. con. 1898 în împ. ' efectiv nominal 180.000.000. Olig. stat e% au fost emise 1 25.880.693,06 31.600.000 3.936.687 30 4.806.700 32.056.002 - 36.862.702 ’ pentru conv. oblig. rur. ale impropr. ţăranilor legea din 18C4. 13 1881 | împrumut, casei de Ban- (Pentru plata obligaţ. 6%. Schuld- ! că Discoiito Gesellschaft vers Schreibungen, ale căieî ferate | et comp. 5% 44.102.125 — 47.948.000 — 25.018.250 — — — 72.966.250 — 1899 Roman-Buc.-Vlrciorova. 14 1881-88 j Imprum. cu renta 5% (Din acest împrumut s'a convertit ! pentru diferitelucrărîcom- in 1898 suma de lei 37.470.000 j pus din mai multe emis. socotită din emisiunea 1881 a 82% | efectiv nominal de lei 148.200.000 şi făcind parte 395.809.812,47 436.525.000 365.084.412 47 399.055.000 — 589.133.787 50, — — 988.188.787i50 1923,31 din împrumutul de 180.000.000 lei. 15 1889 ! La casa de Depuneri . 13.303.526 62 13.303.526 62 3.107.442 44 — — 16.410.969 06 1899 'Mai multe imprumuturî unificate. 16 » Renta 4°/0 26.260.000 32.500.000 — 36.838.402 — — —• 69.338.402 1933 Pentru plata biletelor ipotecare. i i 1) Idem 41.095.000 50.000.000 56.674.430 — — — 106.674.430 — 1933 18 1890 i Idem pentru conversiun. i oblig, stat căi ferate 1880 231.160.937|50 274.375.000 — 240.331.650 — — — 514.706.650 — 1923 Resc. căieî ferate Roman-Buc.-Virc. 19 1891 Idem renta 4%. . . . 37.600.08207 45.000.000 — 51.006.660 — — — 96.006.660 — 1934 20 1892 1 Idem 5°/0 70.268.386 94, 75.000.000 111.196.725 — 186.196.725 1936 21 1893 1 Idem 6% 46.785.586 04 50.000.000 74.130.925 124.130.925 1937 22 1894 1 Idem 5°/0 a se da com. ! Iaşi drept suma de lei v. i : 10.000.000 votată de con- | stituanta din 1866 . . . 3.703.703 70 6.500.000 — 9.634.537 50 — — 16.134.537 50 1938 23 » j Impr. cu renta 4% . . 98.052.234 08 120.000.000 — 136.018.630 — — — 256.018.630 — 1939 : 24 1896 Idem 75.405.904 40 90.000.000 — 103.813.430 — — — 193.813.430 1940 ! 26 1898 i Idem 162.058.324 65 180.000.000 — 299.839.050 — i — ■ — 479.839.050 1958 26 1899 j « 5,/° Bon. de tes.\. 156.625.000 - 175.000.000 - 43.760.000 - 1 — — 218.750.000 - 1904 Pe 5 ani. ■ 1 Total . . . 1.541.695.398 42 11.763.081.416117| 2.460.295.058]76'! 583.322 65j| 4.223.959.796 57 - CRONICA POLITICĂ ŞI ECONOMICA 516 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ se specifică în tabloii, s’a scăzut această sumă atîtdin capitalul nominal cîtşi din cel efectiv în ra-portcu emisiunea, precum şi procentele corespun zătoare, şi s'a lăsat în coloana respectivă numai sumele la cari s’a redus acest împrumut. Se mal observă că suma efectivă care se reali-sase din vînzarea titlurilor acestui împrumut fiind de lei 391.290.671,97, i’sa mal adăogat şi suma de lei 4.519.140,50 drept agiţi realisat de stat la unele din emisiunile făcute pînă la 1888, dînd ast fel în total lei 395.809.812,47. Toate sumele din tabloii sunt extrase din tabelele de amortisare, din convenţiunl şi legi publicate în Monitorul O/icial. Cit mal dalorim astăzi din aceste împrumuturi, o ştim din expunerea situaţiei financiare a tesauruluî public la 30 Sep-tembre a. tr.: adică la 1 Aprilie a. c. mal dato ram suma de lei 1.448.941.300,90 osebit procente. Pentru achitarea dar a acestei însemnate datorii, pe cît posibil în timpul cel mal scurt, atît interesul economic cît şi cel politic sunt de acord, pentru a se constitui un lond special, care să serve pentru amortizare. Economistul englez Roberl Hamilton a spus că un asemenea fond se poate constitui numai din excedentul de venituri asupra cheltuelelor budgetare. Creşterea veniturilor în marginile puterii şi mic şorarea cheltuelelor, sunt cel mal bun mijloc — zice el — de a crea fonduri de amortizare şi a face ca operaţiunea să fie cît se poate de eficace. Doctrina susţinută de Hamilton este incontestabil justă. Aplicaţiunea răscumpărării unei datorii cu un capital liber poate să constitue o plată definitivă şi adevărat liberatoare. Dar este imposibil să nu se observe că excedentele eventuale sunt nesigure, variabile şi de o acţiune lentă, deci amortisarea nu are o basă sigură. Trebue dar, a-I asigura un venit fixînd o do-taţiune din venituri sigure prin o operaţiune durabilă şi în raport cu forţele ţărel. In ceea ce ne priveşte, se ştie că această măsură se luase şi la noi prin legea din 30 Maiu 1892. Cu acel prilej se şi alectase oare-care venituri şi măsura începuse să dea chiar roade bune, dar împrejurări grele ne-au forţat să renunţăm la ea. Ar fi de dorit să se redea fiinţă acelei legi şi să se uzeze în acelaşi timp şi de excedente cînd ele vor resulta. E bine să ne ocupăm de viitor căutînd a-1 libera cît mal curînd de greaua sarcină ce 1 apasă. Mal înainte însă de a fonda casa de amortisare, trebue să ne preocupăm a găsi un mijloc pentru ca anuităţile să fie plătite cu regularitate, fără recurs la împrumuturi. Pentru ca Statul dar să nu mal fie jenat ca pînă acum în plata lor, ci să aibă în tot dauna sumele necesare Ia îndemînă, mijlocul nemeril ar fi să se afecteze anumite venituri din budget, care să se încaseze şi să se depună la Casa de Depuneri safi la Ranca Naţională, unde să se constitue fondul destinat numai pentru plata ziselor anuităţi. Cu modul acesta se va evita pe viitor procedeul usual de pînă astăzi, da se plăti acele a-nuităţl mal în tot-d’auna cu bonuri de tesaur cari unite şi cu cele ce se mal emiteau pentru procurare de numerar, fio pentru cheltuelile ordinare, fie extraordinare după ce ajungeau la sume considerabile cele ce nu se puteau acoperi din încasări budgetare se consolidau prin noi împrumuturi. Un alt inconvenient mal e următorul: Pentru orî-ce lucrări destinate a se efectua prin emisiune de rentă, nu se aştepta pînă să se procure fondul necesar, ci îndată după aprobare să şi puneau în lucrare şi cheltuelele se făceau din numerarul budgetului ordinar, adu-cîndul acestuia o jenă foarte mare întru cît i se sustrăgeaii fondurile de la adevărata lor destinaţie desechilibrîndu-1 în morsul Iul regulat. Consecinţa acestor procedeurî a fost că lipseaţi mal în tot-dauna bani în plăţi, fie pentru cheltuelele ordinare, fie extraordinare şi se recurgea în asemenea cas tot la bonurile de tesaur, cum s’a arătat mal sus. Ar fi de dorit ca să nu se mal înceapă nici o întreprindere pînă nu i se va fi procurat fondul necesar. In ce priveşte starea economică şi financiară în general fiind-că este aproape identică cu aceia a Franţei seva publica osebit o pagină din starea economică financiară a acelei ţări, spre a so vedea într’însa propria noastră situaţie şi a ne da seama de ceea-ce avem de făcut. înainte d’a termina, voiu adăuga cîte va cuvinte asupra crizei financiare. Un mare patriot francez a spus pentru ţara lui, că casa statului a fost considerată de compa- 517 CRONICA POLITICĂ ŞI ECONOMICĂ trioţil săi ca un isvor nesecat şi tratată ca atare, ceia ce a făcut ca şi Iiinancele franceze să lase mult de dorit. Noi Românii nu ne-am lăsat mal pe jos şi trista situaţie în care am ajuns ne-o certifică. Sunt cîte-va decenii de cînd nea coprins dorinţa do a le face toate d’odată şi cu grabă mare, dar graba bine vedem unde ne-a dus. De la 1863 încoace am crescut necontenit cheltue-jele statului, mărind în acelaşi timp impositele cari au secat încetul cu încetul isvoarele de bogăţie ale ţăreî, aşa că aii ajuns atît de apăsătoare că nu se mal pot suporta; şi aceasta ne-o dovedesc greutăţile ce se întîmpină la împlinirea lor. Dar să venim la cifre. Situaţia financiară a tesauruluî public ne arată un deficit bănesc da 33.208.620,97 şi altul de încasări de 50.125.217,05 la 31 Martie a. c., pentru exerciţiul 1899—1900. Deficitul bănesc al acestui exerciţiu se va reduce probabil la aproape 30 milioane pînă la 30 Septembrie, prin încasările ce se vor mal tace pînă atunci din cele 50 milioane deficit do încasări. Budgetul anului curent care se încheie la venituri cu lei 245 milioane şi la cheltuell 238 milioane va lăsa şi el un deficit cu toată recolta bună ce vom avea pentru că mulţi din contribuabilii în urma unul an atît do rău, cum a fost cel trecut şi dupe o iarnă atît de grea au cşit aproape stinşi în vară. Ast-iel nu vor fi în stare să plătească şi rămăşiţele pe trecut precum şi datoria pe corentul an alară numai dacă nu li se va lua totul pentru stat şi eî să rămînă pe drumuri. Şi trebue să se mal ţină seamă că o mare parte din el au ajuns deja proletari, şi prin urmare nu vor avea cu ce plăti. Dar dacă se va întîmpla ca şi recolta să nu lie în totul bună, atunci deficitul acestui an va Ii foarte mare. Şi de plătit avem în primul rînd anuitatea împrumuturilor care se urcă la aproape 86 milioane şi care trebue plătită la termenele stipulate, spre a nu se compromite creditul şi demnitatea statului. După aceasta avem do plătit cele-lalte sarcini budgetare pînă la totalul de peste 238 milioane, la cît se ridică cheltuelile pe acest an. Partea privitoare pe semestrul I, din anuitate, se crede asigurată cu restul împrumutului de 175 milioane contractat în anul trecut dar pentru cea- laltă jumătate do aproape 43 milioane precum şi pentru tot ce va trebui întregii gospodării a statului, de unde se vor lua bani? Şi contractarea unul nou împrumut nu a-şl putea-o compara mal bine de cît cu o doză de morfină dată unul bolnav în agonie. Perspectiva dar ce ne aşteaptă, este foarte rea. Această stare îngrijitoare se impune atenţiune! tuturor oamenilor de Stat lără deosibire de partid. Să-şî dea bine seama de ea şi să avi-seze la ceia ce ar trebui făcut pentru a înlătura prăpastia către care ne-am îndrumat. Faţă cu o ast-lel do situaţie nu trebue să mal stăm cu braţele încrucişate, ci avîndu-se în vedere gravitatea el, toate pasiunile politice să tacă, toate slîşierile între partide să înceteze, şi toţi în comun acord să dea concursul reclamat. După cum impun împrejurările, reese clar că nu guvernul unul partid sau al celul-lalt, ci un guvern compus din tot ce aii partidele şi grupurile mal distins, mal poate să salveze situaţia. Numai un asemenea guvern va putea să reducă cheltuelile budgetare la strictul necesar. Să renunţe la orî-ce construcţii, la orî-ce cheltuell în fine, cari se mal pot amîna. Să modifice mal multe legi în disposiţiunile lor rele, disposiţiunî cari aii dat loc la mari neajunsuri. O dată reduse cheltuelele la strictul necesar, se va putea duce cu încasările ce vor începe să fie mal bune în lunile viitoare şi pentru nevoile momentului se vor putea găsi cele 16 milioane căutate depositînd acţiunile Băncii Naţionale. Cu un asemenea gaj se crede că se va putea găsi cu înlesnire suma căutată şi liind-că aceste acţiuni produc statului un venit anual de la un milion două sute, la un milion patru sute mii lei pe an ca dividende, se va putea numai din aceste dividende să se plătească atît procentele cît şi amortismentul convenit, pînă la definitiva achitate a sumei împrumutate, fără alte sarcini pentru stat. Momentele sunt critice şi numai un mănun-ehiu de forţe dat do toate părţile, mai poate evita lovitura ce ne aşteaptă. A mal sta indiferenţi, punînd vina unii pe alţii ar fi a păcătui înaintea ţăreî căreia i se prepară un viitor atît de trist. Constantin I. Moteand fost casier central. 518 NOUA REVISTA ROMANA Băncile de emisiune şi circulaţiunea monetara (1). In special Banca Naţionala Română. III Am văzut, că singur aurul servă astă-zl ca mijloc final de lichidare în relaţiunile internaţionale. In streinătate se primeşte numai mo-neta care nu’şî schimbă valoarea; în interiorul ţării însă putem întrebuinţa or-ce monetă cu curs legal. Dar pentru ca relaţiunile între ţări să nu dea loc la păgubi, este de dorit să existe un acord perfect în circulaţiunea lor monetară. Avem un mijloc sigur pentru a aprecia starea monetară a unei ţări. Acosta este schimbul asupra streinătăţil. Cînd schimbul se menţine în jurul lui pari, circulaţiunea monetară se găseşte într’o stare normală; îndată însă ce trece peste pari şi depăşeşte punctul care favorisează exportul de monetă, atunci valuta ţării poate fi în pericol şi trebue luat măsuri pentru menţinerea el. Schimbul arată dacă o ţară este sau nu datoare streinătăţil. In primul cas cursul va fi ridicat şi poate să aibe tendinţa, ca să favoriseze exportul de numerar, —• atunci cursul este defavorabil; în al doilea cas, cînd ţara are să primească, cursul va scădea sub pari şi va putea ajunge punctul, care să provoace importul de numerar, — atunci cursul este favorabil. (2) Cînd cursul se menţine la pari, aceasta însemnează că creanţele şi datoriile se soldează perfect între ele. Mal mulţi factori influenţează asupra schimbului. Cel mal principali sunt transacţiunilo de mărfuri şi creanţele ce provin din operaţiuni financiare. încă la începutul acestui secol modificările ce se observau în schimb, erau datorite importului şi exportului do mărfuri. Dc atunci lucrurile s’aii tot schimbat, — şi astăzi afacerile de mărlurî nu mal au aceiaşi însemnătate pentru toate ţările; unele sunt chiar îndatorate streină-tăţii din cauza împrumuturile publice sau particulare; iar pentru altele, transacţiunile în valori mobiliare aii dobîndit o marc importanţă. Aşa (1) Vezi No. 10 şi 11. (2) Goschen, op. cit., Wagner, op. cit., Leroy Beaulieu op. cit. IV, p. 122—193, Worlerbuch d. Volkswirt. II, p. 865—68, Ferraris, Soienza Banearia, p. 284—300. că astă zi creanţele şi datoriile ce provin din împrumuturi, plasamente şi operaţiuni financiare tind a deveni factorul principal în privinţa schimbului (1). Afară de aceasta mal există şi factori secon-darl: voiajurile, emigrările temporare de lucrători, comisioanele etc. cari influenţează asupra schimbului. Schimbul favorabil sau nefavorabil va fi expre siunea datoriilor ce resultă din transacţiunile de mărfuri, de valori mobiliare şi alte operaţiuni financiare. Cînd schimbul se urcă peste pari, aceasta însemnează că importul a fost mal mare de cît exportul. Atunci aceia cari au exportat mărlurî sau alte valori şi au creanţe asupra strei-nătăţiî, vor vinde cu o primă tratele lor. Această primă va stimula exportul, pînă ce echilibrul se va restabili: căci tratele asupra streinătăţil vor fi, în urma exportului, mal mult oferite şi valoarea lor va scădea. Se poate întîmpla ca streinătatea să fio datoare şi în acest cas cursul va fi sub pari şi va tinde spre punctul la care importul de numerar devine avantagios. Atunci streinătatea are cursul nefavorabil, şi tratele el se vînd cu prima. Aceasta va favorisa exportul de mărfuri sau alte valori pînă ce iarăşi echilibrul se va stabili. Dacă la un moment dat, cursul asupra străinătăţii trece peste punctul, la care exportul de monetă devine avantagios, trebue să se ia măsuri pentru a se împedica scurgerea numerarului. Atunci băncile de emisiune recurg la ridicarea scontului, cea ce opreşte eşirea banilor. Ridicarea scontului poate să aibă mal multe efecte: mal întălu face să scadă preţul fondurilor publice şi a altor valori şi uşurează ast-fel vinderea lor pe pieţele străine. Dar şi preţul mărfurilor poate scădea, făcînd exportul lor posibil. Un alt efect important va fi, că străinătatea poate preferi să plaseze aci temporar sumele ce are să primească, pentru a profita de dobînzile urcate. In fine se poate chiar întîmpla, că capitalurile străine, cari sunt disposibile, să fie importate, din causă că găsesc o ocasiune mal favorabilă pentru fructificare. In aceste lichidări şi operaţiuni internaţionale valorile mobiliare joacă un rol important. Ştim, (1) H. Denis în Rapport (No. 224) p. 55. CRONICA POLITICĂ ŞI ECONOMICA 519 că la 1847, Franţa pentru a plăti datoriile ce avea în străinătate a vînrlut o cantitate marc de rentă Irancesă. Istoria schimbului ne dă un exemplu caracteristic despre importanţa ce pot avea valorile mobiliare în transacţiunile internaţionale. După resboiul de la 1871, Franţa a trebuit să plătească o indemnitate de 5 miliarde Irs. Lcon Say, în raportul presentat camerei la 1874 a arătat că s’a exportat moneta Irancesă numai de 512 milioane; iar restul a fost procurat prin cumpărări do trate asupra străinătăţii, din care o parte mică proveniadin exportul de mărfuri; cea mal mare parte se datora cupoanelor plătibile în Franţa şi operaţiunilor în valori mobiliare streine (1). La 1898, Slatelo-Unite au avut un excedent de export în Europa de peste 3 miliarde frs. Ar fi fost o adevărată sleire pentru Europa, dacă ar li trebuit să plătească toată această sumă în bani. Dar lucrurile s’au petrecut alt-fel, graţie valorilor mobiliare. Americanii au multe valori dc drumuri de fer plasate în streinătate. Excedentul do export le-a permis ca să importe o maro parte din ele. Se evaluează că el au rescum-părat în 1898 valori pentru 21 1 2/» miliarde (2). In toamna trecută, am văzut că Germania a vîndut o parte din valorile americane pentru a-’şî acoperi datoriile ce avea la Londra. Toate aceste exemple ne arată, că valorile mobiliare streine, care au un caracter internaţional — pentru că au fost emise pe mal multe pieţî do odată şi au un tîrg întins,—joacă un mare rol în relaţiunile dintre ţări. Camera do comerţ din Berlin într’o petiţiune adresată parlamentului pentru a protesta în contra urcăreî impositu-luî pe valorile străine, arată importanţa acestora pentru circulaţiunea monetară şi susţine, că un imposit urcat ar goni valorile de primul rang depe pieţile germane. Şi tocmai aceste valori internaţionale ar trebui favorisate. Dacă Germania ar fi avut o mal mare cantitate de valori internaţionale bune, uşor realisabile, atunci cursul schimbului n’ar fi fost defavorabil, cum s’a întîmplat în primăvara aceasta, de oare ce ele ar fi servit pentru acoperirea datoriilor în străinătate. (3) (1) Goschen, op. cit. p. 247, 343. (2) Marchd Financier, p. 471, 647. (3) Handels-Zeitung des BerlinerTageblatts 8 Mal 1900. In aceste valori mobiliare posedă deci ţările bogate un mijloc foarte puternic pentru îmbunătăţirea schimbului şi menţinerea valutei. Graţie u-şurinţel lor de export, valorile mobiliare, înlocuesc moneta în transacţiunile internaţionale. Oînd cursul schimbului este atît de urcat, că poate provoca un export dc numerar, o urcare a scontului face să scadă preţul valorilor mobiliare şi să îndemne ast fel pe posesorii lor ca să le vînză în străinătate. Dar afară de aceasta, valorile mobiliare mal ales cele naţionale, cînd sînt foarte solide, pot servi mult în timp de criză. Aşa, în timpuri anormale băncile americane emit în baza obligaţiunilor drumurilor de fer, certificate de lichidare cari joacă în transacţiunî rolul monetcl şi al biletelor de bancă (1). Acesta este mecanismul schimbului în ţările bogate şi creditore străinătăţel. In ţările sărace lucrurile se petrec alt-fel. Dacă ele nu sunt datoare străinătăţel, importul şi exportul de mărfuri va fi principalul factor care influenţează schimbul. îndată însă ce ele încep a se îndatora, schimbul devine favorabil şi să menţine mult timp la această posiţiune, — cea ce ne arată că importul de mărfuri sau de mo-netă continuă (2). Această perioadă a imprumutu-rilor streino poate să dea aparenţa unei prosperităţi falşe, care se termină odată cu încetarea lor. Schimbul favorabil poate să conţină germenii unei stări rele în viitor, — îndatorarea prea maro în streinătate. Şi cînd aceasta nu s’a putut evita,atunci încep luptele grele pentru menţinerea echilibrului monetar. Dacă ţara nu s’a îndatorat mult şi datoriile vor fi fost bine întrebuinţate, un mic excedent de export este de ajuns pentru a plăti interesele şi amortisările; şi îndată ce începe a se îmbogăţi, prin munca şi inteligenţa poporului, ea ’şl va rescumpăra toată datoria ce are în străinătate. Aşa s’a întîmplat înainte de cursul forţat, cu Italia, şi aşa se întîmplă astă-zî cu Stalele-Unite. Dar cînd împrumuturile, au fost rău întrebuinţate şi ţara este mult datoare, atunci exportul tre-bue să fie mare pentru a acoperi plata anuităţilor. Această datorie poate să fie cauzată de împru- (1) G. R. Levy: Qualites Mondtaires des valeurs mobi-lieres in J. d. Econ. 45 Dec. 1899. (2) Goschen, op. cit. p. 72. NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 520 muturile publice şi de cele particulare. Şi într’un cas şi într’altul, ţara trebue să dea anual un excedent de export pentru plata anuităţilor; alt-fel diferinţa va fi acoperită din stocul metalic. Intr’o ţară săracă, ridicările scontului nu pot avea în tot-deauna efectul dorit. Cînd datoria ţării—cea publică şi privată—este mică, urcarea scontului va face pe capitaliştii streini, ca să lase sumele lor disponibile în ţară, pentru a profita de dobînzile urcate. Insă dacă datoria este mare şi există simptomeie unei deranjări financiare şi monetare, nu numai că nu vor lăsa aci sumele disponibile, dar vor căuta să se desfacă şi de valorile ce posedă. Din împrumuturile datorate străinătăţii, cele publice aii influenţa cea mal mare în privinţa schimbului. Şi dacă finanţele ţării nu se află într'o stare bună, dacă deficitele ascunse în trecut devin permanente în viitor, atunci cu siguranţă ţara va fi sleită şi mal curînd sau mal tîrziii va recurge la cursul forţat. In zilele noastre exemplele Argentinei. Braziliei, Spaniei, Portugaliei, Greciei etc. sunt decisive. Starea anormală în finanţe va deranja totul şi va da naştere aşa numitei «crize de schimb» care va goni aurul din circulaţie. Şi odată deranjat echilibrul monetar, o piedică mare se iveşte pentru importarea capitalurilor streine. Atunci dobînzile se vor urca, din cauza circulaţiunil monetare stricate şi în parte din cauza imposibilităţii de a importa capitaluri streine. In timp de criză, ţările datoare ne avînd produse ca să plătească importul de mărfuri şi anuităţile, vor exporta acele valori mobiliare naţionale care sunt primite în străinătate. Aşa, dacă o parte a fondurilor publice se află în ţară, şi dacă străinătatea le poate încă primi, atunci ele vor fi exportate. Un exemplu recent l’avem cu România. Din cauza importului prea mare în anul trecut şi a lipsei de export, România a trebuit să vînză o parte din valorile sale în străinătate. D-l Costinescu evaluează că România poseda la 1898 200 mii. din renta statului. In timpul crizei 100 mii. cel puţin au fost exportate. Din cele l’alte valori s’a exportat numai 50 milioane. Suma totală a valorilor mobiliare—rentă, scrisuri funciare, acţiuni şi obligaţiuni — era de 640 mii. (1). Acest export a fost posibil, pentru că străinătatea a putut încă primi renta română, fiind convinsă că criza financiară este trecătoare. Dar cînd un stat a ajuns Ia limita împrumuturilor, renta sa se va plasa cu greutate şi dacă finanţele nu vor fi echilibrate, atunci desastrul economic, financiar şi monetar este apropiat. într’o stare ca aceasta urcările de scont nu pot avea nici un efect. Problema nu mal este monetară sau de schimb: ea este în primul rînd financiară; se cere în acest cas o mare înţelepciune şi multă energie din partea guvernului ca să echilibreze budgetul (1). Soarta ţărilor îndatorate streinătăţil nu este deci uşoară; cu greu ele 'şl pot păstra circulaţiunea monetară. Unii economişti cred că ţările datoare şi chiar cele slabe economiceşte nu vor fi în stare să menţină valuta şi că mal curînd sau mal tîrziii, vor fi nevoite să revină la moneta de argint sau de hârtie (2). Alţii, cari s'au ocupat cu cestiunea unei bănci de emisiune în Ungaria,în caşul cînd aceasta sar separa de Austria, au ajuns la conclu-siunea că Ungaria nu 'şl va putea menţine valuta, din cauza îndatorirel faţă de streinâtate şi fiind-că totul depinde aci de o bună recoltă (3) In fine întro discuţiune asupra reformei monetare în Statele-Unite se susţine, că ţările sărace nu vor fi în tot-deauna în stare a’şl plăti da toria în aur şi va veni o vreme, cînd ele nu vor avea de cît o circulaţiune de argint. De aceea se propune stabilirea unei parităţi reale care să corespundă valorii actuale a aurului şi argintului,—un fel de bimetalism internaţional. Această paritate ar face posibilă întrebuinţarea argintului în relaţiunile internaţionale şi s'ar evita chiar contracţiunile monetare ce sc ivesc din cînd în cînd şi în ţările bogate (4). Problema însă este foarte grea; căci nu se ştie dacă criza prin care a trecut argintul este deja închisă. Cu toate acestea, este incontestabil că un asemenea sistem ar aduce servicii omenire!, după cum bimetalismul în Franţa a uşurat mult relaţiunila între Engli-tera, care avea etalonul de aur şi cele l alte ţări cu moneta de argint (5). Experienţele arată deci cît este de greu pentru (1) Leroy Beaulieu, op. cit. III, p. 681. (2) Lexis in Handbuch der Polit. Oek. I, p. 411. (3) Wittelshofer, Ungarn und die gcmeinsame Bank in «Neue Freie Presse» 31 Martie 1899. (4) Economiste Franţais, avril 1900, p. 453. (5) Arnaund, op. cit. p. 214. (1) Desbatcrilc Adunării Deputaţilor 1899/1900, p. 1238. CRONICA POLITICĂ SI ECONOMICĂ S2Î ţările îndatorate ca să’şT menţină valuta. Am văzut chiar că lor le lipseşte acel corecţii puternic al valorilor mobiliare. Pentru aceste ţări însă menţinerea valutei este o cestiune vitală; căci datoriile sunt plătibile în aur şi or-ce deranjare a eî ar îngreuna budgetul statului şi al particularilor. Pentru a lupta în contra unei asemenea eventualităţi se cer multe măsuri financiare şi economice. Prima măsură financiară este stabilirea unul echilibru absolut în budget. Dacă pînă aci budgetul n’a fost echilibrat şi în realitate a dat deficite, de aci înainte el va trebui să dea excedente, prin ajutorul cărora să se formeze un «capital do reservă» pentru timpurile grele. Acest capital ar putea să fie de cel puţin o jumătate din anuitătea ce statul datorează. Ar fi bine ca re-servasă fie plasată în streinătate sau în efecte streine. Dacă statul nu va avea un budget echilibrat şi nu va dispune de mijloace ca să pareze eventualităţi de criză, fieprintr’un capital de reservă, fie printr’un împrumut, atunci ţara se allă pe calea spinoasă a cursului forţat. Cea ce se face pentru reformarea unul regim monetar, trebue să se Iacă şi pentru menţinerea lui. Ministrul Witte arată în raportul citat (1) ce efect desas-tros aii deficitele budgetare asupra organismului statului, a creditului public şi a economiei naţionale: «fondurile publice scad, dobînzile se ridică, capitalurile încetează de a se îndruma spre întreprinderile productive. In fine deficitul, ca probă a unei organisaţiunî defectoase şi de slăbiciune financiară, micşorează puterea politică a statului. Totalitatea acestor fenomene vor influenţa circulaţiunea monetară; însă răul va creşte încă, dacă din lipsă de alte mijloace, statul va recurge la emisiune de hărtie monetă.» Printre măsurile economice avem modificarea balanţei de plată în favoarea ţârii. Aceasta se poate face numai printr’un sistem de tarife vamale care să micşoreze importul, să stimuleze exportul şi să contribue la desvoltarea industriei naţionale. Crearea unei industrii în ţară va procura, pe lîngă avantajul îmbunătăţiri schimbului, şi venituri noul statului. Dar favorisarea industriei să nu se facă pe dibuite, lără studii preliminare; căci în acest cas, s’ar aduce mal mult rău de cît bine. Ar trebui încurajate in- (1) Marchă Financier 1897/1898, p. 361. dustriile pentru care ţara poseda materiile prime precum şi acelea care ar putea da naştere unul export. Or cum, exportul trebue favorisat (1) Dar această politică economică cere cercetări serioase asupra bogăţiilor ţârii, asupra trecutului economic, a greşelilor făcute şi în fine asupra relaţiunilor cu statele streine. Numai în aşa mod se poate da o bază solidă politicei economice Când aceste studii nu s’aîi făcut şi avantajiile acordate industriilor sunt prea mari, capitalurile pot părăsi agricultura şi comerţul, ast-fel că re-sultatul final va fi o strîmptorare a acestor două ramuri ale avuţiei naţionale. Favorisările trebue acordate în limite naturale, şi să se aibe in vedere mal mult importarea de capitaluri, de cât sustragerea lor din comerţ şi agricultură. Capitalurile streine vor modifica balanţa de plată ; căci pe de o parte vor mări, pentru unele industrii, exportul ţării. Economiile la import şi creşterea exportului vor putea da o sumă importantă—ceea ce va îmbunătăţi circulaţiunea monetară. Pentru ca această argumentare să nu pară prea abstractă, să luăm un exemplu. — In România, industria zahărului a luat o mare desvoltarc-, în urma lavorurilor acordate. In curînd România nu va mal importa zahăr. Balanţa el de plată va fi cu 15—26 mii fr. mal mică. Din cauza sistemului de prime, statul va pierde anual 7—8 milioane fr. (2) Ilesultatul economic şi monetar însă nu va fi răii, de oare-ce se crează o industrie apropriată producţiunil agricole şi se micşorează plăţile în streinătate. O altă industrie ar mal putea lua o desvoltare, — industria lemnăriei, care-ar da lemne pentru export. In fine, industria petrolului şi a derivatelor lui. Importarea capitalurilor streine se face numai cînd streinătatea are o încredere absolută în menţinerea valutei. Dacă această încredere lipseşte, capitalurile se vor importa cu multă greutate ; căci atunci va exista o mare nesiguranţă în afaceri. Singurul resultat ce’l pot avea în acest cas favorisările este atragerea unor aventurieri financiari şi industriali; iar nu a oamenilor serioşi de afaceri. Pentru a vedea ce influenţă are o circulaţiune monetară sănătoasă asupra importării capitalurilor, putem cita ca (1) Schulze GUvernitz, op cit., p. 575—698. (2) Raportul d-luî Filipesc.u as. budgetului in Dcsbnterile Adunăreî Deputaţilor 1899—1900, p. 1140. * Noua revista română exemple Intliile şi Rusia, care printr’o politică financiară demnă de imitat, au pus bazele reformei lor monetare. Imediat după reformarea valutei capitalurile au început să fie importate pe o scară întinsă în aceste două ţări. (1) Dar să revenim acum la politica băncilor de emisiune. Am văzut, că băncile de emisiune din ţările bogate precum şi din acele ţări îndatorate, care au ştiut să’şi menţină valuta, vor putea prin ridicarea sau scăderea scontului să influenţeze asupra schimbului şi să reguleze circulaţiunea monetară. Urcarea scontului reţine capitalurile disponibile pe cari streinătatea are să le primească, şi provoacă importarea de nuol capitaluri, cît timp streinătatea are încredere în tîrgul financiar al ţării. îndată ce această încredere a dispărut sau cînd criza domneşte în streină-tate, capitalurile vor tinde să se retragă. Retragerea lor se va face numai atunci cu uşurinţă, dacă ţara datoare nu le va fi imobilizat sau va avea valori mobiliare de olerit în schimb. Am relevat de mal multe ori că Germania a vîndut o parte din valorile americane pentru a plăti capitalurile împrumutate temporar din Englitera. Urcarea scontului în 1898 şi 1899 a forţat exportul de valori mobiliare ; iar circulaţiunea monetară a Germaniei în loc să se deterioreze s’a îmbunătăţit. Aşa în aceşti doi ani excedentul importului de aur a fost de 105 şi 135 mii. Mk. (2) Dar Germania este o ţară bogată, cu o industrie foarte desvoltată. Rusia însă care n’are valori mobiliare de oferit în schimb a trebuit sa trimeată aur. In presa finaciară europeană se dă explicări politice exportului de aur ce Rusia a trebuit să facă în anul acesta la Londra. Acest export însă se explică numai prin cause economice. Rusia este mult datoare în streinătate, pentru împrumuturi e statului şi pentru societăţile industriale. Se evaluează anuitatea la 30 milioane £. Or balanţa de plată l-a lăsat numai un activ de 15 £ ; restul deci trebuea acoperit cu aur (3). In cele ce preced este vorba numai de capitalurile plasate pe termene scurte şi de datoriile exigibile. Retragerea celor angajate pe timp în- (1) Schulze Gavernitz, op. cit. p. 569—572. (2) Economiste Fran^ais 6 avril 1900, p. 443. (3) Neue Freie Presse 29 Mai 1900. City Bericht. delungat se face mal cu greu; căci fondurile publice, acţiunile şi obligaţiunile diferitelor societăţi nu se pot vinde uşor în ţara care s’a împrumutat. Retragerea capitalurile se face numai atunci cînd ţara se îmbogăţeşte şi’şî rescum-pără încetul cu încetul toate datoriile. Dar nu numai prin ridicarea scontului se poate îmbunătăţi cursul schimbului. Aşa Banca Imperiului German nu recurge în tot-d’auna la această măsură; ea influenţează schimbul şi prin oferirea de trate străine. De asemenea şi Banca Belgiei are un portofoliu străin de mare însemnătate, pe care bancherii sunt obligaţi să’l resconteze la cerere şi să trimeaţă numerar. Fie prin rescont, fie prin refusul de a preînnoi portofoliul ajuns la scadenţă, Banca Belgiei ’şl procură disponibilităţi asupra străinătăţii; şi ast-fel influenţează schimbul (1). Dar pentru ca băncile de emisiune să’şl poată îndeplini cu succes funcţiunea de regulatoare a circulaţiuneî monetare, trebue ca afacerile lor să fie solide şi uşor realisabile; iar statul să se împrumute de la ele cît mal puţin. Vom trata acum despre operaţiunile băncilor de emisiune şi în genere ale orl-cărel bănci care are datorii exigibile la vedere, şi apoi despre re-laţiunile cu Statul. Am explicat la timp, că factorul principal, care în economia actuală face ca preţurile să se urce este creditul sub diferitele forme. Această ridicare de preţuri provoacă importul din străinătate şi poate da naştere exportului de numerar. Toate formele de credit au această influenţă, unele mal mult şi altele mal puţin. Intr’o ţară ca Englitera, unde, în parte prin dos-voltareaeconomicăşi în parte prin restricţiunea ce s’a pus emisiunel de bilete de bancă, depositele au luat un avînt foarte mare, nu mal putem spune că biletele contribue ia crize şi export de numerar; din contra aci abusul ce se face cu deop-sitele produce acest efect. Depositele sunt de doue feluri în Englitera: acelea cari provin din bani depuşi la bancă şi, cele provenite din scontarea efectelor de comerţ sau din avansul pe valori. Cele dintîiu depind de sumele economisite de public; iar cele-l’alte de efectele scontate şi dş avansuri. Aceste din urmă deposite pot da naştere la abusurlşi pot influenţa mal mult (1) lîapport No. 224, p. 95—101. CRONICA Rolitică ŞI ECONOMICĂ asupra preţurilor; de oare-ce în crearea lor nu intervine decît scontul efectelor de comerţ sau avansul pe valori mobiliare. Dacă băncile engleze le daîi o mare desvoltare, apoi aceasta se datoreşte orga-nisăril sistemului de compensaţiunl, care se concentrează la Clearing Ilouse. Băncile scontează efectele sau lac avansuri şi trec sumele la creditul corespondenţilor, cărora le permit să tragă cecuri asupra lor. Or cecurile sunt zilnic compensate la Clearing Ilouse fără intervenirea de numerar (1). Cecurile create în virtutea acestor credite se apropie foarte mult de biletele de bancă cari se emit prin scontarea efectelor de comerţ saă prin avansul de electe publice; pe cînd cele create în virtutea adevăratelor depozite în bani se aseamănă cu biletele emise în baza unul fond metalic. Dacă băncile de deposit vor acorda credite cu uşurinţă pentru afaceri nesănătoase, de sigur că mal curînd sau mal tîrziu, o jenă, o criză poate isbucni. Cînd abusul de credit a condus la ridicarea de preţuri şi apoi la export de numerar, băncile care au menirea ca să reguleze circulaţiunea monetară, vor procede neapărat la urcarea scontului. In timp de criză, soliditatea băncilor de deposit nu va lăsa nimic de dorit, dacă activul lor nu va li fost imobilisat. La din contra posiţiunea lor va fi critică; fiind-că depositele trebue atunci înapoiate. Falimentul va fi aproape, dacă ele vor fi păcătuit în contra legeî generale a băncilor: a nu acorda credite de cît de natura pasivului lor, scurte pentru depositele exigibile la vedere (2). Exemplul Engliterel ne arată deci, că cu cît o ţară se desvoltă şi depositele cresc, abusul ce se face cu ele poate da naştere la crize, chiar dacă emisiunea de bilete va fi strict reglementată. Am văzut că Banca Engliterel a devenit mal mult o bancă de deposit şi toată politica eî de scont se basează pe buna întrebuinţare a depositelor. In Germania şi Franţa unde depositele n’au aceiaşi însemnătate—importanţa băncilor de emisiune este încă mare. In aceste ţări nu numai abusul cu depositele,dar şi emisiunea de bilete contribui a urca preţurile, a da naştere speculaţiuneî şi prin urmare a favorisa exportul de numerar. Şi aci un portofolii! lichid este singurul mijloc de a nu compromite solvabilitatea băncilor. (1) AVagner, op. cit. p. 466.—Ferraris, op. cit. p. 157. (2) Wagner, op. cit. p. 478. Ferarris, op. cit. p. 108. 523 Este însă incontestabil, că în Franţa şi Germania valorile mobiliare pot face inutil exportul de numerar. Totuşi, în timpurile grele, dacă băncile au urmat o politică sănătoasă şi au imobilisat fondurile lor, vor fi nevoite să urce mult scontul,—cea ce va mări criza. Dar efectele»unel imobilisărî se pot mal bine vedea în ţările unde băncile de emisiune sînt în acelaş timp şi principalele bănci de scont. Aci depositele n’au nici o importanţă; mal tot creditul se va face prin emisiunea de bilete. O politică greşită urmată în alacerile de bancă poate da resultate funeste. Căci ce s’ar întîmpla dacă o bancă de emisiune ar sconta or-ce poliţă? Printre poliţele presentate, unele pot fi create de agricultori, proprietari, antreprenori etc., cari se împrumută fie în vederea unei ameliorări la moşie, fie pentru repararea de imobile sau — foai’te des pentru agricultori—scontîndu-se profitul anilor viitori. Prin aceptarea acestor poliţe banca va emite bilete, cu aceiaşi forţă de achi-siţiune ca şi moneta. Aceste credite fac ca con-sumaţiunea diferitelor obiecte să crească; o parte din ele va fi îmobilisată în moşii şi construcţiuni, iar o altă parte consumată în lux. Or, dacă ţara este economiceşte înapoiată, toate aceste articole vor fi importate din străinătate şi, la un moment dat, trebue să le plătească în aur, dacă nu va fi în stare să exporte produse în schimb. Ridicările brusce de scont, la care banca va trebui atunci să recurgă, vor provoca o criză şi vor sili pe comercianţi — singurii posesori de capital circulant — să vînză cu pierderi mărfurile lor, pentru ca să’şî plătească efectele. Agricultorii, proprietarii, antreprenorii avînd capitaluri imo-bilisate vor face cu greu faţă plăţilor şi vor cere amînărî. Dar dacă o bancă de emisiune în loc de bilete ar avea o «mină de aur» ea ar putea face împrumuturi pe termene lungi. Aceia cari cer ca băncile de emisiune să acorde împrumuturi de acest fel, uită că ele nu fac operaţiuni cu moneta metalică, ci cu moneta fiduciară,— şi că aceasta nu-şl menţine valoarea de cît cînd este absolut convertibilă. Căci ce represintă biletul de bancă? Biletul de bancă n’are prin el însuşi nici o valoare; el este bun numai cînd se basează pe un efect de comerţ solid. Biletul de bancă este NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ bU representantul unul capital circulant întrebuinţat în producţiunea naţională. Şi cînd acest capital nu va fi fost bine utilisat, biletul ’şî pierde din valoare. Deja este un rău că pentru aceiaşi cantitate do capital circulant sc pot creia mai multe e-l'ecte de comerţ, cari pot fi presentate de diferite case de o dată la scont. Aşa, pentru 1000 lei mărfuri s’ar putea pune 2—3000 lei bilete în circulaţie; însă de oare-ce nu toate efectele se scontează, există însăşi în natura lucrurilor un corectif. La ce inconveniente s’ar expune atunci banca, dacă ar sconta efecte, cari în fond represintă imobilisărî sau risipe de capitaluri? De sigur aceste întrebuinţări reduc capitalul ' circulant şi fac să se urce valoarea sa. Or, după cum foarte bine spune d-1 Th. Nica «prin firea sa chiar o bancă înzestrată cu privilegiul emisiunel de bilete nu poate acorda credit de capital, ea poate acorda numai credit de plată. înlesnirea de capitaluri intră în căderea altor institute de credit.» (1) Nu este oare un fenomen economic foarte important, că ţările care n’au ţinut socoteală de esenţa biletului de bancă şi au căutat să facă abusuri cu emisiunea sa, iără vre-o garanţie solidă, au ajuns la cursul forţat sau cel puţin la deranjerî serioase în circulaţiunea monetară? Cînd capitalul circulant al unei ţări creşte, atunci o parte se poate confia acelor ramuri de activitate economică, care au trebuinţă de credite mai lungi. Aceste credite să se acorde de instituţiunî speciale, iar nu de băncile de emisiune saft de acelea cu datorii exigibile la vedere. Dacă într’o ţară capitalurile disponibile sunt mici şi nu există instituţiunî desvoltate do credit, banca de emisiune, fiind în acelaşi timp şi principala bancă de scont, va trebui să primească şi efecte, care nu sunt comerciale, cu toate că au o formă comercială. O bună parte din acestea va fi iscălită de agricultori, proprietari, industriaşi etc. şi va representa capitaluri imobilisate. Or, pentru că aceste poliţe nu se pot refusa, este bine ca banca să aibe un capital mare, să ’l întrebuinţeze în afaceri de scont şi — după cum vom vedea — în avansuri pe efecte publice. Dacă banca ar proceda ast fel, ea n’ar mai lua în timp de criză măsuri prea riguroase pentru a’şî apăra stocul metalic sau a forţa pe debitori ca să se achite. Şi înlr’adevâr, dacă Banca Naţională Română ar fi avut un adevărat portofoliu comercial, ea n’ar fi fost silită să ia măsurile cunoscute ca să-şi apere stocul şi să forţeze schimbul asupra streinătăţiî. In actuala criză numai comercianţii şi-ah putut plăti o parte din datorii, agricultorii şi propietaril au recurs la a-mînări. Capitalul întrebuinţat în afaceri ar fi uşurat mult posiţiunea ei; căci o parte din portofoliu iscălit de agricultori n’ar fi fost scontat cu bilete de bancă. Dar chiar în ţările bogate, băncile de emisiune trebue să fie foarte ’prudente şi să împedice imobilisările de capitaluri. Am văzut că lor le scapă din ce în ce afacerile de scont şi prin urmare mai cu greu pot să controleze întrebuinţarea capitalurilor. Totuşi ele trebue să urmărească de aproape întregul tîrg financiar şi să observe, ca mijloacele disponibile ale ţării să nu se imobili seze prea mult şi să provoace crize, care ar putea slei baza monetară. Imobilisările se fac în industrie sau împrumuturi publice. Băncile de emisiune pot pune frîu speculaţiunii printr’o politică conscientă de scont. Dacă portofoliul lor va fi lichid, ele nu vor fi silite să ridice prea mult scontul în timp de criză şi vor ţine emisiunea de bilete în limitele cerute de cursul schimbului. Ele vor putea atunci încasa efectele de la aceia cari nu maî vor să useze de credit, fiind prea scump, şt vor ajuta cu succes partea suferindă a comerţului şi industriei. Din toate acestea reese, că portololiul comercial se potriveşte mai bine afacerilor de scont ; căci el represintă într’adevăr un capital circulant. Portofoliul industrial este mai puţin bun, de oare-ce capitalul este în parte fixat. In fine, portofoliul agricol nu convine pentru scont, fiind-că represintă în genere un capital imobili-sat sau un avans asupra recoltei viitoare, nişte «trageri asupra bunei voinţi a timpului» (1). Deci, cu cît un capital este maî imobilisat, cu atît efectele ce '1 represintă sunt mai puţin apte a servi ca gaj circulaţiuneî de bilete. Efectele comerciale represintă în tot-deauna un capital, care se poate degaja în cîte-va luni din afaceri,—şiaceastapentru că comerţul lucrează cu materii prime sau cu articole deja fabricate. (1) Agiul şi politica noastră monetară 188G, p. 93. (1) llelfferich, Z. Ern. des. d. Bankgcsetes p. 107. CRONICA POLITICA ŞI ECONOMICĂ 525 In industrii capitalul circulant cere mal mult timp pentru a fi transformat; iar în agricultură încă mai mult. Or, biletele de bancă, precum şi depositele exigibile la vedere, constituo o datorie plătibilă în or ce moment; este dar firesc, în natura lucrurilor chiar, ca această datorie să fie basată pe un portofoliu uşor realisabil. Acestă inaptitudiune a portofoliului agricol pentru a servi ca gagiu biletelor de bancă saă— acolo unde depositele şi cecul joaca primul rol — cecului, provine «din motive technice, iar nici de cum din cauza pretinsei favorizări» a ce-lor-l’alte clase economice (1). Autorităţi în ces-tiunî de credit agricol recunosc, că termenele scurte ce se obicînuesc în comerţ nu convin agriculturii şi că instituţiunile care acordă credit comercianţilor nu pot ajuta pe agricultori (2). De aci trebuinţa organizăreî speciale a creditului agricol. îndată ce o ţară progresează şi capitalul el circulant creşte, iar agricultura devine mal intensivă şi se apropie de industrie şi comerţ, atunci portofoliul agricol poate deveni bancabil,— mal ales cînd există instituţiunî intermediare între băncile comerciale şi agricultori. In Germania, în urma desvoltăril asociaţiunilor de credit şi a centralisăril lor, precum şi prin intermediarul băncilor private, Banca Imperiului german scontează mult portofoliul agricol. Banca Imperiului merge şi mal departe. Ea primeşte în unele ţinuturi direct de la agricultori poliţele subscrise de fabricanţii de spirt sau care provin din vînzările de spirt şi de lemne; de asemenea în timpul recoltei sau cînd se apropie tărgul de lînă, ea mal permite agricultorilor ca să pre-sinte poliţe cu trei semnături anume create pentru a obţine credite (3). Este de remarcat, că în primul cas avem deja a face cu industrii agricole; şi în cel d’al doilea, există o siguranţă mal mult sau mal puţin mare de reuşita recoltei. La 1895, 0414 agricultori stăteau în relaţiunî directe cu Banca Imperiului, afară de 700 aso-ciaţiunl de credit, ai căror membri se recrutau pe jumătate printre agricultori (4). Dacă agri- (1) Wagner, op. cit. p. 4G0. (2) Buchenberger, Agrarwesen und Agrarpolitik II p. 186.—Von der Goltz în Worterbuch der Volksu irtschaft II p. 157. (3) Helfferich, Z. Ern. d. d. Bankgesetzes p. 105 — 110. (4) Landmann, Zur abiinderung des deutschen Bankgesetzes p. 12 cultura va tinde spre industrialisare şi va crea poliţe cu termene scurte, ceea ce ar proba că capitalul circulant se ve putea lesne degaja, portofoliul agricol se va apropia mult de portofoliul comercial (1). Şi Banca Franţei face scont la a. gricultorî în părţile unde creşterea vitelor este mal desvoltată şi prin urmare capitalul este mal uşor degajabil (2). Prin noua lege s’a impus Băn-cel Frânţii ca să primească poliţele girate de sindicatele agricole ; iar mal pe urmă ea a mal admis la scont şi warantele agricole, — adică acele titluri cari represintă deposite de producte.— Pentru a da o mal mare desvoltare creditului agricol, legislatorul lrances a promulgat legea warantelor şi a luat iniţiativa înfiinţărel de case regionale de credit, care să sconteze portofoliul societăţilor locale. Aceste case vor fi dotate cu sumele procurate de Banca Franţieî. Dar nu numai prin crearea de instituţiunî potrivite creditului agricol se stimulează desvolta-rea agricultureî şi i se procură capitaluri eltine. Asupra eftinătăţil capitalurilor influenţează mult şi legislaţiunile care garantează pe creditori. Dacă în Englitera şi Scoţia, creditul ce se acordă agricultorilor este mare şi eftin, apoi la aceasta con-tribue mult şi faptul, că aci el sunt asimilaţi comercianţilor şi pot fi declaraţi în stare de la-liment (3); iar în Scoţia, unde chiar băncile de emisiune le acordă credit, sistemul de ipoteci face exproprierea foarte expeditivă (4). Afară de aceasta, în Englitera şi Scoţia, predomină arendarea moşiilor; deci există aci o clasă de oameni cu aptitudini comerciale, — cea-ce înlesneşte întrebuinţarea creditului comercial (5). Prin urmarei intensivarea agricultureî şi înfiinţarea de instituţi-unl speciale, reformele legislative relative la ipoteci şi gagiul agricol şi asimilarea agricultorilor cu comercianţii, contribue a da portofoliului agricol un mal mare caracter comercial şi o mal mare soliditate (6). Aceasta eftineşte creditul. (Sfirşitul în No. viitor.) A. D. Damianoff. (1) Brouilhet, Le nouveau regime de la Banque do France în Revue d’Ec. Politique 1899, p. 821. (2) Lebon, Rapport p. 62 (3) Journal d. Econ. 15 Juillet 1897, p. 15. (4) L. Beaulieu, op. cit III p. 571. (5) Ferraris, op. cit. p. 408. (6) Niccoli, Cooperative rurali p. 9. 526 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ LITERATURĂ Firuţa Nuţului. Vor fi vrc-o 18 ani de cînd umblaiu mal în-tîiîi şi mal pe urmă în satul Frumoasa, de pe apa Tîrnavel. Atunci eram tînăr, umblam în lungul şi latul ţăreî şi 'n car şi ’n căruţă, şi călare şi pe jos, să adun cîntece poporale şi să văd cu ochii traiul şi datinele poporului nostru. Intr’o dup’amează ajunseiu în satul Frumoasa, vestit prin Irumuseţa loeulul şi prin bunătatea vinului şi al griului şi prin hărnicia poporului. Acolo aveam bun cunoscut pe preotul cel tînăr, care era numai de vre-o cinci ani preoţit şi avea de soţie pe verişoara mea Aniţa. Preotul era dus la tîrg la Sibiiu, de unde-1 aştepta să sosească în toată minuta, ear preoteasa era acasă învăluită cu cel doi copil, din care unul era sugător în braţe. înainte de amiazî plouase sdravăn, ear acuma era cerul senin, aerul bun, de-ţl era mal mare dragul a sta pe afară. După ce ne dădurăm bună ziua, ca neamurile, după ce-mî spuse că-i pare bine că mă vede odată la el şi după ce ojinarăm, eu merseiu în grădină, ear ea rămase la culină să gătească cina. Mult îmi plăcu grădina popii, din care se vedea hărnicia lui şi a soţiei sale. Toate erafi în bună rînduială, toate ca pe scrisoare şi era oco lită cu un pălant de scîndurî. Chiar la fund era un nuc mare, stufos, şi sub el o masă rotundă de peatră — care însă fusese mal ’nainte peatră de moară, dar subţiîndu-se prin tocire, acum era folosită ca masă de grădină. Lîngă masă erafi scaune de scîndură bătută cu cuie către picioarele ce erau nişte pociumbl înţepeniţi bine în pămînt. Acolo mă aşezaiii o leacă şi-mi pu-soifi pălăria pe masă. Dar nu stătuiu două-treî minute şi trebui să scot repede hărtia şi cerusa din busunar şi să prind a scrie cîntecele jalnice, ce veniau la auzul meii din grădina vecină, unde o nevastă sta plecată între straturi, plivia şi cînta atît de jalnic, de sta să se topească şi masa cea de piatră de jalea eî. Si am scris multe loî, că ea a stat acolo plecată şi a cîntat şi a plîns pînă nu i se mal vedea la mînă, iar eu am scris mereu, ca nu cum va să-mi scape vre-o vorbă. Cum ziseiii, de atunci au trecut vre-o 18 ani, dar de cîto ori îmi vin hîrtiile scrise atunci în mînă, tot-d'auna îmi aduc aminte şi do acea nevastă, care — după cum îmi spunea verişoara preoteasă — se numia Firuţa Nuţului. O să vă spun povestea eî, dar mal întîiii să vă spun cîtc-va din cîntecele eî de atunci: I’eline, verde peline, Amârişî inima în mine! Pelin beaQ, pelin măninc, Pe pelin noaptea mă culc; Dimineaţa cînd mă scol Cu pelin verde mă spăl; Caut în cofă — apă nu-î Canta-î cu pelin in cuifl! Date-aş dracului peline Că secaşi inima in mine! Amaru-î Doamne pelinul Dar mal amar îl păginul; Că de i-al face apa vin Tot nu-I faci voia deplin; Şi de i-al face apa berc ' Tot nu Iaci p’a Iul plăcere. Val aproape-s de urit, Ca piciorul de pămînt; Şi-s aproape de necaz Ca năframa do obraz! Tuturor le pare bine C’a căzut răul pe mine; Dar n’are ce le părea Că şi pe eî poate cădea, Şi nu-î pară nimăruî C’a cădea pe pruncii luî! Nu ştiQ, Doamne, răfl iî locul, Ori m’o părăsit norocul; Nu ştiu Doamne locu-î răfl, Ori fără noroc îs eu! Nu bate Doamne omul, lai mintea şi norocul, . Că-I bătut el săracul! Nu da Doamne popii bine C’a legat răul de minei Cu amar şi cu uccas * Es rujilo din obraz; De aşi mal avea zile buno Kujile iară s'ar pune. Cit amar şi cit necaz Tot la mine a rămas; Cit necaz şi cit urit La mine-I sălăşluit. Mult mă ’ntreabă oare-cine, Unde-I carnea de pe mine? — Mă omule, nu li beat, Carne-o fost, dar o secat De jale şi do bănat, FI RUT A NU'!’ULUI 527 Şi de cite mo mincat; Carne-o fost, dar s'o topit De jale şi de urit Şi de cite-s pe pămînt! Nu mă bate Doamne, tare, Că şi io-s a dumnitale; Nu mă bato, Doamne, rău, Că şi io-s copilul tăQ! De-ar da Dumnezeii să deo Frunza ’n plop să nu maî stec Omul necăjit să pieae; Să rămină cui-’i bine Să se sature de lume; Că şi eu m’am săturat, Focul de o-ar fi mincat! Dă Doamne pe cimp bujor Şi in toată casa fecior, Dă Doamne pe cimp bucato Şi-o fată la şeapte sate Şi aceea in că să moară Cind a fi Doamne, fecioară! Şi alto cîntece jalnice, de neamul acestora, cînta ea, de ţi se rupea inima de jalea eî. Cînd mai nu mi se maî vedea a scrie, cînta-rea înceta şi în curtea preotului auzii glas de clopoţele. Mă sculaiu sus pe un scaun să văd faţa cîntăreţiî, care mă ţinuse pironit la masă două ciasurî bune. Imî gîndeam: privighetoare frumoasă şi păun cîntăreţ nu se poate. Dar m’am înşelat. Era o nevăstuţă sprintenă şi drăguţă, dar numai a doua zi putuiu vedea faţa; atunci nu mă lăsau crengile cele dese ale pomilor din grădina preotului. Merseiu deci alară din grădină şi în portiţă mă întîlniiu cu preotul, care înştiinţat de preuteasă despre aflarea mea in grădină, înainta spre mine. De departe începu d-lul: Mi-a spus preuteasa că eşti la noi; ştiu că ţi al umplut cîte-va coaie de cîntece de la Firuţa Nuţulul, că — precum mi-a spus preuteasa — a voit să între în grădină şi ea, dar a-uzînd pe Firuţa cîntînd şi văzîndu-te pe tine învăluit cu scrisul, v’a dat bună pace. — Aşa-î, frate părinte, am scris multe de toate dar tot jalnice; trebue că biata nevastă I tare nefericită; nu ştii tu? — Dar cum să nu ştiu? Că doară suntem vecini, numai gardul ne desparte. Ţi-oiu spune eu păţăniile el, avem vreme, că ştiu că bareml cîte-va zile stal şi la noi, ca la neamuri, că pc ]a străini stal destul. — Nu stau pe la străini, părinte, ci pe la neamuri, că doară Românii toţi ni-s neam ... A doua zi după dejun eram în grădină cu popa, numai amîndol şi aducîndu-ml aminte de cîntecele de erl, îl rugaiii să-mi spună povestea FiruţiI, că eram nedumerit de a afla pricina din care cîntă ea atît de jalnic. Ear părintele şi amicul meu Ion începu aşa: Uite, chizule şi pretino, grădina asta mare ce l lîngă a noastră, a fost a lui Nuţu bogatul de aci. Nuţu era cel mal avut om din Frumoasa, cînd am venit eu aci ca capelan, acu-s cinci ani. El avu numai doi copil: un fecior, care tră eşte şi azi şi-I om cu stare şi primar sătesc, şi avu o fată mal mică, pe Firuţa. Cînd am venit eu aci, Nuţu-şî însurase feciorul, ear Firuţa atunci se apuca fecioriţă. Eu, precum ţi-am spus veniiu aci numai capelan, că trăia încă popa cel bătrîn Moise, dar zăcea la pat, nu putea purta oficiul, din care pricină pe mine mă trimise cel mal mari ca să-î fiu de ajutor, ear el să-mî dea a 3-a parte din toate venitele parochiel. Dar popa Moiso avea un fecior cătană, Precup, pe care ar fi voit să-l facă popă în locul lui. Precup însă nu se gă-tase de popie ; el de prin clasa 3-a gimnasială intrase la finanţl, de acolo la oaste ca soldat de rînd şi în urmă trecu la gendarmăriă. Cătană poate că a fost harnică, dar do altă muncă nu-I bun. După ce văzu popa Moise, că pe mine m’aîi trimis cel de sus cooperator aci, trimise cărţi după fecior să iasă de la gendarmeriă şi să vină acasă, că l’a popi în locul lui, că lui i se cade să fie popă în sat, nu unul străin adus de apă ca mine. Şi veni Precup, şi cînta Dumineca în strană, iar după prînz mergea la joc şi juca le-tele în rînd, cu deosebire însă juca pe Firuţa Nu-ţuluî, pe fata celui maî bogat din sat. Fata era frumuşică şi tînărucă, iar el isteţ şi drăcos, ca cel ce umblă lumea şi ţara. Dar fata avea drăguţ pe un fecior de aici, din oameni de omenie şi el încă era om harnic şi frumos ca şi ea. Putea dar alege, după care să se mărite. Popa Moise trimise după Nuţu de merse la el şi-I spuse aşa: Mă Nuţule, mă, eu n’am avut parte să pot sluji la sfîntul Altar pînă mi-oiii vedea feciorul popit. Uite, a venit agestul ăsta pe capul meu. Dar mi-am adus feciorul din cătănie şi-l popesc pe el în locul meu; vrei tu să fim cuscri, să fiă Firuţa ta preoteasă, să nu o arză soarele pe cele răzoare, că-I păcat de moarte-De vrei, vezi şi to socoţî, în trei săplămînî îl cununăm şi în vr-o doue luni do zile ea-I preo- 528 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ teasă şi scoatem pe aduşii aceşti de apă de la noi din sat. Nuţu asculta vorbele popii Moise, netezindu şi musteţile, apoi grăi şi el: D'apoi, părinte Moise, dacă va fi scrisă şi împărţită de la Dumnezeu slîntul să liă aşa—eu nu voiu zice ba, că—drept spunendu-ţî, şi eii cred, că s’ar ducului să fio aici la noi în sat popă fiul d-tale, iar preoteasă o iată din norod, că d-ta eşti popa nostru pînă te ţine Dumnezeii şi fiul d-tale ar trebui să-ţi urmeze, iar d-luî—de vrea să popească la noi, o lată de ale noastre ar trebui să iee. —«Aşa, Nuţule, aşa vrea Dumnezeu şi aşa va fi, numai voi să fiţi oameni. Vom cununa pe copii şi voi veţi merge la Vlădica vre-o 5 — G fruntaşi cu jalbă şi veţi zice aşa: De când e lumea lume şi Frumosa sat, la noi tot neam do a popii Moise a popit, deci nu se cade să ne dai un popă străin. Pune sfinţia ta pe Precup, pe fiul părintelui Moise, ajutor tătîne-său, că ori cum, mai bine să ajută tatăl cu fiii lui, de cât cu streinii, şi vlădica va asculta, va duce pe veniturile aceste de aci şi Precup va rămînea popă şi Firuţa ta preuteasă la noi în sat. Aşa slătui popa Moise pe Nuţu, bocotanul şi Nuţu credea, că aşa trebue să fiă — după cum zice părintele Moise, că-i popă bâtrîn şi ştie mai bine, ce se cade şi ce nu se cade. Deci merse voios Nuţu de la părintele Moise, voios de puteai prinde iepuri cu el, că va fi socru la popa cel tînăr, la popa Precup, şi va fi cuscru cu popa Moise, ear lata lui, Firuţa, va fi preuteasă. Ajuns acasă spuse boresiî şi fetii şi chemă şi pe lecior şi pe noru-sa şi le spuse sfatul avut cu popa Moise. Şi se bucura şi lelea Sanlora, boreasa badii Nuţu, că lata el va fi preuteasă; şi se bucura şi Istode feciorul badii Nuţu, că va fi cumnat cu popa; şi nevasta lui Istode încă se bucura, că va fi cumnată cu popa şi cu preu-teasa, numai o leacă se şi supăra în inima el, eînd se gîndi, că Firuţa se face preuteasă, ear ea nici dăscăliţă nu s’a făcut. Toţi se bucurară, numai Firuţa nu, că, vezi că Firuţa avea drăguţ drag şi lrumos, despre care ştia că o iubeşte şi c’a lu-a-o şi că cu el vor avea şi ce le trebue şi s’a ţinea fălos c’a oăpătat’o. Văzînd-o tată-so pusă pe gîndurî şi că nu dă semne de bucurie şi ea, o întrebă: — Dar ce-i, fată băl! încă nici nu te bucuri cînd vezi, că eu mă sbat să te fac doamnă, să trăeşti din prescură gata, să nu te arză soarele la lucru, să fii fruntea satului? Ear Firuţa deşi era tînără şi ruşinoasă, îşi luă inima ’n dinţi şi le spuse aşa: — Nu ştiu tată, fi va din popia lui Precup ceva ori ba, dar ştiu că eu bucuroasă după el nu voiu merge şi—de mi-ţl da cu sila~ştiu că raiul pe pămînt nu mi va pica cu el. El îl hamiş, a lost cătană multă vreme, a învăţat p’acolo cîte toate, mai multe rele, ca bune. Lucra şi purta găzduşagul nu ştie, tată-so nu-i dă nimic, că n’arc nimic, ear de n’a căpăta nici popia, ţi a toca averea şî-oiu mînca de la el bătăi de s’o duce vestea şi povestea. — Ba puştea pe limbă-ţi! sbiera lelea Sanfora, puştea pe limbă-ţi! S’a face popă, că satul vrea şi tată so lui îi dă dreptul şi tu vei fi preuteasă. Apoi, că n’are tată-s’o avere să-î dee, doară a-vere-î aceea cînd îi dă un sat ca Frumoasa, de la toată casa mierţă de cucuruz, ferie de vin şi zi de lucru, d’apoi clejia cea mare? Aceste-s avere ca grofească de mare! Apoi noi încă v’om da casă şi moşiă şi vite şi oi, cît popă ca Precup n’a fi pe apele aceste de bogat şi preuteasă ca tine de cinste n’a fi nici una, ba — după cum Precup a umblat în lume şi a învăţat multe, pote s’ajungă chiar protopop! Atunci gîndeşte-te la cinste, lată, la cinstea ce-î avea-o tu şi ce o vom avea şi noi după tine! — Bine zici, adaose badea Nuţu! Firuţa numai clătia din cap îngîndurată. A doua zi era plin satul, că Precup, feciorul popii Moise, ia pe Firuţa bocotanului Nuţu şi se popesce aci, ear mie mi-or da drumul de unde am venit. Vestea ajunse pînă la mine. Adecă mai întîiu auzi dăscăliţa, care spuse preotesil ear preuteasa îmi spuse mie. Eu mă întristaiu de această veste, cu toate că sciam, că nimic s’a alege din aceste planuri, dar mă întristaiu că văzuiu, că aci înaintea ochilor mei se întîmpla o înşelăciune mare, din care va urma o neie-ricire pe nişte oameni de omeniă şi nevinovaţi dar proşti. Ce era să lac? Mă pun şi chem pe bocotanul Nuţu la mine şi-i spun aşa: — Bade Nuţule, drept îl svonul ce se aude prin sat ? — Ce svon, domnule părinte ? Se făcea a nu şti badea Nuţu, ca bocotanii cei făloşi, cari vor să ştie părerile tuturora. —D’apoi răspunseiii eu, nu te mai lace că nu FIRUŢA NUTULUI 529 ştii; e vorba că-ţî măriţi lata după feciorul popii. Dacă-i aşa—să fie într’un ceas bun, numai cît ' dumniata eşti un om bătrîn şi cuminte, Irebue că ţi-aî tras bine seama ce faci. Că uite, bade Nuţule, dacă fetii îl place de Precup, şi dacă d-ta cbibzueştî că-I om, caro să ştie ţinea casă, şi să nu o batjocorească pe ea şi pe dumneavoastră, atunci faceţi, noroc să dee Dumnezeu ! Dar, dacă fata n’are cea plăcere pentru el; dacă numai cu nădejdea că s’a face Precup popă şi ea preoteasă o măritaţi după el, atunci datorinţa mea de preot este să vă spun să nu vă prea grăbiţi. Cercaţi mal întîiil—poate-se face preot ori ba? Şi—dacă îţi afla de bună seamă că cel mal mari l’or face popă—atunci calea valea ! Dar vă rog să nu ve grăbiţi, că căsătoria nu-I p’un an-doî, ci-î pană la moarte. Aşa spuseiu lui badea Nuţu, iar el mă asculta pănă’n capăt, apoi îmi răspunse în modul cum sunt obicinuiţi a răspunde bocotaniî proşti, din cari nu vorbesce mintea, ci încrederea în avere. —Domnule părinte, îmi zise el, că ce m’aî întrebat, eu ţi-oî răspunde verde cum stă lucrurile: M’am înţeles cu părintele Moise aşa, că d l Precup, fiul d-sale, să iee pe copila noastră şi să rămînă ajutor tătîne-său, iar după moartea bătrînuluî să fie preot singur la noi. Incît pentru dumneata —mă măguli bocotanul—vom merge la Vlădicie şi ni-om ruga să-ţi dee sat bun, că eşti om vrednic şi ni-aî slujit cu credinţă, pînă ni-am căpătat omul nostru. Aşa grăi bocotanul fălos, ca şi cînd de la el ar atîrna soarta preoţilor şi a parochiilor. Vedeam planul lor, vedeam rătăcirea în care se alia, vedeam că sunt amâ gH*. le-aşî fi ajutat din tot sufletul să fie bine, dar eu aveam puţin crezămînt, înaintea lor, el credeau că-mi tem postul de Precup; deci numai atîta mal ziseiu bocotauuluî: —Rade Nuţule, îmi pare bine, că însu-ţl mi-al spus ceea ce de alt cum ştie satul tot; dar cd îţi mal spun odată, nu ve grăbiţi cu nunta, mergeţi întîiu la Vlădicie şi numai după aceea laceţl logodna şi în urmă ospăţul. Cu aceste s'a dus bocotanul. Ce s’ar fi sfătuit cu popa Moise — care acum era în mintea copiilor,— ce nu, nu sciu, destul că peste cîte-va zile mă chiamă la logodna lui Precup cu lata Nuţuluî. Toţi erau voioşi numai mireasa nu prea, iar efi eram fără pic de voie. Oamenii credeau că sunt necăjit că ce-mi pierd satul. După trei săplămînî fu nunta. La nuntă luaiu şi eu parte cu preuteasa mea. Fu în adevăr o nuntă găzdăcească. Pe biata mireasă, în nădejdea, că o fac preoteasă, o desbrăcaseră de hainele el cele româneşti şi o îmbrăcară domneşte. M’a prins mila cînd am văzut-o impupuţată, după cum o gătase o fală de jidan de aci; că ea sărmana, nu ştia cum să îmbrace hainele cele domneşti, cari îl şedeau atît de rău, că nu se ştia purta în ele. îndată după nuntă, Ia vre-o soptămînă, merse Precup cu socru-su, cu Nuţu cel bogat, la notarul public, şi lăcură contract cum că din tot binele ce are bocotanul Nuţu, jumătate să se scrie pe feciorul lui, pe Istode, şi jumătate pe Precup că—zicea Precup—toate scrisorile ce-mî trebuesc pentru ca să încap popă în Frumoasa le am, numai îmi lipseşte scrisoarea cum că sunt moşieş c’apol pe un moşieş nu-1 pot lăsa fără sat, are drept în salul lui mal mult de cît calicii şi veniturile fără moşii. Şi se veni pe partea lui Precup casa asl’ de lîngă ceasta parochială şi 35 ju-găre de loc, şi 4 bol, şi car, şi 2 vaci cu viţel şi vre-o 80 de ol cu lapte şi bune ca Ia un domn de cel mari; tot p’atîta se veni şi lui Istode, la fiul lui Nuţu bocotanul. Bătrînul Nuţu cu boreasa lui nu şî-au oprit nimic, el au zis, că vor trăi cu lata, că ginerele fiind popă, cu slujbele cele multe va fi mal mult dus şi să nu-i fie urît fetei singură. Cînd auziiu de una ca asta mă întristaiu în sufletul meu, căci vedeam, ce va urma, dar ce era să fac? Ajuta nu puteam nimic, că pe cel ce nu ascultă, nu-1 poţi nici ajuta. După aceasta s’au pus trebile la cale să meargă la vlădicie vre o zece Iruntaşî şi să ceară pe Precup de popă. Ca să le fie calea mal uşoară i-aii ospătat bine cîte-va zile de-a rîndul şi popa Moise îl învăţa cum să vorbească cu vlădica. Da odată au adunat satul întreg în şcoală şi aii făcut o carte dictată de popa Moise şi scrisă de Precup şi subscrisă de satul întreg cum că adecă, mie să-mi dea alt sat, iar în locul meu să pună pe Precup ajutor tătîne-său. iar după moartea aceluia Precup să fie popă în Frumoasa. Doară ce face un sat de oameni e făcut», zicea popa Moise, iar cuscru-s’o Nuţu închina şi la unul şi la altul, ca să se iscălească, ca la un lucru mare. rin despre toate ştiam, dar mă făceam a nu şti nimic, măcar că veneau în adins muerî trimise 84 530 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ la preoteasă şi începeau: Val, doamnă, cît îî de răii, că nioî d-ta nici domnul părintele nu-I de aici, ca să puteţi li tot la noi, că ni-î drag de dumneavoastră, dar aşa satul cere pe Precupul popii Moise. Veneau adecă ca spionii să vadă ce va zice preuteasa, dar ea rîdea de spionarea lor şi le răspundea: D’apol nu pot fi toţi oamenii tot numai din Frumoasa, destul de rău ne pare şi nouă că nu suntem de aci născuţi. Şi deputăţia cu jalba merse la vlădicie, de unde li-so spuse aşa: Popa Moise a urmat popă în urma tătînă-său nu pentru că e tot fecior de popă, dar fiind-că se pregătise de popie şi dacă d-lul îşi pregătea pe Precup de preoţie, preot îl făceam, ori în Frumoasa, ori în alt sat, dar aşa nu se poate. Pi’eoţia nu-I ca o moşie să rămînă din tată ’n fiu, ori s’a pregătit pentru ea ori ba. Pînă părintele Moise are zile, nime nu-î ia locul, aşa bătrîn şi neputincios cum e, îl ţinem, ba i-am dat şi ajutor bătrîneţelor pe popa ăst tînăr; dar bătrîn cum e, dacă va umbla cu jalbe şi copilării de aceste, atunci îşi va pierde darul şi popia. Auzind deputăţia răspunsul episcopului a venit acasă drîmboiată. Ba peste cîte-va zile veni protopopul în comună şi spuse părintelui Moise, că să nu cuteze a mal lace ast-fel de jalbe, că va umbla rău. Acum să fi văzut necaz! Bocotanul Nuţu se căia că şî-a măritat fata după Precup; el le spunea, că să nu se teamă, că m’a scoate el pe mine din sat şi va urina el în locul meu. Deci se puse cu fel şi iei de apucături şi pîrl să mă poată scoate, eu însă stăm liniştit şi-mî împlineam oficiul. Văzînd, că pe astă cale nu poate eşi la ceea ce-şî gîndea el, se puse cu buna: îmi promise doi bol care mi i-ol alege, numai să-mî cer altă parochie ; crezînd că de voiţi merge eu, episcopul va fi constrîns a-1 face pe el preot. Eu, fireşte nu mă învoiifi. Văzînd, că nici pe astă cale nu-şl poate ajunge scopul, se puse cu ameninţări şi cu fapte hîde; într’o toamnă îmi arse două căpiţe mari de fîn pe hotar, fără să pot afla pe făptuitor, şi de bună seamă numai el fu făptuitorul. 15a, ar fi aprins şi casa parochială, numai să mă vază urnit de aci, dar se temea, că va arde şi a lui fiind chiar lîngă a mea. Vre-o doi ani de zile avuiiî necaz cu el, în urmă se ogoi şi se puse pe băutură. Lucrul cîmpulul nu-î plă- cea, să lase pe Nuţu să poarte economia încă nu voia, înjura pe socru-s’o de cîte-s în lume şi-î striga în gura mare: N’al nimic aci, toi e al meu, de te mesticî în trebile mele—te arunc în drum că numai din milă te ţin. Dacă cuteza muerea se zică vre-o vorbă, o înjura şi pe ea ori că-î striga numai una: taci proasto! dar aşa de tare de se auzia de aici. Băutura o mâna mereu, ba se puse cu jidanii şi la joc de cărţi. La vre o trei ani după ce se însură el—muri tată-s’o şi luă pe măsa la el.— Ea încă bea bine ca şi el, ast-fel biata nevasta lui era şi este pînă’n ziua de azi ca într’un iad. Nuţu, tatăl nevestei şi cu boreasa lui, ne mal puţind şuieri înjurăturile lui, s’au tras la fiul lor la Istode care-î om de omenie şi cel mal de frunte plugar în sat, dar biata Firuţa trage răul. Acum a scăpat de soacră, c’a murit, dar unde ’ţl trebuie mal a dracului soacră decît un bărbat la care-î pute lucrul şi-î place numai băutura şi cărţile...? Oile şi porcii, boii şi vacile, toate le-aii măcinat. Acum, dacă vrea biata Firuţa să se îndulcească cu o lingură de lapte, merge la aî lor —la frates’o unde-î sunt şi părinţii. De o întreabă cine va: Cum o mal duci? Ea răspunde zîmbind amar: Scii drăguţă, sciî tu bine (Jum trăescî cu cine-î cine! Dar la aî lor încă nu prea cuteza să meargă, numai cînd e harnicul de Precup dus de acasă, că a opril’o. Norocul eî, că el mal mult e tot dus iar cînd vine acasă o ceartă şi tot proastă îl zice şi cere de mîncare tot carne. Dar de unde amarul el să-î facă de mîncare tot carne că aci numai rar de taie măcelarii cîte o vită, apoi şi cînd taie, ea n’are hani, iar el bani încă nu-I dă că de unde să mal tot aibă şi el ? Aşa o duce sărmana cu harnicul de Precup, bătută necăjită şi amărîtă de numai unul D-zeu o ştie. El tot bea şi face pricini prin cea focuită de crîşmă, tot ia bani împrumut de la jidanul şi tot cu jidanul şi joacă’n cărţi. Pînă acum se zice că-I dator peste o mie de fi. jidanului, d’apol altor oameni? Că—cum simte că a vîndut cineva o vituţă, tot pe capul luî e pînă scoate barem! 10—15 fi. şi la toţi dă scrisoare scrisă de mîna luî, că de n’o plăti, să aibă drept a se intabula pe moşia luî. Jidanul pe cum am înţeles, s’a şi intabulat pentru o mie de fi. De va FIRUŢA NUŢULUI 531 ţinea tot aşa, nu mult va trece şi toată moşia cea mare s’a măcina, precum s’a măcinat vitele cele multe şi scumpe. Acum ştii de ce cîntă biata nevăstuţă: Peline verde peline Amară-î frunza pe tine! Atîta a cîntat sărmana, cîntarea aceasta, de acum toţi vecinii o ştiu de-a rostul, şi cînd îl aud glasul cel frumos şi jalnic, toţi plîng de mila el. Aşa îmi spunea părintele loan şi cînd voiam săi întreb: de are nevăstuţă copii ori ba, un cînlec jalnic ce venia din grădina vecină străbătu la urechile noastre şi râmaserăm ca înmărmuriţi de glasul cel jalnic care cînta: De-ar fi Dunărea do lapte Din cine nu mai faci frate; De-ar fi Dunărea de vin Nu faci frate din păgin. • Da toţi li-î lumi ta dragă Mie ini-1 cerneală neagră, La to-U li-I lumi ţa bună Val, mie mi-I mătrăgună. De-ar da Dumnezeu să dec Frunza-’n plop se numai stee Omul năcăjit să piee, Să rămină cui-î bine Să se sature de lume Că şi cu m’am săturat Focul de rn’ar fi mâncat. Nu se mal gindească nime După rău s’aştepte bine, C’aşa a lăsat Dumnezeii După bine s’aştepţî rău. Nu bate Doamne omul Ia-I mintea şi norocul Că-î bătut el săracul. Dă Doamne ’n lume bucate Şi-o fată la şeapte sate Şi-aceea încă se moară Cînd a fi, Doamne,, fecioară ! N’am mal putut de mila el, ne-am dus în lă-untru şi mult timp am stat privind unul la altul, fără a zice vre-o vorbă, dar venind cina pe masă ne-am pus la ea oftînd: Val de omul fără noroc! Ion Pop Reteganul. Musca rea. (Din datinele şi credinţele Românilor despre insecte). Dacă va face eine-va primăvara cam prin timpul lunei lui Aprilie şi Mai ti o preumblare în părţile de prin prejurul Vîrcioroveî, Severinuluî, Cladovel şi Orşovel, va observa de sigur, că aproape jumătate din Oltenia, o parte din Te-mişana şi Serbia, e bîntuită de un feliu de mus-culiţă, care, în formă de nor negru, se năpusteşte asupra animalelor, ce trăesc prin acele părţi (1) vîrîndu-li-se în nas, urechi şi gură spre a le suge sîngele, şi a le împunge cu ritul el cel foarte veninos, aşa de cumplit, încît le cauzează şi moartea. (2) Această musculiţă, care se ţine de familia Ţin-(ariulul, însă care samănă mai mult unei muşte de rînd de cît unul ţînţar, se numeşte de popor Muscă rea (3) şi Muscă veninoasă, (4) iară de către cel învăţaţi şi mal ales de către naluraliştî Muscă columbacă sau colambacc, lat. Simulia Columbac-zensis. Această muscă foarte veninoasă începe cu deosebire după ploae să iasă în roiuri foarte mari din locurile cele stufoase, unde se ascunde de picăturile de apă, ca să atace animalele. Un soare frumos şi un timp călduros după o ploae îndelungată sunt cele mai bune momente cînd această insectă poate să-şî ajungă scopul. Dacă în acest timp vitele se află pe cîmp, a-tuncl puţine scapă neînveninate de această musculiţă, care în roiuri negre străbato cîmpiile, văile şi dealurile, aducînd supărare chiar şi oa- (1) Tribuna poporului an III. Arad 1899, No. 49, p. 2. (2) Brehms: lierleben —Insekten. Leipzig und Wien 1892. p. 488. —- Vezi şi Albina an. I, Bucureşti 1898, No. 37, p. 1175: «.Musca columbacă. Această muscă, zisă de popor Musca rea, apare In fie-care primăvară dela 15 Aprilie pină la 15 Iunie. Singura parte a ţârii noastre, care e espusă acestei muşte, sunt judeţele: Mehedinţi, Gorj, Rim-nicu-Vilcea şi Dolj. Ele vin in grupuri mari şi sunt foarte periculoase pentru vitele domestice, căci acul cu care se servesc a înţepa fiind otrăvitor, animalul este espus a muri.» (3) Albina an. I. loc. cit—AI. M. Marienescu: Musca columbacie şi Strechia, publ. in Familia an. XXIX. Oradea-mare 1893, p. 582 : «Muştele, numite columbace, la poporul românesc se numesc: Musce rele.» (4) Corn. de dl Ios. OlariQ, învăţător în pensiune din Maidan, in Banat. NOUA REVISTĂ ROMANĂ menilor, (1) cărora li se vîră mal cu samă în ochi. (2) Animalele, cari sunt mal mult expuse, sunt ccje cu părul alb. E do ajuns ca un roiu de aceste musculiţe să se aşeze bine pe o vită, ca aceasta în timp do 24 de ore să se învenineze, să se umile bute şi apoi să peară. Din causa aceasta vitele, cărora instinctul le anunţă nenorocirea ce le aşteaptă, stafi în decursul timpului cîiul se arată aceste musculiţe periculoase, maî mult ascunse prin coşare, şi’n părţile muntoaso chiar prin peşteri Iar ţăranii, cînd încep să are cîmpiile, avînd trebuinţă de munca vitelor, fac l'ocurî pe brasde anume ca lumul lor cel negru şi greoiti să le alunge, ceea ce într’adevăr să şi întîmplă, căci ele, nepu-tînd şuieri fumul, sboară în alte părţi. Poporul din alte părţi unde se arată această musculiţă l'oarto veninoasă şi dăunăcioasă, neşti-ind cum şi de unde apare ea în nişte roiuri aşa do mari, a creat în închipuirea sa diferite legende despre dînsa. Cea mal cunoscută şi mal respîndită dintre toate legendele acestea e cea următoare: «Se zice, că în timpurile cele maî vechi s’ar fi aliat prin părţile de peste Olt un marc şearpe ; că ar fi avut şeaple capete şi că ajunsese spaima satelor pe unde locuia. El era aşa do maro că pe unde trecea lăsa în urmă-I o dîrîitură destul de adâncă. Ochii lui eraţi aşa de luminoşi, că în apropierea culcuşului, unde dormia noaptea, era ca şi ziua în amiazl. Nu sta numai într’un loc ci mergea unde-î plăcea fără să aibă vre-o frică» fiind că nimenea nu îndrăsnia a-î sta în cale. Dar după cum se spune, locul unde petrecea mal mult, era în apropiere de Craiova, pentru că pe acolo putea să aibă şi să găsească mâncare mal cu înlesnire. Hrana lui erau animalele şi oamenii pe cari îl prindea în cale. Toţi craii cuprinşi do o maro groază când auzeau puter. nicul lui fiuerat şi căutau să fugă în locurile cele mal ascunse. Nimenea nu avea curajul să i se împotrivească. «Intr’una din zile, se zice că vre-o 15—20 de voinici, călări şi înarmaţi cu puşti, se luară după (1) Tribuna poporului No. cit. — Albina, an. I, No. cit. p. 1175: «Nu numai animalele sufcr de inţăpăturile acestor insecte, dar s’au văzut caşuri clnd chiar omul a căzut victimă înţepăturilor lor.» (2) lîrehms: Tierleben, cit. p. 487. el ; însă şearpele cum îî zării începu să pocnească din coadă ; caii se speriară şi o luară la lugă îndărăt, ear alicele pe cari el lo aruncase asupra lui nu prinseră de loc în pielea cea groasă. «Cît-e rugăciuni pe la biserici şi mănăstiri nu făceaţi popii, ca Dumnezeu să depărteze această fiară din mijlocul lor! Dar toate erau de giaba. Toţi pierduse ori ce nădejde de a fi scăpaţi şi aşteptau din cînd în cînd să fio înghiţiţi de şearpe. «Tot pe atunci era în acele părţi un voinic anume lovan Iorgovan. Acesta era vestit pentru curajul său şi multe isprăvi făcuse. El avea şi un cal foarte iute, care săria munţii fără nici o greutate, care cînd necheza se auzea do trei poşte. «Văzînd descurajarea, la care ajunsese lumea, lovan spuse tuturor eă va eşi să se lupte cu fiara. Intr’o bună dimineaţă puse şeaua pe cal şi, după ce-şî luă ziua bună dela toţi cari îl împresurau şi nu mal aveau nădcjdo de a'l maî vedea, se urcă pe cal şi cu un mare iatagan în mină porni după şearpe. El merse mal întâiii la culcuşul lui ; aci nu-1 găsi, dar dându-î peste dîrîi-tura corpului, o luă după el. După o goană de vre o jumătate de poştă îl ajunse într’o vale unde vîrcolacii mîncau o pradă prinsă. Cînd îl zări dete pinteni calului şi maî tare, ca să poată ataca şarpele înainte de a se scula. a Şearpele, observînd că vine ce-va spre el şi că poate avea o nouă pradă, începu a se descolăci spre Iorgovan. «Iorgovan dete a doua oară pinteni calului care ca un zmeii so aruncă spre şarpe. «Aci, în acea vale pe Jiu maî sus de Craiova, se încinse o luptă între şarpe şi Iorgovan. «Şarpele îndîrjit pocnia din coadă do urla valea şi cu cele şeapte capete căuta să înghiţă pe cal şi pe Iorgovan. «Cu iataganul bine ascuţit Iorgovan tăiă trei capete fiarei, care în sbieretul cel maî asurzitor porni spre munte răzimîndu-se în capete şi în coadă. «Iorgovan tot după el. «Ajunşi în munte, şarpele caută a se ascunde prin păduri, dar în zadar, căci Iorgovan găsin-du-1 îl mal tăiâ două capete. «Atunci începu să fugă în spre Dunăre de-a lungul munţilor, sărind din munte în munte. «Iorgovan mereu după el. Cînd îl ajunse la colina numită Capul şarpelui, Iorgovan îl pierdu MUSCA REA 533 din vedere, dar văzînd că o peşteră stă deschisă înaintea sa, numai de cît îşi închipui că trebue să Ii intrat acolo. In asta nu se înşelă, căci a-jungînd la gura peşterel, îl văzu urma prin ţă-rînă. Atunci Iorgovan descălică de pe cal şi îl bagă înăuntru ca să-I scoată şarpele. Cînd şarpele eşi îi mal tăia un cap ast fel că rămase numai cu unul. «Şearpele, plin de mînie şi sbierînd înfiorător, o luă înainte. «In urmă, după o goană de vre o două zile prin munţi, se apropiară de Dunăre. «înainte de a sări în apă, se zice că şearpele s’ar fi întors spre Iorgovan şi ar fi voit să-l zu-grume, dar slăbindu-i-se puterile, s’ar fi afundat în Dunăre scoţînd următoarele cuvinte : «Iorgovane! Iorgovane! tu cu calu mi-aî per-dut viaţa! să ştii de acum înainte, că ce va eşi din acest loc, unde eii mă înec, va fi pericol pentru calul tău, şi pentru toţi caii de acum în colo; iar tu vel crăpa de necaz văzîndu-ţî calul tău perind din causa mea! «Şi aceea ce ese din acel loc în timpul primăverii esto Musca rea. Şi este adevărat că ea atacă mal mult caii de cît pe celelalte animale.» (1). 0 variantă a acestei legende din Banat sună precum urmează: «A fost odată Ca nici odată Cind era lumea curată Şi cu codri împănată Şi codri erau pustii Şi satele pe cimpil L)o puţine ce erau Ca da dor mi se vedeau ... «A fost odată cătră Dunăre pe valea Cornel o peşteră. Şi’n peştera aceea trăia un viteaz cu numele lovan Iorgovan. Şi viteazul acela era atît de tare că se lupta cu urşii şi cu leii numai cu mînele goale. «Intr’o zi, primblîndu-se lovan Iorgovan călare pe calul său pe valea Cernel in sus, vede în calea sa un Balaur cu două-spre zece capete. Şi cum îl vede nu se sperie de dînsul, ci din potrivă se repede asupra lui şi începe cu buzduganul său cel de nouă măjl de oţel a-I sdrobi la capete, pînă ce-1 culcă mort la pămînt. «Ileana Cosinzana, care se pierduse mal nainte (1) Tribuna poporului, An. II, No. cit. de-aceasta de surorile sale şi se rătăcise prin aceste locuri, văzînd asemenea pre Balaur mal tot atunci cînd a dat lovan Iorgovan cu ochii de dînsul, se pitulă de frica lui într’o tufă de alun, şi acolo stete ea, fără a se mişca, un timp mal îndelungat, ca nu cum-va Balaurul să dea de dînsa. Eară cînd văzu acuma că lovan Iorgovan l-a culcat la pămînt şi nu este mal mult teamă că’I va face ceva, de bucurie maro precum şi de • dragul viteazului nostru, eşi din tuia, alergă tot într’o fugă pînă la lovan Iorgovan şi, îmbrăţişîn-du-1, prinse a-1 săruta. «lovan Iorgovan, văzînd pe Ileana Cosînzanu Atît do frumoasă Şi de drăgăstoasă Uă la soare m fi putut căta Iar la dînsa ba, Prinse si el A o îmbrăţişa Şi a o săruta. Dar pîn’ee sărută el pre Ileana Cosînzana, uită ca pămîntul de al doî-spre-zecelea cap al Balaurului, pre care nu apucase a-1 sdrobi cu buzduganul său ca şi pre cele-l-alte un-spre-zece capete. «Intr’aceea însă capul cel nesdrobit, rădieîn-du-se de unde era, pornise el ştie cum, a fugi pînă la Dunăre, şi aicea apoi se băgă el şi se ascunse într’o peşteră, unde se vede că mal pe urmă a şi perit. «Din acest cap al Balaurului, pre care I’a o-morît lovan Iorgovan, iese şi roieşte în fie-care primă-vară Musca veninoasă, care, respîndindu-se apoi prin împrejurime, prăpădeşte o mulţime de vite din Banat.» A doua variantă a acestei legende, şi anume în versuri, sună astfel: I’lecat'or plecat Din cutare sat . Trei surori la flori In vărsat do zori; Ele că'mî plecară Şi pe cimp păşiră A rupe’ncepură Iederă şi mură. Păşir'maî departe, Iată ce s’arată: O hală cumplită Jos incirlogită. Acel şerpe mare Sare in sus tare După fete cure 534 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ Pe deal, pe pădure, Sora cea inai mică Şi mal frumuşică Ana Gliiordănel Nume frumuşel De frică ţipa, Codrul resuna. Iovan Iorgovan, Braţ de buzdugan, El se preumbla Şi se prepurta La Vadul Dunării La podul Răşăvel. Şi el c’auzia Codrul cum suna Nu putea alege Nici înţolego ' Că-T glas mueresc OrT glas voinicesc. El se întorcea Şi Cerne! grăia: — înceată Cerno'nceată, Apa mea lăudată, Că eu tc-oiu cinsti Şi tc-oiu dărui C’o furc’arginţită Cu fuior învelită, Singură s’o toarce Şi se va destoarce, Cerna-1 auzia Dar’nu vrea să stea Iovan Iorgovan, Braţ de buzdugan, Ear se întorcea Şi Cerne! grăia: —înceată Cerno'nceată, Apa mea lăudată, Că eti te-oiă cinsti Şi te-oiu dărui C’o ştiucă de aur Cu ochi de balaur. Cerna’l asculta Şi pe Ioc îmi sta. Iovan Iorgovan, Braţ de buzdugan, El putea alege, Putea înţelege, Că-î glas mueresc Dar’nu-I voinicesc. Calu'ncălica, Munţi! că trecea, La şerpe-aj ungea, Şerpele-1 vedea Şi din graîu grăîa: — Iovan Iorgovan, Braţ de buzdugan, Cu ce fel de bino Vin! tu-acum la mine? Au doară gindeşt! Să mă prăpădeşti, Că de-oîă muri cu Va Ii şi mal rău: Căpăţina mea Se va despica Musc’oiă slobozi Care’n veac va fi; Boi! de la jug, Cai! de la plug Se vor otrăvi, De musc’or muri. Dar şi Calul tăQ, Care-î ca şi-un smeu Şi el s’o otrăvi De musc’o muri! Iovan Iorgovan, Braţ de Buzdugan, Sabia scotea Şi din grăiţi grăia: — Ticăloase şerpe, Cu cuvinte sterpe, Ţar'oiu învăţa Eu cu mintea mea Ca fumariu să facă Şi de muscă scapă, Calul mî-a trăi, Dar’ tu mort ve! fi! Cu sabia da, Trupu-î sdrumica Dar capul fugea In Dunăre-şî da, Dunărea-1 primîa Şi îl ascundea Muscă slobozi Caret n veac va fi. (1) In fine a treia şi ultima variantă a acestei legende, asemenea în versuri, care e răspîndită, ca şi cele două de mal nainte, mal cu seamă printre Românii din Banat, sună precum urmează: Sus la codrul verde Oare ce se vede? Sus la codrul Cerne!, ‘ La vadul Roşave! Plecat'aQ plecat Din oar’care sat Des de dimineaţă Prin rOauă şi ceaţă Vr’o trei sorioare, Fete frumuşoare. Sora cea maî mare Dreasă’n sărutare, Mindra Garafină Se’ntrecea cu-o zină, Dc-Î caţ! albul sîn Şi părul de crin. Sora mijlocie (1) Publ. de Maria Dragan în Gazeta Transilvaniei an. LVI. Braşov 1893. No. 52, p. 3. MUSCA REA 535 Leliţa Mărie, Plină-T de trufie Cu a sale gene, Ochişori, sprincene, Şi de-I câţi in ochi Mori ca de deoclilu Sora cea mal inică, Ca ş-o porumbică Ana Girozana Ca şi Sinzt(ina Le’ntreeea pe toate.— Ea e stea de noapte, Luceafăr de zori, Floarea fiorilor.— Ele petreceau Şi fiori culegeau, Cunune făceau, Invirliud, ciulind, Codrul resunînd. Şl-a apoi mal îmbla Pin’se debela, P’urmă odihnea. Mica adormia, C le două mari, Ce-s surori primari, Cind fu de cu sară Cătră cas'plecară, Pe mica-o lăsa Şi ea lot dormia Pin’zorî revărsa, Şi-apol le striga Dar’nu le auzia. Făr’pe cucul mic, Mindru şi voinic, Prin arbori sburînd Şi din glas ciulind. «Cucuie, cucuie, Auzi voinicule! Scoate-mă la ţară La drumul de*cară, Să dau de sori eară, Că ţl-oîu fi eil vară! — «Nu ştiu, dulcea mea! Scoate-te-oiu ori ba? C’am eu vere multe Cite fiori pe munte! «Cucuie, cucuie! Auzi voinicule! Scoate-mă la ţară La drumul de cară, Ţl-oiu fi surioară! Cucul ii grăia: — «Ba eu, fată, ba! Că eu am surori Cîte’n vară fiori ! «Cucuie, cucuie! Auzi voinicule! Scoate-mă la ţară Să dau de sori eară, Că ţi-oîu fi soţie Pină voiţi fi vie! — «Ba, că nu-s fecior, Să pot să mă’nsor, Ci-s o păsăruţă Nu ştiu de drăguţă! Atunci de pe o slincâ Groaznică, cumplită, Calo’neolăcită, Iacă se vedea Spaima cea mal rea, Un şerpe venind, După ea fugind, I’ăn’ea—tăbărla, Şerpele-o-apuca, Coada’ncolăcîa, La briQ şî-o-a:!una, Dar’ea se’ngrozia, Tare îmi ţiulla, Codrul resuna. Sus pe Cerna’n sus, Mulţi volnici s’au dus Şi toţi s’au repus, Dar’a mal rămas Un român viteaz loan Iorgovan, Braţ de buzdugan, Cu un căluşel Ca şî-un vulturel, Doi cinî mititel, Foarte sprintenel Şi se preumbla Şi se fasolîa Sus pe Cerna'n sus Cam pe sub ascuns Calul său jucind Ginii sumuţiud Suliţa strujind. Şi el auzia Dar nu pricepea, Ori cit mal ciulin, E glas bărbătesc Sau glas femeesc? Căci Cerna mugîa, Codrul răsuna, Apoi se întorcea Cerne-î de-î zicea: — «înceată, înceată, Cerna mea curată, Că-ţî voiţi arunca In albia ta, Şi-ţi voiţi da eu ţie Mreană argintie Şi-un fuior de aur Cu ochi de balaur, Singur se va toarce, Singur s’a destoarce! Cerna-1 auzia, Pe loc înceta. lovan Iorgovan, Braţ de buzdugan, NOUA revistă romana 530 Glasul pricepea Şi il cunoştea, Că nu-î bărbătesc, Ci e femeesc. ApoT se minia, Calu-şi pintenîn, Cumplit 11 lovîa, De ca leu răcnia, Aerul fringea . .. Şerpele-l vedea, De spaimă fugîa. Dar el 11 gonia, Oerna mi-o sărîa Şi il ajungea! Şerpele aştepta Şi il întreba: olovan Iorgovan, Braţ de buzdugan, Cu ce fel de bine Viî tu azi la mine ? Doară socoteşti Să mă prăpădeşti ? Te rog viu mă lasă Şi re'ntoarn’a casă. Jur pe capul meu, Mort voii! 11 mai răii! De me-i omorî, Capu-mi s’n ’mpufi, Vermi s’or mulţi, Muşte-or slobozi, Calul fi-a muşca, De loc va crăpa. Tioul s’a otrăvi Plugul s'a opri! «Şerpc-afurisite! încă porţi cuvinte? Ţar’oiu învăţa Şi ca m’ascnlta Damuri ca să facă Şi-apoi musca crapă .. . Calu-mî n'a peri, Dar tu mort vei fi! Căci am auzit l’ln’al prăpădit Fiinţă femeească Cu falca-ţi hoţească! olovan Iorgovan, Braţ de buzdugan! Oînd am auzit, Că tu te-aî ivit, Calul tropotind, Ca un smeu răcnind, Fata o-am lăsat Şi nu-o-am vătămat! Te rog viu mă lasă Şi re’ntorn’a casa, Jur pe capul, meu, Mort voiu fi mai răii! Jovan Iorgovan, Braţ do buzdugan, Sabia şi-o invirtea Pe şerpe-1 lovea, Trupul îl sdrobia, Tot îl mărunţia. Fala se uita Pină-1 dimica, Apoi s’arăta Şi din grai fi grăia: olovan Iorgovan, Braţ de buzdugan! Scoate-mă la ţară La drumul de cară Să dau do sori earft, Căci ţi-oifi fi soţie Piuă voifi 11 vio ! El cînd o vedea, ' Minuni II prindea De a ei mindreaţă Şi de tinereaţă. «Alei lelişoară! Ca şi-o zinişoară Să-mi fii dar soţie Pină vei fi vie ! Şi se ’mbrăţoşa Pin’o săruta. El se uita In bucăţi să crepe Capul cel de şerpe. Capul că fugea Cerna-o sîngera. Dunărea-l vedea Pin se ascundea In peştera rea. Aici se împufia, Viermii se imulfia, Muscă slobozia Şi ’n reci nu peria. Musca că eşîa, Caii ii muşca, lloi-i otrăvia, lingurile opria! (1) • Aceasta e originea Muştel rele după credinţa poporului exprimată în legendele reproduse. Să vedem acuma de unde-i vino numirea de Muscă Columbare, lat. Simulia columbaczensis, care T-au dat’o naturaliştiî ? Pe malul drept al Dunării de pe teritoriul Serbiei se află ruinele unui vechii! castel, care s’a numit de cătră Romani Columhana, eară în timpul present se numeşte Columbaciu. Intrarea în acest castel s’a lăcut pe apă, de oare-cc cbiar şi astăzi este imposibil a intra în el prin cele l'alte părţi, fiind încunjurat cu zid. (1) Al. M. Marienescu: Poezia poporală. Balade. Viena, 1867, p 9-22. MUSCA REA 537 Peste drum, pe malul sting al Dunării, şi anume pe teritoriul Banatului, se ailă asemenea un zid vechiu, înalt pînă la 9 m. ceea-ce face a admite părerea că acest zid a fost împreunat prin lanţuri de fier cu castelul Columbaciu. După felul construcţiunel, se vede că acest castel e de pe timpul Romanilor, eară tradiţiunea poporală spune că l-a făcut o regină, anume /-ren o, ca loc de refugiu în cas dacă ar fi fost învinsă în răsboiul ce l-a avut cu o soră a eî. Pînă nu de mult s’a crezut că subteranele acestor ruine ar fi focarul Muscel rele. De-aicI vine deci că naturaliştil l-au dat muştel acesteia numirea de Muscă columbacă. (1) Şi lucru de mirare şi neesplicabil că: 1. Nici într’un loc al Europei nu se află soiul acesta de musce veninoase, de cît numai în împrejurimea peştere!, unde ne spune legenda că s’a băgat capul şearpelul prigonit de lovan Iorgovan. De aice Ies ele primăvara şi se susţin mal toată vara înt’ro periferie de vro 18 mile în jurul numitei peştere. Şi dacă oamenii nu prind de veste că să-şi apere vitele cu leacuri şi fumuri, apoi pier în tot anul sume însemnate do vite. Guvernul austro-ungar a luat mal de multe ori măsuri ca să se astupe resuflarea cavernei (peşterel) de la Columbaria, spre a opri eşirea muscelor, dar de giaba, căci stânca se despică pe alte locuri şi muscele tot ies. 2. Cam la jumătatea drumului între Roşana şi Mehadia şi anume cîţl-va paşi din sus de podul satul Topleţ, este în mijlocul Cerne! o stîncă mare de marmoră, în care se vod foarte bine două urme de om desculţ, şease de copită de cal şi patru de cîne. (1) Albina, an. I, p. II76.— Al. M. Marienescu: Balade cit. p. 22. — Scholt: Walaehisehe Mărchen, Stuttgart urni Tiibingen 1845, p. 284 — 285.— Dr. Al. PopovicI: han Iorgovan şi şerpele, tradiţiune pop. publ. in Familia an. X. Buda-l’esta 1874, p. 423: «Iorgovan nu asculta de cuvintele luî, ci dind cu sabia in el, apa se umplu de sînge intru atita, iu cît văzind şerpele, dete fuga pe Cerna la vale. Iorgovan gonindu-1 cît ajungea, atita tăia, piuă rămase numai capul, care se ascunse in marginea Dunării intr’o peştere faţă cu vechea cetate Columbaria, ale căreia ruine se văd şi acuma spre Serbia intre Itoşava şi Ba-ziaşiu. Aci zise capul de şerpe, că din el se va naşte o muscă veninoasă, ce va învenina vitele; şi poporul crede că muştele acele, ce le numim noi aice Muşte colum-bace, cari işî trag numele de la cetatea Columbaria, ar eşi din capul acelui şerpe.» Aicea se zice că, sărind Iorgovan pe stînca aceasta cu calul şi cu cînil săi, s’ar li coborît un moment de pe cal, şi aicea ar fi fost lupta cu şearpele. Urmele sus amintite se văd întru adevăr aşa de bine, în cît îţi vine a presupune că un sculptor-artist le-ar fi sfîrşit de curbul. Dar ele nu sunt producte de artă, ci naturale. Din întîmplare nici din sus şi nici din jos de stânca aceasta nu se află pietre mari, prin urmare nici murmurul Cerne! în jurul şi în apropierea stîncel nu se aude. Aicea s’ar găsi peştele de aur, care l-ar fi lăsat Iorgovan în Cerna, şi poporului îl place se creadă, că prinzînd din întîmplare pescarii do pe Cerna pescele acela, rîul ar lua dimensiuni atît de mari, în cît ar îneca satul; şi aşa bieţii pescari se văd siliţi, de câte ori l-ar prinde, să-î dee iară-şl drumul. Un om din satul Topleţ sau Topleştî, după cum îl spun unii, să-l fi furat odată, dar ploând din ca-usa aceasta opt luni, omul a trebuit să-l arunce eară-şî în Cerna, şi pe urmă a încetat ploaea (1). Sim. Ei,. Marian. ---■ ■ PSIHO-FISIOLOGIE Despre timiditate. Printre multe perturbaţiunî şi lenomene morbide din lumea psihică, timiditatea merită o atenţiune specială. Această stare sufletească este considerată de majoritatea oamenilor, ca o consecinţă a unei educaţiuuî incomplecte...., pentru omul de ştiinţă însă, ea se presintă ca o perturbaţiune, ca un • fenomen de inhibiţiune (înlrînare) putînd afecta în parte sau în tot, dileritele modalităţi ale activităţii nervoase: motilitatea, sensibilitatea, şi funcţiunile intelectuale. Timiditatea, ca ori ce alt fenomen morbid, poate să se manifeste sau sub o formă acută, pasageră, sau sub o formă cronică, diatesică. In primul cas, constitue o formă improprie a timidităţel ca fiind o simplă criză pasageră şi merită numirea de «intimidare», în al doilea formează timiditatea propriu zisă, adevărată infirmitate a sufletului. Pe aceasta de a doua formă, o vom avea cu deosebire în vedere. (1) Dr. Al. PopovicI op. cit. p. 423.— Al. M. Marienescu, Balade (sit. p. 16, 29, şi 22. 538 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ Iîsto evident că între aceste două forme extreme, avem toată gama intermediară de varietăţi, cu manifestaţiunl mal mult saă mal puţin dese, ca bunioară între intimidarea tînărulul amant la vederea femeel pe care o iubeşte, şi timiditatea continuă devenită clasică a unor Amiel, Rous-soau, Benjamin Constant şi alţii, avem o serie infinită de nuanţe. Am zis că timiditatea este o perturbaţiune psihică; ceea-ce nu împedică să se întîlnească relativ des. Totuşi «n’est pas timide qui veut» şi trebue să admitem mal ales în formă cronică, o predis-posiţiune nevropată, punct pe care ne vom sili să’l punem în evidenţă. Predisposiţiunea nevropată, este în genere solul fertil unde pot naşte perturbaţiunî psihice .de tot felul, de la cele mal simple pînă la afecţiunile nervoase propriii zise. Examenul timidului ne revelă în adevăr nu numai stigmate psihice ale eredităţel nevropate dar chiar semnele degenerescenţii fizice ereditare ca: asimetria facială, delormaţiunî cra-niane, prognatism, perturbaţii în evoluţia dentară etc.... Ba sunt cazuri în cari găsim combinate cu timiditatea alte diferite peturbaţiunî sau atecţiuni nevoase, cum bunăoară isteria, neurastenia, etc... cari toate tocmaî’şî trag rădăcina comună din terenul nevropat. Printre stigmatele psihice cari se întîlnesc mal în tot-deauna, emotivitatea excesivă şi slăbirea voinţei (aboulia) trebuesc citate în primul rînd. Părerea noastră e, că mal toate simptomele timidului, decurg din aceşti doi factori cari fără a constitui întreaga timiditate, formează aşa zicînd, piedestalul morbid pe a cărei platformă se dresează această stare nervoasă. In acest sons e conceput studiul foarte interesant al d-lul Dugas (1). D-sa recunoaşte în a-dovăr că emotivitatea, impulsivitatea, bizareria caracterului însoţesc ,în tot-d’auna timiditatea. Trebueşte numai adăugat că raportul între aceste doue stări este un raport de cauză la elect şi că timiditatea nu este decît un produs care vine tot-d’auna în a doua linie. Emotivitatea, instabilitatea caracterului, bizareria nu fac de cît să predispue la timiditate. * * * (1) L. Dugas. La Timidite. Paris 1898 (F. Alean). Să trecem la partea descriptivă a timidului. Am zis că timidul este înainte de toate un emotiv de o impresionabilitate maladivă şi întinsă. Ca atarî el dau atenţiune celor mal mici detalii, lucrurilor celor mal neînsemnate interpretînd mal ales acţiunile oamenilor în sensul simpatiei sau antipatiei ce inspiră. Un surîs, tonul voceî, o mişcare, un gest, modul de a privi a celor l’alţl etc. toate acestea sunt simţite şi observate cu o pertectă precisiune. De aceea cu drept cuvînt Stendhal vorbind de timid zice: «Este de o delicateţă excesivă, de o aşa delicateţă în cît tonul unul cuvînt sau cel mal mic gest îl face peste măsură de fericit». Şi lucru interesant, orî-ce impresie, orî-ce sentiment ia proporţiunî considerabile, reac-ţiunea la dînşiî fiind tot-deauna puternică. Timidul — zice Dugas — se simte mişcat pînă în adîncul inimel de o simplă atenţiune, de o nună ce i se întinde cu prietenie; şi din potrivă se simte foarte mâhnit la cea mal mică răceală din partea celor-l’alţl, reală sau închipuită de cel mal mic cuvînt ce i se pare rău intenţionat, de cel mal mic rîs ironic....Un compli- pliment îl îmbată de bucurie, un cuvînt de bunătate îl înduioşează; gustă mal viu ca or care altul deliciosul moment al afecţiune! cunoscut sub numirea de luna de miere....» De aci concluzie: aceşti nevropaţi ce vibrează cu o intensitate excesiv de puternică la cele mal mici impresii şi emoţiunl, asemenea unor fiori delicate ce se cutremură la cel mal dulce suflu de vînt, pot foarte greii să-şî păstreze calmul lor intelectual şi integritatea judecăţii lor în laţa împrejurărilor. Şi e firesc lucru. Impresiile succedîndu se la dînşiî continuu, fac ca judecata lor să fie aproape inutilă, inspirîndu-se mal des din pasiune şi impresie, iar nu din raţiunea rece. Sensaţia domină voinţa şi raţiunea. Avem a face cu nişte minţi rămase vecinie în starea de copilărie, puţin pregătite pentru lupta de toate zilele a vieţii, înzestrate cîte o dată ce e drept cu oare cari porniri artistice, foarte des cu porniri curioase, mistice cari se găsesc de altmintrelea mal în toate stările nevropate ce implică o degenerescenţă. Timidul vede mal toate lucrurile îmbrumate, înorate, învăluite, vaporoase, într’un mod vag, ne putînd să-şî formeze în chipul acesta o idee clară. Mai mult, slăbirea voinţei diminuînd forţa DESPRE TIMIDITATE 539 atenţiunel conform frumosului adagiîi al lui Ma-udsley «cel ce nu ştie să-şî cărmuească muşchii un e capabil de atenţiune» face ca aceştia să, combine şi să-şl imagineze raporturi falşe, im. posibile, între idei, între acţiuni. In aceeaşi ordine de idei, acestora li se pare că văd de multe ori într’un surîs, într’un gest, într’o mişcare cu totul innpcentă, idei ascunse şi intenţionate, raportîndu-le la dînşil, şi şl crează din nimic, un raţionament ne avînd absolut nici o bază logică. * * * Al doilea caracter important este — după cum am spus—slăbirea voinţei. Dar ce e voinţa ? Noi împărtăşim cu totul modul de a vedea al lui Nordau, după care voinţa ar fi activitatea unul centru a cărui misiune este de a produce contracţiunl musculare, impulsiunî motrice. De cîte ori incitaţiunile pornite de Ia acest centru, vor fi slăbite, de atîtea ori dorinţa de a executa o mişcare, nu va putea fi transformată în act. Slăbirea incitaţiunilor adică slăbirea voinţei în timiditate urmează o aceeaşi normă, suferă aceleaşi legi pe care le suferă slăbirea incitaţiunilor în alte stări patologice. Aşa de exemplu în Neurastenie, Isterie, ca şi în toate psi-hosele, voinţa slăbită suferă aceeaşi lege ca şi în timiditate adică: «disoluţiunea urmează o cale regresivă de la cea mal voluntară şi cea mal complicată, Ia cea mal puţin complicată şi la cea mal simplă adică la automatism» (Ribot). Sau exprimat mal simplu putem zice, că insuficienţa voinţei atinge la timizi ca şi în cele-lalto stări de abulie mal întîiu mişcările ordonate adică raţionate, respectînd mişcările sau actele rellexe. «Acela ce are bunioarâ usagiul Jumel, va putea foarte bine, să se plimbe într’un salon, într’un mod cu totul liber, fiind chiar în interiorul său jenat; va putea foarte bine să găsească cuvinte de politeţă, va putea conduce de asemenea firul unei conversaţiunî, va avea o atitudine corectă, dar, i se va întîmpla că se va retrage fără a li îndrăsnit să spue sau să atingă cestiunea pentru care venise (Dugas). Din acest exemplu se vede loarte clar cum că voinţa organisată, cea care a devenit obiceiu, este respectată şi numai cea raţionată, acea caro are a combina acte şi mişcări şi caro cere o sfor- ţare mal mare, deci incitaţiunî mal întinse, aceea este atinsă. Intr’un salon se află un timid. După propria sa mărturisire el voi intr'un moment dat, să plece. îşi dădu perfect socoteală că momentul oportun sosise. Idea |fu netă. El doria din tot sufletul ca să se scoale şi să’şî ia congediu, Jnsă, ori şi ce încercare rămase deşartă. După cît-va timp lupta reîncepu. Dorinţa de a pleca, acel «voesc imaginativ» nici de astă dată nu putu să se transforme în voinţă impulsivă, în determi-naţiune activă. In fiine după multe sforţări supreme reuşi a face mişcările preliminare ce se fac în mod rellex înaintea plecăreî (apropierea picioarelor, tonul voce! scade etc.) fiind tocmai de ordin reflex, dară totuşi, a rămas pradă slăbiciune! voinţei sale ca paralisat pe scaun. Altă observaţiune. O damă timidă aflîndu-so în societate are dorinţa să ridice un platou cu prăjituri pentru a le oferi oaspeţilor săi. EI bine, cu toată dorinţa ce avea să execute această mişcare insignifiantă, ce datoria îî impunea, totuşi dînsa simţea absoluta imposibilitate de a o executa. In sfîrşit după lupte infinite ce se petreceau în sufletul acestei persoane şi după o slorţare eroică ajunge în cele din urmă ca să ridice platoul. Spre marea uimire a oaspeţilor însă oferind platoul, dama ne putîndu-şl stăpîni mişcările pe-care voea să le facă, dovedi o stîngăcie manifestă. Origina acestei stîngăcil^ este tocmai inii midarea, de unde putem deja conchide că stîn-găcia conştientă, nu este de cît o formă a timidităţii, sau mal bine zis, o formă atenuată a paralisiei voluntare. Oare aceste exemple în care subiectul nostru timid are o dorinţă intensă şi o idee foarte netă de ceea ce doreşte nu ne aduce aminte şi ne redeşteaptă tabloul aboulicilor în general? Oare în cazul lui Billod raportat în «Anales Medico-psychologiques» şi citat de Ribot în admirabilul său studiu «Ies maladies de la Volontc» nu ni se pare că auzim vorbindu-se de timidul nostru cînd Billod spune: «Bolnavul nostru — este vorba de un notar de 65 de ani — acusă o imposibilitate foarte frecuentă de a executa oare-carî acţiuni, cu toată dorinţa pe care o are, şi cu toate că raţiunea sa sănătoasă, după o de-liberaţiuno inteligentă îî arată avantagiile, loarte des chiar necesitatea.» 540 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ Sau din cazul celebrului Guineey citat tot de Ribot în care zice: «El doreşte mal viu de cît ori şi cînd să execute ceea ce crede posibil, ceea ce simte că datoria îl obligă; dară teama intelectuală întrece cu mult lorţa nu numai de a executa dară chiar de a încerca ceea ce vocşte, par’că ar ii şub povara vre-unuî spirit diabolic, vre-uneî opresiuni, căci el vede tot ce ar dori să facă ca un om aţintit pe patul morţeI...el urăşte soarta care l’a înlănţuit şi îl opresce ori şi ce mişcare». Fără îndoială analogia este perfectă între a-cesto exemple de aboulicî, şi între observaţiu-nile mal sus citate. Ceea ce diferă între dînşiî este mobilul care produce interferenţa (înfrîna-rea) voinţei, agenţii provocatori cari variază în diferitele stări morbide. * . * * După cum putem avea în sfera motilităţeî, sau o adevărată paralisie pasageră sau o simplă stîngăcie, după intensitatea incitaţiunilor pornite de la centrul voliţiuneî, de asemenea avem în sfera intelectuală, două forme de interferenţî, una de absenţă totală—adevărată stupiditate—şi a doua formă atenuată, constituind încoherenţa în idei. In prima formă timidul nu-î capabil să înţeleagă ceea ce i se spune şi ca atare ne face impresia unul imbecil. Această lormă — pe care am putea-o ilustra cu nenumărate exemple din romane — se întîlneşte cu o mare frecuenţă la şcolari. Unul dintre prietenii mei, cunoscutul romancier lrancez Victor Debay, autorul romanului «l’A-mie supreme» îmi povestea cum ca elev, avea să sufere o soartă de martir din pricina temperamentului săă excesiv de timid. «Nu puteam învăţa de cît singur, căci nu înţelegeam ce’mî spunea profesorul şi de cîte ori mă scotea la tablă şi ’mî punea o chestiune, mi se forma un fel de vid în creer care ’mî făcea imposibil ori şi ce răspuns. Sad cînd mi se întîmpla după mari sforţări să dau un răspuns, acesta nu se potrivea de loc cu chestiunea care ’ml fusese pusă. Şi aveam conştiinţă de această stare»’ Tot la dînsul am întîlnit şi a doua formă a timidităţel intelectuale, cea care în domeniul voinţei ar răspunde stîngăciel consislînd în incapacitatea de a guverna ideile sale. Dînsul nu putea cugeta do cît fiind absolut calm, şi, de şi dotat cu o inteligenţă cu totul superioară nu putea de loc să improvizeze. Ideile nu l veneau de cît în mod lent, tîrziu, «apres-coup». In fine ienomenul inbibiţiuneî transpuse în domeniul afectiv ne prezintă earăşl cele două categorii: paralisie totală a sentimentului şi simple sentimente contradictoare cari se nasc în-tr’însul. In primul cas avem cea ce se numeşte stupoarea totală, în al doilea fluctuaţiunl de sentimente. In acest ultim caz dorinţa timidului este toarte învăluită, de multe ori nu ştie exact cea ce doreşte, ba chiar dacă doreşte ceva. (Dugas). De aci resultă că foarte des nu urmează sentimentelor sale, şi ast-fel ne putem explica cum Amiel zice: J’ai toujours evite ce qui m’at-tirait et tourne le dos ou j’aurais voulu secre-tement aller. Acum după ce am descris în mod rapid diferitele modalităţi sub cari timidul poate să ni se prezinte prin jocul inhibiţiunel, în domeniul u-neiasau alteia din ramurile activităţel nervoase — sensibilitatea, motilitatea sau funcţiunile intelectuale — vom examina care este mobilul fenomenului inhibitor. Un cuvînt însă asupra inbibiţiuneî în genere. Sistemul nervos influenţat de o impresiune, mal just de o excitaţiune, venind, fie de la periferie, fie centrală, poate în anumite circumstanţe sau să atenueze, sau să oprească în mod brusc o manifestare a activităţel nervoase şi chiar o funcţiune absolut necesară vieţel organismului. Vedem deci că fenomenul de inhibiţiune este tocmai contrariul reflexului. Ca exemplu de fenomen de inhibiţiune putem cita clasicul experiment al celebrului fisiologist Weber, în care excitarea pneumogastriculuî produce ince-tarea bătăilor inimeî.—Cu alto cuvinte excitarea unui nerv,—a nervului pneumogastric în exemplul nostru—în loc să activeze, conform datelor şi faptelor fisiologice, şi mal mult contracţiu-nile musculare ale muşchiului cardiac, produce un efect contrariu adică annihilează incitaţiunile venite inimeî fie din partea simpaticului fie din partea ganglionilor întră cardiaci şi produce în cele din urmă încetarea bătăilor. Acest fapt fie zis în treacăt, ar putea fi apropiat unul fenomen din optică cunoscut sub numele de interferenţă. VibraţiunI luminoase adăugate altor vibraţiunl luminoase îşi anulează efectul reciproc. DESPRE TIMIDITATE 541 Fenomenul inhibiţiunel are o forţă paralisantă nu numai asupra mişcărilor, adică asupra unei luncţiunî care se execută—cum în exemplul sus citat al bătăilor inimeî—ci, poate să înlrîneze chiar o mişcare care se va executa—ast fel bu-nioară, transformarea voinţei în act determinat Este un fapt cunoscut că frica sau spaima poate să ne împiedice de a executa o mişcare pe care am voi să o facem fie char pentru scăparea şi conservarea noastră, poate să para-liseze în noi ori şi ce iniţiativă şi poate, ajunsă la paroxism, să ne transforme în fiinţe inerte. Şi timiditatea, care ca stare psihică este foarte înrudită cu frica, poate şi dînsa, după cum am văzut din exemplele mal sus citate, să lucreze în mod inhibitor. Şi după cum există o diferinţă între aceste două stări sufleteşti, putem—făcînd o analisă psihologică chiar foarte sumară,—să găsim că şi ultima causă, mobilul acestor stări, e diferit. Ultima causă a fricel este instinctul conservăreî individului, ultima causă a timidităţel este aprehensiunea manilestărel sale. După cum merită numele de fricos, un subiect al cărui instinct de conservare ar fi exagerat, sau la care frica — sub orî-ce formă s’ar presinta (fobie, psihose.. . etc.) — n’ar fi do cît o reacţiune prea puternică, un răspuns hiperbolisat al unul instinct natural din causa emotivităţii excesive al acestuia; de asemenea şi timiditatea nu-I de cît o exagerare excesivă a unul sentiment natural, putînd găsi la aceştia ca şi la cel d’întîiu un substrat nevropatic. Căci într’adevăr, analisînd mal de aproape timiditatea vedem că ea naşte din aprehensiunea ce are timidul că nu va putea să se manifeste, că nu va putea să excite simpatie sau admi-raţiune aşa după cum ar dori; presentimentul că ar putea displace chiar persoanelor bine-vo-itoare sunt în ultimă instanţă căuşele îndepărtate (de cele mal multe ori inconştiente) cari lucrează în mod depresiv asupra întregeî fenomenalităţi psihice a timidului. Timidul se crede şi’şl imaginează în tot-dea-una, că lumea nu’I fixează de cît pe dînsul, şi că toate privirile nu sunt concentrate de cît asupra sa, ceea ce contribue tocmai să augmenteze şi mal mult coeficientul susceptibilităţii sale. Este bine înţeles că cu un ast-fel de temperament timidul este redus la viaţă internă, tră- eşte cu sine, evită de cele mal multe ori societatea, preferă solitudinea, bătînd drumul perfecţiune!. Frica de a displace şi durerea care o urmează, arzătoarea dorinţă de a fi admirat şi ireproşabil, face ca să lucreze conţinu şi cajşforţări] e sale să tinză tot spre mal sus, tot către mal bine. Or cum ar fi, chiar dacă sunt multe momente în viaţa timidului care’l tortură din causa sus-eeptibilităţeî şi a lirei sale, nu mal puţin însă, el gustă cu deliciu o lume ce trece vaporoasă şi idealisată prin prisma vedere! sale, şi umanitatea profită şi se delectă în urma unora dintr’aceştl visători timizi a căror neîncetată tendinţă şi sforţare este «spre perfecţiune». Dr. Birman. ---cMOHt»»— ■ NOTE ŞI DISCUŢIUNI Poesia noastră populară. Ca copil am auzit-o şi am învăţat-o sub umbra mîndrelor dealuri şi prin îmbălsămatele lunci ale Argeşului, aproape de acea Curte legendară în care stă îngropată dragostea unui mare artist. O cîntam cu melodiosul şi nemeşteşugitul el vers, — acompaniament clasic ce i se potriveşte atît de minunat. O mal cînt une-orl şi astăzi, sub vraja mîngîioaselor amintiri ale copilăriei, cu aceeaşi înduioşetoare doină, pe ritmul căreia sunt aşezate, în neforţate stihuri, imagini de o extraordinară emotivitate şi gîndirî de o concisiune demnă de cea mal cultă literatură. Mal tîrziu, am citit-o în colecţiile voluminoase ale îndrăgostiţilor de această nepreţuită comoară a graiului românesc; şi cîte clipe de sinceră mulţumire nu’mî produceau cele spuse de bine despre această doină cu care mă legănase mama şi pe care Dinu, lăutarul de la noi, o zicea atît de mîndru subt umbrarul hanului de la curtea boerească. Mi-a fost dat însă, să citesc acum, la maturitate, un studiu care 'ml a umplut sufletul de o adîncă mîhnire — asemănătoare doar cu aceea a unul părinte cînd i se aduc veşti despre pervertirea sufletească şi trupească a unul fecior lăudat. Şi barem, dacă aruncarea cu noroiu asupra 542 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ acestui tesaur naţional s’ar fi făcut dc un strein ? Calea, valea! Dar...d-1 Antemireanu? ! Poate că ar fi locul să compensăm lipsa de talent atribuită de d-sa neamului nostru cu luminata înţelepciune cuprinsă în proverbele şi zi-cătorile lui; şi d-1 Antemireanu va fi ştiind că multe şi minunate sunt aforismele înţelepciunii populare cînd e vorba de cel nechemaţi şi cu pretenţii de a se amesteca pe vatra unde ferb alte oale! D-1 Antemireanu — cu toată bună voinţa ce a avut-o «de a răsfoi puţin prin colecţiile noastre populare»— nu a găsit «o singură scînteere de geniu ; o singură comparaţie care să te răpească prin originalitatea şi înălţimea el.» A găsit însă, «ca fundament comun o notă sentimentală tînguitoare, o durere blajină, un plîns la fel cu acela al unul copil blînd». Dar cîte nu poate găsi omul cînd n’are de lucru? Aşa, am auzit de unul care umblînd după potcoave de cal morţi, ar fi găsit un toc de tîrnăcop. Şi a fost un sfat şi o bătae de cap între rude pînă să afie că era cismă, ca la un congres internaţional de pace! Şi iarăşi cîte nu zice d-1 Antemireanu despre tlipsa de calităţi remarcabile» ale poesieî noastre populare! Ce amestec diform de paralelism istoric între desvoltarea cutăruî şi cutăruî popor; ce puerile şi încîlcite teorii despre «imaginaţie şi jniiere de abstracţie deosebită, fie cît de primitivă» şi cîtă părere de rău că «tot talentul poetic al poporului stă în risipirea inspiraţiei în deosebitele «bucăţi» de o lungime variată dar în majoritate scurte»! Atîtea şi atîtea afirmaţii şi val! aşa de puţine citate din pusderia voluminoaselor colecţii. în întregul d-sale studiu asupra «Simţului artei la Români» publicat în coloanele Nouel Reviste Române (Voi. I, No. 6, din 15 Martie 1900) de la paginile 254—264 inclusiv, abia a găsit să citeze 30 (trei seci) de versuri, dintre cari numai 23 în sprijinul teoriei d sale, — teorie care se rezumă în a afirma, nici mal mult, nici mal puţin de cît, «n»-litatea poesieî noastre populare»; iar şeapte versuri — asupra cărora nici d-sa «wk poate să meargă pîn’acolo ca să tăgăduiască frumuseţea lor», sunt datorite «hazardului care face de multe ori, ca o-tnul cel mal nerod, să facă vre-o faptă inteligentă». Noi credem că nu totdauna. Une-orI şi hazardul, cît ar fi de şugubăţ, tot o scrînteşte! D-1 Antemireanu răspunde «(le la început, Iară csitare, că toată literatura noastră populară e lipsită de concepţie şi de calităţile formale ale expresiei». A tăgădui cu aşa sfruntare orl-ce frumuseţe poesieî noastre populare, dovedeşte sad o ne-cunoştinţă totală a înălţătoarelor el frumuseţi ori o infirmitate într’o anumită regiune a trupului omenesc; de care, se înţelege, vinovat nu poate fi nimeni, de cît doar cel Atot puternic care, sub umbra bogată a mîndrului stejar, îngădue să crească şi cîte vre un mărăcine ţanţoş şi fudul. *ln descripţii ca şi în acţiune, — zice d-sa — poporul nostru se mărgineşte să enumere lucrurile sau faptele unul după altul, pe numele lor, fără epitet şi fără nici o poetisarc». Şi în sprijinul acestei afirmaţii reproduce următoarele versuri din Miul Cobiul (Colecţia G. Dem. Teodorescu). Foicică creaţă Joi de dimineaţă Pe nor şi pe ceaţă El mi s’a sculat Faţa şi-a spălat Murgul şi-a ’nşelat Şi el mi-a plecat Pe murgu călare... Nu insistăm asupra eroarel în care cade d. Antemireanu de a nu reproduce, studiind poesia noastră populară, de cît părţile slabe ale eî;—şi zicem eroare, căci nu ne vine a crede că d-sa şi-a dat perfect seamă de tot şi de toate cînd s’a liotărît să combată geniul popular al românului. Vom spune însă, că aceste părţi slabe din poesia noastră populară se datoresc une-orl şi în mare parte diformaţiunilor, pricinuite de perindarea versurilor prin gura atîtor generaţii de ţigani lăutari (1), dintre cari prea puţini conştiincioşi şi vrednici păstrători al acestui tesaur, iar alte-orî influenţei ce a exercitat-o asupră-I spiritul bas şi trivial al mahalalelor orăşeneşti. înainte de a dovedi aceasta, ne vom permite a reproduce cîte-va versuri populare din care se va vedea că în descripţie poporul românesc nu e atît de banal, cum s’ar crede. Frunzuliţă trei sulfine, Dete frunza de anine ; Creaţă ca de mărăcine, Iar pe vale intr’un nuc Clntă-un puiQ pribeag de cuc. (1) Se va vedea mal la vale că d-1 Antemireanu crede tocmai d’andoasele, că ce e frumos în poesia populară se datoreşte numai ţiganilor. POBSIA NOASTRĂ POPULARĂ 543 O mal mîndră descripţie a primăverel, închegată într’o maî expresivă plascticitate, cu greu se poate întălni la pusderia de poeţi şi poeta-ştri, campioni al aşa zisei rafinării literare. în aceste cinci versuri, cine vede şi simte, poate găsi suficiente dovezi contra acelor nesăbuite afirmaţiunl, ca: «U})să de comparaţii răpitoare», «lipsă de concepţii şi de expresii formale» ş. c. 1. cum şi contra şi maî îndrăzneţei afirmaţiunl despre «nulitatea poesiel noastre populare». Maî întăîu în primele versuri se stabileşte o comparaţie splendidă, prin simbol, între zăvoiu şi codru. Codru, acest îndrăgostit prieten al românului,— altar pururi aducător aminte de vremurile de obidă — a lost neclintit imagina cea mal vie care l-a sugerat poporului mîndrele şi înălţătoarele versuri din poesia Iul. A auzit românul un ciripit de pasăre, şi o spune : Intr'o coadă de vâlcea Frumos cîntă-o presurea, Las’să cînte săraca, Mî-a venit primăvara. _ Deodată imagina codrului '1 se desluşeşte, şi în-gîndurat, mergînd în urma plugului ce sparge ţarina şi întoarce brazdă prospătă dealungul luncilor do pc malul rîuluî, 'l-apare în faţă zăvoiul cu anini drepţi şi cu tufe de sulfină şi cîntă : Frunzuliţă trei sulfine, Dete frunza de anine Creaţă ca da mărăcine. Insă pentru complectarea acestui decor primăvăratec mal trebuia ceva: Iar pe vale într’un nuc Cintă-un puifl pribeag de cuc ! D. Antemireanu nu cunoaşte, se vede, acea descripţie care ’l răpise pe marele Alexandri : ... Şi fugea, măre, lugea Văile se limpezia... şi nici balada Mihul Copilul unde se descrie aşijderî fuga murgului : ... Piatra scăpă ra, Noaptea lumina, Noaptea ca zioa. Nu găseşte d. Antemireanu simboluri în poesia noastră populară ! Frunzuliţă de molotru, Ce sgomot s’aude ’n codru? Se ceartă cucul cu corbu, Care să rămîe ’n codru. Corbu are pene negre Intră ’n codru nu se vede, Oucu are pene verzi Intră ’n codru şi mi’l vezi. E aci o luptă între iarnă şi primăvară: cucul sglobiu, simbol al reînvierii natureî, corbul cron-cănitor, simbol al pustiului şi al despuierel codrului. Sunt negre penele corbului, dar corbu nu se vede în codru, precum nu se vede duhul necurat aducător de jale. Sunt verzi penele cucului şi totuşi cucul se vede, căci sosirea Iul însemnează încetarea pustiului şi începerea vieţii de primăvară. ... Cu frunza Şi cu iarba; Unde calci Urmă nu faci, Unde şezi, Nu te mai vezi. . Şi oare nu o o nesfîrşită simbolizare a pri-măverel în toate versurile unde poporul cîntă pe această pasăre ciudată — cucul ? — Stă cu el de vorbă, îl roagă să-î cînte, îşi uită de tot şi de toate numai ascultînd cîntecul Iul monoton. Foae verde de susaiu, De trei zile viu pe plaîu Cu merinde pe cinci cai, Nu băuî, nici nu mîncaî, Numai la cuc ascultai. Ia maî cîntă cucuie, Da, ba, ba, voinicule, C’am cîntat pe Ialomiţa Şi mî-a degerat guriţa. In aceste două din urmă versuri, după părerea noastră, se închide o splendidă figură poetică Nu ne ducem cu gîndul să credem că cucul ar fi cîntat în codrii Ialomiţel şi că l-ar fi apucat vre-un ger, întîmplător, de ’l-a «degerat guriţa». Aceasta n’o putem admite, de oare ce dacă după venirea cucuiul ar fi fost Irig în regiunea codrilor, s’ar fi simţit şi în Olt şi în Argeş şi peste tot unde se cîntă voiniceşte, şi atunci introducerea Ialomiţel în cîntec n’ar mal avea nici un sens, afară, doar ca să rimeze cu «guriţa»,— lucru cu neputinţă de admis de cunoscătorii geniului popular al românului. Ne vine maî la îndemînă să credem că «pc Ialomiţa» simbolizează vestita cîmpie a Bărăga* NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ 544 nulul aproape de gura Ialomiţiî, acea cîmpie lipsită de umbră şi arsă de soare, (ori poate chiar întregul judeţ cîmpos al Ialomiţeî). S’a rătăcit cucul pribeag pe acolo, şi sub arşiţa soarelui ’l-a degerat guriţa ! neputîndu-şî spune doina la umbră şi ’n freamătul codrului de goruni. Da ! ’l-a degerat guriţa, căci sub povara necazului înghiaţă orl-ce avînt de veselie! De altminteri cucul nu va hălădui niciodată pe pustiuri sterpe şi aride, ori pe ci'mpil pe cari doar ciocîrlia, le ’nveseleşte şi le trezeşte la viaţă cu doina el pătrunzătoare. Cucul e pasăre do pădure şi poetul nu uită să ’I spună în versuri de o gingăşie rară ! Cuculeţ de la pădure Cu guşa plină de mure, Vara vii, vara te duci, Mă mir iarna ce mănincl! Măninc putregai de fag Să citit codrului cu drag ori: Eli zic cucului să tacă, El se sule pc-altă cracă... Ciută, hoţu, de mă seacă! Se mal plînge d. Antemireanu de lipsa de vigoare a poporului nostru ! Şi, citînd nişte versuri cu cari, crede d sa că «se mîndresc poporaniştii noştri»: De m’ăl pune Pun cărbune, Ibovnicul nu ţî-oîu spune ! De m’ăî pune Pe vuitoare Nu ’ţî oîu spune Ce mă doare 1 încheie că acest cîntec e ţigănesc, nu romănesc; deducînd de aici că «ţiganul are temperament viu, e violent, are imaginaţie bogată şi inimă fierbinte» şi deci tot ce e frumos în poezia populară se datoreşte ţiganilor. «Noi—zice d. Antemireanu— contrariu celor ce o dată am citit scris în Revista Nouă, crcdtm nu mumal că ţiganii n’au conrupt poesia populară dar 'l-au dat un lustru pe care tiu o avea mal nainte.» (1) (1) Ml’-aduc aminte de o poveste. Ci-că, a fost o dală un împărat foarte rnîhnit că împărăteasa nu'i făcuse un fecior să aibă cuî lăsa moştenire tronul şi ţinuturile împărăteşti. Şi tot umblind prin babe şi prin vraci, 'I-afi făcut ce au ştiut ei In meşteşugul lor şi numa ce se pomeneşte împăratul într’o bună dimineaţă Să ne dea voe d. Antemireanu să-’I spunem, împrumutînd o expresie a d-sale, de la început şi fără esitare, că nu din pricină că nu ne-am putea însuşi paternitatea acestor versuri, ci pentru că le găsim cu desăvîrşire triviale, nu ţinem de loc la ele şi nu ne vom simţi nici odată jenaţi pierzînd această dovadă despre exuberanţa de vigoare a neamului nostru. Avem în poesia noastră populară multe, foarte multe versuri, clocotind de cea mal vioae exuberanţă de vigoare, şi acelea fac mîndria poporului! D. Antemireanu pare că nu cunoaşte de Ioc, dar absolut de loc, mîndrcle versuri haiduceşti. Să'I cîntăm vreo cîteva: I’oae verde şi-o lalea, Scoal’ măicuţă nu şedea, Ia cotu şi foarfecă Şi’rnl croeşte-o malotea Să intru ’n codru cu ea. ... (I) legea om bogat, cu un prinţişor frumos nevoe mare. Acuma trebuia să’l dea la doică, că doar nu era să’şî incbi/.ă lumea biată împărăteasă şi să’î dea ţiţă plodului. Se potriveşte insă tot în vremea cind născuse împărăteasa, să nască'şi o ţigancă de la curte. Şi fiind voinică şi bună de lapte ’l-a dat odoru împărătesc să’l crească. Cum s’o fi intimplat mal pe urmă, nu se ştie, numai că intr’o dimineaţă, doica găseşte copilul mort lingă ea. Pasă-mi le, o fi adormit plodu cu ţitaiu gură; a adormit şi ţiganca, şi copilul, ca copilul, s’a 'năbuşit şi a murit. Primejdie! Aleargă ţiganca unde ’şl de-dese copilul eî să’l crească, îl ia şi plnă să se scoale mă-ria-sa copilul era la loc in scutecele împărăteşti. Noroc că era alb şi frumos, de aî fi jurat că e tot odorul luminăţiei sale. A trecut vreme, copilul s’a făcut flăcău mare, fecior mîndru. Au venit dascăli şi 'l-au dat învăţături: cile ’n lună şi ’n soare; a învăţat meşteşugul armelor şi al vinătoareî, mă rog: cu minte viteaz şi voinic cum se cade să fie un fecior de împărat. Intr’o zi pleacă viteazul la vînătoare. Suită mare: curteni, oşteni, cari de cari mal mîndri şi mal potriviţi ca să însoţească aşa tînăr împărat. Vinează eî ce vînează, şi în spre seară poposesc într’un luminiş de pădure. Ospătează, mal stafi de glume şi apoi se mal lasă odihnei, tolăniţi pe iarba moale la umbra unor plopi drepţi şi falnici. Feciorul de împărat şedea pe gîndurî şi se uita lung la ăl plopi. Un curtean văzindu’l aşa dus pe gîndurî, prinde limbă şi’l întreabă:—«Dace te uiţi aşa măria ta? — «Uite, mă gindeam că dintre toţi copacii ăştia din ăst codru mare, numai plopul e bun de văcălie de ciur!...* Aă nu cum-va şi această plină de învăţături poveste va fi făurită de bogata imaginaţie a ţiganilor?—Mira-m’aş! (1) Regretăm că nu ne este îngiduit să reproducem expresia cu care Rominul dă drum slobod necazului ce'I năpădeşte sufletul, — expresie care, după părerea noastră, e cea mal desăvîrşită pildă de vigoare. POESIA NOASTRĂ POPULARĂ 545 Vara, iarna, te-am rugat Să’ml dai două, trei, parale, Să iad la copilaşi sare, Că mălai ă le am căpătat Şi'l mănincă nesărat. Dar o da şi Dumnezeu Să umble şi plugul med, Să pul să’mî brăzdez ales Unde-o fi cringu mal des, Să trag brazda dracului De pe culmea dealului Pînă’n vatra satului, Drept uşa bogatului. Astă vară-am fost haiduc Şi la vară iar mă duc Să scoţ fagu din pămiut. Să m’aşez la rădăcină Să’ml spăl arme de rugină, Să le ung cu undelemn Să tragă bine la semn Şi cu sed de căprioară Pe cine oiu lovi să moară Floricică sălcioară, Căprioară Surioară, Saltă-to ’n două picioare Şi roade codru pe poale. Roade poala codrului Să văz lunca Oltului, Gura Topologuluî Şi drumul ciocoiului! Şi cîte n’am putea să cităm, de vigoarea cărora ar tresări sufletele cele mat pervertite. Urmărind desfăşurarea studiului «Simţul artei la Români» găsim că «în versurile poporului nostru toate sentimentele, chiar cele mal gingaşe sunt exprimate pe şleau, fără nici o meşleşugire poetică». Nu putem dovedi contrariul de cit tot prin citate. Vom găsi în aşa numitele Cînlece de dragoste versuri în cari sunt exprimate cu un deosebit parfum poetic multe din variile şi etern umanele predisposiţiî ale sufletului, robit de puternicul şi slăpînitorul sentiment al iubireî. De-aî cunoaşte, de-aî pricope Dragostea de und’se ’ncepe. Din pricina dorului Nu mă pot da somnului; Ridic mina să’ml fac cruce, Mina din cot nu s’aduce, Ridic mina să mă inchin Picioarele nu mă ţin Par’că nu’s făcut de plin. Cine te-a făcut pe tine Aşa 'naltă şi subţire Şi la trup făcută bine Par’că m'a întrebat pe mine. ... Du-te dor şi te revarsă La mindruţa pe fereastră, Du-te dor şi te mtngie La mîndra pe căpătiie. Se mal poate adăoga ceva, de noi rafinaţii? Sar întina atîta frumuseţe, şi ar fi păcat! Dor şi dragoste! Cine a lăsat dragostea Fi-î-ar trupu ca floarea, Sufletu ca tămiia. De urit m’aşî duce ’n ţară Dragostea m'aduce iară! Foae verde ori ce-ar fi, A iubi şţ n’a dori Mă mir ce dragoste-ar fi. Dar, cine a iubit şi nu s’a mîniat măcar odată din pricina dragostei? Flăcăul însă, pătruns de cinstea iubitei, pe care o clipă o bănueşte, nu înjură ca un barbar ci cu o duioşie rară îl zice: Bată-tc pîinea şi sarea, Mila mea şi căutarea, Ciocănaşu de rachiu, Felia de măr sălciu, Covrigelu de su'brifl. Cîte versuri, atîtea simboluri! incidente aducătoare aminte a zilelor senine cînd dragostea, se scurgea în linişte ne turburată de vijelia ce se ridică deodată cu norii plumburii aî mîniel. E curios cum n’a găsit d-1 Antemireanu figuri în poesia noastră populară. Dar tocmai acestea formează fondul dominant al eî. Aşa de pildă, poporul va stabili raporturi de asimilare între un fenomen comun fisic ce a coincidat cu o vibrare a sufletului omenesc. Cine are drum la vale Ştie luna când răsare Şi pe neică ce gind are E clar că flăcăul şi-a spus gîndul sub farmecul răsăritului de lună. Şi coincidarea acestor două incidente se confundă pentru mîndra, de atunci, în aşa chip, de par’că ori cine ar mal avea drum la vale, va să ştie şi gîndul flăcăului iubit. Cine are drum în sus Ştie luna cînd s'a pus Şi pe neică und’ s’a dus. 85 546 NOUA REVISTA ROMÂNĂ In liniştea amurgului!, sub razele argintit ale Craiululnoă răsărit în rumenul orizont al a-pusuluî s’au despărţit îndrăgostiţii. Se duce flăcăul şi mindra ’I spune: Tu te duci şi eu rămiiCÎ Uu dorul, slar-ar pustiu. Cercetătorul găseşte în poesia populară momente de înaltă generosilate, redate cu mult sentiment şi cu o deosebită pătrundere psihologică. La casa cu trestioară Zacc-un voinicel să moară. Zaci puiule, ori te scoală, Ori maî dă-ml şi mic boală. Că mie mi s'a urit Căpăliiaşul muţind De la cap pin’la picioare De la umbră pin’la soare. ...« Ori mal dă ml .ţi mie boală»!... Mîndră şi înălţătoare jertfă! Ni se umple sufletul de mîhniro gîndindu-ne că se găsesc oameni cu pretenţii de cultură, cari so încearcă să ’ntinezo aceste minunate vibrări poetice ale neamului românesc! O fi fiind «fin-de-sidcle» această goană după originalitate: de a spune tu pe negîndito alt fel de cum au gîndit şi au spus alţii înaintea ta, dar pentru noi această originalitate e cu desăvîrşire întristătoare. S’ar putea scrie multe despre lrumuseţile din poesia noastră populară. S’ar umple tomuri maî voluminoase, poate, de cît însăşi colecţiile cc le posedăm. N’avem însă pretenţia nici ludulia să mergem aşa de departe. Apoi trebue să mărturisim că nu no am servit de nici o colecţie în citarea versurilor cuprinse în acest articol. Am reprodus numai co ne-a venit în minte sub impresia ce ne-a lăsat o studiul d-luî Antemireanu- înainte do a încheia suntem datori să'dovedim aceea co am afirmat maî sus că părţile slabe din poesia noastră populară se datoresc, uno ori, influenţei ce a exercitat-o asupră'I spiritul bas şi trivial al mahalalelor orăşeneşti. Iată o pildă: Osindi-te-ar Dumnezeu, Nici maî bine, nici maî răii, Numai cum tc-am iubit eu. Se simte aci geniul acelui poet anonim—poporul; se respiră acel parfum al graiului ţărănesc! A venit mahalaua şi a adăogat: Osindi-te-ar şi te-ar bale l’ernioara de ieri noapte Oare ’ţî-o puneam Ia spate Şi ziceai că nu se poate. Facă fio-cine observaţiile cuvenite. Noi credem că ori ce om de bun simţ va recunoaşte influenţa nenorocită exercitată asupra poesicî populare de spiritul trivial al mahalalei, — acest focar do perversiune în caro mişună germenii banditismului şi al proslituţiunil. T. Duţesco Ddţo. ----------------- MIŞCAREA LITERARĂ ŞI ’ ŞTIINŢIFICĂ ’ j ) Substratul patologic în pesimismul contimpo ran de l)r. Zosîn.— Autorul şi-a propus să analizeze toate turburările fiziologice şi psihologice cari se reflectă în conştiinţă prin nemulţumirea de viaţă. După ce trece în revistă—fără a intra în detalii medicale prea speciale, detalii pe cari profanii nu le-ar putea înţelege — diferiţii factori aî substratului patologic intraorganic, anume ereditatea psihopatologică, pubertatea, monopausa, bolile mentale, bolile nervoase, bolile trupeşti, into-xicaţiunilc şi pasiunile, cercetează iactoriî substratului patologic extraorganic, factori cari în-rîurosc direct sau indirect starea sufletească a indivizilor: educaţia, celibatul, căsătoria, şcoala, armata, profesiunile, mizoria, belşugul şi mediul cosmic sub diferite forme. Poate că pentru specialişti,1 lucrarea d-lul Zosîn nu aduce nimic nou; poato că specialiştii ar fi preferat de la un student distins cum a lost D. Zosîn, o teză pur medicală, de pildă cîte-va observaţii noi asupra cancerului sau apendicitei sau altei boli puţin cunoscute — judecind că prin aceasta, ştiinţa mcdicinel înaintează maî mult... Dar pentru publicul cititor nespecialist, lucrarea de laţă prezintă un deosebit interes, avînd în vedere importanţa subiectului pentru ţara noastră. Păcat că stilul în care e scrisă cartea, te descurajează: greoiu, difuz, prolix, plin de construcţii incorecte şi de cuvinte neobicinuite — însfîrşit cum e |maî rău. Purismul — acel defect pe care-1 osîndeşte stilistica şi pe care cu alt prilej l-am mal relevat la D. Zosîn — ne în-tîmpină şi aici în mod destul de neplăcut, pro- MIŞCAREA LITERARĂ ŞI ŞTIINŢIFICA 547 tlucînd une-orî contraste comice; aşa cînd autorul ne vorbeşte de «ibovnica lui Diderot»... * * * Dar pînă aici ar fi toate bune. Răul începe cînd D. Zosîn părăseşte terenul medical şi se a-vîntă în domeniul filosofic-estetic-sooiologic, unde competinţa şi cunoştinţele îl lipsesc, înlocuite liind cu pretenţiunca şi cu spiritul do diletantism. Să procedăm metodic. Prctenţiunea se vede chiar pe prima pagină unde autorul, înşirîndu-şî operile literaro şi şti. inţifiec, conferinţele, traducerile şi pe rînd toate articolele medicale publicate în revista «Spitalul», mal găseşte de cuviinţă să adauge pen tru a mări lista: «nuvele, poezii şi articole în diverse ziare şi reviste.» Prefaţa operil d-luî Zosîn este un model de stil emfatic. Am fost tot-dcauna impresionat de circumstanţele in aparenţă neinscmnate şi poate fără alîta însemnătate chiar reală, cari determină in cele din urmă existenţa unuî fapt. Lipsească această din urmă circumstanţă şi faptul ce era să aibă loc primeşte cu totul o altă faţă safl se stinge cu desăvirşire. Personal leg o sumedenie de efecte mari de asemenea momente holăritoare: de mult se găsea in fermentare închegarea unui fapt, elementele lui toate erau pregătite; trebuia insă să vie acea circumstanţă finală-care să-l întruchipeze, acel element in sine mic, dar care dă totului în care se introduce forma şi existenţa-N’aş putea spune care va mai fi menirea acestei lucrări; dar rămie şi numai aceea de a-mi fi încheiat truda pentru o carieră, nu mă pot lipsi să mărturisesc că de un prilej analog se leagă existenţa eî. Urmează lungi explieaţiunî, cum I a venit în minte d-lul Zosîn subiectul pe care-1 tratează. Cu acest prilej ne spune că avea intenţiunca do a lua ca subiect: «încercare do filosofie medicală» îndemnat la aceasta de «platitudinea lucrărilor ce apar în genere ca teze inaugurale.» In generalităţi abstracte şi goale, introducerea nu lasă nimic de dorit. E in .amintirea fio-cărul, caro se ocupă cu mersul lucrurilor in lumeţ?) şi care are aţintită privirea asupra mi-şcărci ştiinţifice şi filosofică ce se desfăşură astăzi aproape pe întreaga suprafaţă a pămintululţ?) neînţelegerea iscată in Franţa, focarul tuturor curentelor mari contimporane, asupra religiei, ca păstrătoaro a vechilor tradiţii ale spiritului omenesc, şi asupra ştiinţei, ca reformatoare a credinţelor şi ca luminătoare a întunericului, în careţ?) firea omenească, intr’o clipă de privire spre sine s’a văzut prinsă. Se ştie răsunetul ce-a intîlnit în minţile ignorante şi chiar ceva mai culte, acea ceartă filosofico-ştiinţifică ridicată pe tema că «ştiinţa a dat faliment.» Şi acei cari aă interes să se menţie totdeauna intr’un stătu quo, care de nu li-î prielnic in realitate, in tot caşul răspunde deplin tendinţelor lor fireşti, rup incă şi astă-zi săgeţi intr'aceia cari cred că ştiinţa a dat pină astă-zi tot ce putea să dea in nişte condiţiuni ce nu-i erau prielnice, avind să surpe apucături cari deveniseră aproape inerente spiritelor; şi, dacă îşi arc duşmani, nu-i alit că vre-o cugetare mai a-dincă ii face pe mulţi să vadă do pe urma ştiinţei descurajare, ci pentru că prin cei mulţi vorbesc incă tendinţele vremilor de cumpănă şi de barbarie, cari tendinţi numai veacurile de le vor nimici. In lungi desvoltărl nebuloase — absolut fără nici o legătură cu pesimismul — autorul ne arată stîncile pe cari trebue să le evite cugetarea omenească: antropo-centrismul, neperfecţiunea limbajului, esclusivismul; face digresiuni prin fi-losofia stoică, digresiuni de licean grăbit să-şi etaleze subţirea erudiţiune proaspăt cîştigată — înslîrşit D. Zosîn se pregăteşte ca şi cum ar vrea să ne dăruiască un nou sistem filosofic!... Pentru a ne descrie stările organopsihice în pesimism: lenea, urîtul, tristeţea — capitol de mare interes pentru profanii în ale medicinel — autorul are nefericita idee de a face o lungă pledoarie pentru legătura între fiziologie şi psihologie! Ast fel de locuri comune ne dau impro-siunea că D. Zosîn vrea să ne instruească cu ce a învăţat în manualul de liceu. Vorbind de emoţiunl, autorul face o descoperire: Dacă ni s’ar permite să facem o deosibire intre stările organo-psihic.e, punindu-nc din punctul de vedere al duratei lor şi condiţiilor apariţiei lor, am putea numi emotiuni stările organo-psihice cari apar in mod brusc, durează puţin, indiferent de virsta şi mintalitatea insului, pe cind pasiuni, alt-fel zis patimi şi chiar sentimente, am putea numi stările organo-psihice cari apar in mod maî lent, pot dura mult, in legătură maî totdeauna cu virsta şi mintalitatea insului In sensul acesta risul, plinsul, frica, ml-nia, desperarea, ctc., apărlnd brusc ţi lind de scurtă durată, sint emoţiunl, pe cind tristeţa, bucuria, dragostea, ura, dispreţul, admiraţia, ctc., apărind lent şi durind mult, sint pasiuni. Interpretarea aceasta a stărilor organo-psihice ne aparţine. E păcatul diletantului de a inventa mereu praful de puşcă !.. Descoperirea d-luî Zosîn aparţine manualului. Diletantismul bate la ochi cînd D. Zosîn no vorbeşte do artă literatură şi filosolie; puţine lucruri cunoaşte, şi acelea mai mult din auzite. Ca reprezentanţi al filosofie! pozitive în Germania, ne citează pe Biichner şi Vogt!.. O autoritate pentru D-sa în această materie este Vasile Conta pe care-1 citează de mal multe ori, In literatură NOUA REVISTĂ ROMÂNA 548 principalii decadenţi francezi sînt Beaudelaire, Verlaine şi Iluysmans. In psihologie se referă necontenit la Lange. * # * In ultimul capitol, D. Zosîn, după ce în obicinuita-! Irazelogie nebuloasă propune o mulţime de remedii maladiei pesimiste pe care ne-o pre-sintă cînd ca fatal isvorîtâ din organizarea modernă a societăţii, cînd ca o boală vindecabilă prin mijloace morale ; după ce arată că pesimismul prin repedea lui răspîndire a devenit o gravă primejdie pentru omenirea civilizată, scrie: Acum, cit mal este timp, dacă mal este, o imperioasă datorie se impune acelora car! simt primejdia. De cit in alăturare cu această imperioasă datorie planează Întrebarea: prin ce mijloc, căci această lucrare scoasă in număr res-trîns de exemplare şi maî ales intr’o ţară, unde nu se citesc de cit cel mult romane, nu poate spera din parte-î nici cea mal slabă înrâurire, prin ce mijloc medicii pot deveni maî puţin ahtiaţi după cîştig, învăţaţii după faimă şi specula ştiinţei lor, guvernanţii după autoritate şi samavolnicie şi poporul după ignoranţă şi slugărnicie ? Credem că autorul îşi iea rolul de profet, fără nici o nevoe, că în zadar regretă micul număr de exemplare al scrierii sale, şi ignoranţa acestei ţări: pesimismul nu constitue pentru societate o primejdie mal mare decît febra tifoidă, pneumonia, podagra sau ori care altă boală obicinuită; de sigur mal mulţi oameni mor de tifos decît prin sinucidere. Dezgustaţii de viaţă formează o infinit do mică parte a omenirii civilizate; mulţimea e optimistă, ba încă ţine la viaţă cu desperare... Cartea D-luî Zosîn se încheie cu o pagină de concluziunl. Vom releva una : Pesimismul contimporan nu-î de cit expresiunea dimi-nuărcî sau creştcrel tonusului vital individual şi colectiv, fenomen ce pare să se petreacă în mod mal accentuat ca orî-c'md in zilele noastre. Diininuăreî tonicităţeî vitale res-pundc pesimismul pasiv, cel maî des inlăluit, caracterizat prin tendinţa la resignare ; iar ereşterel tonicităţeî vitale respunde pesimismul activ, caracterizat prin tendinţa la distrugere. Alternanţa celor două stări constitue pesimismul mixt. Convingerea nostră este că teoria D lui Zosîn e adevărată numai pentru individ. Cît priveşte pesimismul ca un curent literar—un pesimizm l'orto benign de alt-lel...— pricinele directe şi hotărîtoare trebue căutate în mediul social. Boli nervo.ise aii fost în totdeauna, fără ca literatura să exprime nemulţumirea do viaţă. Un om cu vocaţiune de scriitor, desgustatde viaţă din pricini fiziologice, trăind pe vremea lui Corneille, n’ar fi putut să creeze o operă literară pesimistă, căci l-ar fi împedecat atmosfera generală a vreme!, mediul social, care face o selecţiune în literatură, fa-vorizînd anumite tendinţî şi înăbuşind pe altele. In literatură nemulţumirea de viaţă este o formă a nemulţumirii de societate... De alt fel această problemă se pretează la lungi discuţiunl ce es din cadrul unei recenzii. Şi ca să încheiem şi noi, vom spune că lucrarea D-luî Zosîn, cu toate defectele pe cari le-am arătat, merită să fie citită, fiind o scriere Instructivă şi cu tendinţî sănătoase. D. Zosîn are numai păcatul de a prefera să facă beletristică mediocră de cît medicină bună. De păcatul acesta au sulerit oameni mari: Newton şi Leibnitz aveau pretenţiunea de a fi distinşi teologi şi des-preţuiafi lucrările lor matematice şi astronomice. Dreptul administrativ român de Aurel Onciul. Partea generală. Viena 1900. Literatura noastră juridică are a înregistra o apariţie importantă. D-l. Aurel Onciul, prefect în Briinn (Moravia) o înavuţeşte prin un interesant studiu sistematic asupra dreptului administrativ român, studiu a cărui parte generală a eşit inainte, de cîte-va luni, de sub tipar. Materia de care se ocupă scrierea d-luî A. Onciul este încă virginală. Nici măcar în bogata literatură franceză, germană, austriacă, ea nu o complet prelucrată. Nu există decît puţine monografii asupra unor chestii speciale. Tratarea întregului obiect al părţii generale însă, deşi e indispensabilă pentru pătrunderea ştiinţifică a dreptului administrativ, a rămas un pium desi-derium. Cu atît mal mare este meritul d-luî A. Onciul. Studiul d-sale începe prin o scurtă introducere, în care autorul determină natura administraţiei, recunoscînd în ea o funcţiune echivalentă legiferării. Materia proprie a părţii generale, d-l Onciul o desvoaltă în şase capitole întitulate: normele, autorităţilo, subiectele, obiectele, factele şi formele. Capitolul prim expune în mod concis, dar cuprinzător, înfiinţarea, vigoarea, derogarea, critica şi interpretarea legilor, a normelor autonome şi a ordonanţelor (regulamentelor) administrative. In- MIŞCAREA LITERARA ŞI ŞTIINŢIFICĂ 549 teresantă e părerea autorului asupra raportului între legi şi regulamente. Conform tesei sale, că administraţia nu este numai o simplă executare, o supusă şcoală a legislaţiuniî ci o funcţie primordială a statul ui, el susţine pentru ea un drept primar de a ordona,drept ce nu este condiţionat prin mandate prealabile ale legislaţiuniî şi care resultă direct din obligaţia ei generală de a servi interesele publice. Capitolul al doilea are drept obiect organele administraţiei: Regele, administraţia centrală, administraţia generală în judeţe şi comune, administraţia teritorială specială, administraţia autonomă şi în (ine controlul administraţiei. El arată că erarcbia administrativă în România e întemeiată, după modelul francez, pe principiul derivării voinţei autorităţii subordonate de la cea supraordonată. Autorităţile subordonate, nici cbîar în cercul competenţei lor, nu dispun liber şi din proprie respundere, precum o fac judecătoriile, iar în Germania şi Austria şi instanţele administrative. Ele primesc voinţă şi botărîre dela autorităţile supra ordonate. «Resultatul sistemului acestuia, conclude autorul, este o ipertrofie a centrului şi o atrofie completă a administraţiei teritoriale. Representanţii acesteia lipsiţi de ori ce iniţiativă şi libertate şi totodată de ori ce respundere, fatalmente trebuie să devie unelte oarbe ale miniştrilor şi ale somităţilor parlamentare de la ale cărora favor depind miniştrii, Introducând ast-fel în administraţie în locul legalităţii politica militantă şi spiritul de fracţiune, care corumpe administraţia şi o transformă din binefacere în calamitate. Capitolul al treilea se ocupă de subiectele drepturilor administrative, adică de persoanele fizice şi juridice. Am sublinia maî ales expunerile relative la funcţionari. In această categorie înrolează autorul toate persoanele, ce exercită în mod profesional o funcţiune publică deci şi profesorii, militarii, şi a. m. d. El expune detaliat condiţiunile de admisibilitate, şi de numire, încompatibilităţile, datoriile, măsurile de disciplină şi drepturile funcţionarilor. Privitor la raportul dintre luncţionar şi stat, d-1 A. Onciul nu află în el un fel de contract prin care (uncţionarul are a presta statului o cantitate de muncă pentru un preţ oare-care, precum îl consideră vechiul liberalism. Raportul denotă, după d-1 Onciul, un act de supunere al funcţionarului prin caro acesta devotă intreaga sa persoană serviciului, ideii statului în schimb pentru obligaţiunea stalului de a-î garanta sustenlaţiunea. Garanţia aceasta trebuie să fie viageră precum este şi profesiunea funcţionarului. D-1 Onciul condamnă in con-secuenţă, sistemul continuului schimb al funcţionarilor şi postulează chiar pentru funcţionarii administrativi dacă nu inamovibilitate apoi cel puţin o stabilitate mal mare. El află că «un re' gulament pragmatic, care precisează obligaţiunile funcţionarilor şi tot odată scuteşte drepturile lor, este de neapărată trebuinţă cu atît maî vîrtos cu cît experienţa arată că nivelul intelectual şi etic al funcţionarilor este direct dependent dela scutul de care se bucură eî. Calităţile de model ale (uncţionarilor din Prusia nu ar fi cu putinţă fără de scutul puternic ce le acordă legile. Intru atîta posiţia legală a (uncţionarilor este caracteristică şi decisivă pentru spiritul şi calitatea administraţiei. Relativ la persoanele juridice d-1 Onciul e negreşit aderent al teoriei, care respinge ipotesa ficţiunii şi admite individualitatea reală. El rectifică însă teoria actuală, conform căreia statutele persoanelor juridice şi constituirile lor sunt ase privi drept contracte, şi dove. deşte că actele respective sunt unilaterale şi un elluxal autonomiei particulare. Interesantă este şi observarea că legislaţiunea română se arată a fi pe terenul persoanelor juridice, reacţionară. Ea pretinde pentru lîe-care persoană de această categorie o specială autorizaţie a legislaţiuniî şi irnpedică ast-lel în detrimentul progresului economic infiinţarea societăţilor mutuale de consum şi de producţiune, a caselor după sistemul Reif-leisen şi a. m. d. Capitolul al patrulea e dedicat obiectelor dreptului administrativ adică diferitelor interese publice şi se distinge prin originalitatea prelucrării. Autorul elucidă natura acestor obiecte şi documentează clar că contrar teoriei franceze, nu există o proprietate administrativă şi că tipul contractului nu are loc în dreptul administrativ. El discută drepturile administrative subiective şi pledează în interesul respectării libertăţii individuale pentru determinarea mal exactă a acestor drepturi individuale. In capitolul al cincilea sunt supuse analiseî lactele juridice, cari înliinţează sau desfiinţează raporturi administrative. Ast-fel de facte sunt în cerc foarte mărginit actele particulare şi cîte-va 550 NOUA REVISTĂ ROMÂNĂ evenimente, în deosebi timpul, în prima linie însă actele autorităţilor administrative. Autorul distinge grupul constitutiv şi cel declaratoriîi, arată natura ambelor specii şi expune temeinic puterea formală şi materială a lucrului judecat în domeniul dreptului administrativ. Capitolul ultim cuprinde în line un studiă complect al procedurii, al justiţiei şi al execuţi-unet administrative. D 1 Onciul pune în relief defectete actuale ale dreptului administrativ formal şl reclamă o reformă radicală. El conclude în special că «scutul legitim al libertăţii individuale recere numai de cît crearea unei instanţe generale pentru justiţia administrativă în toate caşurile în cari acţiunea administrativă atinge drepturi individuale». Cartea e scrisă în o proză nepatetică, aproape seacă, dar clară şi netedă. Cititorul competent, satisfăcut de bogata recoltă în idei, va ierta autorului bucovinean, trăitor de decenii între străini, cîte-va defecte de stil romînesc. Peste detalii, cari mal bine rămîn reservale unor monografii viitoare, autorul trece la ordinea zilei şi stârneşte mal vîrtos a scoate la iveală fundamentele disciplinei. Stăruinţa aceasta i a succes deplin. Toate noţiunile fundamentale ale dreptului administrativ sunt complet şi luminos analisate şi expuse, iar deducţiunilo d-luî Onciul coprind o sumă do vederi originale, parte rectificări ale opiniilor dominante, parte socotinţl de tot nouă, desvoltate cu mult spirit şi menite a rămîno un cîştig durabil pentru jurisprudenţă. Originalitatea operei d lui Onciul surprinde, căci în literatura juridică rămîne încă rar de tot obiceiul de-a produce original; e încă prea l'recu-entă datina i'e-a localisa mal mult sau mal puţin inteligent resultatele producţiunil ştiinţifice franceze şi germano. Publicaţiunea d-luî Onciul întruneşte toate condiţiunile reclamate pentru o lucrare adevărat ştiinţifică. Ea va satisface cu prisosinţă interesul jurisconsulţilor. Dar nu numai aceştia vor profita. Şi pentru oamenii politici lectura cărţii d-luî Onciul va rămîne instructivă. Autorul nu se mărgineşte lă analisa instituţiunilor positive, ci arată pretutin-dene şi delectele organice ale administraţiei române. Spre a înlătura aceste defecte şi a perfecţiona administraţia, legislatorii României vor trebui să considere resultatele şi indicaţiunile ştiinţei, cum s’aO considerat ele şi în alte ţări; căci întregul progres realisat în Europa civilisată pe terenul constituţiunil şi al administraţiei nu consistă din alta de cît din aplicarea legislativă a resultatelor cercetării ştiinţilice. Din acest punct de vedere munca d-luî A. Onciul consti-tue pentru legislaţiunea română un adevărat referat preliminar care cuprinde ideile principale asupra problemei actuale a reformiî administraţiei. Deosebită recunoştinţă i-se cuvine d-lul A. Onciul că desinteresat şi-a pus munca sa în serviciul culturii române. Se vede că nu motive de oportunism l’au condus. Pe alt tărîm prestaţiunea sa i-ar fi adus roade mănoase; căci dacă cartea d-sale ar fi scrisă în limba germană şi s’ar ocupa d. e. de dreptul administrativ austriac, d l Onciul, care deja în present în urma publicaţiu-nilor sale anterioare trece de un jurisconsult de valoare în Austria, în virtutea grelelor şi pînă la el necercetatelor probleme pe cari le resolvăatît de interesant, fără îndoială ar fi cîştigat un renume bine meritat în larga lume juridică a occidentului. Dr. George Popovicî. (Cernăuţi.) Idei fundamentale în Economia politică şi o nouă teorie sociologică de Ionii Socaciu (Braşov 1899, br. 94 pag.) Prima parte a broşurel cuprinde: fiinţa economiei şi principiul economisireî, felul economiilor, desvollarea vieţii economice sociale, diferitele şcoli în Economia politică (liberală, socialistă, istorica, creştină, austriacă). Dorinţa autorului de a da cititorului putinţa« să’şî cîştige din această broşură o sumă însemnată de cunoştinţe generale şi tot-de odată punctele cardinale de orientare pe terenul atît de vast şi complicat al vieţii economico sociale» ne pare că a fost în destul realizată în această primă parte. Broşură redă într’un chip limpede ideile principale ce se găsesc în tractatele clasice de economie politică, în special cele scrise în 1. germană. Traducerea germană după I. K. Ingram (History of political Economy) pare a fi lucrarea ce s’a avut mal mult în vedere. In a doua parte a broşurel, autorul caută să ne dea «o nouă teorie sociologică». Iată cum o lormulează: «Progresul merge în trei direcţiuni: una externă materială, alta internă individuală şi alta socială. Aceste trei forme de progres, con- 551 MlŞCAftEA LITERARĂ ŞI ŞTIINŢIFICĂ diţionate una de alta, sînt laturile fundamentale ale vieţii omeneşti şi întrunite în o singură formă fundamentală ne presintă vieaţa omenească în abstract, ca tip invariabil, deosebit de viaţa animalelor, întocmai precum cele trei proprietăţi cardinale amintite ne presintă pe om ca tip invariabil, deosebit de animale» «Separarea vieţii omeneşti în trei laturi lun-damentale, una internă individuală sau personală, alta externă materială şi alta socială, ne pune în posiţio, ca să putem deosebi şi pricepe aceea ce e individual, material şi social sau for mal într’însa. In line raportul, în care stau unele cu altele aceste trei laturi, care va să zică legea fundamentală statică şi dinamică sau a coesis-tenţel şi succesiune!, ne arată, că există o armonie între laturile fundamentale ale vieţii omeneşti, care nu permite, ca progresul în vre una din ele să fie mal multă vreme în o epocă de desvoltare şi a celor alte două în alta mal inferioară sau superioară.......Fie care mişcare sau schimbaro mal însemnată în vre-una din celo trei laturi fundamentale aduce cu sine mal mult sau mal puţin un progres sau o schimbare corespunzătoare în cele l’alte.» (pag. 68). «Din istoria civilisaţiuniî şi din diverse etnografii putem vedea, că popoarele sau seminţiile, cari stau pe treapta cea mal inferioară, d. es. tipuri de pescari şi vînătorl, diferă de acelea cari stau pe o treaptă mal superioară, atît în ceea ce priveşte direcţia gîndiriî, ideile, aptitudinile corporale şi intelectuale, sentimentele şi pasiunile indivizilor, cari le compun, cît şi în privinţa organisaţieî sociale şi a progresului făcut în apropriarea de forţo şi bunuri de natură externă. Tot asemenea diferă popoarele semicivilisate de cele civilisate Şi dacă într’o anumită stare relativă căutăm cauza progresului numai al uneia dintre cele trei direcţiuni, o să o găsim în schimbarea făcută în progresul celor l’alte două direcţiuni. Aşa d. ex. un popor caro din starea nomadă a trecut la starea agricolă, pe prisionierl nu i-a mal ucis ci i-a făcut sclavi, şi ast-lel viaţa socială a primit o nouă formă, o nouă organisaţie, — care va să zică un progres în direcţia externă materială şi internă individuală a adus după sine un progres, o schimbare în direcţia socială. Progresul uriaş în direcţia esternă materială (tecnică), la care au ajuns popoarele civilizate de astăzi, e cauzat prin abolirea sistemului cor- porativ medieval şi prin introducerea sistemului libertăţii individuale, care va să zică o schimbare, un progres, în organisaţia socială a cauzat marele progres în direcţia externă materială cu care la rîndul său, stau în strînsă legătură vederile, aptitudinele şi pretenţiile indivizilor, cari alcătuiesc aceste popoare. Exemple de felul celor amintite se pot scoate cît de multe... Fiindcă nu s’a făcut separarea între laturile vieţii omeneşti — omul ca tip invariabil s’a confundat cu omul ca tip relativ şi ca individ concret, ~ urmarea a fost, că pînă astăzi natura fenomenelor şi a legilor sociale nu s’a putut clarifica pe deplin» (pag. 70). Este de sigur greu de a ne da pe deplin seamă do originalitatea şi importanţa teoriei autorului numai din formularea pe care o găsim în broşura de faţă. E prea concis arătată pentru a nu reaminti şi teorii asemănătoare la alţi autori. Aşteptăm de acea cu încredere volumele viitoare pe care le promite autorul pentru a ne putea pronunţa în mal bună cunoştinţă de cauză. Sfîr-şind, semnalăm o eroare (de tipar?) care Impresionează rău pe cititor. Numele filosofului francez, A. Corn te, este cel mal des citat de către autor... şi cu toate acestea numai o singură dată e scris cum trebue: A. Comte (pag. 55); pe toate celel’alte pagini ale broşurii îl găsim: A. Compte. Eininescu pesimist, profet şi economist de I. S. Ordcami.—Autorul lămureşte metoda şi ideile sale cu atîta claritate şi într'un stil aşa de expresiv... îneît îl lăsăm pe el să vorbească—spicuind de ici şi colo. Positiv eă cetisem ca student poesiile lui Eminescu şi vedeam că ele erau pe atunci pentru mine ca să ne exprimăm tot cu poetul: «cuvinte goale, ce din coadă au să sune«. Nu-I vorbă, acele cuvinte erau admirabil de frumoase şi sunau perfect de armonios. ...Mai târziii, am învăţat a cunoaşte economia, societatea noastră - copila poetului — şi cu mihnire trebue să o spun: mă am convins la evidenţă că noi suntem întocmai aşa cum ne descrie genialul poet la sfirşitul Satirei a HI-a şi a IV-a. Mă am apucat apoi de scris. Mult ori mal puţin, bun sau rău, dar am scris ceva. Cunoscînd binişor din practică starea noastră agricolă, precum şi a unor ţări vecine, am trecut la studiul economic al fttrei. ...Şi cu cit vederile noastre se clarificau, cu attt starea noastră economică imi apare mai neagră. Scurt vorbind: am decenii extrem de pesimist in cele economice. Atunci mi-am adus aminte de pesimismul genialului Eminescu şi a tinerilor noştri poeţi mai mult sau mal 552 NOUA REVISTA ROMÂNĂ puţin talentaţi. Gindind ast-fel, ne-am întrebat singuri nu cum-va există o legătură strlnsă, o înrudire între pesimismul literar a lui Eminescu şi între pesimismul economic al nostru ? Intre aceste mi-a căzut în mini • Studii Critice» de Gherea voi. III. L’am cetit. Mi-a plăcut. Am recitit şi Doina lui Eminescu şi....... un fior 'mi-a trecut prin tot corpul! Ameţit am rămas. Deşteptat apoi ca din-tr'un vis plăcut şi dureros, am tresărit şi am văzut că e un studia economic întreg Doina Iul Eminescu. ...Mal toate poeziile lui fie do dragoste saiî de alt gen se referă la naţiune. El-Eininescu se identifică cu ţara, cu România—sol, iar pe iubita lui cu fiii României. ...Dar ca să arătăm mal clar identificarea lui cu ţara, să cităm mal departe din poezia *Pe lingă plopii....” La geamul tftu ce nirfilucca Privii atît de des: O lume toată ’nţelegea Tu nu ui’aT înţeles. Această poezie trebue ea luată în înţelesul propriii al cuvintulul? De loc! E absurd să credem că Eminescu era capabil să treacă inaî de multe ori pe la geamul unul ideal, fâeîndu-î curte. Aceasta o spune şi d-1 Maiorescu. In sens figurat insă ţara - Eminescu — face reproşuri fiilor săi — iubitei lui Eminescu - că ei nu-î înţeleg păsurile. ...Ce coprinde Satira IV-aP Curalerul-România ori mal bine zis Dacia dă tircoale castelului singuratec şi copilei-Românilor din castel. Ast-fel acesta’I ciută din ghitară: „Vino! Joacă-te cu mine, cu norocul meu, mi-aruncA „l)ela sinul tăii cel dulce llourea veştedă de luncă, „t'a pe coardele ghitarei răsunînd încet să cadă. „AIii K atît de albă noaptea, purc’ar 11 căzut zăpadă. Şi copila ese la cavaler, adică Romanii ocupa Dacia. Bruţ la braţ păşesc alături, le stă bine la o lultă, Ka frumoasă şi el tînăr, el înalt şi ea înaltă. Aşa era la 1400. Astăzi ? Azi n’aT chip în toată voia în privirea-I să te pierzi, (!uiii îţi vine, cum îţi place pe copila s’o desinierzî, După gît să-l aşezi braţul, gură hi gură, piept la piept, S’o întrebi numai cu ochii: mă iubeşti tu? spune drept! Aş! Abia ţi-aî întins mîna, sare ivărul la uşc, K-un congres de rubedenii, vre un unchiu, vre-o mătuşe. Iute capul într’o parte şi te uiţi în jos smerit. Oare nu-I în lumea asta vr’un ungher pentru iubit? ...La 1878?—Nu al voe să te bucuri singur de victorie. Nu-ţl e permis să întinzi mina pe după gilul copilei şi să o desinierzî. Sare ivărul şi apaie tanti Europa cu nenea Muscalul! - Concluzia d lui Ordeanu este că „Eniine.scu a întrupat doina ecoiioinico-iiaţională a Românilor.* Notiţe bibliografice Cărţi primite la redacţie Toan Socaciu. — Idei fundamentale în economia politică şi o nouă teorie sociologică. Braşov 1899. — Manual de dreptul cambial (tipărit cu spesele institutului de credit şi economii «Albina») Sibiu 1897. Const. Popovici Conta. — Ştiinţă, Istorie şi Morală sau încercări asupra stării noastre sociale. Bucureşti T. Georgescu şi N. Voicu, editori 1899. Locot-Colonel P. V. Năsturel.— Stema României, studiu critic din punct de vedere eraldic cu numeroase figuri în text. Bucureşti 1892. Tip. Voinţa naţională. Maior P. V. Năsturel. Jubileul de 25 de ani de domnie a M. S. Regelui Carol I. Stema României. Bucureşti Tip. Weigand şi Săvoiu 1891 I Achimeseu. Spicuiri, (culegeri din englezeşte) 1899 Tip. Basilescu. Bucureşti. C. Xeni. Opiniunea publică. Bucureşti. Tip. I. Gobl 1900. Revista maritimă, anul I. No. 1 Martie 1900. C. Canluniar. România (curs de geografie) Sainitca 1899. Ştefan Braboreseu. Din romanul unei vieţi (nuvele) Craiova. Editura D. Benvenisti. 1900. Nicolae Predescu. Poeţi şi artişti. Bucureşti 1900 Imp. «La Roumanie» 1900. Allgemeines Lilteralurblalt, herausgegeben dureh die osterreichische Leo-Gesellchaft. No. 9, IX Iahrgang. Administration: Wien I Annagasse 9. D. Negreanu. Determinarea pondulul specific al unul corp solid.—O chestiune de dreptate relativ la rela- d=const. între constanţa dielectrică K (k—i) ţiunca şi densitatea d. Dim I. Marinescu. Evoluţia procedureî. Bucureşti. Tip. Speranţa 1900. Dr. C. I.Istrati. Cuvîntarea rostită cu ocasiunea discutării proeetului de lege al învăţăinîntului în Senat în ziua de 31 Martie curent. Buletinul societăţii de ştiinţe din Bucureşti-România anul IX No. 1 Ianuarie-Februarie. Bucureşti Imp. Statului 1900. Sydney Whitman Asupra amintirilor regelui României» (introducere la ediţiunea engleză) în traducere de C. Crupenschi. Bucureşti Gutenberg 1900. Emilia Cioran, Călătoriile patriarhului Macarie de Antioliia în Ţările române 1653-1668. Bucureşti. Socec 1900. Ioan Budai Deleanu. Tiganiada sau Alexandria aî ţigănească, o prea frumoasă povestire în 12 părţi sau cîntârl şi în vr’o 5000 de stihuri, scrisă acum 100 de ani, iar acum din nou scoasă şi pe înţeles întocmită de V. O.— Edit. Librăriei Ciurcu, Braşov 1900. Doctor Zosîn. Substratul patologic al pesimismului contemporan. Bucureşti Tip. «Eminescu» 1900. o«-*o-+ —-s-oe-r----