Vasile VOICULESCU, pastel, cu următoarea dedicație: «Cu afecțiune și recu- noștință, Domnului Doc- tor Voiculescu, A. fiordenache 1935» (Arhiva familiei) Coperta și prezentarea grafică: VICTOR MAȘEK «Scumpei mele soții, Paulina, V. ALECSANDRI» (Fontana blanduziei, 1884) VLAlCU vopa «Suvenire de la Profesorulu meu de Declamațiune C. Caragialy I. L. CARAGIALY anul 1868 — 69» (Teatru naționale în Tera Romanesca de C. Carageali dedicată publicului romanu, 1867) pXnBo 2/1975«(19) ANUL VI d^ainna».sfMn"nnam———■■■■■ ——n—i ■■ REVISTA EDITATA DE r^n muzeul r\n ROMÂNE 3*1 DIRECTOR FONDATOR: D. PANAITESCU-PERPESSICIUS DIRECTOR Al. Oprea REDACȚIA DIANA CRISTEV, NICOLAE FLORESCU, RUXANDRA MIHĂILĂ, MANUELA TĂNĂSESCU SECRETARIAT EUGEN MIHAICIUC Documentele comunicate, însoțite, fără excepție, de original sau de fotocopie, se primesc pe adresa redacției, str. Fundației nr. 4, sector I, București, telefon: 50.32.90 \ AII rights reserved 7 Toate drepturile rezervate Tiparul — întreprinderea Poligrafică „13 DECEMBRIE 1918'* Clișeele zincografice — Combinatul Poligrafic „CASA SCÎNTEII" SUMAR « ...eternii noștri păzitori ai solului veșnic... » Stolnicul Constantin CANTACUZINO 6—8 Portretele stolnicului (Descifrări iconografice de Dan SIMONESCU) 9 — 15 « Barca vieții [...] e pîndită mereu de mari și puternice furtuni... » (Documentar de Corneliu DIMA-D PĂGÂN) Scriitorul — conștiința epocii Liviu REBREANU 16 Sinteză a unei istorii milenare (Constantin C. GIU PESCU) 17—22 «în atmosfera aceea înălțătoare de unitate românească» (Conferință comunicată și comentată de Vasile NETEA) Tentațiile Thaliei Tentațiile Thaliei în viziunea lui Al. PHTLT PPTDE și Marin SD- PESCU 23—24 Spectacol și lectură^^/. PHILIPPIDE) 25 Arheologie în asfalt (Marin SOPESCU) Adrian MANIU 26 — 32 Addendă polemică la Jocul întunericului (G. PIENESCU) 26—35 Jocul întunericului G. M. VLĂDESCU 36 — 38 O dramă a universului provincial (Constantin CUB LEȘ A N ) 39 — 56 Huhurezii — dramă în trei acte Camil PETRESCU 57—59 Avatariile lui Dantcn (Al. BOJIN) 57—68 D anton — scene și fragmente Alice VOINESCU 69 — 71 De la eseu la monolog dramatic (Nicdae FLOPESCU) 71—86 Cuvînt pentru Harnici Ultima verba N. VOICULESCU 87 Din «carnetul intim» (Preambul de Șerban CIOCULESCU) 88—89 Tocălia; Mirungere ; Taborul; Plîngerea lui Adam; Dincolo de atom SUMAR Hronicul vîrstelor Lucian BLAGA [CAemarea lupilor'] (II) — roman autobiografic (Notă de ediție de Dor- ii. BLAGA) Lucian Blaga un romancier? (Postfață de Ion VLA D) 90-100 98—100 Revelația documentului Mateiu I. CARAGIALE « Nu cred că Matei Caragiale s-a destăinuit cuiva pe larg și deplin » 101 — 106 (Crochiu radiofonic de Petru COMARNESCU, cu o notă de Ileana CORDEA) Alte « pagini de jurnal o (Tălmăcirea în românește de TașcuGHEOR- 107—125 GHIU și o notă de ediție de Duniilru D. PANAITESCU) L-am Litografiat pe Mateiu I. Caragiale (Imagini fotografice « deve- 126—127 lopate » de Barbu BREZ1ANU) Ars -poetica ALT. STAMATIAD însemnări și sfaturi confraților tineri (Prefață de Al. DIMA) Arta poetică (cu o scrisoare de recomandare de Tttdor VIANU) 128-130 129-135 File de album lacob NEGRUZZI Suveniruri junimiste și de familie (Comentariu de Șerban CIOCU- 136—137 LESCU) Fotografii din albumul lacob Negruzzi (comunicate de Maria PO- (hors texte) LO JINȚEV) Roman epistolar Gala GALACTION Scrisori de dragoste (II) Scriitori români în arhive străine 138—146 o. W. CISEK Corespondență la Innsbruck (Prezentare de Heinz STANTISCU) 147—148 Scrisori către revista „Der Brenner" 148— 151 SUMAR Scriitori străini în arhive românești Jules VERNE 152 Autograf pentru o admiratoare (cu o nota de Nicolae LJU) lunile ZOLA 153—154 O dedicație lui Catulle Mendez (Comentariu de Diana CRTSTTA ) Romain ROLLAND 155 — 156 Scrisoare către o actriță (Prezentare de Tldilio MA ROST) Document în replică Tudor ARGHEZI 157—162 Legendă și adevăr în biografia lui Arghezi (Documentar de C. PO- PESCU-CADEM) Punct — contrapunct 163 Precizări la... cîteva precizări (Marin BUCUR) 163 O eroare a lui Ibrăileami (Lucian P REDESCU) 163 Cui îi scria Anatole France? (Vasile NICOLAESCU ) între șvarț și călimară Gcorgc TOPÎRCEANU 164 Ultima «scrisoare fără adresă» (Constantin CTOPRAGA ) 165—171 Nepoata bcianguthti — reminiscență Cronica edițiilor Mihai BERZA și Mircea ZACIU despre 172—1 - exi)u„, e $e 9asesc r ... ' rea 0pin ici despre caracterul finii sau nelmit al ledului ■ , • ^^luiui .j — descrierea minu- țioasa a manuscrisului ’ sclLl f( manuscriselor cercetate.: ■1 — stabilirea filiai;.,; ,H,. Pci dintre manuscrise — id csl dintre versiuni — 5/a/,, anii ca siglelor pentru iccarc versiune; -5 — datarea versiunilor; 6 — alegerea ver- siunii care urmează să fie publicată si expunerea argumentelor ce au stal la baza opțiunii; Z — expu- nerea normelor de transcriere a textului și a varian- telor, stabilite pe baza analizei « realității lingvis- tice »; 8 — menționarea semnelor convenționale folo- site in descrierea textului: 9 — încadrarea prin ana- liză critică a textului in opera scriitorului și în istoria literal urii: 10 - reproducerea corectă a versiunii alese pentru publicare. Majoritatea acestor clementa e obligații filologice sini eludate de Doina Modola- Prunea, editoarea piesei Jocul întunericului, de Adrian Mania1, aii! in prefață (pp. 18—19) și in 1 Adrian Maniu: Lupii de aramă. Ediție îngri- jită și cuvinl înainte de Doina Modola-Prunea. Cluj-Napoca, Ed. ..Dacia" (Colecția Destituiri), Adrian Maniu în 1975. rol dc tată. Jocul iiiluneikului [F 2 r'-J Poetul: Baba : [F 3 r°j Poetul: Baba : Poetul: Un COMISIONAR : Baba : Poetul : Baba : Poetul: Baba : Poetul: Baba : Ce ai? Poate ți-c foame. Să tai o găină Și să îți aduc un pahar cu vin?// Babo, puterile îmi revin Și fără pomana ultimelor tale bogății. Azi voi fi fericit, Babo, ai să ții De-aci încolo o gospodărie mare. Sunt bogat — sunt fericit și tare. Am aur — mult, mult, nenumărat. Și tu ai păcătuit? Aurul e blestemat, Nu îl arc nimeni fără o faptă rea. Erai un sfînt — și viața ta era Atîta de frumoasă — îneît îmi făcea bine Să te știu că trăiești. Jn mine Scînteia o bucurie neînțeleasă, Ca atunci cînd citești o carte cuvioasă. Doamne, dar ce ai — de tot îngălbenești ? Fericirea. Fericirea din povești. Babo, chiar acum o aștept să vie. Pentru aici e comanda de la florărie? Sigur că nu. Florile sunt plătite!// Atunci, lasă-le. Doctoru[l] le trimite. Ca să fie odaia mai de sărbătoare, Vreau pe podele floare lîngă floare, Să calce voios pasul fericirii. Să strivească trandafirii? Fericirea! Viața care în iubire capătă un țel! îmi e cald. E prea frig — gerul e de oțel Și răvășește fluturi albi afară. Tușești. — Mai bea din doctoria amară Din care spuneau la spital că te faci sănătos. Nota asupra ediției (p. 27 ), cît și în reproducerea textului (pp.131 — 229). Cu un alt prilej mă voi ocupa îndeaproape de cartea publicata, de domnia-sa. Deocamdată, in puținul spațiu acordai, îmi limitez critica la suplinirea unei carențe de principiu a ediției pseudo-ingrijile de Doina Modola-Prunca: descrierea principalelor manuscrise pe baza cărora poale fi stabilit, sau mai bine-zis reconstituit și transcris textul in proză, ncdcfinitival de autor, al piesei Jocul întunericului, manuscrise aflate in arhira doamnei florentina Mania2: M - conține Actul 1 și un fragment din Actul al Il-lca. Actul I este un manuscris olograf de 24 file f / J, J x 23 cm), numerotate, îu colțul din dreapta, sus, de la 1 la 24, scrise, cu excepția filei lo, pe o - Siglele inii aparțin. 28 Vîntul, venind furișat [pe] subt ușe, vijelios, Adrian Manlu îți risipește scrisu[l]. Bea! Poetul : Mulțumesc, mătușe! Fă acuma foc cum crezi, cum știi. Nu vreau la venirea Feliciii Aburul alb să înghețe odaia. Baba : îndată o să se stingă văpaia.// [F 4 r°] Pgetvl: Vreau un foc mare ca al inimei, La el să se încălzească mîinile Feliei ei Cînd o veni plină de fluturii zăpezii. Baba : Cine e ca? Poetul: 0 floare a livezii. Fa, Felicia; azi trăiesc povestea Fericitei. Baba : Am aprins focul. Din turla mănăstirci Au început clopotele să plîngă Călugării negri să-i strîngă. Povestea spune că un pus[t]nic dintre cei Pe care îi scîrbise lumea cu mișei, Se îngenunchiase spre rugăciune într-o pădure — cînd, minune, Deasupra un [ui] copac de primăvară albit 0 pasăre măiastră a fîlfîit. Pasă-mi-te pasărea era Fericirea Și sfîntul, care căuta iubirea, S-a luat după cîntecul ei. Pe subt întunecatele alei.// [F 5 r'] Și a mers din rătăciri în rătăciri Trecînd drumuri spinoase prin trandafiri Și mări albastre... Poetul: — ca un nu-mă-uita. Spune, Babo! Baba : Și pasărea se tot îndepărta. Din ramură în ramură, din zare în zare, Cîntecul ei răsuna. — Călugărul, în pierzare, Cu umblet rănit, dar fără să odihnească, Nu înceta zborul să îl urmărească. singură față, cu cerneală neagră, pe hiriic albă veș- tejită, corectate, cu cerneală șl cu. creion negru, de mina lai Adrian Mania. Dragmenlul din Aclul al II-lca este un manuscris autograf Adrian Maniu, de 17 file (15,3x23 cm), numeisdalc, in coltul din dreapta, sus, de la 1 la 17, scrise, ca excepția filei 11, pe o singură față, cu cerneală neagră, corectate, cu cerneală neagră și cu creion negru, de mina (mio- rului. T — conține, in redactări diferite ca aspect grafic, dalind, probabil, din momente diferite, Aclul 1, Aclul al 11-lea și Aclul al I II-lea. Aclul I este un manuscris autograf Adrian Maniu de 48 file (15,3x23 cm), numerotate, in colțul din dreapla, sus, cu două repetări (f. 28 și 32) de la l la 46, scrise, cu excepția filelor 28 bis, 87, 88, 40 și lo — pe o singură fală, cu cerneală neagră, pe hirlie albă veștejită, corectate, cu cerneală neagră, și cu creion chimic, de mina lui Adrian Maniu. Din compararea acestui manuscris cu Aclul I din manu- scrisul M rezultă că Actul 1 din manuscrisul T este o variantă genetică imediat anterioară celei din manuscrisul M. Actul II este un manuscris autograf Adrian Maniu, de 22 file (15,3x23 cin.), nume- rotate, in colțul din dreapla, sus, de la 1 la 22, scrise — ca excepția filelor 11 și 18 — pe o singură față, cu cerneală neagră, pe hirlie albă veștejită, corectate, ca cerneală neagră și cu creion negru, de mina lui Adrian Maniu. Din compararea frag- mentului din Aclul al II-lea, manuscrisul M, cu fragmentul similar din Actul al II-lea, manuscrisul T, reiese că Actul al II-lea din manuscrisul T este o variantă genetică anterioară celei din manuscrisul M și că intre cele două variante a existat probabil , 29 Jocul întunericului Poetul : Baba : Poetul: Baba : Poetul : Baba : [F 6 r°] Poetul: Baba: Poetul Baba: Poetul Baba: Poetul: Baba : [F 7 r°] Poetul: Baba : Poetul: Și, la sfîrșit [?] Călugărul s-a oprit. Atunci visul, visul s-a împlinit. Singură pasărea s-a așezat pe fruntea lui. Spune, așa e? De ce nu vrei să spui? Am uitat. Și la mine vine. Ți-e mai rău, Copil rătăcit. Ce nătărău!// Bietul sfînt, care alerga în loc să aștepte. Măicuță, suie cineva pe trepte. Nu e nimeni — numai vîntul suie, ca un cîntec. Gemi cînd geme. — Vrei un descîntec? Am să azvîrl oțet pe cărbuni. Eu nu mai cred nici în minciuni. Tu nu crezi nici măcar în Dumnezeu Și totuși ești om bun. Bun, sau rău, Omul nu pentru răsplată, pe pămînt sau rai, Nici de frica iadului, nu trebuie să-și facă trai, Ci așa cum simte și cum crede că poate înspre mai bine să meargă. Socoate Cum crezi — dar totuși mult ai suferit. Acum vine fericirea — sunt bun de spovedit, îmi ești străină — și, miloasă, Mi-ai dat adăpost în podul ăsta care e casă. Taci, nu mai vorbi — vorbele te obosesc.// Scuipi iar sînge. Babo, sunt flori roșii ce din piept cresc. Taci, ești galben ca soarele. — Afurisită boală. Culcă[-ți] fruntea, să ți-o țiu în poală, Să-ți caut gîndurilc. Lasă-lc, au fost rele Gîndurile. o variantei intermediară. Actul al IlI-lea este un manuscris autograf Adrian Maniu, de 21 file (15,3x23 cm), numerotate, in coltul din dreapta, sus, de la 1 la 21, scrise — cu excepția filelor 4, 9, 12, 13, 14, 15 și 18 — pe o singură față, cu cer- neală neagră, pe hîrtie albă veștejită, corectate, eu cerneală neagră, de mina lui Adrian Mania. Două particularități ale manuscrisului Actului al IlI-lea: 1 — majoritatea modificărilor de pe versoul filelor nu sînt făcute direct, ci pe fișii de hîrtie lipite, ce par a fi fost decupate dintr-o variantă anterioară; 2 — pe versoul filelor 12, 13, 14 și 18 sînt lipite foarte multe fișii de hîrtie decupate probabil dintr-un a caiet de creație » anterior, care conțin idei, sugestii de replici sau chiar replici, des- părțite prin asteriscuri, fără trimitere de intercalare în textul piesei, idei, sugestii și replici pe care auto- rul avea probabil intenția de a le potrivi în structura unei viitoare variante genetice. Ignorind existența normelor elementare de restabilire critică a textelor și copiind cu nepăsare — am recoltai din analiza comparativă a textului editat cu manuscrisele peste 700 de erori-probe în numai 48 de pagini tipărite! — Doina Modola-Prunea amestecă în ediția domniei- sale, după o rețetă sui-generis, folosită și la ames- tecarea variantelor genetice din manuscrisele Al și T, acesle «note de lucru», « colaborînd» astfel, am spurc ilicit de vrene ie nu ie perlă nomele de e Uare elemcda-e, cu intențiile necunoscute ale lui Adrian Maniu. lală numai două exemple, din nu- meroasele pe care le-am putea da, de asemenea « colaborare » : ta p. 224 din ediție, Doina Modola- Prunea intercalează următorul text, care se citește pe f. 12 v° din ms T : « Podul ăsta e casa. Aici o Baba : S-a stins focul, să găsesc surcele Poetul: Focul — o singură privite îl aprinde, 0 inimă încălzește cînd nu te vinde. Foc albastru ca o floare — foc frumos Ca o viață. Baba: Și fiindcă nu am lemn gros Am să pui liîrtiile — ca într-o casă de bogat. S-a aprins. Poetul: Versurile mele? Baba: De subt pat Am luat teancurile vechi de hîrtii, Cele la care ziceai că nu tii. II [F 8 r°] Poetul (uitînd focul): Cele scrise unei fete ce nu m-a iubit Cele scrise lumei care m-a disprețuit, Pagini de revoltă — stropi de sînge. Uite, din ce-am suferit — focul plînge. Strofe în care cîntam imnul altei omeniri, Teancuri de amărăciune, de gîndiri, Tot ce-am fost ca gînd — se preface scrum Si rămîi omul nou care așteaptă fericirea. Baba: Fum Face vatra asta stricată — nu mai ține Dogoreala. Poetul: Imagini prefăcute în rubine, Suferinți negre — prefăcute în lumi ne. Baba: Focul tot nu încălzește. Poetul: 0 să vină. — Pune toată viața, Arză tot trecutul. Baba: Pe geam, se întinde ghiabu Poetul: Vreau odaia asta săracă să fie împodobită de viață și bucurie în cinstea așteptatei.// [F 9 r°] Baba: Stai nemișcat. Să gonesc pisica, să o las pe pat? Toarce ca o babă. 30 Adrian Maniu aud pe bătrina cum sforăie și pisica cum tu- șește»; la p. 224 din ediție, Doina Modola-Prunca combină cîteva replici ae pe f. 13 u° și 14 r, obținînd următorul text hibrid (pe care îl adnotăm între paranteze unghiulare): GAJUUEL: Aven- tura ta cu Muza a intra: în capitolul final. Pala a luai într-adevăr drumul cel bun. Ieri cînd ardea1 palatul tău — ea privea cerul înroșii de la fereastra casei Doctorului. Era numai în cămașă. PIONIS: Alinți! GADllIblL: Dacă nu mă crezi vino acum cu mine. Ș ea insistă să le vadă E o petrecere nemaipomenită. Au începui cu magie și sfîrșesc cu orgie. < Acest text, decupat dintr-o altă variantă a piesei, este lipit pe jumătate inferioară a f. 13 v°. Textul care urmează, decupat de asemenea dintr-o altă variantă, este lipit pe jumă- tatea superioară a f. 13if:> Goală, fala sparge 31 Jocul bt/unericului Poetul: Baba : Poetul: Baba: Poetul : Baba: Poetul: [F 10 r°] Baba: Poetul: Baba: poetul: baba: poetul: baba: Ochii ei... Toate pisicile au ochii de femei. Au insă și ghiare și pureci. Am spus o prostie... Ia, o babă bat rină ce vrei să știe! Pune în foc și tot ce-am scris în urmă Nu te superi [?] Nu, răul se curmă Sufletul meu și el se pregătește. A risipit averea — gîndul îl nimicește Și se înfățișează curat și înalt iubirii. Au început să veștejească de căldură trandafirii, Iar mîinile tale sunt tot reci, ca o porumbiță moartă, Reci ca florile albe ce geamurile poartă. Sunt reci. Mai reci erau privirile Cu care lumea îmi sfărăma amăgirile.// Ce sărăcie — Doamne — ce sărăcie [!] Ai vrut să fii poet — să n-ai meserie, Cînd puteai fi dulgher sau negustor Să fi iubit. Sunt iubitor. Am fost stăpîn — nici nu știi a mele suferinți, Nici n-ai cunoscut năzuin[d] ce simți. Puterea frunții [mele vîndute] A oprit răsturnarea unor furtuni tăcute. Știu că nici mama, nici tata nu te-au iubit. Nu poți cîștiga. Și pîinea s-a isprăvit. Ultimii bani din basma i-am dat. întotdeauna ai să fii așa? Babo, ieri am fost bogat! în cuvinte frumoase — dar cuvintele nu sunt argint, Cuvintele te-au mințit. Babo, nu te mint. Am cîștigat azi-noapte cele mai mari bogății. E mai bine sărac și cinstit să te ții,// Adrian Maniu cu Tudor Mușabscu în mijlocul fa- miliei, la Mogoșoaia. pahare — și flutură ca o flacără părul ei risipii. E atlt de frumos acolo. Și mi-au poruncit să joc un rol ca la romani, să cînt. Viata e scurtă. Stră- bunii erau înțelepți. Ei aveau însă numai un schelet la banchete, pe cînd eu sînt în carne și oase. < Textul următor se citește pe f. 14 ro : > Azi s-a dat Docto- rului cu trup și suflet, am fost și eu de față. Ij mușca sinii ca un șarpe uriaș și ca rîdca, și curg» a șampania roză ca sîngele spumos. Și muzică. Doc- torul are toate îndrăznelile. La miezul nopții sinlcin din nou chemați, toți prietenii în salonul roșu, o să fie o magie medievală. Muza, „Domnișoara", va fi întinsă pe o lavă uriașă de argint, ca un vînat de preț, goală. Au să arză luminări perfumate în jurul ei — și eu o să joc dansul pentru botezul în viața nouă. Vino, privind jocul o să uiți ce ai pierdut ieri. » Dar unul din momentele culminante ale procedeelor sale anii filologice Doina Modala- Prunea îl realizează in subsolul aceleiași pagini (22 o ) unde mărturisește (risum tenealis !) că replica lui GABRIEL, alcătuită, după cum am văzut, de d-sa, « aparține unei variante anterioare », pe care ar fi notat-o (probabil că in jurnalul personal, de vreme ce notația nu figurează in ediție), cu sigla ( « no- tată de noi varianta A în ce ne privește, am fi preferat ca in locul unor asemenea « contribuții crea- toare » și mărturisiri mistificaloarc, să citim textul corect transcris si corect adnotai al uneia din va- riante. Alături de manuscrisele M și T, in « dosarul » Jocul întunericului se mai găsesc alte lă « piese », însumind cca. 100 file, care cuprind schițe în proză pentru Aclul I și Actul al II-lea, titlurile scenelor din cele trei acte, replici disparate, desene în peniță [F 11 r°] Să scrii pentru cînd or fi oamenii buni. Să fij . llian Maniu Pînă atunci. Șt, pisica, nu prinzi șoareci; pe • c A trecut unu, prostu, care căuta pîine, Parc-ar fi zilnic cea de toate zilele. Poetul: Mîinc Am să îți aduc o franzelă, albă, ca o fată. Lasă, babo! Baba: Cum mîncam noi altădată. Mi-ar aduce aminte de copilul ce m-a lăsat. E în cer acum. Și pîinea ar avea gust sărat. Nu am vrut să vorbesc — numai fii i neică tăcerea dă frică. Poetul: E atît dc grozavă — n-o simți ? Adică, Cel mai înalt glas tot tăcere este. Baba: întuneric. Nu mai avem lumină. note diverse despre numele și psihologia persona- jelor, despre termenii folosiți la bacara și ruletă, precum și numeroase încercări de a transpune în versuri replici ale personajelor și fragmente din Actul I și din Actul cd IlI-lea. Din țoale aceste «piese» care nu constituie un «dosar de creație» coerent, reproduc în paginile următoare, varianta în versuri a Actului al IlI-lea. Este un manuscris autograf, de 19 file (IGx 20,5 cm ), formal caiet, l ima- tură tip « dictando », numerotate în coltul din dreapta, sus, de la 1 la 19, scrise — cu excepția filelor 11 și 18 — numai pe o singură fală, cu cerneală neagră, conținînd numeroase modificări autografe, cu cer- neală neagră, cu cerneală albastră și cu creion negru. Transcrierea respectă normele filologice curente, cu doar cîteva abateri pe care mi le-am permis pentru a nu încărca paginile revistei cu semne convențio- nale și mențiuni ce ar fi îngreuiat lectura. Astfel, am corectat tacit sau prin paranteze drepte (| scăpările din vedere, greșelile comise din fuga conde- iului și erorile de grafie, foarte numeroase iu manu- scris, dar am menținui toate particularitățile fone- tice; din cauza lipsei de spațiu, am fost nevoit să renunț la reproducerea variantelor stilistice și lingvis- tice din manuscris. Textul reprodus dovedește că poetul Adrian Maniu, dominînd viziunea dramaturgului, nu rezista ten- tației de a transforma în vers replicile personajelor sale, ele însele proiecții ale unui univers emina- mente liric. Iată doar un exemplu din multele posi- bile care demonstrează chiar in fragmentul de fală că starea firească a lu Adrian Maniu era poe- zia: «[...] Voi trăi vis< / Voi fi fericitul — voi fi cel ce lutul/ Și l-a plăm lil cu suferință în lot tre- cutul! Pentru ca acum, așteptare,/ Să mă îndrepți spre iubire. » G. PJENESCU Adrian Maniu. cu soția în Cișmigiu, 33 focul întunericului POETUL: Baba: Poetul: [F 12 r°] Baba: Poetul : Baba: [F 13 r°] Poetul : Baba: Poetul: Baba: Poetul: Baba: Poetul: Baba: Poetul: Baba : Poetul: [F 14 r°] Baba: Glas: Baba: Poetul: Glas : Poetul: Baba : în poveste Așa-i că pus[t]nicul, căutînd zadarnic, moare? Așteaptă zorile. Babo, știu că mai ai o luminare,// Știu că tot pentru mine ai s-o dai Cînd nu voi mai avea nevoie. Vai, copile, vai, Nu vorbi de cea care nu trebuie să vină! Babo, eu aud pași în grădină. în odaia în care și ziua e ca o noapte Zadarnic aș căuta cu țipete sau șoapte Să îți lămuresc înțelesul așteptării mele. Am dat tot ce-am avut — am dat tot ce pot fi Pentru clipa ce acum voi trăi. Ea se apropie — acum poate se teme, își zice că mai pot aștepta — că e vreme, Și totuși în brațele mele deschise Se va pogorî. — Voi trăi vise, Voi fi fericitul — voi fi cel ce lutul Și l-a plămădit cu suferință în tot trecutul Pentru ca acum, în așteptare, Să mă îndrept înspre iubire. Doamne, moare?// Babo, eu simt pașii cum înaintează, Aud bătăile. Bate inima ta care visează. Auzi? Un călător, o fi căutînd altă casă. Aici nu vine nimeni. Vine cea frumoasă. O să îmi zică: « Am vrut să te încerc, acum, iată Tinerețea și frumusețea mea toată; Bea din ele ca dintr-o apă vie », Și sărutările ei au să mă învie. Aiurezi, și totuși fruntea ți-e rece. Plîngi. Poate nu m-a găsit și mai departe trece, Dar trebuie să mă găsească, trebuie să vie, înțelegi ? Vîntul sau un cîine urlă a pustie Și focul s-a răcit. — Stai coperit — e bine. A plecat. N-a fost nimeni. Vezi, revine.// Nu deschid. — Ce vrei [?] — Cine e afară [?] Eu. Cine ești? Glasul ți-1 aud întîia oară. Deschide. Deschide. Deschide, c-o știu. îndată. Ce vifor afară! Stai, viu. 34 Scena [a] Il-a Addan m.»>u Baba: Ah[!] Ucigă-1 toaca[!] — 0 arătare cu o coasă Stă la ușe. Samoil : Fericirea. Poetul: Moartea intră în casă? Eu mă simt atît de slăbit că nu pot să mă scol. Samoil: Era întuneric. — Azi joc un rol, Joc un rol tragic în plină veselie. N-aveți teamă. Las o clipă coasa mea Și giulgiul cel negru. Baba: E Moartea, chiar ea. Samoil: Poetul : Nu cu tine vorbesc. Te-am recunoscut.// [F 15 r°] Samoil: După glas — fi[i]ndcă nu l-am prefăcut, Și totuși, în drum am speriat bătrîne și copii. Poetul : Spune-mi, ce cauți și de unde vii? Samoil: Peste tot și nicăieri, cum știi, e drumul meu. Merg la o serbare — nu e greu Să îți explic acum înfățișarea. Poetul : Așa sau altfel, Babo, e timpul să aprinzi luminarea. Samoil: Să nu rîzi de mine — să nu-mi zici nebun, Jos așteaptă cupeul cu cai negri. Poetul: Ce vrei? Samoil: Spun în treacăt o veste. Poetul: Am înțeles. Samoil: Neauzită. Baba: Doamne, iartă o viață urgisită. Doamne, ai milă. Poetul: Ascult. Samoil : îndată. Vestea ce port e atît de neașteptată. Poetul : în arătarea ta porți o singură veste.// [F 16 r°] Samoil : Viața mea își încheie sfîrșitul de poveste. Doctorul Negru. Baba: Samoil: Diavolul! Doctorul, îl știi, în noaptea asta mușcă piepții Felicii. S-a isprăvit întreaga aventură. Ții minte cînd făceai atîta gură Și spuneai că ea va lua drumul cel bun, L-a luat acum. Baba: La ce bun Să îl chinuiești? Poetul: Vorbește. Samoit • Ei petrec, în chefuri împreună se întrec. Doctorul cunoaște toate vițiile — și ea Rîde și spune că pe toate le va predica. Poeți Sărmane flori — pe podele risipite N-aveți parte de piciorul ei să fiți strivite Așa cum îmi e inima călcată.// 35 Jocul întunericului [F 17 r°] SAMOIL : Poetul: Samoil: Poetul: Samoil : [F 18 r°] Baba: Poetul: Samoil: Baba : Samoil : [F 19 r°] Poetul: Baba: Poetul : Samoil : Baba: Samoil : Baba: Samoil : Baba: N-aveți foc. Focul din niciodată. Deși grăbit, căci atîția mă doresc, A trebuit o clipă să mă opresc Și am să ridic această mască Cu care prostesc pe cei gură-cască. Pentru plecare te pregătește, Vino la serbarea ce acum se întețește. Doctorul, cu iubita pe genunchi, te așteaptă. Vino — te voi consola de tot ce ai pierdut ieri. Nu ești Samoil! Te deșteaptă. Nici nu știi petrecerea cît e de mare. Goală, fata sparge pahare Și cîntă risipindu-și părul despletit. E lumină și frumos acolo. Mi-au poruncit Să joc rolul Morții — un rol Care la vechii romani era Simbol. Ții bine minte că, după cum scriu pergamente,// Anticii, pentru a prețui a fericirii momente, Aveau în mijlocul petrecerii un schelet care Să le amintească^:] fericirea e trecătoare. Vino — tot ce-a fost în casa de noroc Nu e nimic pe lîngă noul joc. Voluptățile curg subt trilul viorii. Eu întețesc veselia. îl înghiață fiorii. Babo, ai să găsești o sticluță. E în buzunarul hainii, măicuță; Toarnă cîteva picături în apă Și dă-mi să beau. Doctoria asta scapă Pe oricine de orișice durere. O fi otravă — uite-te bine! O cere! Să nu greșiți să-i facă rău! Să-mi sting tot focul// din piept. Miroase ca smirna și busuiocul. De ce ar fi fost fericirea a ei sau a mea? Numele adorat al Muzei era Felicia, De ea vorbești. — Ha, Doctorul, rîzînd, Mă întreba dacă nu ai de gînd Să îi dai mai repede capul. — Am să-i spun Că nu vii la chef — că ești tot nebun. Eu plec, taci. Ai stat prea mult. Babă slută, Vii la chef cu noi? — Ce stai și tu tăcută? Spurcăciune! Hop pe mătură și hai pe sus! Eu mi-am luat coasa și m-am dus. Mai bine înfigea coasa în mine. O DRAMĂ A UNIVERSULUI PROVINCIAL 0 moarte prematură a întrerupt activitatea scriitoricească a lui G. M. Vlădescu, într-un moment de oarecari confuzii estetice în peisajul literar românesc al anilor imediat de după cel de-al doilea război mondial, cînd o critică exce- siv sociologizantă rejudeca operele clasicilor, ca și pe cele ale contemporanilor, după criterii luate adesea din afara sferei artisticului. G. M. Vlă- descu, bolnav, se sfîrșește din viață la 29 mar- tie 1952, în comuna Dumitrești, Rîmnicu Sărat (asupra acestei date au existat unele incertitu- dini). Cu puțin timp înainte, căutînd el însuși să-și «revadă» viața și activitatea de pînă atunci, totul dintr-o lumină nouă, realistă și demnă, se angajase la o operă autobiografică — Romanul unei vieți — viața unui roman — ce trebuia să se extindă pe ample spații epice, în genul «biografiilor» lui Maxim Gorki sau Jack London. Cartea însă rămîne neterminată, ală- turi de alte cîteva manuscrise de o deosebită importanță pentru definirea sau, mai exact, pentru împlinirea imaginii de ansamblu a operei scriitorului. între acestea găsim volumul al doilea al romanului Gol, publicat înainte de război (voi. I — început de viață, voi. II — Viață pur și simplu), un roman inedit: Șopîrla oarbă, o dramatizare după romanul Menuetul și o piesă originală, Huhurezul, pe care o dăm publici- tății azi. * Teatrul a constituit pentru G. M. Vlădescu o continuă atracție, încă din anii copilăriei, cînd frecventa cu mare admirație spectacolele în care evolua Aristizza Romanescu și despre care găsim însemnări prețioase în paginile bio- grafice amintite. Totuși, special pentru teatru n-a scris decît tîrziu și atunci cu oarecare reți- nere. Prima tentativă a fost dramatizarea ro- manului Menuetul (versiunea scenică poartă un alt titlu, Simfonia spaniolă) și care pe la sfîrșitul anului 1938 a fost încredințată Teatrului Național din București unde, însă, n-a fost reprezentată niciodată/(Dintr-o scrisoare semnată de o oarecare Nușa Chichifoi și datată Botoșani, 23/XI. 1938 — scrisoare aflată în arhiva fami- liei prozatorului — reiese că au mai fost efec- tuate încercări de dramatizare a Menuetului și de către alte persoane, între care însăși semna- tara epistolei, dar se pare că nici una din acestea nu au putut fi reprezentate scenic vreo- dată. Autoarea este încunoștințată că versiunea lui G. M. Vlădescu n-a fost acceptată de Consi- liul artistic al Teatrului Național și în cosecință se hotărăște să trimită aceluiași teatru, spre lec- tură, varianta^'sa.) Neșansa de a nu-i fi fost acceptată drama- tizarea Menuetului nu îl demoralizează totuși pe G. M. Vlădescu. Avem dovada unor alte încercări de dramatizare a scrierilor sale (roma- nul Republica disperaților bunăoară), care însă rămîn și ele fără finalizare scenică. Aproximativ din aceeași perioadă, premergă- toare războiului, datează și piesa Huhurezul, pe care o revede și o definitivează în anii șederii sale la Dumitrești, rămînînd de fapt singura sa operă dramatică originală de o certă valoare. * Dramele umane consumate mocnit, interior, într-un anonimat apăsător, într-o atmosferă lenevoasă și devitalizată, proprie tîrgurilor i 31 G. M. Vlădescu r1 ia 4 -O u ' . L^'y ca-' posibile ieșiri, dincolo de tentația halucinantă a sinuciderii ca gest al revoltei și protestului său disperat. Trădată în dragoste, se căsăto- rește cu procurorul Petre Grindină, retrăgîn- du-se într-un oraș provincial, unde duce o viață anodină, lipsită de orice spectaculozitate și perspectivă. Dar, existența ei ia o nouă tur- nură în clipa cînd află că sora sa, Viorica, se căsătorește cu avocatul Titus Voinea, omul pe care ea îl iubise cu adevărat. Reînvierea amin- tirii trecutului o tulbură și chemările surde ale primei iubiri capătă ecou — Titus Voinea re- apare în viața ei; pentru un moment cei doi se abandonează, pătimași, dragostei, ca odinioară, și rodul acestei revederi nu întîrzie să se arate— Suzana aduce pe lume un copil. Odată cu această naștere se declanșează adevărata criză morală a Suzanei. Ea își dă seama că și-a înșe- lat soțul înșelîndu-se pe sine și că ultimul liman luminos al existenței sale, cinstea, a fost întinat. Ieșirea din această mlaștină a rușinii, Su- zana o caută pretutindeni. îndemnurile preo- tului de a-și îndrepta gîndul spre Dumnezeu, resemnîndu-se, nu o pot satisface ( « n-am venit la d^umnea^ta să-mi citești psalmi / Lasă Evan- ghelia, lasă sfaturile duhovnicești... Eu vin la du^mnea^ta sfîșiată, înebunită de tot ce este mai groaznic, de tot ce e mai înfiorător și mai si- nistru... Ceea ce-mi rupe sufletul nu are nici o legătură cu cărțile sfinte! Îmi trebuie o vorbă care poate nu există în nici un dicționar și-n nici o limbă! Cuprinzătoare, izbăvitoare!»). Și nici ideea morții, care o abordează prin strigătul lugu- bru al huhurezului pe care-1 aude țipînd în fiecare noapte, nu poate fi soluția adevărată. Nu prin moarte, ci prin viață trebuie cu adevărat să se salveze. Ea trebuie să se dedice creșterii și for- mării copilului, avînd astfel revelația posibili- tății propriei realizări umane. Piesa lui G. M. Vlădescu se caracterizează, ca dealtfel toate scrierile sale, printr-un cald și profund umanism. în literatura «universului provincial» el aduce o notă în plus de inocență, de puritate și de sentimentalism, dincolo de melodramă, într-o partitură dramatică prin exce- lență. Piesa Huhurezul nu face nici ea excepție, mergînd pe aceeași linie a dezbaterilor etice pe care le-am întîlnit în Menuetul, în Moartea frate- lui meu, în Gol sau în majoritatea schițelor și povestirilor sale. Cu această pagină inedită, pro- filul operei lui G. M. Vlădescu — credem — se împlinește în liniile sale caracteristice. Constantin C UBLEȘAN 0. n. UIMESCH0HUIEZDl s o S <3 N c ’c CTJ a '2 ct 2 <; << CC .. m .. CC •• 02 < J J J < a id w £ a îd w H H H H H H H O O O O O O O a a w a a w a a a £ & a a; £ a a a a a a a g 3 3 3 £ £ 2 ><3 3 d g d <72 3 O> O ai cn d Ci a bD d 3 cn 3 ci <72 d £ 3 3 xjtS £ 5 d 'w- c/2 d >d bD w bD d >d £ c/2 as 3 aS g ’d jd G d <£ *bo cd aS Q g aS d ș g CD i 3 3 3 3 >3 Ci 5 ’d ’3 C/2* Q w 3 CD >aS cn aS CD aS >as w >d aS 3 >ai £ «2 d 3 — 02 SJ JOS ti 3 3 d w-t d d - >d 3 >aS aS CD iaS cu £ Ci & a aS g 3 ■g >3 3 aS CQ >d 3 3 >3 3 Q S 3 CU ad O ’S d Ci 3 3 3 a d <72 >3 9 3 *02' d pn >as CD cn >d § 3 02- <72 3 3 £ « d CD £ CD *bO >aS aS O £ >d d d >d as £ 3 3 <12 >d £ ai 3 tn g c/2 3 ’d E-< O P O a a a aS N ș £ a d 3 aS aS aS C/2 cn- bD cn d CD 3 >d - oi 3 aS >d cC d P S h-। d £ aS o 3 aS O 5 o o >d 3 >3 & 8 3 aS d a? >aS >£ g4 a >aS aS g 3 2 ^p 02 >d ,d s £ d 02 >d bD d 3 cd ui $ £ 3 Q 3 3 3 £ 3 3 02 3 3 £ £ 3 CD aS d ’d 3 (72 3 „ >3 3 >3 CD & £ w a ^d £ îd >7) >ai £ >d 3 >d >d o P 5 3 3 >d d 3 3 3 o g 3 3 3 aS O Q >aS a bD £ cn >aS d 3 aS 3 >aS d £ 3 d P 3 3 >aS 02 02- g 3 >3 3 .g ► g >d d qj o. d ai CD M-J C/3 CD > d aS 3 3 3 3 bD ’£ 3 M 3 oo- 3 3 § S d % 3 3. aS 3 3 3 3 3 > cd aS >3 >3 g aS >d aS o 02 K-M 'S cd aS CD 3 -31 P 3 aS >a$ cn >d oq :3 O c! A < h Q ca 2“ a a d aS 3 3 cn aS 3 o a a a 3 3 aS O "aS o d joS CC aS P aS <72 >d g >aS C/2 co 3 o >d 3 <72' * P 02 3 cu d cn 3 aS CD 3 pi H O Pi Pi P< 3 3 3 pi 3 3 £ P P a .£ >aS <»• 3 >d 7§ >aS 3 bD w a 3 3 3 02 £ 3 w >5 >d £ § a jd g >d d >a$ 3 P 3 a Ph tn 3 § aS 3 3 P >d 3 aS c: CD 3 e aS t 8 3 £ aS o bC ’d Q 3 >d S o. aS aS >3 CD 3 d.> 3 £ o ’aS >aS a >aS 3 £ aS £ aS d 3 d aS >3 ’S 3 aS d P £ >aS 3 ■§ 3 CU £ aS H 2d d ’d 5 s 3 â g 9 Q d £ P 02 O a ai Oh >3 3 aS aS 3 3 ’S « aS J 3 r£ 3 d >d ’d >aS aS >d >d >3 d 3 £ aS 3 3 3 3 3 ’w* 3 3 3 3 3 a £ 3 aS d” a .. 3 3 CU 3 3 3 >d O as* £ aS CD £ aS >3 3 > i d >d >d >d >aS cn d >d d t/2' P 02 e d 3 3* >3 3 aS CD g aS 3 >3 3 P c a a bD aS P" 3 g 3 a g aS d c/2- w 3 £ 02 >d 3 3 s , «2 d 02 d 3 >aS g =1 3 3 jaS P g >3 a aS aS g c/2- 3 >aS 3 " g ■; aS 3 d - >oS ș ș as > Q £ aS g d >aS 3 3 3 02 >aS bD >d as £ N <3 Ol o o c £ o oS o o <1 ii £ Eh EH O o Ph 'ui* >ed jcd cn cd P P cri cn cd cn >Cd cd cri Ci că >cd cd Ci >cd 60 cd tr> p ici a CD 60 60 >cd P 0 ci cd £ p p ci cd P q cd £ p cd P P Ui >cd o 03 fn cd 8 P P >cd jcd 8 >cd Ui p p p a >cd cd 60 cd 8 cn- p p £ o p £ ci >cd q cd 60 ’Sb — cd £ p ci 3 w P ied CD Ui cn cd cd CD p >ed ied 60 .-p P t/2 >P ci £ cd O 60 P cd ci q P >cd cd £ ici Ph cd cd >cd P cd cd P Q P cd cd cd q S) P 02 £ >cd 60 P p« £ cd q Ci q q 60 cd q q o £ q 02 q o ci cd JCtf CD cd o N >ci Ui cd P £ >3 cd >cd Ui ici >cd § jcd "5 o cd q 510 p co â <£ p >cd £ ici P 60 ci e a> 02 £ « o CD 'o £ p p £ o >cd ® s .8 pi g oi o o cd P q cd ui q g s Ș s >cd P : c p «? ", cd £ cd >cd >cd £ ci Ci k p cd cd CD £ >P p cd P q Ci cd >cd 8 cn- I ă ici î* S cd >cd cd m cd q >cd 8 cd P >cd P £ <3 ied >cd 8 cd P £ >cd cd N p CD cd £ cd O >cd Ph P cd cd 8 p cd P cd P CD P p £ £ ^ o cd 5 .. £ P >cd p q s cd q q o >e d e o ci ai P 8 5 cd id ci ai Ui Oi ci P P cd P cd nn 60 w P .. ’£ pi e o cd >cd ici 8 >cd 3 id £ g p 60 .8 Ui ci § 8 ui id 3 £ 3 rn £ P si să >3 >d 3 e p e M 3 0Q >3 O P ci P ci 2 cd ’cd >3 8 >cd p P cd ci >cd P CD P P C» >cd P cd ici 8 >cd 02 P Ti 60 3 ® <2 P u* q p >cd >cd cd P >cd O § 5 cd 8 p cd >cd 8 cd cd £ >cd U2 >cd cd £ >p P ci P cd >P g r 1 ” cd >cd Ci £ ce >cd CD C/> q ici £ ci cd q p CD cd s P N >cd p Ci cd o £ cd )cd 3 >cd 02 Ci P cd cd Z a O q q o cd q 3 q P 8 cd *£ p q q m Q 1—1 >cd > t q cd P P £ cd U >P >cd >cd £ p 02' >cd cd P cd q ici £ >cd 02 £ > P cd >P P cd q >cd P W' ici 8 § o £ P 5 cd cd >cd cd P cd >cd cd £ cd cd P P £ q 60 cd p £ p & 60 p p cd cd « § § cd K) Wx .3 P >cd £ 8 P cd w 8 7d >cd >cd P P ci <8 3 P P ci 8 ” s £ >p 60 cd q >p )p £ £ cd £ cd t p S>cd c« >cd cd “"8 >cd ci © q OS P ci £ £ £ a p .. p w g q 3 £ £ 3 p >cd P £ q ici ° £ a 60 d P p ’^x q ici 0 02 cd >—< “2 £ „ 6o P >cd a « cd — >cd £ cd cT < $ c s o Q co £ p cd O q >cd Ui” . >ci Ph p cd P cd P >cd >p 02 q q o 60 O cd £ £ q o O P cd o 60 p N cd 60 £ ci P CD £ P >cd £ £ cd p P £ cd ci p cd >cd 5 K 02 q % q o 02 < q p a cn ’p. 02* q .. >cd 60 cd q q p o p bD £ q o q q q c d d jd ’d d o d 15 d d P d C/D £ £ s d P P N 02 o d jd ’d Ui O £ jd d. d d £ d d d a d 8 d £ jd jd d d d d d N jd d d d £ £ c/> d d jd d £ d d >d d & £ c5 P d C/2 s d e £ z $ *£ § 8 r.i £ p d d d d d d P d d ba d jd bD bD Jd o d di d d : d CD Ti d § jd jd- .0 d 0 d rt d d £ d d ’d d g d £ d d £ d CQ« & jd d bD d jd jd d d< £ d d £ d I £ w d jd £ £ jd d bD Jd P P d d Ui d Ui jd d 7-; /IV ai c/2 d d dM F ai 3 8 d o P >d d d o >d 3 <£ 8 d d O .£ jd £ d Jd d m । O jet 02- * W < P jd & o Ui d d d d p o d d jd d Ui jd d ■s-2 d d d d CD d p p .. d jd ds d Jd d P O d d P bp 02 ‘m- d ’d bD P d d d s d d > >d 8 d .2 P £ .2 £ z P d S cn d 02 p o P < N P 02 d d Jd bp Ui d d £ d 2 gr p p 5 o o o sj g P Jd ^3 £ .27 d £ -1 ~ jd £ d jd £ d jd d Jd d Jd £ £ 5 g 02 P P o z d w> d 8 £ jd d 8 d £ 8b d d jd P O P SJ p 02 d d jd z g Jd P d 'ai- Q d p jd d Ui £ d P & z d d £ d P Jd Jd Ui d Jd 02 N P W d o £ Jd d d s d ’S ’d P d d d £ d d Jd H K Jd £ d d d d d bn d >d Jd § S d •£ d d d d d d jd Ui jd S £ % d £ d Jd £ P P P P O 02 d P 02 d ’§ : d y cd d P >d >> d d d £ CCS p b -s « o Ș P 02 d d jd d d d p< £ £ d £ d d d 5 d d d d m* d d Jd d d m g d o P d P d CD £ d Jd o d 3 d d H d ai' d 8 .2 fi d Ui' d Jd d 02 p! cn d cd d c/> H CD d bD d P d P K bD a> d £ d Jd g s Q S jd d z bD P 02 d se p P P, P K O P O d d O P P O jd N d d Jd b£ d r/> CQ d d d X* CD «/> CD > d d jd d jd £ >d d ™ d P pL 02 Q 02 P P P Q P P A n e P S * 8 K jd d" £ d Ui' d | £ jd P d o £ d d d £ d jd jd ’d d d o £ d d $ ’d . B Z d d d P 8b jd d P d jd d P P 02 SERVITOAREA: Dar o să se supere Părintele... întruna îmi zice: « Să ții la candelă ca la ochii din cap...» Mă duc să schimb untde- lemnul... SUZANA: Las-o! 3 d ,5 M-.S d O d g d yd d g CP CC o d d si o 00 s d 8 d o d d 2 3 3 3 3 g .2 3 Z s d P >3 >d g d î p d S 3 â s 3 d d g d d bP P >d d d 00 02 j3 d ’w‘ 3 3 v> d CP 8 d e g 3 3 3 1—4 jd 2 d >3 3 3 3 £ d d 'oO 3 3 3 3 d o d g d P g 8 d d ce d d Jd P d d 3 jd b£) 2 g d 3 d S 5 3 .! J >d >3 te p <2 *50 >d d d 8 d 8 d ce g d d d d O g 3 d d g >d g d d d >d P g £ d d d d Jd g )d P d d )d P GQ 2 P & 00 a? P d £ H P O O O >d £ P 2 02 d SJ 02 P 2 02 02 > P 02 d "d bC 3 & >3 3 3 £ d cc g £ 2 02 3 >3 t<î 3 3 3 d d 3 P Os g g d <5 >3 d co d § 3 3 cc d d d 3 g d w p > P d 3 * -3 a 02 3 d 3 K1 d O d 3 ■3 d «• 3 3 d d d u g g 3 d >d tc g £ si 2 02 P 2 P P SI 2 d d cC 2 8 CP Of) >d 2 3 d g 3 s g d d 3 3 >3 3 r e p >d , d • d o g rd >d >d 02 d d )d 8 id d 3 <4 s & *5 o SJ S G P - 02 02 d d d d d d & .g 2 d £ jd cc >d p d

d ’S s ce g ’cC 3 SI >d g d g d g d ’d )d P d -/ 'd bD g ce d 2 d yd 8 .2 cri o ’S • £ CC» O d >d jd d d jd d

s £ 2 £ cc X SE W >d >3 W 3 3 P e d d £ d 3 d ce 2 d d g ’cC d d 'd d 3 d © co> d oo >3 "d d 3 cc >d d d d d 3 >d d d 3 d r> >d 3 2 Jd bb g 02 d g d d d g d P "d g 3 d d d 3 3 6 d g >d g d d 3 )d bD d >d d g 3 3 2 d 3 N d d 2 02 P 2 § 2 CC d g g d d cc» <»« OJ» *-' . 3 P jd d d ■§ d O ,0 . <» *d 2 >g § £ g d d d 3 g cc d d g 3 d 8 Jd >d 5 >d 3 >d 3 3 CC g g >d >d *3 GQ 3 P d Jd P d CC» d d CP d 3 i d d g d 2 02 >d Jd g d )d >d 3 g cc g CD G P <1 ’d d CC" ce d 3 g d 3 d g d d d d g d CC» 3 02 !□ CC s b£) 5 s d N C d d P d rt Q 3 d d d d d g d 8 3 cc 8 >d 3 3 d g d d d H g ‘2 g d 7? 3. <3 g >d d g d d 3 >d g d d d O d d □2 2 oi >d g CC bD g £ >d .g 0 p 3 d >d d 3 >d d d d CC’ e 6 2: £ 8 d ’ oi » & & 3 P >cd H cd d ci >cd cd d & p cd £ cd P d d £ d d 3 ce >■3 cd ci >cd 2 cd P •>ai £ cd .. £ ’£ >Cd >cd 2 cd ’d d cd cd tT £ >cd >Cd ® £ c> >cd cd O 8 )d 02 w d cd cd > cd 02 >cd >cd P £ cd P EH CC 02 â d £ 8 •S'S >cd ’cd £ ci cd P CC P 02 >cd 02 d d ci d >d d 3 d S 5 d £ d cd d ■d ci s * cd cd r"H d 02 .£ d £ E- >ai 02 ied ai p >cd £ ai 3 s ied bp 02' d> g cd d >cd £ >cd 1 P £ £ p >3 bD d 0> >cd >cd d 3 o cd z d >e bjo $ s d •* cd 02 P >§ d *- e I ’cd £ d d jcd 3 ai bD d $ rd o >cd 6 § s co« d d N o) cd cd £ *£ >cd £ >cd a cd >cd 02" cd j= <» cd d >ai >cd cd cd- s £ bD >cd >cd d d A >d d d £ cd N cd i £ 02 cd d d cd £ o s .- £ *2 ci . i W 04 W £ ai d X ai 2 02 S ~ cr nă cd cd 5 «s « ’g W 02 >d d 3 $ V £ a d 3 bD 3 >cd N w Em P H cc >cd >ai CC >cd 3 .2 cd cd d 2 >d cd 2 02' d >cd cd 02 >e d . p Ci g. s >cd 3 ? S H si K cC H CC EH cC >cd 02 cd d 3 >cd 02 d-< )ț3 £ d • d m £ 3 ■ jcd P £ £ o d cd 5 8 : 02 .d d >d bD d d >d d d P bi d co g I >d >d d g *& 2 e 2 £ cd >d d d ‘oi* e £ - ix. 3 £ W >cd cd £ >cd £ d >d £ QD .. >£ S SI p CC 02 8 « cd 02- Cî d >cd >3 £ cd cd cd P s cd g ■§3 s . >cd i cd >cd P >3 d CQ- CC £ ? N P £ P CC 02 cd £ >cd d £ >cO bD d p cd rd cd jcd xJ ce- Ci CC p £ cd jcd £ >cd tsi d ce >cd bD —i >cd <£ >cd >cd >cd >cd £ >cd d ’g d : d s d >3 ’£ <£ cd cd cd d £ cd £ 3 3 £ >cd £ >cd CQ 8 g d £ cd £ Ci nd >ai £ >cd 02 cd cd cd 3 ci d E- d £ cd cd 3 £ 3 £ >3 3 02- d § P £ SI p CC CC p >cd >cd P d cd ’cd d cd d s <■ 6 >cd >cd 02 >cd 02 cd 6 te aș* cd O r—‘ cd X 02 d v 05 £ 6 P P 3 £ d ' £ •; d <3 s £ 02" cd 3 Ci vai >cd <1 cd > bD O2« 02 £ cd d 02- '£ £ d cd P >cd 02 a >cd d >cd £ ai d .1 .£ >ai « 8 CC ied bD d Qh jcd e 02 cd o a cd cd cd P § g fi CO - bD c >cd >cd 02 cd ied £ S jcd 02 cd CD* ci >cd k 02 p S3 g cd d >cd £ d 2 O 02 E cd cd >cd cd 3 a> >cd 2 CC d ce •• d 02 £ cd cd £ 5 '3 £ P * p CC d 3 d d p 8 3 i § d d 6 £ £ O d CD OJD d d se d 8 p - p P CD 02 d d 3 3 p d g CD 03 d o* d d ^£ ’£ ’d d d CD 8 8 ’d o d 8 2 £ Ș i o? P P 72 (U ’d t? d d d O 8 ’d 03 d ’d ’d d »d N d 8 d 8 £ o B g ’d § « d bb d w g <73* d CD d d oo 8 d 8 d 8 ’d ’d bb ’d d 8 d ’d o d d ta § Vi d ’d <5 ’d o d d ’d £ >d d 8 «} ’d d LJ ’d ta & d P £ p d ’d ’d £ 3 d d d 03" tr^ d ’d CZ> CD 8 "cT ob 3 d 3 3 CU 6 ’d £ O s £ P a p CU £ d 8 d d § *8 .2 § * - â'i w 8 jd 03 ’d ’d o S 0 £ -J £ £ £ P o P P S CU d d d 3 "8 £ Si e £ 4 & ’d 03 o 8 d 8 eo a X § d 3 Eh ’d 6 d d H p d ’d >d d ’d Kl d CD £ o ’pn 03 ’d d g 3 >d IU 8 6 ’d £ d d *8« d ’d 03 O 8 d d jd P P -< O d P d >< p, 02 w 02 d d d d 03 8 d 8 g d 8 jd cu bD d 3 £ £ 5 ’d J £ ’d W) d w ’d § ac .8 w a w 3 d CD 03 03 d H- d P .8 03 g ’e ’§ ’d- £ d d d 3 3 d Kl ’d bD 3 ’d ’d 8 rS . d ’ L tiD SI ’d •ps-p « 5- ’2 o u P P P CU d d d d ’d ’d ’d C £ d £ d d 3 p d ’d £ £ d ao £ £ pi 02 d P 02 S> cu “ sq 02 d d d § ’d d d ’d d d ’d 03 d Oh d 03 fu d 03 ’d 8 8 ’d <8 : ’d a d d d 8 d ’d ’d tiD £ d £ ’d O £ ’d o? S «0 8 ’d di P .. M p £ S 02 P J05 cn o5 >05 >05 05 05 >05 £ P P <5 >03 C/2 p 05 >05 > O C/2 g p «5 P tZ2 >o5 rn >3 2 05 02 bD 05 )^5 d bD ? g P J £ c/2' si g £ w N & OT >o5 02 o5 o5 p g J o p £ p £ << H £ £ O P < p & )05 05 g £ p 1-71 £5 .. p e p £ >o5 C/2 s 3 e e P jj2 ’c/2" p ■g g o5 )05 >P O o5 2 ai o Q e t3 a ,s >p C/2 £ <1 5 SJ P 02 <1 K <} o & a GQ p 8 S Q 5 s CQ O si a CQ c? o >5 tar sa P Să Să e P rn >e Oh 5 caută și scoate un borcan de dulceață. Lache se uită bănuitor împrejur.) mnne... LAGHE: Dar Petrică unde-i? El de ce n-a fost la gară? LACHE: De ce nu acum? SUZANA: Nu știu... Chiar adineauri mi-a telefonat, dar nu mi-a SUZANA: Pentru că e tîrziu... și trebuie să mă culc... Cînd ai intrat spus nimic despre asta... mata eram gata... Da, eram gata... Sunt obosită... (Se clatină.) LACHE: Ai dreptate, ești bolnavă, slabă... Cu toate astea... (O prinde iar de bărbie.) Poți tu avea secrete față de nen’tu Lache? SUZANA: îți jur că mîine vei afla tot... 05 o o cd CD Q S ș >cd cd >cd .o 'S >cd cd K 3 >cd cd >cd cd £ cd cd ’o O 3 Q> CC' K JU <1 2 C ied CC Q o "O JD CC ej >cd JD CC J m J / Gabriel[le] cu friptura f pregătiri de teatru Camil [le*| vrea să meargă și cL [ Fabre. Glume pe socoteala lui Santerre care povestește cum a fost. Cam găgăutește. glume cu Danton fiul Veniți la noi la țară. A e aproape. Paris e Capitala Franței și Secțiunea Cordelicrilor e capitala Parisului: \Vom porunci deci Franței. Raportul secțiunilor. Ce facem cu primarul (274) Dacă Mandat se opune e omorît. Ce fac Marsilliezii? Frumos cîntec... cine e autorul. [...] Votul universal Danton AVATARIILE LUI DANTON DUPĂ CUM ARATĂ MANUSCRISELE RĂ- mase de la Camil Petrescu, nici una din piesele sale de teatru nu i-a cerut atît timp, pentru documentare și elaborare, ca Danton. Lucrînd zilnic cîte 18 ore, din anul 1924 pînă în toamna anului 1925, autorul relata: «Munca zi la zi, năuceala de a purta în cap prezențe învălmă- șite și totuși individualizate, un număr enorm de multe personagii, atîta vreme, mă făcea inca- pabil de orice altă încercare de a-mi cîștiga viața de toate zilele, mă declasa pur și simplu » {Fals tratat'). Din cele 20 de tablouri cîte alcătuiesc drama istorică Danton, marea majoritate respectă cu minuție adevărul concret-isioric, cele cîteva adăo- giri verosimile ale dramaturgului nu atentează cu nimic la autenticitatea realității evocate. Așa cum însuși declară, « grija respectului adevărului a fost împinsă poate la exagerare. Limita a fost numai ideea că totuși Danton e o piesă de teatru ». Numeroase momente și replici sînt transcrise aidoma după izvoarele documen- tare. Pe Camil Petrescu La determinat să urmeze această cale faptul că lucrările literare anterioare, consacrate proeminentei personali- 58 Camil Petrescu / în cazul cînd tunurile sunt acolo Ce promite Santerre. D. Desmoulins invită la masă seara (9) pe Marseillezi. Să se facă plancarte. Propunerea lui Grangeneuve Cu trădare batalionul Marseillez. Vezi ciudatul Comitet de la pag. 294. * Act I a De citit aci Danton (La 4 August la Danton acasă) [F. 2rQ] E îngrijorat că toți trădează. Se fac aluzii la situația de pe front Danton vorbește de Arcis sur TAube. tați a lui Danton, au denaturat, în mare măsură, adevărul. Evitînd să înfățișeze un Danton în- vins, cum a apărut în lucrările de pînă atunci, Camil Petrescu l-a urmărit în toată evoluția lui, în toate momentele semnificative din viață, pînă la eșafod. A fost influențat, în acest sens, de ceea ce noua filozofie și psihologie germană numea Die Gestalttheorie sau adeseori Gestalt- psychologie, după care numai printr-o intuiție esențială a întregului o figură istorică poate fi pe deplin lămurită. De aici cerința imperioasă a reorganizării interioare a întregului material, pentru revelarea adevărului istoric dramatic, în toată substanța lui semnificativă, de aici nevoia de documentare exhaustivă. «Numai printr-o intuiție esențială a întregului, nesfîrșit mai pre- țioasă decît atîtea date, care pot fi simple în- registrări eronate a unor martori care, chiar cînd sînt de bună credință, se dovedesc adesea sau prea pasionați sau chiar destul de mărginiți, o figură istorică poate fi pe deplin lămurită » (Lămuriri premergătoare ale autorului la piesa Danton, ediția 1931, Editura „Vremea"). Manuscrisele existente reflectă munca isto- vitoare depusă de Camil Petrescu pentru docu- mentare și pentru elaborarea acestei piese. Un caiet intitulat Danton. Observații conține pei- mele însemnări ale autoruluiîn învederea redac- tării operei. Sînt înșiruite edificii pariziene din epocă, aspectele străzilor, momente din activi- tatea politică a revoluționarilor. Alteori, no- tează: «Să se păstreze umanitatea personaje- lor; Ce s-a tăiat săse intercaleze în rest: Căruțe desfăcute în drum: Fouquier— Tinville, am oco- 59 Danton familie și Lucile sunt în vizită. [Indescifrabil] — furnizorii. Atîția fac din interes revoluția. Impresia că Regele nu va respecta Constituția. Danton a luat 30.000 de livre prin Mirabeau care i-a dat fără să-i ceară un serviciu (se și aude) ci mai mult ca să justifice conturile. (El însă a fost la Palat — mi se pare). Frații regelui sunt la Frontiere. Se discută sprijinul Coaliției. Cazurile lui Lafayette, Bailly. Măsurile luate la clubul Cordelierilor, Iacobinilor. Marat și Desmoulins scot gazete. Se dă [s/c /j vagi lămuriri despre 14 Iulie. Vine Doamna Roland (la care el ia de atîtea ori supa). Westermann ia o mare parte la pregătirea lui 10 August. Danton simte că e chemat pentru destine mai mari decît de a fi procuror. Frumusețea Lucilei e celebră. Se fac aluzii la căsătoria lor. * [...] (Să se facă prezentarea cît mai multor perso- , naje în acest act.) li t că era lume strînsă în jurul unor trăsuri cărora li se luaseră caii în stradă pentru luptă ». « Lucile (act. II, cînd se întoarce). Soldații cîntau cîntecul cel nou pe care l-au adus alaltăieri cu ci marsi- liezii. în program celebra scenă din septfembrie] 1 792, cînd voluntarii și toți cei de față cîntă Marsilieza unui războinic, în genunchi ca su- premă rugăciune. » « în actul III scena Lameth trebuie telegrafiată într-o frază. Apelul lui Ma- rat trebuie să apară pe ici colo. Impresia de fe- bră, de revoluție, de iminen t pericol, dc dezordi- ne. Accentuat evacuarea, opunere a lui Danton. » Caietul respectiv conține numeroase asemenea punctări ale momentelor din acțiune, informații, dale. Personajele sînt grupate pe acte, tablouri, scene. Intuiția, de care vorbește autorul, îl ajută să vadă dincolo de dale și fapte, să surprindă semnificația lor, stările sufletești ale eroilor, să formuleze încă de pe acum replici, să-i vadă cum gîndcsc și acționează. Cu tot caracterul sumar, eliptic al acestor notații, cititorul poa- te reconstitui mecanismul interior al dramei, fazele elaborării ei. Un dosar — conținînd Ciorne Danton. Mss — oglindește mai larg și multilateral tehnica de lucru a scriitorului, lupta cu «blocul de fișe», marea forță de a «reconstitui documente», de fapt perioade întregi din Marea Revoluție Fran- ceză. Prezentăm aici cîteva pagini din aceste «însemnări», scrise cu 50 ani în urmă, «ă chaud », în febra elaborării piesei Danton — una dintre capodoperele dramaturgiei românești. Al. BOJIN [F. 2v°] 60 Camil Petrewu Nu era premiant în școală. Lupta cu taurul, vaca de lapte. Spiritul lui Rousseau. Era să [se] facă popă ... Nu rîdeți vă rog! (O scenă de jovialitate.) Roland povestește cum în 45 zile și-a dat dreptul la Reims (tot acolo și Danton). Ah! Cînd plecam de la Hotel Modestie să-mi iau [indescifrabil] la cafeneaua du Parnasse. Ah, vremea cînd așteptam zadarnic procese. M-me, eu știu ce înseamnă să aștepți... Ca advocat fără procese am așteptat destul. * Tînăr advocat fără clientelă, nemulțumit. Gabrielle: fragedă, drăguță (2 sau trei copii în 1792?) ochii negri cu sprîncenele bine desenate, bust puternic, veselă și voinică. ❖ în 1792 era la modă felul spartan. * Ah, vremea cînd așteptam la Comptoire... L-am cunoscut atunci pe [...]. ❖ Erau luați de 5 ani — El are 31 clc ani. * Cu 56 de mii de livre plătite a cumpărat la charge d’avocat [indescifrabil]. * Locuința este în parohia Saint Suplice... Cour du Comerce. Avea mulți «clercs d'avocat» Dare și Desforges (nu și pe Roland). [Indescifrabil] Roland vecin cu casa e și secretarul lui. * M[înăs]tirea Cordelierilor devenise centrul unui nou «district» al Parisului. [F. 3r°] — Dar te-ai gîndit la excesele populației. — Ei, care ar putea să fie excesele... Ei drăcia dracului. — Nu numai să devasteze Tuillerii dar să omoare și pe rege... — Ei și dacă din Franța întreagă se devastează un castel? (Aproape de el.) Și dacă îl omoară pe rege? (Rînjind.) Un rege care complotează cu toți regii Europei împo- triva libertății. — (îl privește uimit.) — Să-l omoare pe rege. — (îl privește precis.) în sfîrșit dacă l-ar omorî pe rege. — Să admitem... __ ! ? ? — Să presupunem... __! ? ? — Asa... D: Regina nu are decît o teamă că la 25 August cînd Brunswick va intra în Paris revoluționarii să nu arunce capitala mai bine în aer (sau să se găsească o altă anecdotă). E o copilărie, o naivitate. Ăștia vor restabili numai: ăștia vor scoate din [...] și dreptul divin al proprietarului de a se culca ca cel dintîi cu orice mireasă din sat... Dreptul regelui... O vezi d[umnea]ta pe Gabrielle Danton în patul regelui. Sunt dobitoci... toți imbecilii aceia de la curte cu cre[i]er de găină. Toate curțile nu s-au înconjurat decît de oameni în stare să ducă oala de noapte... Sau toți care și-au 61 Danton împrumutat femeile. Și nu trebu[i]e cine știe ce inteligență ca să duci oala de noapte sau ca să-ți împrumuți nevasta. Și pentru ca să se cruțe aceștia să se prăbușească Franța? Și o libertate cîștigată după 800 de ani... Cea dintîi libertate din lume../ Ha, ha, ha... Cum voi ați crezut că m-ați cumpărat... Ei bine, atunci uite dovada cea mai bună a relei credințe a lui Capet. încearcă să cumpere lumea... Eu insulta asta nu i-o făcusem, socotisem numai... [F, 4r°] De altminteri să vorbim serios. Crezi d[umnea]ta că un popor, tot mîndrie și inteligență, poate renunța la ceea ce a cîștigat în patru ani de zile. [...] R. —Dar nobilimea a renunțat la toate aceste privilegii? D, (Se apropie de el) — A renunțat? Regele și cei din jurul lui cheamă pe Brunswick și Brunswick declară, nu, că nu admite nici una din reformele de după 4 August. R. — Dar ce are a face — ce spune Brunswick ? D. — Pe el îl așteaptă toți. * R. — Dar de unde... dar de unde. ,D. (teribil, apăsat) — Regina, închisă așa cum e, cu soldați care de cînd a încercat să fugă o privesc pe ușă toată noaptea dormind... Ei, acum, încă, i-a spus lui Dumou- riez... să nu-i mai invoce prostii de astea... Constituție... nu e nimic de făcut. [F. 5r°J Act I, C (între 7—19) la Danton, Fabre, ia femeile cu tine. Fabre are un plan infernal — vrea să ne ducă la teatru la piesa lui. Danton^ Eu sunt «procurorul felinarului » e titlul meu. Și e o deosebire. Titlul tău de procuror al Camerei — și încă substitut — cu toate că e prin vot, e confirmat de rege... Al meu e dat de opinia publică. Și judecățile mele sunt expeditive. La cinci minute infamul care insulta poporul e spînzurat de felinar. Lucile (grabnic): Ah, taci. Gabrielle — Dacă pleci mîine, rămîn să-ți fac cufărul. Manifestul ducelui de Brunswick e pus într-o ramă. S. — Ce ramă e asta. Danton: Era un portret al [lui] taică-meu, care e mort. îl adusesem de la țară. Mi l-a dat [taică]-meu întreg. Lam scos portretul și am pus Manifestul ducelui de Brunswick... Nu-1 voi pune la loc decît după ce nemaipomenita obrăznicie a neamțului va fi departe. Luciile: Ba lui Camille al meu nu are să-i facă nimic... Acolo scrie clar că vor fi judecați după legile militare toți membrii Adunării Naționale, ai departamentului, ai distric- tului, ai municipalității și ai gărzii naționale. [F. 6r°] Nu se mai poate găsi nici o trăsură... Toată lumea se pregătește să fugă. Danton: Să nu vă duceți la Palais-Royal... Nu, ne ducem la Procop, jucăm domino. Da, și la Palais-Royal orgiile se țin lanț Lucile. Ai fost acolo Maximilian. Robespierre: Doamnă, sunt oameni care se gîndesc că împrejurările de azi cer pe tron pe Ducele de Orleans. Cînd însă o rudă a regelui merge pînă acolo că își transformă palatul în întreprindere publică, instalînd jocuri de noroc, cabarete și restaurante 62 Camil Petrescu în care se fac cele mai nerușinate orgii, unde se întîlnesc toți speculanții, eu cred că nu e indicat să fie rege al unei republici... Eu nu mă duc acolo. Camille: Nu vorbi de rău Palais-Royal, Maximilien. Acolo a început revoluția. Acolo unde sunt toate cocotele elegante ale Parisului, unde nu există zi sau noapte, pe sub galeriile acele cu prăvălii, sau în grădinile cu umbrele unde femeile iau înghe- țată, locurile de rendezvous ale ... acolo e inima Franței. Acolo m-am suit eu pe masă, acolo și la Hortensia lui Santerre. Nu-i așa, Santerre, acolo a fost sufletul revoluției. Acolo m-am suit eu pe masă, acum trei ani, acolo am cerut dărîmarea Bastiliei și acolo am proclamat cocarda verde revoluționară. Dealtminteri ducele și-a schimbat nu numai numele lui, ci și pe al Cazinoului. El se numește ca un adevărat prieten al poporului Filip Egalite și Cafeneaua Palais-Egalite. Santerre are în mînă cheile și lacătele Bastiliei. [...] — E o căldură groaznică... Niciodată n-a fost în August atît de cald. Toată lumea e pe stradă... Nu se poate dormi la ora asta. Hai la Palais-Royal și să luăm înghețată. [F. 7r°] Marat ar vrea să ardă Palais-royal. Gabrielle:^ E îmbrăcată bărbătește. Camille: în sfîrșit ca amazoană. E hotărîtă să se răzbune pe infama aristocrație... și a jurat că dacă îl întîlnește pe cel care a necinstit-o îl va da pradă poporului (inciden- tul acesta să nu fie prea puțin serios). Danton (după plecarea femeilor devine brusc gînditor). Danton\ Camille, rămîi aici, lasă-1 pe Fabre cu ele... El e autor dramatic și se pricepe la intrigi. Camille: Nu mai mi-e frică de el. E și intrigant și e și mai urît decît mine... E în stare să[-i] placă Lucilei... Mă invită. Danton: Ah, Camille, fii serios. Camille: Bine, rămîn... dar să nu mă înșeli. Lucile, auzi. Lucite (îl sărută pătimaș): Nu mizerabil delicios, nu. La revedere. (Danton îi desparte.) Camille: Tăvălug dragă, să nu mă înșeli. Lucile: Lui Camille al meu nu-i face nimic... El nu e nici la Adunarea Națională nici... E numai procurorul felinarului... (grațioasă) Vai, pe d[umnea]ta Grangeneuve are să te execute ăl dintîi. Grangeneuve: De ce, frumoasă doamnă. Lucile: Pentru că uite începe întîi cu Adunarea Națională și dumneata ești deputat. Gralngeneuve]: Bine, dar ei nu fac parte din Adunarea Națională, Lucile (naiv): S-a strigat: Jos națiunea! Trăiască regele. Firește. Generalul Brunswick nu știe. Adunarea Națională a fost numai prima adunare, aceea care în doi ani a dat constituția. Cea de acum c numai legislativă. [F. 8r°] — Nu-i adevărat. — Da, Lucile, Grangeneuve glumește... Si asta c tot, adunarea. Wcstermaim inspec- tează batalionul Marseillezilor. Camille: Dragă, tu n-ai nici un motiv să faci asta. Întîi că eu nu te-arn sedus pe tine. Lucile (delicios indignată): Mizerabile... Hai, hai. Camille: în orice caz, întîi te-am luat de nevastă și pe urmă tc-am sedus. Așa că n-ai de ce să te răzbuni. Lucile: îl trage de păr. Camille : Nu-1 credeți pe ipocritul acela de Maximilien. în liceu nu mă lăsa să citesc, îmi arăta pe sub bancă în ora de clasă bilete de dragoste — pe care e adevărat că nu le trimitea niciodată — pentru o verișoară. [F. 9r] în seara de 13 iulie 1789 la M[înăsti]rea Cordelierilor îndeamnă poporul la răscoală dar lipsește la 14 Iulie, revine însă arestînd pe Santes ca să treacă drept un « pur ». Este cert că e un extremist hotărît la început. ❖ Mounier, Bailly, Lafayette au jucat mare rol în 1789 14 Iulie. ❖ La 3 oct[ombrie] 1789 Danton prezidează o întrunire la Cordelieri, unde a vorbit cu un elan uimitor, dar și cu autoritate împotriva gardei contrarevoluționare de la Versailles. Dar nu ia parte la aducerea regelui la Paris. * La 11 octombrie 1789 fu degelegat al Cordelierilor cu Ca să felicite pe rege că și-a mutat reședința la Paris. * Birourile districtelor pariziene pentru Etats generaux, au rămas nedesființate, și de aci încercarea lor de [a] conduce. Au dat și delegați la comună. & Districtul Cordelierilor, pe locul aproximativ al Odeonului era un centru de advocați, actori (era Comedia în Cartierul acesta) autori. ❖ A șe citi din nou de la pagina 23—30, în Danton, descrierea cartierului și clubului, Aci și la note. La 15 septembrie 1789 dubiul] Cord.țelierilor] reabilitează pe actor și-l face cetățean. (Căci de aci a plecat si Collot d'Herbois și Fabre d'Eglantine). Cordelierii descoperă și calități de militar lui Danton, care de altfel constituie o adevă- rată republică. în această republică s-au refugiat gazetarii și tipografii. [F. 9v] Mandatul dat Cosiliului comunei Cord.țelierilor] îl consideră imperator. * D: Sunt singurul prezident de district la Paris menținut de trei ani. E tare căci are adunarea lui și batalionul lui. Le « grand » [...] dirijează Revolution de Paris, f 26/ de văzut nea- Journale de la Cour et de la Viile. ( părat pag. 26 . D. Marat „Ami du peuple". Danton a adus încă de la 1789 pe Desmoulins în district. Aci sunt relații despre teatru. 64 Camil Petrescu E cert că centrul Cordelierilor trebuia, fiind și un fel de capitală a Parisului, să conducă Franța. Desmoulins a fost sub influența lui Mirabeau. ❖ Desmoulins este « bine situat » are rentă și duce «trai». ❖ Viața de familie e descrisă la pagina 28. La masă e Marat, Legendre, Westermann, Roland. Actul s-ar putea începe așa: După masă, se laudă masa, anunță plecarea la Arcis sur PAube, mulți invitați, femeile propun ceva — ceilalți domino, să meargă la teatru (Fabre d'Eglantine i se reia piesa). Danton chiamă însă în fumoar pe corifei (se închid ușile, unii sunt trimiși să stea de vorbă cu cucoanele). Izbucnirea împotriva regelui chiar cînd sunt cu toții. Pe urmă cînd să plece se anunță vizita d[oam]nei Roland. Danton: Să vie pe scara din curte. Vezi, du-te cu lumină ! îi anunță că el pleacă la țară. Ea: Cetățene, ai încredere în mine... Eu știu că totul e aranjat. [F. Wr°] Danton: Nici o iluzie nu mai e posibilă... fătălăul acela e pierdut. Ei bine, e de reacre- dință... Și dacă își închipuie că a găsit în cineva vreun instrument se înșală... Barerre, ascultă-mă pe mine... a pornit spre ghilotină... Merge întins spre ghilotină. — (insolent, s-a ridicat) Fătălăul ăsta își închipuie că din cauza lui se oprește o țară în loc. — Dar gîndește-te e și el prietenul Constituției... a jurat pe ea. — Ha... ha... ha... Prietenul Constituției... Ascultă... Barerre astei spune-o feuillanților și constituționalilor d[umi]tale... Poate să le convină. Șase sute de capete de proști la un loc nu fac cît un cap care pricepe. Să sfîrșim, de ani de zile regele nu dă decît dovezi că e dușmanul Constituției... a primit revoluția, dar ca s-o poată înăbuși mai bine. A primit Constituția... firește... dar hotărît să n-o respecte niciodată. Dovezi? Dar nu vezi de c i ani comploturile lor. Nu vezi că regina așteaptă de la Co... — Ascultă-mă Barerre... Tc tul acum c pe viață și pe moarte... Regele preferă între a renunța la cîteva privilcg'i și a fi dușmanul Franței... să fie dușmanul Franței... Eu ți-o spun lămurit: Nu m i voi opri decît la eșafod. Știi de ce zîmbește... Vă faceți iluzii Barerre... știu că la Tuillerie toți marcați pe hartă cu creionul marșu’ lui Brunswick... că faceți liste de miniștri... Regina’ în mîndria ei de gîscă... nu .face de altfel nici un merit din asta... Ei bine, nu are să se întîmple... Pentru că Brunswick va avea de luptat cu tot poporul francez și cu mine. Irupc Marat violent care b nuise. Danton (țipînd): Nu se poate sta de vorbă cu un rege, care e înțeles cu inamicul, sub nici un cuvînt. [F. 11r°] Da? Vorbiți de bestii, de fiare? Vi se pare că erau neoameni ? Dar ce căutau ei acolo? De ce luptau? înțeleg, Elvețienii luptau ca să se apere, dar ei, de ce atacau? De ce își riscau viața? 65 Danton între el și M-me Roland o scenă: Să se vadă: Desgustul de oamenii revoluției. Incontinua amenințare a patriei în pericol Sclavi revoltați ăștia sînt toți. (După ce a tunat și fulgerat împotriva regelui, vine drept la interlocutor.) Ascultă, d[umnea]ta vorbești serios? Crezi cu seriozitate că dacă regele se mulțumește cu sfertul de tron pe care îl lasă Constituția, toți cei din jurul lui, toată casta de privilegiați din Imagini din camera dc lucru a Iui Camil Petrescu, jurul lui se vor resemna, vor renunța, chiar la intrigi, la mici «lucrături»? Cînd ei au crezut că dreptul de viață și de moarte asupra supușilor (de a declara război, de a confisca averi, de a se scuti curtenii de orice impozit) era un drept divin? Ce prost tre- bu[i]e să mă crezi pe mine. Cît de dobitoc trebufije să fii ca să mă crezi pe mine prosti Dar Regina i-a spus lui Dumouriez, nu mai departe decît acum două luni — Să o ma. lase-n pace cu Constituția. Dar nu vezi că zi și noapte sunt în corespondență cu arma- tele emigranților, că familia reginei, o austriacă, a organizat armata. Dacă au cedat nu au făcut[-o] nici un moment de plăcere. Ei bine, vrei să știi gîndul meu. Ne trebu[i]e un alt rege, un rege nou căruia cele 30.000.000 [/. 77v°] lista civilă și coroana cu suita să li se pară prea mult, mai mult decît gîndisc el. — Ducele de Orleans — (Tace) •— (face ochii mari.) Așadar te gîndești la Ducele dc Orleans. -— (schimbă vorba) [F. 12?°] Danton: Am fost calomniat... Am avut nevoie pînă și de certificate de moravuri. Septțembrie] Afacerea arestării lui Marat. 66 Danton: prin 1790 intră la Comună el însuși. Camil Petrescu La pag. 52—53. Date despre amicii lui Dantonf...] După o lungă tăcere Danton re- apare la 10 No[i]embrie 1791 la bara Adunării și ține un discurs pentru licențierea mi- niștrilor. 15 ianuarie 1791 este ales la departament. * La clubul Iacobinilor: Văd cu durere că e nevoie de un supliment de revoluție. Oamenii de la « 89 » erau moderemtiștii.[?] La 18 april 1791 regele vrînd să se ducă la Saint Cloud a fost oprit de gărzile naționale și batalionul Cordelierilor al lui Danton. * 10 martie 91 scrisoarea lui Mirabeau precizează, că: [i]eri Danton a primit 30.000 livre. Calomnia dublului preț al lichidării de la 27 sept.fembrie] 1791. △ La 20 iunie 91 seara Regele și familia regală fugeau... Danton cere lui Lafayette capul sau pe rege. Ideea de republică pentru că regele a fugit și va mai încerca să fugă ca să vie cu armate străine. De aici începe prepararea lui 10 august. (De citat propunerile de fugă formulate aiurea). [F. 12v°] Cînd pleacă la Teatru Lucile se sărută prea mult cu Camille, îi desparte: Acum du copiii la culcare. Dar Teatrul francez e aci, e la doi pași... E cald mergeți așa. Venim și vă luăm. Camille vrea chiar să se ducă cu ele dar îl rețin toți. Gabrielle: Nu mă mai duc la teatru dacă tu pleci mîine... Rămîn să-ți fac bagajul. Danton'. Nu, nu, du-te. Lucile. Lasă că vă știm noi... Vă duceți pe urmă și să jucați domino la cafenea. Danton: în orice caz venim să vă luăm. La urmă: Hai să facem și o partidă de domino. — Am auzit că ai cumpărat un nou petec de pămînt la Arcis. Din scena cu M-me Roland să se vadă profunda lor convingere și necesitatea răzbunării regelui. Desmoulins despre Cafeneaua Procop — Este singurul loc unde libertatea n-a fost violată. Prima luptă a lui Danton cu Bailly și Lafayette începută în septembrie cu ocazia «mandatelor imperative». Cîte 5 membri formau «Comuna provizorie». Au fost numiți 5 membri, dar el n-a vrut să fie dintre ei. * Chiar comuna era pentru el despoți [sic !] care nu ascultau de popor. [F. 13r°] [_] — Danton!... spune poezia sau dacă nu îți bag castronul în burtă... Băiatul are un gest. Danton îl sărută cu patimă. Toată inima Franței (aci poate focul Capitalei) este aci în această casă. Și cînd colo cine conduce? Un Lafayette. 67 Danton * Danton'. Nu Camille, am plecat, sau plec pentru că aci n-am liniște. Nicăieri nu pot gîndi mai ușor decît în trăsură pe șosea. Ai aranjat cu clopotarul? Gabrielle e dezolată că s-a greșit friptura... toți o necăjesc... fac aluzie la mesele recente. Lucile (îi descoperă ochii Gabriellei): Gabrielle plînge că n-a avut friptura bună. Ai! Uitați-o... Uitați-o... Nu ți-e rușine Gabrielle. Danton (bonom teribil): Gabrielle... Vin aci și mă sărută... Da[r] în fața tuturor. 0 gură rea: Are dreptate biata fată... La tată-său în familie, cînd găteau fripturile, pe ea, care sta la casă, năpădeau clienții. Poate să înceaptă piesa așa... Întîi vine D[oam]na Roland și Danton apare din sufra- gerie chemat. La: caută să vadă dacă nu e cineva. Nimeni. Acolo e dormitorul. Acolo e debaraua. Ea: Știam că mîine pleci la țară... trebuie neapărat să-ți vorbesc. Danton, știu precis. Pentru poimîine seară e organizată... Sunt toți astăseară aci la tine. Danton neagă. < Ea: Este de prisos. N-ai încredere în mine. De ce nu mi-ai spus chiar mai demult. Ea: Dacă'eu ți-aș garanta că primarul Se d[au] detalii cum să cheme pe procuror, ce să facă cu comandantul. Dar dacă regele. D: Lasă[,] eu nu am nici un interes să fac parte din comitet. Avem acolo pe Legendre. [F. 13v] Ea: înșiră infamiile regale. El: (interior precis)—Da știu. Ea: Au fost la masă... Eu știu ce înseamnă asta... Nu e bine cînd un revoluționar ia prea des masa. Ea: Vrei să aduci pe ducele de Orleans cu care ești prieten? Camille e aci. Lui i se datorește luarea Bastiliei. Prietenia lui e un aport sigur. Dar Danton, d[umnea]ta ești un om de stradă... Nu se fac revoluțiile așa. Vrei să repe- tăm dobitocia de la 20 iunie (de acum o lună) care a întărit mai mult pe rege? N-ajung discursuri. D: E o prostie. într-un fel trebu[i]e să vorbească un om cu mulțimea și într-altul să-și facă socotelile... Vă garantez că cu voi pregăti totul de va fi nevo[i]e pînă în cele mai mici detalii. Le e frică de dezordinea lui!!! în noaptea de 9/10 august Lovitura Municipală făcută de Danton. Plec, Camille, pentru două lucruri. Să mă odihnesc și să văd de mama. (Cine știe ce se poate întîmpla zilele astea.) [F. 14r°] Marat vrea o dictatură teribilă. «Regelui îi trebu|i]e un consiliu de interdicție. » La Cafeneaua Procoppe era un focar de revoluție. La 15 iulie A. N. a decretat pe rege iresponsabil, deci gata să fie răsturnat. Afacerea petiției de la 15 iulie 1791 din Cîmpul lui Marte. Brissot e redactorul ei. Rezultatul e un proces și plecarea lui Danton din Paris. Întîi la Arcis, pe urmă la Londra de unde se întoarce la 9 sept.[embrie]. Incidentul cu arestarea lui de la 19 sept.fembrie] 1791. Cade la Alegeri în sept.[embrie] 1791. Camii rctrescu La pag. 84 detalii despre mutarealui. La 20 ianuarie 1792 cînd [e] ales procur[or] sindicțal] cu 6000 de livre pe an își ține discursul. El vorbește între altele și de faptul că a trebuit să pară exagerat ca să nu fie slab. Vezi pag. 85. E acolo ideca de echilibru care mă obsedează, jos 85. Sînt detalii extraordinare în discursul citat. La 4 Martie 1792 — chiar ca substitut atacă pe rege pentru ofranda. De la 22 Martie c un minister iacobin cu Brissot, Roland. Danton era susceptibil de înduioșare cînd era luat cu bunătate amicală, cordial, de scuze cînd se făcea apel la bunul său simț realist. [F. 14v°] De la 92 notele sunt inutile, trebu[i]e citit. Legătura lui cu Petion, Robespierre, Manuel începe de prin April. Scrisoarea lui Lafayette îl scoate din sărite. Complotul regal. Un fapt. La 11 iulie 1792 Adunarea a declarat Patria în pericol. Deci Danton avea justificarea sufletească: De o parte complotul regal, de alta, prostia Adunării și miniștrilor. Revirimentul de la 20 iunie e încă un argument. îi e teamă de el. De urmărit (97). Realizarea unei a treia adunări: A. N. Comuna și... Reuniunea secțiilor fondate la 7 iulie de Petion care cere detronarea... La 31 iulie Danton prin secția Teatrul Francez cere ca nu numai alegătorii, ci toți cetățenii să delibereze în secții. Vot universal. Deci o pregătire. Dezorganizarea gardei: a doua Gardă, parcul de artilerie de la Pont Neuf. Dejunul cu Brissontinii: Să fie doi cu care Danton vorbește chiar imediat după masă. Ei se simt jenați și pleacă lăsînd pe conjurați. Trupele federalilor. — Chestia banilor interesant tratată la pag. 121. [F.15r] Nu, Danton, e prea tîrziu... Numai umerii aceștia mai pot salva Franța... Veniti prea tîrziu. Cu intrigăriile d[umnea]voastră faceți să treacă timpul și Brunschwick înaintează. Ai d[umnea]voastră au fost trei luni la guvern. Cîte nădejdi nu s-au pus în ei. Și în timp ce «patria e în pericol» armatele străine trec frontierele... Roland scrie scrisori... Trebu[i]e curaj, doamnă Roland, care să răstoarne tronul, și-l vor răsturna, privește-i. D-na Roland’. n-ai să izbutești. Au trebuit 800 de ani ca să ajungem aci. Dar nu înțelegi că sunt proști... proști și răi... Că discută, au opinii, se necăjesc, pun lumea la cale ca niște păduchi care s-ar certa pe un bou dus la tăiere. D: Gîndește-te... regele a fost insultat la 20 Iunie. Au năvălit și toate i au pus pe cap boneta... — Da n-a cedat... N-a iscălit nici un decret. Nici cel cerut de Cameră, nici... Pentru că de două zile Brunschwick trecuse frontiera, pentru că așteaptă și acum... Ei bine, între toate armatele lor, între Franța, e capul acesta, și umerii aceștia. Voi răsturna tronul. Voi azvîrli înapoi armatele lui Brunschwick. Danton ia atitudine împotriva «Crizei de autoritate», dar pe urmă amicii lui exage- rează asta (ăsta e gîndul lui). DE LA ESEU LA MONOLOG DRAMATIC Dacă G. Călinescu avea dreptate atunci cînd, iritat de false valori, arăta că autoritatea intelectuală, valența expresivă a unei existențe artistice, se clă- dește și se sintetizează pe și prin opuri, ea fiind direct proporțională cu vitalitatea creativă a celui care zămislește, nu e mai puțin adevărat însă că, uneori, opera trădează substanța, transcriind diluat și necon- vingător doar ceva din febrilitatea și patosul, din vibrația inițială a autorului. Un caz elocvent în acest sens ni-1 oferă, în con- textul culturii noastre interbelice, exemplul Alicei Voinescu. Activitatea ei diversă multilaterală, inte- ligența sa vie, echilibrată, gustul rafinat, șlefuit prin frecventarea asiduă a modelelor clasice, nu s-au cristalizat, decît sporadic și inexpresiv, în cîteva cărji, nu dintre cele mai reprezentative pentru defi- nirea unei personalități. Monografiile sale despre Montaigne și Eschil, ca și volumul de studii cuprin- zînd Aspecte din teatrul contemporan, se aseamănă pînă la un punct cu cărțile de același gen ale lui Andre Maurois, adică sînt, într-o oarecare măsură, ceea ce G. Călinescu numea «merituoase și cursive popularizări » ale unor idei transpuse pe înțelesul tuturor. Judecata e destul de aspră, poate chiar nedreaptă la o atentă analiză, dar senzația de super- ficialitate, de cozerie franțuzească, există aici și ea rezidă tocmai din lipsa unei viziuni ample, a unghiului de perspectivă originar. Sensul creației Alicei Voinescu izvorăște, mai ales, din preocupările ei didactice și-n acestea constau, ca și la Tudor Viahu, dealtfel, calitățile și defectele ei capitale. Sterilitatea profesorală, nota explicită, relevarea evidentului, teoretizarea expresă, nu lipsită de eleganță și erudiție desigur, a ideilor altora, îi sînt proprii eseistei ca și autorului Artei prozatorilor români. Deficitul e însă de metodă și nu de structură, căci Alice Voinescu deținea calități remarcabile pentru un eseist, avea intuiție și pon- dere, argumente și discernămînt, sensibilitate acută și pasiune cuceritoare, capabile să configureze un profil complex, o structură intelectuală dintre cele mai interesante ale momentului cultural res- pectiv. Omul era — s-a spus — o prezență fascinantă, un vorbitor rasat, un spirit elevat, de o superbă senină- tate clasică. Ea întreținea o atmosferă de tempera- turi înalte, antrena inteligențele în jurul ideilor, constituia, cu alte cuvinte, un mobil, o prezență activă, un element de clin\at, care nu putea să nu solicite atenția, să nu atragă privirea, tocmai prin marea ei lumină interioară. Construindu-se ca per- sonaj, Alice Voinescu reușea să devină mult mai interesantă decît opera sa propriu-zisă. Ea crease o tipologie și oferea, în vîrtejul epocii interbelice subminată de întrebări și tulburări negatoare, si- guranța unui drum rațional, bazat pe înțelegerea umanului, pe infailibilitatea logicii. E interesant de observat, dealtfel, că arta însăși constituia pentru Alice Voinescu o modalitate de cunoaștere, ceea ce implica, evident, o replică fermă dată scepticismului estetizant, freneziei determi- nate de mitul acțiunii, de anarhismul unei pseudo « spiritualități disperate ». Faptul că raționalul Mon- taigne concentrase pentru o vreme asupra sa medi- tația Alicei Voinescu, are — dincolo de pasiunea de o viață pentru autorul Essais-urilor — o semnificație mai amplă, «dorința de a vorbi unei generațiuni ce-și caută o călăuză despre acest mare prieten cumpătat și luminat». La fel, pledoaria pentru Eschil izvorăște ea însăși din interesul pentru rele- varea acelui «tip uman care a avut o putere pil- duitoare pentru întreaga cultură europeană de-a lungul a două milenii », pentru acea «conștiință liberă» ce construiește «pe ruina omului mitic, pasiv și înfrînt, lumea dinamică a tragismului creator». Deși aparent retrasă, limitată doar la obligațiunile unei catedre universitare, Alice Voinescu se dove- dește, astfel, a fi fost plasată în plină actualitate a epocii, desăvîrșindu-se ca o personalitate acti- vă, responsabilă, un spirit rațional, creativ și creator. Ea acorda prioritate sensului cognitiv și vedea în opera dramatică stilul interior, spirituali- tatea unei epoci. Urmărind durata vie a conștiinței de sine, Alice Voinescu sublinia, în cronicile, studiile și eseurile ei, ideea existenței salvatoare a unui «tip de om veșnic și nou totodată», în funcție de care întreaga creație spirituală a omenirii se rezumă la actul prometeic, al riscului total în fața absolu- tului. Ideea că omenescul se cucerește, se atinge printr-o luptă interioară, dramatică și conștientă reprezintă pentru Alice Voinescu fundamentul con- structiv al concepției sale filosofice, care reîntîlnește în punctele esențiale conceptul gide-an al existenței, omițînd însă valența speculativă a actului gratuit. Viziunea eseistei se concretizează în cărți printr-o continuă și abundentă conversație cu ea însăși; capătă — așa cum observa Pompiliu Constanti- nescu — tonul unei pledoarii insistente, uneori pro- lixe, raportată la un punct fix, în care numai argu- mentele demonstrației aparțin subtilității sale. Alice Voinescu nu avea forța construcției ample, poate și pentru că inteligenței ei rafinate îi lipseau stîlpii de susținere a bolții. Scrisul său are eleganța zborului de fluture pe fundalul unui cer zugrăvit de alții, dar redescoperit mereu în puritatea albas- trului de o privire fascinată. Meritul Alicei Voi- nescu rezultă tocmai din volutele și traiectoriile descrise, din asumarea responsabilității acestui zbor liber. Dacă esența operelor ei închide, așadar, drama neputinței, de a se cuprinde și a se comunica întreagă, pînă la modulațiile vocii, la elocvența gesturilor, la sugestiile ideilor rostite în meandrele patetice ale frazelor bogate, atunci trebuie să intuim aici, în stilul acesta eminamente oral pe care-1 dezvăluie eseurile sale, toată strălucirea și tot far- mecul acelei conversații intelectuale, acelui banchet spiritual pentru care Alice Voinescu era în primul rînd făcută. Scrisul Alicei Voinescu înseamnă, mai ales, o desfoliere de calități, o aridizare a demonstrației, o reducție la sensul ei strict logic, în care subiecti- vitatea aprinsă, patima elegantă a rostirii, sînt sistematic eludate. Se pierde astfel din structura sti- listică a eseurilor sale elementul esențial: trăirea. E greu pentru cel care n-a cunoscut-o și n-a auzit-o niciodată conferențiind pe această inegalabilă oratoare cu vocație didactică să-și imagineze forța sentimentală a momentului, nota emoțională ce însoțeau prelegerile ei universitare, căci nimic din toate acestea nu s-a transmis în operă. Situația este identică, poate, cu cea a lui Tudor Vianu și nu reali- zăm acum, cînd autorul Esteticii este încă foarte aproape de noi, cum îl vor urmări și-1 vor înțelege, în semnificațiile lui umane, generațiile viitoare. Impersonalitatea stilului a schematizat o vreme pînă și imaginea lui Maiorescu și fără suita însemnărilor zilnice, publicate fragmentar de Rădulescu-Pogo- neanu, știm cît de fals, cît de neadecvat l-am fi cu- noscut pe marele mentor al culturii noastre moderne. E surprinzător, dar ceea ce se pierde în studiile și articolele publicate, se păstrează nealterat în cursu- rile și notele prelegerilor universitare ale Alicei Voi- nescu. 71 Cuvint pentru Hamlet Deși diluat, cu reveniri obsesive, cu paranteze și digresiuni, uneori greoaie, alteori stîngace, determi- nate de necesități pur didactice, cursul universitar transmite toată expresivitatea, tot farmecul con- versației intelectuale, toată plăcerea discursului, ce constituia structura personalității sale. Prelegerile despre teatrul shakespearian, cu care practic eseista și-a încheiat activitatea profesorală, dau — în ciuda locului comun care domină aceste pagini — o viziune mai clară asupra Alicei Voinescu decît cărțile ei deja publicate. Am regăsit același patos, aceeași liniște interioară, același joc subtil al ideilor spuse rotund, cu voce calmă și ecouri prelungi, într-o operă tîrzie, poate ultima carte pe care Alice Voinescu o pregătea pentru tipar înaintea prematurului ei sfîrșit, în în- tîlnire cu eroii tragici. Există aici o anume detașare, un anume joc prestabilit: acela al confruntării pro- fesorului cu^ modelele preferate ale cursului său. Postura didactică acceptată inițial, degajarea vine de la sine, ca și capacitatea creativă a autoarei, mai înclinată parcă spre lumea mjrifică a ideilor întru- pate, decît spre cea a disecării lor. Eseista abordează problemele cu sensibilitatea artistului și mai puțin cu luciditatea și clarviziunea criticului. Excepție face, doar, eseul despre Hamlet, pe care îl publicăm acum. Desprins din substanța volumului Întîlnire cu eroii tragici, reprezentînd — așa cum specifică Alice Voinescu — «cîteva adaosuri la cursul de Ia Conservator», el înseamnă revenirea la o problematică devenită familiară în perioada ultimă a existenței sale. Vom constata, așadar, o stăpînire perfectă a bi- bliografiei, o lectură atentă, Ia zi, o îndelungă con- viețuire cu semnificațiile piesei. Reținem, de ase- menea, în subsidiar, sensul polemic al demonstrației sale. Ideea mai veche a Alicei Voinescu privind riscul și responsabilitatea umană în situații limită, o regăsim aici, într-o argumentație care tinde să convingă de actul acțiunii hamletiene. Totodată eseista deplasează centrul de greutate al discuției de la indecizia și incapacitatea eroului, supus la o perpetuă confruntare cu culpabilitatea mamei, spre o perspectivă mai amplă, aceea a raportului dintre eul individual și colectivitatea măcinată de criză, în Întîlnire cu eroii tragici, problema era pusă în termeni asemănători și pentru tragedia lui Oreste, dar acum ea capătă configurarea deplină în cazul mai semnificativ și mai nuanțat al lui Hamlet. Ultimul eseu al Alicei Voinescu concentrează în paginile sale calitățile fundamentale ale acestui spirit înalt, luminos, pe care avem datoria să-1 restituim circuitului de valori al culturii noastre contemporane. Nicolae FLORESCU CuVÎNT PENTRU AMLET Hamlet este scris după luliu Cezar și marchează atingerea unu apogeu. E o culme în opera lui Shakespeare, deși structura dramatică a lui Othello e superioară, și unele motive din Lear trec pe un nivel spiritual, care întrece pe al lui Hamlet, această trage- die este totuși de un farmec poetic, de o dulceață poetică a tinereții neîntrecută. în Hamlet se încheie prima fază de creație și se face pasul spre marea epocă tragică. E în expresie o muzică fermecătoare și totodată suplețea care se adaptează fluxului puternic al cugetării1. Hamlet a rămas tragedia preferată a posterității. Cum la noi nu interesează atît limba acestei capodopere, care se joacă în traducere, nu vreau să insist asupra acestei magii lingvistice și voi căuta să călăuzesc pe actori în această operă de adîncă cugetare și de reușită artistică neîntrecută. Căci, deși Shakespeare va întrece în Lear măsura perfecțiunii estetice pentru a se îndrepta spre altă măsură, și-o va depăși, și poate din punct de vedere al concepției de viață, Hamlet rămîne nodul prin care se leagă toate firele de simțire și de cugetare ale lui Shakespeare, pentru că în personajul lui Hamlet se identifică subiectivitatea creatorului cu subiectul creat, ca în nici o altă creație a sa. 1 Conf. A. C. Bradley (n. a.). 72 E drept că în această epocă Shakespeare încearcă o criză sufletească. Curînd va da AIice Voînescu expresie revoltelor, indignărilor, pesimismului dus pînă la nihilism în Timon, în Troilus, dar fără putere de obiectivare. Shakespeare suflă parcă eroilor săi propriile sale stări sufletești, pe care le găsim și în sonetele din această epocă — dar în Hamlet criza per- sonală a autorului pătrunde într-un registru de realitate universală. Shakespeare tră- iește acum criza întregii Renașteri în căutarea tipului nou de om, care își caută propria sa măsură între unicitatea individualității sale și sensul universal uman. Omul Shakes- peare și-a hrănit personalitatea cu simțirea acestei crize, dar Shakespeare creatorul sur- prinde criza epocală și, în Hamlet, experiența personală a fenomenului universal își găsește expresiunea ca o așteptare, o visare, o presimțire a unei lumi noi. îl găsim pe Shakespeare nu ca în Timon, închis în stricta subiectivitate și reducînd problema uni- versală la una personală, ci, dimpotrivă, într-un moment cînd eul lui se dilată pînă a se identifica cu întreaga omenire. Am putea spune că obiectivitatea — impersonalitatea cea mult slăvită a lui Shakespeare — atinge suprema Personalitate. El nu reduce personagiile la măsura sa proprie, ci, dimpotrivă, își adaptează puterea sa creatoare la toate dimensiunile lor. Le hrănește cu substanța propriului său eu, dar ele cresc dincolo de el, purtate de sensul vremii pe care Shakespeare La intuit cu etil său integral. în Hamlet, acest eu integral al lui Shakespeare e în maturitatea facultăților sale omenești și poetice. Așa se explică de ce această dramă a preocupat trei veacuri interesul omenirii civilizate, și azi mai mult ca oricînd-, pentru că epoca noastră are mari asemănări cu veacul al 16-lea, dacă nu în fenomene istorice superficiale, dar ca epocă de criză în care cultura ia o întorsătură nouă, în care își schimbă credința pe care era axată. S-au dat foarte multe și variate interpretări lui Hamlet, dar socot că orice interpre- tare, ca să fie valabilă, trebuie să se orienteze, mai presus de toate, nu doar pe aparențe psihologice ci pe axa intimă, care dă personajului sensul lui adevărat. Această directivă intimă vom încerca s-o deslușim sub toate aparențele psihologice. Hamlet întrupează poetic pe omul modern, adică pe omul Renașterii, și de la Renaș- tere încoace. E ca o schemă vie în care se pot integra toate amănuntele omului modern în devenire. E ca un mit din care cresc tot sensuri noi, ce se revelă din veac în veac. El ne apare a fi întruparea măsurii umane, după care alerga Montaigne, căutînd-o între înger și bestie — în intervalul infinit dintre extreme. Izvoarele arată că Shakespeare nu a inventat nici intriga, nici chiar tipul psihologic al lui Hamlet. Povestea datează de la danezul Saxo Grammaticus și a fost prelucrată în veacul al 16-lea și al 17-lea și de alți dramaturgi englezi și germani sub alte titluri, în toate aceste drame, eroul era tratat ca melancolic. Documente științifice ale vremii, ca Treatise of melancholy de Sir Thomas Bright, studiază melancolia ca o boală la modă. Kyd creează în The Spanish Tragedy chipul [lui] Hieronym melancolicul. Tot astfel, An- tonio, eroul lui Marston, și Lord Dowsemen din comedia lui Chapmansînt melancolici, ti- puri de comedie. Toți grefează acest dezechilibru al melancoliei pe intelect—pesemne că melancolia era purtată de unii cam exhibiționist, dar fie că era o modă, fie că era reală, melancolia trece drept o caracteristică a intelectualului. Ei bine, Shakespeare nu vede în ea o simplă meteahnă sau o poză a intelectualilor vremii, ci recunoaște în ea simpto- mele unei crize umane mai adînci, mai esențiale — o criză de creștere a însăși culturii din vremea sa. Neliniștea, suferința, iritabilitatea, acuta sensibilitate, toate aceste aspecte ale așa-zisei melancolii hamletiene, Shakespeare nu le consideră efecte ale unui dezechilibru mental, ci, ca și Goethe în Faust, recunoaște în ele simptomul unei crize adînci spirituale. Or, o asemenea criză nu se produce sporadic într-un individ fără să fie o consecință a ciocnirii acestuia cu mediul. Shakespeare recunoaște în melan- colia autentică a autenticilor cugetători ai vremii un proces de naștere, iar nu de moarte — un proces de creștere spre un nou tip de om și de cultură. Interesant este că a intuit că această schimbare, această creștere se săvîrșește ca dramă a cugetului și că a recunoscut specificul vremii lui ca fiind o dramă a cugetului. într-adevăr, Renașerea marchează schimbarea de orientare a culturii, din orientare teologică, spre una științifică. Credința,- în care se ancorează acum spiritul, nu mai este cea religioasă, ci credința în Rațiune și 73 cuvînt pentru Hamiet jn cunoașterea Naturii. Descoperirile astronomice, descoperirea infinitului cosmic (Giordano Bruno a fost în Anglia doi ani), nu se poate să nu-1 fi influențat pe Shakespeare ca pe atîția alții, schimbînd directiva cunoștințelor, ieșite din securitatea credinței într-o lume finită în care omul se știe centrul ocrotit de Dumnezeu. Neliniștea ce trebuie să fi cuprins pe omul Renașterii în fața cosmosului infinit în care se simțea pierdut l-a făcut să se întoarne spre sine și să-și caute noua misiune în acest nou univers. Desco- perirea infinitului potențează criza culturii și îl face pe individ să-și adînccască sufle- tul lui și să descopere în el infinitul. Această dimensiune nouă a sa i se manifestă ca o reacție la infinitul cosmic. Aici ar fi de urmărit fenomenul ce se revelă în marii mistici ai Renașterii, contemporani cu marile descoperiri astronomice. Iar melancolia, ce pare a fi, aș zice, ținuta externă a intelectualului observat de scriitori și care este o caracte- ristică a lui Hamlet, ce putea fi decît îngrijorarea cugetului în fața imensității problemei ce i se oferă ? Oare nu e curios că A. Diirer intitulează Melancolia chipul vînjos, puternic al femeii care stă jos în mijlocul a o mulțime de instrumente de măsurătoare, de cerce- tare a naturii — tot soiul de instrumente ce trebuie să fi garnisit rafturile turnurilor în care alchimiștii și astronomii vremii se îndeletniceau să silească natura să răspundă curiozității lor pasionate? Spun asta pentru a atrage atenția că în melancolia de care e învinuit intelectualul vremii și care e socotită de comunii muritori ca o boală, un dezechilibru în toate cazurile, marii artiști recunosc caracteristica cugetului cercetător, a cugetului puternic și activ, în căutarea adevărului. Neliniștea, nemuțumirea cu cele cunoscute, dorul după un ideal întrezărit, care îl cheamă pe om spre împlinire, iată ce este melancolia veacului lui Hamlet. Ceea ce ne preocupă mai ales în acest erou este faptul că recunoaștem în el expresiu- nea cea mai vie și clară a direcției spirituale a vremii lui Shakespeare, adică a Renașterii, iar dacă ni se pare azi mai actual ca oricînd, este că trăim într-o întorsătură a culturii tot atît de esențială ca și aceea a secfolului] al XVI-lea. Analiza psihologică a personaju- lui nu poate fi serioasă decît după ce se descoperă locul lui în cultura vremii, adică locul lui în problematica esențială a vremii lui. Numai așa îl putem integra în a noastră. Spuneam mai sus că în el Shakespeare intuiește drama cugetării fecunde și adaug: prin urmare drama chemării în cultură a omului modern. Sînt epoci în care cultura e axată mai mult pe simțire decît pe cugetare — sînt altele cînd în centrul culturii este cugetarea justă, cînd a cugeta just este țelul și sensul, aș zice vital, al omului. O asemenea epocă este Renașterea. Shakespeare, fără a fi un filozof de școală, adică fără a fi ela- borat teorii filozofice, este un gînditor genial, care a exprimat adevărul descoperit nu în tratate doctorale, dar în chipuri întrupate. Hamlet este unul din aceștia. Dar nu numai el, căci are dreptate Huxley cînd spune în Time must have a stop : « No explicit philosophy can be dug out of Shakes, but as a metaphysic by implication, as a system of beauty truths, constituted by the poetical relationships of scenes and lines and inhering in the blank spaces between even such words as „told by an idiot0 signifying nothing, the plays are an equivalent of a great theological s^mma. And, of course, if you choose to ignore the negatives that cancel them ont, what extraordinary utterances of a perfectly explicit wisdom »2. Hamlet nu este deci drama intelectualului care nu mai este capabil de acțiune, nu e drama unui abulic în care cugetarea a paralizat puterile active, după cum deseori se interpretează de critica literară și de actori, ci este drama omului modern, al Renașterii, în căutarea noii sale misiuni. Căci tema fundamentală: răzbunarea tatălui împotriva mamei — tema Orestiei reluată în povestea lui Hamlet, și care în antichitate exprima lupta dintre natură și cultură, în Hamlet suferă o variațiune în nuanța crimei, dar mai ales în înțelesul vechi al răzbunării. Crima este acum una pur morală: infidelitatea, 2 « Nu se poate obține nici o filozofie explicită din piesele lui Shakespeare, dar prin implicațiile lor metafizice, prin sistemul lor dc frumusețe și adevăruri, constituite de relațiile poetice dintre scene și replici, și aparținînd chiar și spațiilor goale dintre cuvinte ca acestea ,,spuse de un idiot“, care nu înseamnă nimic, piesele sînt echivalentul unei mari totalități teologice și, bineînțeles, dacă igmrăin părțile negative care le-ar anula, ce enunțuri extraordinare a unei înțelepciuni perfect explicite. » 74 pe care Hamlet o consideră ca otrava ce face să fie putredă Danemarca. Iar nu porunca Alice Voinescu tatălui mort de a-1 răzbuna constituie misiunea lui Hamlet, ci în propria lui conștiință izbucnește răspunderea: «lumea a ieșit din țîțîni! Vai mie că eu trebuie s-o pun la loc ». După milenii, « datoria către cultură » s-a interiorizat. Legea talionului a lăsat loc altei legi. Cea a iubirii dușmanului, dar care are încă de trecut prin multe stadii pentru a se instala în lume. în Renaștere se ivește chipul acestei legi ca umanitarism, care implică însă ideea de umanitate largă și așază pe ins în fața unui colectiv infinit: lumea întreagă. Spuneam în introducere că Shakespeare e unul din cei care a clarificat acest concept, și în Hamlet asistăm la momentul cînd raportul dintre Ins și Umanitate este cel de răspundere a Insului față de Umanitate. El, unul, trebuie să o pună la locul ei — de el depinde bunul ei mers. Misiunea lui Hamlet e prin urmare de a pune umanul la locul lui, mai întîi în el însuși. Abulia mi se pare o problemă pusă superficial și chiar greșit, căci în Hamlet nu lipsește voința de a «o realiza »și nici acțiunea propriu-zisă. Căci această « acțiune » este internă. El trebuie să pună lumea la loc, iar răzbunarea tatălui se face implicit. Uciderea regelui — după legea talionului — cade pe ultimul plan. Pe primul este suferința lui Hamlet pentru lumea întreagă, iar ezitările lui reprezintă mai puțin nepotrivirea dintre mintal și vital (ca la Pirandello), cît mai ales dibuirea dureroasă în el însuși după omul cel nou care se simte răspunzător pentru o lume nouă — o lume pusă la loc prin el. Că tema răzbunării tatălui rămîne numai un prilej pentru tragedia hamletiană, o dovedește și monologul în care înșiră toate vexațiunile la care e supus omul — toată dezordinea din lume, așa că țelul personal al datoriei lui aproape că dispare, lăsînd loc scopului universal de a se clădi o lume mai bună. Nemulțumirea lui Hamlet ajunge limita de unde stă în cumpănă dacă să nu se sinu- cidă. Dar, de la Neant, se întoarce spre Realitate — pendulînd între «a fi sau a nu fi». însă, departe de a fi un neurastenic ce se irosește în nemulțumire și doruri sterpe, el este omul « en mal d'un au delă ». El gestează un om nou în el. Limbajul lui exagerat (scena cu Ofelia, lupta) e limbajul exasperării. Privit pe dinafară, Hamlet este adesea de neînțeles. Uneori nu știe ce vrea, pentru că ceea ce caută nu e în afară, tot timpul e lucrat pe dinăuntru. E în el ceea ce va spune Goethe în W est-Ostlicher-Divan t în faimoasa poezie Știrb und Werde. Asistăm la procesul nașterii din spirit, adică la procesul de creștere a conștiinței de pe planul psihologic, pe cel spiritual, creator. La suprafață rămîne fragmentar, cu hiatusuri — zbuciumat — dar pe dinăuntru Shakespeare îl hrănește cu propriul său elan creator. Inconsecvențele, exagerările sînt numai salturi din efortul vieții care dă să biruie inerția, moartea! Sînt eforturile conștiinței de a birui inconștiența. Hamlet trăiește opintirea trezirei. E în Hamlet patetismul deșteptării din somnul Neființei la Ființă — cu riscul Neființei. De aceea, în această tragedie domnește un climat de tinerețe — patetismul vecinie al tinereții, al anotimpului în care renaște viața. De aceea toate exagerările, toate incongruențele comportării lui Hamlet, departe de a fi semnele unei detracări mentale, sînt doar furtuna primăverii omenești. Hamlet, [ca] de altfel toate marile tragedii ale lui Shakespeare, trebuie plasată în atmosfera veacului său, nu doar pentru contingențele istorice — politice — sociale — dar mai ales pentru că găsim în ele zvonul despre marea întorsătură ce o ia cultura europeană și care constituie însăși esența Renașterii: Omul în centrul Universului infinit — nu ca stăpîn al pămîntului, ca în filozofia medievală, ci ca un Infinit el însuși-, ce se manifestă ca gîndire. Hamlet este un gînditor. Dacă vremea lui Shakespeare, adică comunii muritori, socot că gîndirea paralizează acțiunea, Shakespeare intuiește, dimpotrivă, puterea creatoare a gîndirii. El știe că actul gîndirii este o energie din care izvorăște creația intimă a conștiinței pînă a atinge luciditatea de a fi chemată să împlinească un ideal. Shakespeare presimte procesul de transformare culturală care se va manifesta peste 75 Cuvînt pentru Hainiți cîteva decenii în «Cogito ergo sum» al lui Descartes. (33 ani.) Acesta va așeza cultura modernă pe temelia unui raport inversat între vital și mental — proclamînd gîndirea ca garant al firei. Ei bine, marea revoluție pe care o va aduce știința și în consecință și în comportarea omului modern3 este implicită în problema lui Hamlet. Iată de ce această tragedie are atîta importanță. De aceea ne îndepărtăm de concepția superficială că Hamlet ar fi drama în care gîndirea se manifestă în opoziție cu acțiunea și că dominația ei într-o conștiință ar crea abulia, adică un dezechilibru patologic/ Lipsa de acțiune externă în Hamlet este prea mult accentuată și chiar pe nedrept, căci Hamlet nu stă inert, ci combină un plan. Simularea nebuniei, scena cu actorii, mai tîrziu scăparea de pe corabia care-1 ducea la moarte, toate acestea sunt acte. Dacă ezită — are scrupule în a ucide pe rege — asta înseamnă că în el se petrece o schimbare adîncă a conștiinței. Aceasta se simte răspunzătoare, și anume față de întreaga omenire pe care trebuie să o pună la loc. Procesul ce se petrece în erou este o ajustare la noul spațiu moral-infinit. Datoria ce îi impusese spiritul tatălui — anume de a se răzbuna— această datorie impusă ca dreptate de o concepție morală elementară, morala talionului, nu mai găsește în omul cel nou ce devine Hamlet resortul care să declanșeze acțiunea. Căci în sufletul lui Hamlet se petrece procesul de înnoire, prin care a face dreptate nu mai înseamnă a răzbuna, ci « a pune lumea la loc ». Iată de ce scrupulele, ezitările și mai ales nevoia de certitudine. Hamlet vrea să fie sigur, prin experiență proprie (și aci cît de modern!) de cele întîmplate"— nu se bizuie pe cele relatate de alții, nici chiar pe semnele supranaturale. Se simte în Hamlet ținuta omului nou al Renașterii în fața Adevărului și, natural, totodată ținuta sa morală, care nu se poate despărți de concepția adevărului. « La verite est le commencement d'une grande vertu », proclamase Montaigne! Chemarea imperioasă de « a pune lumea la loc », chemare care izbucnește în conștiința lui în urma constatării că mama lui a fost necredincioasă tatălui său, dovedește cum în conștiința sa chiar cel mai ușor păcat din viața particulară a omului ia proporții de anomalie universală. Lumea întreagă îi apare ca « out of joints ». Această trăsătură care ar putea fi interpretată superficial ca o exagerare — o disproporție între cauză și efect, este, dimpotrivă, simptomul adîncului proces de prefacere a conștiinței, care se dilată pînă la a cuprinde întreaga omenire. Universului infinit îi trebuie ca să se oglin- dească un eu infinit. N-am scris i se opune un eu infinit, pentru că asistăm la un proces de armonizare, nu de opoziție. Shakespeare l-a citit pe Montaigne și nu se poate să nu fi auzit sau citit pe Giordano Bruno și să [nu] fi fost izbit de concepția acestuia de armonie spre care tinde infinitul univers. Chemarea cea nouă a omului, răspunderea pentru lumea întreagă, repune pe om în centrul universului, dar nu ca un copil răsfățat de părintele creator, ci ca pe un răspunzător, care are de dat socoteală. Bradley afirmă că Hamlet este o tragedie profund religioasă, lî credem, pentru că nu numai că Horatio cheamă îngerii să-l legene pe Hamlet în somnul cel de veci — nu numai [că] în faimosul monolog Hamlet își pune problema supraviețuirii sufletului — dar însuși acest sentiment de răspundere față de lumea întreagă, Omul Renașterii și-o asuma în fața [Universului]. Căci dacă în Renaștere se rupe echilibrul între pămînt și cer, adică între omenesc și divin, dacă sec [olul] al XVIII-lea mai ales va pune pedala cu deosebire asupra omului pămîntesc, homocentrismul umanismului [...] e un fel de Învestitură a omului cu haina pretextă după ce purtase mii de ani haina copilăriei. Faptul că infidelitatea, uitarea datoriei materne stîrnește melancolia lui Hamlet, îl pune pe gînduri, ne învederează că el suferă că simțirea este impură și știe că se va lupta cu mama lui ca s-o readucă la puritate; de asemenea sfatul dat Ofeliei de a se duce la mînăstire. Această temă, care pare doar pur morală, are un substrat ideologic. E vremea în care gîndirea se străduiește să se elibereze de orice amestec sentimental, emoțional, ca și de autoritatea tradiției. Este vremea în care știința pozitivă dă să-și făurească instrumentul ei de cercetare: cugetarea. Cogito-vă pentru a garanta firea, 3 La verite est le commencement cVune grande vertu (Montaigne). 76 trebuie să se lepede de toate impuritățile pe care i le infiltrează inconștiența și subcon- Alice Voinescu știența. Vom regăsi acest climat și în Macbcth. Acesta este unghiul din care vom privi pe Hamlet pentru a fi siguri că nu-1 desprindem din întregul din care face parte. Insistăm, pentru lămurirea lectorului și mai ales a actorilor, că Hamlet nu este tipul omenesc în care cugetarea ar paraliza voința, puterea de acțiune, deși în text se găsește un pasaj (după scena cu actorii: « ce este pentru el Hecuba? ») în care Hamlet, el însuși, ar socoti că este un abulic. Creația lui Shakespeare, dimpotrivă, ne pune în față adevărul că acțiunea și cugetul sînt ambele forme de energie și că și cugetul este o faptă care schimbă lumea și anume înlăuntrul conștiinței omenești. Aparentei deficiențe a gestului extern îi corespunde acțiunea intimă creatoare a unei conștiințe care se naște, crește, se adîncește pînă se face auzul unei chemări și răspunde la această chemare. Vom urmări în Hamlet etapele acestei creșteri — de la « mal-aisul» celui care nu știe ce se petrece în el, prin toate disonanțele crizei pînă la armonia formei cele noi, umane pe care Shakespeare ne-o revelă în Hamlet. Nu poate fi vorba, prin urmare, de un neurastenic bolnav, ci de dezechilibrul esențial al vieții sufletești în creștere — al trecerii de la un stadiu de conștiință la altul superior — de la psihic pasiv la spirituali- tate activă. Hamlet este totodată reprezentantul unei epoci de cultură în plină creștere, care trebuie să plătească cu suferință și jertfă realizarea chipului nou de om și, prin el, de omenire nouă. Mai trebuie să prevenim pe actori că vor întîlni în Hamlet goluri, hiatus-uri, întreru- peri de continuitate, care-1 fac pe Hamlet atît de straniu, uneori. Comentatorii încearcă să umple aceste hiatus-uri cu tot felul de explicații. Ei caută cauza ciudățeniilor lui în tot felul de elemente pe care le introduc arbitrar sau explicîndu-le tocmai ca simptome ale anomaliei. în realitate, aceste « alburi » în desenul personajului relevă straturile adînci ale ființei lui, sînt aspectul psihologic vizibil al saltului de la un ordin la altul superior al procesului de spiritualizare, adică de creație a eului cel nou. Intensivul nu are față extensivă în mecanica lumii fizice și tot astfel, creșterea însăși, depășirea con- științei într-un grad superior nu are față psihologică perceptibilă. Salturile sînt infini- tezimale, insensibile, și totuși existente în creșterea conștiinței. De altfel, unele incon- gruențe se explică prin faptul că atît subiectul cît și unele episoade sînt moștenite, nu sînt inventate de Shakespeare, deși el le dă coținuturi noi. Să nu uităm un lucru absolut esențial în arta dramatică, anume că opera de artă dramatică nu are numai dimensiunile realului sensibil, ci că are una în plus: ea realizează actualul, adică iese din timpul psihologic, care este trecere. Actul dramatic creează un timp sui-generis — — vecinicia actualului — adică un timp calitativ. Drama iese din timpul fluid, psiho- logic, ea creează durata vie, adică conștiința puterii generatoare din noi, adică conștiința spiritualității noastre. (Vezi Introducerea la Aspecte din teatrul contemporan.') ❖ Din prima replică [a actului I] se relevă acuitatea cugetării lui [Hamlet], care drămuiește cele mai subtile nuanțe în expresie: « mai mult ca un văr și mai puțin ca un fiu »; « nu-mi pare stranie, Doamnă, ci este stranie »; « e o realitate, nu o cimilitură »; « în mine închid mai mult decît o aparență ». Toate aceste [a] dovedesc o minte acut vigilentă, exercitată în cugetare exactă, dezbă- rată pe cît se poate de emoție. Oare nu mă înșel? Oare nu ar trebui totuși, ca actorul să marcheze că acest intelect atît de lucid e susținut de o temelie temperamentală puternică, după cum o dovedește ieșirea pătimașă în primul monolog: « oh that, too solid flesh»! în acest monolog sînt atîtea valuri și «remou-uri», îneît se simte cum lamele din fund se ridică peste suprafața lucie a conștiinței. E aci începutul furtunii care se petrece în adîncul sufletului, și care smulge din fundurile înnoptate presimțiri ce se fac profetice, izbucnind la urmă într-un țipăt de durere — durere a cărei povară n-o mai poate suferi inima omenească. Aceleași mișcări intime apar în convorbirea cu Horațio, dar mai stăpînite pentru că se petrec sub ochiul unui interlocutor. Ironia TI Cuvint pentru Hamlet Bogdan-Pifești. Sionu 3juin — Jeretournerai ici tres en arriere. Quand j'etais au college, toujours ă Vâge ou je lisais „L’Arriviste“, dix sept ans que j'avais appris de mon excdlent directeur et maitre d'histoire Angliei Demetresco qu'ă un jeune homme d cette epoque-lă (1902) il etait in- dispensable dlavoir d sa majorite un capital personnel de cent miile francs. A Vage de vingt ans, j'ai failli faire un heritage d'environ quarante miile lei; mon pere me Va escamote. Ces quarante miile lei en 1905 — car ă partir de Vannee suivante la puissance acquisitive du leu a sensiblement baisse — auraient change tolalement ma vie; leur per te mia ete fatale, par elle /ai ete reduit pendant tonte ma jeunesse ă la gene, d Vimmobilite et â Vinaction, comme je le suis maintenant encore. Je suis un des victimes les plus stol- ques, mais aussi les plus douloureuses de la pauvrete et de ma pauvrete actuelle, de ma pauvrete depuis 1916, le veritable auteur Cest moi. J'aurais pu m^enrichir et de ne pas Vavoir fait, j'ai un remords dont rien ne saurait dire la profondeur. J^avais refait en 1912 la connaissance de B. PA Nous nous sommes vite lies. J'allais le voir tres souvent; apres la mort de mon pere il mia tres obligeamment prete de Pargent. C etait un farceur, assez bon marche, sinon stetreotype, pretendant etre d la fois anar- chiste et catholique, fanfaron de vice contre-nature, quoique impuissant et infirme, ama- teur d^art tres doatcux et point connaisseur et avani tout escroc, mais un escroc grossier et naif, puisqiVil s"etait fait coffrer je ne sais plus combien clizaincs de fois un peu partout et .expulser. II cohabitait avec une miserable creature, A. K., une jeune polo- naise detraquee, vulgaire, fruste et basse, depourvue de caractere et de dignite d'educa- tion et cVinstruction et qui sexuellement mia longuement inspire une vive repulsion. B. P. V avait faite photographier en costume de jeune homme et dans celui d'Eve. B. P. qui avait bade grâcc d la faveur de Gregoire Cantacuzene, une belle affaire, se fit ceder par celui-ci le journal „Seara“, et y fit ereinter sans aucun management, d Vemporte piece, d'une maniere salace ei burlesque, tous ceux que Cantacuzene honorait de son inti- mite ou de son antipathie; Cest d dire tous les conservateurs-democrates, mon ministre Titulescu legația de la Helsingfors, și, în 1931, lui... Otescu... o prefectură de județ... Aș fi putut, totuși, să fiu deputat, senator, prefect, ministru plenipotențiar și... Sionu 3 iunie — Mă voi întoarce aici foarte în urmă. Eram în liceu, chiar la vîrsta cînd citeam «Arivistul», adică la șaptesprezece ani, cînd aflasem de la excelentul meu director și profesor de istorie Anghel Demetrescu că unui tînăr la acea epocă (1902) îi trebuia să aibă neapărat la majoratul său un capital personal de o sută de mii de franci. La vîrsta de douăzeci de ani, eram cît p-aci să fiu legatarul unei moșteniri de aproape patruzeci de mii de lei; tatăl meu mi-a șterpelit-o. Acești patruzeci de mii de lei în 1905— căci începînd cu anul următor puterea de cumpărare a leului a scăzut simțitor — mi-ar fi schimbat cu desăvîrșire viața; pierderea lor mi-a fost fatală, prin ea am fost constrîns pe tot timpul tinereții mele la lipsuri, la nemișcare, la inac- țiune, cum sînt încă și acum. Sînt una din victimele cele mai stoice, dar și cele mai vulnerate de sărăcie și de sărăcia mea de azi, de sărăcia mea de la 1916 încoace, autorul, autorul ei adevărat sînt eu. M-aș fi putut îmbogăți și de a nu fi făcut-o, am o remușcare căreia nimic nu i-ar putea descrie cît e de adîncă. Refăcusem în 1912 cunoștința cu B. P. Ne-am legat repede. Mă duceam să-1 văd foarte des; după moartea tatălui meu m-a împrumutat foarte îndatoritor cu bani. Era un farsor, destul de ieftin, dacă nu stereotip, pretinzînd că e în același timp anarhist și catolic, fanfaron de vițiu împotriva naturii, cu toate că neputincios și infirm, amator de artă foarte îndoielnic și defel cunoscător și mai presus de toate escroc, dar nu escroc grosolan și naiv, de vreme ce se văzuse luat cu duba de nu știu cîte zeci de ori și expulzat. Coabita cu o mizerabilă creatură, A. K., o jună polo- neză dezdrumată, vulgară, necioplită și ordinară, lipsită de caracter și de demni- tate, de bună-creștere și de carte și care sexualicește mi-a insuflat o vie repulsie. B. P. o fotografiase în costum de tînăr fercheș și în cel al Evei. B. P., care încheiase, grație favorii lui Gregoire Cantacuzino, o grasă afacere, izbuti să i se dea de către 122 Matciu I. Caragiale en particulier et Ies patrons de la banque Blank. Les derniers de [indescifrabil] avec la police lui montent un grossier traquenard, ou l'animal tombe en plein. Est errete, juge et condamne d neuf mois de prison. Quelques mois apres, dans l'automne de 1913, je cesse sans motif serieux de voir B. P. Je crois que la date â laquelle „Seara“ a cesse de paraitre n'est pas tres eloignte de celle de ma demission du poște de chef de cabinet. Si au point de vue des distinctions les re- sultats ont ete mSmes — Vimbecile Cioraneano a decroche dans le meme espace de temps cinq cravates de commandeur et deux plaques de grand-officier, que Take lonesco a sollicitees personnellement pour son chef de cabinet — au point de vue (celui) mate- riei, ils ont ete nuls. Lorsque mon ministre a dispose des fonds de son cabinet il n'a rien voulu me donner, probablement parce-que j'avais eu la naivite de lui preter un soir de novembre 1912, les sept cents lei que pendant toute une journee, il avait partout vaine- ment cherches. En 1915, j'ai renoue mes relations avec B. P. tout simplement. Tandis que moi, apres ma demission, j'avais passe par des moments bien difficiles, jusqu'ă ce qu' Uhrynowsky toujours m'a procure la place de correspondant de l'Agence Milli (ensuite AsmanliJ que j'ai gardee pendant huit mois, B. P. faisait une affaire qui allait au-delă de tout ce qu'il avait de sa vie ose rever dans le genre, et qui m'a amplement prouve ă quel point les Allemands peuvent etre stupides. Cest lui qu'ils embauchent pour leur oeuvre de propa- gande en Boumanie et le gardent comme tel meme, apres que sa condamnation reste definitive. Est-ce lă leur fameuse « Real-politik »? Cest par Erzberger qu'il touchait deux cent miile lei par mois et de l'argent qui passent ainsi par ses mains, une bonne part lui reste. II achete maisons, terrains, deux autos, tableaux, objets d'art, souscrit en brave gogo ă l'emprunt național, ă des emissions d'actions. Sa rengaine est «la Rou- manie? — mais c'est le pays oii coulent le lait et le miel. » acesta jurnalul „SearC, în care îi dădu în tărbacă fără măsură, de-a valma, într-un chip grobian și burlesc pe toți cei pe care Cantacuzino îi onora cu intimitatea sau antipatia lui; adică pe toți conservatorii-democrați, pe ministrul meu îndeosebi și pe patronii băncii Blank. Cei din urmă dintre [indescifrabil} împreună cu poliția îi pun la cale o grosolană capcană în care animalul cade în plin. E arestat, judecat și con- damnat la nouă luni de pușcărie. Cîteva luni după aceea, în toamna lui 1913, încetez fără vreun motiv serios să-l mai văd pe B. P. Cred că data la care „SearC își încetează apariția nu e prea depăr- tată de cea a demisiei mele. Dacă din punct de vedere al distincțiilor rezultatele au fost netintite — imbecilul de Ciorăneanu a decroșat în același răstimp cinci cravate de comandor și două plăci de mare-ofițer, pe care Take lonescu le-a solicitat personal pentru șeful său de cabinet — din punct de vedere (acesta) material, ele au fost nule. Cînd ministrul meu a avut prilejul să dispună de fondurile cabinetului său, n-a vrut să-mi dea nimic, probabil fiindcă avusesem naivitatea să-i împrumut, într-o seară de noiembrie 1912, cele șapte sute de lei pe care o zi întreagă le căutase în zadar peste tot. în 1915, am reînnodat legăturile mele cu B. P. dintr-odată. în timp ce eu, după demisia mea, trecusem prin clipe foarte grele, pînă cînd tot Uhrynowsky mi-a făcut rost de locul de corespondent al Agenției Milli (după aceea Asmanli} pe care l-am păstrat timp de opt luni, B. P. făcea o afacere care trecea dincolo de tot ce îndrăz- nise a visa pe acest tărîn, și care mi-a dovedit cu prisosință pînă la ce treaptă de stupiditate pot ajunge nemții. Pe el îl tocmesc ei pentru opera lor de propagandă în România și îl păstrează mai departe ca atare chiar după ce condamnarea lui ră- mîne definitivă. Să fie, oare, asta faimoasa lor « Real-Politik »? Erzberger era cel de la care primea două sute da mii de lei pe lună și din banii care-i trec astfel prin mîini, o bună parte îi rămîne. Cumpără case, terenuri, două automobile, tablouri, obiecte 123 Revelația documentului Ils coulaient, en effet, mais seulement pour les reptiles de la presse et les requins poli- tiques liberaux. C^est grâce au passage nocturne d^un imposant convoi de mnnitions que les Dardanelles ont pu tenir. Autour de moi, je voyais des gens, grands et petits, tripotant de fortes pommes. Et moi que faisais-je? Avec des ressources modigues mais judicieusement employees, je menais une vie frivole, fade et fausse. Membre dl un club de marque, dînant dans les grands restaurants, prenant le soir une bouteille de biere mu- nichoise ou mon cafe au Kirsch, circulant toujours en voiture, ayant des frequentations distinguees meme parmi les crapules comme par exemple, le ministre de Vinterieur Mort- zun, qui m^offrait toujours un verre de Porto, pour lui tenir compagnie, quand, le soir, il dînait chez Capsa, dans la confiserie, d’une tasse de chocolat, Mortzun, Vheureux beneficiaire du convoi destine aux Dardanelles. Lorsque les « eaux douces» turques de VAgence ont tari, j^ai commence ă emprunter de Vargent ă B. P. qui s'executait toii- jours ponctuellement. Et pour chaque miile touchee de cette fagon, je signais une trăite tout neuve ou bien dix, sinon onze. Elles ont dispăru toutes, et, ă ce que la veuve de B.P. m^a raconte, c^est elle qui les aurait detruites, ă la* mort de son mari. L'unique trace en est restee dans les livres de comptes de B. P.; sa soeur, rien a touche un mot, il y a dix ans, mais on est resfte] lă, sans que jamais il en flit plus question. Quoique reduite par la catastrophe du leu ă la trente-deuxieme pârtie de leur contre-valeur, leur reglement* riaurait beaucoup derange quand meme et, puis, c^est autant de repris sur Vennemi. * 1935 Peu apres avoir recommance ă frequenter B. P., celui-ci tombe gravement malade — et il etait ă la veille dhine operation. Sa maitresse, avec laquelle j'avais sans interruption ete en tres bons termes, avait commence ă me deshonorer de son intimite et de iriassocier de plus preș ă sa vie. Bref la mort de B. P. V aurait laissee pas precisement sur le pave ; de artă, subscrie ca un brav gogoman la împrumutul național, la noi puneri în circu- lație de acțiuni. Refrenul lui repetat pînă la greață e « România? — păi e țara unde curge lapte și miere ». Curgeau, într-adevăr, dar numai pentru reptilele presei și rechinii politici liberali. Dardanelele n-au putut ține decît datorită trecerii pe timp de noapte a unui impor- tant convoi de muniții. în jurul meu, vedeam inși, mari și mici, sforărind mari gheșef- turi. Și eu, ce făceam? Cu mijloace neînsemnate, dar cu măsură folosite, duceam o viață frivolă, fadă și falsă. Membru al unui club de marcă, cinînd în marile restau- rante, luînd seara o sticlă de bere muncheneză sau cafeaua mea cu Kirsch, umblînd numai cu trăsura, avînd relații distinse chiar și printre pușlamale, ca, de pildă, mi- nistrul de interne, Morțun, care îmi oferea întotdeauna un pahar de Porto, spre a-i ține companie, cînd, seara, cina la Capșa, în cofetărie, cu o ceașcă de șocolată, Mor- țun, fericitul beneficiar al convoiului destinat Dardanelelor. Cînd « dulcile ape » tur- cești ale Agenției au secat, am început să împrumut bani de la B. P. care se executa întotdeauna numaidecît. Și pentru fiecare mie încasată în felul acesta, iscăleam o poliță, nouă sau zece, dacă nu unsprezece. Ele au dispărut, toate, și după cîte mi-a povestit văduva lui B. P., chiar ea le-a distrus, la moartea bărbatului ei. Unica lor urmă a rămas în registrele de socoteli ale lui B. P.; soră-sa n-a scos un cuvînt, acum zece ani, dar totul a rămas aici, fără să mai fie niciodată vorba despre toată această chestiune. Cu toate că redusă de catastrofa leului la a treizeci și doua parte a contra-va- lorii lor, plata acestora m-ar fi stingherit foarte mult, oricum, și, pe urmă, e tot atît o osîndă asupra dușmanului. 1935 Nu mult după ce am reînceput să mă văd cu B. P., acesta cade grav bolnav — și era în pragul unei operații. Țiitoarea lui, cu care mă avusesem fără întrerupere cum elle s'etait faite acheter line vilaine petile maison; elle ne voulait pas se contenler de si Matciu L Carasialc peu et s'ouvrit ă moi de son intention de rafler, si son bonhomme claquait, l'argent qu'il gardail, selon son habitude, chez lui — cnviron, prăandail-elle, un quart de million —, et nous convimes qu'elle me le confiat pour se meltre ă l'abri. B. P. echappa ă la mort, Nous nous liâmes davantage et, lorsque au commencement de 1916, B. P. que les fonds qu'il extorquait ă la, propagande aUemande ne rassasiaient pas, se decidă d'aller en personne d Berlin, pour y ienter d'obtenir une augmentation, il mit, par sa maitresse toutes les insistances pour me decid,er de les y accompagner. C'esl ainsi que j'allais pour la quatrieme fois â Berlin. 25 Fevrier (suite): Les deux sejours quej'y avais fait prccedemment (XI1904— V 1905 et ele 1907), la troisieme fois de ne m'y etais rendu que pour quelques jours ă la mort de mon pere — m'ont laisse, le premier surtout, des soiivernirs ineffacables, quoique creux, el qui meritent bien une digression. Fin 1904, mon pere a quitte Bucarest, pour aller s'installer avec sa familie — femme et trois enfants — ă Berlin. L'etonnement meme de ceux qui le tenaient pour fon, a ele, cela s'entend vif, mais il eut certainement toarne ă la stupeur, si on avait su, qu'd cette epoque il avait comme fortune, juste ce qu'il lui a suffi pour vivre tres mecliocrement environ dix mois, — ă son retour en Bucarest, en 1905, n'a. pas rougi de s'adresser ă la legation de Roumanie, et vainement encore, pour se faire rapatrier ! II pretendait compter sur les benefices qu'eventuellement lui auraienl rapportes une piece dont l'aclion se serait passee en Allemagne ( !) et le pcrsonnage principal se serait appele « Kri Benlhaler» ( !), piece que Mile Kremnitz aurait traduile cn allemand et qui est peu reslee a Vetat de pro- jet vague. En realite, il comptait sur l'heritage de la fortune de sa sceur, qu'il avait ebreche d'avance et dont en veritable filon, il fit transformer le testament en frustant ainsi ses propres enfants. Et il comptait probablement aussi que ceux-ci ne lui auraienl rien cotite. Qua,nd je suis alle m'inscrire ă la faculte de droit de Berlin, comme il m'y nu se poate mai bine, începuse să mă dezonoreze cu intimitatea ei și să mă lege cu mult mai strîns de viața ei. Pe scurt, moartea lui B. P. ar fi lăsat-o nu tocmai pe cal- darîm; își cumpărase o pîrlită de căscioară; ea nu voia să se mulțumească doar cu atît de puțin și-mi destăinui mie gîndul ei de a șterpeli, dacă drăguțul ei ar crăpa, banii pe care-i ținea, cum îi era în obicei, la el — aproape, cum pretindea ea, un sfert de milion — și ne înțeleseserăm ca ea să mi-1 încredințeze mie ca să se pună la adăpost. B. P. scăpă de la moarte. Ne legarăm și mai mult și, cînd la începutul lui 1916, B. P. pe care fondurile ce le extorca de la propaganda germană nu-1 mai săturau, se hotărî să plece în persoană la Berlin, spre a încerca să obțină un spor, puse, prin metresa lui, toate insistențele spre a mă hotărî să-i însoțesc. Fu în felul acesta că plecam pentru a patra oară la Berlin. 25 februarie (urmare): Cele două dăți dinainte cînd am stat la Berlin (XI. 1904— V. 1905 și vara lui 1907), a treia oară nu mă dusesem decît pentru cîteva zile la moartea tatălui meu — mi-au lăsat, cea dintîi mai cu seamă, amintiri de neșters, cu toate că deșarte, și care merită o digresiune. La sfîrșitul anului 1904, tatăl meu a părăsit Bucureștii, spre a se stabili cu familia sa — soția și trei copii — la Berlin. Uimirea celor care-1 socoteau nebun, a fost, se-nțelege, puternică, dar ea s-ar fi schimbat cu siguranță în stupoare, dacă s-ar fi știut că, pe vremea aceea, el n-avea ca avere decît atît cît i-ar fi ajuns să trăiască foarte mediocru cam zece luni—,1a întoarcerea sa în București, în 1905, n-a roșit nicidecum să se adreseze legației României, și încă în zadar, spre a i se îngădui să se repatrieze! El pretindea că se bizuie pe beneficiile care i le-ar fi adus eventual o piesă a cărei acțiune s-ar fi petrecut în Germania și personajul principal s-ar fi numit « Kri Benthaler » (!), piesă pe care Mite Kremnitz ar fi tradus-o în nemțește și care a cam rămas într-o stare de vag proiect. în realitate, el conta pe moștenirea averii soru-si, pe care o și ciuntise dinainte și căreia, ca un veritabil pungaș, îi prefăcu 125 Revelația documentului avait envoyc sans un pfennig, j'ai payc bclcment, par dignite, les quatre-vingt marks necessaires et pour mc les faire rembourser, j'ai convcnu avec le jeune Kremnitz de dire que Șest ce dernier, qui me les avait pretes. (II s'en est fallu de peu que le soi-di- sant preteur ne Peut cm lui-meme et agi en consequence^ quand mon pere lui a remis Vargent.) Je ne peux pas oublier le ton decu et melancolique dont celui-ci s'exclama alors: «mais pour apprendre, faut-il donc de Vargent? Son inconscience ă ce point de vue surtout depassait toutc limite: une aulre fois quand le meme Kremnitz voulait rri embaucher dans une sociele de mauvais garnemenls de son espece, soi-disant pour faire des excursions, dc Vescrime, en realite pour boir, comme je me derobais prudem- ment, mon pere qui, au-contraire, me poussait ă marches, /rien demanda le motif el il s'etonna derechef quand je lui dis que tout cela coutait de Vargent el que je rien avais pas, ce qui rietait pas tout ă fait vrai, mais ma pelile reserve d'or, que j'ai eue pendant tonte ma jeunesse jusqriă Vage de vingt-cinq ans je la destinais ă payer de quoi com- bler mon deficit de nouriture: celle qui etait a la maison pour tout le monde — comme viande, beaucoup moins que la ration que je donne journellement ă chacun de mes deux chats — iriaurait suffi ă peine â moi seul que le climat de Berlin creusait et consu- mait. Cest alors que j'ai commence ă boire de Valcool — liqueurs douces, quelques fois de genievre ă Vamer du punch au Bourgogne ou ă Vananas chez Erven Lucas Bols et dc VAsquavit ordinaire ă sa maison, oii faute de vin, je me suis enfin accoulume ă la biere, don( j"avais jusqri alors vainement essaye; j'ai passe deux fois par Munich, sans en gouter meme et, par une ironie des choses, de toules les boissons, Șest la biere bavaroise que je prefere, mais depuis les heureux temps de 1916, ce riest qrien 1928 que j^en ai pris encore deux bouteilles de Loervenbrau, hotel Royal dc San-Remo. testamentul, frustrîndu-și astfel propriii săi copii. El socotea probabil, de asemenea, că aceștia nu l-ar fi costat nimic. Cînd m-am dus să mă înscriu la facultatea de drept din Berlin, cum el mă trimisese fără un pfennig, am plătit prostește, din demnitate, cele optzeci de mărci necesare și pentru ca să mi le dea înapoi, m-am înțeles cu tînărul Kremnitz să spună că acesta din urmă mi le-a împrumutat. (Prea puțin a trebuit ca așa-zisul împrumutător să n-o fi crezut el însuși și să fi procedat în consecință, cînd tatăl meu i-a dat banii.) Nu pot uita tonul dezamăgit și melancolic cu care acesta a exclamat atunci: « păi, ca să înveți, e nevoie, deci, și de bani? » Neștiința Iui din acest punct de vedere depășea orice limită: o altă dată, cînd același Kremnitz voia să mă atragă într-o gașcă de deșuchiați de soiul lui, chipurile ca să facem excursii, scrimă, de fapt ca să bem, cum cu prudență încercam să scap, tatăl meu care, dimpotrivă, mă îndemna să merg, mă întrebă motivul și se miră din nou cînd îi spusei că toate astea coslă bani și că nu aveam, ceea ce nu era cu totul adevărat, dar mica mea rezervă de aur pe care am avut-o pe tot timpul tinereții mele pînă la douăzeci și cinci de ani, o destinam spre a plăti cu ce să-mi acopăr deficitul hranei: cea care era acasă pentru toată lumea — în ce privește carnea, cu mult mai puțin decît rația pe care o dau zilnic fiecăruia din cei doi pisoi ai mei — abia dacă mi-ar fi ajuns mie singur, cu foamea ațîțată și mistuit, cum eram, de climatul Berlinului. Atunci a fost timpul cînd am început să beau alcool, liqueururi dulci, uneori rachiu de ienupăr în amer de punch cu Bourgogne sau cu ananas la Erven Lucas Bols și Asquavit ordinar acasă, unde în lipsă de vin, mă obișnuisem în sfîrșit cu berea, pe care în van o încercasem pînă atunci; am trecut de două ori prin Munchen, fără să o gust măcar și, printr-o ironie a lucru- rilor, din toate băuturile, berea bavareză e cea care îmi place îndeosebi, dar de la fericitele vremuri din 1916, doar în 1928 am mai băut două butelii de Loewenbrău, la hotelul Royal din San-Remo. (Traducere de Tașcu GHE0RGH1U ) Am4 I He 15 3 LEI I Mwifcf 7JARPOPULAR DE INFORMAȚII 3™ OTCTElEUNU Ne I ffcfcf WU După cu trecut-au anotimpuri dc lumini și neguri prin vremuitoarea vamă a timpului, chiar și unele întîmplări mărunte par a căpăta lustrul istorici, firește al istorici literare. Iată, bunăoară, o ispravă «reportericească» petrecută acum patruzeci și șase de ani: în primăvara anului 1929, abia scăpati dc pe băncile școlii, trei dintre foștii elevi ai liceului Spiru Haret (Acterian Arșavir, Brezianu Barbu, Noica Constantin), pur tind herbul de foști dis- cipoli ai profesorului Ion Barbu, aveau din nou să se întîlnească sub zodia aceluiași magistru, și în plus a lui Mateiu Caragiaie. Locul de în tîi nire era pagina pe care autorul Jocului secund o închinase romancierului inIitu lînd-o Răsăritul Crailor, în ziarul „Ultima orăA, dini m ai 1929. Dar ce era această „Ultimă oră^'i Mihaela Catargi (colaboratoare credincioasă a lui N. Ti- tulescu, autoare a cărților: Anglia și poporul englez — 1918, La diplomatic roumaine — 1931 etc.), directoarea numitului jurnal „independent", încredințase Iui Lotru Comarnescu conducerea paginii a doua; iar animatorul fără de pereche prefăcuse banala foaie de informații culturale într-un cotidian dc o mare vioiciune. Colabo- rările erau variate: în afară de semnătura lui Ion Barbu, mai putea fi întîlnită cea a lui Ion Billat, a lui ConsIai11in Brăiloiu' Ema- noil Bucuța, Alexandru Sabia, Eugen lones< u, Aurel D. B rost ea nu, Ion (9 Jianu, Emil 1 Legic r- Dinu, Octav Șululiu, Constantin Noica, J. Or- leanu și mulți alții. Întîlneai aici un «evantai» de cronici și cronichete plastice, teatrale, coregrafice, muzi- cale, cinematografice, anchete și interviuri (de pildă cel memorabil al lui Noica luat lui Mario C-O « La această sindrofie, Mateiu Caragiale a apărut foarte punc- tual și sclivisit ca de paradă: haine negre perfect croite și corect uzate, guler scrobit și despicat, legat cu o cravată „papillon" albastră, cu buline albe, pălărie melon». Mcunier); precum și smgeroase polemici, loiie- toane literare, fragmente de romane, nuvele și poezii; lansări de poeți și prozatori, un colț zilnic intitulat Semnele Alinervei — toate acestea înviorind necontenit bătăioasa pagină a 11-a a „Ultimei oreS Valori, străine, dar mai ales personalități românești insuficient prețuite ori ținute sub obroc — Vasile Pârvan, George Enescu, Al. Da- vila, Dimitrie Cuclin, D. D. Guști, Brâncusi (mult înainte ca alți viteji să se fi ivit după bătălia dusă de Comarnescu îmă din 1928) — și-au aflat aci vajnici apărători și apologeți. Dar cea. mai spectaculoasă inovație adusă în viata gazetărească Imrurcșteană a fost aceea a paginilor monografice consacrate fie unor probleme culturale, fie unor percutante eveni- mente artistice. Evenimentul marcant al sezonului literar și zenitul acestei intense activități de apostolat a fost însă, de bună seamă, pagina consacrată lui Mateiu Caragiale și care a apărut în ziua de 1 mai 1 929, incluzînd amintitul elogiu al lui ion Barbu (Răsăritul Crailor), însoțind arti- cole semnate de Emaimil. Bucata (Crai de Curte Veche și cai cabrați), Petru Comarnescu (Crăinicie de casă nouă) și un mic text des- pre nuvela Remembcr (Cartea cernită). Urmarea sărbătoririi a fost o scurtă în Uluire cu Matciu în casa lui Ricgler-Dinu și apoi, în ziua de 10 mai, o a doua, convocată la locuin- ța lui Petru Comarnescu din strada Icoanei. La această sindrofie, Mateiu Caragiale a apă- rut foarte punctual și sclivisit cm de paradă: haine negre perfect croite și corect uzate, guler scrobit și 'despicat, legat cu o cravată „papilloif’ albastră, cu buline albe, pălărie melon. Veneratul artist era sfios, stingherit și ta- citurn — cu atît mai mult cu cît lui, căruia nu-i plăceau îmbulzelile, se vedea năpădit de opt admiratori expansivi și gălăgioși ce se în- treceau în a-i aduce laude; în frunlea lor, bine- înțeles, mai efervescent ca oricînd, se afla în- volburala gazdă. Erau de față, printre alții, G. Noica, imiel Jianu, Grigore Stmza, Gh. E. Gussi și alții. Cînd recepția oferită se apropia de slîrșit, la stăruinla lui Comarnescu, Mateiu Caragiale — stînjenit și neavîml încotro — a încuviințat ceremonios să se lase fotografiat cu grupul de admiratori. Cu loții am ieșit în grădina casei, undi*, ca un călău neiscusit, alternativ cu am- filriorul, am executai cu „Kodak^-ul cu burduf roșu (roii film 9x9) negativele acestor imagini pe care abia astăzi « memoria peliculei » și lumina tiparului le restituie în i n tegra I i I a I ea lor solemnă. Barb u B REZIA A U ARS POETICA PUBLICĂM MAI JOS 0 ARTĂ POETICĂ INEDITĂ dăruită de Al. T. Stamatiad « confraților tineri », după « o carieră de mai bine de 50 de ani » — cum scrie singur în « epilogul» lucrării în care cuprinde o seamă de « îndemnuri și sfaturi » pentru aceștia. Scrierii — redactată cu uumai 2 ani înaintea morții poetului, săvirșită în 1956, puțină vreme după sep- tuagenarul său — i s-a așezat, drept prefață, o mică epistolă a lui Tudor Vianu, vechi și bun prieten al poetului cu care s-a cunoscut cu patru decenii în urmă în cercul lui Macedonski, amîndoi fiind strîns legați — după cum se știe — de acesta și cenaclul său. Cu judecata lui sigură și cumpănită, criticul relevă eîteva din meritele acestei Arte poetice, desprinzînd observații eu privire la « substratul etic al creației literare», închegat de Stamatiad din «intransigență, mare hărnicie, austeritate și cultul marilor înaintași», la care trebuie adăugate și alte preocupări pe care le voi aminti mai jos. Mica scriere își arc desigur însemnătatea ei dacă o privim sub unghiul contribuției ce aduce la cu- noașterea și înțelegerea adecvată a operei lui Sta- matiad, despre care nu se poate spune că a fost prea prețuită dc contemporani și, mai cu scamă, dc urmași. Căci iată, dc pildă, o foarte recentă istorie a literaturii dintre cele două războaie, de- altfel judicios alcătuită și echilibrat scrisă, îl ignoră cu totul, citîndu-1 abia în treacăt, în timp ce o alta, tot recentă, îi dedică puține pagini și acestea precumpănitor negative, rcluînd și dczvoltînd obiec- ții mai vechi: teatralismul, emfaza, epatarea, lipsa de substanță etc. Să mai amintim însă că Ovid Densusianu, Ilarie Chendi, G. BogdanDuică sau Tudor Vianu nu fuseseră chiar atît dc severi și că, G. Călinescu însuși, în a sa Istorie a literaturii 129 însemnări și sfaturi confraților tineri STIMATE Și IUBITE PRIETEN reținuse cel puțin cîteva piese poetice valoroase. Este vădit că opera lui Stamatiad (publicată în volume între 1910 și 1912 cînd apare ediția « com- pletă și definitivă » a Fundațiilor) merită o jude- cată mai înțelegătoare pe care — într-un fel — ală- turata Artă poetică o înlesnește. Dar, să observăm mai întîi că Stamatiad s-a exprimat sporadic și în domeniul teoretic al literaturii, adică, în speță, în cel al « criticii literare», mai exact al unor opinii despre scriitori ca luliu C. Săvescu, Ștefan Petică, Octaviau Goga sau dintre străini, despre Mactcrlink, fără a ne mai opri și asupra traduceri- lor sale din Baudelaire sau Wilde care dovedesc și ele cunoștințe literare mai extinse. Să ne referim însă la această Artă poetică pe care ne propunem a o prezenta. Ca un mic pream- bul, să observăm că nu puține scrieri de acest fel au apărut în ultima vreme, dacă ne gîndim mai ales la piesele poetice cu acest titlu, versificări de fapt ale:’unor concepții și experiențe ideologice și artistice, de multe ori autentice. O bibliografie ex- haustivă ar număra o serie abundentă de astfel de poezii, la care se adaugă și unele comentarii despre arta poetică semnate tot de poeți, ca — de pildă — de Mihai Beniue sau Ștefan Aug. Doinaș. Identificăm, prin urmare, o preocupare actuală mai largă îu ce privește conștiința de sine a poeziei contemporane. Mica scriere a lui Stamatiad trebuie, firește, încadrată îu această categorie generală care-și are importanța ei, ca una care reflectă opiniile despre poezie ale creatorilor înșiși, deci observații prețioase din perspectivă imanentă. Arta poetică dc care ne ocupăm, pare construită după cum o dorește autorul ci, în două cărți frag- mentate fiecare, într-o serie de cugetări, îndemnuri și sfaturi fără prea marc legătură între ele, deși într-unul din acestea, poetul se referă la însemnă- tatea « arhitecturii unui volum, la gruparea poe- ziilor și la succesiunea lor ». Poetul a rămas însă poet și nimic sistematic nu-1 preocupă, așa că, din boema orînduirii acestor fragmente, sîntem obli- gați noi să desprindem temele principale și valoarea lor interpretativă. Stamatiad se ocupă mai cu seamă de procesul creației poetice, aduuînd o serie de introspecții utile Mi-a făcut plăcere să parcurg Arta po- etică. Te-am regăsit așa cum te cunosc de mulți, de foarte mulți ani, căci după socote- lile mele se vor împlini în curînd patru de- cenii de cînd ne-am întîlnit în preajma, marelui și scumpului nostru Alexandru Macedonski. Acest frumos jubileu se înso- țește pentru mine cu tmele încheieri, pe care Arta poetică vine acum să le întărească. Mica scriere, transcrisă de d[umnea]ta în forma și dispoziția viitoarei ei publicări, mi te readuce în față, așa cum n-am încetat să te admir și să te iubesc: pasionat și orgolios. Oricine și-a consacrat ostenelile vieții sale scrisului literar, are dreptul și chiar datoria să noteze concluziile lui cele mai generale, esența de zeci de ori distilată a experiențelor lui. Concluziile d\umita}le pun în evidență, în primul rînd, substratul etic al creației literare, făcut din intransi- gență, din mare hărnicie, din austeritate, din cultul marilor înaintași. Fie ca îndem- nurile care se desprind din paginile Artei poetice să fie auzite de urmașii noștri căro- ra un poet le este îndatorat nu numai prin operele lui, dar și prin tot cc-a gîndit în timp ce le compunea. D[umnea]ta ți-ai plătit acum și această datorie, ceea ce în- seamnă că cititorii dțwnijtale nu vor aș- tepta mai departe noile d[umi]tale creații. Aștephndu-le, împreună cu ei toți, îți strîn- ge mîna cu vechea și afectuoasa lui prie- tenie 3 Xuv^inbrie] VjSi 'fudor VIAXU «confraților tineri» cărora li se adresează, de fapt. Iată, de pildă, unele reguli de igienă a scrisului» desigur folositoare, dar și amuzante în sine, re- comandînd o «viață austeră» (« Deci suprimă toate excitantele și sistează cu toate abuzurile »), pentru ca apoi să prescrie tinerilor scriitori un program zilnic dc lucru foarte disciplinat și sever, a cărui idee de bază e munca rațională și în do- meniul creației poetice. Ni se vorbește de inspirație și de rolul ei însemnat, de talentul ce nu poate fi înlocuit, de legăturile stringente ale poeziei cu viața din ale cărei impresii trebuie să se desprindă, din nou despre disciplină în perioada de creație, despre evitarea motivelor mărunte (« nu te risipi în bănuți de o pară, ci dăruiește-te în cîteva monede de aur, gravate»), despre ocolirea expresiilor și comparațiilor banale și, în sfîrșit, mai pe larg și insistînd de mai multe ori, poetul se referă la res- pectarea spiritului limbii noastre și îi dedică, în cele din urmă, un adevărat elogiu mișcător. Dintre celelalte teme ale acestei Arte poetice Stamatiad accentuează unele caractere ale poeziei și, îndeosebi, originalitatea ei. Datorită acesteia, « artiștii de geniu » creează artei noi reguli, căl- cîndu-le pe cele vechi. Cu severitate și spirit satiric se exprimă poetul cu privire la traducătorii care trădează: «Cele mai multe traduceri sînt moarte / Fiindcă polenul originalității / A fost scuturat de laba traducătorului». Această insistență asupra originalității exemplifică, în felul ei, cunoscuta ten- dință spre orgoliu a poetului: « în artă / Rămîn acei / Care bat monede cu propria lor efigie». Sînt, în sfîrșit, semnificative observațiile de cri- tică a criticii ca, de pildă: nedreptatea contempo- ranilor contribuie la gloria scriitorilor neapreciați, notorietatea detractorilor se datorește scriitorilor calomniați, obligația criticii e să Judece operele după valoarea lor, nu după importanța socială a autorului (vechi adagiu al criticii obiective de la Kogălniceanu și pînă azi, din păcate nu totdeauna respectat), postumele nu trebuie să micșoreze di- mensiunea spirituală a scriitorilor, ci s-o mărească ș. a. Prețioasă e și observația cu privire la poezia patriotică pe care o leagă de o sinceritate deplină și de o emoție răscolitoare: «Numai atunci vei pune mina pe condei/ Gînd vei fi zguduit pînă în adîncul sufletului/ De bucuriile sau de neferi- cirile Patriei». Interesul acestei modeste Arte poetice constă, așadar, în faptul că ea completează imaginea de ansamblu a lui Stamatiad și schițează unele în- demnuri utile pentru scriitorii tineri. Al. DIMA -xj- c ETATEA cu porțile Închise Ilustrat’' rit MINA BVCK WEPPER Scumpa și neuitata mea Letiție Precum odinioară Ființa ta sufletească îmi ținea tovărășie — Cînd stăm aplecat la masa de lucru. Tot astfel și astăzi te-am simțit lingă mine Ca o umbră ușoară Cît timp am scris această Artă poetică A. T. S. 1953—1954 CARTEA ÎNTÎIA TINEREȚEA Tinerețea are toate îndrăsnelile Fiindcă îi lipsește noțiunea ridicolului. Și de-aceea adeseori izbutește. POSTERITATE în Artă Rămîn numai acei Care bat monedă cu propria lor efigie. ^turi ARTIȘTII DE GENIU Artiștii de geniu desfid adeseori regulele Artei, Creind în clipele acelea altele, noi, Și sunt început de veac și îndrumători. TALENTUL Podoabele adaogă frumuseții După cum cultura adaogă talentului, Dar nu poate să-1 înlocuiască. Poate să se ridice pînă la noblețea Artei, Dacă lucrătorul a pus din sufletul lui de artist. JOCUL VOLUPTUOS Cu o poezie de ION MIN ULESCU — De ce scriu ? — Pentru jocul voluptuos De a-mi așterne gîndurile în forma nepieritoare a Artei Și ca să-mi umplu neantul vieții. RETORISM Sunt două feluri de retorism: Unul gol, mecanic, fără de viață, — Altul, salvat de pasiune și de un ritm în care recunoști bătăile sufletului. SLUJITORUL IERTAREA CONTEMPORANILOR Ferice de acela Care e slujitorul Propriei sale arte! Orice îți iartă contemporanii Numai să nu fi scris Cîteva poezii geniale. TOCUL ȘI STILOUL Niciodată n-am înțeles cum un adevărat scriitor A putut să înlocuiască tocul, Cu dulcea lui voluptate de a-1 muia în cerneală, Prin neînsuflețitul stilo, Searbădă unealtă mecanică, Bună pentru agenții de percepție sau de publicitate. 134 Al. T. Stamatiad DIN OPERA POSTUMĂ Nu se va publica din opera unui scriitor Nici o lucrare sub media talentului său: Dacă nu poți să-1 mărești în fața posterității, Cu atît mai mult n-ai dreptul să-1 micșorezi. ASEMENI MARILOR FLUVII în general, marii scriitori se remarcă Prin originalitate, diversitate, Și prin o bogată și tulburătoare operă literară, Asemeni marilor fluvii, care, străbătînd — Solemn sau tumultuos — sute și mii de kilometri, însuflețesc tot alte noi peisagii Cu vastele și nesfîrșitele lor orizonturi. LUDOVIC AL XlV-lea Se știe aproape de toată lumea că Ludovic al XlV-lea Servea pensii celebrităților din țara sa, — De foarte puțini însă, că, prin ambasadorii săi, Diferite pensii erau servite Și altor celebrități din străinătate. Conducătorii de popoare Să ia aminte și să-i urmeze exemplul! COSBUC SI MACEDONSKI > f Sunt scriitori care dau totul la-nceput, Ca o revărsare de ape în primăvară: Gheorghe Coșbuc. Alții, trebu[i]e s-ajungă la maturitate, Să se desăvîrșească sub soarele melancoliei: Alexandru Macedonski. însemnări și sfaturi confraților tineri GLORIA DETRACTORILOR Precum omizile trăiesc pe trunchiul Și crengile copacilor seculari, Tot așa, detractorii marilor scriitori Trăiesc, fiind amintiți de posteritate, De cîte ori este vorba de viața acestor scriitori. NEDREPTATEA CONTEMPORANILOR * Adeseori nedreptatea contemporanilor Față de un scriitor de valoare Contribuie la gloria lui, Pentru că întreține atenția publicului Asupra celui nedreptățit, Și totodată, printr-o justă reacțiune, Va servi de piedestal statuii Pe care i-o va ridica Viitorul. OPERA DE CREATOR Cînd alergi după inspirație Și-ai izbutit s-o provoci, Faci literatură curentă. Cînd, dimpotrivă, te-mbie Și se-nfrățește cu sufletul tău Faci operă de creator. VASILE ALECSANDRI Ferice de scriitorii care-au prins în opera lor Sufletul neamului din care-au făcut parte! întru aceasta Alecsandri e fără egal în toată literatura noastră. E fără egal prin poeziile populare care îi aparțin (Prezentîndu-le în forma nepieritoare: Artei), — Prin o bună parte a teatrului său, — Printr-un mănunchi de poezii demne de orice antologie, — Prin Pasteluri și prin cîteva excepționale bucăți în care-a cîntat marile evenimente ale Tării, în sfîrșit, prin atîtea evocatoare pagini în proză Legate de-apururi de acest pămînt românesc. Albumul fotografic cu inițialele M , , 7 v ’ R-,din colecția Bibliotecii Centrale de Stat, a aparținut, daca nu mă în$ i ’ L> soției lui Tacob Negruzzi, Maria, născută Rosetti (1847—1925) ; era a i ■ 1 weia fiică a lui Radu Rosetti și a Casiei Brăiloiu si soră cu Corali a q- z . ’ 1 ^avescu (1843 — 1915), cu Catenna Budiș- teanu (1845-1927), cu Dimitrie Rosetti-Max (1847-1925), cu Zoe Ben- gescu (1852—1913) și cu Ana Maiorescu (1854—1913), a doua soție a lui Titu. într-una din fotografiile de grup figurează mama, Casia Rosetti, cu două dintre fetele ci și cu «Max », viitorul autor al cronicilor semnate cu acest pseudonim și al unui dicționar al contemporanilor. Mai relev o foarte reușită fotografie de bust a lui Theodor Rosetti, fratele Doamnei Elena Cuza, prim-ministru între anii 1888 și 1889, consilier și președinte al Curții de Casație, unul dintre cei cinci fondatori ai Junimei; dintre aceștia, mai figurează, întmo mai puțin reușită «poză , in picioare, „ „ , v , „ '.tâl.h A cu o alta tinînd jobenul, P. P. Carp tînăr. cu o mina rezemata de un stup ț" ’ r „. , . , un « cabinet Portrait » inedit, în costum de lată-l și pe Titu Maiorescu, cu un ? IACOB NEGRUZZI MARI A ROSETTI CATIA ROSETTI, CORALIA SĂVESCU, MARIA ROSETTI și MAX ROSETTI MARIA și ANA ROSETTI CONSTANTIN NEGRUZZI, P.P. CARP, VASILE ALECSANDRI, FAMILIA GANE 137 Suveniruri junimiste și de familie * recepție, cu cravată albă, cu o eșarfă, o stea și o medalie pe piept. Alt «cabinet portrait», ne-o prezintă pe întîia soție a lui Maior eseu, Clara, născută Krem- nitz, la o vîrstă mijlocie, dar cam prea amplă de la bust în jos. Mai menționez cunoscutul portret pe scaun și cu manta, al lui Costache Negruzzi («Franz. Duschek, București»), cea mai răspîndită fotografie a lui V. Alecsandri ( « Reproduction d’apres carte, Bosch, Paris»), grupul familiei N. Gane ( « Portrait album, Nestor Heck, Jassi») și apoi, din ramura C. A. Rosetti, portretul fiului său, Vintilă, pe același Vintilă cu soția și doi copii, pe Mircea, alt fiu al lui C. A. Rosetti, exoftalmic ca și tatăl său, dar june frumos, privind cu încredere în viitor. La Duschek s-a mai fotografiat lacob Negruzzi, tînăr, cu soția'și cumnatul său, Max. Surorile Maria și Ana nu erau frumoase, dar nu le-a lipsit fixativul în căsnicie, ca și celorlalte surori. Alte portrete ale surorilor Maria și Ana completează colecția. Presupusul Eminescu din numărul trecut, pare-se, ar fi un membru al familiei Rosetti, direct sau prin alianță. Nu l-am găsit în bogata iconografie din monografiile generalului Radu Rosetti despre Familia Rosetti, nici în aceea din cărțile lui Rudolf Suțu (Iașii de odinioară). îmi afirm toată încre- derea că apariția portretului cu pricina va atrage din partea unui urmaș al familiei respective clarificarea pe care o așteptăm cu toții: cine este arătosul bărbat care « aduce » cu Eminescu, seamănă, dar nu « răsare »? Nu este cumva un Arghiropol, din spița lui Pericle? (Album de fotografii I, 92, colecția de Stampe Biblioteca Academiei R. S. România). ROMAN EPISTOLAR Gala Galaction • « Dragostea și sărutările zboară înduioșate » împrejurul « dulcei surioare » O Vești despre prima conferință asupra romanului Quo Vadis, care a lăsat, pe figurile tuturor, « o fină lumină de frumos și de plăcere» 9 Elogiul calităților terapeutice ale « făinei de muștar » $ Clipe de întristare, produse de tălmăcirea greșită a prefeței sale la cartea amicului Cocea $ Disculpări legate de eforturile de-a înțelege pe Ersilia, « în toată complexitatea sufletului ei dezechilibrat » • Dezvăluiri com- plete asupra « afacerei » sentimentele a amicului: cei doi s-au cunoscut la mănăstire, el fiind călugărul și « ea cea venită de departe » • Alte vești despre conferințele sale închinate roma- nului Quo Vadis, întâmpinate cu «grabnice și măgulitoare aprecieri » 9 Neliniști provocate de schimbarea vremii; « zăpada a crescut pînă la vreo 3 palme » și ar putea întrerupe « circulația » diligentei • în vis apare « fan- tasma mult iubită » • încurcăturile și dilemele unor tîrguieli: «lățimea olandei», jurubițelc de fir și de ibrișin etc. O Rătăciri pe aleile din Cișmigiu și evocarea altor peripluri, cînd « un cer de smalț albastru se oglindea în stră- lucirea soarelui și frunza copacilor încerca prima paloare a toamnei» G Descrierea exactă a momentului revederii, proiectată peste o ju- mătate de an, «la maica Eufrosina » • Știri despre ultima conferință asupra romanului Quo Vadis, care « a impresionat prea mult » $ Visele — tărîmul magic al întâlnirii celor doi 9 Invocarea « Misericordiei » și a « Bună- tății», care să vegheze asupra dragostei — cu speranțele și darurile ei • (Excurs în uni- versul mărturiilor epistolare din numărul trecut.) SCRISORI DE DRAGOSTE 12 Martie 1901 [M. L. R. 15542] Soro dragă, îți încep scrisoarea aceasta cu această veste: ne mutăm de Sf. Gheorghe din casele mătușă-mi. Mai mult decît atît: sînt aproape 10 zile de cînd ne-am ales noua noastră locuință și am dat proprietarului arvună. Și știi cam pe unde vin casele în care voi locui eu de la Sf. Gheorghe? Adu-ți aminte de drumul pe care l-am făcut (nostim drum) către Ernest. Am mers mai întîi pe strada ace[e]a lungă, ce începe din piață (strada Berzei) și am dat apoi în strada lui E. (strada Știrbey Vodă). Pe această stradă am mers mereu înainte, începînd a înclina nesimțit de vale, pînă cînd, eu m-am oprit și D[umnea]ta te-ai apropiat de mine (Doamne! pare că te văd). Cu ochii ți-am arătat casa căutată care era tocmai în fața noastră. Dar poate îți mai aduci aminte că strada aceea acolo se și sfîrșia, deschizîndu-se într-o alta care o tăia pieziș. Ei, pe strada ace[e]a (care se numește Calea Plevnei) sînt casele în cari ne vom muta. Ți-aș mai da și alte deslușiri în privința ei, dar nu ți-ar folosi, căci nu cunoști locurile. Atît să mai știi că această stradă răspunde [f. 2] către grădina Cișmegiu de partea pe care am văzut-o noi din trăsură, cînd ne-am dus și-am venit de la cimitir. Așa îneît, plecînd cineva de sub ferestrele casei lui E., pe calea Plevnei, și tot mergînd înainte, ar ajunge, într-un moment, să vadă porțile grădinii Cișmegiu, dar pînă atunci, ar trece pe lîngă porțile caselor în cari ne vom muta. Să-ți descriu locul în care se găsesc ele. Află mai întîi că sînt situate în fundul unei alei lungi, de piatră și de ciment, pe dreapta și pe stînga căreia se ridică vreo 7—8 alte perechi de case. Prin urmare, în curtea acestor case sînt vreo vreo 7—8 familii de chiriași — însă aproape toți... germani (nemți) și alte neamuri. Proprietarul e un german din Bavaria, un lucrător zugrav care, prin muncă dreaptă și cinstită, s-a îmbogățit. E un om de o corectitudine ger- mană. Și-1 știam de multă vreme. Iată cum: casele în care ne vom muta se compun din două aripi exact la fel una cu alta și despărțite printr-un zid care n-are nici o ușă. în aripa dinspre Miază-zi a caselor (fața lor e spre Apus) locuiește familia unor rude ale noastre: bărbat, femeie, soacra [f. 3] și vreo 4 copii (Au venit odată la noi chiar cînd mata erai dulcea mea mosafiră, însă eu nu m-am dus să-i văd, ci am rămas lîngă mata). în aripa dinspre Miază-noapte, vom locui noi. Prin urmare, locuim sub acclașp] acoperiș cu o altă familie — înrudită cu noi ce e drept. Casele se compun astfel: subsol, etaj mijlociu și mansardă cu pod. La subsol e o bucătărie și o sofragerie, din care noi, însă, vom face o oda[i]e în toată regula pentru frate-meu (care încă nu s-a înapoiat). La mijloc e un salon, ceva mai mic ca odaia mea actuală, dar cu plafonul mai înalt, și un iatac. Poate că voi face din salon odaia mea, iar poate că voi face din iatac odaia mea... Ceea ce nu-mi place este că salonul comunică cu iatacul printr-o ușă cu geamuri. în cazul cînd mă stabilesc într-unul din ele, închid ușa, o astup cu o saltea și o maschez cu covorul pe care îl știi. Și iatacul și salonul dau prin cîte o ușă, într-o mică sală, prin care trece scara legătoare a casei. Mai rămîn mansarda și podul... Firește căi n-o să mă stabilesc în pod — dar mansarda mă ispitește... Aș fi acolo foarte liniștit — dar nu-i știu exact proporțiunile, nu știu dacă are [f. 4] un plafon ceva mai înalt. în sfîrșit, voi vedea eu. înțelegi acum de unde cunosc pe proprietar: din spusele rudelor noastre. Și eu am voit să ne mutăm cu orice preț în acel loc și pentru corecti- tudinea proprietarului și pentru cinstea chiriașilor (toți oameni de treabă) și pentru faptul că vom avea alături de noi (nu atît eu cît mama și soră-mea) niște rude. Casele sînt tocmai în fundul curții. Chiria: 640 de lei — cu 140 mai mult ca la mătușă-mea. 140 Iată deci, dulce surioară, că de Sf. Gheorghe ne mutăm. Să dea Dumnezeu să fie cu Gala Galactl0n bine și spre vecinie bine. După ce închiriasem aceste case și dădusem arvună, am observat că și casele în care stă E. sînt de închiriat — ceea ce însemnează că bietul om se mută de acolo, într-un moment... aș fi voit să ne mutăm noi acolo în aceste case... Știam că pragul lor fusese călcat de D[umnea]ta, știam că prin acele odăi trecusei D[umnea]ta — știam că le cunoști și că petrecusei cîteva ore sub acoperișul lor... Dar era prea tîrziu. Am primit deunăzi pachetul D[umnea]ta cu cele două dragi pîinișoare. Ce bună-mi ești scumpă soră! îți mulțumesc nesfîrșit de mult și de cald, pentru [f. 5] aceste dulci atențiuni. Mulțumesc și Agafiei pentru insistența ei de a mi le trimite. însă află, soro dragă, că n-am mîncat aceste pîinișoare și nici nu le voi mînca. Dar voi lipi pe ele data zilei în care le-am primit și le voi păstra așa, pînă cînd se vor usca burete. Întîi: pentru că nu mai mănînc decît pîine de graham și al doilea pentru că țineam de mult să păstrez, așa neatinsă, o pereche de aceste pîinișoare. Deci le voi ține etiquetate în cutiuța lor cît voi putea mai mult, un an, doi trei și mai mult... Ciudat, nu e așa? Mai ales dacă ar da cineva peste ele. Dar așa doriam de mult și iată că așa am făcut. — Am văzut mai zilele trecute, întins pe zidul unui magazin, un covor în felul celui pe care îl am eu, și care m-a impresionat aparte. Covorul represinta fuga furioasă a doi cavaleri arabi. Stăpînul — înainte, fluturînd în largile lui vestminte, și un servitor fidel în urmă-i, purtînd în mîna dreaptă o arquebusă (o pușcă arăbească). Servitorul, din fuga calului, privește îndărăpt către niște cupole și minarete, către un palat arab ori către un oraș — ca și cum ar voi să se asigure că nu-i urmărește nimeni. Acești cavaleri fug dinspre acel [f. 6] castel arab, ori dinspre acel oraș, surmontat de minarete și cupole. Dar ce motiv îi face ca să fugă, pentru ce fidelul servitor ține în mîna dreaptă arquebusa de apărare? Vezi că stăpînul său duce în brațe-i și în șaua calului furtuna- tic un tesaur: mult iubita, smulsă din cine știe ce mîini streine, hrăpită din cine știe ce harem... Și pe cînd cai[i] gonesc nebuni, castelul lăsat în urmă înalță, înfăptui înse- rării, turnurile lui. Pe grumazu[l] fericitului hrăpitor, se împreună brațele iubitei. Figura lui cea brună și înturbanată se pleacă pe figura ei de crini și trandafiri sălbatici. Din șa, cad devale și se zbat în furtuna fugii vălurile lungi ce înfășoară trupul prea iubit. El o ține strînsă în brațe; ea cu brațele-i cuprinde gîtul. De-acum vor fi unul al altuia! — Am rămas în fața acestei arătări romantice și fericite — visător și trist... Ce grup splendid, ce fond poetic și primejdios! Cîtă poezie, cîtă îndrăzneală, cîtă primejdie și cîtă dragoste... Și m-am gîndit și m-am gîndit... Ai putea să-mi spui, prea dulce surioară, la ce mă [f. 7] gîndiam eu?... O, de ce nu ne-am născut în alte vremuri, sub alte ceruri ori de ce n-avem în noi ceva mai puțin, ori mai mult, decît avem! Cum aș da toată inteligența și filozofia mea pe un destin arab, pe un cal arab și pe un suflet arăbesc! Dar... ceea ce n-a fost să fie nu mai poate fi. — Acum vreo săptămînă, într-o după amiază călduroasă, mi-era o sete puternică și cum n-aveam gust de bere, am intrat într-o cofetărie — ceea ce nu mi s-a mai întîm- plat de cînd te aveam prizonieră dulce în odaia mea. Și am intrat chiar în cofetăria de unde am cumpărat... îți aduci aminte ce? Am spus să-mi aducă— obsedat de neuitata amintire a momentelor trecute — un cataif (prăjitura de atunci). Și fărămîn- du-1 încet cu lingurița, retrăiam ora prea dragă în care, amîndoi, făceam acelaș[i] lucru, înaintea biuroului meu. M-am gîndit adesea să-ți trimit această prăjitură — însă ți-ar sosi zdrobită și trăzvită. Căci gingașă cum este, nici chiar purtată în palmă n-ar putea rezista unui voiaj atît de lung. Totuși la vară parcă m-ar bate gîndul să încerc a ți-o aduce. (A, dar ar trebui să te găsesc la maica Eufr. în chiar ziua sosirii [f. 8] mele —și aceasta e atît de greu!...) Dar iată că vorbind de cataif, amintirile mă năpădesc — cari de cari mai dragi și mai șăgalnice... Și mă îmbie să te întreb: surioară dragă, nu-ți aduci mata aminte de vreo altă zi — în care să mai fi gustat prăjitura aceasta? Iată eu am cam uitat — și mult te-aș mai ruga să-mi ajuți amintirile. 141 •istoiar Doamne! zilele acestea mult am mai fost hărțuit de ciripitoarele si nebunaticele amintiri. Și ce e ciudat: e că aceste păsărele vin și-mi bat la fereastră dupe orele celor mai grave meditări filosofice... E o comedie întreagă cu aceasta — mata să fii în locul meu ai rîde să mori... Eu, filozof cufundat în barbă lungă și în sprîncene crunte, mă mărginesc să surîd indulgent și [i]ertător. Știi ce mă obseda mai mult și mai mult? Sînt acele întrebări de copil și de nespus farmec cu cari ne jucam odinioară (astă vară, mai cu seamă): «Cine a făcut cutare lucru? Ce-a fost cutare lucru? Unde a fost cutare lucru?... » Ah, dragile păsărele nu-și mai pot tăcea și înghiți ciripitul căci se simt în primăvară — sărăcuțele ! [F. 9] în scrisoarea D[umita]le cea din urmă, îmi vorbești de primăvară și de plim- bările mele la șosea. într-adevăr, acum vreo săptămînă vremea era de tot frumoasă și în cîteva dimineți am făcut plimbări adorabile. Dar de-atunci, cerul s-a posomorit. Se zice că în nu știu care loc a nins și prin contralovitură frigul și posomorîrea atmosferică ne-au ajuns și pe noi. Pe la D[umneav]oastră tot așa să fie? — Mă sfătuiești să nu prea citesc seara la lumina lămpii; nu te îngriji, căci aceasta mi se întîmplă rar. Mai multă dreptate am eu să fiu îngrijit, căci D[umnea]ta, după cum îmi spui, migălești cu acul toată ziua și rezultatul singură mi-1 mărturisești. Deci, eu sînt în drept să te întreb: nu s-ar putea să îți acorzi oarecari respasuri de inactivi- tate și de libertate? Cît pentru acel lucru pe care îl proiectase! pentru ziua de 16 April — chiar te-aș ruga să renunți la el. Întîi pentru că ai atîta zor și bătaie de cap cu celelalte lucruri și al doilea... pentru că nu trebuie, drag copil, să-ți pui la bir ochii și mîna, pentru mine, ori de cîte ori [f. 10] vin zilele de 25 Januar, 16 April și mai știu eu cari altele. Și după aceea, matale, știi cum mă îndurerează pe mine faptul de a primi aceste daruri, pe sub ochii familiei mele. Mai mă îndurerează și faptul că eu nu pot răspunde nicidecum ofrandelor D[umita]le... De ce nu vreai să mă asculți, soro dragă? Și dacă nu poți într-altfel, păstrează, suflet drag, lucrul isprăvit, pînă la ziua în care îmi va permite Dumnezeu să viu să te văd. Și aș voi cu atît mai mult să te deprind cu disciplina aceasta, cu cît peste 40 de zile părăsesc casele și suburbia în cari mă găsesc astăzi. Mă mut în fundul unui gang foarte populat, schimb și factorii poștali și vecină- tăți și tot. (Pricepi deci foarte bine că va trebui cîtăva vreme să conducem corespon- dența noastră cu o mînă prudentă și înceată). Și ceea ce se poate gîndi despre noul meu factor poștal se poate gîndi și de funcționarul coletelor poștale. Aș dori să nu im- presionez, dintr-o dată și puternic, nici pe vecinii mei (pe sub ochii cărora [f. 11] defila de-atunci încolo toate scrisorile D[umita]le), nici pe funcționarii poștei cari mă vor servi în acea nouă suburbie. Dar lucrurile acestea numai în treacăt. Principalul e să nu mi te trudești, copil iubit, pentru mine. Zici că truda îți face plăcere, dar trebuie să asculți și de dorințele mele — căci dacă plăcerea D[umita]le mă îndurerează pe mine, cum mai poate fi ea plăcere? (Chiar de n-am observa că plăcerea D[umita]le, în fondul ei, e dureroasă și obositoare). Deci te rog să nu te întristezi că nu poți pune la cale noul Dfumitale] plan, ci dimpotrivă: să te bucuri — căci eu ți-o cer. Sper că ai primit Miercuri, în chiar ziua expedierii pachetului D[umita]le, scrisoarea mea cea simplă în franțuzește. îți spuneam în ea că viitoarea mea scrisoare (următoarea acesteia) va fi tot recomandată și-ți va vorbi de solemnitatea Floriilor romane. îți voi expedia scrisoarea aceasta de azi într-o săptămînă. Sfîrșesc, prea dulce soră, încheind în faza aceasta un tumult de dor, de dragoste, de șoapte alintătoare și de neînțelesuri ce te cheamă. 19 Martie 1901 LM- L- R- 15543] [F. 1 r°] Am primit [i’Jeri, soro dragă, scrisoarea D[umita]le. Am dezlegat ușor toate emblemele pe cari le conține și-am visat pierdut la scumpele amintiri pe cari le învă- luiau. Atîtea zile în urmă, atîți fiori, atît drag, atît duios! Și-am socotit, pe degite, 142 lunile cari ne despart de revederea din August — încă 5! Cît de anevoios vor trece Gala Gaiaction și ce fulgerător vor fi trecut, cînd vom privi în urmă, din înălțimea acelor zile de reve- dere... Dar îi încredințez lui Dumnezeu îndeplinirea acestui plan al nostru și trec la altceva. Din scrisoarea D[umita]le înțeleg că ești bolnavă de ochi. Doamne, iată ce-ți mai lipsea! Leacul cel mai bun e să renunți pentru cîtăva vreme la orice migăleală fie cu acul, fie cu condeiul. (Eu mă voi mulțumi cu o pagină — două — pînă cînd te vei simți mai bine.) Apoi să te speli cu apă rece, de cîteva ori pe zi, și să privești în depărtare — spre pădure, spre vale etc. Ar fi bine, chiar, să mai [i]eși, cu fetele, la plimbare. Tot așa: lasă cititul o bucată de vreme. Vezi, D[umnea]ta, care îmi dai totdeauna sfaturi în privința sănătății, nu ți le aplici D[umita]le însăți. Și ce blestem cu brodatul acesta (și cu tot lucrul de mînă) trebup]e să-ți coși [f. 1 v°] ochii în ce lucrezi. — Te întristează mult vestea mutării noastre din casele în care te-am adăpostit — sora mea cea dulce — în două rînduri. Și pare că tristețea D[umita]le stă mai mult în gîndul că: altă lume va șterge și îngropa, sub urmele ei, urmele mele în această casă. Află însă că aceste case vor fi dărîmate în vara acestui an — și poate chiar dupe mutarea noastră. Oricum, și dacă n-o fi așa (proprietara nu e în stare să ia hotărîri definitive) aceste case nu vor mai fi închiriate nimănui, pentru că sînt prea vechi și cu totul ruinate. Deși îmi sînt dragi, totuși cu greu, foarte cu greu, aș mai fi putut rămîne în ele, căci nu numai un perete, dar și tavanul amenință să cază. Iată: azi s-a simțit pe-aici un mic cutremur și toată casa a scîrțîit ca un car neuns. Proprietara are de gînd (dar ce sînt gîndurile într-un cap de așa calibru!) să le de jos și să facă altele pe locul lor. Cît despre cauza plecării, e drept că în prima linie e cearta mea de astă toamnă cu proprietara. Dar pentru ea lucrul a fost o floare la ureche. Ce oameni suciți! Deunăzi cînd a aflat că ne mutăm [f. 2 r°] îi părea rău și se mira că am putut ține minte atîta vreme vorbele de atunci și păstra, inalterată, o deciziune luată cu o jumătate de an în urmă. Dar ce s-a făcut s-a făcut. Cît despre teama D[umita]le că în noua mea locuință voi fi poate în neliniște: reasigură-te: locul e pacinic și cinstit, încă un lucru: dorința D[umita]le, planul D[umita]le de a veni la toamnă (în cazul cînd rămîneam unde sînt azi)—: ah, suflet drag, nu se știe dacă la toamnă era să mai rămîn singur: cred că familia mea va sta în București toată vremea. Soro dragă, lasă-mă să-ți aduc la cunoștință o idee și să-ți cer, cu rugăminte, tot calmul și toată buna-cumpănire sufletească pe cari le merită. îți aduci aminte că pro- misesem o dată D[oam]nei Sacara că voi vizita-o cu ocazia Paștelor ce se apropie. Domnia Sa a notat promisiunea mea și mi-a răspuns atunci că va primi-o în cazul cînd, de Paște, nu va avea la Tekirghiol, nici o rudă și nici un mosafir. Pînă acum n-am primit nici o veste din parte-i; mai mult ca sigur, însă, că promisiunea mea nu se va putea realiza — căci numai eu și știu un mosafir care va vizita-o (acela pe care [f. 2 v°] mi l-ai spus D[umnea’Jta). Deci, e de prevăzut că Dfoamjna Sacara nu va putea să mă poftească de Paște la Tekirghiol. Dar se va putea să mă poftească, pentru cîteva zile, la 10 Mai, la 21 Mai sau la finele lui Iunie. Iată ce voi eu: ca mătăluță să-mi promiți că vei ști să fii cuminte și că vei înceta de a-ți mai face un rău nefundat, copilăros și inutil. Te-am anunțat odată că îți voi prezintă, la reîntîlnirca noastră, un argument suveran decisiv împotriva tuturor temerilor și dragilor matale smăcinări sufletești — un argument care va scăpăra intens, pentru priceperea D[umita]le, impo- sibilul existent în toate acele vedenii cari te torturează. S-ar putea, însă, întîmpla — — cine știe — ca D[oam]na Sacara să aibă două trei zile în cele două săptămîni de vacanță — lipsite de mosafiri și deci să mă cheme. Promite-mi, inimă dragă, că vei ști să fii cuminte și vei ști să alungi definitiv acele roiuri de muscuțe supărătoare ce te-au importunat atît de mult astă-toamnă, la Tekirghiol, pe malul mării. [I]eri am fost în cathedrala Sf. losif ca să asist la [f. 3 r°] solemnitatea Sf[intel]or Florii. Am regăsit mulți fiori de acum doi ani; însă împrejurările nu mi-au fost tocmai favorabile: am nimerit într-o vecinătate în care se vorbea prea mult. Și apoi: mă gîn- deam mai mult la vizita noastră de la 17 Septembrie decît la Duminica Floriilor de acum doi ani. Totuși am privit cu plăcere multele făclii aprinse, am ascultat, în profun- Gala Galaction — însemnări autobiografice./ Mesaj sentimental la răspîntie de veacuri. ii 'i. i ' HnmîlP/PU Ca & pUS cititei liegl ăîtd ditate sufletească, melodia orgii și am mulțumit lui D azp Ăh, dacă ai fi fost distanță între starea mea sufletească de acum un an șl • amutit si șoapte și și D[umnea]ta lîngă mine cum s-ar fi schimbat totul. o gni zjua aceasta pași și zgomote inoportune! Acasă, mi-am adus aminte Ce neuitată, Doamne 1 am primit din parte-ți cadetul «Unei povești adevarate . / \ cunoscut în Cîtă încordare, cită tremurare, cît spasm sufletesc și k\cnm^ ziua aceea ! Am citit aproape 12 ore în șir: de la 12 ziua pina la 12 noaP ; ®•. j. mea e că Dumnezeu mi-a dat să tră[i]esc ziua aceasta și sa știu toa e ci . < < în acel ca Filet, pentru a putea zidi, pe baza lui, edificiul fin și duieios a unui 1 ornai . se va numi Sora Li a — ori Mărturisirea Sorei Lia. [F. 3 v°] Insa, oncit deapiopia* aș scrie acest roman, nu-1 pot face să vadă lumina zilei decît foarte tîrziu — și tot așa cu toate scrierile mele. Vor trebui să treacă ani și ani, între realizarea lor și mtie darea în vileag. D[umnea]ta, însă, și D[oam]na Sacara le veți citi < scrise > în manuscript, în copie de mîna mea. Altfel nu se poate; Dumnezeu și torța lucrurilor vo[i]esc așa. Și cînd ne vom reîntîlni, îți voi lămuri pe larg ultimele și definitivele mele hotărîri în privința aceasta ca și în alte privințe. în așteptare, ca[i]etul D[urnita]le doarme în cufărul pe care-1 știi, alăturea de atîtea și atîtea amintiri, culese de-a lungul acestor trei ani ce se întregesc peste 4 luni, alăturea de atîtea dragi mărturii ale dragei noastre taine... Ah, gîndind la cele ce ascunde acest cufăr, de multe ori aș vrea să-1 știu (cu toate din el) acolo la D[umnea]ta. Și poate că tocmai așa voi face. Va veni o zi în care mata vei fi păzitoarea și păstrătoarea lui și a comorii lui.’Cînd va fi ziua ace[e]a Dumne- zeu o știe; eu îți voi destăinui la vară gîndurile și planurile mele referitoare la aceasta Citesc de cîtva timp, soro dragă, o carte pe care mi-a [f. 4 r°] dăruit-o anul trecut D[oam]na Sacara: Jocelyn de Lamartine. O citesc cu o plăcere umbrită de părerea de rău ca nu ești și D[umnea]ta alăturea de mine, călătorind cu ochi tovarăși cu ai mei 144 pe rîndurile acestei cărți. E un poem naiv și mult atingător; cartea e scrisă deci în Gaia Gaiaction versuri. Jocelyn, o inimă nobilă și poetică, dar abia un adolescent (16 ani) pleacă de lîngă mama și sora lui și se consacră preoției (învățînd într-un seminar), dintr-o voca- țiune stimulată de ideea sublimă că, făcîndu-se preot și renunțînd la lumea aceasta, soră-sa se va putea mărita cu alesul inimii ei, beneficiind de partea din averea părin- tească pe drept cuvenită lui, fratele ei. Și lucrul chiar așa se întîmplă: sora lui Jocelyn se mărită, iar bietul copil ia, după o săptămînă, drumul seminarului. Trec 6 ani, dupe cari izbucnește teribila revoluție franceză de la 1789. Ordinea socială e răsturnată, bisericile sînt profanate și incendiate, preoții sînt omorîți ca niște cîini jigodioși, nobilii sînt vînați ca niște animale sălbatice, castelele lor sînt jăfuite... Casa lui Jocelyn e devastată și arsă; mama și sora lui pleacă în America sau în Africa, fără ca să-1 îmbră- țișeze trimițîndu-i o simplă scrisoare și cîteva parale. Semi-[f. 4 v°Jnărui, ori mai bine monastirea, în care se adăpostea și învăța Jocelyn — împreună cu colegii și dascălii lui atrage și el, în curînd, inevitabila urgie a revoluției insultătoare dc Dumnezeu. Seminarul e asaltat, cathedrala lui insultată, preoții tîrîți de păr sub cuțitul gîdclui... Jocelyn scapă... fuge zile, fuge nopți și se sprijinește în creierii munților, unde un cioban milostiv îi descopere o peșteră neștiută de lume și absolut tainică. Și acolo rămîne ascuns și începe să trăiască viață de pusnic. într-o zi, însă, un biet proscris (nobil ce fugea de gîzii lui) ajunge pînă acolo, însoțit de un îngeraș de băiat de vreo 16 ani... Era gonit de doi soldați. Jocelyn scapă pe băiat, dar părintele moare împușcat de soldați — dar mor și aceștia atinși de glonțul fugarului. Și copilul rămîne lîngă Jocelyn — acesta era cu 6 ani mai mare. Și între ei se stabilește o prietenie pe viață și pe moarte. O prietenie nesfîrșit de dulce și de lină. Dar... Jocelyn descoperă în urma unui accident întîmplat frumosului său amic că Laurențiu — acest amic — e... o fată — cărei tatăl ei îi [f. 5 r°] ceruse cu jurămînt, în ora morții, să nu-și destăinuiască sexul — fie chiar mîntuitorului Jocelyn... Sărman Jocelyn, ce prăpastie îi văd ochii în momentul în care, sfîșiind cămașa lui Laurențiu (acesta [ijeșise dupe Jocelyn să-1 caute într-o zi de iarnă, crezîndu-1 rătăcit, alunecase pe stîncă și se rănise grav) ce prăpastie îi văd ochii, cînd, sub pînza sfîșiată, răsare palpitător un sîn de feme[i]e: Laurențiu era o fată... Și ce transe fără nume agită pe viitorul preot, în fața teribilei descoperiri: o dragoste profundă ca abisul îl leagă de o feme[i]e — pe el, cel afierosit Domnului și casei Domnului! Pînă aci am ajuns... Azi, mîine, poimîine voi continua lectura mea. Dar ajuns aci, am lăsat cartea să-mi cadă pe piept— și-am căzut în reverie. Nu e o asemănare tristă între acest sărman Jocelyn și între mine?... O promisiune sfînt ă îi interzicea acestuia dragostea Laurenției — în sensul cel complet ca și în cel ideal (un preot catolic ca și un călugăr nu poate avea lîngă sine nici măcar o soră); un blestem îmi inter-[f. 5 v°]zice mie vecinătatea și draga prietenie de toate zilele a celei mai gingașe sore... Sînt mult doritor să știu ce urmare va avea, în această plăsmuire a lui Lamartine, durerosul roman al lui Jocelyn — atît știu, numai, că Jocelyn moare preot... Cefeja ce te face să ghicești care a fost urmarea... — Scrisoarea D[umita]le cea din urmă are un sfîrșit drăguț și plin de șagă; îi voi răspunde într-o scrisoare viitoare. De data aceasta iartă-mi o grabă pe care mi-o ordonă oarecari afaceri: trebu[i]e — o ironie — să scrii dupe această scrisoare o alta de interese). Viitoarele mele scrisori — pînă pe dupe Paște — vor pleca din București, tot mereu, Lunea. Dupe Paște, însă, începînd preparațiile de examene, voi relua obi- ceiul expedierii din 10 în 10 zile. Mata, care-mi ești bolnavă de ochi, scrie-mi cît mai puțin; nu mi te obosi; într-o singură pagină știe multe să citească o inimă suroră. Pe-aici vremea a început să fie luminoasă rămînînd însă destul de rece. [F. 6 r°] Sfîrșesc, soră mult iubită, aninîndu-ți, în fruntea acestei pagini, ghirlanda brațelor mele. 26 Martie 1901 [M. L. R. 15544] Am primit scrisoarea D[umita]le și m-am întristat adînc de cele ce îmi spui asupra sănătății D[umita]le. Doamne, de ce complicații îmi vorbești? Cari sînt aceste îngro- Biblioteca lui Gala Galaction^Unul dintre obiectele cc se aflau in permanență pe masa scriitorului. zitoare complicații ale bolii D[urnita]le de ochi? Nu-ți mai scriu în franțuzește scrisoarea aceasta, din milă și dragoste pentru scumpii mei ochi bolnavi: te-ai fi trudit mai mult cu citirea ei. Tot din aceeași pricină fac literile atît de mari. Nedumeririle D[umi- tajle asupra datelor din scrisoarea mea: « [i]eri», «azi»ctc., se dezleagă și împacă în felul următor: eu am scris acea scrisoare (ca mai pe toate) nu într-o singură zi, ci în două sau trei: Sîmbătă , Duminică și Luni. Cutremurul a avut loc Duminică într-adevăr (n-a fost atît de « puternic » cum pretind gazetele, a fost numai binișor simțit); erau aproape 10 ore; eu mă găsiam în casă, în vîrful patului, și citiam pe Jocclyn. Numai după 10 ore am [i]eșit din casă și m-am dus la Catedrală, dar atunci trecuse spaima și lumea era liniștită. Scrisoarea D[urnita]le, am primit-o Sîmbătă (dată fiind de Vineri). [F. 2] în ce privește proiectul meu de a merge la Tekir-Ghiol— a căzut în baltă, sărmanul. Chiar azi i-am scris D[oam]nei S.[acara] o scrisoare prin care îi arăt imposibilitatea în care mă găsesc să îndeplinesc planul pus la cale (în cazul cînd m-ar fi chemat — deși pînă acum n-am primit absolut nimic din parte-i). Această imposibi- litate n-o numesc direct D[oam]nei Sacara dar D[umnea]ta (ca și D[omnia]sa) înțelegi că e lipsa de bani. încă o criză prin care trecem, dar care sper că va fi mai ușoară decît cea de astă-iarnă. în fond, eu îmi bat joc de aceste meschine cestiuni și rămîn în fața lor — pentru mine — vecinie senin ori rece. în împrejurarea de față, însă, trebuie să regret că nu pot procura o plăcere D[oam]nei S.[acara]. Nu e vorbă, eu nici nu știu dacă m-ar fi putut chema; și pare că îmi vine a crede că, chiar de nu i-aș fi comunicat încurcătura mea, călătoria mea tot n-ar fi avut loc, cel puțin acum de Paște. Prin urmare, suflet scump și frate sufletului meu, această vacanță și sfintele zile pe [f. 3] cari le încadrează, le voi privi și petrece în singurătatea cugetului și a odăiței mele (sărmană odăiță peste o lună trebuie să-i zic adio!). [I]eri, Duminica Triumfalelor Florii, am fost la Biserica sub a cărei bolți înalte am ascultat Sfînta Liturghie în ziua de 5 Noiembrie. Oficia acelaș[i] arhiereu — și a avut loc o hirotonie (de preot) care m-a zguduit profund. După sfîrșitul slujbei, am [i]eșit — singur singurel — în grădina ce împresoară pe de departe biserica! Aceeași zi — din anul trecut mi-a venit în minte. Doamne, cît de superior mă simțiam și mă simt azi, a ceea ce am fost anul trecut, pe vremea aceasta! Și firea, care face cadru necontrazicător stărilor noastre sufletești, 146 îmi părea, de data aceasta, proaspătă, dulce si atingătoare — pe cînd, acum un an GaIa Galactiun îmi părea inutilă și amăgitoare. Azi, citind în scrisoarea D[umita]le acea aluzie de Floriile de an — un fior dureros mi-a străbătut sufletul. Oh, să ne aducem aminte de acele zile triste, dar cu sentimentul călătorului care privește, dintr-un loc sigur, drumul peste [f. 4] care s-a năruit o stîncă, cîteva clipe după trecerea lui, ori prăpastia pe lîngă care s-a prelins, fixînd în fundu-i moartea. Adierile fericirii transcendente ce te încearcă în apropierea împărăteștilor și Dumnezeieștilor sărbători ale Creștinătății le cunosc, adînc, și eu. Ah, dar de ce nu mai pot, Doamne, să aud ca altă dată « Christos a înviat din morți... » cîntat — nu de un cor artistic, meșteșugit și indiferent — ci de oarecari voci, ci de oarecare voce — ale căror amintiri și ecouri vecinie vor trăi în inima mea! Dar... — oh, sînt sigur, sînt sigur, Dumnezeule! — Va veni o zi — sfîntă și prea înaltă ziua întîi de Paște, care îmi va aduce, pe aripile strălucirii și emoțiunii inefabile, dure- rosul, sfîșietorul de dulce tezaur al frazei neuitate «Christos a înviat din morți...» Pînă atunci, pînă atunci... în mîna Domnului viețile, cugetele si destinele noastre; una alteia inimile noastre! Luni, 9 Aprilie 1901 [M. L. R. 15546] [F. 1 r°] Am primit azi, la amiază, dragul meu copil, scrisoarea Dfumitajle: poartă ștam- pila «Iași»... Iași... cîte amintiri nu-mi cheamă numele acestui oraș, din adîncul sufle- tului și din depărtarea a trei ani ce se împlinesc la toamnă. Ce mă îndurerează, de data aceasta, e că Iașii îmi apar înconjurînd un spital iar nu casa, în care te așezau gîndurile și visarea mea. Dar săi dea Dumnezeu să fie spre sănătate și spre bine și această ședere în spital — și eu îi voi mulțumi — ca și acum doi ani. Singură într-un spital! Dumnezeu să-ți fie aproape și să aprindă candela veghierii lui, deasupra patului uniform, — pierdut în mulțimea celorlalte, — — în care te vede fantasia mea îndure- rată ! Așadar doctorul crede că n-ai nimica grav — că ai lipsă de sînge... Doamne ! cum vei putea remedia acest [f. 1 v°] neajuns — căci nu e de [i]eri de alaltă[i]eri ci e vechi: de-o viață întreagă... Scrisoarea D[uinita]le m-a zguduit profund: trebu[i]e să te coste mult, suflet scump, facerea unei scrisori; mult te-aș mai ruga săi nu te trudești: scrie numai cîteva vorbe și bătrînul D[umita]le prieten va fi mulțumit. Din parte-mi... lupt între dorința de a-ți scrie cît mai mult și siguranța că cititul îndelung îți dăunează. De ace[e]a, caut măcar să fac literile cît mai mari. — Cum mă dor aceste întrebări pe cari nu le pot goni: ce faci toată ziua în spital? Cum suporți curgerea monotonă a orelor? Poți să faci vreun lucru cît de mic? Aș fi fost ispitit să-ți trimit o carte... Quo Vadis; a apărut în traducerea românească și mult aș fi voit să ți-1 trimit — chiar de cînd erai acasă — dar mi-am spus: lasă să mai treacă — azi [f. 2 r°] cu această boalăi de ochi, nu l-ar putea citi... Gîndul pe care-1 ai de a mai merge și mai sta, încă o dată, la Tekir-Ghiol e cît se poate de bun. într-adevăr, alăturea de D[oam]na Sacara și în preajma mării ai regăsi acea lecuță de întărire și de învoinicire de astăi toamnă. Am primit [ijeri din partea D[oam]nei Sacara o scrisoare — prima de pe la 23 Decembrie — în care îmi spune, pe lîngă altele, că mă poate primi (dacă eu voi putea) mosafir, de pe la 8 pînă la 12 Mai... Nu știu ce voi face. Situațiunea mea financiară nu e mai bună decît altădată. Totuși, dacă ar fi bună, mai nainte de a face drumul la Tekirghiol, aș face un drum pînă la Iași... Aș dori atît de mult, atît de mult! și cît de mizerabil mă leagă dificultățile bănești!... Dar despre [f. 2 v°] acest lucru voi mai vorbi cu ocaziuni viitoare. De data aceasta vreau să știu cum călătorește o scrisoare între Bucu- rești și Iași și cum poate să ajungă la destinație. Noi pe aicea am avut destule temeri și destui fiori: închipuiește-ți că sc răspîndise zvonul, pînă prin gazete, că frati-meu s-a împușcat la o vînătoare! Bănu[i]ești cam ce a fost cu mama... Noroc însă că totul a fost netemeinic. Sfîrșesc dragul meu copil; Dumnezeu să te păzească și să mi te facă sănătos. Nădăj- duiesc că ai călătorit bine și că ai ajuns, unde te afli, fără mari supărări — eu așa l-am rugat pe Dumnezeu. Coboare deasupră-ți mireasmă de binecuvîntări și streajă de îngeri! SCRIITORI ROMÂNI ÎN ARHIVE STRĂINE OSCAR WALTER CISEK Corespondență la Innsbruck £ SCHIMBUL DE SCHI SORI DINTRE LU- ar cian Blaga și Qscar Walter Cisek, redat parțial în „Manuscriptul!!" l, ca si recentul volum de eseuri și studii ale lui Cisek 2, au permis jalonarea mai precisa a străduințelor neobosite și multila- terale ale acestui scriitor bilingv de a populariza literatura română și de a contribui activ la, recep- tarea in țara noastră a valorilor certe din litera- tura universală, si ca osebire din scrisul de limbă germană dc peste hotare. Cîtcva epistole ale lai 0. Hz. Cisek, păstrate în „Brenncr-Archiv" 3 de pe lingă Institutul dc filo- logie germană al Universității din Innsbruck — corespondență care ne-a fost pusă la dispoziție cu multă amabilitate de către dr. W alter Methlagl, curatorul acestei arhive literare —, ne îngăduie să completăm cunoștințele noastre despre rolul, orien- tarea si activitatea llnărului Cisek. Scrisorile pe care le publicăm aici, adresate lui Ludwig von Fickcr (1880—1967), se referă (ca și cea datată: 80 octombrie 1925, adresată 1 Al. Oprea: Lucian Blaga, — Oscar W alter Cisek. — Dialog epistolar, în „Manuscriptum", III, nr. 3(8), 1972, pp. 78 — 89; nr. 4(9), pp. 102-111; IV, nr. 1(10), 1973, pp. 108-120. 2 Oscar Walter Cisek: Sufletul românesc în artă și literatură, antologie întocmită și comen- tata de Al. Oprea, Cluj, Editura ,, Dac ia", 1974. 3 Manuscrisele lui Ludwig von Ficker, pre- cum și cele ce i-au fost trimise dc-a lungul deceniilor de diferiți autori pentru revista „Der Brenner", corespondența acestui scriitor din In- nsbruck cu personalități ale literaturii și culturii universale, constituie nucleul lui „Brenner-Ar- chiv", astăzi centrul tirolez de cercetare al lite- raturilor de limbă germană din secolul nostru, constituind, totodată, o sursă de informare privind scrisul românesc. lui Blaga) 4 la vizita lui Theodor Dăubler in țara noastră, dar aduc în plus mărturii prețioase privind colaborarea lui Cisek cu Ion Pillat, date interesînd receptarea și popularizarea poeților ex- presioniști de limbă germană la noi, între care Georg Trakl (1887—1911), referindu-se, de ase- menea, la creația proprie a lui Cisek. „Der Brenner“ 5, revista în paginile căreia a debutat în 1912 Georg Trakl și unde au apărut versuri definitorii pentru creația poetică a lui Theodor Dăubler, este considerată a fi fost, pentru perioada de pînă la « Anschlup » (martie 1938), cînd a fost interzisă de naziști, cea mai reprezen- tativă publicație austriacă după „Die Fackel“ (1899—1936) a lui Karl Kraus. în editura „Bren- nQv"-ului au fost tipărite o seamă de volume, între care, în 1926, menționăm apariția cărții: în amintirea lui Georg Trakl. Mărturii și scri- sori. (Erinnerung an Georg Trakl. Zeugnisse und Briefe). Este important să subliniem con- tribuția scriitorilor români — Ion Pillat și Os- car Walter Cisek —, cărora le aparțin, în acest volum, referirile la receptarea relativ timpurie și intensă în Bomânia^ a operei poetului austriac. Opiniile lui Cisek despre propriul său loc în literatura țării noastre, ca și aprecierile cu pri- vire la similitudinile dintre poezia lui Trakl și lirica lui Bacovia sau Camil Baltazar, sînt cîteo- dată surprinzătoare, scriitorul nereținîndu-și nici un moment admirația față de Trakl. Intre poeziile pe care Cisek le «dăruiește» lui Ficker, odată cu scrisoarea din 15 octombrie 19251 , cu speran- ța nemărturisită că ele ar putea să apară în „Der Brenner“ și care — după afirmația auto- rului — erau inedite la acea dată, se aflau unele care aveau să apară în periodice românești3, precum și altele ce urmau să fie încorporate volu- mului de versuri Die andere Stimme (Dresden, 1934)d. Influența lui Theodor Dăubler asupra liricii tînărului Cisek, evidentă, dealtfel, în diti- rambele din articolul său din 1923 asupra acestui mare poet german 10, a dus nu numai la dedi- carea ciclului de poezii « italiene », ci și la pre- luarea unor modalități creatoare, după cum re- marca Alfred Kittner, editorul volumului postum de poezii ale lui Oscar Walter Cisek ll. Heinz STĂNESCU 148 Scriitori români în arhive străine 4 Cf. art. cit., „Manuscriptum", III, nr. 3(8), 1972, p. 86. 5 Periodic condus de Ludwig von Ficker, la Innsbruck, în cadrul editurii cu același nume. A apărut inițial ca revistă bilunară (1910 — 1914), iar după primul război mondial (1919 — 1920) sub forma unui periodic aproximativ trimes- trial. în 1915 și între 1923 — 1934, precum și între 1946 — 1954, sub forma a 11 volume, intitula- te—în ciuda apariției lor neregulate — « anuare ». 6 Cităm, de pildă: O. W. Cisek Georg Trakl, în „Cugetul românesc", I, 1922, nr. 6 (septembrie). 7 Este vorba de poeziile: Fruhlingslied', Schnee', Der Weg von hinuber', Verwaister Ab- end', Am Abend I/II; Seraphischer Abend; Schla- flied; Der Verschollene; Das Op fer; Schweigende Feier; Hingabe; Erinnerung an Italien Ijll an Th. Dăubler Dank und Grup ; Wartendes Land. 8 Erinnerung an Italien Iții... a fost publi- cată în „Ostland", vom geistigcn Leben der Auslanddeutschen, Sibiu, I, 1926, nr. 3, martie, pp. 116 — 117. 9 Schlaflied; Seraphischer Abend. 10 Theodor Dăubler, în „Cugetul românesc", II, 1923, nr. 8 — 9, septembrie. 11 Articolul este reprodus în: Gedichte. Eine Auswahl. Mit einem Nachwort von Alfred Kittner, București, „Kriterion" Verlag, 1972, p. 108. SCRISORI CĂTRE REVISTA „DER BRENNER" I București, strada Viitorului 65 Mult stimate domnule von Ficker, Theodor Dăubler, care se mai afla acum trei săptămîni aci în România, v-a tri- mis o carte poștală pe care figura și numele meu1. Discutam tocmai de Trakl și astfel am vorbit și despre dumneavoastră care ați făcut pentru acest poet tot ce v-a stat 1 Această carte poștală a lui Theodor Dăubler se află în „Brenner-Archiv“, în clasorul „Gegen- briefe — Th. Dâubler“ și este datată: « București, 19 IX 1923 ». 149 o. w. cisek jn pUtință. Aci, în România, Trakl a devenit relativ cunoscut; probabil și pentru că există un poet român cu care pare a fi înrudit. Se numește Bacovia. Trakl este însă mult mai mare. Acum aproximativ doi ani mi-am permis — și anume după ce Theodor Dăubler îmi dăduse adresa dumneavoastră — să vă trimit două numere ale revistei lunare românești „Cugetul românesc^, în care se afla un articol al meu despre Trakl și 17 poezii ale acestuia traduse în românește. Tălmăcirile le-am efectuat împreună cu va- lorosul poet român Ion Pillat. Numai că nu știu dacă ați primit aceste numere. Există aci, la București și, de asemenea, în Transilvania, un grup întreg de oameni care văd în opera lui Trakl un dar de o măreție rară. De altfel, patria mea — și aceasta este, deși simt și nemțește, România — are așa de multe caracteristici ale peisajului transfigurat de toamnă, încît te poți apropia cu mai multă ușurință de Trakl. Toate acestea apar germanului din nord mai străine la început. Soția mea, Hortense Mate- escu-Cisek, al cărei nume se afla de asemenea pe cartea poștală a lui Dăubler — a descoperit, de altfel, cea dintîi pe Trakl, pentru noi cei din București. Asta se întîmpla acum opt ani. Theodor Dăubler ne-a spus apoi că într-unul din anuarele „5renner“-ului se află un articol al său, intitulat Styx 2, și în care ar fi vorba și despre întîlnirea pe care a avut-o cu Trakl. De aceea v-aș ruga foarte mult să-mi trimiteți, dacă este posibil, * un exemplar a! acestui anuar. Eu și prietenii mei bucur eșteni v-am fi foarte recunoscă- tori pentru aceasta pentru că tot ce este în legătură cu Trakl are pentru noi o adîncă semnificație. Și, ca un dar neînsemnat și modest, îmi permit să adaug prezentei scrisori cîteva din poeziile mele proprii pe care le-am scris în ultimii ani. (Am acum 27 de ani.) Dău- bler prețuiește aceste poezii, totuși nu am putut publica nici una din ele într-o revistă de un nivel mai ridicat. Astfel nu a apărut niciuna din ele. Poate că aceste poezii vă spun ceva. Dăubler m-a rugat să vă transmit cele mai frumoase salutări din partea lui. Rărțiîn al dumneavoastră cu cel mai desăvîrșit respect OSCAR WALTER CISEK 15 octombrie 1925 II București^ 12 noiembrie 1925 Mult stimate Domnule Ficker! Am primit acum o săptămînă frumosul număr al „Brenner“-ulm și astăzi scrisoarea dumneavoastră atît de amabilă, care mi-a permis să aflu atîtea lucruri noi în legătură cu Trakl. Vă mulțumesc în mod deosebit pentru interesul ce l-ați acordat poeziilor mele și aș dori să vă felicit din toată inima pentru editarea „BrenneC’’-ului, o revistă care aproape că nu e cunoscută și care este mai presus de multe din laudele care i se aduc. Nu cunoșteam revista dumneavoastră decît foarte superficial, citisem despre ea în cîteva periodice și chiar am frunzărit două numere, fără a putea să pătrund valoarea proprie, de sine stătătoare a acestei publicații. Mă bucur de volumul pe care îl editați despre Trakl și aceasta — cu atît mai mult cu cît se simte în mod clar că se face tot mai multă tăcere în jurul operei sale, datorită faptului că lumea nu a putut fi încă convinsă de valoarea incomparabilă a acestei opere. Aș vrea să vă dau, în acest sens, un exemplu nu prea îmbucurător: în primăvara acestui an am ținut la universitatea din București o conferință, despre esența artei românești, în cinstea studenților și profesorilor austrieci care ne vizitau țara. Bineînțeles, în limba germană. 2 A apărut în „Der Brenner“, siebte Folge, erster Bând, Fruhling 1922. Am subliniat atunci faptul că Trakl a devenit cunoscut în România datorită unor traduceri. Dar, spre mirarea mea, nici un austriac, nici un student și nici un profesor nu știa ceva despre cel mai mare poet liric al Austriei. Mi-ați scris că ați avea de gînd să publicați scrisoarea mea în „Der Brenner". Dacă aș fi știut aceasta nu aș fi fost atît dc superficial în comunicarea măruntelor informații. în legătură cu Trakl ar fi fost totuși de relevat faptul că, acest poet a avut chiar o influență relativ puternică asupra celei mai noi lirici românești și anume asupra ultimelor două volume de versuri ale cunoscutului poet Camil Baltazar. în scurtul meu articol despre Trakl, care a apărut în revista „Cugetul românesc", am subliniat înrudirea intimă cu Bacovia, poetul român al toamnei, al tristei ei vieții de cazarmă și al morții. Așa precum Trakl iubește culoarea brună și albastrul și le repetă mereu, Bacovia scrie și scrie iarăși despre violet. Dar Bacovia nu se înalță atît de mult ca Trakl înspre transcendență și nu sparge atît de mult forma exterioară a poeziei, firește*, în sensul tradițional și clasic! Opera poetului român apare ca fiind mai îngustă și moartea e la el mai puțin transparentă! Pe scurt: este mult mai mărunt ca Trakl. Pentru ca să vă puteți da seama cu cîtă sinceritate se preocupă lumea de aici de poezia lui Trakl, adaug prezentei misive și un articol pe care l-am scris acum circa șase ani și pe care l-am publicat în ziarul transilvănean „Deutsche Tagespost" 3. Con- ține multe afirmații necoapte și eu îl prețuiesc foarte puțin, dar el vă va spune totuși: acolo, în România, au existat cîțiva oameni cart* i-au recunoscut de timpuriu valoarea lui Trakl și care-1 iubesc. 150 Scriitori români 3 Ziarul sibian „Deutsche Tagespost“, allgemeine Volkszeilung fiir das Deutschlum in GroBrumă- nien (iunie 1919 — 1924) a grupat în jurul său scriitori umaniști de pe tot cuprinsul țării, între care pe bănățeanul Otto Alschcr și pe bucureșteanul Cisek, care a publicat aci — între altele — tradu- cerea unui capitol din Le feu al lui Henri Barbusse (16. VII. 1919), un articol despre Walt Whit- man (13.IX.1919) altul despre Leonid Andreev (24.X.1919), Die Knechtung, text eu implicații auto- biografice (17.XI.1920), nuvela Die Falie (27.XL — 4.XII.1920 — cu mențiunea că ar fi fost scrisă în 1917) și Brief iiber den jungen Werfel (p. XII —10. XII. 1920). 151 Cisek Mă bucură nespus că vreți să-mi trimiteți cartea dumneavoastră despre Trakl Mă voi sili desigur s-o fac cunoscută aci, s-o semnalez celor ce-1 apreciază. Faptul că osemintele lui Trakl au fost transferate la Muhlau 4 ne liniștește parcă și are un efect armonic asupra tuturor celor care-1 iubesc pe poet. Permiteți-mi să vă mulțumesc din suflet pentru toate. Soția mea vă salută și eu rărnîn, cu cele mai frumoase gînduri, cu deosebit respect și multă considerație al dumneavoastră devotat OSCAR VVALTER CISEK București, strada Viitorului 65, România HI București, 10 decembrie 1925 Mult stimate Domnule Ficker, vkm primit la timp cartea dumneavoastră poștală și am așteptat mimai sosirea -ului pentru a vă mulțumi pentru această excepțională amabilitate. Volu- mul ne-a produs multă bucurie, iar textul lui Dallago 5 este emoționant din punctul de vedere al dimensiunilor credinței sale. Comunicările în legătură cu Trakl ne-au interesat evident în cel mai înalt grad. Și poeziile lui Leitgeb, tipărite în acest volum, le resimt ca fiindu-mi mai apropiate decît altele ale sale. Lumea trebuie să vă fie recunoscătoare pentru editarea unor contribuții atît de valoroase și care pun atîtea la punct. (Atitudinea lui Dallago față de Hesse reprezintă într-adevăr o « zdruncină- tură », devenită necesară.) Aș vrea să vă rog, de asemenea, să însărcinați administrația editurii dumneavoastră să-mi comunice cît reprezintă abonamentul anual pentru „Der Brenner“, ținînd seama că aș vrea să posed de acum înainte aceste anuare. în „Prager Presse^ am citit și o scrisoare pe care v-a adresat-o Rilke și cuvinte pline de sens și delicate reflecții despre Rilke. Așteptăm acum cu nerăbdare crescîndă volumul comemorativ, deoarece știm deja cam ce va cuprinde. Ce vor conține oare scrisorile lui Trakl ? Vă rog foarte mult să faceți să-mi parvină volumul, îndată după realizarea lui; voi scrie aci despre el. Cam cît s-ar putea subscrie minimal pentru editarea operelor lui Jannowitz?b 10 mărci ar fi de ajuns? Este, căci sînt cim lipsit de mijloace și nu am decît foarte puțini bani. Totuși aș vrea să subscriu pentru că poezia sa frumoasă m-a convins pe deplin. Primiți, vă rog, încă o dată, mulțumirile mele cele mai distinse pentru toate. Vă salut cu deosebit respect și multă considerație O. W. CISEK 4 Suburbie a orașului Innsbruck; Ludwig von Ficker locuia atunci la Innsbruck-Muldau, nr. 102. 5 Cisek se referă la „Der Brenner", neunte Folge, Herbst 1925, în care au fost tipărite — între altele — poezii de Josef Leitgeb și articolul O diese W elt de Cari Dallago (1869 — 1940), îu care se referea la Hermann Hesse, laureat al Premiului Nobel pentru literatură pe anul 1946. G Iu același anuar a apărut Aufruf zur Subskriplion auf den Nachlag von Franz Jannowitz', din opera acestui poet (1892 — 1917) apăruse doar volumul Auf der Erde (1919). Din 1920, von Ficker publică din cînd în cînd poezii do Jannowitz. Proiectul de editare nu avea să se mate- rializeze însă. O. W. Cisek în Slovacia. O. W. Cisek — pe drumuri europene. Mărturie epistolară a unor relații editoriale. SCRIITORI STRĂINI ÎN ARHIVE ROMÂNEȘTI Jules VERNE AUTOGRAF PENTRU O ADMIRATOARE CINE NU CUNOAȘTE AZI NUMELE CĂ Ti- tanului Nemo și al lui Mihai Strogoff, al lui Phileas Fogg și al copiilor Căpitanului Grant, al lui Robur, navigatorul prin spațiu și al echipa- jului multinațional proiectat în jurul lunii, în- tr-un cuvinte al atîtor eroi de neuitat? Chiar dacă istoriile literare îi omit uneori numele, acesta s-a. impus conștiinței cititorilor din întreaga lume, în rîndul celor mai îndrăgiți autori, prin tirajele atinse de opera sa, datorită entuziasmului tine- rilor săi cititori. Fără îndoială că astăzi multe dintre viziunile și din întâmplările fantastice ale cărților sale au fost depășite de cuceririle reale ale științei. Dar opera lui Jules Verne continuă să se bucure de aceeași prețuire poate și pentru că reprezintă pentru fiecare nouă generație o admi- rabilă școală de omenie și eroism. Marele succes de public a însoțit, dealtfel, romanele lui Jules Verne încă din timpul vieții autorului lor. Literatura lui a cîștigat de timpuriu și pe cititorii din țara noastră. Astfel, nu surprinde deloc existența, unui autograf al renumitului scrii- tor, păstrat astăzi în arhiva Bibliotecii Academiei R. S. România (Corespondeță, 58ICLX). Rîndurile rescrise pe o carte de vizită, expe- diate din Amiens, după cum ne indică ștampilele poștei, la 2 mai 1894, sînt destinate doamnei Elena Crislodorescu, admiratoare a. romancierului și pasionată colecționară de autografe celebre. Nicolae LIU Domnișoară, regret profund că nu vă pot răspunde în limba română, dumnea- voastră, care ați avut amabilitatea să-mi scrieți în franțuzește. Dar, în fine, în franceză sau în română, mă declar și vă rog să mă considerați, al dumneavoastră prea plecat servitor. mai [18J94 JULES VERNE /Vt IvO U (z/L* t VU? fa j ' J jj U L E S y E R N E I*. iV' VW Emile ZOLA O DEDICAȚIE CĂTRE CATTULE MENDEZ POVESTIRI PENTRU NINON, CARTEA DE debut a lui Emile Zola, marchează un moment unic în creația sa. Definitivate, în mare parte, în perioada cînd lucra la serviciul de publicitate al editurii „Hachette", aceste povestiri ar fi rămas ne- cunoscute, dacă autorul lor, descoperindu-și vo- cația de scriitor, n-ar fi forțat porțile succesu- lui. Decis să nu păstreze în sertar încercările lui literare, Zola nu abandonează ideea publicării lor și, după ce trei editori îi refuză manuscrisul, el însuși va organiza propaganda comercială a cărții, inițiindu-1 pe editorul Lacroix, care ac- ceptase s-o tipărească, în subtila artă de a capta interesul cititorilor. Povestirile pentru Ninon vor apărea la editura „J. Het.zel et A. Lacroix“, în 1864, dar aceste fade istorioare sînt departe de a prevesti pe viitorul șef al școlii naturaliste, reprezentînd o ultimă manifestare, în gustul ro- mantic, a tînărului Zola, pe vremea cînd nici nu îndrăznea să viseze că tirajele scrierilor sale vor depăși cu mult pe cele ale confraților, ajungînd să întreacă chiar cifrele atinse de Victor Hugo, a cărui personalitate domina epoca. Povestirile pentru Ninon au avut, dealtfel, un destin paradoxal. Rămase în umbră după apariția romanului Therese Raquin și a primelor volume din Les Rougon-Macquarl, s-au bucurat apoi de o mare popularitate, interesul asupra lor provenind tocmai din aprinsele discuții iscate de noua viziune artistică a scriitorului. Marele public, șocat, se întoarce cu plăcere la paginile romantice ale Povestirilor... — emoționantă evo- care a ținutului Provence —, în timp ce Zola, iritat de preferințele cititorilor, ce se îndreptau spre o carte care nu-1 mai reprezintă, le soco- tește simple exerciții literare, judecîndu-le cu o severitate excesivă. Cu toate acestea, primele sale narațiuni au cunoscut numeroase ediții, iar autorul 1 r nu a părăsit cu totul acest gen, un nou ciclu urmînd să fie tipărit în 1874, sub titlul: Noi povestiri pentru Ninon. Am în față un exemplar (numerotat, purtînd nr. 1) din ediția a Il-a a Povestirilor pentru Ninon, apărută la Paris, în 1874, la editura „Charpentier“ x, o carte frumos legată, pe a cărei pagină de gardă este înscrisă o scurtă dedi- 1 Astăzi păstrat în colecțiile Muzeului litera- turii române, sub numărul de inventar 30447. cație a autorului către poetul Catulle Mendes2: « ă mon tres cher confrere et amil Catulle Mencles ». Printr-un artificiu al legatarului, făcut în spiri- tul mistificărilor romantice sau, poate, din dorința proprietarului, între coperțile acestei cărți a fost prinsă și o filă dintr-o ediție contemporană a unor culegeri de cîte zece povestiri din autori diferiți, publicate sub titlul: Noul Decameron. Consacrat cîte unei zile, fiecare ciclu este prezidat, după mo- delul boccaccian, de o « regină »și de un « rege », ale cărui povestiri inaugurează seria respecti- vă. Două medalioane, ce reproduc chipul lui Zola, « regele celei de-a cincea zile », desenat în acva- forte, după o imagine binecunoscută, și pe cel al eroinei sale, Ninon, au pus pe autor alături de acest personaj imaginar, menit să simbolizeze și să păstreze vii amintirile anilor petrecuți în Provence.l E posibil ca această filă să fi fost anume atașată la exemplarul oierii lui Catulle Mendes, al cărui nume figurează printre prota- gonișI ii aceluiași ciclu epic. Exemplarul cuprinde, de asemenea, un desen in creion colorat, repetat pe două file, reprezentîtid o ilustrație semnată de A. Morand, la povestirea Aventurile uriașului S ido ine și ale piticului Mederic, care a deschis, probabil, volumul de povestiri din ziua a cincea a Noului Decameron, socotind după cade două medalioane, ce-i înfățișează pe Ninon și pe Zola. Surprinzător este faptul că, la 10 ani de la apariția Povestirilor pentru Ninon, Zola se în- toarce la volumul lui de debut, pentru a scrie pe el grațiosul omagiu, deși la acea dată se im- pusese publicului prin extraordinara forță cu care-și dezvoltase teoria naturalistă, fiind și o personalitate cunoscută în critica de artă. Să se fi oprit alegerea scriitorului asupra Po- vestirilor pentru Ninon, din motive pui* sentimen- tale, ce-l legau de prima lui carte, sau a con- sideral-o cea mai potrivită dintre ele ca s-o ofere ]>o<4uhii Catulle Mendes? Înclinăm mai degrabă către cea de-a doua ipoleză, dacă ne gindim că, tonalitatea lirică a povestirilor, putea avea rezonanțe în sufletul confralel : căruia îi era adresată dedicația. Oricare ar fi fost intenția lui »la, acest scurt autograf fixează peste timp : nnificația unui gest de prietenie, al unei ateu colegiale, dintre cele risipite cu dezinvoltură < omul so- ciabil și generos. Diuna' HISTEV 154 Scriitori străini în arhive românești 2 Poet parnasian, romancier, dramaturg și critic (1842--1909). Talent proteic, înzestrat cu o remarca- bilă tehnică, a versificației, în ciuda activității lui multilaterale, a unor certe calități literare și a unei prezențe vii în epocă, nu a dobîndit mare cele- britate. Pe lîngă volumele de versuri, este cunoscut ca autor al romanului Zo’har, al unei culegeri de povestiri (Contes du roitei, Isoline, Le Confessional), precum și al unor drame ca: Searroti și Glatigny. ROMAIN ROLLAND SCRISOARE CĂTRE O ACTRITĂ » ENTUZIASMUL STÎRNIT DE MESAJUL PROFUND umanist al poemului Ara Pacis, scris de Romain Rolland în 1920, imediat după prima conflagrație mondială, se materializează și în cele două epistole adresate autorului de două corespondente din Ro- mânia: actrița clujeană Nora Tessitori și Alexandra Mark din Tîrgu Mureș. Deși nici una dintre ele nu cunoștea adresa exactă a scriitorului ce se stabilise în Elveția, rîndurile expediate lui au fost trimise simplu, menționînd doar numele lui Romain Rolland, cu deplina convingere însă că vor ajunge la destinatar, către care se îndreptau în acel moment numeroase mesaje de simpatie. Dincolo de admirația pentru cunoscutul poem, ce exprimă plenar dorința de pace a omenirii, poem inclus de actrița clujeană în programul recitalului pe care-1 pregătea, în toamna anului 1926, undeva în munții Ghimeșului, Nora Tessitori își rezervă bucuria de a-i comunica auto- rului că versurile sale au inspirat și doi artiști ma- ghiari: ilustratorul FerenczE Val6r și compozitorul Hubay Jeno. Impresiile, provocate de vibrantele ver- suri, păstrează întreagă emoția lecturii și au fost consemnate astfel, chiar dacă ar fi fost posibil ca ele să nu ajungă în mîinile scriitorului care, primindu-le, îi trimite următoarele rînduri, scrise pe o carte poș- tală ilustrată: Villeueuve (El zeția) 20 septembrie 1926 Affedeux remerciements â ia V()i l'âme, en qui s’est transfusee mon Arî Pacis. Qu’il ed remarquable que deja me soit venit de 1 ransylvanie le demier echo de ce poeme! En pleine guerre, le jeune graveur Vaiere Ferenczy, de Nagvbânza, m’envoya une admirable eau-forte, inspiree d’Ara Pacis. (J’ai rencontre l’auteur, pour la premiere fois, ces mois derniers. Cest im vrai gr and artiste. J’esp'ere que vous le connaîtrez.) Cordiale svmpathie de ROMA™ ROtdAND Villenettve (Elvtția ) 20 septembrie 1926 Sincere mulțumiri acelei voci și acelui suflet care au dat viață poemului meu Ara Pacis. E remarcabil faptul căîntîiul ecou al acestor versuri a sosit clin Transilvania ! în plin război, tînărul gravor Ferenczi Vaier, din Baia-Mare, mi-a trimis o admi- rabilă gravură inspirată de Ara Pacis. (Pe autor l-am întîlnit pentru prima dată acum cîteva luni. Este un adevărat mare artist. Sper că îl cunoașteți.) Cu afectuoasa simpatie a lui ROMAIN ROLLAND 156 Scriitori străini în arhive românești Cealaltă carte poștală, pe care o publicăm, este expediată zece ani mai tîrziu, tot din Elveția. Ea reprezintă răspunsul la o lungă epistolă trimisă de Alexandra Mark lui Romain Rolland, emoționan- tă confesiune asupra evenimentelor din acei ani. «Semnele tragice, de rău augur, ale celui de-al doilea război mondial, m-au determinat să-i scriu— Villeneuve, 6 septcihbre 1936 Merci, chere M-me Alexandra Mark, pour voire lettre. Je sympathise avec vous, et je vous souhaite courage et foi, en depit des adveristes, qui ne sont que passageres. Bien cordiale ROMAIN ROLLAND Ilustrata reproduce, printre frunzișuri de toamnă, vila scriitorului de pe malul lacului aflat la picioarele Alpilor, lîngă Berna, iar în fața ei, se profilează își amintește Alexandra Mark. Pătrunderea fascis- mului, semnele groaznicelor evenimente îi neliniș- teau pe toți. I-am scris despre temerile, frămîntările mele. N-am așteptat răspuns de la dînsul, nu de asta am luat pana în mînă.» Răspunsul lui Romain Rolland a venit, în aceste cîteva rînduri încurajatoare pe care le transcriem: Villeneuve, 6 septembrie. 1936 Vă mulțumesc, dragă doamnă Alexan- dra Mark, pentru scrisoarea Dumneavoas- tră. Sînt alături de dumneavoastră, vă doresc curaj și credință împotriva adver- sităților, care nu sînt decît trecătoare. Cu deosebită afecțiune ROMAIN ROLLAND silueta lui Romain Rolland, gînditoare, cu binecu- noscuta sa haină sobră închisă corect. Ildiko MARO ST DOCUMENT ÎN REPLICĂ LEGENDĂ ȘI ADEVĂR ÎN BIOGRAFIA LUI TUDOR ARGHEZI ESTE CUNOSCUTĂ DISCREȚIA, POATE chiar zgîrcenia, cu care poetul Cuvintelor potri- vite a vorbit și a scris despre sine. Mărturisirile autobiografice rămase de la el se rezumă la cîteva date asupra familiei, consemnate în scurte interviuri, unde mai degrabă a învăluit decît a afirmat ceva sigur despre ascendența lui, fă- cînd-o de fiecare dată cu sfială sau ezitare ca în fața unui fapt și pentru el incert și încărcat de mister. Cel mai « norocos » dintre cei ce i-au solicitat lămuriri în acest sens a fost, se pare, Horia O- prescu \ căruia Tudor Arghezi îi declara într-o convorbire din 1956: « am să precizez cîteva date, ca în Buletinul Biroului dc populație... M-am născut în București la 21 mai (Sf. Constantin și Elena) 1880. Am fost singurul copil al lui Nae Theodorescu, originar din Cărbunești, Gorj. Tata se ocupa cu munca cîmpului. Dar fiind deștept (oltean!), la bătrînețe a fost funcționar într-o mică bancă. Pe bunică-meu îl chema Toader. Era dc meserie cojocar și căciular. A trăit peste o sută de ani și a fost un crai și jumătate pînă la adinei bătrînețe ». Aceste date de stare civilă (care, după cum se va constata curînd, conțin prea puțin adevăr și multe inexactități) cît și confesiunile făcute fiului său, Baruțu T. Arghezi2, aveau îndrituirea, venind din sursă directă, să se impună ca defi- nitive pentru această parte a biografiei arghe- ziene. Cu toate acestea, prin confruntarea date- 1 Tudor Arghezi despre sine și despre arta sa, „Tinărul scriitor^, nr. 12, 1956, pp. 3, 4, 5. 2 Publicate în revista „Luceafărul1', nume- rele din martie și aprilie 1960. lor, a celor sigure (extrase din actele de stare civilă) cu cele declarate de Arghezi însuși în diferite ocazii, rezultă că poetul avea sumare cunoștințe despre familia și ascendenții săi. Astfel s-ar putea explica, în parte, abundența de greșeli pe care o întîlnim în declarațiile făcute diverșilor publiciști sau în mărturisirile de fa- milie. în urma unor minuțioase cercetări arhi- vistice, efectuate asupra mitricelor bisericești de născuți, de căsătoriți și dc decedați din subur- biile parohiale Sfinții’ Voevozi, Biserica Enei, Biserica Hanu-Colței, Pitar Moș, Icoanei și din multe alte mahalale învecinate lor, precum și a inventarelor și registrelor de stare civilă din fosta circumscripție de galben a Bucureștilor 158 din veacul trecut (între anii 1840 — 1895), am Document în replică descoperit actele de stare civilă privind familia poetului, documente capabile să aducă o nouă și definitivă lumină asupra biografiei argheziene. Care este data nașterii poetului ? Din actul de naștere, pe care-1 reproducem în continuare, aflat în Registrul stării civile al fostei circumscripții de galben, reiese că Tudor Ar- ghezi s-a născut la 23 mai 1880, la ora șase di- mineața, în casa părinților săi din București, situată pe strada Țăranilor, la nr. 46, în subur- bia Icoanei, actuala stradă Aurel Vlaicu: [biserica] Orth[odoxă] Rom[ană] REGISTRU STĂREI CIVILE PENTRU NĂSCUȚI [Notat ulterior] N[umăr] î[nregistrare] 839/10.V. 1956 ss. indescifrabil lnl[rat] cu nr. 834697/111.1956.14 ss. indescifrabil Prenu- mele] [Fiul lui] [Numele] [Profesia} [Copil] Ion Nae Theodorescu Comersant Legitim [Notat ulterior]’. Schimbat numele din The- odorescu în ARGHEZI, iar prenumele din Ion în TUDOR, conform actu- lui de schimbarea nume- lui nr. 44 din 9 Mai 1956, înregistrat la Comitetul Executiv al Sfatului Popu- lar al Raionului Stalin, în baza deciziei nr. 385 din 16 aprilie 1956, dată la Direcția G[enera]l[ă] a Miliției D. E. P. Reg. nr. 23494 din 9 Mai 1956. [Ștampila Oficiului Stării Civile] [Notat ulterior]’. [Nr. curent] 542 Din anul una mie opt sute optzeci, luna Mai [,] ziua douăzeci și patruf,] la ora douăsprezece și jumătate din zi. Act de nașterea copilului Ion[,] de sex masculin[,] născut în București[J [i]eri la ora șase a. m.[,] în casa părinților săi din sub- urbia Icoanei, strfada] Țărani nr. 46, fiu legitim al D[omnu]lui Nae Theodorescu de ani treizeci și unu[,] comersant[,] și al D[oam]nei Maria[,] de ani optsprezece, după declarațiunea făcută de tatăl care ne[-]a prezentat copilufl]. Martori au fost D[om]nu[l] Theodor Vrabie de ani treizeci și șase, comersant din str[ada] Romană No. 92[J și D[om]- nu[l] Petrache G. Meschianu de ani douăzeci și șase, funcționar din str[ada] Țărani, nr. 27[,] care au subscris acest act după ce li s[-]au citit împreună cu noi și cu declarantul. Constatat după lege de noi Dimitrie Brăescu[,] ofițeru[l] Stări[i] Civile din Bucureștif,] Circumscripția IL Declarantul: ss. Nae Theodorescu Martori: ss. Theodor Vrabie și P. G. Meschianu Ofițer: ss. D. Brăescu Conf. adr[c]s[ci] 16841/ 1967, sect[or] Buc[u rosti] ARGHEZI TUDOR ’ a încetat din viață la 15. VII.1967 la București. Actul nr. 1026 Regțistrul] de decese ziua 1, luna iu- lie, anul 1970. ARHIVIST ss. indescifrabil în regfistrul] arhivelor] statului 875/1969 159 Document. în replică Cine este tatăl lui Tudor Arghezi ? Conform certificatului de naștere al lui Tu- dor Arghezi (Ion Theodorescu), «după decla- rațiunea făcută de tatăl care prezentat copi- [Bisericd\ Orth[odoxă} Nae Theodorescu cu D[omnișoa]ra Maria Iliescu ambi juni Zu[7]», acesta este fiul «legitim » al Măriei și al lui Nae Theodorescu — căsătoriți oficial, după cum reiese din actul de căsătorie, înregistrat la circumscripția a 11-a de galben din București, act pe care-1 transcriem mai jos: Begistru[l] stării civile pentru căsătoriți Nr. 83 Din anul una mie opt sute șaptezeci și cinci, luna aprilie, ziua optsprezece, la ora patru după amiaza. Act de căsătoria D[omnu]lui Nae Theo- dorescu, în etate de douăzeci și cinci ani, flăcău, sergent major în jandarmi călări, născut în Bucu- rești, la anul 1850, luna august, și domiciliat în suburbia Biserica Enei, strada Colțea, Nr. [50], fiu major al decedatului Theodor și al D[oamn]ei Maria Theodorescu, domiciliată în strada Occi- dentului [nr. 50]3, care a fost presinte și a con- simțit la această căsătorie cu D[omnișoa]ra Maria Iliescu[,] în etate de șasesprezece ani trecuți, jună, născută în București[,] la anul 1850 și opt, luna octombrie, și domiciliată în suburbia Icoana, strada Țărani No. 22, fiică minoră a D[omnu]lui Ion Iliescu și a D[oamn]ei Maria Iliescu, domici- liați cu fiica lor, cari au fost presenți și au consim- țit la această căsătorie. Cei de față[,] contractanți și părinți contractanți[,] ne[-]au declarat că au fă- cut un contract dotai de căsătorie, care se află de- pus la Tribunalu[l] Ilfov, Secția III Civilă, spre le- galizare, după cum se constată din certificatu[l] acelui Tribunal cu nr. 3204, din șaptesprezece ale curentei. Actele preliminare sunt »[Urmează șirul tuturor actelor anexate la dosar.} brie 1850, nu «la anul 1850 august 30», cum greșit indică certificatul de căsătorie, care preia această dată inexactă din certificatul de naștere, eliberat de Escadronul de jandarmi al Capitalei, sergentului major Nicolae Theodorescu: Tatăl poetului, Nae Theodorescu, după nu- mele de botez — hricola,e (așa cum apare înscris hi actul său de naștere din mitrica bisericii llanu-Colței, redactat, după uzul vremii, în chi- rilice), s-a născut la București, in ziua de 24 noiem- « Escadronful] [de] jandarmi ai Capital[e]i Certificat Noi Comandantul Escadronului jan- darmi ai Capital[e]i[,] Dimitrie Tulea, certificăm că sergentul major N. Theo- dorescu este născut la anul 1850 august 30[,] în orașul București, [circumscripția] culoarea Galbenă, strada Occidentului nr. 50, și spre încredințare i s[-]a liberat acest Certificat din partea Corpului, spre a se servi cu dînsu[l]ori unde trebuința va cere. Comandanții[1] Escadronului Căpitan D. Tulea» 3 Cf. certificatul de naștere al lui Nae Theo- dorescu, eliberat de Escadronul de jandarmi. Rămas orfan la vîrsta de 12 ani și, probabil cu o situație materială precară, Nae Theodo- rescu a intrat, se pare, de mic în rîndul copi- ilor de trupă4, ajungînd cu vremea, la gradul de sergent major. A dus o viață aspră, ce ex- plică, poate, firea lui dură și purtarea inflexi- bilă față de fiu și față de soție, de care se va despărți, dealtfel, curînd. La data căsătoriei — 1875 — tatăl poetului avea vîrsta de 25 de ani, era sergent major în escadronul de jandarmi călări al Capitalei și locuia pe strada Colțea (unde s-a născut), separat de mama sa, văduvă, care domicilia la altă adresă, pe strada Occidentului nr. 50, într-o altă mahala. Cînd se naște poetul, la 23 mai 1880, Nico- lae Theodorescu avea 30 de ani și șase luni și era de profesie «comersant». Cît privește afir- mația lui Arghezi (vezi interviul citat) că tatăl său « se ocupa cu munca clmpului », ea nu poate fi susținută, întrucît pe lîngă cele două profe- siuni (militar și «comersant»), ce impuneau prezența lui continuă în Capitală, e greu de presupus că ar fi avut pămînt arabil în Bucu- rești, de unde era originar, cu atît mai puțin că lucra pămîntul de la Cărbunești (dacă-1 avea?), deoarece tatăl său locuia de mult în Capitală, unde a și murit în 1862. A existat Rozalia Arghezi ? Recent apăruta carte, O constelație a poeziei române moderne5, lansează seducătoarea ipo- teză a nașterii lui Tudor Arghezi «ca rod al conviețuirii nelegitimate prin căsătorie, dintre Ni- colae Theodorescu și Rosalia Arghezi (s. n.), o femeie simplă, venită din Ardeal ca menajeră. » Conform extrasului de naștere din Condica de botezați a bisericii Cimitiru-Icoana, pe anul 1858, eliberat la cererea lui Nae Theodorescu în vederea căsătoriei, reiese că Maria Niță — mama viitorului poet — s-a născut la București, la 29 octombrie 1858, în mahalaua Ceauș David. La data căsătoriei cu Nae Theodorescu, ea avea șaisprezece ani și cinci luni și purta numele de familie Iliescu, după tatăl său. Iată, dealtfel, actul: 4 Supoziție confirmată și de faptul că certi- ficatul său de naștere a fost eliberat de esca- dronul de jandarmi din care făcea parte și nu de Starea civilă. 5 Studii de Dinu Pillat, București, editura „Minerva“, 1974, p. 9. 161 Document în replică « Primăria Comunei București Oficiul Stării Civile Circumscripția [a] îl-a de Galben EXTRACT din Condica de botezați a bisericii Cimitiru-Icoana pe anul 1850 si opt No. 52 Noi [,] Ion Panaitescu, oficiarul Stării Civile [,] Circumscripția [a] Il-a de Galben, certificăm că în urma cereri[i], făcută de către D[umnea]lui sergent major N. Theodorescu, prin suplica înregistrată la No. 335, de a i se libera un extract după actul de naștere al D[omnișoa]rei Maria, care se află înscris în Condica de botezați a bisericii Cimitiru Icoana pe anul 1850 și opt. Consultînd menționata condică am găsit [,] la nr. 52, următoarele: în anul una mie opt sute cincizeci și opt, luna octombrie, ziua douăzeci și nouă, s-a născut în orașul București, maha- laua Ceauș David, un copil de sex feminin din părinți anume: N i ț ă B ir- j ar u și soția sa Maria și tot în acel an, luna noiembrie, ziua nouă, s-a botezat cu numele de Maria, de către nașa sa U ț a Văduva, care taină religioasă s-a săvîrșit de către Preotul Dumitru....... Dat conform registrului și eliberat de la acest Oficiu[,] astăzi nouă aprilie, anul una mie opt sute șeptezeci și cinci, spre a-i servi la căsă- torie în Capitală. Oficier: ss. I. Panaitescu» Părinții Marini lliescu sini tot bn cu roș le ni. Tatăl ei, Ion lliescu, nume provenit din Ion (Niță) Ilie, era, de asemenea, din Bucuroșii și domicilia în suburbia Icoanei, strada Țăranilor 22. fdi-a om mi stana «comerciant», dovadă că oferă prin actul dolal, fiicei sale: «Maria lliescu cu ocaziunea treceri[i\in căsătorie cu, sergentul major N. Theodorescu suma de lei noi douăsprezece mii una sulă cincizeci și unu bani și cinci zeci %, 12151, 50% compusă din trusou și un imobil situat în suburbia, Icoana, strada Ț ăr anilor®, [cir- cumscripția] culoarea galbenă. Acest certificat s[-]a eliberat numiților de noi conform Ari. 713 din Procedura Civilă pentru a se putea celebra căsătoria înaintea Oncierului Stărei Civile. Președinte, ss. Indescifrabil Grefier ss. Indescifrabil [Data înregistrării']: Anul 1875, aprilie 17, No. 3204» Cine erau bunicii Iui Tudor Arghezi ? Părinții lui Nicolae (Nae) Theodorescu sînt, la rînduf lor, cum se desprinde din acte, bucu- reșteni; în orice caz, la data nașterii tatălui viitorului poet, locuiau în București. Dealtfel, în nici un înscris, nici în cel de botez al fiului lor Nicolae, nici în actul lor de rmnmie, în drep- tul rubricilor: Locul locuinței și Orașul sau satul unde s-au născut, nu este notată altă localitate, decît « orașul București ». Tatăl lui Nae Theodorescu se numea loan Theodor (loan sin Theodor). Theodor era nu- mele de familie din care a rezultat, după uzul cunoscut, cel de Theodorescu. Era, într-adevăr, de meserie cojocar, cum declară și poetul (vezi interviul citat). Locuia în centrul orașului, unde avea, credem, atelier și prăvălie pe strada.Colței, cunoscută pînă astăzi, ca și cele din jur, ca stradă a blănării or și a cojocarilor. El se stinge din viață în anul 1862, la Bucu- rești, în strada Occidentului, așa cum atestă în fața comisarului de circumscripție un grup dc martori, și cum reiese din!r-un certificat întocmit la dala de: 7 aprilie 1875, depus la dosarul matrimonial al Iui Nae T’ieoc'arcscu: « CEI < TI FICAT Subsemnați[i] cetățeni domiciliați în Bucureștif,] strada suburbia Sf[in]ț[ii] Voevozif,] No. [50] atestăm prin aceasta că părintele D[om]n[ului] sergent G No. 46, unde s-a născut poetul, cum rezultă din actul său 162 major N. Theodorescu este încetat din viată încă din anul 1862 și spre credință am Document în rcpiicâ subscris acest certificat spre a se servi cu dînsu[l] ori unde trebuința va cere. Semnăturile: ss indescifrabile. Subcomisia 7 cul[oarea] verde 1875 Aprilie 5 Subcomisar ss. V. Gheorgescu » Deci, el a murit după 12 ani de la nașterea lui Nae, lăsîndu-și fiul orfan. Afirmațiile lui Arghezi referitoare la bunicul său, că ar fi trăit peste o sută de ani, sînt, astfel, o simplă legendă. Bunica dinspre tată a lui Tudor Arghezi, se numea Maria Theodorescu, așa cum apare și în actele de căsătorie ale fiului ei, Nae. Cunu- nia cu loan sin Theodor a avut loc în 1845, la 9 septembrie, în București. La rubrica Locul locuinței miresei din extractul de căsătorie este consemnată « mahalaua Schitu Mugurașu». (Credem că e vorba de Schitu Măgureanu. Din cercetările noastre rezultă că nu exista «Schitu Mugurașu».) Mama Măriei Niță-Iliescu (bunica poetului dinspre mamă), se numea ca și fiica ei, tot Maria (Maria Iliescu) și era, de asemenea, bucureșteancă. Din consultarea actelor, urmărind ascendența scriitorului pe ambele ramuri ale familiei, reiese că poetul era originar din București, nicidecum de pe meleagurile gorjene. Cît privește unele afirmații privind copilăria lui Arghezi, plasată cu predilecție de biografii săi în mediul rural: «poetul și-a petrecut în mediul sătesc mulți din anii copilăriei și adoles- cenței , ele sînt contrazise de simplul fapt că tînărul Arghezi nu a părăsit orașul natal (Bucu- rești) decît atunci cînd s-a angajat laborant la fabrica de zahăr din Chitila și apoi, pentru a se călugări, la Cernica, iar în vacanțele școlare lucra « ca ucenic la un pietrar, poleind inscripți- ile din cimitire »8. «Mi-a trebuit un nume care să nu mai semene cu altele» Geneza pseudonimului său, Tudor Arghezi, a fost elucidată chiar de poet, potrivit declarației 7 Ovidia Babu, Despre elementul folcloric in poezia lui Tudor Arghezi, „Caiete critice", 1/1957, p. 240. 8 Tudor Arghezi: Lume oechc, lume nouă. Principii de educație, București, „Editura tine- retului“, 1958, p. 328. sale că La descoperit pe « Arghezi» în vechiul nume al rîului Argeș, pe care La atașat la cel de Theodorescu (devenit, prin reducție, Tudor) pentru a ieși din anonimat, distingîndu-se astfel de mulțimea celorlalți Theodorești: «Mi-a tre- buit un nume care să sune și care să nu mai semene cu altele, — mărturisea poetul fiului său: — Cînd l-ai luat pe „Arghezi“ cu tine lîngă Theodorescu ? — Cam prin jurul anilor 1900...» 9 Deci, nici vorbă ca pseudonimul să fie îm- prumutat de la inexistenta sa mamă, Rosalia Ar- ghezi — pură plăsmuire — introdusă spre deli- ciul filologilor doritori de inedit, legendă perpe- tuată cu atît de impresionantă credulitate și de al ți biografi ai săi10. Din consultarea certificatului de naștere, precum și din însemnarea marginală făcută pe același act, pentru autentificarea schim- bării numelui, reiese că poetul a purtat două nume înscrise în actele oficiale: primul, dat la naștere, este Ion Nae Theodorescu (Ion Theo- dorescu), iar cel de-al doilea nume, Tudor Ar- ghezi, pseudonimul său literar, devine oficial abia în anul 1956, la 9 mai. Reproducem în continuare adnotarea pentru identificarea numelui: «Schim- bat numele din Theodorescu în ARGHEZI iar pre- numele din Ion în TUDOR, conform actului de schimbarea numelui nr. 44 din 9 mai 1956, în- registrat la Comitetul Executiv al Sfatului Popu- lar al Raionului Stalin, în baza deciziei nr. 385 din 16 aprilie 1956 dată la Direcția G[enera]lă a Miliției D.E.P. Reg. nr. 23494 din 9 mai 1956 ». Tudor Arghezi nu a rămas doar un pseudo- nim artistic, intrat cu aureolă în literatură, ci și un nume oficial, înregistrat la Starea civilă. Constantin POPESCU-CĂDEM 9 Cf. BaruțiuT. Arghezi, „Luceafărul",1 mar- tie 1960; Emil Mânu, Prolegomene argheziene, București, 1968, editura „Albatros”, pp. 55, 56; G. Pienescu, Tabel cronologic, în volumul Cimi- tirul Buna-Vestire, ediția 1968. 10 Or. S. Crohmălniceanu, Literatura română intre cele două războaie mondiale, 1974, voi. II, p. 11. PUNCT - CONTRAPUNCT Precizări la... cîteva precizări Am conceput articolul meu Pentru o clarificare de metodă (publicat în cadrul rubricii Cronica edițiilor din „Manuscrip tuni“, an VI, nr. 1(18)11975, pp. 173—182) în sensul și cu funcționalitatea exprimată in titlu. Transcrierea manuscriselor eminesciene este o chestiune de mare responsabilitate, și de aceea ea nu trebuie lăsată la nivelul de rezolvare propus de tot felul de îndreptare de limbă. Nimeni nu deține cheia folozofică a acestei probleme. Ambițiile unora de a crede că dau versiunea cea mai corectă din punct de vedere filologic — și ultima — este o formă, de sublimare a suficienței intelectuale. Am vrut să incit o discuție, în termenii politeții și ai sincerității, deci ai unei stime colegiale pe care o nutrim pentru ceea ce a reușit Aurelia Rusu, prin editarea Artei reprezentațiunii dra- matice a lui Th. Rdtscher, în traducerea lui Eminescu. Am rămas surprins că autoarea ediției n-a înțeles nimic din toate acestea (vezi „România literară", an VIII, nr. 12, joi 20 martie 1975, p. 5) căzînd pradă unui orgoliu propriu exacer- bat, într-o manieră verbală improprie limbajului nostru, care nu onorează un dialog, cu atît mai mult dorința mea de a-l continua. Marin BUCUR 0 eroare a lui G. Ibrăileanu în nr. 1 al revistei dumneavoastră din 1975, la p. 53, în cadrul articolului intitulat Trei ipostaze editoriale ale poeziilor lui Eminescu, unde se reproduce textul unei scrisori I. Bianu, în legătură cu întocmirea unei ediții a poeziei eminesciene, este indicat, de către profesorul ieșean, numele unui tînăr student, Iulian Pre- descu. Țin să corectez această eroare a lui Ibrăi- leanu, specificînd că sub numele de Iulian Pre- descu (s. n.) se află de fapt semnatarul acestor Ne-am exprimat — și în alte ocazii — părerea că numai prin confruntarea de opinii se poate crea un climat pro- pice cercetării științifico, atît timp cît schimbul de opinii nu alunecă pe panta unor susceptibilități personale șl a unor replici de dragul replicilor. Evident, publicarea unui document nu înseamnă, ipso facto, și elucidarea tuturor problemelor pe care el le ridică. De aceea, am considerat întotdeauna că mo- mentul apariției unui text inedit trebuie să constituie, do fapt, un punct de plecare pentru viitoarele ample dezbateri. Vom găzdui, așadar, în continuare, orice pre- cizare documentară menită să aducă noi lumini asupra textelor caro sîntjpuso la dispoziția cititorului, în pa- ginile revistei noastre. N. R. rînduri. (Vezi, în acest sens, cele trei scrisori publicate de profesorul Ion Creții, în volumul său, intitulat: G. Ibrăileanu, Restituiri literare, București, 1968). Lucian PREDESCU București, 5 februarie 1975 Cui îi scria Anatole France? îmi permit a vă cere îngăduința de a da cîteva lămuriri cu privire la scrisoarea lui Anatole France publicată în „Manuscrip tum“ nr. 111975, p. 171. în rîndurile ce însoțesc Corespondența pro- tocolară s-au strecurat cîteva insinuări mali- țioase, atît la adresa lui Anatole France, cît și la adresa destinatarei necunoscute a scrisorii, care nu este decît Principesa Martha Bibescu. Scrisoarea nu este deloc de dragoste, ci res- pectuos admirativă. Ea reprezintă răspunsul lui Anatole France la scrisoarea Marthei Bibescu, care mulțumea scriitorului pentru călduroasa primire ce-i făcuse la Bechellerie (proprietatea lui Anatole France), în cursul lunii august (Qua- tre portraits — „GrasseC, 1929, p. 145). Personal, am avut fericirea să cunosc pc Mar- tha Bibescu, fiind tatăl lui Tudor N icolaescu, care i-a tradus în românește Les huit paradis. Traducerea celor Opt raiuri a apărui in 1946, editată dc „Fundația Regală pentru Literatură și Arlă“, cu o emoționantă, prefață, din partea, autoarei: Lui Tudor Nicolaescu, scrisoare iară răspuns către un tînăr care a murit. Fiul meu murind tragic la 20 de ani, intre Martha Bi- bescu și mine a. urmat corespondența pînă în 1971, un an înaintea morții sale. Vasile N ICOLAESCU București 1975, martie 10 INTRE ȘVARȚ ȘI CALIMARA ULTIMA-SCRISOARE FĂRĂ ADRESĂ» PE LÎNGĂ ALTE INEDITE AFLATE LA IAȘI, în fondul G. Topîrceanu, de menționat o schiță, Nepoata Boiangiului, redactată în anul 1921. Faptul că n-a fost inclusă în Scrisori fără adresă (Proză umoristică și pesimistă, Buc[urești], Ed[itura] „Naționala S. Ciornei", 1930) poate fi un argument că ea nu mai răspundea exigențelor autorului. Ca schiță « ușoară », ori ca « reminiscență », cum preci- zează subtitlul, Nepoatei Boiangiului era destinată unui public larg, nepretențios, avînd ca finalitate divertismentul. Pe vcrso-ul paginii 17, G. Topîrceanu a redactat (cu creionul) un proiect de ofertă către Editura „Viața Romînească": «Am onoare a vă propune publicarea unei scrii de broșuri cu titlul comun Cupidon — cuprinzînd localizări și prelucrări amuzante, auică bucăți ușoare în sensul indicat de titlu. Fiecare broșură va avea 12 de pagini, — în jar- matul fixat de noi prin înțelegere 'verbală. Publicarea va începe cel mai tî ziu la 15 septem- brie a. c. [1921]. Subsemnatul se obligă să f urnizeze odată pe lună materialul necesar, la data filată de Editură. In caz[ul] cînd Editura dorește să scoată două, trei sau chiar patrii broșuri pe lună, — subsemnatul se obligă a-i furniza materialul necesar.» Deoarece efectele crizei postbelice erau puternice, Editura „Viața romînească" n-a dat urmare ofertei lui G. Topîrceanu. în legătură cu angajamentul acestuia de a furniza « două, trei sau chiar patru broșuri pe lună », Otilia Cazimir nc-a informat că scriitorul nu inteționa să realizeze el singur aceste broșuri. Drept colaboratori avea pe Otilia Cazimir și D. D. Pătrășcanu. în lucrarea noastră despre G. Topîrceanu (Buc[ureștiJ, E. P. L., 1966), ne-am referit incidental (pp. 211 și 374) la Nepoata Boian- giului. Dăm aici textul integral al schiței. Constantin CIO PIC IC. 1 NEPOATA BOIANGIULUI - REMiNISCENȚĂ - Faptele pe care vreau să vi le povestesc s-au petrecut cu mulți ani în urmă, într-un orășel de provincie cum ar fi Mizilul nostru de pildă. — Pentru ce tocmai Mizilul și nu alt oraș? ar putea să mă întrebe, cu drept cuvînt, unul dintre localnici, privindu-mă bănuitor din capul locului. — Pentru că orașul meu trebuie să aibă un nume, i-aș răspunde. Și dacă dau numele orașului cel adevărat, locuitorii lui ar avea dreptul să se supere. — Așadar, recunoști că povestirea d[umi]tale ar putea aduce oarecare atingere mîn- driei noastre? — Nicidecum. Doar am spus de la început că acel oraș nu e Mizilul d[umnea]voastră... adică nu e Mizilul cel adevărat, ci un Mizil ireal, un Mizil închipuit... Așadar, după cum vă spuneam, sau după cum abia aveam de gînd să vă spun, — de cîtăva vreme toți tinerii din Mizil păreau atinși de o boală ciudată, un soi de epidemie curioasă care, după ce lovise la început numai pe cîțiva, se lățise repede mai tîrziu asupra tuturor, fără deosebire de ocupație sau treaptă socială. G. Topîrceanu împreună Cu Otilia Cazi mir. Ils n’en mourraient pas tous, mais tous etaient frappes... Toți tinerii din Mizil slăbeau văzînd cu ochii, nu mîncau mai nimica, nu dormeau aproape deloc și rătăceau pe străzi pînă noaptea tîrziu ca niște lunatici. Adesea îi întîlneai pe hudiți singuratice sau afară la cîmp, umblînd razna unul cîte unul și șop- tind cuvinte neînțelese cu ochii la cer. Cînd vorbeai cu vreunul, te privea ca de pe altă lume, îți răspundea într-aiurea și pleca mai departe, mișcînd încet din buze. Alt simptom ciudat. Aproape toți căpătaseră gustul luxului, devenind risipitori, cheltuindu-și banii pe nimicuri și mai ales pe haine. Nepotul căpitanului de pompieri își comandase la București un costum kaki complet; feciorul măcelarului dăduse 35 de lei pe o jiletcă portocalie cu picățele negre și purta numai ghete de lac cu postav penibe; grefierul de la judecătorie avea acum în degetul arătător un inel mare cu piatră de safir, iar băiatul perceptorului, ca să-1 întreacă, își pusese în urechi niște cercei cu boabe de mărgean cît o alună. Toți miroseau a parfum cale de-o poștă. Și de unde pînă atunci fiecare se tundea numai o dată pe lună, acum Tănase bărbierul nu mai prididea din lucru; veneau chiar și de două ori pe săptămînă la ras, ba unii pretindeau să le facă și părul cu drotul, ca la cucoane. Pe lîngă asta, pierduseră orice tragere de inimă pentru muncă, nu mai erau buni de nimic. Copiștii de la primărie încurcau hîrtiile oficiale și scriau alte năzbîtii în actele stării civile; tclegrafiștii de la poștă transmiteau telegramele alandala; feciorul băca- 166 nului, cel cîrn, dăduse trei kilograme de cașcaval unei babe care-i cerea o litră dc măsline, G- Wrccanu iar un impiegat de la gară era gata să provoace o deraiere, băgînd un tren de marfă pe linia a doua, pe unde trebuia să vie acceleratul. Dar scandalurile? Nu era noapte lăsată de la D[umne]zeu în care să nu se întîmple un scandal. Păruieli, haine rupte, ochi tumefiați... Se băteau noaptea pe tăcute, în întuneric și, lucru curios, a doua zi nu avea nimeni nimic de reclamat. Mare comedie! Bieții mizileni se luaseră de gînduri. Ce pacoste, ce calamitate se abătuse asupra orașului lor?... în vremea asta, fetele nu știau nici ele ce să mai creadă. Adio, bilete dulci în plicuri parfumate! Adio, șoapte de amor seara în portiță! Nici plimbări la cîmp, nici întîlniri noaptea pe lună în fundul grădinilor, nici măcar strîngeri de mînă însoțite de suspine, nimic, nimic, nimic! Cînd se întîlneau cu băieții, fetele se uitau cu tristețe în urma lor sau le aruncau priviri furioase și șopteau între ele strîngînd buzele cu dispreț; dar ei treceau în drumul lor, fără să bage de samă... Și pe cînd băieții umblau forfota toată noaptea, bietele fete se culcau, triste, odată cu găinile, [frază neterminată]. Cu toate astea... cu toate astea domnu’ Ghiță Săndulescu, librarul, vînduse toate plicurile colorate cîte le avea în prăvălie și comandase la București un alt stoc mai mare de diferite forme. Unde se duceau toate acele misive? Iar la domnul Matache, în colț, chefurile de unul singur se țineau lanț și bietul Chiosea țiganul răgușise urlînd în fiecare seară, cu ochii peste cap și cu gura pănă la ceafă: Dor pribeag cu vise multe, Spune ce ai de mă frămînți?... De la o vreme, fetele — tot ele! — au cam mirosit cum stă lucrul. Dar n-au spus nimănui nimic. Se adunau numai grupuri-grupuri, discutau cu aprindere între ele, părînd și mai furioase decît înainte. Și nu mai lucrau nici ele aproape nimic. De două- zeci de ori pe zi lăsau lucrul, se țeseau de la una la alta, neliniștite, se țineau parcă în curent din ceas în ceas cu mersul unor evenimente îngrozitoare. — Au înnebunit și fetele de-acum! ziceau mizilenii, exasperați. Ce era de făcut? Nimeni nu mai pricepea nimic. O primejdie misterioasă amenința orașul, îi strica tihna lui de urbe liniștită, — un rău ascuns care trebuia descoperit și curmat din rădăcină, cît mai era vreme. Chestia a fost adusă în Consiliul municipal. După o deliberare secretă de un ceas și mai bine, Consiliul împreună cu primarul au însărcinat pe conu’ Enacache Mîndru, consilier comunal, care se arătase mai aprig decît toți, să urmărească pas cu pas, chiar în seara aceea, pe Tică, feciorul lui Damaschin, care sta chiar peste drum, — cel mai de curînd apucat de dintre tinerii din Mizil. A doua zi, conu’Enacache Mîndru a venit cu raportul la primar: îndată după ce a mîncat, din fugă și pe apucate, Tică s-a sculat lăsînd pe ceilalți la masă, a ieșit în stradă, a rupt cîteva panseluțe vîrînd mîna prin grilaj din grădinița cucoanei Aglaia, văduva protopopului, apoi a pornit-o la deal și a început să dea tîr- coale de la colțul străzii cam pînă la a șaptea — a opta casă din ulița Mărdăresei. La urmă, s-a apropiat de gardul caselor lui Alecu Boiangiul, cel care ținuse prăvălie cu luminări în strada Gării, s-a ridicat lîngă zaplaz și-a aruncat buchetul și o scrisorică între rondurile de flori din fața casei... Dar n-apucase bine să le arunce, cînd Năică, feciorul lui Tasache Lungu, ieșit și el nu se știe de unde, s-a apropiat fără veste pe la spate și i-a vîrît mînile în păr... Dumnealui, conu’ Enacache, abia i-a despărțit. — Stați, tâlharilor! Pentru ce vă bateți?... Dar băieții, fără a scoate o vorbă, s-au smuncit din mînile lui și-au fugit, unul într-o parte, altul în cealaltă. Iar cînd s-a uitat conu’ Enacache peste gard în curte, n-a văzut ^Poata boiangiului nimic deosebit. Numai ferestrele de la casa Boiangiului străluceau singure în bătaia lunii. Auzind raportul consilierului, domnu’ Todiriță Donciu, primarul orașului, — un om vesel din fire și rotofeiu la trup, chiar în dimineața aceea își făcu de lucru pe ulița Mărdă- resei și se abătu ca din întîmplare pe la casa lui Alecu Boiangiu, negustor vrednic altădată, acum încovoiat de vreme și doritor de odihnă, văduv de cîțiva ani. Acesta tocmai se afla în cerdac, unde ieșise la răcoare, într-o cămașă lungă de noapte cu alesături de arniciu roșu pe la mîneci. Cînd auzi că se deschide portița de la drum, își duse o mînă deasupra ochilor și privi cu luare-aminte. — Este cîini în curte? întrebă de departe dfomnul] primar cu prietenească voce, neîndrăznind să intre. Boiangiul se ridică numaidecît să-și întîmpine mosafirul. — A, poftiți! Poftiți, coane Todiriță ! Nu este cîini... Avem numai o javră pe care o ținem în dos, că strică florile... Cu picioarele lui scurte în pantaloni largi, domnu’ Todiriță Donciu înaintă călcînd mărunt printre straturile de flori toropite de căldură, urcă cele trei trepte ale cerda- cuini umbrit de zorele și se lăsă gîfîind pe un scaun. — Ce năduf, ce zăpușala dracului! zise el ștergîndu-și chelia aburită de sudoare. Am avut niște treburi prin partea locului și, iaca, m-a prins zăduful... M-am abătut și pe la d[umnea]ta să mă mai răcoresc, că știu că aveți fîntînă în curte... La drept vorbind, d[omnul] primar nu știa că Boiangiul are fîntînă în curte. Dar o zărise chiar atunci din întîmplare, căci pe cînd vorbea astfel, ochii lui mici, plini de zîmbete și viclenie, iscodeau iute în toate părțile să descopere ceva, vreun indiciu cît de mic, în legătură cu daravera pentru care venise. — Avem apă rece... ca de la gheață ! răspunse bătrînul, măgulit că primarul îi cunoaște fîntînă — o fîntînă mare de piatră, cu pietre înverzite de vechime. Victoriță ! — strigă el prințr-o ușă deschisă — adu degrabă niște dulceață cu apă rece!... — Dă’ ce... nu ești singur? întrebă Todiriță Donciu, săltînd puțin de pe scaun. Noi te știam singur. — Nu, răspunse Boiangiul. Mi-am adus o nepoată de la București, să aibă cine mă îngriji... Am de gînd s-o înzestrez și s-o mărit, dacă mi-o ajuta D[umne]zeu. Cuprins de o presimțire vagă, primarul făcu numai atîta: « hm! » și rămase cu capul întors, cu ochii ațintiți spre ușa pe unde trebuia să vie Victoriță. Și fata se ivi numaidecît cu o tabla mare cu dulceață, pe care o puse pe balustrada cerdacului... Ce să vă mai spun? Dintr-o singură privire d[omnul] primar a înțeles tot. într-o singură clipă, o lumină neașteaptată se făcu în capul acestui vrednic părinte al comunei, care se necăjea de atîta vreme în zadar să descopere pricina răutăților ce se abătuseră asupra nefericitu- lui orășel. Cu gura rumenă ușor întredeschisă, cu părul adus în grabă dintr-o singură întorsă- tură deasupra capului, fata părea că abia s-a trezit dintr-un vis frumos și se uita zîm- bind cînd la unchiu-său, cînd la domnu’ primar... Dar nu! Ca să înțelegeți măcar pe departe pentru ce Todiriță Donciu, om cu greutate și cap de familie, a rămas cîtăva vreme mut și cu gura căscată — ar trebui să v-o zugrăvesc pe Victoriță întreagă, din cap pînă-n picioare, cu de-amănuntul: de la panto- fii mici, cu baretă, și ciorapii negri care dispăreau sub foile rochiei tocmai unde începe rotunzimea piciorului, pănă la bluza subțire de marchizetă albă prin care se ghicea gingășia bustului, înclinat ușor înainte... Ce minunăție de ochi albaștri, întunecați și luminoși totodată... ce păr negru, ce zulufi creți și șuvițe neastîmpărate în jurul tîm- plelor... și ce gură mică, rumenă și mofturoasă ca de copil, cu colțuri care aci se ridicau în sus a batjocură, aci se lăsau în jos a neîncredere... — Va^să zică d[umnea]ta ești pricina pentru care toți tinerii din Mizil și-au pierdut mințile! zise dțomnul] primar, uitînd orice diplomație. — Dac-au pierdut numai atîta, n-au pierdut mare lucru! răspunse Victorița plecîn- du-și ochii în pămînt smerită. Și, cînd zîmbea, ea făcea întotdeauna patru gropițe: două în obrazul stîng, una în obrazul drept și alta-n bărbie. Todiriță Donciu se gîndi că de cînd e el, asemenea drac de fată nu mai văzuse. — Victoriță, pentru ce nu vrei mata să te măriți? întreabă deodată cu paternă fa- miliaritate d[omnul] primar, care presupunea, fără să știe nici el pe ce temeiu, că Victo- rița nu vrea să se mărite. — Iaca, nu vrea! întări și Boiangiul. — Pentru ce să mă mărit ? — Pentru binele Mizilului... ca să-i vindeci odată pe toți. 169 Nepoata boiangiului — Dar nu ma pot mărita cu toți! Și nici măcar cu unul, — adăogă fata rîzînd. — Se vede treaba că nu-ți plac mizilenii noștri, zise cu tristețe dfomnul] primar. S-ar putea? întrebă Victorița, cu un ton de protestare, pe care îl dezmințeau colțurile gurii. Și în același timp se uită iute, pe sub sprîncene, la dțomnul] pri- mar. Sub privirea aceea dezmierdătoare și dulce, [mîngîietoare și iute ca focul], d[om- nul] primar simți că i se roșește chelia dc plăcere. «lacă-iacă... nu cumva m-apucă si pe mine? se gîndi el înfiorat. Dacă m-apucă și pe mine, atunci s-a isprăvit: se duce dracului Mizilul...» Ah, Victoria, Victorina, Victorița! Dacă soarta, care* a uitat să-ți dea și o inimă pe lîngă frumusețe, te-ar fi aruncat în altă țară și în alte vremuri, cine știe ce monarh puternic ai fi cucerit cu grațiile tale, în loc să’întorci cu nevinovăție capul unui biet primar de provincie! După această primă vizită, dțomnul] primar începu să aibă cam des treburi pe ulița Mărdăresei. Și de cîte ori venea prin partea locului, trebuia să se abată și pe la fîntîna lui Alecu Boiangiu... — Vrei să spui că, pănă la urmă, a căzut și primarul în căpcană? mă veți întreba. * — Nu. Dar rîvna lui pentru comună și zelul pentru binele obștesc, mai ales acum , cînd cunoștea mărimea primejdiei, îl făceau să vie tot mai des.’ Drept e că uneori * cam uita scopul vizitelor sale și se lăsa numai în voia plăcerii de a sta de vorbă cu Victorița. - — Apăi vezi... — Ei bine, da! Dar cui nu-i place să stea de vorbă cu o fată frumoasă? Spre cinstea tuturor administrațiilor noastre comunale însă, trebuie să spunem că nici primarul singur nu și-ar fi dat seama dacă vine mai mult din datorie decît din plăcere, sau mai mult de plăcere decît din datorie. Lucru vădit e, că datoria de părinte al orașului îl obliga, oricum, — să vie. Pentru ce dar să mai scormonim degeaba în sufletul omului ? Domnu’ primar își pusese în gînd că Victorița trebuie negreșit să se mărite. Pentru asta țvenea el. Și de fiecare dată, îi propunea o nouă partidă. Ar fi trebuit să-1 vedeți cu cîtă dezinteresare, cu ce argumente de avocat și șiretlicuri de pețitoare, gesticulînd din mînile lui scurte și groase, făcea elogiul cine știe cărui nătăfleț de băiat, — pe care Victorița îl zugrăvea apoi în două-trei cuvinte cu atîta haz, îneît la urmă și Todiriță Donciu și Boiangiul se stricau de rîs. Din pricina asta, desigur, primarul nu părea nicidecum supărat că n-a izbutit s-o hotărască. în vremea asta, în Mizil, lucrurile mergeau tot așa cum v-am povestit la început. Victorița nu iubea pe nici unul, dar îi plăcea grozav să fie iubită de toți. Pe fiecare îl ademenea cu frumusețea ei sclipitoare ca argintul viu, îl înfășură iute în farmecul ei ca într-o pînză de păianjen și, după ce-1 amețea și-l zăpăcea de tot, îi întorcea spatele, ca să-și arunce lațul în altă parte. Trebuie să spunem însă că, de la o vreme, unii dintre adoratorii ei, mai ambițioși sau mai mîndri din fire, începură să cam dea în lături și să-i arate că, adică, la urma urmei, puțin le pasă. Printre aceștia era și Năică, feciorul lui Tasache Lungu, despre care am mai avut prilejul să pomenim, — un găligan de băiat lung cît o prăjină, cu urechile clăpăuge și cu mîinile mari, care îi atîrnau în jos ca două lopeți cînd n-avea ce să facă cu ele. Părea deodată cam prostănac și cam într-o parte (mai cu seamă că, fără să fie gîngav de-a binele, se împiedeca uneori din vorbă în mijlocul cuvintelor). Dar ochii verzui și nasul subțire, care arătau din partea lui viclenie și încăpățînare, îl făceau să samene adeseori la mutră cu un vulpoi... Altminteri, băiat vrednic și strîngător ca și tată-său. Toată ziua îl vedeai umblînd, numai în jiletcă și cu capul gol, prin grădina lor mare, plină de pomi roditori, care se învecina cu ograda Boiangiului la capătul ei dinspre oraș. Pe vremea cînd se coceau vișinele, Naică venea adeseori la gard, să vorbească cu Victoriță. — Dă-mi și mie cîteva! zicea ea lingușitoare, arătînd spre vișinele mari și roșii care se vedeau ca niște boabe de rubin prin frunzișul întunecat. După ce stătea puțin la îndoială, Năică îi culegea pe ales un pumn de vișine, pe care i le arunca în poală. — O să trimit pe tata să te ceară. Mă iei? — Te iau... dac-oi vrea eu! zicea Victoriță. Și apucînd două vișine îngemănate de codiță, le ridica delicat între degete, își lăsa capul pe spate și le prindea între dinți. — Phi, ce acre sînt! Dacă știam, nici nu-ți mai ceream. Apoi, cu șorțul plin, se ducea să le mănînce în tihnă, pe cerdacul din față. într-un rînd, Năică arătîndu-și urechile clăpăuge deasupra gardului, Victoriță i-a cerut vișine, ca de obiceiu. — Ia mai puneți pofta-n cui! i-a răspuns el. Și a plecat numaidecît, scuipînd într-o parte, cu satisfacție. Se vedea bine că anume pentru asta venise. Acum vișinele se trecuseră de mult; dar Victoriță se uita cu jind în grădină, spre merele de felurite soiuri, care începeau să pîrguiască. Și mai cu seamă îi lăsa gura apă după niște renete mici, care se vedeau bine de aici, roșcate-cenușii, într-un șir de pomi pitici cu frunza rară. — Năică, zise ea într-o zi către băiat, care trecea pe aproape, — cînd ai de gînd să trimiți la unchiu meu să mă ceară? La vorba asta, Năică ciuli urechea și se opri ademenit... Dar adueîndu-și aminte toată experiența din trecut, porni numaidecît mai departe, fără să întoarcă capul; știa el acum cu cine avea a face. într-o după-amiază, Victoriță, văzînd că nu e nimeni în grădină, puse un scaun lîngă gard, se ridică și, strîngîndu-și rochia în jurul genunchilor, sări în iarbă, în grădina lui Tasache. De acolo pînă la merii cu renete un era tocmai departe. A cules în grabă cîteva mere și, de abia apucase să treacă gardul îndărăt, cînd auzi vocea lui Năică, la spate: — Hoațo ! Te-am prins... — Ești un nătărău. — Dă-mi merele îndărăt. 171 Nepoata boiangiului Fata care rontăise cu pofta un măr, îi aruncă restul umed în obraz: — Na! Și-i întoarse spatele. Roșu de mînie, Năică se uită lung în urma ci. Apoi zise printre dinți: «Lasă!... » și se depărta repede. Din ziua aceea, Victorița, de cîte ori se apropia de gard, zărea făptura lungă a lui Năică dînd ocoale prin grădină. îl vedea cum, fără guler și surtuc, numai în jiletca încheiată cu grijă pînă sus, apărea fără veste de după vreun stufiș. Atunci fata se trăgea repede îndărăt, înghițind în sec, și avînd încă fixată pe retină imaginea poftitoare a merelor rencte. într-o seară tîrzie, pe cînd Boiangiul dormea dus, Victorița a ieșit tiptil din casă cu picioarele goale în pantofi și s-a apropiat de gard... Era o noapte străvezie dc sfîrșit de vară, cu lună plină pe un cer curat și diafan. Pomii grădinii se vedeau pănă departe nemișcați, cu vîrfuri rotunde ca de spumă și umbre de catifea pe iarbă. Fata trecu încet gardul, își netezi puțin juponul la spate și se uită iarăși în jurul ei, * cu luare aminte. Apoi porni întins spre merii pitici pe carc-i cunoștea atît de bine. Se ridică în vîrful picioarelor ca să aplece o creangă încărcată; în mișcarea ce o făcu, mîneca bluzii îi dezgoli brațul, lunecînd în jos... și deodată o mînă mare o apucă de brațul gol. Fata slobozi un țipăt scurt și se întoarse. Era Năică. — Lasă-mă, zise ea zbătîndu-se. Ce s-o lase! Cu mîna-i mare încleștată ca o cătușă dc fier pe brațul ei gol, mai sus de cot, Năică nici nu se gîndea s-o lase. — Lasă-mă, gemu ea iar. — Nu te las! Ce-ai căutat în grădina mea? Hoațo! După ce se reculese puțin, Victorița încercă să-1 ia cu binele: — Năică... te rog... Uite, dacă vrei trimite mîne la unchiul să mă ceară. Ai să trimiți? — Las’ că știm noi vorba asta... Victorița începu din nou să se zbată. Apoi, înțelegînd că e în zadar, — cu respirația deasă, tremurînd de ciudă și de osteneală, — așteptă să vadă ce-o să se întîmple cu ea. Nici o adiere nu mișca frunzișul. De nicăieri nici un zgomot nu ajungea pînă la ei. Liniștit și încăpățînat, cu gura strînsă, Năică se uită în jurul lui, căutînd parcă ceva din ochi, fără s-o mai bage-n seamă pe Victorița. Apoi se aplecă repede, o ridică în brațe pe sus ca pe un copil. Și pe cînd fata se zbătea cu deznădejde și-1 trăgea de păr,— el se îndreaptă în tăcere, cu pași de cocostîrc, spre un șir înalt de nalbe ce se vedeau în apropiere. ❖ * Fetele, cînd sînt frumoase, par și mai frumoase atunci cînd plîng. Nici o strîmbătură urîtă nu le schimonosește fața. Lacrămile lor sînt ca picăturile de ploaie pe un obraz de copil. Victorița își strîngea repede părul, își netezea bluza, suspinînd din adîncul inimii, în fața ei, în picioare, Năică rupea liniștit între dinți un fir de păpădie. — Acum... trebuie să mă iei! zicea ea printre suspine. Dar el, privea într-o parte, c-un zîmbet șiret în colțul gurii: — Te iau... dac-oi vrea eu! în toamnă au făcut nunta. Naș le-a fost Todiriță Donciu. — De-acum să nu mai furi mere din grădina altuia! zicea el vesel către mireasă, între două pahare. — Las’că știu eu să-mi păzesc grădina! răspunse în locul ei fericitul mire care, cu urechile lui clăpăuge, auzise vorba primarului. CRONICA EDIȚIILOR > 2 PUNCTE DE VEDERE* Mihai BERZA «...FIDELĂ ORIGINALULUI ÎN CE ARE EL ESENȚIAL...» Scurtă vreme de la apariția celui clintii volum clin Operele complete ale lui DImitrie Cantemir, „Editura Academiei R. S. România44' vine cu o nouă inițiativă de mare amploare: publicarea vastei opere a unui alt «clasic» moldovean al culturii româ- nești — Mihail Kogălniceanu. Era o acțiune editorială care se cerea întreprinsă, căci, deși tipărirea de texte datorate lui Kogălniceanu a fost abundentă în. ultimele decenii și a cuprins aspecte felurite ale bogatei sale activități, ne lipsea încă — și poate că tocmai succesivele apariții ascuțeau și mai mult sentimentul acestei lipse — o ediție care, dînd și ceea ce se mai poate găsi ca inedit și mai ales n-a mai fost retipărit de la publicarea de către autor, să îmbrățișeze întregul moștenirii scrise a acestui ctitor al vieții noastre de stat și al culturii românești moderne. Singura încercare în acest sens — se știe — a fost aceea a cărei sarcină și-o asumase academicianul A. Oțetea, clar pe care împrejurările au curmat-o după apariția primului volum, care da frumoasa ediție a Scrierilor istorice (Mihail Kogălniceanu, Opere, tomul I, Scrieri istorice, ediție critică adnotată, cu o introducere și note de Andrei Oțetea, București, „Fundația regală pentru literatură și artă“, 1946). în acest chip, abia astăzi se realizează ceea ce Dimitrie Onciul cerea încă din 1918, în discursul său la Academie: « O ediție completă a scrierilor, discursurilor, scrisorilor și actelor politice și diplomatice... ne lipsește încă. Fie ca această lipsă să fie înlăturată cît mai curînd... » (Analele Academiei Române, seria a Il-a, tom. XII, 1920—1921, p. 217, apud A. Oțetea, op. cit., pp. 5—6). îngrijirea acestei ediții, care nădăjduim că va fi cum o dorea Onciul, în același discurs, « cel mai vrednic monument » ridicat lui Kogălniceanu, a fost încredințată de „Editura Academiei'4 profesorului Dan Simonescu, demnul urmaș al lui N. Carto- jan și întru studiile kogălniceniene, căruia îi datorăm o substanțială lărgire a biblio- grafiei scriitorului, pe lîngă numeroase studii și ediții care de atîtea ori aduceau texte inedite sau atunci dezgropate din publicațiile perioadei pașoptiste. Noua ediție, care, pentru o personalitate de dimensiunile celei a lui Kogălniceanu, cu locul ce I-a ocupat în societatea românească și cu caracterul multiform al preocupărilor și activităților sale, trebuie să încerce a cuprinde cît mai mult, indiferent de valoarea în sine a fiecărui fragment, nu se vrea totuși o ediție de «opere complete », și aceasta, probabil, mai ales pentru a lăsa viitorului, fără riscul dezmințirii, posibilitatea unor noi identificări. Ea ambiționează, doar, — și desigur că va și reuși — să fie « o ediție defini- tivă, în ce privește paternitatea operelor... și stabilirea textelor» (p. 7). Dealtminteri, însuși titlul de « opere », în cazuri ca acesta, unde orice notiță e susceptibilă de a sugera * M. Kogălniceanu — Opere, volumul I, Beletristică, studii literare, culturale și sociale. Text stabilit, introductiv, note și comentarii de Dan Simonescu, Editura „Academiei R. S. R.", 1974, 625 p. Cr . 173 C10nica edițiilQr o perspectivă de cercetare, poate apărea, la o judecată strictă, oarecum abuziv. Dar, evident, aceasta ar fi o discuție oțioasă. Marea ediție Kogălniceanu a Academiei este prevăzută (p. 7) a apărea în 9 volume, dintre care volumele II —IV vor cuprinde «opera oratorică, politică și academică»; V—VI, «opera istorică»; VII —VIII, «corespondența literară, socială, politică»; IX, «articole diplomatice » (e vorba, probabil, îndeosebi de corespondența diplo- matică). Și aici, distribuția e secundară, dar dacă se începe, cum bine s-a făcut, cu opera literară, este firesc ca ea să fie urmată de cea istorică și apoi să vină discursurile și corespondența (poate, chiar, mai întîi corespondența diplomatică, mai unitară în ce privește cuprinsul și mai legată de activitatea politică a oratorului). Mărturisesc și o nedumerire: dacă micile articole și notele privind statutul internațional al Princi- patelor vor putea intra, eventual, împreună, de pildă, cu importanta Chestiune a Dunării, la secțiunea diplomatică, nu văd unde se rezervă locul notelor de politică internă. Adăugăm că pregătirea unei ediții generale Kogălniceanu este astăzi mult ușurată de apariția, în 1971, a impresionantei Biobibliografii datorate lui Al. Zub („Edi- tura enciclopedică română“ — „Editura Militarăcc, LXXXII — 654 p.), ceea ce editorul nu uită dealtminteri să sublinieze (p. 8). Volumul I, pe care-1 avem în față, cuprinde, în afara Prefeței generale, studiul suc- cint, M. Kogălniceanu literatul, ca introducere la volum, și o Notă asupra ediției, expu- nînd principiile bine chibzuite, rezultat al unei îndelungi experiențe, care l-au călăuzit pe editor și care fac ca ediția sa să fie în același timp fidelă originalului, în ce are el esențial, și destul de ușor accesibilă cititorului de azi. Ediția însăși însumează 73 de texte — unele, de fapt, compuse dintr-o serie de însemnări —, a căror publicare este însoțită de notițe asupra textului, de explicații de limbă și de comentarii. Materia volumului e bogată și, în același timp, variată, cum se vede dealtminteri și din titlul ce i-a fost dat. Varietatea e crescută și prin cuprinsul vag al noțiunilor de «cultural » și de « social », la aceasta din urmă intervenind, totodată, dificultatea de a o desprinde de politic. îmbrățișarea unei game largi de tipuri de scriere oglindită în diviziunile interne ale volumului, duce cîteodată la dificultatea găsirii locului cel mai potrivit pentru un text sau altul. E drept că, în asemenea cazuri, e îndeobște lesne a prezenta obiecții decît a oferi soluții. Astfel, de exemplu, mă întreb de ce Noul acatist a marelui voievod Mihail Grigoriu se află la rubrica «literatură beletristică », în timp ce Crezul moldovenilor se găsește între Traduceri, prelucrări, scrieri sociale, ca și pamfletul politic Lecția guvernamentală trimisă domnului Țării Românești (unde, printr-un lapsus, lui Grigore Al. Ghica i se substituia Mihai Sturdza; întregul text, cu anexele lui, cerea un comentariu ce nu ni se dă). La aceeași rubrică, cea mai ameste- cată, găsim și anecdota — tradusă, dar traduceri avem și la alte rubrici — Fată bă- trînă, văduvă tînără, în timp ce alte anecdote, traduse probabil și ele, se află, sub titlul de «varietăți », la rubrica Scrieri culturale. Profesie de credință, care cuprinde un program politic și, ca atare, nu-și avea locul în acest volum, se află la Studii, unde se găsește și fragmentul autobiografic din 1845. Nu cred că se poate subscrie ideii de a se împărți micul studiu despre scalvie și șerbie, cu cele două variante ale lui, între două volume ale colecției. O rubrică specială este dedicată Narațiunii de inspirație istorică, în care găsim, între altele, Bătălia de la Războieni și pricinile ei și Ștefan cel Mare în tîrgul Băiei, aflate, pe drept cuvînt, în ediția Oțetea, între operele istorice. în schimb, spre a ne referi la aceeași ediție, pe drept s-au scos dintre scrierile istorice și s-au intro- dus aici Romănische oder wallachischc Sprache und Literatur (se adaugă prețioasa «ciornă » de discurs publicată de Paul Cornea) sau Gheorghe Șincai, precum și Dez- robirea țiganilor (trecută aici între « scrierile sociale »). între meritele noii ediții este și acela de a introduce o serie de texte publicate de Kogălniceanu în periodice ale vremii, dar care nu mai figurează în reeditările ce s-au succedat. Astfel sînt, între altele, viguroasa polemică îndreptată împotriva lui lacob Mureșanu sau aceea împotriva lui G. Sion și în apărarea moldovencelor, Agatanghel, Bărbați, femei și amorezi (din Balzac). Alteori sînt texte păstrate în manuscris, ca Lecția guvernamentală amintită sau Slolnacialnicului (cam se citea atunce) și pre 174 scriitorii canțileriei sale. Ceea ce regretăm, e că editorul a preferat să păstreze tăcerea Cronlca edițiilor asupra criteriilor care l-au făcut să renunțe la introducerea altor bucăți, ca, de pildă, O scrisoare a unui nou Abilard, Carte a fostului rege Ludovic Filip cătră încă fiindal domn Mihai Sturdza sau Idei greșite, care, după ce s-a refuzat paternitatea lui Kogălniceanu și i s-a atribuit lui I. Ghica, pare totuși a fi o scriere în colaborare a amînduror acestora (Zub, p. 10, nr. 28). Volumul I al Operelor ne aduce un Kogălniceanu tînăr sub o îndoită înfățișare. Mai întîi, aceea a vîrstei autorului, căci din totalul pieselor publicate, numai două sînt ulterioare anului 1855 (1860 și 1882—1883), însă aproape 80% vin din deceniul 1837— 1846, adică dintr-o vreme cînd scriitorul avea între 20 și 30 de ani. Al doilea aspect ține de capacitatea a tot ce a scris Kogălniceanu de a-și păstra interesul, ceea ce se datorează, firește, într-o bună măsură preocupării noastre pentru tot ce ține de perso- nalitatea lui, dar și farmecului propriu acestei puternice personalități. Evident, în domeniul literar Kogălniceanu marchează o dată, prin acțiunea de îndrumare și de impuls pe care a exercitat-o, prin principiile pe care le-a definit mai limpede decît oricare altul, și nu prin valoarea deosebită a operei sale literare. Situația e în bună măsură asemănătoare și în istoriografie, unde se adaugă însă masa de informații publicată care a îngăduit înnoirea scrisului istoric și acea Histoire de la Valachie.,,, care marchează prin ea însăși o dată. Dar, cum se știe, desigur, activitatea sa literară, ca și cea istoriografică, este subsumată unui program politic, amîndouă sînt modali- tăți de realizare ale acestuia, instrumente în serviciul lui. Nu demonul creației literare a fost cel ce l-a chinuit pe Kogălniceanu și nici cel al unei mari opere istoriografice de creație personală. Dovadă e că, într-o viață atît de lungă și de activă, aceste două domenii aparțin tinereții, pe cînd demonul actului politic l-a stăpînit pînă la sfîrșit. De fapt, Kogălniceanu ocupă un loc mare în istoria noastră literară prin cultivarea unui gen a cărui finalitate este extra-literară: discursul. Și aceasta pentru că discursul politic — în măsura în care e acceptat ca o formă a artei literare — era cel mai strîns legat de esența personalității lui. în rest, dacă nu se poate scrie o istorie a literaturii românești fără de Introducția la „Dacia Uter ar ă“, se poate scrie una fără a se pierde nimic esențial făcîndu-se abstracție de proza literară a lui Kogălniceanu. Ceea ce ne-a lăsat el în această privință cîștigă mai mult prin așezarea sub numele său, decît cîștigă acesta din urmă — ceea ce înseamnă că nu e o sursă interesantă pentru cunoașterea personalității lui Kogălniceanu — din adăugarea la titlurile sale și a aceluia de autor de literatură. Și totuși, la aproape un veac și jumătate de cînd au fost scrise, aceste pagini ale unui tînăr ce-și căuta drumul, se citesc încă cu interes, ceea ce nu e puțin lucru. Hu- morul jovial, măsura, o anumită vibrație umană, prezența unei personalități care dă totdeauna un sens lucrurilor, generozitatea intimă și nu declarată fac ca această proză să se păstreze vie. E un Kogălniceanu prin care se trece cu plăcere — și e obligatoriu să se treacă, pentru a ajunge la celălalt, la cel mare. Nu putem decît să-i mulțumim lui Dan Simonescu că după tot ce făcuse pînă acum pentru readucerea lui printre noi, ni-1 oferă astăzi întreg, în frumoasa serie ce o deschide „Editura Academiei R. S. România“. Și să ne urăm, totodată, a vedea cît mai curînd încheiată, sub încercata sa conducere, ediția integrală a operelor lui Mihail Kogălniceanu. M. BERZA Mircea ZACIU «...UNELE CARENȚE CE SOCOTIM UTIL A FI DISCUTATE...» în 1944, în cel mai pătrunzător și mai cald studiu din cîte s-au scris în problemă, Perpessicius se întreba ce ecou va fi avut în epocă literatura lui Kogălniceanu, dat fiind că omul politic va întuneca pentru multă vreme pe literat1. în afara unor regrete și reproșuri exprimate de intimii săi, pentru părăsirea uneltelor « voinicului literator de altă dată » — cum îl numea C. Negri în 1867 — prezența scriitorului Kogălniceanu nu pare să fi fost înregistrată la valoarea ei reală. Un timp, Gh. Asachi, în „Albina românească”, rival și gelos pe tinerețea și nonconformismul îndrăznețului comentator al vieții moldave, îi va comenta unele pagini. Dar destinul prozatorului se va pierde curînd în nisipurile mișcătoare ale proiectelor, manuscriselor de « călătorii » începute și neterminate, tălmăcirilor și localizărilor cam dezordonate, a ideii temerare de a scrie uh roman (fără să treacă dincolo de primul capitol), a inițiativelor culturale de mai mare răsunet: revistele, programele temeinic gîndite, bazele unei întreprinderi editoriale și, firește, acțiunile politice care-1 vor tîrî în viitoarea revoluției, exilului, demnităților publice de mai tîrziu. Dar chiar de la întoarcerea sa în Moldova, după anii de studii și lecturi semnificative de la Luneville și Berlin, Kogălniceanu se vede pus în situațiile de conștiință cele mai dificile, derutat de impactul cu un climat ostil afirmării libere a cuvîntului, obligat să opteze între supunerea lașă la interdicțiile de tot felul impuse de Mihail Sturdza — și demnitatea protestatară. Toate gesturile lui (și scrisul său, firește) se resimt de agitația interioară a nemulțumirii, a căutării unui modus vivendi în climatul neprielnic, a inventării unor forme de frondă și dezaprobare capabile să treacă de foarfecele cenzurii. Filosofia vistului, Adunări dănțuitoare, Fizio- logia provincialului în Iași, tălmăciri deghizate, localizate cu abile și fine aluzii, dia- triba directă din Tainele inimei, căutarea unui teritoriu inocent în Nou chip de a face curte sau în evocarea istorică, a eroilor, îndemnurile precise către principiile și funda- mentele unei literaturi naționale, paginile indică peste tot împotrivirea, asumarea riscurilor, o strategie anume. Surghiunul, conflictele, molestările,' interdicția călă- toriei la Paris, iată dimensiunile între care omul era silit să trăiască, îneît preocupările literare sînt lipsite de orice tihnă, au mereu un aer de improvizație și provizorat. Din cînd în cînd țîșnesc teribile pamflete, încărcate de blesteme biblice; programe de energice îndemnuri; studii și incursiuni istorice menite a trezi conștiința prezentului. Dar întoarcerea la ficțiune pare imposibilă, virtuțile prozatorului se convertesc în memorialistică, eseu, publicistică, oratorie. Ele sînt transferate în analize istorice, de portrete sau «scene» (Trii zile din istoria Moldaviei), unde recunoaștem risipirea unor daruri ce l-ar fi recomandat pe Kogălniceanu drept unul din cei mai moderni 1 Perpessicius, Kogălniceanu, literatul, în Jurnal de lector, „Casa școalelor", 1944, pp. 85—114. 176 prozatori ai epocii. Nu altfel ne apare el în jurnalul călătoriei la Viena ori în Notes Cronica edltnIor sur l’Espagne, pagini rămase în arhiva sa, niciodată definitivate. Nu e de mirare așadar că scriitorul se fixează în memoria posterității prin cîteva texte de altă natură: Introducția la „Dacia literara', lecția de deschidere a cursului de istorie națională, pre- fața la corpusul de cronici moldovene, « ochirea » istorică asupra sclaviei și cîteva celebre discursuri. Manualele, exegezele vor perpetua multă vreme acest clișeu al unui Kogălniceanu istoric și om politic, de numele căruia se leagă, se adevărat, principa- lele evenimente sociale de după Unirea din 1859. Dar scriitorul? El trebuie « descoperit », scos din uitare. Primul gest avea să fie al lui P. V. Haneș, care restituie involuntar (căci operația sa e mai mult arhivistică, documentară) o parte a corespondenței, citită de noi — astăzi — cu altă savoare artistică. Vor urma intuițiile lui N. lorga, cel dintîi care relevă paternitatea și interesul Tainelor inimei, cu o primă intuire a valorii pro- zatorului trădat. Dar adevăratul inițiator al restabilirii unui portret scriitoricesc auten- tic rămîne N. Cartojan2, ale cărui contribuții vor prilejui lui Perpessicius pitorescul său comentariu, spre a fi reluate apoi, în anii noștri, de Dan Simonescu, Augustin Z. N. Pop, Geo Șerban, Șerban Cioculescu, Al. Zub ș.a. în special opera biobiblio- grafică a celui din urmă 3 pune bazele unei mai drepte (și complete) aprecieri a scrisului lui Kogălniceanu. După cum seria de reeditări parțiale, în felurite « selecții » și colec- ții, avea șansa, prin recenta ediție academică, a unei definitive restituiri a textului, Sub îngrijirea competentă a profesorului Dan Simonescu (avizatul continuator al lui N. Cartojan în materie de studii kogălnicene) noua serie de Opere e proiectată în nouă volume, după cum urmează: «Voi. I, Opera literar ă-beletristică, originale, pre- lucrări, traduceri. Studiile de critică și istorie literară. Articole culturale și sociale. Voi. II—IV, Opera oratorică, politică și academică. Voi. V—VI. Opera istorică (indife- rent de limba în care a fost scrisă) *. Voi. VII—VIII, Corespondența literară, socială, politică. Voi. IX, Articole diplomatice». (Opere, voi. I, Prefață, p. 7). Se știe că N. Car- tojan inițiase odinioară o primă ediție reprezentativă de Opere („Scrisul românesc/', Craiova, 1930, 1936, 1944). După stingerea din viață a valorosului istoric literar, profesorul Dan Simonescu va relua ideea, dîndu-i forme tot mai ample, în ediții suc- cesive: Scrieri sociale (1947), Scrieri alese (1955, 1956), Despre literatură (1956), Tainele inimei (1964, 1973), Scrisori. Note de călătorie (1967, în colaborare cu Augustin Z. N. Pop). Este prin urmare mai presus de orice discuție valoarea contribuțiilor domniei sale în domeniul Kogălniceanu, profunda cunoaștere a textelor, manuscriselor, arhivei. Era deci foarte indicat să patroneze, sub auspiciile Academiei, o ediție completă de Opere. Obiectivele acesteia sînt expuse cu claritate în Prefață, rezultatele îndelungii cercetări sintetizate convingător în studiul introductiv (Kogălniceanu literatul) iar acurateța transcrierii se face simțită la tot pasul, net superioară altor încercări, temeinic justificată într-o amplă Notă asupra ediției, din care reținem cu valoare de exemplu poziția cea mai judicioasă: « Sîntem convinși că, urmînd cu exigență repro- ducerea exactă a limbii textelor și făcînd puține concesii actualizării în transcriere, vom putea oferi texte autentice, care să poată servi studiilor lingvistice. Transcrierea interpretativă în sensul unei largi modernizări și actualizări ortografice poate fi apli- cată cu mai mult succes în situația textelor facsimilate și a transcrierii lor juxta- puse » (p. 23). Subscriem integral la o atare atitudine, în numele căreia am criticat nu de puține ori, la această rubrică, tendința excesivă de modernizare a unor editori. Privită în ansamblu și citită cu enorm interes pentru acel « Kogălniceanu nou, puțin cunoscut cititorilor și cercetătorilor », ediția academică ne descoperă totuși, la o re- luare mai atentă a lecturii, unele carențe ce socotim util a fi discutate. începem cu 2 N. Cartojan, Călătoria lui M. Kogălniceanu în Spania, în „Anuarul gimnaziului 1. Maiorcscu", 19 19 ; Id., Mihail Kogălniceanu, activitatea literară, în Analele Academiei Române, Meni. Secț. lit., S. IU, Tom XI, Mem. 3, București, 1942. 3 Al. Zub, Mihail Kogălniceanu, 1817— 1891, Biobibliografie, București, „Editura enciclopedică ro- mână", „Editura .Militară", 1971. ♦ Deși la p. 60 1 se afirmă că opera istorică va forma « volumul al U-leoks from his library. Several poems by Vasile V oicu- lescu, writtcn in the lași years of his life, make up the column Ultima Verba. A pleasant reading is offered by the pages of the Diary of Mateiu I. Caragiale and the short story cf the humorist poet G. Topîrceanu. A vibrating message, by the poet Al. T. Stamatiad, of the aethics of the writers’ work— exhortati- ons and advice adressed to the yc unger writers — is published in the new column Ars Poetica. CE NUMERO DE „MÂNU- scriptumf d6die au thââtre, r6- serve une grande pârtie de ses pages a des materiaux trds 61o- quents en ce qui concerne les pr6- occupations dramaturgiques des ecrivains roumains, prăfacds d’une tablette sign6e par TacadGmicien Al. Philippide. La nouvelle rubri- que, les Tentations de Thalie, răunit ainsi un fragment d’un drame en vers du po^te Adrian Maniu, des scenes et des frag- ments de Danton — l’un des chefs d’oeuvre de la dramaturgie rou- maine —, un drame de l'univers provincial, du prosateur G. M. Vlădescu, dc meme que Discours pour Hamlet, dc l’essayiste Alice Voinescu. La rubrique Les Etern els gar- diens de nolre scmpiternelle terre, consacree, ce numero, au Stolnic (ecuyeij Constantin Cantacuzdne — humaniste roumain de taille europeenne —, fait connaître aux lecteurs toute l’iconographie du Stolnic, une s6rie d’ex-libris et d'annotations sur des livres de sa bibliotheque. Quelques poesies, 6crites par Vasile Voiculescu, les derni^res annăes de sa vie, constituent la substance de la rubrique Ultima verba. Une lecture entraînante nous offrent les pages du Journal de Mateiu I. Caragiale et la nouvelle du poete humoriste G. Topîrceanu. Un vibrant message concernant l’ethique du travail litteraire est constitue par les exhortations et les conseils adresses aux confreres plus jeunes que lui par le po^te Al. T. Stamatiad, publies dans la nouvelle rubrique Ars poetica. DIESE DER DRAMATIC GE- widmete Nummer der Zcitschrifl “Manuscriptum" bietet Materia- lien, die die Bcschăftigungen der ritmănischen Schrijtstellcr mit dic- ser Gattung unter Beweis stcthn; diese neue Rubrik — Thalias Reize — ivird von Akademiemit- glied Al. Philippide ein gel citit. So erscheinen hier : ein Bruchstiick aus einem V ersdrama des Dichters Adrian Maniu, Szenen und Bru- chstucke aus Danton — einem Meisterwerk der ritmănischen Dra- matik — , ein Drama itber das Provinzmilieu des Prosaschripts- tellers G. M. Vlădescu, soiuie ein Wort Itir Hamlet der Essayistin Alice Voinescu. Die Rubrik Unsere stâindigen Hiiter des ewigen Bodens ist dem Stolnic Constantin Cantacu- zino — einem rumănischen Huma- nisten europăischen Formats — gcwidmet; sie verbffentlicht die gesamte Ikonographie, eine Reihe von Exlibris und Anmerkungen aus den Bilchern des Stolnics. Einige Gedichte aus den letzten Lebensjahren Vasile V oiculescus bilden den Inhalt der Rubrik Ultima verba. Eine spannende Lekture sind das Tagebuch Mateiu I. Cara- giales und die Novelle des humor is- tischen Dichters G. Topîrceanu. Ein pathetisches Credo der schrift- stellerischen Arbeit stellen die in der neuen Rubrik Ars poetica verbjfentlichten und an die jungere Generation gerichteten Anregungen und Ratschlăge des Dichters Al. T. Stamatiad e dar. In Fort- setzung der vorigen Nummer bringt die Zeitschrift ein neues ^AHHBIH HOMEP 2KVPHAJTA «MauycKpunmyM», nocBnmeiiHBi ii rearpy, yAe-naer Goiibmyio nacrb cbohx crpanim oT/jeny ApaMaryp- rwH pyMbiHCKHX nwcarejieiî n no- MemaeT, xax npezwjiOBHe, neGoJib- myio crarbio, noAnncamiyio axa- Acmwxom Ajt. OnjmnnHAe. Ho- Bbi h otacji >xypnajia Co6.ia3n TaAiat, xpoMe oTpbiBKa W3 apaMbi b CTiixax noa'ra A^pnana Mai-iny, CO/tepJKKT II OTpbIBKM M3 ffoill- moiia — oahh M3 ine/ieBpoB py- MbnicKow /ipaMaTyprnii, jipaMy M3 npoBHHunajibHOH cpeabi npo3a«Ka T. M. Bria^ecxy, a Tao HKOHorpa4)Kio CTOJibHHxa, cepnio xpaTKoro co- ^.epacaHnn khhf M3 ero 6h6jiho- tckh. Hecxonbxo CTMXoTBopeHnn Ba- cnJTiîH BoHKyziecxy, i-ianucaHHMX b nocneznine ro/ibi ero xcmshit, coc- TaBAHIOT OCHOBHOe coAcp>KaHne OT- AeJia : Ultima verba. VBJiexaTeJibHoe HTeune npeAO- CTaBJTneT HaM CTpaHKiibi >Kyp~ Jia/ia Marea H. Kapa&>Kajie n no- Becrb no3Ta TyMopncra T. Tonbip- aany. no6y>xAenH5i n coBe™, AaHHbie 6oJiee moaoabim cobpa- tbhm no3ra An. T. CraMarnaAe, onySjinxoBaHHbie b hobom oTAene Ars poetica, npeAcraBJiaer co- 6om BOJiHyiomee nocjianwe sthxh mfcareAbCKoro rpyAa. Kax npoAoaaceHHe npeAbiAy- mero noMepa, >xypnaA npoAon- The review also offers a continua- tion from the preceeding issue, a new chapter from the autobiogra- phical novei of Lucian Blaga and a new series of Iove letters of Gala Galaction s. The permanent relations between the Romanian writers and their colleagues in othcr countries are illustrated in this issue by the columns Romanian Writers in Foreign Archives and Foreign Writers in Romanian Archives, by the correspondence of the Roma- nian writer of German language Oscar Walter Cisek ivith the Aus- trian review „Der Brenner" by Jules Verne’s and Emile Zola’s autographs and by two letters addressed by Romain Rolland to some penfriends in Romania. Pages of Album reproduce in this issue immages from a family album which belonged to Jacob Negruzzi, splendid epoch photo- graphs, commcntcd by Academician Șerban Cioculescu and the Chronicle of Editions analyses the first vo- lume of the Works of Mihail Ko- gălniceanu, a writer and prominent politicul personality of the 19-th century. The usual Bibliographic Cârd Index and a short note on the Increase of Collections in the main Romanian archives end the summary of this inter esting issue of the review „Manuscriptum". Dragoș VRÂNCEANU Writer, Visiting Professor at the University of Urbino (Italy) La revue continue a nous donner, comme suite a son precedent nu- mero, un nouveau chapitre du ro- man autobiographique de Lucian Blaga et une nouvelle serie de let- tres d’amour de Gala Galaction. Les relations permanentes entre Ies ecrivains roumains et leurs con- freres des autres pays sont illus- trees dans ce numero, par deux rubriques: Ecrivains roumains dans des archives etrangeres et Ecrivains etrangers dans des ar- chives roumaines, ainsi que par la corrcspondance de l’ecrivain roumain de langue allemande Oscar Walter Cisek avcc la re- vue autrichienne „Der Brenner,” ainsi que deux lettres de Ro- main Rolland adressees ă des correspondantes de Roumanie et. par Ies autographes de Jules Verne et d’Emile Zola. Les Feuilles d’album de ce numero reproduisent des images d’un album de familie qui a appartenu a lacob Negruzzi — splendides photographies d’epo- que, commentees par racademicien Șerban Cioculescu; la Chronique des editions analyse le premier volume de l’edition WOeuvres de Mihail Kogălniceanu, ecrivain et marquante personnalite politique du XlX-eme siecle. L’habituel Fichier bibliographi- que et une breve mention sur l’augmentation des collections des principales archives roumaines met- tent le point ă la table des matieres de cet interessant numero de la revue „Manuscriptum.” Dragoș VRÂNCEANU ecrivain, charge de cours de VUniversite d’Urbino (Italie) Kapitel aus dem atitobiographischen Roman von L/ucian Blaga und eine nene Reihe von Liebesbriefen Gala Galactions. Die stăndigen Bcziehungcn zwischen den rumănischcn und den auslândischen Schrijtstellern werden in den Rubriken Rumâ- nisclie Schriftsteller in auslăn- dischen Archiven und Auslăn- dische Schriftsteller in rumâi- nischen Archiven veranschaulicht: eine Korrespondenz des rumăni- schen Schriftstellers deutscher Spra- che Oscar Walter Cisek mit der osterreichischen Zeitschrift „Der Brenner", zwei an rumănische Leserinnen gerichtete Briefe Ro- main Rollands und die Autogramm en Jules Vernes und Emile Zolas aus dem Bând Erzăhlungen fur Ninon. Die Albumsblâtter reproduzie- ren Bilder aus einem Familienal- bum lacob Negruzzis: die her- rlichen Photographien der Zeit werden von Akademiemitglied Șerban Cioculescu erlautert} die Chronik der Ausgaben analysiert den ersten Bând der Werke Mihail Kogălniceanus, einer hcrvorragen- den literarischen und politischcn Persbnlichkeit des XIX. Jahr- hunderts. Der traditionelle Zettelkasten und eine kurze Aufstelhmg liber das Anwachsen der Sammlungen in den wichtigsten rumănischen Archiven beschliessen diese interes- sante Nummer der Zeitschrijt „Manuscriptum". Dragoș VRÂNCEANU Schriftsteller, Gastprofessor an der Universităt zu Urbino (Italien) naeT nybjiMKOBaTb HOByio rnaBy aBTo6norpa4)niiecKoro poMana JlynnaHa Ejiarn, a Taiere HOByio cepiiK) jiioGobhbix imceM Fana ranaKTnoHa. HoCTOJIHHbie OTHOmeiIHH Me»c- Ay pyMbiHCKKMH nncaTejiHMH h hx coâpaTbHMH H3 Apyrnx cTpan nn- JHOCTpHpOBaHbl B 3T0M HOMepe B OT^enax PyMbiHCKue nucamenu e uiiocmpauHbix apxueax h Hnocmpan- ii bie micameAu o pyMbiHCKiix apxu- eax, nepenncicoM pyMbiHCKoro nn- caTejia na hcmcurom H3biKe Ocxapa BanbTepa Mmexa c aBCTpnîicKHM 3KypHanoM «JJep EpeHHep» ; xpoMe AByx nnceM, aapecoBaHHbix Pom3- hom PojuiaHAOM AByM KoppecnoH- AeHTKaM H3 PyMblHHH, ynoMHHaeM aBTorpa