LUCEAFĂRUL
 REVISTA-PENTRU LITERATURA- ST ARTA
Anul XV. No. 2-3                    Bucureşti, 1 Februarie 1920.
CUPRINSUL
                                                                                            loan Al. Brâtescu-Voineşti . . . . Nicfrl/vr Crainic .
                                                                                            Eugen Todie . . .
In slujba păcii Terţine pentru prieteni
Tumult atavic
Eugen Todie . . . . Sonet Alexis V. Drâculea . Impuşcă-Drac Al. Terziman .... Răvaş de Iarnă Vintilâ Russu Şirianu Floarea Soarelui
                                     Cronica: Literaturi ;vppera lui Henri Barbusse (G. Oprescu) ; Teatru: Noul Idol de
                                                                .$a - / I P na Marian) (T. V.); Arte Plastice : Iser (N.
                                       = rară în Germania ; Anarhia in literatură (I. d Nobe! : Paternitatea operilor lui Molliere ; Activul (T. V.) ; Bibliografii.
Frant'ois de Tonitza); InskilMri:
S. G.) ; Un del^Tjt.... Rolul social al^scP&oruh
APAREDEDOUAORIPELUNA
vw
D'li'H
m
m
Vil»
vw
wv
vw
wv
»w
VW
www.dacQromanica.ro
                                                                               Preţul 4 lei.
               LUCEAFĂRUL
         REVISTA PENTRU LITERATURA ŞI ARTA. APARE DE DOUA ORI PE LUNA Director : Octavian C. Tăslăuanu
Telefon 14/98.
-OOO-
COLABORATORI:
     I. Agârbiceanu, I. AI. Brătescu-Voineşti, M. Beza, Lucian Blaga, G. Bogdan Duică, AI. AI. Busuioceanu, Adriana Buzoianu, Nichifor Crainic* P. Cancel, AI. Cazaban, Sp. Cegăneanu, M. I. Chiriţescu, Virgil Cioflec, N. D. Ciotori, Em. Ciomac, Radu Dragnea, Artur Enăşescu, Horia Furtună, G. Galaction, Octavian Goga, D. Guşti, D. Iov, Iser, I. Lupaş, Cor-neliu Moldovanu, Alfred Moşoiu, G. Mihăiescu, D. Nanu, V. Pârvan, Sextil Puşcariu, Em. Panaitescu, I. Paul, Ion Piliat, Liviu Rebreanu, C. Ressu, C. Sandu-Aldea, M. Sorbul, I. U. Soricu, Jean Steriade, D. Stoica, M. Teişanu, Teodorescu-Sion, Eugen Todie, D. Tomescu, A. Toma, AI. Terziman,
Tudor Vianu, I. C. Visarion, V. Voiculescu...
                       '                        *          I
                              GUtCO                ţ
--------------------r
ABONAMENT >

    Pe un an ;    .  ................Lei 50.—
    Pe o jumătate de an.      .   .  . Lei 25.—
Redacţia şi Administraţia, Bucureşti, Bulevardul Dacia 4.
Abonamentele se plătesc cu anticipaţie
in
tn
in
in
in
in
în
Bucureşti: la Administraţia „Luceafărul" Bulevardul Dacia 4. Iaşi       „ Tipografia Naţională, sţr. V. Alexandri 11.
Ardeal     „ Banca „Albina",, din Sibiu str. Măcelarilor.
Arad „ Banca „Victoria1'.
Cluj       „ Banca Generală penipr industrie şi comerţ
Oradia-M. „ Banca „Bihoreană".
Basarabia „ Librăria „Luceafăru” Str. Puşchin 25, Chişinău.

                                   Revista se găseşte de vânzare la toate librăriile din oraşele ţării
J
N
www.dacoromanica.ro
              SLUJBA PĂCII
                                             Scrisoarea V-a
   Dacă te-ai hotărît să spui adevărul, pregăieşte-te de suferinţă.
— şi cu urmare, organizarea armatelor in
         Iubite nene Muche,
   Precum vezi, nu-ţi dau pace. Abia vei fi sfîrşit de .cetit scrisoarea mea precedentă şi iată că-ţi scriu alta şi mai lungă; — dar vreau să-mi supun părerile dreptei şi sănătoasei dumitale judecăţi şi contez pe bunătatea şi răbdarea dumitale.
   Iţi spuneam în scrisoarea trecută temerile mele că libertatea popoarelor ide a (s'e iubi şi a se stima între ele şi de a conlucra la binele general al omenirei, nu Isc va putea realiza decît prin revoluţie; —. şi că totuşi eu întrevăd un mijloc pri,n care îndreptările ar putea să vie de sus în jos, de la înşişi conducătorii popoarelor, fără perturbare şi fără primejduirea mai niciunuia din privilegiile lor. ’lntr’o formulă scurtă acest mijloc s’ar enunţa aşa : hotărî rea suveranilor ca pe viitor să fie 'şefii virtuţilor constructive ale popoarelor ce cârmuesc, în loc ele a mai fi şefii virtuţilor lor distructive cum sunt astăzi •)
vederea construirii.                         1
   Ca toate instituţiile omeneşti, armata organizată în vederea distrugerii este rezultată din împrejurările, în care omenirea a fost nevoită să trăească în trecut. In vremea când numai unele popoare depăşiseră viaţa nomadă a primelor triburi şi intraseră în faza de viaţă sedentară, trăind acum din agricultură, industrie şi comerţ; iar altele rămase în urmă, continuau să trăiască numai din vânat, şi din păşunatul vitelor, năvălind în regiuni fertile, când vre-o intemperie făcea nelocuibilă regiunea în care trăiau, — eră fy;esc ca popoarele mai civilizate să se armeze, pentru a putea rezista năvălirilor hordelor barbare. Interesele lor şi ale întregei umanităţi cereau ca progresul realizat de cei civilizaţi să fie ocrotit împotriva pornirilor distrugătoare ^le barbarilor. Pentru acele vremuri era adevărat adagiul: Si vis pacem para beltum; — pentru acele vremuri era
              •) Scrisoarea V-a a cl-iui Ioan Al. Brătescu-Voineşti, pe care o publicăm în numărul de faţă face parte, împreună cu cele publicate în «Viaţa Românească», în broşuri şi cu cea de-a şeasea încă nepublicatâ, din volumul „In slujba păcii“ ce se află sub tipar. Am avut, prinir’o preţioasă bunăvoinţă căreia îi mulţumim călduros, întregul manuscris sub ochii noştri. El este expresia cumpănită, dar eroic de răspicată, a celei mai înnalte cugetări pe care războiul mondial a prile-jit-o în vreun creer românesc. Interesul şi discuţiile stârnite de întâile scrisori publicate vor creşte şi se vor intensifica întrucât e vorba în această carte de o serie de valori ale culturii şi civilizaţiei, crezute până acum consacrate definitiv, pe care cugetătorul le denunţă, le judecă, le nimiceşte pe unele, le răstoarnă şi le transformă pe altele,. De un lucru trebuie să se ţină saamă în primul rând : d. Ioan Al. Brătescu-Voineşti nu este un revoluţionar distructiv. Nihilismul gândirii şi al acţiunii are In d-sa un duşman hotărît. Cugetarea sa, contagioasă şi seducătoare, luminează peste dărîmături posibilităţile unei vieţi de armonie a energiilor constructive din a căror muncă va rezulta moralitatea oamenilor şi pacea popoarelor. Un mare sulfu de umanitate, de patriotism nou şi pozitiv face ca „In slujba păcii“ să fie una din cărţile fecunde cu inrîuriri transformatoare în mentalitatea epocei, una din cărţile a căror apariţie înseamnă un plus de conştiinţă umană.
                                               .    .                                               (Red.)
www.dacoromanica.ro
22
LUCEAFĂRUL
No. 2-3, 1924
firesc ca şeful sfatului să fie şeful virtuţilor distructive ale poporului, virtuţi foarte preţioase în ziua când barbarul se năpustea tiă Nimicească roadele dobândite prin civilizaţie pacinică; pentru acele vremuri armata organizată în vederea distrugerii era scutul poporului, iar suveranul purtătorul lui. Dar încet-încet şi rând pe rând, popoarele înţelegând valoarea muncii şi a-vantagiile îndeletnicirilor vieţii sedentare, s’au statornicit şi acum trăesc din agricultură, industrie şi comerţ. Şi totuşi, deşi condiţiile de trai ale omenirii s’au schimbat, deşi civilizaţia nu mai se găseşte primejduită de năvălirile unor popoare rămase în faza de viaţă nomadă, — lipsa de pricepere a suveranilor, încurajată de slugărnicia sfetnicilor lor, îi face să continue de a nu avea altă profesie decât milităria, de a menţine instituţia armatei organizată în Vederea distrugerii, înnăbuşind popoarele Sub cheltueli din ce în ce mai mari; întreţinând între ele sălbatica religŞe a urei, care le face să se năpustească unele* asupra altora spre a se ucide, a-şi jefui şi nimici avutul.
   Cu ce fe’ar putea compara în mic această nebunie de a păstra o instituţie organizata cum s’a apucat din trecut, când împrejur rările din care s’a născut s’au schimbat? Poate cu fap^ unuia care fiind proprietarul unei enorme cirezi de vite, păzită dc o ceată de câini credincioşi şi fioroşi, s’ar lăsa într’o zi de această afacere, ar vinde vitele şi ar veni să se stabilească în oraş, aducând cu dânsul ceata de câini, pe cât de necesari când ţinea turmă, pe atât de inutili, ba de vătămători la oraş. Din toate punctele de vedere fapta unui asemenea om, e cu mult mai puţin absurdă decât fapta cârmuitorilor de a menţine în zilele noastre armata organizată în scop de distrugere.
   Lipsa de valoare a motivului ce se in-voacă, pentru justificarea menţinerii armatelor distructive de azi, anume: Apărarea patriei, au dovedit-o complect rezultatele răsboiului actual.
   Toate statele în vederea asigurării a-părărei lor fe’au înarmat pânS în dinţi,
şi unde le-au adus acele înarmări? In fundul prăpas'tiei în care azi se sbat ruinate. Care este ţara a căreia armată a apărât-o de ruină? Dacă Anglia şi America nu aw suferit în aceeaşi măsură prăpădul răsboiu-lui, lucrul se datoreşte situaţiei lor geografice ; toate celelalte ţări ale continentului, care s’au răsboit, nici în zece ani nu vor putea repara ruina ce şi-au pricinuit reciproc, tocmai prin acest instrument ac şi-au fabricat în scop de apărare: armata. Şi eră fatal să fie aşa, pentruc# întreţinerea armatelor distructive, departe Ide a fi o garanţie de pace, este dimpotrivă' singurul şi cel mai eficace mijloc de a face ca răsboiul să isbucnească neapărat. Evoluţia popoarelor trebue să urmeze acelaş drum pe care l-a urmat evoluţia vieţuitorilor.
   In dorinţa ei de a păstra cu orice preţ viaţa, natura făcuse la ’nceput lighioane paradoxal de armate pentru atac şi pentru apărare. Ictiozaurul cu solzi, cu plăci, cu ghiare, cu coarne până şi pe pleoapele ochilor, care avea de luptat cu pleziozaurut şi cu ignanodonul, tot atât de armaţi până la asfixie.
   Dar natura a părăsit acel drum ca absurd. Vieţuitoarele atât de armate au pierit şi au pierit nu ucise, ci asfixiate sub armura lor şi au triumfat cele mai puţin aa-mate, tocmai pentrucă din pricina mai puţinei înarmări, erau mai active, mai nestîn-jinite în mişcări.
   Trăesc sub othii noştri lighioane de aproape înrudite, a cărora soartă ne poate sluji de pildă foarte convingătoare : broasca ţestoasă şi pasărea. Cea d’intîi şi-a păstrat carapacele şi ameninţată să piară, abia se poate tîrî prin mocirlă, — pasărea şi le-a lepădat şi sboară în slăvile cerului. Cum de nu ’nţeleg cârmuitorii că azi, când condiţiile de existenţă ale omenirii s’au
schimbat, popoarele înarmate până’n dinţi sunt în domeniul social, ce au fost ign»-nodonii şi ictiozaurii în domeniul biologic?
   Absurditatea monstruoasă a răsboaelor şi profitul pe care l-ar trage întreaga i»-menire din încetarea acestor ticăloşii îmi
www.dacoromanica.ro
LUd-AFAhUL
No. 2-3, 1920
parc atit de vădii, încât insuccesul de până acum al ideilor pacifiste mă lasă încremenit de nedumerire. Cum se poate, — îmi zic,— ca un lucru atit de evident util întregei umanităţi să nu se fi realizat încă? Mărturisesc că 'uneori m’au cuprins îndoeli'a-supra 'valorii raţiunei noastre şi mi-am zis: s’ar putea ca natura să aibă cuvintele ei, pentru care îngădue ca anumite lucruri ce ne par inexplicabile să se întâmple, cuvinte pe care slaba noastră raţiune omenească nu le poate înţelege. Scrisoarea dumitale însă m’a făcut să’nţeleg că cu o astfel de judecată s’ar putea justifica dăinuirea tuturor ticăloşiilor şi că omenirea n’ar fi putut face lin pas înainte de s’ar fi călăuzit de asemenea îndemnuri ale inerţiei.
    Alte ori m’am întrebat, dacă nucumva dăinuirea instituţiei armatei organizată în vederea distrugerii isvorăşte dintr’o răutate înnăscută şi permanentă a omului, care tace ca popoarele să se urască între ele. Dar fiecare zi a venit cu învăţământul ei, pentru a-mi întări încredinţarea că popoarele nu se urăsc între ele, că această religie a urei dintre popoare nu vine de jos in sus, ci de sus în jos şi că, dacă fe vorba de găsit un raport de cauză la erect între aceste două fenomene: ura dintre popoare şi armate, atunci acest raport e invers : ,nu ,ura dintre popoare menţine instituţia armatei, ci instituţia armatei întreţine ura dintre popoare. Ce limpede mi-a aparut acest adevar in campania uin 1913. Mă tot ţineam să public lucrurile văzute şi însemnate de mine; nu m'am învrednicit s'o tac. iţi transcriu cateva.
    Iată în curtea cazărmii oamenii alergaţi din toate unghiurile ţârii, veniţi nu de bunăvoia lor, iiici mînaţi de ură, nici de dorinţa unei răsbunări, nici de dorinţa de a pune capăt unei suferinţi obşteşti, ci aduşi cu ameninţare de aspre pedepse în caz de nesupunere, înscrisa din vreme în codul justiţiei militare, ca să meargă să ucidă alţi oameni pe care nu-i cunoşteau. Iată cum îi înflăcărează şefii, cum le toarnă în suflet otrava urei împotriva unor oameni, contra cărorp n’aveau până’n ajun
‘23 -
nici pic de sentiment. Câteva zile de asemenea şcoală şi o teamă reciprocă de batjocură, dacă nu s’ar arăta destul de dîrji, aduce pe buzele fiecăruia cuvinte fioroase. A ! cum o să ucidă pe duşmani! cum o să-i toace! Unde sunt? Să-i sfîşie a» dinţii!.. In faţa acestor porniri sălbatece îmi ziceam : Ce fiară stă ascunsă în »om !... Peste trei zile am văzut cei d’întîi soldaţi bulgari, un grup de 70—80 de prizonieri, prăpădiţi de osteneală şi de foame.
    Când au sosit soldaţii noştrâi tocmai mîncau. Au făcut roată împrejurul lor; şi aceiaşi oameni cari ziceau că-i vor sfîşja cu dinţii, acum, cu gravitate, fără o zeflemea, fără un cuvînt de batjocură, îşi rupeau bucată de pîine în două ca s’o îmr partă cu duşmanul.
    Ce bucurie, ce fericire mi-a pricinuit această mişcare, această dovadă strălucitoare că Secolele de umanitate n’au trecut de prisos, ci au lăsat urme îşi au înnobilat fiara din care se trage omul...
    Peste două zile ne găseam într’un sat din Bulgaria, unde trebuia să dormim. Eram ocupat cu încuartiruirea plutonului ce conduceam, când' auzim strigăte Ia o casă vecină. Era casa hotărîtă pentru încuar-tiruirea căpitanului şi a mea. Ordonanţele noastre o găsiseră încuiată, bătuseră în uşă fără rezultat.                             ■
    Atunci un soldat mai îndrăzneţ forţase uşa cu Un fier şi, găsind în casă un om ca de 50—60 de ani, îl luase la bătae, îl umpluse de sînge. Am intervenit, am dojenit pe 'soldat, l-am pus să ajute omului să se spele... Seara tîrziu, auzind vorbă în tinda casei, m’am strecurat binişor. Era omul bătut, — sta de vorbă lîngă vatră cu ordonanţele noastre şi cu însuşi soldatul care-l bătuse. Vorbea romîneşte :
    — Parcă aţi venit de voia voastră? V’au adus alţii, aşa cum i-au luat şi i-au dus pe feciorii mei... patru feciori... mi-i-au luat şi i-au dus.. Trei au murit, al patrulea e ciung de mina dreaptă... S’a ascuns de frica voastră în pădure., o să mă duc toiîine isă-1 aduc... Alţii v’au adus, n’aţi venit dt voia voistră...
www.dacoromanica.ro
(
24
    N’am sa uit niciodată toujil Iţii blînd. îndurerat şi iertător, nici compătimirea şi căinţa zugrăvite pe feţele celor ce-1 ascultau..
    In alt sat legasem cu un bătfîn atîfa prietenie, împărţind bucăţele de ciocolată nepoţeilor, lui, încât după ce am părăsit satul, pentru a ne aşeza cu tabăra la 12 chilometri mai sus, făcea m fiecare zi drumul călare, ca să-mi aducă o bărdacă de lapte proaspăt... Şi eram duşmanul intrat în ţara Iui... Ce om înţelept, ce ceasuri bune am petrecut în tovărăşia lui, stând de vorbă dospre răsboiul, în care şi lui îi pieriseră doi feciori, de care de câteori pomenea i 6e întunecau şi ochii şi glasul!
    La învinuirile mele pentru grozăviile ce ştiam că şăvîrşiseră soldaţii bulgari, îmi răspundea:
    —      Nu e vina lor, domnule, e vina celor mari, a ălor cari ne îmbuibă cu puşti şi cu muniţii... Omul ăl mai bun- şi mai blînd, dacă-i dai cuţit la brîu şi puşcă’n spate, se face rău şi arţăgos... Ai de sus sunt de vină, nu noi ăştia de jos... Uite, n’avem drumuri, n’avem spitale, zăcem în murdărie, în ticăloşie şi'n neştiinţă, măcar c’avem braţe harnice şi pămînt mănos din belşug.... Dar ăi de sus, în loc să ne dea ce ne trebuia, ne-au îmbuibat cu tunuri şi cu muniţiji şi ne-au înnebunit cu milităria,
    lJe când vorbea astfel, la cinci zeci de paşi de noi, instrucţia ce un căpitan făcea companiei sale, ilustra în mod luminos cuvintele unchiaşului. îşi aşezase căpitanul compania pe marginea şoselei şi făcea exerciţii de pornire la atac. Precum ştii, atacul e apoteoza luptei. După ce oamenii au înaintat târându-{se pe brânci ca fiarele, profitând de toate accidentele de teren, după ce au împuşcat cât mai mulţi semeni de ai lor, când au ajuns la o anu-, mită depărtare de poziţia de cucerit, se năpustesc asupra ei.
    Căpitanul, explicându-le ce e atacul, le spunea:              ,                    '
    —     Când ţi s'a dat comanda să pui baioneta şi s’o porneşti la atac, trebue «ă te
'No. 2- 5, ISffb
asvârli ca un leu, strigând ura! -din fundul plămânilor, să se încreţească carnea pe duşman; să te’nglonţeşti în el ca şoimul în-stolul de porumbei şi să bagi baioneta'n el până’n prăsele!
   Pe* urmă da comanda. Soldaţii treceau drumul îţi goană strigând ura! cât puteau. Dar căpitanului i se părea că unii nu strigau destul de tare. Atunci se punea cu cravaşa pe ei şi-i bătea în cap, peste ochi, le zebra faţa strigând: ,,Aşa se strigă ura! mămăligarilbr? Măi, nu ţi-am spus să strigi ca o fiară să se cutremure păfl mântui!” Repeta mişcarea şi iar lua la bătae cruntă pe cei ce i se părea că nu erau destul de fioroşi. Şi acum mă cutremur, când îmi aduc aminte ochii şi reţele însângerate, buzele plesnite, urechileşpin-tecate de loviturile acelei fiare sălbatice!
   Mă gândeam : omul acesta e plătit 400 de lei pe lună de stăpânire, ca să facă această monstruoasă operaţie de a sparge, de a râcâi şi de a distruge pojghiţa de umanitate ce veacurile au pus peste aceste suflete, de a retrezi în ele instinctele primitive de distrugere ale fiarei. Interesele cele mai scumpe ale omenirii cer ca acele instincte să piar.ă — şi iată un om plătit pentru a ie reînvia!! Miră-te apoi şi in-cligneazâ-te de ororile ce se săvârşesc in războaie. Jafuri, viofări de copii în faţa părinţilor, femei spintecate pentru a le scoate pruncii, spre a-i asvârli din baio-netă'n baionetă, oameni arşi, jupuiţi, răs-ticniţi, sau îngropaţi de vii, mâini de co-| pilaşi tăiate şi purtate ca amulete în cartuşiere, toate sunt explicabile, toate sunt
fireşti, după ce ai bătut şi ai chinuit un om pentru a retrezi fiara dintr'însul...
   Şi acum, în războiul actual, activitatea censurei în vigoare în toate statele beligerante, cu neîngăduirea nici unei critici şi a nici unei deplângeri a ruinei, a jalei şi a ororilor săvârşite de propriile lor armate,—relaţiunile de prietenie ce se stabilesc între trupele duşmane, după câfăva vreme de stare faţă’n faţă,—ordinele ce se dau că asemenea relaţii vor fi socotitei
l.bCKAFARlfl.
*
www.dacoromanica.ro
No. 2-S. 1920
LUCEAFARCL
25
•drept acte de trădare şi se vor pedepsi cu .asprime,— atitudinea de compătimire amul-ţimei în faţa trecerii convoaielor de prizonieri şi pedepsirea actelor de caritate făcute prizonierilor,—exaltarea spiritului public prin exibiţia prăzilor de războjiu şi printr’o presă veninoasă şi aţâţătoare,— totul dovedeşte că ura dintre popoare■ nu isvorăşte de jos în (sus, ci e impusă de sus în jog. Dacă ar fi adevărat Că popoarele se (urăsc între ele, cum ar fi cu putinţă caraghioasele alianţe, care fac să se războiască între ele popoarele care până eri erau aliate şi să se alieze popoare care până eri se răsboiau?...
    Insuccesului de până acum al ideilor pacifiste trebue deci să-i căutăm altă explicaţie decât răutatea omenească, — şi eu cred că nu greşesc afirmând că el se da-toreşte faptului că măsurile ce s’au pro-rus pentru triumful acestor idei erau unele ineficace, altele irealizabile.
    In adevăr ce s’a propus până acum? Instituirea unui tribunal arbitrai; — umanizarea războiului;— limitarea înarmărilor,—desfiinţarea arrrtatelor. Să le luăm pe rând.
    Instituirea unui tribunal arbitrai nu poate produce absolut nici un efect şi posibilitatea isbucnirii războaielor nu este înlăturată, atâta timp cât se lasă statelor dreptul de a întreţine armate organizate cum sunt astăzi. In adevăr, instituirea unei instanţe judecătoreşti implică neapărat existenţa unei forţe, care să aducă la îndeplinire hotărîrile pronunţate de ea, forţă care trebue să fie mai puternică decât a fiecărui justiţiabil în parte. Un tribunal fără o asemenea forţă e ca şi cum nu ar exista. Presupunând însă c;ă puterea executivă a tribunalului arbitrai s’ar compune din puterea armată a statelor ce au convenit la înfiinţarea lui,—în caz de conflict deferit judecăţei sale, pe deoparte mi se pare psichologiceşte imposibil de realizat, ca un stat puternic înarmat, care ar avea conştiinţa forţei sale şi care tocmai din această pricină e în mod fatal pornit să nesoco-
tească dreptul şi să adere forţa, să se supue unei hotărîii caţe i-ar reduce Ia neant puterea armată întreţinută cu atâtea sacrificii, făcândo şă se plece umilită înaintea dreptului unui sfat mai slab; iar pe de altă parte, în caz de nesupunere a celui condamnat, tot atât de greu îmi vine să, cred, că statele neatinse de conflict s’ar putea hotărî să părăsească drumul pro-< păşirci pacinice, pentru restabilirea dreptului unui al treilea. Iar dacă presupunem că ar face-io, rezultatul ar fi izbucnirea unui război—şi astfel răul nu a fost eVitat.
   Triumful justiţiei nu se realizează prin instanţele judecătoreşti care pedepsesc crimele, ci prin măsurile de prevenirea lor. Nu existenţa tribunalelor şi a temniţelor împuţinează săvârşirea tâlhăriilor, ci înlăturarea putinţei de a fi săvârşite. Cu toată existenţa de sute de ani a instanţelor judecătoreşti, pentru un lucru de nimic, în Italia de sud, un om ucidea pe altul, îu-junghiindu-1 cu cuţitul. Pedepsele cele mai riguroase nu parveneau să rărească săvârşirea acestor omoruri. A rărit-o deodată în modul cel mai simţitor interzicerea purtării unui cuţit cu lamă mai lungă de cinc$ centimetri şi pedepsirea acelora, care înainte de săvârşirea oricărei răniri, se găsesc purtând cuţite cu lamă mai lungă. A înfiinţa tribunal arbitrai menţinând armatele actuale, e ca şi cum spre a combate tâlhăria ai îngădui derbedeilor să se adune în cârciumi, să pue la cale în gura mare jafurile, să umble noaptea armaţi şi în bande, să pătrunză în casele oamenilor, mărginin-du-te să pedepseşti pe criminali după săvârşirea crimei.
                         * *
                                                               * *
   Umanizarea războiului e un lucru irealizabil. A instrui pe oameni în vederea războiului, a le sădi în suflete ură împotriva altora, a le trezi instinctele primitive de distrugere — a-i da pradă instinctului de conservare, punându-i în situaţia de a ucide spre a nu fi ucişi, a socoti şovăirea drept lipsă de patriotism, sau drept trădare şi a le pretinde în acelaş timp luna-
www.dacoromaniaa.ro
36
luceafakul
No. 2—3 1920
nitate, e o nebunie. Când printr’o instrucţie specială şi intensă, ai spart smalţul de umanitate ce veacurile au pus peste sufletul bestiei primitive, când ai trezit fiara ce se ascunde în omi, e absurd să-i pretinzi să fse poarte uman şi să vrei să-i reglementezi cruzimea. Cine admite războiul, admite în mod implicit şi ororile Iui. Război 'uman, e o contradictio in adjecto, o împerechere de cuvinte fără înţeles, ceva mai grav de cât o utopie, o absurditate irealizabilă. Apologiştii războiului, cari nesocotesc regulile de umanitate şi pretind că în război toate ororile sunt permise şi că „duşmanului nu trebuie sa-i laşi decât ochi ca să plângă”, sunt monstruoşi dar logici ; pacifistul care umblă după umanizarea războiului e absurd, tot atât de absurd ca diplomatul care pretinde că lucrează la menţinerea păcii, aplaudând din răsputeri toate cheltuelile şi toate actele
de pregătire a războiului.
                          » .
                                                                 * •¥
    împuţinarea armatelor şi limitarea înarmărilor sunt jumătăţi de măsuri, care ca toate jumătăţile de măsurţ, sunt şi greu de realizat şi de nici un folos. Limitând armatele şi înarmările, nu faci imposibilă isbucnirea războaielor, ba poate dimpotrivă, le-ai îndesi. Intensitatea catastrofei de azi, rezultată din înarmările excesive, prin faptul că totalitatea naţiunilor ce se războiesc suferă de pe urma războiului, slujeşte la ceva, anume la aceea că a făcut atât dee-videntă absurditatea războiului, încât înşişi âpologiştii lui de pâuă ieri se leapădă de răspundere şi deplâng această uriaşă risipă de energii şi de bunuri, cheltuite pentru distrugere. Micşorarea grozăviilor războaielor ar putea să aducă îndeşirea lor. Dar chiar dacă n’ar fi aşa, odată ce menţii o instituţie organizată în vederea distrugerii, cum o să poţi împiedeca statele de a şi-o perfecţiona, folosindu-se de născocirile lor mai ingenioase? Să le obligi să nu întreţie decât armate necesare apărării? Dar care este limita între atac şi apărare? Oare nu călăuziţi de adagiul şi i is pacem para bellum, nu în vederea apărării au dus statele această nebună cursă
de întrecere în înarmări? Şi dacă recunoşti statelor dreptul de a se înarma spre a se apăra, nu le recunoşti în mod implicit fiecăruia dreptul de a da prima lovitură, atunci când crede că adversarul se pregăteşte să-I lovească? Lovirea înainte de a fi lovit e un act de apărare. Ce pretind azi grupurile beligerante? Germano-Austriacii că s’au înarmat spre a se apăra de agresiunea iminentă a Franco-Ruşilor; Franco-Ruşii că s’au înarmat spre a se apăra de agresiunea Germano-Austriacilor; iar ultimul răspuns al acestora, după combaterea tuturor argumentelor prin ca(re se încearcă să probeze că n’au pornit ei războiul, care e? „Da, noi 1-âm pornit pentru că 'de nu-I porniam noi acum, l-ar fi pornit Franco-Ruşii peste câţiva ani, când ar fi fost complect pregătiţi”. Intre atac şi apărare neexistând limită,cine se pregăteşte contra războiului, se pregăteşte pentru război şi acel care admite înarmarea pentru apărare, admite în mod implicit atacarea şi războiul. Şi în sfârşit, care ar fi norma de proporţionare a armatelor şi înarmărilor, prin care naţiunile mai mici ar putea fi puse ia adăpostul agresiunei celor mai mari ? De aceea, încă odată, limitarea armatelor şî înarmărilor e o'jumătate de măsură şi grea de realizat şî de nici un folos. *
                                                         « «
   Desfiinţarea armatei e pe deoparte un lucru imposibil de realizat, pe dealtă parte ar fi şi o mare greşală. Un lucru imposibil de realizat, pentrucă acel care s’ar încerca să-l facă, ar întâmpina o rezistenţă formidabilă, venită şi de Sus şi de jos, din toate părţile. I s’ar împotrivi cu în-vierşunare nu numai cadrele superioare ale armatei, care se bucură de atâtea enorme avantagii şi privilegii, ci toţi acei cari, alegându-şi cariera militară, trăiesc de pe urma ei. Fiecare familie care ar avea un membru militar — şi care e familia care să n’aibă măcar unul? — s’ar împotrivi desfiinţării armatei. Nimeni şi prin nici un mijloc n’ar putea învinge o atât de puternică împotrivire.
   Dar desfiinţarea armatei ar fi şi o greşeală. Instituţia armatei cuprinde o mul-
www.dacoromanica.ro
No. 2-3, IV»
LUCEAFĂRUL
*7
târne de părţi bune, p« care, dacă ai desfiinţa-o, n'ai avea cu ce să Ie înlocuieşti. Armata e un minunat mijloc de. democratizare, de solidarizare şi de armonizare socială. Serviciul obligator, îndatorirea fiecăruia cetăţean fără deosebire: bogat, învăţat, sau de neam, sărac, incult sau de rând, de a munci fiecare în măsura puterilor şi priceperii sale, pentru a-şi servi patria, e pe deoparte, un mijloc de combatere a egoismului, e pe de altă parte un mijloc de micşorare a disproporţiei dintre soarta diferitelor clase, — şi în sfârşit conlucrarea la o opefr.ă comună stabileşte între toţi membrii grupului de muncitori o fraternitate' foarte de preţ- Armata mai e şi o minunată şcoală în care individul poate fi silit să înveţe un meşteşug, valoarea pă-zirii prescripţiilor de igienă, valoarea muncii disciplinate şi ordonate, a cooperării şi o mulţime de lucruri folositoare şi lui şi societăţii din care face parte şi întregei umanităţi.
     Nu, armatele nu trebuiesc desfiinţate. Cu instituţiile moştenite din trecut, omenirea trebue să procedeze cu tactul şi măsura, cu care proceJează natura Ia evoluţia organismelor. Ea nu le desfiinţează când condiţiile de existenţă s’au schimbat, ci; păstrându-Ie, le preface pe nesimţite, Când dintr’o regiune Ia’nceput aquatică, apa a început să se retragă, natura n’a desfiinţat* fauna ei, spre a o înlocui cu o faună terestră, ci treptat-treptat şi pe nesimţite a. prefăcut animalele de apă în animale de uscat, prin simpla schimbare ’ de destinaţie a organelor cu care erau p e-văzute. Piciorul ager al calului şi mâna celui 'mai dibaciu artist sunt pornite din treptatele preschimbări ale înnotătoarei unei foce, prin întrebuinţarea ei în alt scop decât acela pentru care a fost creată la ’nceput.                        •
     Armata, instituţie rezultată din nevoile condiţiilor trecute de trai ale umanităţii, nu trebue desfiinţată, ci fiindcă condiţiile de trai ale omenirii s’au schimbat, păstrând-o, trebuie să i se schimbe destina-' ţia, potrivit condiţiilor actuale.
     Azi munca e cel mai bogat isvor de
mal bine al omenirii şi pentrucă instituţia armatei, prin serviciul obligator, pune la dispoziţia statului un număr atât de însemnat de braţe şi de minţi, această echipă de muncitori în Ioc de a mai fi, ca până acum, organizată şi instruită în vederea distrugerii, să fie instruită şi organizată în vederea construi rei.
     Ca şi până acum, statul să aibă dreptul să ceară fiecăruia individ ajuns la majoritate, sacrificiul activităţii sale pe un timp determinat, dar în loc ‘de a-1 învăţa să tragă cu puşca şi cu tunul, şi să-şi risipească energia în acţiuni care nu numai că nu slujesc Ia nimic, dar sunt direct vătămătoare, să-l oblige să muncească fiecare în mă u a pricepui şi pu'e i or sale, la toate operile de folos obştesc.
     Armata organizată în vederea construitei, iată singurul mijloc dq a face imposibilă isbucnirea războaielor. Avantagiile atât material^ cât şi morale ce ar rezulta din a-ceaşta pentru întreaga omenire sânt enorme!
     Iţi descriam mai sus scena căpitanului care instruindu-şi compania, bătea şi chinuia pe soldaţi ca să-i prefacă în fiare sălbatice. Peste câteva zile, tot în campania din 1913, am asistat la o altă scenă, cu totul deosebită. O companie fusese însărcinată să repare un petic de şosea de vreo câteva sute de metri. Căpitanul, ajutat de un sublocotenent, trasase şoseaua,îi fixase nivelul, desemnase planul unei podişti,stabilise locul unde trebuia construită şi acum, retras sub umbra unui pom, îşi supraveghea soldaţii cari munceau la repararea şoselei, hără unelte speciale, ci cu scule de rechiziţie, găsite din întâmplare în satul vecin, în câteva ceasuri, puntea a fost construită şi şoseua admirabil reparată. Mă uitam la oameni cu ce voioşie inundau, ascultam glumele lor şi vedeam desluşit comunitatea sufletească, frăţia ce se stabilea între toţi membrii acestei echipe de muncitori şi vădita plăcere ce le pricinuia priveliştea operei comune ce se desăvârşia sub ochii lor. Comparam expresiunile figurilor acestor oameni, în care se putea
www.dacoramamca.ro
28
LUCEAFĂRUL
Xo. 2—3. 1926
ceti simpatie, linişte,* atenţiune fără silnicie. cu expresiunile fetelor celor ce învăţau mergerea la atac, în care nu se putea ceti decât iură, duşmănie, teamă, resemnare dureroasă, 'sau revoltă înnăbuşitâ. îmi reaminteam toate concentrările şi manevrele la care avusesem prilejul să asist, la energia preţioasă risipită de prisos în mânuiri de arme, în marşuri, în lupte, în goane nebuneşti, în defilări; mă gândeam la sumele .enorme cheltuite spre- cumpărarea puştilor, tunurilor şi muniţiilor care bubuiau pierzândiî-se în văzduh ca răcnetele u-mii nebun furios; — şi mă sileam să socotesc ce n’ar putea realiza un stat, organizând în vederea construirii energia atâtor braţe, câte îi pune Ia îndemână instituţia armatei» cu serviciu obligator. Am făcut socoteala următoare: Presupun o ţară a căreia populaţie ar da un contingent anual de 200.000 de recruţi şi a căreia armată organizată în vederea construirei, ar impune un serviciu activ de 2 aniivşi un serviciu în rezervăi de încă 18 ani, adic.ă dela 21 până la 41 de ani, cu îndatorirea ca fiecare rezervist să servească o lupă din 3 în 3 ani. Totalul celor 20 de contingente active şi de rezervă ar alcătui o armată 'de 4.000.000, care din pricina morţilor şi a infirmităţilor survenite după recrutare, să zicem că ar fi redusă la cifra de 3.200.000. Armata permanentă compusă din două contingente de câte 200.000 de oameni, ar forma aşa dar o echipă de
400.000  de muncitori. Excluzând1 zilele de sărbătoare şi lunile de iarnă riguroasă, să presupunem că ei nu ar putea munci de cât 200 de( zile pe an (deşi o armată raţional organizată în vederea construirii ar avea ce lucra şi iarna);—dar, cum zic, să presupunem că n’ar munci de cât 200 de zile pe an. Aceasta însemnează: 400.000X 200=80.000.000, opt zeci de milioane de zile del ucru pe an ! Ţinând seamă că îndatorirea rezerviştilor de a seni câteo lună din 3 în 3 lani, mai ar pune la dispoziţia stăpânirii şi munca de o lună a unei treimi din armata de rezervă, adică a 1.000.000 de toameni, avem încă treizeci de milioane
de zile de lucru pe an, care adăugate 4a cele 80.000.000 ce dă munca armatei active, ridică, cifra la 110.000.000 de zile de muncă pe an ! Ce nu s’ar putea face cu atâta muncă !    •
   S’ar construi sute de chilometri de cale ferată, mii şi mii de chilometri de şosele şi de drumuri, — s’ar construi diguri tte corectarea cursului tuturor râurilor, redând astfel agriculturii atâtea mii de hectare de prundişuri infertile, — s’ar construi sute de chilometri de canale de irigaţie şi de apeducte, s’ar seca bălţi, s’ar împăduri munţi, s’ar construi localuri de şcoli, băi şi dispensării până în cele mai îndepărtate cătune, — s’ar îmbunătăţi şi înfrumuseţa staţiunile balneare şi climaterice, s’ar câpta energia ce o reprezintă cursul apelor tor’enţiale’, prefăcându-le în' lumină şi în energie motrice, s’ar repara stricăciunile ce timpul şi luzura aduce lucrului obştesc! In zece-cincisprezece ani o ţară ar putea fi prefăcută într’un adevărat Eden!
   Sporul de .avuţie, ce se poate realiza prin o zi de muncă .variază negreşit după felul muncii; dar dacă presupunem ca medie a acelui spor suma de 10 lei, munca a T 10.000.000 de zile însemnează un spor de avuţie de T. 100.000.000! O* ţară cu acelaş contingent anual de recruţi, cu ace-laş număr de ani de seryiciu activ şi de rezervă, dar cu armata organizată ca azi, în vederea distrugerii, prin sustragerea atâtor braţe dela munca constructivă şi prin cheltuelile ce necesitează înarmarea ei, cu toate uneltele, menite să răspândească *în-tr’o zi jalea şi ruina, realizează azi un deficit anual de cel puţin un miliard. Transformarea unei asemenea armate în armată constructivă ar însemna aşa dar pentru un stat: curmarea unei pagube anuale de un miliard, realizarea unui spor anual de avuţie de mai bine de un miliard, adică un beneficiu total anual de peste două miliarde.
   Şi această enormă preschimbare s’ar realiza cu minimum de perturbare: împăraţi, regi, generali, colonei, maiori, căpitani, sublocotenenţi, sergenţi, toţi ar ră-
www.dacoromanica.ro
LUCEAFAROL
29
No. 2—3, 1920
mâne la locul lor, cu tot fastul şi decorul, — doar că în loc de a mai fi şefii şi conducă torii unor echipe de ucigaşi, de jefuitori şi de dărâmători, ar fi conducătorii unor echipe de constructori şi numai că fondul instrucţiei lor, în loc de a mai .fi arta Imilitară şi istoria războaielor, cu proslăvirea virtuţilor distructive, ar fi ingine,-ria Şi istoria civilizaţiei cu proslăvirea virtuţilor, constructive ale omenirii.        .
                        *' ' .
                                                             * *
    Dar o astfel de organizare a armatei ar aduce cu sine nu numai avantagii mate-teriale, ci şi enorme câştiguri morale. Iată unele din ele:
    1. Dispariţia concomitentei a două morale contradictorii. Azi aceleaşi fapte, distrugerea, omorul şi jefuirea, sunt socotite când crime, când fapte vrednice de slavă, şi 'd£ admiraţie.- A-ţi ucide vecinul pătrunzând în casa lui, 'spre a o dărâmă sau a ţi-o însuşi, sunt crime pedepsite cu moartea, sau cel puţin cu munca silnică pe viaţă; iar a pătrunde într’o ţară vecină spre a ţi-o lînsuşî, "întinzând peste ea moartea, jalea şi ruina, e, dacă- întreprinderea îţi reu-•şeşte, o faptă măreaţă, vrednică de slavă. Pe de-o parte legiuiri şi sforţări costisitoare pentru a stinge în om pornirile Iui primitive de fiară distrugătoare. — pe de altă parte legiuiri şi tot atât de costisitoare sforţări spre a menţine treze acele porniri. Căci sincer vorbind şi lăsând Ia o parte mizerabilul fariseism, care ne face să ne minţim noi înşine, până şi' asupra lucrurilor, pentru a căror îndreptare se cere mărturisirea întregului adevăr, — care este fondul real al serviciului militar obigator, cu armata organizată ca astăzi? Ce cere în fond azi stăpânirea individului ajuns la majoritate? — „Vino să-ţi slujeşti patria. Deşi prin toate mijloacele posibile te-am învăţat până acum să respecţi viaţa şi favutul altuia, deşi tot restul vieţii vei fi iobligat să urmezi aceste precepte, cu sancţiunea unor aspre pedepse în caz de abatere, vino să te învăţ să mânuieşti nişte unelte ucigătoare şi distrugătoare. Intr’o zi îţi voi cere să urăşti pe alţi oameni din fundul inimii şi am să-ţi poruncesc să-ţi
rişti viaţa, aruncându-te asupra lor ca o fiară, spre a-i ucide, a le nimici sau a le răpi avutul”. Ştiu bine qă nu astfei se adresează stăpânirea cetăţeanului, ştiu bine că serviciul militar i se impune pentru ,Apărarea ţării şi prestigiului ei”; dar dat .fiind că nu există limită definită între atac şi apărare şi că înarmarea creează popoarelor o mentalitate- specială, trufaşă, pornită Ia nesocotirea dreptului şi la adorarea forţei, — oricât de pompos, de sforăitor şi cu aparenţă idealistă ar fi limbajul ce statele ţin azi cetăţeanului, ce-rându-i să-şi îndeplinească serviciu! militar, —• el se reduce la cererea de a fi gata °să ucidă, să distrugă, să incendieze şi să jefuiască, în ziua în care conducătorii vor găsi ai cale.                   •
    Limbagiul ce stăpânirea ar ţine cetăţeanului, într’un stat cu armata organizată în ,vederea construirii, ar fi următorul: „Vino să-ţi slujeşti ţara. Iţi cer ca acuma la’nceput, doui ani încheiaţi, iar apoi o lună la fiecare 3 ani, în loc să munceşti pentru câştigul tău propriu, să munceşti pentru binele obştesc. In tot acest timp voi îngriji de locuinţa, de hrana şi de sănătatea ta trupească şi sufletească. Dacă cunoşti vreun meşteşug, ţi-1 voiu perfecţiona, — dacă nu cunoşti, te voi învăţă unul; şi te voi mai învăţă să fii ordonat, curat, cuviincios, disciplinat, precum şi prescripţii de igienă şî carte dac.ă nu ştii. Nu-ţi voi cere niciodată să uiţi, sau să calci preceptele morale de iubirea celorlalţi oameni şi de respectarea avutului lor, — nu-ţi voi pretinde altă dovadă de dragoste pentru ţara, decât s;ă ajuţi în mod conştient la înălţarea ei, muncind cu voioşie, fără codire şi chiar cu primejduirea vieţii tale, ia înzestrarea patriei cu toate roadele civilizaţiei”.
    Cât s'ar înnobila printr’o astfel de organizare a armatei sentimentul de patriotism, purificându-l de ura ce implică în forma Iui actuală, ură până într'atât în-tunecătoare de raţiune, încât ne îndeamnă! ca în aceeaşi clipă să înfierăm crimele pro-trivnicului nostru şi să proslăvim pe ale
www.dacoramamca.ro
10
LUCEAFĂRUL
No. 2—3, 1929
noastre proprii. Căci ce alt, decât babilonia sufletească, produsă de religia urii, Ce întreţine în noi instituţia armatei organizate în Vederea distrugerii, ne poate face ca în aceeaşi gazetă, pe aceeaşi coloană, să tipărim deschiderea unei colecte pentru „oferirea de spade de onoare bravilor aviatori Cari au bombardat oraşble inamicului”, i-hiediat alături de un articol plin de injurii şi de blesteme la adresa „mizerabililor piraţi ai aierului” cari au bombardat oraşele noastre? Organizarea armatei în vederea construirii ar face să dispară asemenea discordanţe de idei şi această concomitenţă de Imorale contradictorii şi nimeni nu poate tăgădui valoarea acestui câştig moral.
                       M,
                                                           * *
    Un al doilea enorm câştig moral ar iiiti-locuirea eroismului militar cu eroismul munţii în tabla de valori morale a- omenirii.
    Azi, de sus în jos, prin fel de fel de mijloace, se impune mulţimii respectarea armatei organizate în vederea distrugerii Şi Se înscrie eroismul militar ca primă virtute în tabla de valori morale a omenirii. Căci însemnează a înconjura cariera armelor cu un deosebit prestigiu şi deci a sădi în sufletul mulţimii credinţa că eroismul militar e cea mai de seamă formă de manifestare a activităţii omeneşti, când suveranul şi toate rudele lui şi toţi copiii lui nu-şi aleg altă carieră decât milităria şi când se acordă militarilor atâtea privilegii şi atâta consideraţiune. Dar care sunt interesele superioare ale umanităţii, sau măcar particulare ale popoarelor, care justifică impunerea acestei credinţe? Pentru ca un fel de activitate să fie mai preţuită decât alta, ea trebue să fie sau mai utilă, sau mai frumoasă, sau măcar mai grea de îndeplinit.
    Ce om cu mintea întreagă poate găsi că e mai util sau mai frumos şă ucizi şi să distrugi, decât şă construieşti? Dar sunt măcar actele de eroism militar mai grele de săvârşit, decât actele de muncă creatoare şi constructivă? Ia şă vedem.
    In timp . de pace, milităria reprezintă cariera cea mai uşoară şi mai sigură. Pe
când pentru Îmbrăţişarea carierelor cu caracter constructiv, cum e aceea de medic sau de inginer, se cere unui tânăr un mare număr de ani de studii grele, — un băiat recrutat nu din elementele bune ale şooa-lelor civile, ci, în marea majoritate a cazurilor, dintre cei rămaşi repetenţi sau eliminaţi din acele şcoli, băgat în şcoala militară, iese ia 21 de ani ofiţer. Câtă cultură generală a putut căpătă în acest răstimp se poate numai decât constata din-tr’o convorbire de o jumătate de oră cu dânsul. Şi iată-1 Ia 21 de ani ofiţer, a» leafă destul de bună, cu servitor credincios şi supus fără simbrie, cu jumătate de preţ de călătorie pe căile ferate şi la spectacole, considerat şi primit în orice societate. Dacă nu e afară din cale de viţios, înnaintările îi vor veni una după alta, fără greutate, în mod mecanic. Ce ştie el să săvârşească şi în ce constă serviciul lui? Marşuri, cavalcade, parăzi, manevre şi instruirea şi pregătirea soldaţilor, în vederea unui eveniment, a cărui sosire nici un om întreg Ia minte nu o (doreşte, dar care în mod fatal va fi adus tocmai de acele pregătiri. Şi iată evenimentul sosit. înarmările, şi pregătirile, făcute cu scopul menţinerii .păcii,^ au făcut şă isbucnească războiul în mod mecanic, fatal, aşa cum oamenii cuminţi o prevăzuseră şi o prevestiseră. A sunat goarna, ostaşul pleacă la luptă. Dar este el liber să plece sau să răţpâie? Nu. Nesupunerea la mobilizare e aspru pedepsită ; iar starea de asediu decretată odată cu mobilizarea, face imposibilă orice încercare de critică sau de împotrivire. Deci de la început, valoarea actului ce săvârşeşte ostaşul mergând spre primejdiile frontului, e (micşorată prin faptul qă îi lipseşte liber-4atea de alegere. El îl săvârşeşte constrâns de ameninţarea pedepsei ce-1 aşteaptă în caz de nesupunere. Voioşia cu care oştirile pleacă la r,ăzboiu e o voioşie de comandă, sau de nevoie; dar presupunând că ar.fi sinceră şi reală, ia să vedem care anume din faptele ce săvârşeşte ostaşul ajuns pe front, sunt vrednice de atâta admiraţie,
www.dacoramamca.ro
Nfh 8—3, 1»20
lucraeabpl
4
SI
încât !s|ă merite a fi considerate cq cele mai de seamă din câte poate săvârşi un om în, viaţa sa? Laş la o parte intrarea sub pământ, mizeriile intemperiilor, ale necurăţeniei şi toată, suferinţa rezultată din privaţiunile de tot felul pe care le îndură ostaşul. Puterea de îndurare a mizeriilor fizice nu e vrednică de admiraţie; ea is-vorăşte din adaptabilitatea omului, care-1 face să se obişnuiască şi'n puşcărie şi’n ocnă şi'n caverne şi şă poată îndura atât de .fioroase mizerii, încât i-a inspirat rugăciunea : „nu da, doamne, omului cât "poate să itabde”. Dacă îndurarea cu resemnare a mizeriei, ar fi vrednică de admiraţie, ar trebui să admirăm pe ţiganii nomazi cari-şi petrec toată viaţa în oorturi, în bordeie şi în. cea mai neagră mizerie, dar nimeni nu-i admiră. Negreşit literatura ad-hoc, literatura războiniaă din toate ţările beligerante, cântă în fraze ditirambice resemnarea soldatului faţă cu suferinţele de acest fel. Dar aceste imnuri interesate, is-vorîte din dorinţa izbânzii şi cântate în scop de a întări pe ostaşi, nu schimbă întru nimic adevărul că îndurarea mizeriei e o virtutepasivăcareinspiră compătimire, iar nu o virtute activă, care s)ă inspire admiraţie, <ta atât mai puţin cu cât ostaşul nu e liber să pun,ă capăt, întorcându-se acasă, suferinţelor ce îndură. Deci în afară de îndurarea mizeriilor fizice, ce face ostaşul de pe front? Dacă e artilerist, cu d simplă tragere de un lănţişor arunca, 'îiela 10— 15—20 de chilometri proectile distrugătoare şi ucigătoare asupra unui duşman pe care nu-I vede. Dar e expus să primească şi el asemenea proectile. Da, dar în războiul modem, nu numai militarul e expus la asemenea 'primejdie, ci şi civilul şi bătrânii şi femeile şi copiii. Plutind graţios şi fără' nici un risc la 3—4 chilometri deasupra oraşelor neîntărite un „brav aviator” vine să-i măcelărească cu bombe. Valoarea eroismului tunarului, care cel puţin are cu ce riposta bombelor inamicului, e foarte redusă prin acelaş pericol la care e expusă populaţia civilă. Aceasta pentru artilerist. Şă vedem, ce face infanteristul.
Din toate actele ce săvârşeşte un infanţş-risţ e de netăgăduit că cel mâi de seamJţ; e pornirea la atac asupra ppziţiei inamir cului. Cum îl săvâişeşte el? Ameninţat din 6pate cu împuşcarea în caz de nesupunere, îmboldit de instinctul de conservare, care, din pricina acelei ameninţări, nu se ma| poate manifesta decât ucigând spre a nu fi iucis, cot la oot cu altul, înnecat de fum» orbit de fulgere, înnebunit de bubuitul tu-i nurilor, de şuera’tul gloanţelor, de ţipetele trâmbiţelor, de vaetele căzuţilor, aţâţSat de vederea şi de mirosul sângelui, cu coip-ştiinţa redusă la aceea a cânelui înfuriat, care şe aruncă sub roţile automobilului sau la fluturilor ce se aruncă în flăcări, ostaşul înnaintează sub focul ucigător. Aceasta e cea mai măreaţă formă de manifestare a eroismului infanteristului, şi a eroismului militar în genere. E vrednici de admiraţie această jertfire a vieţii? Des sigur; dar numai cu condiţia să uităm ca desăvârşire monstruoasa nebunie iniţială, de a pune pe oameni să se întreucidâ şi sa nu socotim enormele avantagii ce ar rezulta şi pentru statele cărora aparţin şi pentru întreaga omenire, dacă, în Ioc de a fi puşi să fee întrenimiceasqăi, ar fi puşi să creeze ceva cu munca lor. Căci în sine, şi desle-gată de ideea de interesul pe care omenirea sau măcar societatea îl poate trage, p.e urma jertfirei vieţii cuiva, puterea de a înfrunta moartea nu ne inspiră admiraţie. Dovadă e lipsa noastră, de admiraţie pentru cei ce-şi ridică singuri viaţa, sinucigândUr se, — deşi acel, care fără martori, nesecondat şi neîncurajat de nimeni, îşi curmi viaţa, dovedeşte prin fapta lui o mult mat mare putere de înfruntare a morţii, decât ostaşul. Dar oare munca creatoare nu cuprinde forme de manifestare a eroismului, cu mult mai vrednice de admirat de cât aceasta? Oare nu e tot atât de vrednic de admiraţie actul medicului de a pătrunde într'un focar de molimă spre a-1 combate, sau actul savantului care încearcă pe sine însuş efectele unui nou serum descoperit Oi 'trudă ţi care poate să-I ucidă? Nn e
www.dacoromanica.ro
LUCEAFĂRUL
No. 2— 3, 1920
32
O
mai vrednică de admirat fapta muncitorului nu poruncită şi sporadică, ci săvârşită de bună Voe şi'continuăm de a munci fără pre-' get din zorii zilei şi până în noapte, în arşiţă, în ploaie, ori "în atmosfera ucigătoare a fabricei, deşi ştie bine că numai o neînsemnată parte a roadelor muncii sale îi va rămâne lui ? Nu e mai erou decât tunarul, minierul care, deşi ştie bine că ieri,, la 300 de metri depărtare, s’a prăbuşit pământul ucigând, câteva sute de tovarăşi de-ai săi, nu pregetă totuşi să se scdboare 'azi în mină1? Şi nu sunt tor atât de ero'i pompierii ce se aruncă în flacjări, exploratorii colţurilor necunoscute ale pământului, sau pescarii cari se avântă în voia valurilor oceanului, fără a şti de se vor mai reîntoarce? Şi nu sunt mai vrednici „de admiraţia şi de veneraţia noastrş primii aviatori, cari şi-au jertfit viaţa pentru descoperirea şi perfecţionarea locomoţiunii aeriene, decât aviatorii ucigători de bătrâni, de femei şi de copii? Pentru ce ar fi mai vrednică de admiraţia noastră jertfirea din-tr’odată a vieţii, săvârşind o operă de distrugere, decât jertfirea ei zi cu zi şi ceas du ceas, pentru săvârşirea unei opere constructive? Numai prin mintea unor generali, cari toata viaţa s’au îndeletnicit numai cu pregătirea distrugerii, sau a unor istorici înnebuniţi de JHrufie de neam, poate trece gândul că popoarele ar pieri înnăbuşite de materialism, dacă s’ar desvăţa de a se ucide între ele şi de a-şi jefui reciproc avutul, numai un spirit îngust, incapabil de a înţelege valoarea eroismului muncii creatoare, poate tăgădui că acest eroism şi prin roadele şi prin împrejurarea că lasă individului libertatea nesiluitâ şi conştiinţa trează, şi prin continuitatea manifestării sale, e de-o calitate mai nobilă decât eroismul militar. Superioritatea calităţii eroismului muncii faţă cu eroismul militar ee dovedeşte şi prin aceea că virtuţile militare ale unui om scad, în m'ăsUra în care cultura lui creşte, pe când dimpotrivă, cultura nu «cade întru nimic virtuţile lui constructive. Un medic, un inginer, un profesor, un artist, un inventator, Un filoispf, eu t® e maî cult cu atât c mai harnic, Eu
atât creşte într’însul sentimentul datoriei, conştiinţa misiunii Sale şi dorinţa de a-şi pune în valoare cunoştinţele. Dimpotrivă, un ostaş, pe măsur,ă ce se cultivă, pornirile lui de distrugere şi nimicire pjer. Vrând-nevrând începe să iubească şi Să stimeze virtuţile constructive, vrând ne-vrând, începe sărşi dea seama de absurditatea războiului', = vrând-nCvrâncJ, în sufletul lui pătrunde aversiune pentru ororile şi compătimire pentru victimele acestei tragice nebunii. O oştire puternică nu se poate realiza decât cu o trupă supusă şi cu şefi fioroşi şi inculţi. Nici Lamarck, nici Ampere, nici Gay-Lussac, nici Berthollet, nici Cuvier şi nici ' unul din ceilalţi oameni învăţaţi sau din marii artişti cari au trăit în vremea lui Napoleon 1, Uu s’ar fi putut ilustra ea. mare general. Mării lui generali n’au fost şi nici nu puteau fi recrutaţi decât' printre soldaţii de rând, cari abia ştiau să citească. Din simpla privire a portretelor marilor generali ai războiului actual, se poate vedea ce suflet nepoleit de cultură trebue să' aibă un militar valoros. Prototipul îl reprezintă vestitul Hindenburg. Fălci enorme, monstruoase, doveditoare de o voinţă de fier, frunte îngustă Sub care n’au- loc sî se desvolte şi să trăiască idei mari şi generoase, ochi de fiară cari pot privi cu linişte, ba chiar cu plăcere, sate, oraşe, ţinuturi întregi pustiite, lungi convoiuri de schilodiţi sau de pribegi, movili de cadavre, munţi de ruine, toată jalea şi oroarea de care un Suflet cui tise cutremură şi s?e indignează.                        I J . ■
                                                            •k ★
    Deci menţinerea eroismului militar in fruntea tablei de valori a omenirii e o rătăcire, pe care bietele popoare o plătesc prin toată jalea şi ruina ce războaiele aruncă asupra lor. Raţiunea protestează în contra acestei ierarhii de valori şi ne strigă că prestigiul ce acordăm carierei armelor
departe de a isvorî din niscaiva sentimente nobile ale sufletului nostru, tfltfO-răşte dimpotrivă, din moştenirile noM^re de animalitate, care ne îmbrâncesc’stt «dfe-rSm ş8 ţsS respectăm puterea de distnecfţr-
www.dacoromanica.ro
No. 3, 192C
LUCFXFARUL
33
raţiunea ne strigă că nu se poate închipui o mai păgubitoare rătăcire, decât aceea de a şti bine că munca e singurul mijloc de prosperare şi de perfecţionare, că fără muncă omenirea ar zăcea în cea (mâi neagră ticăloşie şi totuşi să continuăm de a acorda mai multă considerare ostaşului care-şi pierde timpul perfecţionându-se în arta de a distruge, decât mupcitorului care, prin fapta sa, sporeşte în fiecare clipă avuţia şi fericirea tuturora.
   £ timpul ca această nebunie Să; înceteze ; e timpul ca munca să fie reabilitată, să i se acorde tot respectul şi tot prestigiul ce i te cuvine şi pentru că e cel mai fecund isvor de perfecţionare şi pentru că e mai greu sâ trăieşti spre a munci decât să mori distrugând; — iar această reabilitare a muncii nu $e poate realiza mai bine, decât organizând armata în vederea construirii.
   Azi armata e p şcoală de desobişnuire de muncă. Omul e răpit, smuls dela activitatea lui producătoare şi creatoare, spre a fi constrâns să înveţe să distrugă'; — azi armata, timp de 20—25 de ani, consumă fără a produce nimic, iar când intră în acţiune distruge; mâine, organizată în vederea construirei, ea în fiecare clipă ar răspândi utilul şi frumosul peste toată întinderea ţării. Şi atunci, da, toată admiraţia, tot respectul nostru unei astfel de instituţii, toată dragostea şi veneraţia noastră suveranului devenit astfel şeful suprem al tuturor virtuţilor şi energiilor creatoare şi constructive ale poporului ce câr-muieşte; — tot respectul nostru generalilor săi, şefi de mari echipe de muncitori şi alcătuitori de planuri de îmbunătăţire şi înfrumuseţare a ţării; atunci da, să se întâmpine cu flori şi să se salute până la pământ trecerea regimentelor ce ar pleca siS construiască o cale ferată, un apeduct, ei corecteze cursul unui râu, sau să capteze energia unui torent.
   O astfel de organizare a armatei ar stfdî în sufletul tuturor respectşil şi veie-«trea muncii, dispreţul ş* desconsiderarea trândăviei; printrio astfel de organizare «’ar plivi din sufletul nostru pornirea moş-dela animalele din care ne tragem,
pornirea care ne îndeamnă să respectăm mai’mult pe cei ce ne pot'vătăma, decât pe cei ce ne pot face bine. Reabilitarea^ muncii, înscrierea ei ca primă virtute în. tabla de valori morale a omenirii, impunerea respectării muncii şi muncitorului! Care e omul cu mintea întreagă, care să nu înţeleagă toată enorma importanţă a acestei reforme morale?
                      * ,
   Îmi aduc aminte de o întâmplare pe care mi se pare că ţi-am mai povestit-o odată. Era în timpul războiului balcanic. Bulgarii, Sârbii şi Grecii înaintau biruitori spre Constantinopol. Spiritele erau la noi foarte agitate. Unii cereau să intrăm în războiu pentru a ne înfrupta şi noi (fiţi cadavrul Turciei. Muncitorii, său cel puţin o parte din ei, |erau împotriva acestei ir dei şi lansaseră un manifest în acest se*hs.* Intr’o zi un băetan ca de 12—13 ani îmif întinde şi mie un asemenea majnifest. Pe când îl citeam, văd pe un domn, pe care îl cunoşteam, că se repede Ia băiat îi smulge manifestele, le rupe şi-l duce de urechi pânăla tm sergent de stradă, pe mâna căruia îl dă, poruncindu-i să-l ducă la secţie. M’apropii şi-l întreb ce i-a făcut băiatul de-1 dă pe mâna poliţiei. Cu un ton de profundă indignare, drept răspuns mă întreabă : — Ai citit d-ta manifestul pecare îl împarte? Zic: Da. — Şi nu te-a indignat? — De ce siă mă indigneze? — Dar dumneata nu înţelegi că în împrejurările de faţă această propagandă e o crimă şi un apel la laşitate?
   Cum îţi spun, cunoşteam bine pe acest domn. II cunoşteam din şcoală, era fiul unui comerciant de băuturi spirtoase; trecuse prin şcoală fără a se distinge prin altceva, decât prin oareşicare înlesnire de vorbire, dar mai ales printr’o îndrăsneală şi o combativitate ce, înainte de a-ţi fi spus o vorbă, se citea numaidecât în înfăţişarea lui de atlet. Magistrat câtăva vreme, apoi avocat, înţelegând curând că politica ie o carieră cu mult mai rentabilă1, îşi puseSe preţioasele însuşiri cu care ii înzestrase natura, în serviciul unui partid. Răsplata serviciilor- sale enorme (de două ori era
www.dacoromanica.ro
34
LUCEAFĂRUL
No. 2—3. 1930
eă fie mort cu prilegiul alogenilor), — ou întârziase. Şi acum căsătorit cu o fată cu zestre, deputat de câteori partidul îi venea la putere, membru în oonsiliul de administraţie a două societăţi de exploatare, dela care încasa vreo 30.000 de lei anual, în schimbul cărora Iscălea în fiecare an vreo 6 procese verbale, — ducea o dulce şi plăcută viaţă.
    Auzindu-1 vorbind aşa de laşitatea muncitorilor, i-am răspuns precum urmează:
    Dragul meu, sunt ceasurile unsprezece ŞÎ jumătate. Abia acum o jumătate de ceas te-ai sculat din pat, te ^duci spre Capşa, Unde ai să Stai de conversaţie pânăla ora dejunului, luând aperitive; — pe urmă ai să te duci acasă să dejunezi j — după dejun, înainte de a plecă la club, ai s!ă te odihneşti niţel; fix la ora 4 ai să te instalezi" la partida de bridge până diseară la U când ai să pled la masă, iar după masă ai să te dud Ia Iun spectacol şi mâine o să reîncepi acelaş program de activitate. Băiatul pe care l-ai dat pe mâna poliţiei s’a sculat cu noaptea ’n cap şi pentruca să câştige câţiva gologani,, bate drumurfle ziua întreagă, împărţind manifestele pe icare i '1 erai rupt, iar muncitorii cari au lansat acel manifest, muncesc din zori şi până în noapte în fabrid şi’n ateliere. Şi fiindcă cer siă nu fie duşi la război, d Să fie lăsaţi în pace să muncească înnaiţnte, ei sujnt laşii, iar dumneata le dai lecţii de eroism. La revederel
    Şi l-am lăsat.
    Rezultatul imediat al înlocuirii eroismului militar priin eroismul muncii, ar fi qă asemenea paradoxale intervertiri de roluri nu ar mai fi positţîle, — precum nu ar mai fi posibilă nelegiuirea atât de ades practicată de cârmuitorii de azi, de a se sluji de puterea celor harnid, pentru a apără drepturile şi privilegiile celor trândavi.                                     I
    Un alt câştig moral al organizării armatei în vederea construirii e că anumite crime odioase nu s'ar mai puteâ săvârşi: trădarea şi spionajul nu ar mai fi cu putinţă. Fiecare locuitor al unei ţări, fără deosebire de naţionalitate, ar fi obligat
       i
siirşj facă serviciul militar în ţara în cmt locuieşte; iar dacă, dintriun exces de dragoste faţă de ţara lui de origine, ar vrei ca tributul lui de muncă pentru binele obştesc să nu-I deă sodetăţii în mijlocul căreia trăieşte, ci societăţii din care se trage, ar fi liber s’o facă, sub rezerva unei *ri-puneri în bani, sau a pierderii unor anumit* drepturi. Dar în orice caz, i-ar fi cu neputinţă să săvârşească crima odioasă de a trăi într’o ţara şi ’n mijlocul unei societăţi care-1 primeşte cu încredere, de a s|e bucură de ocrotirea legilor ei, ş| de a lucră împotriva intereselor ei. Şi cine poate tăgădui Că este un enorm câştig moral, acela de a stârpi posibilitatea săvârşirei unor crime . odioase?                                   j i
    Cu o astfel de organizare a armatei s’ar face de prisos diplomaţia^ secretă cu toa'ă revoltă oarea ei clocotire de minciuni, de intrigi şi de aţâţări criminale, cu toate actele ei încheiate în ascuns, fără ştirea popoarelor, de câţiva indivizi mediocri, în interesul nu al popoarelor ce reprezintă, ci în acela al menţinerii sau sporirii propriilor lor privilegii.
                        * ■
    O! dar câte alte avantagii lăturalnice ar aduce cu sine această reformă!
    Cu ce dragoste şi tragere de inimă ar veni fiecare să-şi facă acest serviciu mijii tar raţional, fără a recurge la fel de fel mef teşugiri viclene, ba chiar la mutilare, spre a se sustrage, — pentruqă fiecare, oricât de mărginit ar fi la minte, ar înţelege uşor avantagiile ce şi omenirea întreagă şi propria lui ţară şi el însuş ar trage! de pe urma unei asemeneă instituţii.
    Amintirea anilor de serviciu a ostaşului n’ar fi legată ca azi, mimai de ceasuri de mânuire de? arme, de instrucţii insipide sau revoltătoare, de goane fără rcfet, de o nebunească risipă de energie, qi ar fi legată de opera vie şi reală la înfăptuirea căreia va fi contribuit cu munca sa. Cu mândrie el ar puteâ zice bunăoară: ,,eu am făcut parte din contingentul acelora cari au canalizat cutare râu sau al celor cari austrăpur* cutare tunel“.                               ,
    Pe de altă parte, cât de .justificate ar fi
www.dacoromanica.ro
fia. 2-3. 1920
LDCEAFARDL
*
cele mai aspre pedepse contra nesupuşilor şr dezertorilor. Astăzi nesupusul sau dezertorul poate răspunde: — Eu sunt meseriaş sau muncitor: Prin munca braţelor mele eu sporesc avuţia publică. Voi mă staul geţi dela munca mea 'stptfe a mă sili să înyăţ slă distrug cele clădite de alţi muncii-tori ca'mine. Nu mă supun pentrucă socotesc că-mi servesc mai bine patnia continuând a munci, decât pierzându-mi timpul .să învăţ a.ucide şi a distruge**. .
    Şi are dreptate. Pe când cu serviciul militar organizat în vederea construirei el n'ar mai putea răspunde astfel. Oricărui nesupus sau dezertor, cârmuirea i-ar vorbi astfel: ,,Te-am chemat să te pun să munceşti în meşteşugul la care te pricepi. Interesul societăţii în mijlocul căreia trăieşti cere să nu fii egoist, să nu munceşti nutaai pentru tine însuţi, ci să cojhtribul prin munca ta Ia îndeplinirea operilor Ce nu aparţin nimănui şi tuturora. Nesupunerea ta dovedeşte cjă ejşilji un om rău Şj hilat-pareţ, care vfei să te bucuri de bunurile ob-# şteşti, fără Să contribui cu munca ta la înfăptuirea lor. Interesele morale superioare ale societăţii cer înfrânarea şi pedepsirea acestor porniri ale taler". Şi nesupusul sau
dezertorul n’ar avea nimic de răspuns.
                                                           «
    Mă gândesc ce ar fi o manevră cu o astfel de organizare a armatei: mobilizarea unui anumit număr de energii constructive, pentru desăvârşirea unei lucrări de interes general, ce prin planuri şi studii din vreme întocmite s’a stabilit că poate fi executate într’un anumit număr de zile. După terminarea ei, în faţa suveranului şi a unui mare număr de oameni veniţi s’admîre, ar urmă revista trupelor făcută cu tot fastul şi toate onorurile meritate. Cu ce respect şi cu ce veneraţie s’ar descoperi fiecare în faţa acelor trupe care vor fi clădit o operă vă-deaţă de interes obştesc, fără nimic d*n jafurile, din pagubele şi dpn risipa zadarnici a manevrelor armatelor de azi.
                                                           *
    Mă gândesc că un asemenea Serviciu militar ar fi Un tiţijloc (minunat de regenerare fizică; iar o lună de muncă fitricB
la 2 sau la 3 ani, un fel de cură extrem de folositoare.
                                                             *
    Mă gândesc că însăşi chestia evreeasci, atât de spinoasă ar fi ajutată în rezolvi-rea ei printrio astfel de organizare a armatei. Crima trădării sau a spionajului nemai putând fi comise, nimic nu s’ar mai împotrivi ca evreii să ocupe orjce grad în armată; iar pe de altă parte,, un astfel de serviciu militar ar reobişnui cu munca fizică şi ar regenera o rasă ce degenerează fiziceşte, din pricina îndeletnicirilor ei, de
’ veacuri numai comerciale.
                                                             *
    Dar de bună seamă, cel mai de căpetenie efect al acestei reforme e că sentimentul patriotismuluis'arpurifica deura ce implică în forma lui actuală, urai care într’a-tât îl pângăreşte, încât face pe mulţi oa meni luminaţi, carî-şi dau seama că interesele unui neam nu pot fi izolate şi desolidarizate de interesele întregei omeniri, să-l considere ca o formă de egoism colectiv şi să-i tăgăduiască valoarea. Şi în adevăr, cu actuala organizare a armatelor, prin care se ajunge Ia absurdul rezultat de a întrebuinţa forţa celor harnici şi utili, pentru apărarea privilegiilor celor trândavi, patriotismul apare ca o minoiună răspândită şi întreţinută cu rea credinţă. Aş vrea în lucrarea mea să precizez înţelesul cuvântului patriotism şi să arăt că el însemnează nu numai o legătură tainică şi puternică între o fiinţă ş|i locul unde s’a născut, nu numai o înclinare de preferare pejntru un anumit mediu, rezultată dintrio obişnuinţă şi personală şi strămoşească de a trăi în-tr’însul. Căci atunci când zicem că patriotismul însemnează dragoste pentru ţara, în care ne^-am născut şi am crescut, în care SUnt îngropaţi moşii şi strămoşii noştri, în care găsim dovezi că au aparat-o prin vitejia lor, în care avem principalul nostru aşezământ şi averejace am agonisit prin munca noastiă, în care pretutindeni răsună graiul ce înţelegem (mai bine şi-l iubita, ţara de ocrotirea legilor căreia ne bucurăm şi al cărei cer, a cărei lumină, ale cărei dealuri şi munţi şi văi şî zări şi ape gşi cântece ne par mai
www.dacoromanica.ro
LUCEAFĂRUL
38
frumoase decât oricare altele, — nu exprimăm altceva decât un sentiment de complacere, un sentiment de preferaie pentru mediul în care ne-am obişnuit să trăiim şi prin noi înşine şi prin înaintaşii noştri. Dar această robire la mediu nu e un sentiment specific omenesc, el există Ia toate vieţuitoarele ; ba la unele legătura lor cu mediul în care s’au născut e aşa de indisolubilă, încât nici nu poţ supravieţui unei strămutări dintr’însul.
   Pentruca patriotismul să merite a fi considerat ca un sentiment nobil şi special omenesc, el trebue să însemneze ceva mai mult decât dragostea de lucrurile în mijlocul cărora ne-am obişnuit să trăim; el trebuie să însemneze dragoste mai ales de toţi aceia cu care convieţuim, dorinţa sinceră de a conlucra la îmbunătăţireasoar-tei tuturor, făcându-i să se împărtăşească de itoate roadele progresului şi civilizaţiei, — şi însfârişSt, fără nicio ură împotriva celorlalte popoare, dorinţa de a fi nu temuţi de ele, ci iiubjiţi şi respectaţi pentru toate calităţile noastre. Aceasta e însemnarea pe care ar capăta-o patriotismul prin organizarea armatelor în vederea construirii. Pe când azd, tocmai cei ce chinuiesc în chipul .cel mai neomenos mtilţimea, tocmai cei cari îi speculează nevoile cele mai imediate, spre a-şi plăti satisfacerea tuturor nevoilor artificiale ce şi-au creiat printr’o falşă concepţie asupra progresului, — tocmai ei sunt acei carî se reclamă mai patrioţi, tocmai eî sunt. cei ce de pe toate tribunele vorbesc cu tremolo în glas despre scumpa lor ţară, ei, cari creiază prin nedibacea lor cârmuire stări de lucruri revoltătoare, rămânând ca atunci când mulţimea exasperată e în pragul răsVrătiriji, să recurgă Ia răsboiu, ca la un derivativ şi excelent mijloc de raliare prin indicarea unui presupus duşman din afară.
                                                          *
                                                                                              * * ...
                                                                            Nu încape nido îndoială că cânmujitorii
popoarelor nu se vor pune niciodată de a-oord ca să realizeze această reformă. Dar să fie oare adevărat că o fără n’aF putea singură s'o întreprindă pentruca e'ar expune e& fie cor topită de vecini? Nu cred.
No. 2r-3,1920
   Eu dacă aş fi suveran, n’aş stă o clipă- la îndoială. Şi n’ar fi limp mai prielnic pen--tru încercarea acestei experienţe, decât după sfârşitul războiului actual. Atunci toate ţările beligerante vor fj atât de obosite, atât de istovite şi atât de desgustate de războiţi, încât e de prevăzut că multă vreme nu vor relua armele. Se poate prezice că după acest fioros măcel, din care toate ţările vor ieşi- sleite şi înglodate în datorii, va urmă o lungă epocă de pace. Ei bine, de această împrejurare aş profită, pentru a întreprinde cu propria mea ţară 6 experienţă profitabilă şi ei şi întregii omeniri. A doua zi de încheerea păcii, aş lăsa ca toate ţările vecine să continuie a-şi cheltui o însemnată parte a bugetului în înarmări, a-şi sustrage în fiecare an atâţia oameni de la munca constructivă, punându-i să consume fără a produce nimic şi a-i învăţă Să distrugă, --- într’un cuvârit, le-aş lăsă
   s)ă urmeze pe drumul de rătăcire care le-a dus Ia războiul actual, şi singur aş organiză armata ţării mele în vederea construiijii.
      In 15—20 de ani, prin munca acestei armate, nu numai că aş repara toatestricăciuf-nile pricinuite de războiu, dar aş aduce ţării mele atâtea binefăcătoare prefaceri, aş răspândi până în cele mai depărtate colţuri ale ei atât prinos de bine şi de frumos, încât vrând-netvrând vecinii, cari nu vor fi voit &ă întreprindă ’dela început această reformă, ar fi siliţi, faţă cu rezultatele realizate de ţara mea, să recunoască enorma ei valoare.                                     .
      Acei ce nu cugetă ca mine vor răspunde că mi-aş expune tronul şi ţara, că prosperitatea realizată de ţara mea ar fi pentru vecini o ispită care i-ar îndemnă nu la imitare, ci la cotropire. O asemenea afirmare e foarte discutabilă. Cum spuneam mai sps, e foarte probabil, e aproape sigur că cel puţin 20 -30 de ani nicîunul diii popoarele ce ne ’nconjoară nu se va g&id) să reînceapă războiul; iar dacă, după scurgerea acestui timp, prosperitatea realizata de ţara noastră ar îmbrânci pe vreuna dîn ţările Vedne la cucerire, dî bine! eu nu cred dă ar putea-o face, pentru mai multe cuvinte. ;        .                       !  ; .
www.dacoromanica.ro
  No 2-S7 1920
          '   v
LUCEAFĂRUL
37
   Mai întâi, tara mea prin prosperitatea* pe care ar atinge-o, ar reprezenta pentru Ifirile Imari din apus, un client bogat, a căruia dispariţie nu le-ar putea fi indiferentă ; şi apoi, din fericire, există de pe acum o opinie publică mondială, aceea care s’a sevoltat de nota adresată de guvernul aus-troungar Serbiei, aceea care s’a revoltat de violarea neutralităfţii Belgiei, aceea care a îmbrâncit în răsboiul actual America. Această opinie publică este cu mult mai idealistă decât îşi închipuiesc pretinsele „spirite practicea cărora politică practicii a adus popoarele în capiştea pierii de a». Această opinie publică a cărei forţă peste 20—30 de ani va fi sporită cum n,ici mi putem bănui azi, surft încredinţat că s’ar revolta şi n’ar tolera ca un vecin hrăpăreţ s'ă cotropească o ţară,, care a întreprins o experienţă, utilă întregei umanităţi.
   Lucrul nu e numai probabil, lucrul c sigur. Dar presupunând imposibilul, presupunând pe de alta parte câ prosperitate realizată de ţara mea n’ar servi de niciun învăţământ vecinilor, ci ar fi pentru ei numai o ispită de cucerire, — presupunând mai departe că existenţa sau dispariţia unei ţări prospere ar fi indiferentă celorlalte ţări,—presupunând însfârşit că opinia publică mondială ar rămâne indiferejntă faţa cu experienţa întreprinsă de ţara mea, în interesul întregii umanităţi şi că ar a-sisto nepăsătoare faţă cu agresiunea unui vecin lacom, — ei bine! decât continuarea pe drumul de rătăcire de azi, decât as-fiixiarea poporului sub dări' grele, făcule în Vederea apărării, în paguba instrucţiei, sănătăţii şi construirii, fără nici măcar garanţia că înarmarea mă pune în mod sigur şi neîndoios la adăpost de cotropire, — aş preferă săţmi risc tronul şi ţara în scopul seivirei întregei umanităţi; aş consideră ca * mare cinste şi o Imare fericire perspectiva •te a intră în istorie sub numele de idtea-cate şi-a pierdut tronul, organtzân-•kt'Şi armata in vederea construirii. Cât «teşpre fără, ca n’ar pieri. Neamurile nu

pier. !După mai bine de 100 de ani de dominaţie străină, neamul polonez n’a pierit; cu atât mai puţin n’ar pieri un neam care pr experimentă o reformă cu scopul slujirip umanităţii. De altminteri mi-aş luă măsuri. De mic, de cum1 ar începe să vorbească, aş învăţă pe tot copilul să cupoască înaltul ţel pe care şi l-a propus ţara lui; din şcolile primare i-aş inculcă în suflet dragostea pentru toţi oamenii, dar ură moarte împotriva acelora cari l-ar stângeni vreo-odată dela îndeplinirea acestui ţel. Dar încă odată, teama că ţara care ar întreprinde singură o asemenea refortnă ar fi cotropită de vedni, e o afirmare nedovedită şi foarte puţin probabilă. Faptul zoologic că au pierit'lighioanele extrem de înarmate şi că urmaşul maimuţei dezarmate a ajuns regele naturii ne poate dovedi netemeinicia acestei temeri.
                                                           *
                                                         * *
   iată, iubite nene Mache, ideile pe care aş vrea să Ie desvolt în lucrare amea. Le supui dreptei şi înţeleptei dumitale judecăţi, — şi, aşteptând cu mare nerăbdare, părerea şi deslegarea dumitale, te rog să primeşti încredinţarea dragostei şi respectului ce-ţi păstrez.
   P.  S.                           : ,
   Uitasem să-ţi spui că ideea organizării armatei în vederea construirii, nu exclude ideea existenţei unei poliţii, pentru paza ordinei interioare a statului, pentru aducerea Ia îndeplinire a condamnărilor hotă-rîte de puterea judecătorească şi pentru în-frânarea setei nemăsurate de drepturi fără îndatoriri, ce adeseori şarlatanii aţâţă în spiritul mulţimii naive, cu scopul criminal de a jse folPsî de forţa ei, pentru realizarea ambiţiilor lor. Bine înţeles că po-* liţiei nu-i vor trebui nici tunuri, nici automobile blindate, nici atâtea alte născociri diabolice, necesare armatelor distructive de azi.                               1 1
                                                                                          loan Al. Brăte*cu-Voineşti
www.dacoromanica.ro
  «*                    ^ LDeSAVABţU,                                     1099
  «•                         ^=-x=-         ■ T'„.,„i-.':,-—.-"-■-. "■= ' " . il. ■?'
                                 Terfine pentru prieteni
Să bem, prieteni / Cine ştie, mâne, Când vor veni raienie mari şi noi, . Oin t.uda noastră ce va mai rămâne /
Ne o 'nvăiui uitarea ’n umbre moi;
Dar moartea când va ii să ne despărţi, Eu vreau să fiu întâiul dintre voi.
Ce ’nseamnă gloria ? O cupă spartă / De spuma ei postumi nu mă tem Că timpul dintr'odată o deşartă,
Asemenea paharului ce-l bem. in veci n ‘ajung ele între sine:
Ce sintem, ce voim şi ce creem.
Tot una mi-e, prieteni; ştiu eu bine, Când voi dormî, de mult, în ţintirim, De cântecele meie şi de mine
  Vor zice ai fii: <a, ne amintim, — Nichifor Crainic în literaturi        ,
  N’a fost un nume, ci un pseudonim, ţ
. iar voi veţi fi bătrâni, cu mintea şură,* Şi ’nţelegând că, dacă arta nu-i,
  Iubirea ’n viaţă-i singura măsuri,
  Veţi apucă poteca depe grui *
  Pe-o toamnă ca şi asta de târzie,
  Şi’n-inimă cu amintirea iui.
  Sub ăst umbrar de oiţă ruginie,
  Veţi închina şi pentru cel plecat Grăind cuvinte de prietenie.          >
  — Eu voi dormi, de-apururi împăeat.
                                                                                                   Nichifor Crainic
                 Tumult a tauic
Parfumul cald al nopţilor de oară
Ce ’n ritm de muzici, picură din ramuri
Şi din ghirlandele de flori la geamuri,
El'apasă dureros ca o povară.
Cu ochii în lumina orbitoare A globurilor albe suspendate,
Privesc şi-ascult cum pulsul lumii bate,
In viaţa care curge pe trotuare.
Instinctele, ce fac o lume sclavă Şi clocotesc în aerul încins din stradă Coboară ’n mine ’n ropot de cascadă. Curgând în forme valul lor de lavă.
Şi deodată o suflare caldă De patimi lubrice şi de păcate,
Ţîşneşfe din adâncuri nesondate, . Iar sufletu-mi, ca un copil se scaldă
In spuma valurilor uriaşe,
Ce sub visarea leneşă palpită,
Ca o lumină de vulcan zărită De după negre trâmbe de oraşe...
Şi vremea ’n fâlfâiri de aripi trece,
Iar eu ne’nţelegând ce ’nsamnă rîul, 3 Dorinţelor ce vor perfid desfrîul, Rămân la geam întunecat şi rece
                Ca o planetă într'un strop răsfrântă, Ce e străină şi neştiutoare De germenii ce au picat din soare Şi ’n huma moartă zămislesc şi cântă.
                                   Sonet
Au înflorit copacii; i-o zăpadă Grădina ’n soare ie de primăvară,
Un svon de triluri vesele coboară Din vîrful merilor ca o cascadă.
De ia un geam s’aude o ghitară Şi-o voce fredonând o serenadă Pe care o cântam de mult pe stradă— Atunci când am iubit întâia oară.
Bătrân acum privesc în urma ftetii, Ce-a/eargă pe sub ramuri fericii. Prin p/oaea colorată de confetti.
Ea-mi pare silueta tinereţii,
Ce m’a lăsat pe-o bancă părăsită in veşteda grădini a vie fii-.
>                     Eugen Toile
www.dacoromanica.ro
o
No. 8-8, 1M0
LOCEAFARUL
M
             Impuş că-Drac
   — „Să vă povestesc ce mi s’a întâmplat pe front. Am avut o dragoste — o dragoste trecătoare *— cum sunt toate lucrurile într'un războiu. Şi s’a isprăvit, cum nu mă aşteptam — în sânge. Aşa e la războiu; regula e moartea, viaţa”... Şi ofiţerul se opri cu privirea în pământ. Apoi Continuă clătinând capul:
   „Eram foarte amărît în ziua aceea. Per-dusem pe cel mai bun oim din baterie. L-am căutat toată după amiaza. A fost peste putinţa să-i dau de urmă. Mort sau prizonier ! Mărturisesc că mă simţeam aşa de nenorocit, încât mi se părea, că mi-am perdut mâna dreaptă. Era într’adevăr mâna dreaptă a mea, sergentul Kiriţă Iorgu, zis şi Impuşcă-drac, cum îi spuneau toţi la regiment, din cauza nemai pomenitei pre-cisii, cu care trăgea. Cu o lovitură de tun curăţa un infanterist. Cu un şrapnel mătura din goană un călăreţ. •
   Era un artist în această privinţă. Tirul îl regula cum credea el. Avea metoadele lui speciale, care nu dădeau niciodată greş. Dar Impuşcă-drac mai avea şi o altă însuşire, pe care mă bizuîam tot aşa dt mult. Era omul datoriei de fier, ar fi fost în stare să omoare pe tat’su, dacă şeful lui ar fi poruncit. Adesea-ori am vrut pentru serviciile pe care mi le-a făcut,samă port cu el ca şi cu un tovarăş. A fost cu neputinţă. Drept ca o lumânare, cu mâinile lipite Ia vipuşca pantalonilor, nevrând să râdă în faţa mea niciodată, gata în orice clipă şi pe orice vreme să împlinească un ordin, cu primejdia vieţii... Aşa era Im-puşcă-drac şi n’a fost chip să-l schimb. .
   Acunia îl perdusem, după ce lăsasem rănit într’un spital la Alexandria şi pe locotenentul, ajiylorul meu.
   II trimisesem mi-aduc aminte într’o recunoaştere, după ce ieşisem din luptă, de oarece infanteria din stânga mea nu mai da nici un semn de viaţă, şi nu ştiam dacă mai există... |      (
   Noua poziţie pe care o ocupam era în pădurea Dr,ăgăneştilor. Aşteptam ordinele noi de luptă; ştiam că suntem sortiţi să intrăm iar la învălmăşală. De necaz am băut la cheson un sfert de kilogram de cognac în amintirea lui Kiriţă.
   Fruntaşul Ionete Nicolae, tot un specialist şi el, dar în alte chestiuni, se apropie de mine să-mi spue ceva. Ionete era pentru afacerile externe. El era dator să ştie tot ce e afară din baterie, ori unde
am fi fost, în ifnarş, în cantonament sau în luptă. Bine înţeles porunca era şă cumpere tot ce era mai bun şi să dea oricât, fără să se irite. Intr’o seară ajunsesem la marginea unui oraş, pe care-1 credeam ocupat de inamic. Fruntaşul meu s’a furişat înăuntru şi ce credeţi că mi-a adus? O sticlă de şampanie!
   Un „Veuve Cliquot”. Era o surpriză cum numai Ionete ştia să facă,!,
   Căci mai avea" şi apucături de filosof:
   —     Dar dacă murim noi mâine? Domnu locotenent Prejboiu se duse. Domnu sergent Kiriţă asemenea. La toţi o să ne vie rândul!
   N’apucase Ionete să isprăvească cu îndemnul Iui spre veselie, când iată, santinela îmi aduse trei fugare.
   Două încep să plângă. Cea mai tânără însă se uită drept în ochii mei, pe când celelalte îşi şterg lacrămile.
   —     Nu fiţi sperioase aşa, fetelor, le în-curajază fruntaşul. Cum o da Dumnezeu acum! Tot mai bine, să mergeţi cu ai noştri.
   Drept răspuns pribegele se priveau una pe alta.
   —     Treaba voastră. Eu mă duc. In mâna duşmanului, nu vreau să cad — se hotărî cea mai tânără.
   M'am grăbit s’o iau. Şi în adevăr s’a lipit de mine,'ca un câine credincios, care nu se mai desparte, nici la bine nici la rău, de stăpânul lui.
   O îmbrăcasem ca soldaţii. Purta un bo-net şi o manta, pe care cu toate că o strâmtasem, îi era prea mare.
   Chiar a doua zi dimineaţa am pornit lupta. Bateria mea a trebuit să susţină, un foc violent de câteva ceasuri, în care timp am fost supuşi celor mai grele încercări. Un obuz inamic, mi-a aruncat în înaltul cerului, un cheson, omorîndu-mi trei cai, un soldat şi rănind uşor alţi doi.
   Singura mângâiere a acestei zile a fost Catinca. Vrednică, curagioasă peste măsură, ea era peste tot locul, îngrijind răniţii şi adeseaori cărând cu servanţii muniţia de care aveau nevoe.
   Spre seară ne-am retras. Infanteria era obosită şi puţină şi mişcarea de învăluire a duşmanului, era aproape gata.
   Noaptea am rămas pe şosea.
   Nu ne mai gândeam la ce e în jurul nostru, nici la ce o şă mai fie. Toată vremea caii ronţăiau grăunţele şi fânul, pe
www.dacoramamca.ro
  49
S"z
care avuseseră grije oamenii s;ă li le pue înainte. Din când în când câte un soldat, care nu putea să doarmă, îşi aducea aminte de acasă şi ofta. Eu şi Catinca eram fericiţi. Oftatul lor ni se părea aproape neînţeles.                                    ’
   Şi viaţa asta am dus-o aşa, vreo 5—6 zile.
   Era bună şi supus,ă. Adeseaori. când eram ocupat aiurea, o găseâm între soldaţi, veselă, îmb,ărhătându-i, cântându-le cântece din satul lor.
Le cosea, le făcea rostul la cazan, umbla pentru ei în toate părţile.
   — Fata asta e ca argintul viu, e dracul gol, spuneau câte unii..
   De altfel eu însumi, câre eram foarte aspru cu oamenii mei înainte, .devenisem acum cu desăvârşire potolit.
   Am fost cu ea în toate luptele dela Prunaru, dela Bălăria, am susţinut retragerea pe Argeş. Am trecut prin dipe de desnădejde, prin mari amărăciuni, când credeam că totul e jperdut.
   Nu odată ne-am văzut lăsaţi singuri, în mijlocul câmpului, fără ordine, fără legătură eu inamicul, gata să ne cadă în spate. A fost o minune că am scăpat. Nu mint când vă spun, că multe din planurile) bune, pe care le-am avut, idei de o clipă, care descurcă o situaţie, le datorez ei...
   In sfârşit neia venit şi nouă rândul. Am fost scoşi din luptă şi trimişi înapoi să ne odihnim. Am intrat pentru întâiaşi dată într’un sat şi am tras la o casă de oameni... Aveam acum o odaie. De mult nu mai dormisem sub un acoperiş. Catinca şi cu mine, de bucurie, ne-am aşezat pe o laviţă. Ne uitam unul la altul ca nişte copii, miraţi de norocul care dase peste noi. Faţa ei era rotundă, ochii râzători, sprâncenele mari, arcuite, pieliţa albă.
   Fata asta de ţăran avea ceva din frumuseţea unui desen.
   Mişcările ei erau aşa de vii şi aşa de mlădioase, în cât simţeam' că voinţa mea ajunsese o jucărie. Ea nu bănuia nici pe departe efectul ce-1 avea asupra mea. Obişnuit a porunci soldaţilor, nu-i arătam nici ei, slăbiciunea ce aveam... Uneori mă năvălea o simţire de duioşie.
   Cine era pribeagă asta? Ce căuta ea aici cu noi! Noi toţi nu eram1 nişte pribegi, pe drumurile astea blestemate, pe care ne pândea moartea după fiecare colţ? Istoria noastră a fiecăruia, nu era şi ea o taină, care nu ştiam cum se va sfârşi mâine?
   Intr’o zi lonete îmi destăinuieşte că ea era sora lui Kiriţă. Era dintr’o comună de lângă Giurgiu. Satul ei fiind pe marginea Dunării, fusese părăsit şi toată populaţia pornită înăuntrul ţării. ,         "        ;
No. 2-3, 1920
   Nemerise şi ea la Drăgăneşti şi fugise cu alte fete în pădure, la apropierea, auş-manului. Aşa dar, sora lui Impuşcă-drac!
   Descoperirea aceasta m’a uluit aşa de mult, în cât nu ştiu de ce, toată noaptea n'am putut dormi. .                  .
   A doua zi ‘am poţnit înainte la drum. Pe la amiază primesc mai multe ordine confidenţiale.        ■    ’
   In timpul acesta printre soldaţi se răspândise un svon, că sergentul Kiriţă Iorgii trăeşte şi că ar fi scăpat din mâinile duşmanului.
   In adevăr între hârtiile sosite, găisesc şi un ordin de zi privitor la sergent, prin care i se aduc cele mai mari laude, pentru purtarea lui vitejească: „trecând prin liniile inamicului şi aducând la divizie in-formaţiuni preţioase, etc.”
   Opresc coloana. Şi âdun oamenii. Le citesc ordinul. generalului. Le spun că tre^ bue să fie mândri că viteazul acesta, e m nul din ai noştri. Soldaţii scot căciulele şi. strigă: ura! Plin de însufleţire chem pe Catinca şi cer voe, în numele tuturor soldaţilor mei, să sărut pe sora şergen.* tului Kiriţă lorgu, care a dus aşa de departe faima bateriei a III. Momentul a4 cesta nu-1 voi uita niciodată. Toţi eram cu lacrămile în ochi.
   Nu se înserase încă, eram în bivuac, când ne pomenim cu sergentul Kiriţă. Eu tocmai lucram cu furierul în cortul m^u; când îi aud vocea:
   —   Să trăiţi, domnule locotenent.
   Mă scol. Afară tocmai sosise sorăj-ga şi îl ţinea de mâini.
   —■ Nene! Nene Iorgule. Uită-te încoace.
   II observ pe knpuşeăj-jdrac. El avu o tresărire, îşi păstră poziţia Iui de „drepţi", cu faţa întoarsă spre mine.
   —   Ce, n’o cunoşti?
   —      Ba da. Voiam să vă raportez întâi, domnule locotenent, de lipsa mea...
   —      Ah! Eşti teribil Kiriţă — îi strig eu ca scos din fire. Du-te, omule, cu soru-ta. Numai îmi raporta nimic.
   —      Nene! Nene! ce dor mi-era de matale ! Când s’a întors, l-am văzut pe Im-puşcă-drac, cu Catinca de gâtul lui.
   Seara în bivuac a fost sfat mare, Ia care ca şef am ţinut să fiu de faţă. Kiriţă ne-a povestit întâmplările prin care trecuse. Şi eu ca Să serbez evenimentul acesta, am dat ordin să se împartă Ia toţi oamenii, ca Supliment, câte o litră de vin roşu.
   Am intrat pe urmă în cortul meu. Şi m’am culcat. N'am putut să adorm. M’am gândit tot timpul la Catinca dacă o săj poată să vie. La cea mai mică mişcare, îmi batea inima. Credeam c,ă e ea.
LUCEAFAHUL
www.dacoromanica.ro
N*. 2-t, 1920               LUCEAFĂRUL                           41
    Auzeam afară paşii rari şi apăsaţi ai sentinelii, căruia în această privinţă avusesem grija să-i dau consemnul.
    Aţipisem. Era târziu după miezul nopţii. Sar în picioare. Catinca era la capul meu.
       Nu te supăra, domnule locotenent, pe mine. Nu-<mi dă drumul nenea de lângă el deiloc. Viu mâine seară. Vrea săracul, să-i spun ce am lăsat acasă.
    Mă învăţasem cu dânsa. Aprindeam ţi-gare după ţigare şi umblam afară de colo până £olo, cu chip că fac noaptea inspecţie, la cai, Ia oameni şi la posturi.
    Până la ziuă aşa m'am frământat.
    A doua zi pe Catinca am văzut-o foarte puţin. Aşteptam seara cu nerăbdare.
    M’am retras mai de vreme în cortul meu ca- s’o aştept. Fruntaşul lonete intră tşi fără nici o introducere îmi spune:
    —  O să fie bucluc mare cu Qatinca asta.
    —■ De ce?
    —  A aflat domn sergent Kiriţă tot.
    —  Ce a aflat?
    —      Feriţi-vă de lmpuşcă-drac, domnule locotenent. Nu se ştie ce poate să iasă. E om rău, nu iartă...
    N'am dat nici o însemnătate acelei vorbe. Am continuat s’o aştept. Peste o jumătate de ceas, ea a' venit. Ce veselă era! Nici o bănuiajă, nici o grije, nimic. Şi eu eram tot ca dânsa. Nu ştiam ce ar putea să ni se întâmple.
    Când a plecat, mi-a spus că a cam întârziat... Era ziuă. Ne-,am îmbrăţişat şi înainte de a ieşi, mi-a zis încet:
    —  Mâine... Mâine...
    Două minute au trecut şi aud o detu-j natură surdă în apropiere. Fruntaşul Io-nete şi sentifiela, erau lângă mine, hotărâţi să nl.â apere.
    —  Da ce e aici în bivuac?
    —  'Da domnule locotenent.
    —  Cine a îndrăsnit?
    —■ Domn sergent Kiriţă.
    Pricep. îmi iau centironul şi revolverul şi ies. întâlnesc caporalul de gardă care-mi dă raportul:
    —      Domn sergent Kiriţă a pus arma în pieptul soră-ţsi. A aşteptat-o să iasă dela d-v. şi a ucis-o, să trăiţi domnule locotenant
    Un moment mă gândesc, să1 mă răzbun. Suntem în război şi eu sunt şeful lui. Am dreptul săă împuşc pe loc. M,ă îndrept să execut această hotărîre.
    La 30 de metri de cortul meu, în dosul (unui dâmb, dau de cadavrul cald al fetii. Dacă aş fi fost singur, aş fi plâns lângă ea; ca un copil. Dar erau acolo mai mulţi soldaţi în jurul ei şi mi s’a părut că sunt pe câmpul de luptă şi că acolo
a -căzut unul din noi. Am priVit-jo cu braţele încrucişate, ca pe un camarad pe care un glonţ rătăcit l-a smuls din mijlocul nostru.,
    N’am zis nimic. I-atn auzit numai spunând :               .
    —     Mare păcat şi-a fănit domn sergent Kiriţă.
    După câtva timp apare şi lmpuşcă-drac.
    Era palid şi se clătina pe picioare. Era de nerecunoscut. Am vrut să fiu singur cu el şi am făcut semn celorlalţi să ne lase.
    —     IKiriţă, suntem .-amândoi soldaţi. ;Şi suntem datori să vorbim pe faţă..
    —  Da, d-le locotenent...
    —  S’a întâmplat o nenorocire. Cauza
am fost eu.          ,
                                            Nu ştiu, domnule .locotenent.
    —     Iţi cer ertare că te-am supărat. Fără voia mea Kiriţă. Am găsitio, nu ştiam cine e, pe drum, lângă o pădure...
    —     Aşa a fost să fie, — murmură sergentul.
‘  — Trebue şă ne facem acum datoria de
creştini. Să ne aducem aminte că suntetn ostaşi, şi că cel ce moare în mijlocul nostru se îngroapă cu cinste. Ca unul de ai noştri.
    —  Cum voiţi, domnule locotenent.
    După amiază totul era gata pentru ceremonie. Trompetul a sunat pentru înmormântare. O secţie de soldaţi cu săbiile scoase au dat onorul. Micul coşciug îl purtau pe braţe doi solcfaţi. In urma lui, veneau fruntaşul lonete, sergentul Kiriţă şi cu mine. Pe o cruce albă, în colţul unui crâng, !nu departe de bivuac, am pus aceste cuvinte:
                                                       Bateria III
                                              Camaradului Catinca Kiriţă Neuitată amintire
    A doua zi am cerut colonelului meu, să mă mute la stat-majorul Regimentului.
    Ce greu mi-a venit să mă despart de oamenii mei! Eraţi toţi cu lacrămile în ochi. Am vrut să le spui câteva cuvinte, dar n’am putut. Unul din ei a ieşit în faţa frontului şi mi-a spus:
    —     Domnule locotenent, aţi fost părintele nostru... Era sergentul lmpuşcă-drac.
    Fac ultimul meu act de şef şi strig:
    —  La t un uri!
    Bateria se încolonează pe şosea. Fiecare îşi ia locul fn ordinea de bătae. Trag sabia:
    —  Pentru defilare!
    Bateria a treia trece uruînd, prin faţa mormântului (proaspăt. Oamenii se descoperă, îşi fac semnul crucii şi se îndreaptă spre necunoscutul ce pe ‘fiecare, într’un războiu îl aşteaptă.
                                                                                                   Alexis V. Drăculea
www.dacoromanica.ro
43
LUCEAFĂRUL
No. 2—J, ItM
iiiMTttnwir*! imitjr.--
                                Qlăvaş de ^Jarnă
O'n sapa asta tristă cu cerul cenuşiu,
6u plâns de vânt şi freamăt de arGori ce se'ndoae,
Stând trist şi singuratec în mica mea adae
Ulfti-i dor... mi-i dor de tine cum naş putea să-fi
                             '              [scriu
£fn sara asta tristă cu cerut cenuşiu...
                      ' «
Ge dulce ar fi alături de mine să te am clipele aceste... odaea mea pustie Slr râde la vederea-fi de drag şi 6ucurie...
Si'n noaptea ce se fese cu flori de fulgi la geam Ge dufce-ar fi alături de mine să te am...
                            O
Să-mi fie ca un 6alsam surâsul gurei tale...
Gu degete(e-fi sfinte uşor să mă mângâi...
Si ca o mamă 6ună alături să-mi rămâi Ga n clipe de mâhnire, păreri de rău ori jale, Să-mi fie ca un 6alsam surâsul gurei tale...
3)ar noaptea trece trisiă... pustie... plângătoare... Si vântul sur afară acelaş Basm tot spune... Sul ascult şi... nu ştiu... aştept par'că o minune Să înfloreşti de-odată în prag, surâzătoare...
2)ar noaptea trece tristă... pustie... plângătoare...
                            Al. Terziman
                                                                                                 Floarea
In fragede zori de cald Cireşar Pornit-am pe câmp cu pasul uşor,
Să nu le stric gâzelor somnul...
Un timp pe alba cărare am mers, Păşit-am apoi pe verdea colină,
La bunul meu loc de hoaină..
In aer plutesc încă umbre Şi vasta câmpie e-o taină...
O geană gălbuie şi slabă Arată încet răsăritul.
La palida ei licărire,
Privirilor meie s’arată Minune...
Câmpia întreagă e plină De-a soarelui galbenă floare...
    Stau una lângă alta Pioase, liniştite,
    Ş’atâta de cucernic Işi pleacă, mute, capul, încet, spre răsărit,
    Că-mi par o adunare De drepte — credincioase Cu chip în — aureolă, .
    \/enite-a ’ntâmpină,
    In rugă de tăcere,
    Pe    apostolul Iu minei...
    Pătruns de clipa sfântă,
    Cu sufetu 'n genunchi,
    Pios, aştept şi eu...
oârâ/ui
   Intinsu-s'a pe. cer         .
   Lumina a vestire. '     '
   Se pare că o mână           .
   Cerească, nevăzută,
   Slujeşte ’n catedrala Prea-Sfintei Dimineţi Şi lung cădelniţează Pe frunţile de floare *
   Plecate a ’nchinare Tămâie de lumină...
   fttuncea, îmbrăcat In stihar de sclipiri,
   Cu patrafir de raze,
   Cu cer drept baldachin,
   Soarele — apostol Purcede — a se ’nă/ţă...
   Trecut-a un fior                   .
   Printre credincioase.
   Soarele întinde Braţe de lucire A binecuvântare...
   Florile îşi pleacă Şi mai tare capul,
   El încet te pune
   Mirul de văpaie
   Pe frunţile smerite
   Şi ele vor să facă,           .
   Cu mânile de ramuri,
   Umilite,
             Semnul cruci...
                                                                                             Vintilă Russu Şirianu
5
www.dacoromanica.ro
No. 2—3, 1920
LUCEAFĂRUL
43
                              C ron i c a.
                                i
   Literatură
   Opera lui Henri Barbusse I
   Timp de mai bine de doi ani am fost aproape cu totul lipsiţi de orice contact intelectual cu Apusul. Intre puţinele,cărţi sosite djn Franţa după armistiţiu cele cari ne atrag de îndată atenţia sunt: le Feu, Journal d’une esconadc, ajuns la a 250-a ediţie, premiat de Academia Gonncourt, 25şi Clarte, ambele de H. Barbusse. Prima este apărută în 1916, cea de-a doua la sfârşitul lui 1918.                        ,                   .
   Academia Goncourt, fondată alături şi oare cuin în contra Academiei Franceze, ca un fel de protestare contra artei tradiţionaliste, şi ca un îndemn pentru tendinţele înnaintate ale tinerilor literaţi, a avut de un timp încoace norocul sau bunul gust să distingă premijnd cele mai bune romane apărute în cursul anului. Şi fraţii Tharand, şi Marc Elder, şi mai ales, A. Cha-teaubriant cu al său M. des Lourdines au fost o revelaţie pentru publicul iubjtor de literatură nouă. •                      1
   De aceea volumul purtând în roşu eticheta „pri Goncourt" au ajuns foarte căutate. Acest lucru ar fi trebuit să ne prevină favorabil şi faţă de romanele lui Barbusse.
   Insă subtitlul celui d’întâiu: „journal d'une esconade" era de natură să ne răcească entuzias* mul. N’o f ipare una din multele scrieri tendenţioase, soviniste, în legătură cu răsboiul? Dar marele număr de ediţii? Simpatia publicului nu e totdeauna un semn bun. Ne aducem aminte de romanele lui Ohnet sau chiar de Aiglon şi Chantecler, ale lui Rostand.
   Am deschis le Feu cu oarecare îndoială.
   Cu primul capitol intrăm de-a dreptul în viaţa de tranşee. Suntem plăcut impresionaţi că nu găsim nimic, din eroismul convenţional în care ni se prezentau în mod obicinuit povestirile de răsboiu. Soldaţii vorbesc o limbă curat soldăţească, iar dialectul lor este redat în argot.
   Cine poate fi omul care dispreţuind efectul sigur al tiradelor patriotice nu pare preocupat decât de a reda adevărul, tot adevărul, indiferent dacă el este sau nu pe placul unui cititor prea impresionabil şi gata să se scandalizeze de limbagiul cam pipărat al oamenilor de trupă.
   Sinceritatea, caracterul de lucru trăit sunt indiscutabile.               ‘
   Pe măsură ce înnaintăm în lectură impresia noastră creşte. E poate prima dată când campania de pe frontul occidental e redată în adevărata ei grozăvie.
   Insă rolul de pictor al celei mai cumplite mizerii omeneşti, oricât ar fi de însemnat, nu pare să mulţumească pe autor. Spectacolul lamentabil îi serveşte mai ales ca prilej spre a-şi controla convingerile. Toate ideile Iui despre om şi societate sunt din nou examinate la lumina răsbojului mondial.
   Din această pricină curiozitatea noastra e a-ţuţatâ şi mai mult. Simţim că avem aface cu unul din literaţii cei mai reprezentativi ai timpului nostru, spre care toţi cei preocupaţi de cu-
rentele noi trebue să se îndrepte întrebători.
     Curând ştirile noastre despre acest om cri încă necunoscut se comp'ectează. Funcţionar de bancă, mi se pare, socialist, poate, în fundul sufletului, cu nimic nu făcea să se întrevadă că va ajunge la rolul unuia din acei „strigători", cari să reformeze societatea. Ducea aproximativ viaţa viitorului său erou djn Clartă.
     Ca şi acesta a fost intr’o zi atins de graţie, a văzut deschizându-se cerul, s’a simţit posesorul unei comori. Menirea lui a devenit proclamarea unor adevăruri cari, deşi nu sunt aşa de noi cuin îşi închipue, au în serviciul lor o bună credinţă, o sinceritate, o căldură şi un dar ai comunicativităţei în adevăr rare.
     După publicarea lui Clartc socialiştii francezi au văzut în el pe unul din şefii lor,s’a fondat grupul aşa numit Clarte, iar oamenii ca Anatole France şi Romain Rolland s’au alipit acestui grup-
     Din această pricină ni se pare că e absolut necesar să facem cunoştinţă cu ideile pe care acest fruntaş al literaturei franceze tinere le reprezintă. Oricât ar fi de antipatice unele din tendinţele sale, oricât s’ar consideră de primejdioase, ele există, cu efectul pe care li-1 dă prestigiul şi talentul lui Barbusse şi al celor doi mari oameni de litere, câştigaţi pentru curentul Iui,
' ar fi regretabil să le ignorăm.
     Interesante sunt cele două cărţi ş ipentru un alt motiv. In ele asistăm Ia evoluţia unui suflet, la ascensiunea lui morală de la cea ce el consideră ca eroare, indiferenţă, egoism, minciună, spre adevăr, dragoste, sinceritate desăvârşită şi spre rânduiala unei lumi mai bune. Vedem aşa de rar sufletul unui om oferindu-sc liber de orice învăluire privirilor celorlalţi oameni, încât simţim o puternică atracţie pentru acest spectacol nou. Suntem recunoscători lui Barbusse şi ne grăbim să ascultăm impresionanta lui confesiune.
     Dintr’un vârtej în care sc ciocnesc toate impresiile, în care sentimentele profund omeneşti ţâşnesc cu o forţă elementară, vedem cum sc desprind din ce în ce anume idei, se clarifică, se strâng cristalizându-se, pentru a ajunge la o teorie aproape complectă care să ne aeâ răspunsuri la grave, tragice, eterne întrebări omeneşti.                           j
     Este ceva muzical în fiinţa şi procedeele acestui om. Ca la 4narii simfonişti moderni, din hao-esul introductiv al timbrelor instrumentale, al ideilor melodice, al motivelor cari se intretae, se desprinde puţin câte puţin ideea conducătoare care dă viaţă întregei opere, pe acompaniamentul dureros al suferinţei omeneşti.
     Ceva muzical pare că găsim şi în limbagiul lui: ceva direct, strigăt de la suflet la suflet dela chin la chin.                        i .
                                                                      *
                                                                    * *
     Dar să revenim la romane.
     La Feu este mai puţin important din punci tul de vedere al teoriei definitive a Iui Barbusse. Avem impresia că autorul îşi caută încă drumul, că nu) e sigur de concluziele la ca,"re a ajuns, sau că e lipsit de curajul de a le enunţa lămurit. Aşa de revoluţionai i de pare adevărul, atât de contrar părerilor comune, tradiţiei, 1 îniştei so-
www.dacoromanica.ro
44
-udiîArARur,
No. 2~3, 1020
cietăţei, încât rar găsim formulate cu preciziune ideile cari vor. forma colo.inâ vertebrali a teoriei din Clarte.                           .
   Am Înclină să credem că le Feu n’a fost decât o ijcazie pentruca autorul să ajungă el însuţi să-şi lămurească credinţele şi să înveţe meseria destul de grea de a Ic proclamă într’o formă care să intereseze, sau, poate, pentru a crea în public acea dispoziţie de spirit specială, acea Mimniung, necesară priceperei romanului Clarte.
   Am spus că dela început ne introduce în mijlocul tranşeelor de pe front, în sectorul căprarului Bertrand. El e singurul gradat cu care facem cunoştinţă mai de aproape în cursul acestei povestiri, aşa de impropriu numită roman, singurul golan în grămada nesfârşită a simplilor soldaţi cari mişună şi umple toate câmpurile de luptă, pe cari ne poartă autorul.
   Ceilalţi gradaţi, ofiţerii şi subofiţerii, sunt departe, undeva în vreun adăpost. Ca pe nişte pa» sări de nenorocire oamenii nu-i văd decât atunci când îi (conduc la asalt, la (moarte, sau la corvezile istovitoare şi primejdioase, cum e cea din capitolul „Ia corve'c", care aminteşte de Infernul lui Dante şi de supliciul lui Brunetto Latini.
   Bertrand e şeful şi soldaţii pe el îl cunosc. Are şi ştofa fizică şi cea morală pentru aceasta. Unul din cele mai frumos schiţate portrete din întreaga carte este al lui. Frumosul Bertrand „cu faţa tot aşa de adânc gravă ca cea a unei statui1' e mai mult un om de faptă decât de vorbă. Tăcut, o singu S dată ne vorbeşte de dânsul, după un atac. „Trei mi-au trecut prin mâini. Am izbit ca un nebun. Când am ajuns aicea e-rain toţi ca nişte fiare. Dar trebuiâ s’o facem tru viitor. Viitorul, exclamă el de odată ca un profet. Cu ce ochi cei cari vor veni după noi şi al căror progres — inevitabil ca o fatalitate va fi echilibrat conştiinţele, vor privi aceste omoruri şi isprăvi pe care noi înşine, când le săvârşim, nu ştim de trebue să le comparăm cu acele ale eroilor lui Plutarch sau Corneville, ori cu ale apaşilor. Şi totuşi, este o figură care s’a ridicat deasupra răsboiului şi care va străluci pentru frumuseţea şi importanţa curajului ei: Liebknecht1'. „Opera Viitorului va fi să şteargă acest prezent ca pe tm lucru odios şi ruşinos. Şi totuşi acest prezent eră necesar. Ruşine gloriei militare care schimbă pe om, rând pe rând, în victimă stupidă sau în călău nevrednic. Astăzi însă adevărul acesta nu e decât o gneşală, cuvântul acesta sfânt nu e decât un blasfeni'.
   Cu Bertrand, cu oamenii din secţia lui, facem de o mulţime de ori drumurile între grajdurile murdare şi umede, unde sunt cantonaţi soldaţii în repaus, şi tranşeele de prima şi a doua linie; ne revoltăm, cu ei, văzând cum o populaţie hră-păreaţă, în satele din dosul frontului, stoarce ce poate dela nenorociţii veniţi din mijlocul bătăliei, se îmbogăţeşte prin răsboiu şi cârteşte în contra lui; asistăm la marşuri penibile, îu noroi pânăla glesne; intrăm în adăposturile murdare de pe front, pline de păduchi, unde mirosul desgustător al omului care nu se poate spălă şi îngriji se amestecă cu cel dulceag, care te leşină, al cadavrelor şi cu cel al mucegaiului, şi fac traiul un chin dc tot minutul.
   In tot cursul romanului nu întâlnim nicio intrigă, mei un episod mai deosebit. O simplă povestire a faptelor, o descriere a vieţei de toate zilele, cea mai grozavă şi mai tristă pe cart omul a dus-o de când se cunoaşte istoria
lui, dar descrierea cea mai veridică ce se poate închipui. Nici un detaliu nu e prea respingător, nici un cuvânt prea crud pentru Barbusse.
   „E ceva ce aş vrea să te întreb, îi spune într'o zi un camarad, care îl vede scriind. Dacă pui pe soldaţi să vorbească în cartea ta, ai să-i faci sa vorbească cum vorbesc, sau vei aranja lucruî. Asta din pricina cuvintelor grosolane pe cari ni le spunem şi pe tari tipografii nu le-ar tipări bucuros. L)e nu le pui, portretul nostru nu mai seamănă.                  ‘ (
   „— Voi pune cuvintele grosolane la lo.'ul lor, îi linişteşte Barhusso. ca să fie adevărat".
   „— Da, dar dacă le pi# tipii din lumea ta, fără să se ocupe de adevăr, nu vor spune că eşti un porc?"
        E probabil, dar o voi face-o totuşi, fără să mă preocup de aceşti ţipi".
   Şi a fâcurio, trecând peste orice consideraţie, numai pentru a ne da exacta impresie, pentru a ne spune tot ce arc pe suflet. De aceea o îngrămădire de detalii, toate adevărate, pentru a ne arătă suferinţele la care omul a fost con» damnat prin faptul însuşi al răsboiului.
   Stilul, de asemenea, are ceva particular. Nicio preocupare de formă, dc frază frumoasă, de exprimare cu orice preţ originală. Cum nu-1 interesează decât adevărul, copierea cât mai exactă a realiiăţei, comunicarea absolut sinceră a unor sentimente şi idei, — orice cuvânt e bun. care ajunge Ia acest rezultat, oricC frază bine» venită când exprimă în întregime intenţiele sale.
   Nu găsim la Barbusse nimic sau aproape nimic pentru galerie (cu excepţia câtorva pasagii, cum ar fi cel al aviatorului din le Feu, spre pildă,) nimic din pasiunea expresiei rare şi excesive, care se întâlneşte aşa de des chiar la cei mari din literatura franceză contemporană. Hotărât „stilul artist" nu-l tentează.
   Ca şi Romain Rolland el ia prea în serios publicul şi rolul dc autor pentru a re:urge la mijloace interesante, de sigur, dar artificiale, pornind prea mult din cap şi prea* puţin din inimă.
   După ce ne-a purtat prin toate mizeriile, ne-a arătat răsboiul în adevărata lui oroare, după ce am făcut cunoştinţă eu toţi tovarăşii lui de suferinţă — dintre cari mulţi şi-au lăsat trupul chinuit alături de mormanele de cadavre înşirate pe câmpiele Nordului Franţei, bălăcind în sânge şi în noroi — cu ideile, cu spiritul, cu revoltele lor faţă de toate nedreptăţile văzute sau încercate, autorul ne crede pregătiţi ca să-i pricepem, poate chiar să-i admitem ideile.
   îşi dase seama că sunt anume credinţe, cari fac una cu fiinţa noastră morală şi intelectuală, şi pe care nu le poate atacă fără să nu devie odios, fără să nu întâmpine o opoziţie de neînvins din partea noastră. Şi atunci, ca un perfect cunoşcător al sufletului, grămădeşte la infinit, pânăla oboseală, detaliile, toate detaliile vieţei de campanie, înmoae una' după uita rezistenţele, apoi ezitările noastre, ne câştigă pentru punctul lui de vedere pu»;indu-ne înnaintea ochilor toată suferinţa omenească, şi când ne simte â sa inerci, ne dă lovitura cea mare, pe care a preg.ătit-,o in mai bine de 200 de pagine.
   Răsboiul e un cataclism ori de cine şi ori pentru ce ar fi purtat. Acesta c adevărul pe care il proclamă orice colţ al acelui nesfârşit câmp al morţei şi al ploaei, adevăr pe care îl simţim aproape fiziceşte şi care va forma baza pentru toată clădirea de mai târziu.                   ’
   Cu o putere d* evocare incomparabila, mai
www.dacoramamca.ro
ko. 2-3. Iîvjo
Ll CKAFAI'.rf-
4
presus chiar ric t« eram obicinuiţi şa vedem la scriitorii ruşi, ne aduce pe nesimţite să admitem-acest lucru.
   „Sunt împrejurări în care răsboiul e un lucru sfânt" se zice că a spus Jaures, în ajunul mor-ţei sale, la ştirea brutalei agresiuni germane. Nu! răspunde Barbusse, răsboiul nu poate fF sfânt niciodată. Vedeţi ce fiare a făcut din oamenii- cei inai civilizaţi, priviţi ce grămezi de ruine, ce mizerii şi nenorociri a cauzat, cari nici măcar nu se vor termină odată cu el.
   Această idee e leit motivul care străbate dela un cap la altui tot finalul cărţci sale.
   Finalul acesta lugubru începe cu capitolul „le feu". In' fiece moment ai crede că nu se poate găsi o notă nouă, care sa amplifice ideea de groază, de groază care tc strânge de gât, te zdrobeşte. Şi totuşi acea notă e găsită, impresia creşte în intensitate, devine un fel de halucinaţie. Nu mai suntem stăpâni pe judecata noastră. Ce predomină în noi e fufri sentiment de milă, de milă imensă, şi de spaimă. Nici măcar nu putem avea consolarea că lucrul nu s’a întâmplat, că n'a existat decât în fantasia autorului, căci totul poartă pecetea unei desăvârşite realităţi.
   Tot ce Dante a imaginat pentru pedepsirea celor mai iluştri păcătoşi păleşte in faţa chinurilor pe cari nici unul dintre soldaţi nu le-ă meritat. Ajungem la apoteoza sinistră a atâtor suferinţe nemai porneşte. Ploaea rurge po'op. Ghiulelele fac în noapte un fel de lumină de lună prin exploda lor neîntreruptă. Parcă s’au rupt zăgazurile cerului aşa de deasă cade ploaea. Dela o vreme noroiul inneacă tot şi ca un puhoi se aruncă spre tranşee şi adăposturi, le nivelează, le umple. Pe linia nesfârşită a frontului oamenii, câţi s’au putut salva, înnoată în apă până în brâu, toată noaptea. In zori, cât vezi cu ochii se întinde numai pustiul, marea de no-roiu in care se mişcă penibil larve umane, a-proapc înmormântate în lichidul vâscos. Câteva mormane mai înalte de cadavre, câteva spinări de d umuri ies ca nişte insule. Spre e!e se îndreaptă nenorociţii. Numai există despărţire între linieie germane şi cele franceze: Ploaea le-a confm'at (U ’o‘ul. , Intr’o vreme c ed am că iadul cel mai rău al războiului sunt flăcările obuzelor; apoi am cugetat că eră înăbuşeala din adăposturile subterane. Dar nu, iadul este apa".
   Şi pentruca grozăvia să fie şi mai impresionantă, orice sgompt a încetat cu totul în această vale a plângere!, unde tunul hubuise dela începutul răsbo.'uiui neîntrerupt. Liniştea zilei de apoi planează peste ape şi peste puţinii soldaţi încă în viaţă, pe care cu greu i-am putea deosebi r.îc cei morţi „îmbrăcaţi toţi in aceeaşi uniformă de mizerie şi murdărie".
   Şi atunci, din mijlocul acestei grozăvii nespuse ■$e ridică ideea, se ridică adevărul.
   „Iată răsboiul" zice unul. „Numai trcbuesc răsboae. Suntem făcuţi să trăim, nu să crăpăm astfel Două armate cari se. bat, sunt ca o mare armată care se sinucide".               .
   „S’ar zice că fac sforţări să iasă din eroarea şi ignoranţa care îi mânjeşte, întocmai ca tine, şi că vor, însfârşit, să ştie pentru ce sunt pe-, depsiţi".
   Işi dau seama că popoarele sunt totul şi că fără ele n’ar mai fi răsboaie; că ele luptă, dar nu ele hotărăsc despre aceste lupte; că acest răs-boiu ar trebui să fie cel din urmă; că toate popoarele sunt făcu e să se înţeleagă, şi, mai ales, toţi oamenii să fie egali. „Aceste din urmă cu-.vinte pare că vin spic noi ca un ajutor". Egali-
tatea sociala vj fi baza ouieiiirei viitoare. Şi libertatea şi fraternitatea sunt'vorbe, numai egalitatea e un lucru.                   ■
   Tunul începe din nou, undeva, departe.
   La bubuitul lui adversarii eterni ai păcei şi, prin urmare, ai binelui public, „ies din umbra trecutului şi se prezintă in umbra furtunoasă a prezentului".
   Sunt legiuni: şi cei cu galoane, şi cei cu coroane şi săbii, casta răsboinicilor, carj urlă pentru răsboiu şi-l adoră; şi cei cari zic: ce frumoşi sunt soldaţii; şi cei cari zic: rasele sc urăsc; şi cei cari zic: răsboîul a existat de când lumea, deci va mai există; şi cei cari zic: plecaţi capul şi ciedeţi in D-zeu.
   „Din patriotism, care este respectabil, ca şi sentimentul familiei, cu condiţie să rămână în domeniul sentimental şi artistic, ei fac un fel de cancer- care absoarbe toate forţele vii, zdrobeşte viaţa, şi contagios, ajunge ori la crizele răsboiu-lui, ori la epuizare, ori la asfixia păcei armate.
   Insă, cu toate crimele lui, cu toate durerile şţ nenorocirile lui, dacă răsboiul actual va fi ajutat progresul inâcnr cu un pas, el va fi costai prea puţin.
   Intre două mase de nori negri şi întunecaţi o slabă linie de lumină se arată. Oricât e de ne-însemna'ă, ca adu e to u;i p oba că soarele există.
   Romanul se termină cu această idee şi sub acest simbol aducător de speranţă.
   Acum pricepem marea favoare de care această carte se bucură. Toate milioanele de oameni cari au făcut răsboiul, cari au văzut morţii dela Ver-dun, din Artois, de pe Somnie, cari au suferit în carnea lor ceeace nu poate fi redat în vorbe, găsesc în Barbusse pe interpretul lor.
   Fiecare din ei simte ce a simţit şi c!; mai norocos insă, el poate dă o formă simţirei. Şi cum strigătele lui de revoltă n’au luat încă forma lor definitivă din Clartc, de care s'ar speria cei mai mulţi, umanitarismul din le Feu convine de minune contururilor -neprecise ale ideilor lor, în care groapa de răsboiu este sentimentu care întunecă şi colorează pe toate celelalte.
                                  G.  Oprescu
  *
     Teatru.
   Noul Idol de Franţois de Curei (la
teatrul «Regina Marin*)
                                                                                  După câteva reprezentaţii de seară, Nani Idol a fost trecut în matineu. Am asistat la desfăşurarea dramei lui Franţois de Curei cu atenţiunea împărţită între scenă şi sală. Pricina pentru care încercarea trupei dela „Regina Maria” n’a obţinut dreptul său succes, apărea limpede. Oamenii veniseră la teatru cu sufletul pentru eveniment; fiindcă acesta întârzia să se producă, lâncezeau. Era numai o primă categorie; în-tr’un fel îndreptăţită. In cuviinţa plictiselei re-v ţinute, ghiceam respectul pe care îl datoreşti unor lucruri cu multă probabilitate importante, dar puţin atrăgătoare. A doua categorie aducea ridicolul confuziei dintre faptă şi gând. Erau spectatorii cari ar fi putut face succesul piesei. Obicinuit să tremure sub biciuirea gestului dramatic, cineva sublmie cu satisfacţe întoarcerea
www.dacoramamca.ro
No. 2-3, 1320
•lâ
i.L UEAFARUi.
Luizei Donnat. Şi,-atât va.fi de adevărat câ în unica clipă a emoţiei sunt multe adaptări ale inteligentei, nestăpânirea vecinului interpretă cu o dramaturgie obişnuită conflictul ce’şi cioban deă inie esul pe a't tărîm.
    Fireşte, acesta din urmă, figurează în tot teatrul modern. Explicitnrea unor stări de suflet într’o vie acţiune expresivă e caracteristica sa. La Franţois de Curei, însă, drama ne pare că se petrece într’o clipă de răgaz. Pfuiă când puterile vrăjmaşe rupând armistiţiul, să invadeze din nou tăcutele noastre rosturi, o altă dramă se mistue in pragul vieţei. I)e aci paradoxul dramatic al unui teatru cu putină acţiune. Vreau să zic cu puţine fapte materiale; din atribuirea acestei calităţi şi al unui interes apropiat, acţiunei aşa de incorporale a unui suflet ce se sbate în aspră confruntare cu altele, ţâjneâ ridicolul categorie^ a doua.
    Se vorbeşte de Francois de Curei ca de autorul unui teatru psihologic. Caracteristică- meritată, anume, în societatea teatrului modern, aşa de preocupat de problemele sufletului, tocmai pentru particularitatea tehnicei care ocupă o pauză cu o psihologie. Intre două urmăriri poliţie*-neşti, doctorul Donnat are timp pentru neliniş-tele sale.                                          ’
    Se mai vorbeşte de Fronţois de Curei ca de autorul unui teatru de idei. Teatru de idei, fireşte, nu prin concurenta ştiinţă — religie, nici prin desbaterea drepturilor ştiinţei, după cum nu eră sufletesc nici prin descrierea insensibil lităţei histerice sau, (mai 'ştiu euk a automatismului psihologic: atâtea sarcini puţin folositoare.
    Doctorul Albert Donnat va fi lipsit din clipa aceasta de afecţiunea soţiei sale, Louise. El însuşi se simte gata s’o libereze de povară unei tovarăşii care nu’şi mai găseşte armonia unei juste înţelegeri şi simpatii. Doctorul Donnat se crezuse îndreptăţit să experimenteze asupra cancerului în persoana micei şi pioasei Anto-nette Millat. Sfâşiată de tuberculoză, noua boală n'ar fi putut risipi mai mult, puţinul ei destin. Iată însă ca în măsura progresului ultimei in-fecţiuni, ceadintâiu cedează. Antoinette Millat ar fi fost mântuită — şi va cădea. Doctorul Donnat primeşte în faţă strigătul de oroare al femeii-sale. Apărându-se, crede totuşi în asasinatul său, de vreme ce pe pragul sinuciderei, el n’o amână decât ai termenul în care cancerul pe care şi-l inoculează îi va fi otrăvit întregul organism. Un interes ştiinţific aproape postum prelungeşte zilele sdrobite ale savantului. Dar Louise Donnat, în calde revărsări de suflet, se reîntoarce către bărbatul pe care, detestându-l în puterea sa, îl iubeşte acum în tragicele lui slăbiciuni. înţeles, şi în ilgziunca că e confirmat, Donnat serveşte Noului Ido!, Ştiinţei, şi alături de nobila jertfă conştientă a Antoinettei ajunsă la înnălţimea perspectivei umane numai prin inspiratiunile credinţei, 0! altă jertfă cu persoana sa şi în împăcarea grea a finalurilor.                k
    Liberată de toată ideologia post'şe, Noul Idol nu se poate oare reduce la vechea temă omenească a convieţuirii bărbatului şi femeii? Dar, atunci, dece, anume, un teatru de idei? PentrUcă în cuprinsul unei idei găsesc cei doui oameni baza morală â convieţuirii lor; după cum desbinarea le provenise din neînţelegerea aceleeaşi. Ideeâ e un element recent în natura umană; dar e un element real. Ştim puterea sa în vieaţă; cu-* noaştem valoarea idealismului. Drama s’a alimentat până acum din straturile inferioare ale umanităţei noastre; instinctele, de cele mai multe
ori, au pus in mişcare resorturile sale. Franţois de Curci a chemat insa puterea ideei. lată de ce, în locul teatrului d.p idei, prefer să denumesc producţia lui Curei un teatru idealist. Fireşte, inovaţia sa nu e absolută. Cu aproape trei sute de ani mai înnainte Comedie a ridicat galeria nemuritoare a eroilor ce aduc în jertfa lor sp!en; dida lumină a raţiunei. Aproprierea s’a făcut. S’a spus atunci că prin (grandoarea exemplarelor umane pe care le prezintă, Franţois de Curei a adus, în teatru, un nou suflu tragic.
                                                                                                                        T. V.
   Arte Plastice.
                                                                  Iser
   Se cuvine să recunoaştem lui Iser o mare virtute: e singurul pictor din generat a actuală care a ştiut să rămână neclintit în fata tentaţiilor ce pot altera sau deruta completamente un ideal de artă.                            •    *    . .
   Numai astfel se explică progresele uimitoare pe cari le-a realizat într’un timp relativ scurt.
   Dar să vedem ce este arta acestui pictor, aşa de tăgăduit de către unii, aşa de divinizat de către alţii — (cu o egală lipsă de. . (să întrebuint ţăm un eufemism)... cu o egală lipsă de convingere şi dintr’o parte şi din alta.
   De obicei — (excepţiile, vai, sunt rare!)— vizitatorii oari păşesc pragul expoziţiilor lui Iser iau atitudini de inchizitori teribili sau de analişti subtili cu surâsuri afabile şi priviri languroase. Căci fiecare din ei se crede obligat să descopere în liniile şi culorile lui Iser o sumă de intenţiuni, unele lăudabile, altele compromiţătoare — în orice caz deopotrivă de enigmatice.                               ;
   Neinteligibilitatea artej acestui pictor, — căci, hotărât, o artă prea discutată pare neinteligîi bilă, — provine de acolo că Iser este de o corectitudine diisă la exces şi faţă fle natură şi faţă de sufletul său şi faţă de mijloacele technice pe cari le stăpâneşte.
_ Corectitudinea în materie de artă înseamnă, în esenţă, sinceritate; cu toate că, adeseori, ea a fost confundată cu abilitatea ori cu facultatea de a se adapta ireproşabil la anumite curente, cu o vogă mai mult sau mai puţin efemeră.
   Iser este un realist, realist în cel mai coprin-zător înţeles al cuvântului, un realist de o sinceritate feroce. #
   El urmăreşte natura de aproape şi o copie — (termenul nu este deplasat) — cu o naivitate fermecătoare, care nu exclude totuşi o ştiinţă profundă a meşteşugului.
   Iser copie, dar numai ceiace vede el Şi Iser vede minunat ,                             ‘ (
   Toată taina artelor plastice a stat şi stă mereu în viziune.                                   i
   „Desigur — spune unul din cei mai mari artişti ai timpului nostru — un om mediocru nu va face niciodată operă de artă copiind natura, pentru că el priveşte fără să vadă, şi zadarnic se va trudi să noteze cu minuţiozitate fi-‘care de a'iu, ţezu'tatul căpătat va fi plat şi fără caricter.   ‘                            .
   „Dar meşteşugul artistului nu-i pentru mediocri şi aceştia, ori câte sfaturi excelente li se vor dă, nu vor putea fi înzestraţi cu talent.
www.dacoromanica.ro
LUCEAFARUI
47
No. 2—3, l‘)20
  „Artistul, din potrivă, vede; cu alte cuvinte ochiul său, fereastră a sufletului său, citeşte profund în sânul 'Naturei. Iată pentruce artistul nu trebuie să creadă decât ochilor săi...“
  Exact ceeace face Iser, cu o diabolică încăpăi ţânare.                                i
  Deşi artist eminamente modern, Iser nu aparţine lămurit nici unei şcoli. contemporane.
  A suferit, desigur, influenţa lui Câzanne, Ma-tisse, Toulouse L’autrec, Ganguin şi pânăla un punct, chiar influenţa cubiştilor, fără să mai socotim învăţătura largă şi solidă pe care impresionismul a dat-o întregei noastre epoce. A ştiut să culeagă însă din toate şcolile şi din toate curentele numai partea de adevăr şi de meserie care convenea personalităţei sale şi — odată în posesiunea acestora — s’a lăsat condus de propria-i sensibilitate în contemplarea realităţii imediate.
    Temperament viguros şi clar văzător, vrăjmaş declarat al oricărei tiranii, Iser se adânceşte astă-zi, din ce în ce mai liber, în surprinderea aspectelor adânc caracteristice şi etern grăitoare, pe cari le traduce aşa cum le vede: limpede, expresiv, sintetic.                          » !
    'Dar —.din păcate — în jurul artei lui Iser s’a făcut şi se face încă prea multă literatură, ceeace a îngreuiat, într’o apreciabilă măsură, înţelegerea unei manifestaţiuni eminamente picturale.                              ,
    Căci Iser este pictor până în măduva oaselor. El contemplă natura numai prin ochiu! pictorului şi exprimi imp.esiile primite numa prin mijloacele căre i stau pictorului la înde mână.
    El este sclavul organului său vizual, şi al vopselelor sale. A-i cere să privească 'lumea înconjurătoare prin divefrşi ochelari şi a-i pretinde să exprime nuanţe sufleteşti* ce nu se pot traduce prin linie şi culoare, înseamnă a-i declara, dela început, răsboi. Iser poartă încă acest război— dar va culege roadele definitive ale victoriei.
    In acelaş salon, d-na Iser expune câte-va statuete şi măşti, în cari predomină un primitivism cald, intim şi foarte sugestiv.
    Incontestabil că larga viziune şi metoda sintetică a lui Iser au avut o înrâurire fatală asupra lutului pe care d-na Iser îl modelează cu un talent indiscutabil. De aici nu rezultă că personalitatea d-nei Iser ar fi înghiţită o-i numai s’ar şterge alături de aceea a soţului său. In artele plastice, mai ales, sufletul femeei se manifestează în chip cu totul diferit de acela al bărbatului, oricât de multă pasiune s’ar pune, şi dintr’o parte şi din alta, pentru o confundare de concepţiuni şi mijloace de redare.
    Arta este oglinda temperamentului — şi tem-i peramentul D-oiei Iser e femenin prin excelenţă. De aceea calmul, moliciunea şi primjtivis-> mul său, în care se restrânge o molcomă şi delicată contemplativitate extrem orientală, construiesc nota personal ităţei sale artistice, aşa de diferită de aceea a soţului său — pur bărbătească.
                                                                                                                      N. Tonitza
       însemnări.
            Mişcarea literară In Germania lahrbuch der Goethe-Gesellschaft. Volumul *i ■6-lea. Volumul acesta de cercetări Goetheane. pe carc-l dă Ia iveală societatea ce poartă numelie marelui poet, aduce noi şi importante contribuţii
pentru înţelegerea ciclului de poezii întitulat „Westostliche Divan" şi pe care Goethe l’a compus acum un secol cînd germania trecea printr-rf mare crisă politică. In lumea orientului căută-atunci poetul balsam pentru sufletul său obosi* şi îngrijorat.                             I
   Volumul îl deschide un interesant studiu al cunoscutului istoric literar Konrad Burdach, asupra acestui ciclu de poezii. După Burdach, Divanul lui Goethe explicat prin cunoştinţele ce le avem asupra dragostei Iui pentru Marianae lung, e o „renaştere" (a poeziei lui Goethe d»« prima lui epocă lirică, într’o formă mai stilizată şi mai abstractă, uneori prea abstractă chiar Căci versurilor sentenţioase şi reci ca aceste* : Voik und Kneclit und Ueberwinder Sie gestehen, zu jeder Zeif,
       Hochstes Oliick der Erdenkînder Sey nur die Personlichkeit.
le lipseşte plasticitatea, simţirea şi farmecul celor din tinereţe.                        ,     /  '
   Burdach stabileşte legătura intimă ce a existat între poet şi muza sa Sulcika (Mariane) şi conchide că şi acest ciclu de poeZij oricât de abstract ar părea uneori, nu este decât o marţii-turisire ca toată opera lui Goethe.
   O fentusiastă şi pătrunzătoare causerie tot asu- ' pra Divanului iscăleşte delicatul poet Hugo v. Hoffmannsthal.                                1
   Restul volumului e complectat de câte-va studii privitoare la ideile estetice din corespondenţa lui Goethe şi Schiller şi câteva comunicări interesante pentru viaţa intimă şi opera de detalii a lui Goethe, desprinse din Arhiva Goetlic-Schiller.
                                                              Anarchia în literatură
   Alături de anarchia politică se remarcă ăi Germania şi o pronunţată anarchie literară. Nu poate fi vorba de Io revoluţie literară. Talentele, au rămas aceleaşi, numai că s’au retras în umbră Mercantilismul şi goana după notorietate şi scandal ocupă pe tinerii debutanţi cari vor cu orice preţ să pătrundă. In poezie, futuriştii şi simboliştii strânşi în jurul revistei „Der Sturm" caută să dărme orice simţ al formei şi lasă frâu liber sensualisinulUi celui mai brutal; în roman autorii cei noi urmează calea deschjsă de Barbusse, şi sunt cu toţii humamtarişti şi socialişti ac â oh -trance ştiind astfel să fie j)e plcaul maselor; în ce priveşte teatrul cele dintâiu scene berlineae s’au pus la dispoziţia farselor sensaţionale — un gen corcitură între revistă şi comedie — cum e depildă comedia In cinci acte „Krach" a loj Harry Raliu, a cărei premieră s*a închis cu un enorm scandal, sau la dispoziţia melodramelor demente cum e de pildă „Die Wucher" a lui Else Lasker-Schiiler.
   Waldemar Ochire publică o nouă biografie a lui Lessing în două volume. Critica autorizata a primit cu răceală această nouă lucrare de erudiţie subt cuvânt că autorul n’a adunat şi n’a legat între ele toate descoperirile făcute în ultimii ani de crjtica filologică.
   De curând a apărut o interesantă lucrare „Mozart şi teatrul" datorită d-lui Ernst l.ert directorul teatrului din Basel şi fost prjm regî-sor al teatrului din Leipzig.
                                         I. 6. fi.
www.dacoromanica.ro
■i8                         LUCEAFĂRUL                  No. 2-3, i92U
   Un delict literar — Un ziar din Capitală a-*rage atenţia asupra poeziei publicate de noi intr’un număr anterior sub titlul „In bordei" semnată T. Valenti şi care eră plagiată după o poezie mai veche fa unui domn Costescu, publicată în „Cronicarul" de acum doi ani. Faptu.1 l-am înregistrat şi noi fără să ne simţim obligaţi • ici faţă de fantazia bolnavă a cutărui maniac •are semnează nu un plagiat ci un furt, pur şi simplu, şi nici de faptul că nu ne-am amintit de o poezie publicată într’un ziar de acum doi ani şi semnată cu numele nu îndeajuns de notoriu Costescu.                     .
   Premiul Nobel pe 1919 se svonise că a fost acordat romancierului Knut Hamsum. Recenzenţii s’au grăbit, la noi ca şi aiurea, să slăvească oportun pe scriitorul care nu merită cu nimic onoarea subitului entuziasm. O telegramă Havas (5 Dec.) anunţă însă, odată cu dcsniinţiiea falsului svon, că premiul Nobel pentru literatură n’a fost distribuit anul acesta, de oarece acordat poetului Karlfeldt, secretarul Academiei Suedeze, acesta l-a refuzat.
   Knut Hamsun are însă dreptul la o recompensă...
    Paternitatea operilor lui Molliere a fost atribuită, de Pierre Louys, lui Corneille. Intr'un articol din Le Temps (16 Octombre 1919) şi în intervievv-ul din Comoedia (19 Octombre) Pjerre Louys neagă lui Moliere dreptul de paternitae asupra operelor ce alcătuesc gloria sa cea mai innaltă: V Aniphitryon, Don Juan, le Misanthrope şi Tartuffe pentru a Ie trece aproape în întregime în patrimoniul literar al lui Corneille.
    Vagile sale consideraţiuni estetice şi câteva presumţiuni istorice nu alcătuesc însă o bază suficientă pentru îndrăzneala unei asemenea afirmaţii — şi critica la primit cu ironie afirmaţiile romancierului francez.                                 •
    „Afacerea" Moliere nu prezintă posibilităţi pentru a egală în complexitate şi confuziune cealaltă „afacere" Shakespeare.
   Rolul social al scriitorului îl discută d/i Geor-
fes Duhamel într’un articol din „Mercure de ’rance" (16 Dec. 1919). Vrând par’că să scoată îndrumări pentru ziua de azi autorul închee cu vorbele inspirate ale lui Alfred de Vigny: „Neutralitatea cugetătorului solidar este o neutralitatearmată ce se redeşteaptă la trebuinţă.
    Apasă pe balanţă şi hotăreştel Grăbeşte sau opreşte spiritul naţiunilor; inspiră acţiunile publice după cum îi porunceşte conştiinţa sa de viitor. Ce-i pasă dacă însăşi vieaţa îi este primejduită, asvârlindu-se înnainte sau în urmă ?
   El spune cuvântul ce trebue spus şi lumina se face.
   El îşi spune cuvântul din vreme în vreme şi, în timp ce cuvântul lucrează, el reintră în munca sa tăcută".
   Sunt acestea, totuşi, chestiunile sterile ale literaturii. Intre„tumul de fildeş" şi intervenţia socială, dl. Georges Duhamel vrea să găsească drumul ce se potriveşte scriitorului. Distanţa ce le desparte va fi însă totdeauna destul de largă spre a sfărâma încercuirea oricărei formule, lăsând într’o parte temperamentele sociale şi în-tr’alta creatorii pierduţi în ceaţa propriilor visări.
    ...Şi pentrucă e vorba de marea literatură, de ce am măsură izolarea lui Verlaine cu largul inervetnţionism al lui Hugo sau pe acesta cu diametrul celui dintâiu. O luţitate de măsură comună nu e cu putinţă. Creatorii sunt ireversibili. Pentru ceilalţi domni cari scriu regula se reduce la proporţiile jicnitoare ale unei dispoziţii poliţieneşti. Optica noastră trebue prefăcută, ur-nindu-se din şold' pasul care ne-ar trece dela Eminescu la di. Radu Cosmin.
   Adjectivul In amintirile pe cari dl. Luca ion Caragiale le publică (în „Ideea Europeană" I, 29i30) asupra părintelui său, aflăm următoarea trăsătură din fizionomia literară a maestru-i lui dispărut: „Claritatea, concizia erau pentru dânsul adevăratele calităţi ale stilului. Înfocat detractor al romantismului, arătă o adevărată ură pentru abuzul de adjective, pe care-1 considera ca însăşi marca acelui gen literar". Antipa-ţia sa avea, astfel, şi, în 'scrisul zilelor de acum, ar fi continuat să aibă, o hrană abundentă. Adjectivul înfloreşte în literatura mai ales lirică unei vremi. Cred că lon-Luca detestă mai ales lirismul (aceasta trebue să fie cugetarea exactă a memoristului care, am văzut, se exprimă impropriu vorbind de... genul romantic.) Intr’o epocă de eflorescentă lirică, I.-L. Caragiale rezervă puţin entusiasm pentru literatura contemporanilor. Subiectivismul, care comandă adjectivul, nu eră în gustul său. Literatura ultimă, aceea pe care o ştim de eri, întrebuinţează şi ea, larg, adjectivul; dar înfăţişarea acestuia mi se pare schimbată. El nu mai apare ca formularea unei judecăţi de valoare; ci, mai mult ca o notă în plusîncaracterizarea lucrului,Adjectivul ornti-meptativ e înlocuit prin adjectivul determinai, iu. întrebuinţarea sa nu mai denotă o anumită dispoziţie ţirică a spiritelor; în noul său exces e un exces de realism. El apare Ia nevoia unei vederi care vrea să coboare în amănunt şi să înfăţişeze prin multiplicitate. Aceaştă nouă funcţiune a adjectivului mi se pare că înfiripează originalitatea scrisului Iui T. Arghezi care, ai tot excesul,reuşeşte să ni se înfăţişeze rece. (7\ V.)
                                                          Bibliografii
        Cărţi:
   Monl-Oriot, roman de Gug de Maupasant, tradus de G. Rareş, Lei 12. (Editura Alcalay)
   Comedia dragostei, roman de Eugen Lovi-nescu, Lei 7.50.
        Reviste:    .
   Lectura pentru lo(i, magasin ilustrat, lunar, sub direcţiunea D-lui Eugen Lovinescu. Numărul 11. conţine bucăţi in Versuri şi proză de Y. Eftimiu, Ludovic Dauş, Radu Cosmin, Caton Theodorian, G. Cair, Andrei Branişte etc. Preţul Lei 3.50.
- Redacţia şi administraţia revistei „Luceafărul” cu începere deia 1 Ianuarie 1920 s’a mutat în Bulevardul Dacia No. 4 (Parcul loanid).
   Rugăm ca întreaga corespondentă să ni se trr mită la această nouă adresă-
   La administraţia noastră se găseşte de vânzare colecţia revistei „Luceafărui" pe anul 1919, cu preţul de Lei 60 expediată franco.
www.dacoramamca.ro
BANCA NAŢIONALA A ROMÂNIEI
SITUAŢIUNE SUMARA
                                                           1918
9/21 Decern.
ACTIV
842 634 296
304 039
102 258 302
41 577 298
                                                                                                         8 042 566 1541725 335
                                                                                                                   8 551699 11997 418 32 645 277 3813 181
                                                                                                                  6 726 33 1 110 957 1 307 760 436 732 60 99 947 338 75 874 Oi
3 215 14,8 480
315 154 980 178 575 450
315 154980
                                                                                                                      7 586 348 796 280
                aur depozit, (monete şi lingourij      ^ ^
                 „ (lingouri).................... 1026 005
                 * (monete)..........................^
                disponibil şi trate consid. ca aur 875 763 II4
Argint şi diverse monete.............................
Biletele Băncii Generale Române stampilate de Stat
Efecte scontate.....................................
22 128 500        Impr. pe efecte public        33 041 900
          550743on Impr. pe efecte publice
                     în cont curent . . 83Dooiuu          I
19 448 798 35R25502 tij„ eare nu s'au ridicat Ici: M 1‘a.9Uo 22 420 195J împrumutul Statului de 15 milioane fără dobândă (1901) .
     „ în ct ert pe bonuri de tez. aur (1914—1918) ....
     „ în cl c.rt pe bon. de tezaur fără dobândă (12 Mai 1919) „ în cl cctpebon.de tezaur aur fără dob. 16 (Oct. 1919) Casele de împrumut pe gaj agricultorilor şi industriaşilor
Efectele capitalului social..........................
    „ fondului de rezervă.................................
Efectele fondului amortizărei imobilului, mobilierului şi maşinilor de imprimerie...................................
Imobile..................................................
Mobilier şi maşini de imprimerie . . . ..................
Cheltueli de Administraţiune............• • .............
Conturi curente..........................................
     „ de valori...................~.......................
     _ diverse.............................................
                                                                                                           12 000 000 49 318 598 7 189 190 2 446 225 520 9 609 347 1 016 122 210210891 479 578 812
3 2lo i4o 480
                                                   PASIV
Capital ...........................................
Fond de rezervă .........• • • • ..................
Fondul amort. imob., mobilier, şi maşinilor de imprimerie
Bilete de bancă în circulaţiune....................
Prolit şi pierdere.................................
Dobânzi şi beneficii diverse................... • •
Conturi curente şi recepise la vedere........ .
Conturi diverse................... * •.............
                                                      Efecte şi alte valori de restituit
8/21 Decern. 1918                                      20 Decern 1919
             204 641 633 Efecte şi alte valori în păstrare 219 252 944 1 600 000 000 Bonuri de tezaur aur în gaj pentru4 100 000 000 2 051 988 188j            împrumutul Statului ....
            1 247 346 555 Efecte în gaj şi în păstr. provizorie 415 235 005
     _ l                     Conturi de ordine ....
2 051 988,188
Taxa:
| Scont | Dobânda
5°/.
6°/0
                                                           1919
13 Decern. 20 Decern.
1 350 527 693 1 370 527 693 
      192 913       196 510 
    72 190863    65 998 267 
  144 395 161   150 788 867 
   57 384 990  55 462 095 - 
    8 042 556 00            
              4?            
              c»            
 1 591332 501  1 591267 123 
1 495 676 533 1 495 676 533 
   698 000000   698 000 000 
   29 343 152    25 768 047 
    11997 418  * 11 997 418 
   32 645 277    32 645 277 
    3 813 18l       3813181 
     6 780114      6 780114 
     1165 256       1157945 
      4728041     5 236 290 
   10 733 246    10 552 270 
1 757 347 484   738 377 806 
   68 813 900    63 803 963 
6 342 110 285 6 386 091 955 
   12 000 000    12 000 000 
   52 991 384    52 991 384 
    7 712 574     7 712 574 
4 J46 219 617 4 088 966 684 
    8 184 893     Ş 184 893 
   4 i 5j 606    5 -173 355 
 1034 699 33o 1 035 851 679 
t 175 350 878 1 175 211 386 
6 342 110 285 6 3o6 091 955 
4 731 718 81O
163 467 822
4 885 18b 632
4 734 487 949
153 467 822
4 887-955 771
ABONAŢI-VĂ Şl CITIŢI : : : : : : ZIARUL DEMOCRATIC • : : : : AL UNIREI : : : : :
.)!
GLASUL BUCOVINEI11
‘y
■>
        1) Totalurile generale din această situafiune au fost reduse cu valoarea efectelor şi a altor valori primite fie in garanţie pentru diverse împrumuturi, fie în păstrare provizorie şi cari au fost trecute separat.
www.dacorQmaflica.itr
CAKE APARE :::::
: : : : : LA CERNĂUŢI : : Strada Băncii No. 1 :
                                       Adrese utile
   Avocaţi din capitală: Ar ion Constantin, Corăbiei. 91; Antonescu Mihail, Radu-Vodă, 25; Arion Scarlat, Lascăr Catar gin, 4 bis; Anastasiu C. Constantin, Bateriilor, 5 ; Alinescu Haralambie, Tunari, 31; Alexandrescu Niculae, Armeneasca, 34; Alexandrescu D Demetru, Berzei, 83;
\ A ntonescu N. Emanoel, Academiei, 4; Arion C. Virgil, Hotel Capşa; Atanasiu Anghel, G-ral Lahovari, 34; Arţăreanu Dumitrie, V. 1 -ascar, 98; Alexandru Marcu, Stella, 10; Alexandrescu Dinică G., Călăraşi, 250 ; Ancuţa Dimitrie, Italiană, 6 ; Aslan G. Garabet, Silivestru, 47; Adamescu Mittiade, Şerban Vodă, 48; Anghelescu Constantin, Oazărmei, 18 ; Alexandrescu M. Gheorghe, Silivestru. 10; Alexandrescu G. Aurel ian, Romolus, 28 ; Avqheltscu G. Dumitru, Palade, 14 ; Ardeleana, Al. Vin-
tilă, Călăraşilor, 74 ; Albu G. Gheorghe lsvor, 18 ; Arion Ion, Negustori, 10 ; Anghe-lescti G. Gheorghe, Sf-ţii Apostoli, 79 ; An-dritoiu Nicolae, Cobălcescu, 19; Alexandrescu G. Mihail, Intr. Piaţa Amzei, 6 ; Anghelescu Dumitru, Icoanei, 14 ; Alexandrescu M, Dumitru, Labirint, 101; Avramescu N.. Pop Alex., Călăraşi, 29; Andronescu G. Christache, Popa-Soare, 28; Alescianu G. Constantin-Leon, Sălciilor 14; Algiu M. Constandin, Precupeţii-Vechi, jl2 ; Anastasia T. Niculae, Popa-Tatu, 1 ; Alexandru Gheorghe, Vasile Lascăr, 85 ; Algiu Alexandru/ Victoriei, 144; Atanasiu Gheorghe,. Griviţei, 13; Bârdescu Anton, sf. Apostoli, 11 ; B asii eseu Niculae, Bucureştii-noi; Boambă Ion, Batişte, 27 ; Brăteanu Sta-vri Ion, Dionise 84.
                                „NAŢIONALA"
   Societate Generală de Asigurare în Bucureşti
                                      FONDATA LA 1882
                                              I
Capital de acţiuni deplin vărsat Lei 3.000.000,— jlj Daune plătite dela fondare* Socie-
Fonduri de rezervă.... 35.777.375,36 j|| tăţii: Lei..... 136.000.000,—
                         „NAŢIONALA" Primeşte asigurări în ramurile •'
   INCENDIU, GRINDINA Şl TRANSPORT
ASIGURĂRI ASUPRA VIEŢII în condiţiunile cele mai avantajoase:
                        Caz de moarte, supravieţuire, zestre, rente viagere, etc.
Asigurări contra riscurilor de războiu în ramurile „VIAŢĂ Şl TRANSPORT"
                           —-—O-------          •
Informaţiuni la Sediul social: Strada Paris Ho. 12 (Palatul Societăţii)-j.--.—
    ■     (?■ -  — şl la Reprezentanţii Generali pentru Bucureşti
                     D-nii V. M. KOGALNICEANU & I. NEGREANU
                              în Strada Paris No. 12 AGENŢII IN TOATA ŢARA
                  Institut de Arte Grafice „LUCEAFĂRUL*, Bucureşti. Str. Nuina-Popiliu No. 5—9.
       t
                                                                       l
                                           www.dacQromanica.ro
i>