* m, 7 ro ooao oi 'OOl o LUCEAFĂRUL ■' y;* ■ liir . REVISTA •PENTRU LITERATURA* Sl-ARTA APAREPE DOUA ORI PE LENA Anul XIV. No. 23—24 Bucureşti, 1—15 Decembre 1919. &rOÎ % $L |CC'| www.dacoromanica.ro Preţul 3 lei. ♦ LUCEAFĂRUL REVISTA PENTRU LITERATURA ŞI ARTA. APARE DE DOUA ORI PE LUNA Director: Octavian C. Tăslăuanu -coo- Cuprinsul No. 23---24 din 1---15 Decembre 1919 Nicbifor Crainic . . . .A. Vlahuţă D. Nanii........Etapele Creaţiei K Voicnlescu.....Vânătoare veche Artur Enăsescu .... Epilog L. Rebrcanu.....■ Cuibul Visurilor 1, N. Pârvulescu .... Cântec T. Valcnti.......In Bordei P. Papazissu .... :• Căpidana ion Pitlai.......Priviaâ Liccifi.nl, V. Voiculescu.....Pastel de Noapte Firaica, Sciici, PUpnl Cronica: Literatură: Literatura anului 1919: (Al. B.) ; Teatru: .Amurg" dramă în 3 acte de D. Alex. Văitoianu: Însemnări: Tradiţionalism: (A. B.)> Portrete universitare,: (A. B).: Rutina literară: (A. B.); Răspunsurile lui Vlahuţă; (C.); Dunărea: (C.) ; La mâi"Asti-j„ rea Văcăreşti; (T. C.); Auguste Rcnoir: (A. B.). Planşe: La Dragosloveni. Cei doi mari prieteni: Vlahuţă şi Delavrancea ; Brâncuş : Portret; I Brâncuş: Cap de copil. • I ■ ■ m 1 ■- . - Bl ABONAMENT 1 lil Pe un an....................... . Lei 60.— ^ Pe o jumătate de an. . . . Lei 30.— Redacţia şi Administraţia, Bucureşti, Strada Numa-Pompi)iu. Abonamentele se plătesc cu anticipaţie in Bucureşti: la Administraţia „Luceafărul" str. Numa Pompiliu 5—9. tn Iaşi „ Tipografia Naţională, str. V. Alexandri 11. in Ardeal „ Banca „Albina", din Sibiu str. Măcelarilor. in Basarabia „ la Librăria „Luceafăru" Str. Puşchin 25, Chişinău. Revista se găseşte de vânzare la toate librăriile din oraşele ţării www.dacoramamca.ro lUiPRODUCRIi F. K OP1UTA. A. VLAHUŢ O faţă dhcheşâ, caldă ca un pământ dogorit de soare, cu rotunjimile obrajilor brăzdate de cute adânci şi timpurii: ălbii pe unde au curs şiroaie de lacrimi pe care, totuşi, nimeni nu le-a văzul : mustaţă bogată, căruntă, crescută în voie, româneşte, peste buzele cărnoase şi roşii, având in căderea ei curbele mlădioase ale unei triste seriozităţi. Şi în această înfăţişare rustică, de moşneag, ce-ţi amintea răzeşii din Pleşeşlii Tulovei, cari i-au dat viaţa, două elemente nu voiau să se dea bătute de bătrâneţea prea durând sosită: părul şi ochii. Un pâr negru abia brumat de uşoare scânteieri argintii, isbucneă puternic de-asupra frunţii, viguros, răvăşit şi neastâmpărat, ca o expresie de revoltă a creerului aceluia veşnic răscolit şi neîmpăcat, pe care îl adumbrea; eră parcă în stuful acesta de păr energic, puterea concentrată a unui alt Samson. Şi, sub sprâncenele abia desemnate, ochii: două lâşnituri de lumină mobilă, vioaie, ce revărsau pesle câmpul devastat al obrajilor, lucirile fragede ale unui suflet nealleral în superioara lui lamură. Ceva ca o dimineaţă înrourară peste o mirişte arsă de pârjol. Intre privirea lui tânără şi faţa lui veştedă, conirastul eră isbitor şi plin de înţeles. Alexandru Vlahuţă, omul, na fost un fericit. Viaţa, sgârcilă şi duşmănoasă, i-a cedat după lupie aspre şi îndelungi. Copilul care a început să umble desculţ ş> fără gologani, ia şcoalele Bârladului, a trebuit să strângă pumnii şi să se încordeze peste puteri până să sfarme cercurile de fier ale constrângerilor şi sâ-şi taie, singur, o cale mai lurgă. Cale umiliriţi va fi îndurat studentul care erâ nevoit să dea lecţii la Târgoviştc pentru a puică urmă la Universitate, cât sbucium sângeros se va fi îngropat in inima omului, din încercările fără noroc de a-şi^ clădi un cămin familiar, până să ajungă, târziu, in cuibul de odihnă şi de iubire evangelică dela Dragosloveni! Nimenea nu ştie. „Am suferit în viaţă cât nu-şi poate nimeni inchipiti. ' Sun! vorbele Ini pe care nu le-a trecut în nici o carte. Cu o sfială sălbatică şi-a cufundat în sine însuşi înfrângerile vieţii. Dar de îl covârşiau fără milă şi-l trădau. II trădau în tremurarea capului, in tremurarea mâinilor, in tremurarea vorbelor. Eră ca un fior care îl strâbâîeu din lălpi până în creştet şi-i ţinea trupul puţintel înlr’o continuă vibraţie pe ale căreA legănări pripite, cuvintele sale sonore şi grave, venite din adâncuri lăuntrice fără fund, se clătinau repede, dârdâiau aproape fărâmiţate, ca nişte cărbuni aprinşi pe cari îi schimbi dintr’o palmă înlr'alla. Tremurarea aceasta iţi lăsă im- www.dacoromanica.ro / LUCEAFĂRUL 154 No. 23—21. 1919 presia lucrurilor delicate şi fragile ce stau gata să se sfarme, sau a florilor prea simţitoare ce s’ar veşteji la cea mai uşoară atingere. Urmele acestor înfrângeri se încrustaseră biruitoare pe figura lui ferbinte şi devastată că pământul crăpat sub dogoarea soarelui. Sufletul lui însă a avut o desvoltăre cu totul dimpotrivă. întinerea pe măsură ce trupul îmbătrânea. La şaizeci de ani el scânteia cu o spontaneitate primă-uăratică. Pornit par'că de dincolo de marginile fiinţei pământeşti, ca din peşteri depărtate cu isvoare neistovite, el murmură răcoros şi-şi gălcfâia vioiciunea prin trapul bătrân ca printr'un şgheab ros de vremuri şi acoperii cu mtişchî. Tristeţea copilăriei, dezamăgirea firească a adolescenţei fără sprijin tn luptă cu viaţa, accentuate puternic în cele dintâi poezii, aveau să se limpezească treptat, aveau să dispară. Din trecerile gemute prin st rânitori, din căderile în cataracte, cel care a biruit a fost sufletul. împotrivirile şi isbilurile vieţii îl făceau să se răsfrângă asupra lui însuşi, să-şi adauge valuri noi şi mai îndârjite, ca iar să atace cu mai multă siguranţă. Lupta l-a făcut puternicx multiplicat şi vast. Stavilele s'au rupt In viaţă, s’au rupt in literatură. Scriitorul mi mai eră un tânăr singuratic. Eră citit, eră iubit, eră adorat. Versul lui flutură pe buzele tuturor; sub lampa serii, cărţile iui strângeau între file inima robită q cititorilor. Sufletul lui se răspândise in sufletul a-rionim. Biruise. Poetul aveă simţul celor aleşi: cuvântul lui eră cerut. l)e departe, 'din izolarea lui, el simţea chemarea nearticulată a mulţimii care voia o călăuzii. Tristeţea copilului se uitase, desumăgirea tânărului se topise. Din străbaterea eroică a vieţii, a răsărit încrederea. încrederea s'a făcut credinţă. Credinţa, entusiasm. Enlusiasmul l-a ridicat pe acele piscuri pe care vizionarii le preschimbă în am-voane profetice şi de. acolo, sufletul iui. echilibrat de o experienţă dureroasă, s’a dăruit întreg cu generoasă risipă, prin opera luminoasă a maturităţii sale artistice. Viaţa îi biruise trupul, arta ii întinerise sufletul. Si sufletul acesta fraged strălucea în ochii maestrului şi-l ilumina. Eră permanenţa din om, care niciodată nu îmbătrâneşte. ' Nichifor Crainic VÂNĂTOARE VECHE Eşiau călări din curţile’ntărite, In pas domol, spre luncile cu soare. Chema voios un corn de vânătoare Ogarii şui cu zgărzile-aurite. întinşi apoi, ca trâmba, pe ogoare Porniau să bată ţarnele’nverzite. Ulmând cu botul urmele găsite Chefniau copoii ageri prin răzoare. Ducând alaiul, mândră şi dibace, Trecea Domniţa sprintenă ca glonţul... Un şoim viclean, cu pene porumbace. Pe mâna ei stând gata să’şi ia sborul, Işi ciugulia din când în când cu clonţul Lănţuşul strâns ce-i sugruma piciorul. V. Voiculescu www.dacoromanica.ro La Dragosloveni. Cei doi mari prieteni: VLAHUŢ Şl DELAVRANCEA Revista „Luceafărul www.dacQFomanica.ro www.dacoromanica.ro / .Vo. 23—24, 1919 Luceafărul 455 Cuibul Visurilor Valea »e strâmtă mereu. Dealurile se apropiau,, creşteau, îşi îndreptau şalele înverzite de păduri, clătinându-se agale ca nişte ui iaşi bătrâni ce înfrunta bătrâneţea. Someşul fugea printre picioarele lor, ros-togolindu-se peste bolovanii din cale, mugind parca l’ar fi alungat o arătare şpăi mântătoare... Trenul Sufla din ce în ce mai greu, pâ-râia dhi toate încheeturile, trecea într'una de pe un ţărm pe celalt, încercâfnd să-şi uşUreze suişul. De uruituf roţilor cloco teau codrii, iar fumul negru, care gâlgâia tot mai furtuno-s din eoşul maşinii, se în tindea peste copacii speriaţi, agăţânduse prin crengi şi acoperind faţa soarelui, ca un văl de doliu. Era atât de groasă căldura în vagoane că storcea brazde de sudori pe obrajii călătorilor cari se înghesuiau resemnaţi, schimbând foarte rar câte o vorbă leneşă, uitându-se unii la alţii cu ochi istoviţi şi ferindu-se parcă înadins de lumea ce se legăna în ferestrele murdare şi sparte, ca de ceva sugrumător... Simţeam cum toropeala dimprejur căuta să mă ispitească, suini pipae inima şi să^mi înăbuşe bucuria. Acuma însă sufletul meu era în stare să zdrobească orice ameninţări. Atât era de plin de speranţe... După treizeci de ani de shueiumări deşarte, nvă întorceam acolo de unde pornisem în lume. Căutasem fericirea prin toate colţurile pământului şi nicăeri n’o găsisem. Nici în sgomotul oraşelor, nici în iubirea oamenilor şi nici chiar în inima mea. Cu cât o râvneam mai însetat, cu atât ea se ascundea mai adânc. Şi viaţa mă gonea mereu, mă umilea, îmi reteza aripile... Apoi îndrăzneala m’a părăsit. O ehîi mei nu mai priveau înainte, înfricoşaţi de întunerecul nepătruns, se întorceau tot mai des înapoi. Amintirea mă îmbrăţişa înfrigurată, îmi desvelea clipe care au trăit odinioară, îmbrăcate în vestminte lucitoare, mă ademenea într’o lume uitată unde viaţa e un vi|s şi sufletul nu cunoaşte duraraa... Aauma, îmbulait întriun aalţ al asmpar- timentului, îmi venea în fiece minut ai strig în gura marc că trecem pe pământul făgăduinţii. Priveliştea îmi spunea că ne apropiem, îmi zâmbea ca unui tovară!? pierdut şi regăisit. Din când în când numai câte-o remuşcare ina mustra c'am întârziat atâta amar de vreme. Mă feream îrcsiă cu blândeţea unui păcătos' care-şi ispăşeşte vina, recunoscând©. Şi sufletul îmi tremura în aşteptarea sărutării fericirii. — Un ceas măcar să retrăesc farmecul rle odinioară, o clipă... 1 Râpele, Stâncile, copacii, chiar soarele care-mi dogora cumplit obrajii, mi se păreau inai frumoase ca aiurea. MU 'miram curo puteau sta nepăsători ceilalţi oameni, şi-i compătimeam. Buzele mele şopteau mereu ,,uite. uite’', dar atât de domol ca numai sufletul meu le auzea glasul. îmi dădeam seama c.ă înflăcărarea mea ar părea caraghioasă celor ce şi-au încuiat inimile în geamantane, precum de râs mi s’ar fi părut şi mie acum câteva zile omul care ar a lerga să găsească fericirea într’un sat pierdut pe valea Someşului... Cu cât mă apropiam de Vărarea, cu atât emoţia mă stăpânea mai copleşitoare. Silit să-mi opresc izbucnirile, mă închideam tot mai bine în coaja sufletului meu, ca într’un cuib cald, ferit de primejdiile nimicirii. Pe când trenul urca anevoe printre coastele sălbatece, gândul meu cobora uşor în lumea amintirii. Mă simţeam diu ce în ce mai mititel şi mai mulţumit. Vremea (şi locurile se îngână într’o ceaţă trandafirie, în care oamenii şi lucrurile apar şi dispar ca nişte arătări din basme sau ca nişte crâmpee de visuri... Uite Vărarea... Din vârful măgurii soarele o priveşte ca un ochiu de foc, ocroti tor. Lumina aurie o mângâe şi o leagănă.. Şoseaua o taie în dbtţă, nesfârşită, iar Someşul o spală; gingaş, ca pe un copil răsfăţat... Şi totuş cât e de mare! Nici măcar cu închipuirea n’o poţi cuprinde. Dincolo de apă, doar s& ieşi din sat şi îndattt păşeşti In împărăţia smeilor... De câteori ne avântăm până’n capul aatului din jac, prin ţvgăTjime, rfl'ama ne aşteaptă www.dacoromanica.ro No. 25 48, lîlia 4^6 î'.t;ci-:AFAr,UL cu nuiaua... Mai bine să ne jucăm în faţa casei noastre, în şanţ ca să nu ne calce căruţele... Dumitru Boşca, Constantin Par-tenie! Staţi! Mihoc, du-te şi cheamă pe Iulian şi pe Vichentie şi pe Octavian !... Emil, tu rămâi cu fetele, că eşti copil mic... Acu haideţi s’o tulim la Someş, să ne scăldăm, dar să nu ne vadă tata că i vai ş’amar!... Notarul Sanjoan trece la cancelarie, ţinând de mână pe Corneliu care se uită cu jind Ia ceata noastră... Ni-e ,naş notarul, dar tata mereu se ciorovăeşte cu dânsul. Corneliu e posac şi umblă veşnic încălţat. Ne şi batem de câte ori ne întâlnim. Noroc că ne întâlnim cam rar, căci ei stau tocmai în capul satului dinspre Parva... Aâihoc îşi suge degetul uitându-seidupă Sanjoan şi mai ales la ghetele băiatului, cu bot de aramă. Bietul Mihoc n’a a uit parte în viaţă nici măcar de opinci, tatăl său c cel mai mare beţiv din Văra-rea... Dugheana Dihorului.. In fereastră o droae de borcane pline de bonboane în toate colorile... Dar Dihorul şade în uşă, pe uin scaim cu o. pernă rotundă de piele lucioasă, încruntă mereu din sprâncene... In poartă se iveşte Boroiu, un flăcău u-meros, înalt cu o faţă bălae şi zâmbitoare. Slujeşte la Dihorul şi e cel mai tare oin din Sat. Ni-e foarte drag fiindcă ne povesteşte câte năzdrăvănii şi mai ales pentrucă e mare meşter în tot soiul de jucării. El ne-a făcut puştile de lemn cu care am pornit o vânătoare sălbatecă prin grădina noastră de zarzavaturi, până ce a piins de veste tata şi ne-a luat la goană... Tata se arată totdeauna foarte sever, nu râde cu copiii niciodată şi e învăţător. Noi am înţeles însă demult eă străşnicia dumnealui trebue să fie prefăcută. întâi pentrucă nu ne-a bătut niciodată. Pe urmă, când vorbea cu oamenii, spunea atâtea glume de-ţi venea 'să te tăvăleşti dc râs... Mai frică ini-e de imama care e (mereu necăjită şi cum zice, citin loveşte... , Seara e blândă şi înstelată... Parcă nici să (nu te mai culci... să nu mai curmi jocurile niciodaţă... Glasul mâinii sbârnăe ascuţit în noapte: Acasă, copii! Nu v’aţi mai (săturat dc ştrengărie?”... Dcabia a- casă simţim că ne rupe foamea şi înghiţim ca lupii, în vreme ce tata tăifăsueşte eu Aron, cârciumaru! de alătuii, care la fiece vorbă trage câte un fum din pipa scurtă, fără capac, odihnită în barba-i mare, albă, ca într’un culcuş, de te miri cum nu i iea foc... Nimeni în toată Vărarca nu mii mai drag ca jupanul Aron. De câte ori mă trimite tata să i iau cu ţidulă, pe datorie, un sfert de drojdie, jupanul nu se las;ăi până nu-mi dă două-trei bonboane, adăogând cu un zâmbet puţin trist în ochii foarte al baştri : „să-ţi aduci aminte când oi fi nutrit...” Avea im nas gros ca un cartof, cu punctişoare negre. Când îl sufla, suna ca o trâmbiţă... Dacă n’ar umbla veşnic cu luleaua- între măsele şi dacă nu i s’ar fi îngălbenit de tutun, împrejurul gurii, barba şi mustăţile, ai zice că seamănă cu Dumnezeu din icoana atârnat» - pc perete deasupra patului nostru. Ar palavragi toată 'noaptea de nu i-ar fi frica de jupâneasa, uscată, scăzută şi veşnic îmbufnată ca o sgripţuroaică... Cum întârzie niţel, cum se 0 pomeneşte cu baba care, nici una nici alta, începe să-l afurisească când pe ovreeşte, când pe româneşte. Aron tace ruşinat, îşi potriveşte scufia neagră în vârful cheliei lucitoare, pleacă bombănind, târându-şi cizmele Cu urechile răşchirate. Ovreica însă mai stă acuma să se jeluiască mamii că mai blestemat bărbat ca Aron nu-i sub soare, că1 nici în crâşmă nu-I niai poate îngădui fiindcă «’a făcut un beţiv de strică mai mult rachiu decât vinde muşteriilor... Azi aşa, mâine aşa, până' ce Aron, ca să scape de gura ei, se învoeştc cu tata să înveţe pe fiică-sa Estera carte românească... Estera era cam trecută şi aducea cu mă-sa la faţă. Ne bufneşte râsul când o auzim silabisând ceeacc învăţăm şi noi Ia şcoală, dar mai ales când greşeşte câte ceva... „Fa-lă-goa-lă-traistă-moş...” Moş în loc de uşoară... Hohote, hohote.. Râde şi tata, îngăduitor... Şi Aron, iertător. Chiar şi Estera, 'moartă de ruşine... Nopţile trec şi zilele trec,.. Intr'o seară, când me strânge mama de pe drumuri, nu mai ‘vine Aron... Târziu de tot, somnul îmi apasă pleoapele, Estera intră buzna ur- * www.dacoromanica.ro Vo. 23—24, 1913 LUCEAFĂRUL land : ,,Moare tata... moare lata!” îşi frânge marnele. Noi ridicăm miraţi capul de -sub plapomă. Tata s’a albit la faţă şi i tremură bărbia. Ese cu capul gol, Estera după el... ,, Bietul A roii, cum s'a mai prăpădit de iute!” murmură mama, sfărâmând o lacrimă între gene, cârpind răbdătoare la pantalonii mei pe câre-i ferfeniţeam în fie care zi sărind peste toate gardurile... O ceată de copii nebunaieci ne învârtim pe dinaintea casei lui Avon... Băiatul Co coşelului ne destăinueşte că pe ovrei îi îngroapă într’o ladă de scânduri înfăşuraţi doar îutr’un giulgiu... Mult ne minunăm şi grozav am vrea să vedem şi noi lada-cu Aron... Prin iogradja; e pJin de ovrei veniţi din toate satele dimprejur, câte zece şi mai mulţi într’o căruţă.., Care-o fi rabinul? Poate cel eu barba roşie?... O ploaie cu fulgere ne sperie şi ne goneşte pe-acasă. Tata însă însoţeşte pe Aron pân.ă la groapă... Zilele ploioase când nici nu poţi ieşti din ogradă... Baremi de s’ar face frumos mai repede, să vedem cimitirul ovreesc... Uite-1! In faţa celui românesc, peste apă; pe coasta presărată cu copaci, împrejmuit cu gard de scânduri... Nu îndrăznim să trecem I Someşul... Dar se vede bine din şosea In mijloc, păzit de o salcie bătrână, cu tulpina scorburoasă, o movilă lunguiaţă de pământ cafeniti-slăninos... Ne sfătuim, numărăm copacii, hotărîm că Aron trebue să fi .urcat drept în raiu, deşi fusese ovrei, căci toate păcatele Ie-a iŞpăşit în viaţă, având o pacoste de nevastă ca baba jupâ neasa... Ne apucă noaptea până lămurim bine lucrurile. Acasă mâncăm întâi bătae. Mama desperase că ne vom fi înecat în Someş sau ne-or fi furat lăieşii... Se întunecă mereu... Parcă nici jocurile nu mai au acelaş farmec, nici prietenii, nici casa... ,,Ei babo, ne mutăm!... Iată porunca... Leafă mare..” Toata casa e bucuroasă... în trei căruţe, încărcate cu vârf. încape un trecut de atâţia ani... Copiii se invidiază c’avem să mergem cu căruţa până ne vom sătura... Intr’una, pe o vreme posomorită de plo'ae, cotoşmănit în nişte haine vechi de-ale tatii, dis dc dimineaţă, cu spatele înainte, somnoros şi bosumflat, <87 văd ca prin VÎs cum rămân în urmă, una după alta, ograda Iui Dumitru Boşea. bă tătura din Arini, cancelaria, bordeele- ţiganilor, căsuţa Procopoaei ascunsă între pomi ca un lăcaş de vrăjitoare... Numai şoseaua vine mereu după noi, grăbită, ca un căţeluş •credincios. Pădurile şi dealurile se în chină parca ne ar face semne. Măgură, pe care hdtărîsem s’o radem când vom fi mari, ca să răsară mai devreme soarele. Măgura cu vârful pleşuv, cu burta umflată şi împădurită, mă priveşte îngândurată, dojenitoare...1 Căruţa aleargă, clopoţeii cailor cântă mereu Ia fel... Vărarea se strânge, se clatină, se micşorează... Apoi vine cotitura şţ... ' ! Biletele pentru Vărarea! striga un glas aspru, nerăbdător. Mă cutremurai ca si când 111’a.ş fi trezit la marginea unei prăpăstii. Conductorul aştepta, muşcându-şi mustaţa. Vrui să zâmbesc şi simţii că pe buze mi a încremenit o tristeţe veche. Ridicai ochii spre fereastră. Linia cotea în stânga. Şi deodată Măgura pleşuvă se ivi în geam, priviudu-mă mirată ca pe-un străin nepoftit. La poalele ei satul se sbâriea ca o cloşc^ăl re-şj fereşte puii de uliu. — Sotsim ! Vărarea ! murmurai uluit, re-pezindu-mă1 îiv neştire la fereastră. Drumul de fier era tăiat în coastele dea Iurilor. Satul acuma se întindea în vale ca un desen de copil mâzgălit pe o hârtie de împachetat... Case, grădini, pomi împrăştiaţi deavalma... Căutam lacom1 icoanele de atunci. Emoţia îmi uscase cecul gurii... Apoi deodată parcă o mână rece începu să mi strângă inima. Vărarea aceasta era un sat ca oricare, trântit în fundul unui cazan de dealuri, speriat de uruitul trenului... Zării căsuţa Procopoaei, într’uu de siş de pomi bătrâni. De ce mi s’o fi părut atunci lăcaş de vrăjitoare? Bordeele ţiganilor se înşirau la marginea uliţei, ca nişte cerşetori murdari, porniţi veşnic de sfadă. Cancelaria comunală se plictisea singuratecă, hodorogită, cu coperişul ţuguiat plecat într’o ureche. Casa Iui lîurnitru Boşca era scăzută şi încovoiată ca un moşneag bolnav... Toate erau cum au fost odinioară www.dacoromanica.ro 458 LUCEAFĂRUL K«. 23-42, 1919 şi totuş parcţa toate-mi crai» străine ca şi •ănd inu le-aş fi văzui niciodată. Simţeam cum începea s,ă se dărâme o iunie in sufletul meu, lumea cea mai fru-tuoasfiL.. Coborii înir’o groapă aproape pustie... Oara Vă rar ea... Stătiu pe peron, cu geamantanul în mână, zăpăcii, neştiind încotro **© npue... Deodată parcă mi se înfipse un cuţit în inimă. Cum iîă găsesc fericirea într’o Virare cu gară. Pe-atimci numai popa O roz ea cel bătrân umblase cu carul de foc despre care povestea minimi. Stăteam în gara Vărarea şj nu tu ai îndrăzneam ®ă mă ^urnesc nîd înainte şi nici înapoi. Şi’n minte mă înjunghia întrebarea: Ce mai caut aici?, De ce am mai venit aicS? ' Un ţăran desculţ şi roşcovan îmi luă geamantanul din mână : — Poftim după mine! Pornii, dar înfăţişarea omului îmi râ mase in creer ca lui semn de întrebare, în jurul biruia sclipirile de nădejde jucau nebuneşte. ■*— Cum te cheamă? — IMihoc... O clipă parcă toată lumea se îmbrăcă iar într’o ceată trandafirie. — Tu eşti Mîhoc?... Şi nu mă cunoşti? Nu-(i aduci aminte de mine? Aţă privi fără urmă de încredere, bănuitor chiar. Când îi pomenii de vremile de altădată, avu doar o tresărire. Pe urmă se încruntă ca şi când i aş fî zgândărit o rană veche. — Mai bine nu mai veneai, domnule! zise apoi deodată cu glas amărît. Ce-a fost a trecut, s’a dus... S’a stricat lumea şi pe-aici. Nu mai e ca atunci. — /Dar Sanjoan? Se uită la mine neînţelegător. — Notarul cel vechiu? adăogai. — ,'Aha... a murit demult.. Demult... Nid ‘domnişorul nu mai e pe-aici. Cică s’a făcut domn mare... Dumnezeu mai „ştie pe unde-o fi... A murit şi Dihorul şi Iulian... Tovarăşii de pdinioarâ s’au risipit toţi... Borpju s’a prăpădit în război... Mă&prii înfricoşat. Atunci unde mai mă duc? Atunci lumea după care am alergat nu e decât o închipuire zadarnică şi tre cută? Atunci am picat tnfr’o viaţă unde sunt mai străin ca în orice coJţ de lume? Vălurile amintirii, care-mi înfăşurase sufletul, se sfâşiau repede-repede... Mihoc mă călăuzi până la un~fian. Era cârciuma lui Aron, înoită, văruită, îmbogăţită. Mă primi un ovreu îmbrăcat curăţel, cu melonul pe ceafă, cu mustăţile ră 6,ucitc. Aţă întâmpină, pe ungureşte şi avu o fluturare de zâmbet dispreţuitor când nu-1 înţelesei. Unde e vremea Estcrei lui Aron care învăţa carte româneasca cu tata? Amintirea bătrânului Aron îmi răsări chemătoare. Stând în poarta ogrăzii, ue-botărît, ai privirea goală, văzui parcă o barbă mare alba în care se scufunda o pipă de lut, o chelie lucitoare cu o scufie neagră în eţreştet... Glasul lui Aron îmi foşnea blând în urechi. — Din toate visurile trecutului rămâne cimitirul! mă gândii plecând, singur, pe uliţă în sus. Oamenii treceau pe lângă mine, îmS dădeau bineţe şi mă priveau cu mirare. îmi stătea mereu pe limbă să-i opresc, să le spun că eu sunt cel ce acum treizeci de ani cunoşteam tot satul, cel care aici am cu noscut fericirea... Şi mereu nu îndrăzneam Nimeni nu m,ă mai cunoştea şi nici eu nu mai cunoşteam pe nimeni. Mă simţeam străin de dânşii... Câinii mă lătrau djţn toate ogrăzile. Copiii se holbau la mine lung, nedumeriţi, ca şi când ar fi văzut o stafie. Casele, care odinioară îmi râdeau prieteneşte, acuma clipeau jalnic din ochii lor miri şi negri... Îmi aruncai privirea peste Someş, spre coasta unde ştiam mormântul lui Aron, în mijlocul cimitirului ovreesc, îngrădit frumos cu scânduri. Treşării. Pe coastă păştea o ciurdă de vad, resfirată cât vezi cu ochii, păzită de un flăcău tolănit cu faţa ’n sus în umbra unui măr pădureţ. Inima mi se svârcolea încât îi auzeam limpede bătăile. Poate că n’am nemerit locul? îmi zjeeam, dea ştjam bine că n’am greşit, \ ' www.dacoromanica.ro No. 23-24, 1919 Trecui râul pe o punte de bârne. Mersei glonţ la văcar. — îAici e cimitirul ovreesc? Deschise «numai un ochiu şi numai o clipă. Apoi răspunse nepăsător: - — ţNu-i... nu-i nici un cimitir ovreesc pc-aici... — Cu toate astea a'fost, omule!... Aici a fost înmormântat acum treizeci de ani eârciumarul Aron ! Acuma deschise amândoi ochii şi mă privi întâi puţin mirat, pe urmă batjocoritor. înţelesei că mă crede ovreu, mai ales când îmi zise: — Lasă jupâne, că doar n’oi şti d-ta mai bine ca mine care-s născut şi crescut pe meleagurile astea! Liniştea lui mă înfuria. Mă răstii la dânsul : . ■ ' - — Nu se poate să nu fi fost, auzi?... Gândeşte-te bine!... Aron!... Aron!... — O fi, dacă zici d-ta — se înmuiă omul, nedumerit. Dar nu mi aduc aminte... De când am apucat eu, pe-aici e numai imaş... N’am auzit de Aronul d-tale ,. — (Nici n’ai auzit? ' — Nici... Avem noi destule alte neca- zuri. Parqă ne mai arde de cei morţi... Duţm-nezeu Să i odihnească, şi pace! Mânia mi se stinse într’o clipire, făcând loc tunei amărăciuni spăimântătoare. Prin creeri îmi furnicau gânduri negre ca nişte înţepături. —• 'Va să zică uitarea a înghiţit şi mormântul omului, până şi amintirea... Şi de-abia în câţiva ani de zile... Atunci nimic nu mai rămâne, nimic, nimic... 45» împrejurul meu mi se părea că fâlfâe aripi nevăzute, înăbuşindu-mă. Nimicul trist se apropia mereu, mă împresura se îmbulzea SăTmi strivească dintr’odată sufletul, să-mi îngroape toate dorurile şi visurile în întunerec. Inima-mi eră goală parcă s’ar fi deşertat brusc de orice nădejde. Un simţământ de deşertăciune mă pătrundea însă din toate părţile... îmi dădeam seama că uitarea îmi mângăe obrajii şi nu mai puteam nici măcar să mă împotrivesc. Şi tăcerea era atât de grea în sufletul meu, ca o piatră pe un mormânt... Glasul văcarului răsună atunci mântuitor prin aer: — Nu mai sta cu capul gol in soare, jupâne, că te săgeată fierbânţeala!... Sudorile îmi curgeau pe obraji. Capul îmi ardea ca o căldare înroşită. — Când pleacă trenul de vale, flăcăule? — 'Mai pe seară, jupâne... Simţeam o nevoe aprigă să plec cât mai grabnic,, parcă aş fi scăpat de o primejdie mare. Uitarea îmi strângea mereu inima. Trecutul îmi ştergea urmele fără sgomot... Trenul alerga la vale, pufnind vesel şi uşor, lăsând în urină Vărarea, peste care se cobora un întunerec de moarte. La cotitură nici nu mă mai uitai înapoi. Privirea mea era aţintită acuma înainte. Maşina svârlea în dreapta şi în stânga mănunchiuri de scântei ce răspândeau lumină în bezna nopţii... | L. Rebreanu. LUCEAFĂRUL IN BORDEI E noapte şi ploaia se cerne, măruntă, Bordeiul mi-e umed şi gol, Aud cum tăcerea din haos o'nfruntă Prin toamna târzie, un stol. Şi orbul opail din ciob de grenadă îşi sfârâie seul topit. De-o parte o arma, de alta o ladă Pe care mi-aşlern de dormit. Şi somnul coboară, puterea mă lasă, Iar gândul mă duce pe front... In coif un păianjen îmi teze mătasă Şi-un oarece faee de rond. T. Valenti www.dacoromanica.ro 460 LUCEAFĂRUL No. 23-24, 1919 Privind J3uceafăru( Gât vezi cu ocŞii: numai cep fii flota nori (op gonaci — Ba ancopă câţiva copaci (Pe făpmuf mape fui mistep. fje simţi gpăunte de pipep, gândac, în iap6a cu gândaci 9n cape, tpup şi suflet, zaci (Privind (uceafăruf stpăjer. (Dar — uimitoare 6iruinfă — (Jn miligramuf de fiinţă cUn martop, cepul şi-a ales. Găci de n’aţi fl voi ocŞi de-argilă, Sflp fi lipsită de ’nţeles (Nemuritoarea lui vigilă. 1 Scoica iDin ţapa faBulosă cu Crânguri de polip, Guflori de pietre scumpe încremenind pe stâncă, (Pe-un ţărm pe care valul îl Sate şi-(mănâncă, Gopil zării o scoică svârlită pe nisip. O, de-aş putea în mine din nou să înfirip (Fiorul de afunda, mirarea mea adâncă (De-a prinde n scoica mută ca o şoptire încă (De ape nevăzuta, de valuri fără cfjip, fii noaptea, cu ur-ecŞea pe scoică, depărtat Să tot auz pe plaja tăcută a visăpii (Urcând, urcând vuirea şi murmurile mării. (Dar ca copil de vegţje la geamul alG de stele (Da fi, purtându-mi versul în suflet încrustat, (Misterioasa scoică a nemuririi mele ? \ ■ ^Furnica (Jn liniştea de aur a serii, omul ară... fii plugul greu şi 6oii şi el par jucării (De lemn pe şaljul negru şi verde din câmpii. (Deasupra tor domneşte un cer de primăvară. (Jn Brazda răsturnată, în care germinară Plătea azimi calde — dar pentru alţi copii — (Adânc înfige fierul, şi'n gânduri cenuşii Se — opreşte, frânt în două de truda seculară, (Dar na văzut alături, tovarăşă mai mică, (Pe-o iar6ă cum îşi duce necazul o furnică,— (Precum nici ea întrânsul na Bănuit un zeu, fii-acum când noaptea şterge: furnică om şi zare (Nici unul nu presimte în cer pe (Dumnezeu. Ge ară, orB ca dânşii, întinsa înstelare. FPlcrpul X (Născut din ţarină, spre cer se-ayfintă Ga un izvor de ramuri şi de foi... fii dorul mână, norilor, spre voi, (Dar lutul rădăcina-i înmormântă. flJioară e •— şi'n vântul serii cântă : Ge suflet plânge în 'Buştean greoi ? Ge gând de aur piere prin noroi, Găzându-i frunza, aripa lui frântă ? Gând va sună a (Morţi grea secure, (JLtuncia doar, din lemnul de pădure, (Din flăcări, fumul alB o să învie Plutind senin pe-al carurilor larg... Sunt (Doamne plopul cel legat de glie (Jntins spre infinit ca un catarg. Ion Pillat www.dacoromanica.ro No. 23-24. 1919 LUCEAFĂRUL 461 ETAPELE CREAŢIEI (Urmare şi şfârsit). Creaţiile voinţei practice (SFÂRŞIT) Ca să încheem, trecem acum dela creaţiile imaginaţiei, la creaţiile voinţei practice; înţelegem prin acestea din urmă, operele acelor autori de acţiune (în deobşte eroii) cari se încearcă să traducă în faptă, dezideratele fixate de autorii ficţiunilor ideale în. operele lor scrise. 1 Urmărind dela obârşie apariţia ideilor schiţate şi pulsate de natură în anume capete de imaginaţie — tipare pe care şi le-a turnat singură ca unelte ale voinţei ei, — iapoi încorporarea acestor idei de factorii voinţei practice, prin trecerea dela ritmul gândirii la ritmul faptei, începem să ne dăm samă de solidaritatea ce există între activitatea forţelor oarbe ale Naturii, şi activitatea forţelor ei conştiente; es'te aci produsul unei singure energii ce se desfăşoară neşovăit, pe două căi confluente, spre unicele ei scopuri! Lanţul acestor inele nu e rupt decât pentru cine nu are pă-trunzătoarea viziune d'e ansamblu. Să .pe oprim puţin la conturarea autorului de acţiune, — cum am numit pe înfăptuitorul de ideal. ‘ Ca şi autorul gândirei speculativ-artis-tice (a cărui prelungire este), tipul acesta face parte la olaltă cu cel dintâi, din personalităţile rasei. Ce ţe în ultimă analiză o personalitate? Este omul care îşi subordonează statornic activitatea, unui ideal care o justifică. Este mai ales omul care îşi confundă idealul său cu al altora, trăind nu numai dîn vieaţa sa individuală, ci aprins, viguros, din vieaţa şi aspiraţiunile tuturora, chiar cu preţul jertfei sale la nevoe. Toţi cei capabili d'e o asemenea dedublare a fiinţei, sunt de fapt adevăraţii păstrători şi îndrumători ai energiei popoarelor (din cari fac parte, cât timp acestea sunt idestul de cuminte să-i urmeze. Dar pentru a se înălţa cineva la rangul acesta de organ de eliţă al propriei sale rase, i &;e cer anumite calităţi civice. Rousseau a observat cu mult simţ critic: ,,prea deseori ne aducem aminte că suntem „fiii patriei şi ca nişte copiî răsfăţaţi aştep-„tăm desmerdările ei de mamă. Ar fi mai „brav şi mai salutar lucru, să ne considerăm nu ca fii, ci ca părinţi ai patriei; „să-i purtăm, mai de grabă, — o grije „matură de viitor, — de cât să ne râzgâem „în răsfăţul copilului care aşteaptă totul dela ea”. . In ((adeyăr, şirurile de generaţii cari se ridică tot mai numeroase şi mai amestecate, trezesc grija celei mai grozave responsabilităţi paterne pentru stăpânitorii prezentului, căci generaţia nouă, după cum o educi, poate risipi într’o clipă', sau poate creşte patrimoniul generaţiilor trecute. De aci, cele două categorii de oameni: una a celor care s8 LUCBAFARUL No. 23-24. 1919 suntem ameninţaţi în inima fiinţei noastre etnice, ca 5:ă cădem în acel amestec de material inform, care aşteaptă — pleavă scoasă din preocupările momentane ale fi-rei, — siă fie (turnat, cine ştie când, în noi forme ale creaţiei? Dacă suntem din pătura cultă — diri-genţă a unui popor, atunci toţi laolaltă, de pretutindeni, trebue să ne aducem aminte de afirmarea unui mare îndrumător al nostru, Titu Maiorescu, care încă: dela 1866 ne spunea: ,,sub ameninţarea unei cestiuni de moarte sau viaţă a unui popor întreg, pătura noastră cultă trebue să-şi înţeleagă toată misiunea ei, — altminteri împreună cu poporul din care facem parte vom fi măturaţi din calea evenimentelor istorice” 1). Prin urmare pătura cultă, ea cea dintâi trebue Să iasă din masa informă, să se purifice devenind un suflet, o fiinţă colectivă cu o misiune bine definită, să se organizeze adoptându-şi o unitate de simţiri, cugete, aspiraţiuni, şi o neşovăită metodă de a şi le îndeplini treptat, părăsind acea manie a orgiei de legi, fără un fir conducător dela o legislaţie la alta. De nu va merge în pasul timpului, se poate întâm pla ca pătura oprimată de conducători incapabili, sub presiunea nevoilor s;ă-_şi capete, ea mai înainte, un suflet colectiv dezorientat, ^i cine ştie dacă voinţa ei capricioasă, dându-şi seamă de imensa putere a numărului,, va mai voi să-şi croiască drumul indicat de minoritatea cărturarilor de elită. Atunci deşteptarea va fi târzie şi inutilă. In 'drumul misiunii istorice, cel mai rău chip de a merge este de a trage cu ochiul, când la dreapta, când la stânga, după cum ţi se pare că bate vântul. Cârmaciul adevărat merge împotriva vântului şi-şi face din resistenţa ce-o întâlneşte, tocmai punctul de reazăm care-1 asvârlă mai repede Ia ţel. : Sub viforul soartei, nu trebue să ne lăsăm a fi o sinjplă materie docilă, fără pic de rezistenţă, şi pe care cea dintâi suflare o mută de ici dincolo. Ar fi a iscălii cu propria mână, abaterea dela singura formă de vieaţă convenabilă fiinţii noastre etnice,t dacă am conveni să. contribuim la mozaicul nedurabil al câtorva popoare al cine ştie cărui Babei modern, simbolizat în vreo viitoare pajure monstră cu două sau mai multe capete 1). In muzeele zoologice se păstrează în borcane cu spirt nişte asemenea monştri : viţei şi pisoi cu două şi trei capete. S’ar zice că natura e un dascăl care uneori intenţionat ne imiţă erorile, pentru ca prin exemple izbitoare să ne îndemne să nu perzistpm in asemenea, curiozităţi, şi să a rate cum viaţa abătându-se aşla căile creaţii normale, — piere! Şi în muzeele istorice au figurat de asemenea câteva pajure cu aceiaşi anomalie fiziologică. ' Nu se imită nepedepsit, nici chiar istoriceşte, creaţiile avortate ale Naturii. _ Dacă imităm Natura, s’o luăm de pildă numai în creaţiile ei viabile. Deaceea chiar în războiul actual al popoarelor, aceleaşi principii statornice stau la baza izbândelor. Deşi poate suntem încă departe de sfârşitul Iui, putem totuşi pune un principiu care să ne lumineze tainele viitorului : In lupta dintre popoare, dacă una din taberi şi-a pus ca deviză subordonarea intereselor ei, unui interes uman superior, acolo va fi şi biruinţa. Dacă o grupă însă, — oricare ar fi — a deschis focul voind să subordoneze interesele tuturora, intereselor ei excluşive, este menită de legile eterne ale vieţei, să fie înlăturată fără de milă, din mersul biruitor al Adevărului. 1917 Stralsund D. Nanu. 1) Ceiace spunea T. Maiorescu încă dela începutul carierii lui, lie în critice, fie la cursuri se pune încă şi mai arzător păturei conducătoare de azi, când am devenit un mare stat, aproape poliglot. Arta de a crea în politică armonia inegalităţilor etnice cere cea mai destoinică dintre conduceri, căci această inegalitate poate fi un sâmbure de decadenţă, sau de cea mai superioară armonie, Îl) In conferinţele foarte insinuante ţinute de Colonelul Sturza prin lagărele prizonierilor din Germania, se susţine ideea incorporării României la Austro-Ungaria. Inpolriva acelui curent s’a ridicat acolo, printre alţii şi glasul autorului acestor rânduri. www.dacoramamca.ro No. 23—24, 1919 469 LUCEAFĂRUL EPILOG In inima-ţi eu voi trăi pe veci, Ca slovele ’ncrustate, Pe lespezile reci, Pe lespezile vremei, In care ploaia bate, La margeni de poteci! In trupul tău mă vei simţi oricând, Sfâşietoare gbiară! Iar amintiri, Ca stropi ferbinţi de ceară, Ţi-or arde fruntea, Veşnic picurând. Ţi-or arde tâmplele încărunţite, ' De ani şi trudăi Vor picura mereu, Şi nimeni nu va fi ca să te-audâ, In ciasul trist şi greu. \ îmbrăţişări trecute, ca un râu, Iţi vor cuprinde trupul gârbov, Cu ’nflăcăratul brâu; Şi sărutările de eri, Vor naşte iar, cum nasc in primăveri, Din creanga moartă, flori de lilieci, Strivindu-ţi gura. ...In inima-ţi, eu voi trăi pe veci! Artur Enăşescu CÂNTEC Lumina unor clipe de senin Mi-aprinde ’n suflet soarele iubirii, S’alinl cu zvonul cântecelor firii Nădejdea mea ’nlinatâ cu venin. « / §î pacea potolită din amurg Mă chiamâ iar la vechile ruine, Să mângâe trecutul mort in mine Cu limpezile lacrâmi care curg. I. N. Pârvulescu. www.dacoromanica.ro ‘170 LUCEAFĂRUL No, 23-24, 1919 - ■ : - - _"T C ă p i d a n a.#) Aşa o porecliseră picurării pe Tassa, fata chihăoanei Maruşa, din ziua când a sfărâmat cu bucliţa capul copăcearului Spiru Caraiani, care îi aţinuse calea la şopot. De altfel, porecla aceasta care o ridică pe treapta voevozilor şi o asemuia cu zmeii, Tassa ,o şi merită. Deşi de 16 ani numai, eră prea împlinită iar mijlocul ei ca trecut prin inel se imladiâ în mers ca o ramură de viţă sălbatică. Avea ochii mari, albaştri, privirile limpezi ca undele unui isvor de munte iar pe lâm-plele-i de ivoriu buclele ei ca rugina cădeau moi, lucii ca nişte mlădiţe de rodii. Cuvintele ei cprgeau senine ca bo-biţele de rouă şi pătrundeau in inimile tuturora cu înfiorarea unor sunete de tambură. Crescută în datinele străbune ale unei familii patriarhale, obişnueşte să pre-ţuiască mai mult soarele libertăţii decât bucuria unei fericiri eterne, Căpidana eră unicul vlăstar al mamei sale vădane, singura bucurie a unei case mari de peniţă cu acoperişul de ploci, în cuprinsul căreia amintirea morţilor iubiţi îşi urziâ fiorii pustiirii... — Dado, spunea ea adesea mamei sale când o vedeâ îngândurată. La ce te mai gândeşti ? De ce iar oftate grele îţi sgu-duie pieptul1'? Nu-i tata, nu-i Gogă, nu-i Sirma, nu-i Toii..., nu ai pe nimeni din ei, dar... mă ai pe mine. Ia priveşte-mă! Uite ce daileapă m’am tăcut. .Şi Căpidana, scutui'ându-şi pletele, cu un zâmbet copilăros de dulce se înălţă înaintea ochilor mamei sale ca un vis frumos de viaţă in care trăesc nădejdi şi bucurii eterne. — Mă ai pe mine, dado, ii repetă ea iar şi iar. Ţi-oi dovedi că pot totul. Mă simt aşâ de vrednică!... Sunt în stare să urc Smolcul în fuga mare cu line în cârcă. Cu pumnii mei mici ca două bucheţele de fiori albe pot să dărâm un brad, pot să sdrumec cu piciorul năpârci şi balauri, pot să bat dâmburi şi ponoare zile in şir fără ca genunchii să mi se îndoaie de oboseală. N’ai grije, dado, mă ai pe mine. Voi îngriji eu de casă, de oi, de herghelie. Nu vezi ce pi-ruşană m’am făcut1?... Mamă-sa o priviâ lung, duioasă şi, alintată de gânduri fericite, ii răspundea: Aşâ te vreau şi eu, căpidana mea, harnică la lucru ca furnica. Intr’adevăr Căpidana eră foarte muncitoare. Ea isprăviâ totul cu o îndemânare de roabă iscusită. Noaptea până târziu, scărmânâ lână, o torcea la cicrică, o făcea ţăghi, iar dimineaţa zorii o apucau direticând prin casă şi cântând: M’a născut dada armână De-aia-mi place lângă stână; Şi m’a legănat sub fagi, Turmele să-mi lie dragi... Cum dădea ’n amurg, porneâ singură pe potecă in sus, urcă în fugă culmea Mormintelui şi cobora dela Cărvăsâră. Numără cu ochii mălriţele, cercetă butoaiele cu caş tunăresc, gustă ghiza proaspătă, numără capetele de urdă şi caşcaval şi apropiindu-se de cele câteva capre ale ei, le chemă pe rând: — Gigico, nu vrei să mai mănânci frunze de fag din mâna mea1? Dar tu, Cănută, te mai cerţi cu Bâlia? Ghesa-i cea mai cuminte de când a rămas ciungă de un corn. Uite Şuţa cum roamegă ... Ce întristată-i Tranşa de când a rămas vădană de ultimul ei ied! Tu Floro, te mai căţări pe copaci? Vezi să nu-ţi rupi ghiurdanea ... Şi-aşâ, pe când Căpidana îşi mângâia toate căpriţele, întrebă pe picurări dacă lupul, — piatră’n gură-i, — a mai sfâşiat vreuna; şi uşoară, vioaie alunecă pe potecă. Picurării încremeniau vrăjiţi pe loc şi o petreceau cu ochii până ce o vedeau pierzându-se sub fagi ca o părere. Intr’o zi o ceată de arnăuţi tăbărâse Publicăm această povestire din viaţa Românilor macedoneni cu toate expresiile dialeetale, pentru a-i păstra atmosfera particulară. . Red. / . www.dacoromanica.ro N«. 2S-24, 1919 LUCEAFĂRUL 471 la Cârvăsâră şi, dacă nu se întâmplă să fie Căpidana la stână, toate turmele puteau 'să fie pierdute. Căpidana, văzând pe toţi picurării legaţi cu mâinele la spate, sări ca o spidă din tufişul în care se ascunsese şi, smulgând hamgerul din silcafca picurarului Nuli, se aruncă vijelioasă asupra arnăuţilor cari, îngroziţi de îndrăzneala frumoasei ghiaure, lepă-dară carabinele şi o rupseră la fugă peste ponoare. Ei auziseră de Căpidana dar nu-şi încliipniseră niciodată că ea putea să îndrăznească până intr’atâta-De-atunci a rămas printre ei vorba cu care se sperie unul pe altul când uneltesc vr’o tâlhărie: Erdi Căpidana Te prei cocă: Vine Căpidana Şi-ţi taie capul. ' * • * Din zile mici, de când eră cât ulcica numai, Căpidana avea o singură prietenă pe Sia, fata chioigiului Cota lui Şcrepă. Sia eră cu doi ani mai mare decât Căpidana şi-aveâ un păr negru ca umbra sicomorilor. Ochii ei erau vineţi, scânteietori "ca nopţile de vară iar faţa ei rumenă ca vinul de rodii. Căpidana o iubiâ mult şi o simţiâ strâns legată de inima ei, nedespărţită ca unghia de deget. Cu dânsa mergea la biserică în zile de sărbătoare, eşiâ la horă, se ducea pe înserate .la şopotul dela Leşură, se întorcea înapoi cu dânsa, ca două surori. Singura suferinţă care acoperea uneori sufletul Siei într’o tristeţă ca negura, eră sărăcia. Ea nu putea să-şi facă o să-ricuce frumoasă, să-şi coasă o saltimarcă mai ca lumea, n’aveâ galbeni să-i anine Duminica la gât şi nu purtă brăţări de argint cura purtă Căpidana. Tatăl ei eră chirigiu şi aveâ mai multe griji decât parale. Căpidana insă îi ştiă chinul şi-o ajută cu dragoste. 0 împrumută cu lână albă pentru ţesut fuste, îi dedeâ pe ascunse miţe de noateni pentru împletit lăpuzi şi în fiecare sâmbătă îi trimeteâ acasă felii de urdă şi caşcaval. —Vreau să te văd mereu tot atât de veselă pe cât îmi eşti de iubită, îi zise într’o seară Căpidana pe când se întorceau dela horă. Sia, strângându-i mâna, ii răspunse cu ochii in zâmbet. — Mi-ajunge să mă ştiu veşnic iubită de tine. Ştii doai’ă că toate gândurile meie senine le-am atârnat de sufletul tău. In clipa aceea Zică, feciorul baciului Taşona, care se intorceâ dela Illlimode cu cuscru-său Dima, vrăjit de strălucirea frumuseţii lor, nu îndrăzni să le tae drumul şi se opri în loc, sprijinindu-se pe cârlicaua lui de corn. Dima se prefăcu că-şi potriveşte pe piept chiostecu-rile de argint. Căpidana şi Sia, fulgerate parcă de privirile lui Zică care cădeau asupra lor în ploae de lumină, îşi iuţiră pasul şi, mai uşoare ca aburii cari se ridică de-pe colinele înflorite, trecură pe lângă ei înainte. Lui Zică i se păru că’n treacătul lor s’a desprins din ele un miros de viţă înflorită, care-i năvăli în suflet cu fiori de lumină. Le-ai văzut, cuscre Dîma, oftă el după ce le pierdu din ochi! — Sunt adevărate piruşane, răspunse Dima însufleţit. — De doi ani de când le iubesc, de când le păstrez adânc în inimă pe amândouă ca doi ochi cari visează sub aceiaşi geană, adăugă Zică sbuciumându-se. He doi ani de când mă sbat şi nu ştiu pe care dintre ele s’o aleg. Una-i frumoasă ca o grădină înflorită, mai preţioasă decât aurul soarelui; cealaltă-i... s’o bei în cupă! — Inima, îl întrerupse Dima, e bine să nu se închine ochilor. Nu-i vorbă că iubirea-i întocmai ca apa. îţi cuprinde pe nesimţite inima şi, cu cât te dai ' la mal, cu atât mai mult te trage, te suge în vâltoarea ei dar... tot e mai bine să pui întâiu pe teată-ta Despa să întrebe cum şi cefei de fete sunt. Eu înainte de-a o-luâ pe Tighiana mea, aşa am făcut. www.dacoramamca.ro 472 LUCEAFĂRUL No. 23-84, 1919 — In ele... tot e bun, cuscre Diraa. Ştiu eu să-s neprihănite ca primele flori ale primăverei. De ele nu te poţi apropia decât numai... în vis! — Atunci... trimete-o chiar mâine pe tetă-ta Despa la peţit. — La care dinele, întrebă Zică neliniştit ? Dacă ar fi murit babele în Sama-rina, m’aş duce eu să le descos inima. Dar... unde îndrăzneşti să faci aşa ceva V Babele te omoară cu zile. Ele n’au dinţi In gură... muşcă mai rău ca şerpii. Dima nu răspunde iar Zică rămase chibzuind. Obiceiurile locale, care-1 împiedicau să cunoască de aproape pe Căpi-dana şi pe Sia, să le admire în strălucirea lor feciorelnică, i se părură foarte vechi, prea patriarhale, mai sălbatice ca chinurile ce-i sguduiau pieptul. Cu ochii lâncezi de doruri ascunse, întinse mâna cuscrului său şi se despărţi trist, gânditor, mai întunecat ca norul! * * * Din seara aceea Căpidana şi Sia nu puteau să facă un pas afară din casă fără să se întâlnească cu Zică. Dacă mergeau la şopot, pe Zică îl găseau acolo, jucân-duze cu apa. Când le zăria venind, el se însenină ca zarea la ivirea soarelui, îşi ridica de jos cârlibana, se retrăgea câţiva paşi şi rămânea pe loc cu ochii uimiţi ca la arătarea unei vedenii, până când prietenele, umplându-şi şi hudiţele, se depărtau iar alături ca două zâne-surori. Căpidana şi Sia simţiau murind în urma lor o doină de iubire. Odată Căpidana îl întâlni pe Zică pe poteca dela stână. I se păru că-1 aude în taină şuerându-şi dorul, un dor viu, fremătător ca unda isvorului. Zărind-o, Zică se opri clătinându-se. Sub fagii în-suriţi de amurgul ce se lăsă in pale de umbră, ei erau singuri, numai el...şi ea! înfiorat ca de-o vraje neînţeleasă, Zică încearcă să se apropie de Căpidana, cu gândul de a-i strânge mâna albă, mică şi, în şoapte iubite, să-i spuie măcar o vorbă din câte ii clocotiau în suflet. Pi- cioarele-i insă începură să tremure şi rămase ţintuit in loc, mut ca un copil neindemănatec care se teme să se atingă de foc. Căpidana îl privi o clipă cu ochii în văpaie şi o sbughi pe potecă la vale, spunându-i parcă: —Prinde-mă dacă poţi Pe drum însă Căpidana fu năpădită de gânduri duioase. Simţi par’că in taină cum o mustră prietenia Siei şoptin-dn-i: — Sora mea, ingăduie-mi fericirea lui Zică! El ne iubeşte p’amân-două dar..., dacă n’ai fi tu, inima lui ar fi a mea, numai a mea. Gândeşte-te! Sunt fată săracă; lasă-mă să trăesc ceva mai bine ca până acum. Tu eşti avută, mândră, strălucitoare; tu poţi iubi pe oricare vultan, poţi să fii aleasa oricărui gione vrei. Lasă-mi-1 mie pe Zică, nu mi-1 răpi... , Când ajunse acasă, Căpidana se simţi sdruncinată ca’n urma unor chinuri sfâşietoare. Se trânti pe crivatul de lângă fereastră, îşi rezemă capul pe mână şi rămase gânditoare. —Ce-ai, potârnichia mea, suspină ma-mă-sa îngrijorată. —Nimic, dado, răspunse Căpidana. Am fost la stână şi, la întoarcere, pe drum, nu ştiu de ce, mi s’a pus un nod cât pumnul aici în piept, tocmai pe calea sufletului. Rămâi însă liniştită, dado, o să-mi treacă. Am luptat eu cu primejdii şi nu m’am dat, dar cu fleacul ăsta de nod. Dacă l-aşi avea în palmă l-aşi rupe cu dinţiiî Mamă-sa Maruşa, cu faţa vestejită de spaimă şi presimţiri sinistre, privi ne-mângăiată spre icoană îngânând : —Ţine-mi-o, Doamne, să atâta bucurie mai am pe lume! In clipa aceea uşa se deschise şi Sia lui Şcrepă păşi surâzătoare. —De ce m’ai lăsat astăseară să merg singură la şopot, grăi ea asvârlindu-se în braţele Căpidanei. —Sora mea, îi răspunse Căpidana îmbrăţişând-o ! Am fost la stână şi, cum www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL 473 No. 23-24, 1919 ştii, până ajungi, până mai întrebi picurării ce mai este, până te întorci, vremea trece, clipele se scurg pe nesimţite ca undele săltate din isvor. —I)e-ai şti ce mi s’a întâmplat astă-seară, începu să povestească Sia după ce mama Maruşa eşi suspinătoare pe uşe... —Dacă nu te-aş cunoaşte, o întrerupse Căpidana, aş crede că te-a întâmpinat în cale un zmeu iar tu ai vrut să-l omori cu pietre. —Ascultă, adaugă Sia. Pe la toacă ieşisem la poartă şi te-aşteptam să vii ca să mergem la şopotul dela Leşură. îmi vârâsem pălicarele mâinilor în cingătoare şi şedeam aşa, gândindu-mă numai la tine. După un răstimp aud un şuerat pustiu ca freamătul de frunze îngălbenite; întorc capul şi, in colţul grădinii noastre, Zăresc pe Zică. Se sprijinise cu mâinile de gard şi se uită la mine...să mă soarbă cu ochii nu alt-ceva. Privin-du-1, zâmbii (ără să vreau; iar el, deschise braţele spre mine oftând: „Ah Sie, Sie!11, Eu, ca una care mă tem de umbra mea chiar, mă cutremurai de oftatul lui şi intrai în casă. După puţin îl zării dela fereastră pierzându-se pe cărăruia care duce la stâna voastră dela Cârvăsâră. Căpidana, înduioşindu-se de Sinceritatea Siei şi simţind că în sufletul prietenei sale a prins să încolţească sâmburele de viaţă al primei iubiri, îşi strânse la piept prietena şi-o întrebă: —Sie, ştii tu cât te iubesc de mult? —Ca pe tine, îngână Sia. —Totuşi iubirea mea de soră nu-i întreagă, adăugă Căpidana. 0 s’o întregesc însă cât de curând, dându-ţi ţie şi fericirea iubirii mele. —Cum ? —O să vezi! După aceea Sia se despărţi răzînd nedumerită iar Căpidana rămase pe crivat, sbuciumîndu-se în alegerea darului de fericire pe care trebuia să-l aducă prietenei sale. * * Odată cu zorii, Căpidana fu in picoa-re. Drese crivatul cârc o adăpostise scutură ciorga de lână, o îndoi, aşternu peste crivat chilimul ei roşu, netezi perna cu faţa albastră ţesută de mâna ei, îşi asvârli lusta subţire şi, inbră-când dulămălu ei de catifea pe care-1 purtă Dumineca, eşi în grădină. Privi în zare aurora care străluciâ in culori de rubine şi, înduioşată de farmecul amintirilor ei din copilărie gândi : — Sunt tot atât de strălucitoare ca zâmbetul purpuriu al dimineţei. Ca nici-una în lume, până astăzi n’am iertat nici umbra măcar a unui gione să-mi atinpă corpul în treacăt.., După aceea se aplecă sârguitoare şi rupse în grabă frunze de măselariţă, ramuri de cucută şi laur, le strânse buchet în palmă şi îşi vorbi : — Dacă aş mai trăi, mâine, poimâine, o zi . .. Zică m’ar cere la mama şi ea... m’ar da, şliindu-1 avut. Cum voiu putea să mă lepăd eu oare atunci de voinţa mamei ? Care fecioară armân-că a îndrăznit să gândească măcar lucrul ăsta ? Iar..., dacă aş asculta-o ce-o să zică Sia ştiindu-mă nevasta lui Zică?!. îşi şterse sudoarea rece care-i încorona fruntea şi intră în casă. Aprinse focul în vatră, vârâ plantele într’o tingire, turnă apă peste ele şi le puse să liarbă. — Ce bine-mi pare că mâine n’am să mai fiu, îşi şopti ea zâmbind ! Ochii mei albaştri n’au să mai vrăjiască inima lui Zică, iar făptura mea n’o să-I mai ispitească să-mi aţie poteca la stâncă. Sia, văzându-mă moartă, o să mă bocească, o să mă jelească un cârd de vreme şi, apoi, mângâiată de credinţa prieteniei ce mi-a păstrat, o să-şi caute uşurare şi sprijin de mângâere în cel mai apropiat de inima sa, in cel mai iubit, în Zică. La clocotul apei care sălta capacul tingirii, Căpidana tresări. Apucă tingirea cu poala ei de lână, turnă apa otrăvitoare într’o ceaşcă şi înfrigurată se uită www.dacoramamca.ro 474 prinprejur. Zărind pe mamă-sa care dormia pe crivatul ei de lemn, cu ochii întorşi spre perete şi cu faţa suptă de necazuri, îngănă : — Dada mea, tu dormi şi nu ştii că potârnichea ta vrea să încerce astă-zi taina ultimului somn din viaţă, celui mai lung! Dacă ai fi ştiut, dacă ai fi ghicit, dacă ai fi bănuit măcar ultimul gând din câte mă îndemnă la aceasta veşnică despărţire, te-ai cutremura, ai geme, ţi-ai sfăşia trupul ca leoaica, dado, care îngenuuche să moară alăturea de unicul' ei pui.., Hotărîrea mea insă e mai sfântă decât orice durere pământeană. Vreau să aduc prieteniei cea mai măreaţă jertfă ! Vreau să sfârşesc ca o adevărată căpidană !... După aceea Căpidana luă ceaşca, o duse la buze şi o sorbi însetată. Cu paşi tremurători se apropie apoi mamă-sa şi-i sărută plângând fruntea brăzdată de creţuri in cari se citeau patimi şi dureri trecute. Când se deşteaptă, Maruşa găsi pe Căpidana întinsă pe crivat cu faţa veş- No . 2..-5-1. 1919 tedă şi cu tâmplele abia inpurpurate de flacăra tinereţii care se stingea. — Lumina mea, apui şi tu‘? ţipă mamă-sa indoinduse peste dânsa ca o ramură care se apleacă să se frângă... La ţipătul chihăoanei vecinii alergară înspăimântaţi şi năpădiră in casă. Sia, care se strecurase nezărită, văzându-şi prietena în agonie, se aruncă peste pieptul ei şi, stropind-o cu mirul lacrimilor sale : — Scumpa mea soră, strigă ea frân-gându-şi degetele. In viaţă toate drumurile le-am bătut înpi'eună, lasă-mă să te urmez şi p’acest din urmă drum! Căpidana o privi prin lumina ultimei scăpări de viaţă şi rămase mută. In clipa acea intră şi Despa lui Zigră care, cutremurată de bocetele desnădăj-duite ale chihăoanei Maruşa care-şi bă-tea pieptul cu pumnii;, se apropie de Chiţă a lui Şcumbă şoptindu-i: — Ce nenoroc ! Tocmai veniam să-i aduc Căpidanei un mire ca soarele !.. P. Papazissu LUCEAFĂRUL ^ aste[ de^■ 9Vo ap te Gând [urnea ro6ota şi afină şi apa curge adormită, Gând nu se mişcă fir în mirişti ori frunza n ufmii de pe creste, dşi pune Noaptea straiul tainic ce parcă-i rochia strălucită, Gu care s a mSrăcat odată Cenuşăreasa din poveste; SdlSastvul cer svălit pe umeri în copci de stele se anină Şi calea laptelui încinge nemăsurata lui tărie Clar luna n mijloc, ţinţuită pe 6râul de argint, stă plină Ga o pafta de aur prinsă în al6a nopţii 6etelie. V. Voicule3cu www.dacoromanica.ro No. 23—24, 1913 LCCEAFARIL 475 Cronica. Literatură. Literatura anului 1919 # 1 ‘ După adâncul sbucium al răsboiului, ar fi Cost de aşteptat ca literatura anului acesta să fie bogată mai cu seamă în inspiraţia răsboi-nică. Ne-am obişnuit să credem că literatura e cea mai credincioasă mărturisire a conştiinţei sociale dintr'o epocă. Experienţa acestui an literar insă nepoate dovedi întrucâtva contrariul. Sufletul românesc c încă destul de preocupat de suferinţa răsboiului; activitatea noastră de fiecare zi e înriurilă în toate chipurile dc multele schimbări aduse de el; şi totuşi, o literatură a răsboiului încă nu s’a ivit. Genul răs-hoinic ne lipseşte aproape total. Pentru sociologia simplistă fenomenul ar părea ciudat. El are cu toate acestea o explicaţie psihologică serioasă. Vremea marilor tulburări sociale nu e şi vremea creeaţiilor literare. Arta e în primul rând contemplaţia; iar aceasta presupune adânca linişte şi seninătate a conştiinţei. Răsboa-iele au determinat opere de mare artă; dar nici odată ele n'au fost imortalizate astfel, decât târziu după încetarea lor. Imaginea artistică nu e senzaţia crudă pe care o ai în faţa realităţii; căci arta nu e reproducere, ci creeaţie. Abia rând filmul fugar al imaginilor a trecut în memorie, când emoţiile incoherenlc ce l-au însoţit au stăruit ecouri în subconştientul nostru, abia atunci suntem pregătiţi pentru literatura răsboiului ce ne-a tulburat sufletele. Până a-lunci, literatura de răsboi se va mărgini la genul hibrid al impresiunilor, mai mult reportaj decât literatură, care va rămâne cu mult dedesubtul artei. Explicaţia aceasta însă nu ne poate lămuri decât asupra lipsei inspiraţiei râsboinice, nu şi asupra sărăciei generale de care sufere literatura acestui an. Nu căutăm însă explicări. Un bilanţ e numai o constatare, şi constatăm- Singurul gen mai bine reprezentat a fost poezia lirică. E poate tocmai semnul debilităţii noastre literare. Lirica poate 11 un gen de maturitate. Multe din cele mai mari opere ale umanităţii sunt lirice. Dar când o literatură nu poale să treacă şi dincolo de lirism, poezia nu mai e un semn de maturitate. Şi pentru literatura noastră se pare că vârsta bărbătească întârzie. 1919 în orice caz n'a înbrăcat încă toga virilă. Căi priveşte poezia lirică a acestui an n’a Fost nici ea prea bogată. Volume puţine, totuşi intre ele, unele pagini ce vor pntea rămâne şi pentru mai târziu. Întâi bătrânii. D-l Dulia Zamfir eseu coboară iarăşi din Uiimp printre muritori. Dar greşesc. D-l Zamfircscn e cel mai tânăr dintre toţi. Lirica d-sale, însorită şi romantică, aduce întotdeauna un aer de primăvară italică. Şi (primăvara nimeni nu e bătrân. Cele două volumaşe de versuri de anul acesta (1) ne aduc acelaşi lirism cald Şi senin al îndrăgostitului de vieaţă şi-al cântăreţului iubirii. La romantismul inspiraţiei exotice, d-l Zamfircscu adaugă Insă şi romantismul inspiraţiei eroice. E o virtuozitate. Tema eroică a voevozilor şi boerilor medievali părea aproape istovită de vechii noştri romantici. Şi totuşi, în „Miriţa“ d-l Zamflrescu isbu-teşte să dea bucăţi de o uimitoare noutate. Prin puterea imaginilor, prin mişcarea interioară de care e însufleţit, poemul acesta e o mică frescă eroică în care o epocă întreagă, frumoasă de eroism şi iubire cavalerească, ne trece pe dinaintea ochilor. Şi d-l Zamflrescu mai aduce ceva în volumele acestea. E eleganţa lormei, bogăţia şi varietatea ritmurilor, frumuseţea vocabularului personal, ingeniosilatea rimei şi ingeniozitatea cuvântului, care i-au creeat de mult prestigiul poetic. Căci poetul acesta va rămâne în literatura noastră ca un aristocrat al verbului, ceea ce nu se poate spune despre mulţi diu scriitorii noştri. Sunt versuri tăiate în aur, modele de prozodie românească. Poezia modernistă a fost şi ea reprezentată prin cel mai credincios şi mai idealist dintre adepţii ei la noi. D-l Ouid Densuşiunu, din ce în ce mai părăsit de vechii săi tovarăşi, e astăzi cel din urmă discipol ale lui Verhaerenîn Bucurcştiul nostru care aiba începe, vai!,să-şi întindă tentaculele. Volumul din urmă (2) ne aduce însă o surpriză. Icarul albelor limanuri s a întors pe pământ. E soarta tuturor Icarilor. D-l Densuşianu şi-a înoit inspiraţia. Şi-a înoit-o nisă cu o temă veche. E cântul pământului natal la care până acum poeţii modernismului nostru nu se opriseră încă. Şi totuşi în poemele mac strului — e vorba de Verhaeren,se înţelege — dl Densuşianu ar li putui însemna de mult cu creionul roşu versurile acestea: Mon puţjs tont entier nit el pense en uion corps l II absorbe ma force en sa force profonde Pour ipie je sente mieusc u travers luile inonde Et celebre la terre avec un cbarit plus fort. 1 2 1) L). Zamlirelt u : t'r Marca Xeuyril (poezii 18UC -ISIS; şi Mirijă (poem eroicj. 2) O. Deusuşiaau — Sat stâne* vremii — Poezii. www.dacoramamca.ro 4/6 LUCEAFĂRUL No. 23-24; 1919 Preocupaţi de îmillele amănunte ale esteticei noi, moderniştii noştri — cuvântul e luai bun decât „simboliştii" de care se abuzează—n'âu avut vreme să se oprească şi la această inspiraţie.. Era In ea ceva „naţionalist" care îi in-dlspunnea. De rândul acesta însă d-1 Densuşianu l'ace o concesie şi acestei poezii burgheze. Şi multe din bucăţile pe care ni le oferă acum, le-am putea numi de-a dreptul—horribile dicta ■ — ţărăniste. Sunt totuşi între ele şi pagini de poezie delicată cnre ne despăgubesc de prozaismul altora ce nu sunt decât simple încercări de „intelectualizare a versului" Să 'nregistrâm şi deficitele? Fie, de vreme ce i'acem un bilanţ Poezia eroică a d-lui Mircea Rădulţscu e în faliment. In literaturile tinere sunt adeseori astfel de pilde de scurtă vitalitate datorite, ca şi la organisme, unei profunde debilităţi. Ca poet, dl. Rădulescu a suferit o asemenea moarte prematură. Succesele obţinute ca cupletist al grădinilor de vară nu l’au putut salva. Volumul din acest an1) n'a' adus decât banalităţi de ziar, prozaice şi rău versificate. Am vorbit cu alt prilej pe larg despre acest scriitor, cănd i-am cercetat de aproape şi versificaţia. „Sullet şi uzină" nu-1 poate susţine nici măcar ca versificator. Ii lipseşte şi corectitudinea şi sonoritatea, care numai ditr’o iluziune i-s’au atribuit până acum. Versurile sunt construite fără îndemânare, din umpluturi, lipsite de eufonia poetică, cu încheeturi ce ţipă de cocofonii, ritmate mecanic, cu imagini în afară de logica poetică şi adeseori vulgare .şi triviale ;şi-ceeacc e mai grav, totul, construit înlr’o sintaxă anarchistă. Cu acest al treilea volum de versuri, d-1. Rădulescu a trecut defintiv şi fără întoarcere în literatura grădinilor de vară. Adevăratul eveniment al anului a fost însă apariţia tînărului scriitor ardelean Lucian Bla(fa(2) Mai mult artist decât poet, temperament mai mult intelectual decât afectiv, Blagae însă de o originialitate remarcabilă. Poeziile sale aduc imagini surprinzătoare de plastice şi sugestive. F, mai cu seamă, imaginea cjre sugerează şi i-deea, imaginea iu care senzaţia e amestecată cu cugetarea şi care îl aşază printre modernişti. Rlaga e un modernist şi prin fondul şi prin forma poeziilor sale. Aduce şi intelectualizarea pe care de atâta vreme o căutăm în poeziile maeştrilor din apus; şi aduce şi versul liber, fără rimă, adeseori şi fără ritm, dar care is-huteşte să facă aproape din toate bucăţile volumului acesta, adevărate încrustări de gravură. E, inlr’un cuvânt, o personalitate nouă; cu atât mai nouă cu cât era neaşteptată; şi dacă n’ar fi 1) M. Kmluleseu — Suflu fi tiziiui - l’ocili de răsboi. «’) L. Blnşu — [‘urmele luminii. decât acest singur volum, tot am putea tr muţumiţi de poezia acestui an. ' S Proza e cu sigurauţă cel mai sărac din genurile noastre literare. Nu e vorbă numai de literatura acestui an, ci de literatura noastră iu genere. 0 anchetă sumară a revistelor şi a librăriei -ar putea dovedi uşor acest lucru. Literatura românească e mai mult lirică. Intre genurile de maturitate singurul mai bine reprezentat e teatrul. Inspiraţia epică s'a mărginit la cadrul schiţei sau nuvelei care rareori ia proporţii mai mari. Slăbiciunea genului e însă şi alta. Schiţa şi nuvela românească e în genere realistă şi mai mult anecdotică decât psihologică. Sunt caractere foarte semnificative. Realismul scuteşte de o mai largă concepţie artistică. FI se mărgineşte la reproducere. Nu creează. Şi aspectul în genere anecdotic al prozei noastre e tocmai o probă a insuficienţei acestui gen. Noi n’avem încă proza, chiar de proporţii mai reduse, care să se ridice la fantazia sau la concepţia superioară. Când am revedea literatura românească, abia am putea însemna câle-va bucăţi. Şi dacă vom numi volumele lui Delavrancea, ale d-lui Brălescu Voi-neşli şi câte-va titluri din Slavici, Carageali Vlăliuţă sau (îalaetion, aproape am isprăvit toată prozajsuperioară românească. Anul din urmă n-a adus nici nu progres. Romanul, pe care de cincizeci de ani îl aşteptăm, nu s’a ivit nici acum. Şi nu sau ivit nici măcar încercări. Le-am înregistra cu bucurie. Nuvela şi schiţa au dat abia patru-cinci volume ce se pot lua în seamă, ltealismal a rămas stăpân pe teren. Şi numai in cadrul producţiei acestui an, ele pot fi socotite ca onorabile» D-l Livin Rebreanu a tipărit două volume (') Talentul viguros al celui mai realist dintre scriitorii noştri e în plină deşfăşurare. D-1. Re-breanu e azi poate singurul prozator, dintre cei tineri, de la care am putea aştepta romanul. Are şi puterea plăsmuirilor anecdotice, care dă mişcarea unui roman şi are mai cu seamă intuiţia vioaie şi justă a amănuntului psihologic. Sunt calităţi ce pot face un romancier. Am avea de la d-sa romanul realist şi psihologic, atât de bogat în literaturile streine. Lamavea.,. Dar d-I Rebreanu e de ocamdată tot la schiţă şi povestire. Până Ia roman e încă mult. Tot un realist, mai puţin crud decât d-1. Re. breanu. cu mai mult fond sentimentul, dar cu mai puţină putere de creeaţic, e d-1 V. De.mc-trias. Volumul din urmă (’2) aduce aceeaşi atmosferă apăsată de tristeţe, înduioşată uneori, (1) L. Rebreanu — RăJ'uiula — Calvarul (2) V. Demetrjus — Dragoste neîmpă'tăsită, www.dacoromanica.ro I.UCI-.AFARt'i. N;o. iii—Zi, 101» învăluită ’n milăi pc care i-o cunoaştem şi din celelalte cărţi. E lumea umilă a mărginaşilor vieţii, in care ochiul cercetător al scriitorului surprinde adeseori drama. IVI. Demelrius pă-cătueştc însă de multe ori. Umilinţa poate înduioşa. Ea nu se poate trece însă întotdeauna in literatură, fără să jignească. Şi de multe ori, cruzimea cu care ne înfăţişază unele din scenele şi tipurile acestei vieţi, urîtă în sine, la d-1 Demelrius e jignitoare. Căci să nu uităm că arta e mai mult de cât realismul în înţelesul de reproducere obiectivă a viefii. E şi prelucrarea snperioară ce aruncă un fond sufletesc asupra tablourilor materiale. IVI. IVmetrius insă rămâne de multe ori un fotograf conştiincios. E realism, dar nu e şi artă. . O contribuţiune cam de aceleaşi proporţii duce şi d-l Cazabnn (') I)-sa c un ironist care nu-şi respectă întotdeauna modelele. Preocupat mai mult de ridicul, d-l Cazaban îşi caricaturizează adeseori tipurile până Ia şarje, sau îşi reduce subiectul Ia simpla anecdotă. Volumul din urmă — ca şi cel dinaintea războiului ; De sufletul Nemţilor — suferă tocmai din această pricină. Iî satira socială, preocupată mai mult de ură decât de artă. Şi arta rareori ese din ură. Sunt totuşi şi unele bucăţi în volumul acesta, în care c mai mult adevăr omenesc şi în care comicul atinge tragicul. Şi sunt desigur cele mai bune ale volumului. Inlr'un gen mai puţin epic, cu multă fantazie şi coloraţie, D-l. V. Hflimiu ne-a dat o carte de poveşti (3) Kle ne oferă încăodată şi calităţile şi lipsurile acestui scriitor. E o imaginaţie puternică şi fantastă, plină de pitoresc. Dar imaginile sale, mai mult decorative, rămân aproape nemişcate, ca ’n cadrul unui tablou în care te fură coloarea şi armonia, din care prinzi sclipirile ingenozităţii, dar atât. O vieaţă mai adâncă un suflet mâi bogat, d-l Efliiniu nu pune în paginile sale. După mai mult de două zeci de volume tipărite, felul acesta de a scrie l-am putea numi, „genul d-lui Eftimiu". Un singur volum dc proză a oprit mai mult atenţia, anul acesta. Kra o personalitate nouă ce se ivea şi era şi un gen nou. E volumul d-nei II. Papadat-Bencjescu (3) Literatură esseistă şi literatură feminină. Feminină pentru sensibilitatea deosebită ce se desprinde din paginile acestei cărţi, esseistă pentru formă şi mai cu scamă pentru stil. D-na Bengescu are astfel calitatea de a nu fi eşit din genul care îi era cel mai potrivit. Şi pentru un scriitor e în totdeauna o calitate, a şti să-şi păstreze genul. Aşi caracteriza volumul acesta printr’o ima- * 2 (t) Al. Cazaban — Doamna dela crucea roşie. (2) V. nftinmi — Corabia cu pitici. ţ3) tt. Papadat-UengMcu — Apt adinei. gine deprinsă chiar din paginile lui: O femec cu şorţul plin de flori ctţlese de-alnngul drumului, pe care seara le asvârle cu gestul prisosului şi-i rămân în cute agăţate câte va petale. Sunt viziuni de dincolo dc realitate, trezite dc o sensibilitate fină. Sunt imagini fugare şi risipite, prinse ’n vagul unei reverii şi abia estompate. Sunt înfiripări de emoţii ce nici •dată nu se închiagă în sbucium sufletesc. Şi e mai cu seamă atmosfera vagă de reverie, ce te face să gândeşti la un odihnitor chaise-Iongue pe căpătâiul căruia o minte dapănă leneş caleidoscopul clipelor fugare. 10 literatura ce numai atinge sufletul. D-na Bengescu a reuşii să dea unele pagini In adevăr bune în genul acesta; şi bune mai cu seamă acelea în câre stilul rămâne csseist. Căci există în adevăr un stilai esseulni literar, deosebit dc celelalte. E stilul în care fraza urmăreşte cu volubilitate divagaţia, stilul lipsit de concentrare dar plin de agilitate, care isbu-teşte să te poarte printre cele mai disparate imagini fără să le obosească. D-na Bengescu îl stăpâneşte. Aşa zice că stăpâneşte şi stilul artistic, dacă nani întâlni însă prea des în paginile acestei cărţi şi lucruri prea personale, adeseori divagaţiuni prea mult abstracte, lipsite de formă materială, şi mai cu scaiuti dară nu i-ar lipsi o anume rotunziine de frază ce face ritmul gândirii dinlr’o carte. Intre volumele de proză de anul acesta însă cartea d-nei Bengescu e în orice caz singurul eveniment mai însemnat. Nu c desigur vorba de o apariţie extraordinară.' Discuţiunilc an exagerat mult proporţiile talentului acestei scriitoare. E totuşi o personalitate bine caracterizată de la care putem aştepta lucruri din ce în ce mai bune. Proza românească îşi poate îngădui o nădejde nouă, ceeace e mult. Al. Al. Busuiocaanu Teatru. • IJIU-II .r— • „ „Amurg" dramă în 3 acte d* D. Alex. Vâitoianu. Niciodată critica naaslră n'a primit cu mai multă înverşunare opera unui debutant, ca’ji cazul dc faţă. Atâtea lucrări indoelnice au fost înbrăţişate cu indulgenţă şi consacrate de ane-micilc pene ale redactoraşilor de gazetă, înciŞl mi se pare ciudat motivul acestei şarje generale şi a acestei violenţe de aprecieri, înpolriva piesei D-lui A. Văitoianu. Din nefericire, la noi, unde critica autorizată, aproape lipseşte şi unde „gazelaştrii" formează singurul areopag dc lansare al talentelor, lucrul ar părea explicabil. Nepăstrând niciodată www.dacoromanica.ro LUCliAAi-im 1V0. aa-24, tai». 4VK adevărata măsură a judecăţilor estetice, criteriile de discuţiune ale acestora sunt de obicciu, sau pătimaşe, sau ch totul arbitrare. De acest lucru m'am convins şi de astădată cu prilejul reprezcntărci piesei „Amurg", Nu aş vrea să spun că piesa D-lui Văitoianu este nn juvacr al scenei române, dar, orişicum dovedeşte din partea autorului însuşiri vrednice de încurajat. Acţiune vie, şi până la un punct condusă cu oarecare îndemânare, două trei caractere destul de bine schiţate, dialoguri susţinute, un fior de poezie discretă care in-vălue totul; ce am putea cere pare mai mult unei opere de debut pentru a-i trezi în jur o atmosferă prielnică? Autorul are curajul de a dezvălui unele plăgi morale ale căsătoriilor de azi, zugrăvind o lume de compromisuri, în care aproape fiecare erou este un vinovat şi sufere de pe urma unui vi-ţiu fundamental al societătei. Sunt vinovaţi fără de voie, prin ordinea fatală a lucrurilor, aceşti eroi, care (ârâti orbeşte pe marginea povârnişului ispăşesc greşala unui pact nenorocit. l-iste mult putregai în alcătuirea noastră socială! Nalura-şi reclamă totdeauna drepturile ei încălcate şi trecând peste tot lanţul de jertfe şi nenorociri, ajunge să triumfe asupra unui falş convenţionalism moral. Aceasta vrea să ne-o dovedească Dl. Văitoianu. E o lume plină de slăbiciuni şi de patimi vinovate, aproape monstruoase pe care o zugrăveşte Dl. Văitoianu. Dar, autorul n’arc pretenţia să ti înfăţişat o anumită clasă reprezentativă a societătei româneşti» ci doar una din numeroasele drame ale vieţei «le azi, pentru care nu merită săgeţile critice ale gazetaştrilor noştri. Subiectul piesei esle foarte natural şi logic in desfăşurarea Iui. Căsătoriile nepotrivite cu fatalele lor urmări sunt aşâ de cunoscute, aproape banale, încât e inutil să mai apărăm verosimilitatea subiectului. Petre Bălşanu este un personaj foarte consecvent in toate gesturile şi acţiunile sale. El are conştiinţa grcşelei care i-a înlănţuit viaţa de-o femee frumoasă şi cu mult mai tânără decât el. Această conştiinţă îl face îndelung răbdător şi indulgent faţă de ceilalţi vinovaţi din jurul său. Bălşanu şlie să-şi înăbuşe durerea cu bărbătească resemnare, reacţionând cu mărinimie în faţa loviturilor pe care i-le trimite soarta. El este In felul său un caracter şi antorul ui-1 zugrăveşte cn destulă putere. Dragostea soţiei pentru nepot şi manifestările pătimaşe ale acestui sentiment sunt de asemenea biue susţinute până la jumătatea actului al llMea, când acţiunea se precipită prea mult, Căzând In conveuţional şi melodramatic. Pro-cisu.1 sufletesc prin care mama triumf* în su-■etul îndrăgostitei, au este apreape de lac lămurit. Nepotul incestuos. Ionel Bălşanu, apare de asemenea şters şi pare mai mult ca un instrument necesar pentru desfăşurarea conflictului vizat de autor. O figură suavă şi plină de candoare copilărească este, Florica, redată de autor cu o rară delicateţă de sentiment. Dragostea acesteia pentru Ionel Bălşanu, apare prea brusc şî nu este motivată prin nici o manifestare anterioară. Este o dragoste necesară mai mult pentru sa varca deznodământului. Figura învăluită de o discretă melancolie a pictorului Verea, un visător singuratic care-şi caută liniştea sulletească între pereţii atelierului, înăbuşiudu-şi clocotul tuturor pasiunilor sub mirajul ideal al artei, este minunai redată de autor. Oricâte defecte ar aveâ lucrarea D-lui Văitoianu, are însă, calităţi care nu pot fi trecute cu vederea: Dl. Sorcanu, a făcut în persoana bătrânului Bălşanu, o creaţiune strălucită, ascunzând sub violenţa unei severităţi aparente, minunatul fond sufletesc al eroului D-lui Văitoianu. D-na Macri-Kftimiu, a scos îulr'un admirabil relief graţiclc naive şi izbucnirele copilăreşti ale Floricăi. Artur Enăşcscu însemnări. Tradiţionalism — Din Bucovina primim o broşură, modestă ca înfăţişare, dar substanţială prin conţinut; „Principii de politică naţională" orientări pentru cei din ţinuturile noi, de Pamfil Şei carii, D-l Şeicaru e unul din ziariştii, puţini Ia noi, ale căror preocupări trec şi dincolo de efemeridele vremii. E o preocupare de principii, o preocupare etică, în afară de politica obişnuită, pe care directorul ziarului „Bucovina" o pune în articolele safe. Broşura de faţă strânge un mănunchi de articole, inspirate toate de doctrina tradiţionalismului etic, în care autorul vede cea mai sănătoasă îndrumare morală şi culturală. Şi din acest punct de vedere d-sa găseşte o superioritate necontestabilă vechiului regat, care s’a ţinut mai aproape de sufletul latin al rasei noastre. Provinciile de peste munţi, ca şi Basarabia de altfel/au suferit o înrâurire prea adâncă din partea culturei germane sau ruse, şi prea streină de sufletul nostru. Cultura celor de dincolo e din aeeastă pricină un fel de cultură a desrădăcinării, îndepărtată de bunul tradiţionalism al pământului şi-al rasei. Şi lucrul acesta e limpede In toate manifestările lor sufleteşti, în viaţa de toate zilele, ca şi în politică sau îh presă- Concluzia? Inloarcerea către • cultară uaitari şi firească inspirată de www.dacoramamca.ro i 0 Brâncuş PORTRET Brâncuş CAP DE COPIL iteuista „Luceafărul‘ (Cotcc(ia Victor N. Popp). www.dacQFomanica.ro www.dacoromanica.ro a 47» LUCEAFĂRUL No. 23—34 1919 viaţa noastră proprie şi caracteristică. întoarcerea către un tradiţionalism românesc. Broşura d-lui Şeicaru e bine venită şi ne bucurăm de propaganda pe care acest publicist o desfăşoară. E dintre cele ce ne trebuesc. Iar noi o apreciem cu atât mai mult, cu cât tradiţionalismul c doctrina In care şi noi credem. ' (A. B.) m Portrete universitare. — Însemnăm din „Sbu-rătorur seria de portrete universitare pe care le publică d-1 I. Petrovici. Genul acesta al istoriografiei apropiate, în literatura noastră e aproape absent. In afară de „Amintirile de la Junimea* ale lui Gh. Panu şi de unele pagini lot despre Junimea publicate de d-1 lacob Ne-gruzzi, nu ne amintim de alic lucruri în acest gen. Portretele d-ini Petrovici fixează unele fi-.guri care-au fost adevărate centre de gravitaţie ale vieţii noastre universitare, dar a căror a-miutire începe, pentru unele, sâ-şi piardă strălucirea. De aceea ele sunt bine venite. Obiectivitatea cu care sunt scrise le dă totdeodată şi valoarea documentară cuvenită. /A- B). Rutina literară. — Moartea poetului Ylakuţă a fost un prilej pentru cronicarii literari ai ziarelor noastre să-şi dovedească erudiţia. N'a fost nici un necrolog aproape în care să nu se fi dat drept singură caracterizare a operei acestui maestru, epitetul atât de neînţelegător pe care t-an popularizat manualele şcolare, de „poet eminescian®. Nu s'ar putea o dovadă mai elocventă a semidoctisniului, decât această tiranie a cuvintelor. O vorbă spusă înlrun (lei odată, de cineva cu autoritate, c prinsă din sbor, e primită ca un verdict şi introdusă in clişeele culturale. Semidoctismul cultural nu e altceva decât această pasivitate faţă de formule. E incapacitatea discernământului, care aduce rutina Şi timiditatea faţă de prejudecăţi. Numai astfel iie-arii putea explica stăruinţa acestei nedrepte judecăţi faţă de Vlahuţă, de a-1 socoti un simplu epigon al lui Eminescu. Ca şi când poetul acesta, pe care totuşi l-am citit şi l-am iubit cu foţii, altfel decât pe Eminescu, nu ar fi avut nici o personalitate şi nici-o originalitate. A. R. „Răspunsurile® lui Vlahuţă. — La revistele pe care le-a scos, A. Vlahuţă înfiinţase rubrica „Răspunsurilor" unde, ca un adevărat maestru da sfaturi drepte şi concise începătorilor. Lucru în aparenţă fără însemnătate, dar el avea un profund ecou în sufletul tinerilor dibuitori de ritmuri. Pe această cale, Vlahuţă îndeplinea o -educaţie poetică. 11 ajuta un simţ fin, o intuiţie directă care niciodată nu l-a înşelat în apreci- erile sale literare. Poeţii de după dânsul in mare parte au fost „descoperiţi" de el şi s’au desvoltat sub ochiul său binevoitor. E destul să amintim pe St. O. Iosif şi pe P. ;Ccma. Iată cum salută Vlahuţă începutul literar al adeluia care avea să fie poetul avântat al cugetării’ e un „răspuns" din No. 4 al „Semănătorului" din 1901 —: ■ D-rei El. M. — Nu vă puteţi îhchîpiii cu ce plăcere v’am(cilit versurile. Frumoase, frumoase în toată puterea cuvântului. E sentiment, c formă e tot ce trebue. Ne-am bucurat, parcă am fi găsit o comoară. Oare este în adevăr o comoară ? Aveţi un caeţel ascuns, căruia îi spuneţi mai de mult gândurile întro limbă aşa de aleasă şi clară şi dulce ca un cântec de privighetoare, sau acestea-s cele dintâi destăinuiri, cele dintâi bătăi de aripi — pregătirea unui sbor spre cine ştie ce înălţimi necunoscute? In orice caz, talent v’a dat Dumnezeu —‘ restul îl veţi pune d-v“. " Poezioara de care e vorba, publicată In acc-laş.număr al „Semănătorului", e „Noaptea dc vară", care se găseşte în volumul lui P. Ccrna- Poetul, sfios, o iscălise cu un nume de fată: Elvira M. Din trei strofe de începător, simţul fin al lui Vlahuţă anunţa pe cântăreţul puternic care avea să fie. Pe urmă, se ştie, au apărut critici cari se băteau în piept la răspântii că au descoperit pe Cerna, — după ce poetul îşi publicase toate poeziile. (C.) „Dunărea" din Galaţi publică de multe ori lucruri a căror valoare depăşeşte cadrul provincial. In No. 25, o poezie de-o remarcabilă armonie interioară, iscălită G. Talaz. Tânărul poet îşi desvoltă treptat şi conştiincios o personalitate originală care se cere urmărită cu interes şi cu speranţe. In acelaş ninnăr, două sonete, nu din cele mai bune, ale doamnelor Alexandrina Scurlu şi Alice Soare. C, La mănăstirea Văcăreşti... e Închis scriitorul Ion Slavici. Un alt scriitor, d. G. Galaction cerc dela guvernul ardelean să intervină pentru graţierea lui. E atâta duioşie în foiletonul din „Avântul" al d-Iui G. Galaction, încât mila se aşterne în sufletele noastre ale tuturora faţă de cei rătăciţi şi mai al^s faţă de bălrâhul şi nenorocitul scriitor ardelean. Ispăşirea păcatelor lui s’a făcut. Dc aceea ne asociem şi noi la rugămintea d-lui G. Galaction, cerând iertare pentru sufletul celui ce ne-a luminat tinereţea cu povestirile lui. (T. C.) www.dacoromanica.ro 480 LUCEAFĂRUL No. 23—U, 1919 Auguste Renoir. — La Cagnes, în Franţa, a murit în vârstă de 78 ani, pictorul Auguste Re-uoir, unul din cei mai de seamă impresionişti francezi. Şi-a început meşteşugul pictând porţelanuri sau storuri de fereastră; la optsprezece ani a intrat în atelierul lui Gleyre, iar mai târziu împreună cu C6zanne, Degas, Guillaumin, Claude Monet, Pissaro, Sislcy, Berthe Morissot, ereea şcoala impresionismului care a stârnit atâtea protestări violente la început. Aslărl Renoir e socotit între marii clasici ai Franţei şi tablourile sale se vând cu preţuri extraordinare. Pentru impresioniştii noştri, reproducem rândurile acestea dintr’un număr din „La Re-vue“ 191tî care reprezintă ideile lui Renoir asupra meşteşugului picturii. Ele pot li o lecţie de artă nu numai pictorilor, dar tuturor artiştilor ce se intitulează modernişti şi care îşi închipuie că modernism înseamnă rupere de trecut şi neglijare a formei: „Sunt oameni cărora le plac lucrurile noi; eu „sunt dintre aceia cărora le plac cele vechi. S’a „uitat prea mult în zilele noastre că sunt co-„lori care durează şi altele care nu durează; „că pictorul trebue, ca şt zidarul, să caute a „obţine cea mai bună tencuială şi că el trebue să ‘ „urmărească, înainte de toate, să facă lucru so-„lid şi trainic. Astfel, sculptorii cei vechi au „pus în operele lor mişcare cât mai puţină cu „putinţă, ca să facă lucrul veşnic. Dar dacă „statuete lor nu fac mişcări ai senzaţia că ele „le-ar putea face. Idealul pictorului trebuie să „fie meşteşugul. Şi meşteşugul nu-1 pot căpăta „decât prin tradiţie. Ah ! Artişti cei vechi nu „erau de loc revoluţionari, ceea ce nu-i împiedica să fie plini de geniu. Astăzi, avem toţi „geniu, dar ceea ce e sigur, e că nu mai ştim „să desenăm o mână şi că ne ignorăm tot meşteşugul. Dar dacă meşteşugul e baza şi trăini-„cia artei, el nu e totul. E altceva în Arta veche, „care face producţiile lor atât de frumoase. E „seninătatea care face să nu te plictiseşti vă-„zându-ie şi care ne dă ideea de operă eternă. „Seninătatea aceasta o aveau prinvieaţa lorsirn-„plă şi cinstită,şi mai cu seamă prin credinţa „lor. Dar în orgoliul său omul modern trebuia „să refuze această colaborare care îl micşora în „proprii săi ochi. El ar voi gloria numai pentru el, fără să o împartă. A alungat pe Dumnezeu şi aiungându-i pc el, a alungat şi ferici-„rea. Vom vedea noi întoarcerea la tradiţie? „Trebue să sperăm. Dar de când cu vântul Revoluţiei care a uscat totul, nu mai avem nici ce-„ramişti, nici turnători, nici arhitecţi, şi nici “sculptori Rândurile acestea ale impresionistului Renoir sunt lucruri de meditat pentru cei care stă-ruesc şă creadă că tradiţionalism înseamnă anchilozare sau zid chinezesc, li dimpotrivă, continuitatea sufletească pe care revoluţionariiln.şişi trebue să o păstreze pentru trăinicia creaţiei lor. (A. B.) începând cu numărul viitor Luceafărul înfiinţează o rubrică permanentă, intitulată «adrese uti!e In care vor fi trecute adresele şi numele tuturor medicilor, avocaţilor magasineior, diverselor instituţii etc. cari sunt sau vor fi abonaţii revistei. D-nii depozitari din provincie sunt rugaţi cu insistenţă să ne trimită prin mandat poşta! regutarea conturilor până !a 30 Decembrie. 1919 !n caz contrar le vom suprima trimiterea revistei. Tcfii D-nii abonaţi râmaţi în restanţă cu piaţa abonamentului pe anul 1919, sunt rugaţi să ne trimită achitarea sumei ce datorează, pe adresa administraţiei revistei noastre. www.dacoramamca.ro BANCA NAŢIONALA A ROMÂNIEI SITUAŢIUNE SUMARA 1918 .27>9 Noemb. 822 533 090 315 154 980 178 575 450 6 389 328 796 280 ACTI V . , .... ,f. 315 154 980 aur depozit, (monelc şi lingounf ' \ 178 575 450 „ (lingouri) ........ 1026005 „ (monete)............... 8 144 disponibil şi trate consid. ca aur 788 763 114 1919 1 Noembre 8 Noembre 161 419 Argint şi diverse moncle................ 202 394 192 417 --- Biletele Băncii Generale Române stampilate dc Stal . . 92 293 919 94 803 455 . 109 415197 Efecte scontate..................... 107 496 724 108 098 122 23 824 400 Impr. pe efecte public 31797 100 44 283 051 rit7i:i 3»ii Impr. pe efecte publice 53 986 9j5 • 52 278 79a .f'; în cont curent . . tuwsto» 20 458 &>1 rtjn Pîir* nil n an rMiratlpî* fiO (02 2.0 481 698 8 042 556 împrumutul Stalului de 15 milioane fără dobândă (1901) . 8 042 556 8 042 556 1 459 332 322 „ în c* crl pe bonuri de tez. aur (1914---1918) . . . . 1 591622 981 1 591 622 950 --- . în c‘ crt pe bon. de tezaur fără .dobândă 12 Mai (1919) 1 495 676 533 1 495 676 533 --- „ în c* crt pe bon. de tezaur aur fără doh. 16 Oct. (1919) 395 000 000 445 000 000 8 j>72 814 Casele de împrumut pe gaj agricultorilor şi industriaşilor 27 859 063 27 873 843 11997 418 Efectele capitalului social................ 11997 418 11 997 418 32 645 277 , fondului de 'rezervă.............. 32 645 277 32 645 277 3 813 181 Efectele fondului amortizărei imobilului, mobilierului şi maşinilor de imprimerie.............. 3 813181 3 813 181 6 726 337 Imobile ..."...................... 6 780 114 6 780114 1 110 957 Mobilier si maşini de imprimerie ............ 1 161 956 1161 956 986 394 Cheltueli de Administraţiunc . ............. 3 912 110 ,4 004 419 434 024 635 Conturi curente..................... 10 320 538 10 308 568 37 721 498 * de valori.................... 851 474 798 829 296 360 69 458 847 , diverse . .■................... 66 505 975 69 274 015 3050 825 002 PASIV 6 032 320145 6 076 397 670 12 000 000 Capital ......................... 12 000 000 12 000 000 49 318 598 Fond de rezervă .................... 52 491 384 52 491 384 7 189 190 Fondul amort. imob., mobilier, şi maşinilor de imprimerie 7 712 574 7 712 574 2 391628 447 'Bilele de bancă în circulaţiune . ............ 3 806943 042 3 842 526 355 9 609 347 Protit si pierdere................... 8 184 893 8 184 893 780 349 Dobânzi şi beneficii diverse.............. 3 742 351 3 906 965 200 401 841 Conturi curente şi recepisc la vedere.......... 951 957 147 968 669 453 379 897 230 Conturi diverse..................... 1 195 288 754 1 180 906 046 3 050 «25 002 6 032 320 l45 6 076 397 670 Efecte şi alte valori de restituit 28/9 Nom.1918 8 Net*. 1919' * 205 422 258 Efecte şi alte valori în păstrare 211318 375 2 053 522 289 • 1 600 000 000 Bonuri de tezaur aur Î11 gaj pentru! 100 000 000 4 667 012 342 4 663 920 007 împrumutul Statului .... 248100 031 Efecte în gaj şi în păstr. provizorie 357 601 632J --- , Conturi de ordine .... 137 811819 139 422 945 2 053 522 289 | Scont 5»/4 4 804 825 161 4 808 362 952 Taxa: | Dobânda 6•/, 1 271 527 693 1 283 527 69' ‘> ‘) 1) Totalurile generale din această situaţiune au fost reduse cu valoarea efectelor şi a altor valori primite "fie în garan(ie pentru diverse împrumuturi, fie în păstrare provizorie şi cari au fost trecute separat. . i ABONAŢI-VĂ Şl CITIŢI : : : ; : : ZIARUL DEMOCRATIC ^ : AL UNIREI : : : : : „GLASUL BUCOVINEI" CARE APARE : : : : : : : : : : : LA CERNĂUŢI : : Strada Băncii No. 1 : : www.dacoromanica.ro „NAŢIONALA" . Societate Generală de Asigurare în Bucureşti FONDATA LA 1882 Capital de acţiuni deplin vărsat Lei 3.li0.68t,^ Fonduri de. rezervi.................... 35.777.375,36 Daune plătite dela fondarea Societăţii : Lei....................... 136.000.000,— ■ „NAŢIONALA" Primeşte asigurări în ramurile: INCENDIU, GRINDINA Şl TRANSPORT ASIGURĂRI ASUPRA VIEŢII în condiţiunile ^:ele mai avantajoase: Caz de moarte, supravieţuire, zestre, rente viagere, etc. Asigurări contra riscurilor de războiu în ramurile „VIAŢĂ Şl TRANSPORT** ----O—■— Informaţiunl la Sediul social: Strada Paris No. 12 (Palatul Societăţii) = - _... r 7rz:-r~rr^j:., . Jţ. ~~ şi la Reprezentanţii Generali pentru Bucureşti D-nii V. M. KOGALNICEANU & I. NEGREANU în Strada Paris No. !2 AGENŢII I7V TOATA ŢARA „LUCEAFĂRUL" SOCIETATE ANONIMĂ ROMÂNĂ PE ACŢIUNI S * BUCUREŞTI. NUMA POMPILIU, 7-9 CAPITAL LEI 2.000.000 DEPLIN VĂRSAT % ■ ■ ■ INSTITUT DE ARTE GRAFICE, CASA DE EDITURA EXECUTA TOT CE ATINGE RAMURA CONFECTIUNILOR DIN HÂRTIE ŞI CARTON ‘ LITOGRAFIE CARTONAGE TIPOGRAFIE LEGATOR1E PAPETARIE REGISTRE te m «> www.dacoromanica.ro