Preţul 3 lei. www.dacQFomanica.ro flrJi LUCEAFĂRUL REVISTA PENTRU LITERATURA ŞI ARTA. APARE DE DOUA ORI PE LUNA --------- Director: Octavian C. Tăslăuanu -;- ---000-:- Cuprinsul No. 22 din .15 Noembre n. 1919 • D.- Nanu .... Nicljifor Crainic . Victor Ion Popa ., V. Voiculcscu . . M. I. Cljiriţescu . Etapele Creaţiunii . Cules de vii ' . Mathiaş Corvinul . Proneteu ■ Poveste dela Ovrei Al. Terzirnan ..... Ore cenuşii Artur Enăşescu .. . . in Parp Mibail Lungeanu ... Cu carul Marcel N. Romanescu . Genre iigbjorn Obstfelder Dări de seamă: Victor Efţimiu : Corabia cu pitjci (Al. AI. Busuioceanu). ‘ ' Cronica .-Literatură: Pastelurile lui Alexandi în lumina criticei ştiinţifice; (A. B.) ; Muzica : Concertul Compozitorului Ionel Perlea (I. Nona-Ottescu); însemnări; Locul de naştere ' al lui Alecu Ruso (C.) : Morala Europeană (A. B.); In ploaia de gloanţe (A. B.); V. Savel; Intr’un sat de contrabandişti; Revista Muzica (A. E.) ■ Planşe: Const. lacob ; Bătrâna (cap de studiu); Const Iacob : Evreu'(cap de expresie). ■V www.dacoromanica.ro O Creaţiile Naturii. II) Creaţiile imaginaţiei. III) Creaţiile voinţei practice. Stai plecat asupra unui microscop, sau priveşti cu ochii liberi o serie de corpuri : ori ce ar trece sub observaţia şi experienţa ta mai amănunţită, nu se poate să nu ţi se claseze grosso modo în două categorii1). Intr’o categorie, materia şe prezintă în-tr’un amestec de sfăramături eterogene, fără nici un scop palpitant, actual, vădit, ai naturei. fnlăuntrul acestor conglomerate sau a-mestecurj, forţele vii, tenace, şi productive ale Naturei, stau oarecum în repaos, lâncede. Cândva* jocul orb al întâmplării, le-a juxtapus jelementele eterogene şi tot el, la un 'moment nedeter minat, le va împrăştia, fără să-fi urmat vreun ritm, vreun imbold al vieţii, în reunirea sau disocierea îor... Astfel stau pe vârfuri de munţi, straturile rocelor, produse ale unor transformări de mult îndeplinite, — sterpe acum 1) Am părăsit diviziunea ştiinţifică obişnuită a celor 3 regnuri: mineral, vegetal şi animal, punându-mă dinlr’un punct de vedere cu totul deosebit, care se va justifica dela sine. de orice viaţă’" organică. Ele dăinuesc în-tr’o neutralitate mai mult sau mai puţin perpetuă, oare cum în afară de timp, fiindcă de [mult a încetat să se petreacă vre-o ^schimbare esenţială în lăuntrul lor. Această stare, o înfăţişează minunat de frumos versurile geniale ale lui Eminescu : Timpul mort şi ’ntinde trupul şi devine veşnicie, Căci nimica nu se 'ntâmplă în întinderea pustie. Timpul e un atribut al vieţii, şi vieaţa face să se întâmple ceva ce n’a mai fost, în afară de ea. ţ De aceea, rocele acelea, ea orice materie Jnlăuntrul qăreia nu se mai întâmplă ■ nici o transformare,—-simptom al morţii absolute — se pot prăvăli de sus, sau pot continuă să fie nemişcate : fie pisc pleşuv de ‘munte, fie blocuri sfărâmate în vale, rămân aceiaş amestec fură ordine lăuntrică în spaţiu, fără orâine dinamică în tinip. - Elementele lor diferite, stau într'un raport IIde indiferenţă. Întrebarea e: ce face Natura cu ase- NOTĂ.—Paginile acestea de pură reflexiune speculativă îşi au obârşia într’o profundă răscolire sufletească- ' Inchipuiţi-vă pe o insulă de cremene biciuită de crivăţ şi de valurile Mării Nordului, o colonie de cinci sule de români descurajaţi, cu sentimentul că steaua ţării lor se scufundă poate pentru totdeauna. Totul părea să dovedească această penibilă viziune. In clipele de părăsire ale nădejdii te întorci către marii consolatori, şi le ceri un cuvânt de sprijin. Şi tocmai în cartea de Ia care aşteptam mai multă întărire, am găsit această descurajatoare pagină: - (Sagesse et Destinee pag. 10o. Maetcrlinck). 1 — „E destul de straniu că toată viaţa noastră morală, să fie aşezată aiurea de cât în ra- www.dacoromanica.ro ( r.i LL'CKAFAUUI No. 22, 1M9 menea aparente inutilităţi? Ce sunt? — Sunt iun Imaterial de creaţie ulterioară, rezervat pentru noi forme de viaţă. Uneori— cum e creta—simt sfărâmături ale unor forme iorganice, cari au fost odinioară create. Şi unele şi altele, amestec inform, aşteaptă în veşnic agitatul atelier al firii, clipa când vor fi turnate în noi tipare ale zămislirii. % Până atunci, sunt scoase — cum ziceam, din preocupările imediate ale Naturei. Şi pe când aiurea, poate chiar la poalele muntelui, viaţa neîncetat se agită, ele stau încremenite. In această categoric stă materia neselec-tio naţii. Tot ceeace nu e amestec, ia alt aspect şi [intra în categoria materiei selecţionate, susceptibilă şi ea — după modul cum îi privim .elementele componente — de a fi împărţită în mai multe subdiviziuni; în această Vastă categorie însă, ori care ar fi subdiviziunea, avem o notă comună tuturor : forţele materiei nu mai stau în apa- rentul repaos şi deci nici elementele ei, in raport de indiferentă.—La cea dintâi atingere a structurei ei intime, ea suferă certe schimbări, fie pentru a păstră totuşi mai departe raportul intim al elementelor (exemplu: aurul solid; sub acţiunea focului, ăur lichid, dar tot aur) fie pentru a se disocia icu desăvârşire urmând a se constitui an alte grupări, în virtutea altor 'afinităţi. . Tocmai aci, în categoria aceasta, începe marele, adâncul, misteriosul da şi nu ăl materiei, când elementele ei se asociază sau se disociază, urmând parcă unei voinţe intime! INu mai suntem în raporturile de indiferenţă ale simplului amestec. — Aşi putea face o comparaţie: după cum primul act de seamă al inteligenţei este atunci când ea poate abstrage un nUmăr de obiecte din seria 'lor infinită şi-şî crează o noţiune de exemplu, (numerică, (inexistentă în afară de minte) toi asemenea, primul act al creaţiu-nii naturale, este când materia, abstrăgân-du-se din haosul amestecului indiferent, trece la arhitectura complicat moleculară ţiunea noastră; căci acela care ar trăi numai după această raţiune ar fi cel mai mizer intre fiinţe Nu este nici o virtute, nici un act de bunătate, nici o cugetare nobilă, a <^ărei rădăcină aproape întreagă, să nu se înfigă alăluri de ceea ce poţi înţelege şi explica. Totuşi, nu-i orgoliul omului să găsească orice virtute, orice viaţă lăuntrică, orice bucurie, în singurul lucru pe care îl posedă cu adevărat, în singurul lucru, în care se poate încrede, adică în raţiune? Dar în zadar, ori ce-ar face, cel mai, mic eveniment îi va arăta, că nici odată nu trebue să se refugieze acolo, atât e de adevărat 6ă noi suntem altceva de cît mimai nişte fiinţe raţionale*. Cine n a simţit amărăciunea omului in primejdia de a nu mai avea o fără, nu poate să înţeleagă cu ce desperare se agaţă el, tocmai de temeiurile intime ale judecăţii lui, unica siguranţă şi unichl refugiu—ori ce-ar zice Maeterlinck,—pentru acel care nu se poate sprijini pe năluci, şi nici nu poate să le ceară sfaturi. Iată de ce, pentru a simţi dreaptă coloaua vertebrală a spiritului,—tocmai în clipele din pragul desnădejdii, în loc de a găsi dezacordul lui Maeterlinck între raţiune şi temeiul vieţii morale, am smuls convingerii intime ţipătul, că nu spre rătăcire şi descurajare ne-a dat natura lumina raţiunii. Obiect al creaţiunii ca ori şi care altul, individul fiind in angrenajul rasei sate o-parte dintr'un întreg, rostul vieţii lui fiind îu funcţie de acest întreg, aci stă tot temeiul actelor sale morale. Trebue dar să fie în. mod logic —şi desvoltarea-paginilor următoare o vor arătă sper—o sancţionată legătură între natura noastră intimă şi raţiunea de a fi a actelor noastre morale. . In găsirea acestor temeiuri şi reazăme sufleteşti ne-aru cufundat cîţi-ra, cari am cercat să ridicăm un crez, când toate credinţele păreau doborîte la pământ. Partea mea de contribuţie o dau aci, aşa cum a fost expusă sub forma unei conferinţe în lagărul din Dânholm (Stralsund) mai ales că aspra cenzură germană m a silit să dau subiectului cea mai riguroasă obiectivitate. . Nu din orgoliu, cum ar zice Maeterlipck, m'arn silit să dovedesc că »ori ce virtute, ori ce viaţă lăuntrică, ori ce bucurie, poate fi cu atât mai raţională, cu cât e mai profundă.* Şi departe dc a sfătui ca dânsul, să fuga cineva de raţiune când caută un refugiu, voi arăta că ea esle singurul refugiu, care nu te trădează, fiindcă e singura lumină, care nu te părăseşte, de cât odată cu viaţa,—când ai avut-o în adevăr. Nici când n’a fost mai de folos ca acum să ne punem credinţele pe stânca impersonală a adevărului. Cam ne vom aşterne, aşa »om vieţui. www.dacoromanica.ro t www.dacoromanica.ro No- 22, 1919 LUCEAFĂRUL 435 a corpurilor cotnpuse sau la starea mai unitară a aşa ziselor corpuri simple.1) In Moată această trecere, e o acţiune dţ; eliminare treptată, de respingere sau de ascciare, fie ajutată prin intervenţia omului, fie în mod fortuit. Este tendinţa către unitatea colectivă, sau unitatea pură şi simplă : o bucată de aur sau o moleculă de aur, Obţinută în marele laborator al firii, reprezintă eşirea materiei dintr’o stare haotică, spre o normă bine definită. Bucata aceasta, sub certe influenţe exterioare, căldura de pildă, va reacţiona în acelaşi fel, în toată1masa ei. ‘ Tot Sn categoria materiei selecţionate, dar pe o scară superioară, stau Corpurile organizate. Priveşte sub lentila unui microscop, o celulă animală sau vegetală. Pe când la corpul himic, unitatea şi caracterul distinctiv constă în felul de grupare al atomilor, —la corpul organizat unitatea reese clin felul Ide grupare al elementelor, sau organelor. Părţile—chiar în ultimile elemente : celulele,—pot fi deosebite ca formăj dar fie înveliş, fie lichid fcelularv fie nucleu, —funcţiunile lor deosebite sunt subordonate unui singur scop: viaţa celulei; grupele de celule, unui singur scop : vieaţa organului; gruparea de organe cu funcţiunile lor deosebite unei singure tendinţe: vieaţa individului. lată fdar al doilea semn distinctiv al fenomenului de creeaţie sau zămislire: un mănuchi de elemente, cu atribuţiuni deosebite, grupate într’o erarhie de funcţiuni convergente 'toate, unui singur scop: vieaţa individului,—cu prelungirea ei: viaţa sper ciei. : Acesta este principiul care ne va servi de criteriu ori de câte ori va trebui să ne punem întrebarea: suntem, ori nu suntem în faţa misterului creaţiunii? A eşit, sau hu a eşit lucrul pe care-I studiem,—din starea haotică a raporturilor de indiferenţă, în starea de afinitate şi selecţiune a ele- mentelor, având o unitate de scop? Dacă gruparea părţilor nu e Tăcută în vederea acestei ţinte supreme a întregului,—atunci vom (şti că n'avem încă a face cu faptul misterios 'şi puternic al creaţiei. Să tfrecem acum dela ordinea materială, Ia ordinea spirituală,^jde la faptele firii, Ia faptele omului, ca sa vedem cum şi aci, aceeaşi lege predomină. Şi faptele ome- 1) Descoperirea radium-ului a schimbat şi recliea noţiune a corpurilor simple. neşti, privite cu atenţie, sunt susceptibile de |o diviziune corespunzătoare cu diviziunea corpurilor fizice: deci şi acî două categorii: 1) faptele vieţei curente, cari stau, de la (Individ la individ, într’un raport de indiferenţă $au de amestec, deci fără convergenţă spre un tot colectiv. Toate aceste fapte (imensitatea faptelo,r diverse) curg ca undele unui râu, când la dreapta, când la stânga, se amestecă, se desfac, fără epoci anterior determinate, până se varsă în marele rezervoriu de oprire al morţei,— fără vre-o continuitate reluată de alţii, de-a-lungul vieţii 'urmaşilor. Toate faptele din această categorie, nu trec dincolo de'interesele mărunte strict individuale. Pe un plan ceva mai înalt,—dar tot în această categorie,—stau şi interesele pur economice, vorbim de cele cari nici măcar indirect na simt^legate de un interes pur sufletesc şi anume : când sunt reversibile asupra (unor anumiţi indivizi strânşi numai în 1vederea interesului bănesc. Aşa sunt faptele societăţilor de exploatare, în care poate intră amestecul cel mai variat de indivizi, diferiţi ca naţionalitate, ca aspira-ţiuni, dar grupaţi totuşi în jurul aceleeaşi firme comerciale sau industriale. Societăţile acestea simt, dacă voiţi, o creeaţie de vieaţă pur economică,—dar o creaţie de vieaţă sufletească, ideală,—nu. Mai (mult decât atât: ele pot vătăma, pot dizolvă o viaţă naţională, în certe împrejurări. De ce nu sunt o creaţie de viaţă pur sufletească?—Fiindcă o societate economică se poate dizolvă, când interesul material trecător — singurul chiag care unea părţile —> a (încetat. Dar o familie, de pildă când ,nu este (şi n’ar trebuî să fie niciodată) d asociaţie pur materială;, e o uniune spirituală înainte de toate; nu se dizolvă, când interesul material vizat a fost atins, sau a încetat. Dimpotrivă atunci se îndreaptă cu knai multă putere spre scopul ideal, având la îndemână şi mijloacele materiale de realizare. De 'asemenea un trust vast, se poate dizolvă Când interesul nu-I mai ţine; dar un neam, în inima căruia nu cântă numai aprigul |dor de inavuţire cu orice preţ, un neam care nu are lâ baza preocupărilor lui numai interesele economice, ci întocmai ca o familie mare, e cimentat într’un singur (Suflet, cu aprigi aspiraţiuni ideale, nu se dizolvă din cauza nenorocirilor sau deficitelor prin care o generaţie poate trece. Un bioxid de carbon se poate descompune sub acţiunea unei scântei electrice, www.dacoromanica.ro 436 LUCI'AFAHUL în prezenţa unui metal. O bucată de aur însă sub acţiunea' căldurei se topeşte, dar topit, e tot aur. Pe ,un ,'neain înfrânt dar tare In esenţa sufletului său, focul nenorocirilor nu-1 descompune, nu-1... descentralizează !1) • El e o creaţie pur spirituală şi deci autonomă ; 'dăinueşte cât timp durează şi sufletul care-i dă viaţii-. Nu se poate să-şi lege ^existenţa mimai şi în primul rând de interese pur economice, fiindcă ştie că începutul 'dependenţei economice este începutul 'dependenţei politice. Pe când le-gându-şi existenţa în clipele istorice mai ales de interesele lui; pur sufleteşti, interesele leconomice rezultă dela sine ca un corolar temeinic şi depărtat, mai cuminte ca 'orice interes imediat. lată 'dar că paralel cu prima categorie a corpurilor, unde caracterul principal era conglomeratul, amestecul, ’incongruitatea, materiei, avem în ordinea spirituală^ faptele tvieţei curente fără idealitate, faptele diverse; iar paralel cu categoria materiei selecţionate, avem şi acLîn categoria doua, faptele vieţii, ideale. La frândul său, materialul acestei categorii, se poate deosebi în două subdiviziuni : în prima intră creaţiunile pure ele minţii, în a doua creaţiunile voinţei, a) Creaţiunile pure ale minţii sunt: o doctrină ştiinţifică, o operă literară sau artistică. Materialul lor sunt ideile. b) Creaţiunile voinţei, sunt: faptele linei activităţi sociale care se încearcă—mai ales prin eroii de acţiune — să traducă în lumea reală, dezideratele fixate în lumea ficţiunii ideale din care s’au plămădit (spre acest scop inconştient al rasei), ope-rile Ipur intelectuale. De aceea, reflectând bine, artiştii apar şi ei ca nişte agenţi evolutivi, ,în direcţia normelor vieţii. Sunt armele realizărilor ei ascunse. Să ne oprim asupra primei subdivisiuni: creaţiunile pure ale minţii. Care e condiţia ceruţă ca ele să aibă valoarea unor creaţii? Aceeaşi condiţie de solidaritate a părţilor, care am văzut că se cere materiei selecţionate în genere, şi mai ales materiei, organice în special; aci stă minunea înlănţuirii inelelor creaţiei, aici . e ceva care confirmă cuvântul biblic, că ,suntem 'acuţi după chipul şi asemănarea marelui zămislitor, dela care moştenim aceleaşi procedee, ori de câte ori pătrunşi de divina lui inspiraţie, sufletul ni se 1) P-nul Dldărău cercă descentralizarea Moldovei tocmai când şi Germanii doreau acelaş lucru! No. 22, 1919 înnalţă prin fiorul creaţii, până la DânâuM Această fcondiţie este-: ideea unitară sfc ţâşnească limpede, din subordinarea părţi-tor componente, unui Singur scop: vieaţm operei. Spiritul omului, când naşte o operH viabilă, fără să-şi dea seama teoretic, — creează spontan ai aceleaşi mijloace şi »-Ceeaşi metodă ca şi spiritul misterios «l Naturii. (Numai servindu-te prin intuiţie de planul şi (mijloacele naturii, poţi face la rândul tău ca artist, o creaţie, adică o operă vie. Numai atunci opera stăruinţei tale poate trăi cu energie, nu numai în sufletul 'tău,—unde nar avea nevoe de • formă -exiernă. ca să trăiască,—ci şi tn sufletul altora, unde îndeobşte nu poate să pătrundă decât sub veşmântul unei iorme de viaţă. Principiul acesta, care stă ia baza oricărei zămisliri artistice, se pricepe mai bine daca am face exemplificarea în artele plastice, unde imaginea materialului ccn-creţ, va prinde şi reţine m'ai bine abstracţiunea ideii. • Iată o pildă din Arhitectură: pomină dela umilele ei începuturi: bordei, căscioară, — când încă meşteşugul jiu merită numele de artă *— şi sfârşind cu somptuoasele ei culmi: castel, palat, templu, *— toată combinaţia minţii omeneşti în aceasiM problemă Ifrractiqă de realizat, a pornit de Ia ceLJonai ingenios mod de grupare ai-elementelor -clădirii, în vederea unui scoj» unic: apărarea vieţii statornice, (deci •» începuturi de virtuţi superioare vieţii n-o-made) de intemperiile externe (prin cii-min), sau de sbuciumările Iăuntric-sufie-teşti şi chiar trupeşti, (prin altarul templelor). Asta yădeşte o treaptă a^evoluţiei, şi anume: când trupul a încetat să mai vagabondeze după hrană, ca obişnuitele animale, .abia atunci începuse şi sufletul să se fixeze pe o idee mai înnaită: cultul familiei şi cultul zeilor, cu exteriorizarea acestora: casa, templul. C* şi organele într’un organiztri, — aşa cur» Ie-a (dispus marele Zămislitor al vieţii,— tot .astfel şi aci arhitectul um'an a disput părţile, fie seară, şarpantă, fereastră, cornişe, coloană, capitel etc., ca să conveargă cu atribuţiile lor speciale spre un singur obiectiv: trăinicia adăpostului. Omul a fcreiat astfel o formă, care nu exista î* afară de plăsmuirea minţii lui. Când forma desăvârşindu-se, a trecut dela simpl» satisfacere a unei nevoi fizice: adăpostul, şi-a îmbrăcat haina de sărbătoare a frn- , moşului pentru satisfacerea unei nevoi sufleteşti, atunci am trecut dela meşteşug www.dacoromanica.ro No. 22, 1919 LUCEAFĂRUL «7 îa o creaţiune superioară de artă. Zidăria a devenit arhitectură, iar simplul zidar, un arhitect. Principiul lacesta al grupării organice, adevărat în arhitectură ca în ori şi ce artă, e aplicabil încă şi la o doctrină ştiinţifică, filosofică, cu alte cuvinte lă orice merită mumele ide creaţie a minţii. In orice carte: roman, piesă: de teatru, poezie,—fiecare cuvânt, trebue să fie strict convergent către sensul întregei fraze; fiecare frază să conveargă fără umplutură, fără 'excrescenţe stufoase, căire ideia capitolului ; fiecare capitol, către ideia centrală a romanului, piesei Sau poemei.— Ideea aceasta la rândul ei să conveargă cu Înota ei aparte, către o singură idee a operei totale a autorului, oricât de vastă mr ji ea: Această este ideea creatoare Icu care autorul a venit pe Iunie, care se verifică in toate ramificările operei lui, şi care se confundă cu însăşi misiunea lui predestinată. Toată organizaţia lui psihică ■ şi fizică e Făcută anume ca să o evidenţieze mai bine. O pasăre de pradă nu e mai mdhoc construită şi înzestrată de natură, de cum este artistul înzesfrat adhoc şi fiziceşte şi sufleteşte, pentru prinderea şi întruparea ideii al cărei purtător este. Priviţi jochii upui pictor, sau ai unui romancier observator realist: sunt capcane de adori său de gesturi ! Priviţi urechea unui muzicant, degetele unui pianist, şi veţi vedea înscrisă în conformaţiunea lor, calităţile psihice deosebitoare ale artistului, de ale restului oamenilor. Din însăşi organizauil ce i-a dăruit natura, naşte pasiunea ideii pentru care e născut s’o întrupeze. Desvoltarea şi educarea acestei pasiuni i--deale dă atât relief şi expresie unor trăsături externe, că un ochiu expert nu se înşală niciodată dacă are înaintea lui un exemplar omenesc din lumea activităţii practice, sau unul din lumea speculaţiunilor ideale. Fără această pasiune unică, rezultat . al lorganizmului, o operă, născută numai din voinţa vanităţii, ar fi incoherentă, amorfă, ca orice nu are firul conducător al unei funcţiuni determinate, fatale, dăruite prin jure divino. Să luăm o serie de mici analize pentru a evidenţia unicitatea ideii îndărătul fiecărei creaţii intelectuale, oricât de vastă ar fi opera prin numărul volumelor, în care se ramifică. In opera Iui Darwin, avem ideea transe jormismului prin selecţiunea naturală. Dar ideea aceasta nu se opreşte numai la jumătate, — în constatarea unui adevăr de ştiinţă (naturală, empiriceşte verificabii. Adâncind-o, şi ducând concluziile-i fireşti mai departe — decât poate ezitările şi totuşi înclinările nu deajuns de mărturisite ale marelui naturalist, —■ putem găsi latura ei morală, care se degajează dela sine, ca din orice lege de conservare şi progresiune a energiilor na,turale : din lupta nesfârşitei serii de forţe \sub-conştienle. care a transformat fruntea îngustă şi teşită a simienelor, ca să ajungă la bolta de templu a frunţii unui Goethe, cu atâta trudnică. îndărătnicie, cu atâta perzistenţă in ascensiune* — se degajază un imperativ puternic, care vine de dincolo de noi, di» laboratorul misterios al forţelor sub-con-ştiente; el impune forţelor noastre conştiente cu toată garanţia lui formidabili, de a acceleră aceeaşi linie ascendentă mai departe; puterile sufleteşti trebue să p!ue în lupta de dezrobire totală a omului de resturile animalităţii, aceeaşi râvnă ca şi sârguiiiţa milenară cu care Fa debarasat natura de coadă, ori de maxilarele puţi» elegante ale magoţilor străbuni. Şi când ne gândim cu câtă uşurinţa mulţi indivizi lasă inactive forţele lor spirituale, ca să alunece înţr’o clipă de uitare impulsivă, înapoi pe panta urnii drum, urcat şi terminat de mult de sforţările milenare ale naturii, în exemplarele ei de elită 1 . Ca şi imnurile care se cântă în bis»-, rică din amvon, cu acelaş glas de tunet, cuvântul nescris, dar desprins totuşi* din paginile lui Darwin, este acelaş imperativ: Innoeşte-te! , Unitatea ideii creatoare, se desprinde mai limpede în creaţiunfle literare şi artistice. | i In opera Iui Shakespeare, pentru orice cercetător inai profund al izvorului său de inspiraţie, o singură idee-suflu animea-ză feluritele aspecte ale incarnaţiunii sale, fie (prin ţipătul dureros ăl lui Othello, fie prin glasul lui Fortinbras în Hamlet, aî regelui (Lear, şi al tuturor eroilor săi: minunat cor, care pe diferite voci ne cântă pretutindeni cam imnul acesta: „Fiţi maturi în hotărârile voastre.! Numai fugind de hotărârii»? pripipite, veţi scăpă Ide săgeţile Destinului. Priviţi-1 : asemeni (unui divin arcaş, el îşi pândeşte* vic-timile, — naive ori neprevăzătoare—cad lui i (s'au dat drept jucărie păpuşile fărtf "voinţă cu chipul de om, pe cari nu minte» şi hotărârile chibzuite le conduc, d necesităţile inferioare le trag de sfoară şr l* împrumută gesturile". www.dacoromanica.ro 438 LUCEAFAKUL No. 22. 1919 In opera lui Eschyle şi a tuturor tragicilor greci în genere, aceeaşi concepţie a destinului ca şi în Shakespeare, dată însjă sub o altă formă care se apropie mai mult de creştinism şi care arată odată mai mult că creştinismul nu-i o învăţătură hebrai-că, ci din cea mai pur# sursă elină. Leit-motivul corului antic, e un imn adus smereniei (virtutea creştină prin excelenţă) şi e acelaş in Perşii lui Eschyle ca pi în Antigona şi Oedip de Sophocle. Fatalismul antic din tragediile eline eîn deob-şte astăzi greşit înţeles, dacă se porneşte dela ideea că tragicii greci îşi închipuiau că individul e numai o jucărie în ghiarele soartei („Ananghi" *). Ei ne înfăţişează ca stăpâniţi de fatalitatea distrugătoare numai pe acei orbiţi de mândrie, nestăpâniţi la furie. ‘■Prin urmare individul are un mijloc de a scăpa din fghiarele soartei, şi prin aceasta fatalismul lor se deosebeşte de fatalitatea triburilor orientale semito-turanice. In concepţia greacă forţa destinului înlocueşte în înod mecanic lipsa forţei morale 'şi de aceea leit-motivul corului spunea: fereş-te-te de ybris (trufie, exces). Nu fii trufaş, căci împărat de-ai fi puternic şi bogat ca Cirus,' zeii te vor pedepsi, fiindcă om fiind, ai voit să-ţi însuşeşti o calitate care nu le aparţine decât lor: mândria. Niciodată nu vei reuşi să ţi-o apropriezi, fiindcă această divină virtute când se coboară în sufletul unui om, se schimonoseşte după chipul şi asemănarea lui, şi devine trufie seacă, îngâmfare.—De aceea şi Xerxes (în Perşii) şi Oedip,-sfârşesc victime ale caracterului lor rnândru, nemlădios la trufie. Nici* Xerxes nu ar fi pierdut victoria, dacă nu era îmbătat de trufia puterii armatelor lui, nici Oedip n’ar fi fost victima' incestului, dacă n’ar fi ucis pe punte, în furia niândriei nestăpânite de a trece el întâiul,—pe individul necunoscut care s’a întâmplat 'să fie tocmai tatăl său. Puneţi în locul aprinderilor şi faptelor pripite şi orgolioase stăpânirea de sine ori blândeţea, — şi tragedia lor se elimină. » , In scrierile lui Tolstoi şi Dostoewsky, o singură idee înnalţă, umanitară, — ceea ce face din aceşti apostoli ruşi nişte apostoli ?i omenirii întregi — fecundează şi dospeşte vasta lor operă. Ea s’ar putea 1) „Cuvântul acesta, cu înţeles puţin alunecat a trecut şi in litnba noastră in expresia : ananghie. De asemenea în mitologia braziliană: Ananga-Satan. rezuma astfel: sub fruntea cea mai osândită, aceea pe care o crezi mâi decăzută, vei găsi totuşi reflexul pal al unei •lumini divine, asupra căruia şă sufli nu-fnai, şi flacăra mântuitoare se poate aprinde luminându-i adâncurile. De aceea să aibi milă şi iubire de aproapele tău, ori care ar fi el. Aşa după cum la căpătâiul unui mort, pui o lumânare, simbol al torţei care să-i călăuzească paşii prin negurile 'morţii, tot aşa pune fapta, sfatul şi flacăra dragostei tale în viaţa aceluia, care se rătăceşte pe povârnişurile vieţii, — şi el se va trezî din rătăcire. In opera lui Goethe, ideea unică, redată fragmentar în celelalte scrieri, dar desăvârşit luminoasă în Faust, pare a fi: nici cu rugăciunea pasivă îndreptată spre Dumnezeu, nici cu sprijinul Diavolului (adică nici cu activitatea pornirilor egoiste, în deobşte aşa de puternice) nu se poate mântui omul. Singura rugă primită de D-zeu — adică de forţele superioare ale Naturii, — este munca solidară cu normele ei ‘echilibrate, efortul constant de fiecare clipă, asemenea muncii încordate pe care o depxme Firea cu fiecare picătură de ploae, cu fiecare sămânţă aruncată în brazdă, cu fiecare vânt purtător de polen, cu fiecare vaUfăuritor de nouri, cu fiecare rază dospitoare de fructe. Către o Dumnezeire astfel concepută, care e marea chezăşie a sforţărilor noastre spre ideal şi ai cărei muncitori solidari trebue să fim,— se reîntoarce în mod inevitabil un- spirit fecund şi mare, ori şi cât ar fi fost abătut pe căi streine în primă lui fază. încrederea în divinitate, în ,fapta primă“ e una cu încrederea în tnunca solidară şi în urmările ei mântuitoare. Această concepţie mistico-ştiinţifică pare să fi luat naştere în mintea lui Goethe din „Furtuna“ lui Shakespeare, în care Prospero e un fel de strămoş1 al Iul Faust, un vrăjitor mai domolit, care în cunoaşterea legilor Naturii, vedea potolirea şi a furtunilor şi ă pasiunilor... > In. opera lui Balzac mai ales,se poate vedea cum toate părţile ei respiră printr’o singură idee creatoare, şi anume: „nicio faptă a nimănui nu rămâne fără înrâurire asupra întregii societăţi, deci chiar hotărârile şi faptele cari te privesc nu-tnai pe tine, şi a căror înrâurire iţi închipui că se va resfrânge mimai asupra ta. După 'cum pentru un naturalist, un elefant prezintă lot atâta interes cât şi o gâză, tot aşa pentru un romancier sau un cronicar al vremii, faptele celui din urmă dintre oa- / www.dacoromanica.ro No. 22, 1!)19 LUCEAFĂRUL 439 rtneni, trebuesc urmărite, studiate, căci prezintă acelaşi interes şi au aceeaşi repercusiune asupra întregului, ca şi faptele celor mari, — poate mai mare încă, întrucât cei mari sunt putini, cei mici sunt mase! 4 O serie de biruinti mici, individuale, face posibile biruinţele cele mari, după cum o Serie de 4nici compromisuri, sapă matca adâncă şi înghiţitoare a compromisurilor mari“. Am putea să analizăm mai departe inspiraţia integrală a imarilor autori, şi în totdeauna vom dâ peste o idee creatoare unică' a cărei putere fecundantă îmbrăţişează totalitatea operei şi circulă ca um fluid generator, dându-i frăgezimea şi tonalitatea proprie a personalităţii care-şi trăeşte a-•dânc în operă, ficţiunile sale ideale. Dar alături de operile cari meriită numele de creaţii, sunt şi dg acelea hibride: sunt lucrări incomplecte, neviabile, fiindcă nu sunt isvorâte din pasiunea aceea exclusivă care să dea naştere acelei idei-mume, unde .se dospeşte înceata înmugurire a operei; în acest caz, lipsindu-i nucleul creator, scrierea autorului intră în categoria amestecului, ca şi materia neselecţionată sau neorganizată. Elementele care o compun stând în raport de indiferenţă între ele, nu se impun atenţiei noastre, se disociază imediat ce au defilat pe dina-inte-ne, şi nu stau legate între ele, decât materialmente, pe pagina tipografică! In mintea şi simţirea noastră, structura lor îiu prinde viaţă, se risipeşte ca fumul. Ce nu există cu viaţă proprie, nu se oglindeşte de vieaţ,ă. O operă născută moartă nu poate fi comparată nici cu lucrurile neînsufleţite, de vreme ce acestea fiinţează„ pe când o lucrare nereuşită a spiritului, tiu există. Cauza e fiindcă nu ne găsim în faţa acelei convergenţe a părţilor — asemenea grupărei organice a unui organism— înspre o singură idee care să-i ţie loc de suflet; nefiind producţiuni ale spontaneităţii creeatoare a spiritului, asemenea lucrări, rămân simple exerciţii intelectuale, articulate mecanic, fără suflul închegător al simţirii, încercări al căror material aşteaptă poate jsjă. fie cândva turnat iîjn formele nepieritoare ale artei, de mâini mai destoinice şi de suflete (mai aprinse, mai larg încăpătoare. Aşa au fost începuturile timide ale şcolilor literare, picturale, etc., ale căror nă-zuinţi nu s'au impus admiraţiei unanime decât când şi-au găsit tnaestrul sosit pe lume cu o idee generatoare luminând mai de sus aspectele şi orientarea frământărilor vieţii. Perspectiva aceasta de ansamblu e singurul punt de plecare al operelor care lini piu o epocă. 'Mulţi realişti ai/'fosf înnainte şi mai ales după Balzac; dar numai în el şi în puţini iurmaşi, realismul a putut să capete semnificarea artistică nepieritoare. Tot restul — imensul bagaj literar al şcoalei naturaliste — a rămas simple fapte 'diverse, amplificate in zadar;. căci de care anume din tipurile lui Zola, îţi aduci aminte cu atâta preciziune de note caracteristice, cum îţi aduci aminte de (numeroasele tipuri care defilează în vasta operă a Iui Balzac? De care poţi zice — 'şi toţi să ştim de cine e vorba — ăsta e Grandet, ăsta e Gobseck, ăsta e Pere Goriot? Afară de abatele Mouret, de victima lui, şi de Madeleine Ferat, nu ştiu dacă se vor mai găsi câteva exemple de aceeaşi Torţă1). Doctorul Pascal? vag... Sunt descripţii de pasiuni, — dar nu de oameni 'hotărâţi incarnând acele pasiuni, cu gesturile, cu maniile, cu cuvintele lor proprii. Şi romancierul trebue isă-ţi descrie tocmai individul, nu pasiunea generică; el nu e bmul de ştiinţă al generalizării, ci de artă, al individualizării... E foarte aproape de Un clinician şi tocmai de aceea clinicianul e şi un artist pe lângă om de ştiinţă, fiindcă tratează nu boala, ci bolnavul pe care îl are în faţă, cu specifica lui rezistenţă, cu ale lui idiosincrazii. • D. Nanu 1) însuşi Zola aveă acest presentiment. In discursul pe care l a ţinut la moartea lui Mau-passant zicea: „Cine ştie dacă viitorul îşi va luă în spinare imensul nostru bagaj literar, şi nu va păstră intacte atâtea tipuri vii din vioaele schiţe ale lui Maupassant!". www.dacoromanica.ro ♦ 44* ____LUCEAFĂRUL Ne. 22, 1919 CULES DE VII Podgoria şi-a tras un văl august De purpură, rugină şi văpaie, tar strugurii par ugere bălaie Cu sfârcurile doldora de must. Culegătorii toarnă din hârdaie Şi-mi dau din veselia lor să gust,— E-al viţelor bogat olocaust Şi-un dor tomnatic râsu-mi întretaie. Podgorie rodind cu prisosinţă, Tu viaţă, poamă nezdrobită ’n lin, Aş vrea cu o năpraznică voinţă, Ca strugurii într'un pahar de vin, Să te strivesc pe toată 'nfr’o credinţă Şi ’n ea să sting al lumilor suspin. Nichifor Crainic MPlTHMS C0RV1NUL Ciocnită’n vânt, a norilor mulţime Se târâie pe creştete de casă, Şi-aşa cum norii tot mai jos se lasă, Corvinul parcă urcă’n înălţime... Dar nu-i statuia arsă de vechime Ce sparge val de veacuri şi nu-i fiasă. Ci parcă pieptul geme sub chiurasă Şi sângeră de răni în adâncime... Căci e pierdut şi fastul şi alaiul Cu care ţara îşi primise craiul Când i-aşezase laurii pe frunte... Şi-aşa cum stă înţepenit, îmi pare Că-I văd urcând pe strâmte căi de munte, Cu trei săgeţi înfipte în spinare... Victor Ion Popa PRO NET EU Am migălit mereu să’mi fac o lume, Dar nu m’am înjosit ca Prometeu Spre-a ’nsufleţi plămada mea de hume Să fur din cer un foc ce nu-i al meu... Ci ne ’ncetat ciocnindu-mă cu mine, M’am străduit să scapăr singur eu. N’am isbutit... şi poate-a fost mai bine: Nu sânt destul de rece şi’mpăcat, Ciudoesa râvnă încă mai mă ţine. Aş vrea scânteea, licăru’nfocat, Când va sbucni din suflet să răsară, Să nu m 'aprind ca un păiş uscat. Să pot purta în mine jar şi pară, Nemistuit de propriul meu foc; Să luminez şi’n mine şi afară. Să nu fiu mie însumi un obroc. Când vulturul trimis să mă sfâşie Va tăbărî cu groaznicul său cioc Din inimă să’mi rupă o fâşie, Să’şi vadă pliscul negru luminat — Şi-aprins pe loc de-atâta bucurie Să ducă'n ceruri taina ce-a aflat. V. Voiculescu www.dacoromanica.ro 441 ,W 22, 1919 . LUCEAFĂRUL Poveste dela Ovrei Un sultan călătorea cu vizirul său pe jos ; lucru rar. ' Ajunşi la marginea unei păduri, vizirul, care. lucru şi mai rar, pare a fi fost «ai puţin isteţ decât sultanul, îl întrebă : — Mjăria Ta, cum o să trecem noi prin aşa codru? — Iacă aşa: ycând ai să imă iei tu pe mine în spinare, când eu pe tine"... şi o să izbutim. Vizirul n’a priceput, dar a tăcut. Şi. amândoi s’au aftindat în pădure. Pe la mijlocul ei, au întâlnit un moş-■eag, care abia ţâra o sarcină de găteje. —■ Bine, unchiaşule, de ce nu te-ai sculat mai de dimineaţă? zise sultanul; căci vremea eră cam printr’ amurg. — „Deh, boerule, răspunse moşneagul, de sculat m’am sculat eu de dimineaţă; insă, de şapte ori mi-au prădat casa tâl-barii. Vizirul auzi, se uită lung Ia sultan, dar iarăşi nu înţelese. Sultanul urmă: — Dar vremea cum e azi, moşule? — ,,Cam ceaţă, taică". — Dar moara cum îţi macină? ’ — ,,Rău Qăci s’a hodorogit". — Vizirul eră din ce în ce mai uluit. • Padişahul luă aminte, dar se făcu niz-lai şi puse moşneagului o ultimă întrebare : — la’n ascultă, bătrânule, dar dacă ţi-oi dă eu o gâscă pe mână ai să ştii s’o jumuleşti ? . - — ,,Ii rup şi aripele", încheie unchia-ţul. Sultanul îşi zâmbi cu tâlc în barbă şi •e îndepărtă. Ajunşi în serai, sultanul chemă pe vi-air şi-i zise : — Ascultă, Selim, ai putea să,-mi lămureşti care a fost înţelesul la cele ce a grăit moşneagul? — Deocamdată, nu, Măria Ta, răspunse «temicul, scărpinându-se "între sprâncene. — Atunci, îţi dau trei zile de gândire. In vremea asta să faci ce-oi şti, şi s,ă-tni aduci tălmăcirea, că de unde nu, te dau de , mâncare delfinilor dela Cornul de aur. îngrijorat, porni vizirul la drum’ înapoi spre pădure; căci, chibzui el,. cine ar fi putut mai bine să-i lămurească tâlcul cuvintelor în doi peri decât însuşi fţârdalnj-ţ «ul de unchiaş? fi găsi în acelaş loc. ' ; ; : : i — Moşule, te rog să-mi deslegi ce înţeles au avut cuvintele pe care mi "le-ai rostit, mie şi tovarăşului meu, deunăzi când am trecut pe aici? — Care cuvinte? — Iată, când ai grăit că de dimineaţă te-ai fost deşteptat, dar că de şapte ori te-au prădat tâlharii... — Dai ceva pentru asta? — Cât să-ţi dau? — Păii/un fişic de lire. — Fie, răspunse vizirul strâns cu uşa. Şi, îi dădu fişicul. —- Păi, Iălmurî moşneagul, împăratul m’a fost întrebat că de ce nu am muncit în .tinereţe ca s(ă mai duc grija nevoii Ia bătrâneţe ; Iar eu i-am răspuns că am muncit inult în tinereţe, dar tot sărac şi nevoiaş ain rămas căci am avut de măritat şapte fete. — Bine, răspunse vizirul, dar Ia a doua întrebare de ce ai răspuns pă e vremea a ceaţă ? ■ — Mai dai un fişic? Vizirul îi făcu pe plac. Moşneagul a-dăogă: — Fiindcă vederea mea s’a împâinjenit de bătrâneţe. — Dar |de înoară, când te-a întrebat dacă îţi Uiacină; de ce ai răspuns că este cam hodorogită? Unchiaşul (mai ceru un fişic de lire, apoi continuă : — Fiindcă întrebarea eră dacă stomacul îmi hiistue şi eu i-am răspuns că s’a cam stricat. Vizirul se arătă mulţumit, dar mai ceru o lămurire şi privitor la vorbele sultanului asupra trecerii prin pădure. După ce îl Imâi ciupi cu un fişic de lire moşul 5i tălmăci şi p’asta : — Când l-ai întrebat cum o s;ă treceţi printr’o pădure aşa de mare, sultanul ţi-a răspuns că o să vă luaţi pe rând în cârcă, adică o să spuneţi fiecare câte o vorbă, sau câte-o besedie şi aşa o să vi se pară calea mai scurtă. — Aferim, moşule, văz că eşti mai deş- tept decât cel mai mare sfetnic al împărăţiei, îl firitisfi vizirul bătându-I pe umăr, acum a mai rămas să mă luminezi asupra unei ultime întrebări: De ce când te-a întrebat dacă ai şti să jumuleşti o gâscă care ţi s*ar da pe mână, ai răspuns că i-ai rupe şi aripele? . www.dacoromanica.ro 442 LUCEAFĂRUL No. 22, 1919 'Moşneagul se frecă Ia ochi, îşi pipăi tâmplele, plescă;i din limbă şi mai ceru de astădată o pungă întreagă de lire. Insă vizirul nu mai avea la el, căci nu se aşteptase la aşa chilipir. Si moşneagul nu voi să-i tălmăcească. Foarte abătut, vizirul fu nevoit să se înapoeze la sultan cu răspunsurile neisprăvite. . Acesta cum îl zări îl întrebă : — Ei, Seliin, ai aflat? — Da, Luminăţia Voastră, numai la cea tiin urmă nu a vrut moşul să-mi spuie căci n’am mai avut la mine lire. Şi, istorisi de fir-a-păr toată păţania. Dar, sultanul care înadins pusese toate la cale, după ce ascultă 'primele patru răs- punsuri Imat mult de formă, când fu la al cincilea, îl opri şi-i zise: — De |ăsta te scutesc, vizire, căci am Să ţi-1 lămuresc chiar eu. Când l-am întrebat dacă ar putea să Jumulească o gâscă pe care i-aş da-o pe mână, ieu am înţeles să-i spun pă dacă i-aş da iun prost ca sa-1 scuture de ceva parale s’ar pricepe? Şi de aceea *e-am trimis p.e tine după răspunsuri, ca să-i dau prilejul. Iar el mi-a zis că i-ar rupe şi aripele, adică nu numai că l-ar jujmull pe prostănac, dar l-ar trimite şi 'gol acasă, ceeace am văzut că nu s’a lăudat de geaba de oarece te-a stors pe tine cum a vrut. Ei, acum, ai priceput deja?, N. I. Chiriţescu Sară tristă Or3 Qenuşii ■ Cântec de noapte. ' făcută, palidă şi rece, CoGoară sapa paste /ire, . Ga o mocnită presimţire Ce-ades prin inimă ne tpece, 1TSăcută, palidă şi rece... Ga nişte doruri vagi, iuGite, Se-aprind luminele pe stradă Şi stele roze de zăpadă Gncep să joace, risipite, Ga nişte doruri vagi, iuGite... Un tainic, trist şi lung adio StrăGate moartele grădina... Gar eu gândindu-mă la tine, Gmi plânge parcă ’n suflet, J3io, Rin tainic, trist şi (ung adio... Pastel bolnav ffăcere rece... toamnă... nouri... ploae... , Ga un vestmânt greoi şi umed, cade cUristeţea nopţii peste strada, 9>e orice gând, pe suflet şi ’n odae... GlLipoase-a muced şi-a pustiu şi-a moarte... . Gopacii goi se clatină şi par Gfn dezolant cortegiu funerar.., Gdi-aduc aminte, vag... ca'n vis... departe... 3)e-un cfjip iu6it... de-o stinsă primăvară.. jSV n suflet, 6rusc, durerea mută dresare ’ncrâncendtă ca o fiară... Sărmane vise... dragoste pierdută... AI. Terziman Gând noaptea pe scări de tăcere coSoară Şi moare pe uliţi al vieţii tumult, Gilă văd iar copilul sfios de demult... 0eparte... în casa micuţă de ţară... Gând noaptea pe scări de tăcere coGoară... Se face că Gasmul Gunicii l-ascult Gn liniştea sfântă cu umGre de dor... Şi mâţa se spală pe caldul cuptor... Gcoană vrăjită din vremi de demult .Se face că Gasmul Gunicii (-ascult... cUreeură, ca umGra de pasăre ’n sGor, ifrumoasele zile îh alGe vestminte... 0e jocuri... de şcoală... de visele sfinte.., 0e Gasmul Gunicii, de toate mi-i dor... trecură ca umGra de pasăre 'n sGor... www.dacoromanica.ro No. 22, 1919 LUCEARARUL 443 IN PARC . i E toamnă, rotogoale cad frunzele de plop, înfiorând tăcerea cu murmurele lor; Uitat de toţi, pe treapta străvechiului pridvor, Sub aurul grădinei, visările’mi îngrop. Voi crengi, cari aţi umbrit-o sub soarele de jar, Şi-aţi tremurat asupră-i, vă scuturaţi alene, Purtându-i amintirea prin lumi aeriene, Cu orice foae moartă desprinsă din frunzar. > Să simt în jur o horă de frunze ’n vijelie! ■ Asupra-mi să s'aplece coroanele de tei, M'atingă ramul sacru pe care mâna ei, In goană după fluturi aluneca zglobie ! II E plină ca inima mea, Azi, luna ce falnică sue; - Pe un cap nemişcat de statue Din ramuri alunec abea ! Cum trece pe-albastre poteci, Sub vastele bolţii chenare, O inimă ’n flăcări ea pare, Brăzdând înălţimile reci. III ‘ O vânt hăprasnic! vânt nepotolit, Ce zmulgi din ramuri, foae după foae, Dezlănţue a norilor puhoae, S’alunece pe parcul meu slăvit! Ca nişte flamuri negre să plutească ! Să pară zarea'n doliu cufundată; Prin zidul greu, doar dragostea-mi curată, Ca sute de luceferi să zbucnească! Sub coviltirul zărilor de zgură Eu singur stau sub ramul ce se frânge; O! suflă vânt;... Deapururi nu-mi vei stânge, Văpaia sărutărilor pe gură! Sărulefli, 1919. Artur Enăşescu www.dacoromanica.ro Xo 22. 1919 *44 LUCEAFĂRUL C u Când rs’a auzit pentru întâiaşi dată, în cuca veche a casei, ciripit sfios de rându-nele, — deshiierdându-şi'puii golaşei şi 'mpogodindu.se între ei, femeiuşcă şi bărbat, care să pornească ’ntâi după merinde—, s’a trezit din somnul uşor. de om nevoiaş, Neculae Huciu. Se trântise târziu de tot pe tăpşan, aşa ’mbiiăcat şî ’ncălţat cum erâ, cu pîiua de pisat sare căpătâiu, a dat puţin geană de geană, şi-a chinuit creerul necăjit în crâm-pee de vise, cari îi povesteau într’una de griji şi lipsuri, şi l-a prins zorile dormind. A dat de SdoUjă(-trei ori cu apă pe faţă, s’a şters pe şerveţelul de subt curea, a strâns un (maldăr de earbă pentru boi, şi-a gătit traista cu Imerinde, a {agăţat căldarea, de apă la brâul căinţei, a ’njugat pe Plăvan şi pe Ţăpoi, a dat grije femeii să, strângă po-zaşul din grădină şi a eşit pe poartă. Incărcase de cu sara var şi-acu por-niâ spre oraş, la gară. să-l descarce acolo şi s’aducă ’ndărăt porumb ori sare, ce-o găsi, să ia chirie două ruble de parale, să mai Tacă faţă nevoilor, să mai împuţineze neajunsurile, să; ’nşele necazul de azi pe mâine. Are o droae de copii, toţi măricei, cerând multe şi de toate şi ei. — Cea plăvan, hăis ţăpoi! îşi îndeamnă el din când în când cu biciul boulenii, din vârful carului. E răcoare, că vine un suflu rece din inima pădurilor din prejur şi trag şi gârlele, ce unduesc prin sat, una mare* ici, alta mâi mică dincolo şi atâtea părae pe toate văile. 'La capul podişorului, când a ocolit carut de pe uliţa ce vine din Chee, să dea în drumul mare, a luat o lipie de la vânzătorul, ce aţinea calea, strigând în. gura mare „Lipiuţa caldă'’, ca să le lase drumeţilor gura apă, şi $-a văzut de cale. Alt’data (se ’ntâlnea aci cu alte care şi se ’nşiruiau unul după altul, mergeâu vorbind Şatre ei câte doi să. mâi omoare vre- carul 4 mea ; jacum erâ singur, întârziase bag samă bine. iMuşca rar din pâinea de la subţioara şi făcea ’n cap socoteli: ,,Fetele-i-s de măritat amândouă, şi, ca să le dea Ia casa lor, le trebue multe şi de toate. Băiatu ’n armată cere ba una, ba alta, ş i de s’o libera şi o veni acasă, vrând-nevrând, o să fie nevoit, să-i dureze şi lui un cuib de văcuit. Loc ar avea chipurile, c’ar împărţi căminu ’n două şi l-ar lăsa lui jumătate. Dar casa cu ce s’o codească, şi cu ce să înzestreze fetele, că-t stau ca nişte pietre grele pe suflet?... De lucrat lucrează ele, se trudesc destul, (dar abia de pot să-şi rostiască ceva, cu bamT căpătaţi pe munca palmelor"!... Hăineturi şi-au 'mai strâns; da cine s,ă le ia num a cu ce-i pe ele şi ’n tron?.., ' Dacă n’âre şi el pământ?..." Şi se opreşte aci cu gândul, frământând în minte toata bogăţia, ce isvorăşte din glia milostivă!... Ii răsar apoi, aşa ca din senin, griji. Săptămâna asta trebue să dea jum’ate din arenda locului, ce ţine de fâneţe. Şi s’a ’m-plinit sorocu, şi la bancă, — Ică s’a împrumutat şă-şi cumpere un bou în locul ălui însplinat—, şi i-a fost spus casieru, să facă rost de dobânzi măcar. Perceptorii îi tot dă târcoale de vre-o luna pentru bir şi pentru straje. Şi boeru, că i.-a ’nlesnit câtelea 'mii de şiţă, să-şi înveîească ’n primăvară: casa, că ploua ’n ea, (nu-1 mai slăbeşte"; pr să-i numere numai decât banii, or să-i facă zile la pădure cu boii. De-ar fi el măcar sdravăn!... De când a răimas beteag de picior nu măi e bun de ihîmic. Nici cu carul nu mai e vrednic să (umble singur şi-i nevoit şă ’ncârde câte-un popii după el. Şi-aduce aminte, când erâ mai tânăr, cum muncis din greu, cum alerga din zori şi până ’n seară ,şj par’că lucrul erâ mai cu (spor p*atunci şi-i mergea mai bine. Se Mucea ’n pădure la tăiat de buştetfi, la târât cu boii, umblă vara la coasă, se Sbăteâ cu căruţa cu tot felul de chirii. www.dacoromanica.ro N*. 22, 1919 LUCEAFĂRUL 445 Pleca toaimna la Dragăşani Ia vin şi punea Mina d'odată pe 2—3 poli şi-şi făcea toate «evoile cu ei. Dar acu o ’n curcă greu bătrân şi şchiop!... Şi vede paKcă ceasul rău •ând, jnergând pe lângă boi, l-a apucat tarul încărcat între capul osiei şi ’ntre un.'stâlp de pe drum' şi i-a strivit piciorul la genuchi“. Când se apropia de podul cel mare, spre luncile satului, s’auziâ bătând ceasul din turla bisericii din Joseni, — pus după stăruinja preotului bătrân, ca să obicinu-iască pe săteni cu rânduiala ’n gospodărie ş» 'n deosebi la adăpatul vitelor.— A numărat, domol, în gând, Una câte tuia, 4 bătăi groase, rari ‘şi aşezate, cari făceau Să hâne clopotniţa şi să tremure aerul ,pâna ’n muchea ,,Cuculeţului“, to-pîndu-se apoi în hăuri, spre „Valea Ghim-başului“. • , îşi ‘duce mâna dreaptă la frunte întru-«hipează apăsat sfânta cruce şi se laăă drumului pe lângă apa şopotitoare a Dâmbo-viţei, spre văniţi. O Tntinde apoi pe luncă de vale, trecând pe lângă fsrăstraele, cari asurziau aerul •u iţănqănitul pânzelor. Pe la casele din •ătun .femeile direticau, strigau găinile, aduceau apă. S’a pomenit cu golul drept în faţă şi s’a posomorât de tot Neculae Huciu ş» a ’nfruntat pe fetişcana, care mergea trăncănind nepăsătoare capacul doniţei: — Fata, care iese cu gol la drumeţi, îşi dă pe puStiu norocu’, să ţii minte dela mine una şi bună moşule 1“ Codana a ’ntors capul: — Fie caşt'Uea! şi a pornit repede, râmând şi trăncănind şi mai tare capacul. Neculae Huciu îşi făcea socoteala, că, de pleca ceva mai de vreme ar fi trecut p’aci fără să întâlnească locza de fată. Da a 'întârziat să cânte rândunelele şi ele nu i*au cântat a bine, că pasările-astea-s nenoroc la casa omului! — De mergeau măcar boulenii mai cu s$ar!... se tnai căină el, şi de crudă-i plesneşte cu sfârcul biciului, să toiişte mai iute, să lase’n uhnă pârdalnicul de necaz. îndeamnă mereu prin aerul răcoros ai diinineţei, înăsprit de trasul apei, ce se apropie acum de şosea, mergând alături de ea, în valuri tot mai mari, umflate otova de buştenii groşi şi lungi de brad, pentru ferăstraele de la gura Văei Frasinului. „Par’că-i eri, când se lupta cu ei, alergând după câte unul ce o luâ nebunatec pe şivoiul apei în jos şi Inu^se lăsă oprit, şă-i vaza fierul şi să-l tragă la !mal“, şi-l apucă d'odată aşa o părere de rău câinoasă, că-i vine să plângă c’â ajuns citeneg, nici î« plină nici pe nicovală cum e mai rău pe lume. Când ajunge Ia şâştina din sus de podul dela Valea Caselor, care se deschide largă, ca o albie, ţâşti un iepure din câghina de pe coastă, şi, din câteva 'sărituri, trece drumul pe dinaintea căruţei lui. Neculae Huciu, în loc de chiot, şe ’nchiix-dără şi Imai mult şi simte cum! i se face inima 'n el mică de tot, cât un pumn ’de copil. — Epurele e pncăjos, câtă-i lumea!.. îşi zice el şi dă iarăşi biciu boilor. Intră ’n Dragoslavele. Când "trece pe lângă biserică, porneşte să-şi facă cruce, dar se opreşte cu ochii pe Popa Mitru, vestit ca rău în pieze, peste 3 ape şi peste tot atâtea dealuri. — S’a mântuit! judecă omul în el. Mi-a făcut popa nesărâmbu. Nu-mi merge bine şi pace! Şi descinge şerveţelul din jurul curelei şi-l înoadă la capete să se lege ceasu’ rău, să nu-i calce urmele. Mână prin sat cât poate, şi, de aipărît ce e, nici nu tnai bagă ’n seamă atâta lume. care trece pe lângă el, care la sapă, care la coasă. • i Ajuns la podul, ce ’ncalecă din nou apa Dâmboviţei, în prăvălirea ei pe valea ’ngustă şi spre judeţul cu acelaş nume, zăreşte soarele care-şi întindea dungele-i de lumină până subt poalele Plăişorului Şi-aduce şitnmte de băiat: — Scoală-te tată, că te prinde răsăritu’ dormind şi faci soare sec în cap! Opreşte boii şi trimite pe Culăiţă să se răcoriască pe faţă cu apă rece: — Obrazu’ nespălat spurcă sfânta rază! îi mai zice ei. ; , :; : ■ j . . www.dacoromanioa.ro 446 LUCEAFĂRUL No. 22,1919 li dă lui cusuru’ lipii şi sfichineşte pe Plăvan. La gura Văii Pravăţului, dă peste alţi chirigii din sat. Făcuseră popasul obicinuit pe poiana din spre lunci, să răsufle lin pic boii, ca Să poată să ţie ’n piept coasta Mateiaşului. , Vorbesc de una, de alta, aşezaţi rpată lângă Căruţe, cătând la trăsurile ce treceau grăbit pe drum, la pologarii cu furcile Ia spinare, urcând coasta spre livezi. Razele soarelui pripesc şi aerul e rar, uşor. Bâzâe şi pişcă muştele, hueşte apa şi Se leagănă copacii în spre miază-noapte. Pe creştetul munţilor din zarea apropiată plutesc pâlcuri de nori, cari Şi-aţintesc mersul în spre vale, trimetând naintea lor. ca iscoade, strame fumurii, ce se ’mpânzesc în latul seninului, se adună, se ’ngroaşă ,şi plutesc în larg domol, aşteptând din urmă întăriri. , — O să ne plouă jizi!... vorbeşte unul şi cărăuşii înjugă boii şi pornesc grăbit, să ‘urce Mateiaşul, să se depărteze de scuturatul norilor şi să poposiască, de s’o putea, pe sub şetrele dela vâmitele din cale. • Se Isimţiâ bine răcoarea, ce se lăsă, se ’ngroşau tot mai tare petele ’nttmecate, eşiau par’că din adâncuri.riegurele şi por-niau ca valurile unui potop de lăcuste şi se lăsau tot mai în jos, se ’mprăştiau, se ’nnorâ tot cuprinsul. La un loc, pe d’asupra Petrii Dragos-lavelcr se zăriau sfpri lungi şi subţiri de ploae, ce se jucau purtate de.vânt, trecând din muche ’n muche, din poiană ’n poiană, în jos, tot mai în jos, spre văile Dâmbo-vijii şi Argeşelului. Şi oamenii mână zorit. Neculae Hudu stă d’asupra sacilor de var, înveliticu rogojini, cată 'n urmă şi. 'ncruntându-se la faţă, îndeamnă mereu boul de cea. li ajunsese vântul din urmă, răscolia frunzele de prin şanţ, plecă ramurile fagilor de pe coastă, le făcea să se legene, să se ’mpleteciascâ unele într’altele, ca ’n chip de legământ şi de sprijin în clipe grele. . — Cea plăvan ! şi vita smiceşte jugul, atinsă de vârful biciului. Neculae "Hudu simte o sdruncinătură şi cade ’ntro rână ’n căruţă. Opreşte boii ; stau locului şi tovarăşii : — Ce-i? ' Dintr’o aruncătură de ochi omul a văzut pocinogul şi şi-a adus aminte de eşTtu’ cu gol. - . — Mi s’a rupt osia la opor! se jelue el, Scuturându-şi pletele ’ncărunţite şi pu-nându-se să fluere a pagubă. Caută toporul, legat de inima căruţei,' să tae un lemn, să Ipue crăcane la osie. Prin codru trec şuere lungi şi fruntea i se pleacă adânc, în 'nchinăciune ca la sosirea unui crai temut, în faţa deslănţuirii puterilor nebiruite ale firii. Chirigii îşi fac cruci apăsate şi-şi văd de drum, s’ajungă Ia acioală, lăsându-şi tovarăşul singur cu necazul lui. Şi bietul om tae un fag, îl scurtă, o-tânceşte carul, leagă crăcanele. Dar dorii se răsbufnesc, varsă potop de ploae. Bubue tăriile, cuprinsul întreg e forăsdat de fulgere, trăsnete puternice îngrozesc pământul. , Se prăbuşesc copaci, răsună lung văile şi prin largul întunecat trece un vaer puternic, prelung şi jalnic. Plouă 0 inf. în timpul ultimei campanii, lî una din lucrările documentare care, scriscde specialişti şi alcătuite cu toată obiectivitatea, vor putea servi mai târziu ca material preţios pentru clădirea istoriei războiului nostru. D-l general Stoenescu a făcut desigur un lucru util,publicând aceste memorii şi cei ce se interesează de a-mănunlele războiului nostru îi vor li poate recunoscători. In ce priveşte editura „Cărţii Româneşti", care a publicat şi un frumos program cultural, dela ea aşteptăm şi alte lucruri. Aşteptăm mai cu seamă încurajarea adevăratei literaturi şi răspândirea ei în cercurile populare largi prin preţuri pentru ţoale pungile şi aşteptăm mai cu scamă iniţiativa, pe care n’a luat-o încă nici-o editură românească, de a tipări într'o ediţie îngrijită şi complectă operele tuturor clasicilor noştrii. In chipul acesta întreprinderea comercială va puteâ deveni şi culturală, lucru care ar li de dorit. (A. Ii.) V. Savel: Intr’un sat de contrabandişti. Impresii din armată, culese în deosebi inuainlca răsbohrlui. Simple întâmplări expuse nu tocmai clar, dar interesante prin adevărul loi: de fapte trăite. Siluete vagi, luând une ori contur mai pronunţat, după importanţa care o au in povestire. Câte odată imagini mai vii se des-lipesc uşor pe fondul fără pretenţii, al acestor însemnări, care conlribuesc în mod onorabil la documentarea tristelor vremuri prin care am trecut. Remarcabile mai ales prin sinceritatea tonului, îndeajuns potrivit acestui fel de note personale. (G. ii.) ’ A reapărut cunoscutul organ de cultură muzicală, „Muzica" de sub direcţiunea D-lor Maxi-milian Costin şi Xona Oltescu. Primul număr al acestui an se prezintă în condiţiuni minimale având articole semnale de cei mai distinşi compozitori ai noştri şi specialişti, în materie de estetică muzicală. D-l Maxi-milion Costin, înlr'un articol judicios, dezvăluie publicului românesc figura de apostol a Iui' Romain Rolland, marele romancier şi critic francez schiţând in trăsături energice, opera şi crezurile sale politice sociale. Interesante articole asupra operei române şi muzicei lui Glande Debussy semnate de Dinu Jora şi Alfrcd Alexandrcscu. O frumoasă poesie de D-na Elena Văcărescu şi cronici numeroase semnate de specialişti. Reapariţia 'acestei reviste răspunde unei nevoi simţite a culturii noastre artistice şi nu putem s’o primim decât cu cea mai vie mulţumire. (A. IU www.dacoramamca.ro BANCA NAŢIONALA A ROMÂNIEI SITUATIUNE SUMARA 1918 13/26 Oct. ACTI V , 1919 18 Octom. 25 Octom. 315 154 980 • , . r 315154 980 " 178 575 450 aur depozitrimonete şi lingourK ^gQ 802 533 099 --- ' V „ (lingouri) . ....... 1026 005 1 $37 806 114 1.245 806 114 6.389 % ., (monete)......... 8 144 308 796 280 V) disponibil şi trate consid. ca aur 751 041 535 165 271 Argint şi diverse monete ............... . 206 37 9 198 3519 ' - Biletele Băncii Generale Române stampilate de Stat . . 85 730 434 82 594 ObS 1119G7 854 Efecte scontate............. 105 671 202 106 121 317 [24 119 500 Impr. pe efecte public 32 042 9001 5 I.7323H0' fnipr. pe efecte publice . 41 978 607 în cont curent . . suwriîou ^ 61 679 755 ' 62 429 818 17 859 107 -î 10.Î ri|n cnrp_ nu s‘.ut rlflîratlei: 30 386 918 8 042556 Împrumutul Statului de 15 milioane fără dobândă (1901) . 8042 556 8 042 556 1 427 731 153 în cl crt pe bonuri de tez. aur (1914---1918) .... 1 5911>42 857 1 591 642 857 b . „ în cl crt pe bon. de tezaur fără dobândă 12 Mai (1919) 1 495 676 533 1 495 676 533 - - „ în cl cr| pe bon. de tezaur aur fără doh. 16 Oct. (1919) 50 000 000 345 000 000 8 594 93o Casele de împrumut pe gaj agricultorilor şi industriaşilor 24 247 745 24 808 112 11 997 418 Efectele capitalului social ................ 11 997 418 11997 418 32 645 277 „ fondului de rezervă ........•....... 32 645 277 32 615 277 3 813181 Efectele fondulbi amortizărei imobilului, mobilierului şi maşinilor de imprimerie.............■ . 3 8l3 18) 3813181 6 726 337 Imobile . 6 780 114 6 780 114 1 110 957 Mobilier şi maşini de imprimerie ............ 1161 956 116) 956 761 914 Chellueli de Adminislraţiune . . ............ 3 832 0j2 3 866 785 433 716281 Conturi curente . .................... 14 597 960 6 589 985) 34 153 063 „ de valori .• •. ................. 57 051 501 36 224 715 84 588 191 „ diverse...................... 70 109095 70 813 501 3 010 476 098 PASIV 4 862 692 079 5 136 212 660 12 000 000 Capital . 12 000 000 12 000 000 49 318 598 Fond de rezervă ..................... 52 491 384 52 491 384 7 189 190 Fondul amort. iiuob., mobilier, şi maşinilor de imprimerie 7 712 574 7 712 574 2 360903 287 Bilele de bancă in circulaţiune ............. 3 710891 575 3 744 972 717 9 609 347 Profil si pierdşre........'........... 8 184 893 8 184 893 694 631 Dobânzi şi beneficii diverse . . . . ........; . . 3 386 143 3 561 194 199 812 035 Conturi curente şi recepise la vedere........ .... 682 362 309 945 899 520 370 949 010 Conturi diverse.................... 385 663 201 361390 378 3 010 476 098 4 862 692 079 5 136 21a 660 Efecte şi alte valori de restituit 13/26 OcU91S 25 Oct. 1919 '2 051 150 090 20-1889 558 Efecte şi alte valori in păstrare 208 091225 Bonuri de tezaur aur în gaj pentru 1600 000 000 împrumutul Statului .... 4100000 000 246 561 162 Efecte jn gaj şi în păslr.provizorie 323 379 556 . , Conturi de ordine .... 2 05i450 690 Taxa: Scont Dobânda 5% 6% 3 629 948 348 137 776 818 3 767 725 166 4 631470 781 137 811 818 4 769 282 599 ' 1) Totalurile generale din această situa(iune au fost reduse cu valoarea efectelor şi a altor valori primite fie în garanţie pentru diverse împrumuturi, fie în păstrare provizorie şi cari au fost trecute separat. ABONAŢl-VĂ Şl CITIŢI : : : /: : ZIARUL DEMOCRATIC : : : : : AL UNIREI : : : : : „GLASUL BUCOVINEI" CARE APARE :::::: ::::: LA CERNĂUŢI : : Strada Băncii No, 1 : : www.dacoromanica.ro ffjP „NAŢIONALA" . Societate Generală de Asigurare în Bucureşti FONDATA LA 1882 * > Capital de acţiuni deplin vărsat Lei 3.080.000, — III Daune plătite dela fondarea Soţie- Fonduri de rezervă ........ 35.777.375,36 ||| fitil: Lei.. .136.060.000,— „NAŢIONALA" Primeşte asigurări în ramurile: INCENDIU, GRINDINA Şl TRANSPORT ASIGURĂRI ASUPRA VIEŢII în condiţiunile cele mai avantajoase: Caz de moarte, supravieţuire, zestre, rente viagere, etc. Asigurări contră riscurilor de războiu în ramurile „VIAŢĂ Şl TRANSPORT** ----O----- Informaţiuni la Sediul social: Strada Paris No. 12 (Palatul Societăţii) t. ------.. ...... —: şi la Reprezentanţii Generali pentru Bucureşti D-nii V. M. KOGALNICEANU & 1. NEGREANU în Strada Paris No. 12 AGENŢII IN TOATA ŢARA „LUCEAFĂRUL" SOCIETATE ANONIMĂ ROMÂNĂ PE ACŢIUNI . 9 BUCUREŞTI. NUMA POMPILIU, 7 -9 CAPITAL LEI 2.000.000 DEPLIN VĂRSAT . INSTITUT DE ARTE GRAFICE, CASA DE EDITURA EXECUTĂ TOT. CE ATINGE RAMURA CONFECŢIUNILOR DIN HÂRTIE ŞI CARTON LITOGRAFIE LEGATO RIE CARTONAGE TIPOGRAFIE PAPETARIE REGISTRE www.dacQromanica.ro