Preţul 3 lei. s www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTA PENTRU LITERATURA ŞI ARTA. APARE' DE DOUA ORI PE LUNA -------- Director : Octavian C. Tăslăuanu -:- ---ooo- Cuprinsul No. 20-21 din 1 Noembre n. 1919 AL AL Busuioceanu . Tradiţionalism Etn. Ciomac .... Nocturna Gţ). Mibăescu .... Figurina Adriana Buzoianu . . Poveste V. Savei . . . ... . . St. O. losif şi D. Anghel V. Voiculescu ...........Ca Naframa Sfintei Veronica , Cronica: Mişcarea ideilor-. Problema naţiunii: (O. C. T.) ; Sociologie : Este răsboiul un factor de purificare morală? (Artur Enăşescu); Literatură: Neologismul (Nichifor Crainic); Teatru: Inşirăte Mărgărite (Artur Enăşescu); Însemnări: N. Bălcescu; O publicaţie de valoare (Em. B.); Portretul lui Benvenuţo Cellini (A. Miclescu, sculptor); Isvoraşu] (N. C.); Descoperiri beoţiene; Pentru Eminescu; Europenisme.i; (N. C.) Rectificare. Planşe: Benvenuţo Cellini: Statuia, lui Perseu; Auto portret. ABONAMENT Pe un an . . . , . . . . Lei 60.— Pe o jumătate de an. . . . Lei 30.— V ’ Redacţia şi Administraţia, Bucureşti, Strada Numa-Pompiliu. Abonamentele se plătesc cu anticipaţie in Bucureşti: la Administraţia „Luceafărul" str. Numa Pompiliu 5—9. in Iaşi „ Tipografia Naţională, str. V. Alexandri 11. în Ardeal „ Banca „Albina**, din Sibiu str. Măcelarilor. in Basarabia „ la Librăria „Luceafărul** Str. Puşchin 25, Chişinău. Revista se găseşte de vânzare la toate librăriile din oraşele ţării www.dacoramamca.ro REPRODUCEREA OPRITA TRADIŢIONALISM - 9 O revedere a literaturii — şi a întregii noastre culturi — ne-ar putea lămuri un fenomen pe care de mulleori îl recunoaştem fără să ne silim insă în deajuiis să-l îndreptăm. Am trăit întotdeauna sub vraja unui romantism ; romantismul entuziasmului pentru lucrurile exotice. Ne-am înflăcărai de lot ce e frumos la alfii şi am vrut să-l aducem cu orice preţ şi la noi. Literatura şi cultura românească în genere, . - sunt străbătute de acest romantism. Dela harnicul Eliade, care citea pe Voltaire şi care voia să ne ilalienizeze limba, dela bunul Asachi — sufletul liric şi duios — care se entuziasma şi el de aceeaşi patetică Italie sau de exotismul melodramelor lui Kolzebue şi până la înduioşarea umanitaristă care a cucerit alâfia intelectuali ,din Bucureşliut nostru de azi, acelaşi entuziasm nerelinul pentru lot ce e exotic ne-a însuflefil întotdeauna literatura. Nu n^a lipsii nici romantismul francez care a creeal cea dintâi literatură românească dela Alexandrescu şi până la „Junimeanici întunecata filosofie schopenhauriană care a făcut o întreagă atmosferă poetică în vremea lui Emi-nescu şi Maiorescu. Am avut şi severitatea pozitivismului filosofic care creea pe Conta fără să lase nicio urmă, şi am avut-şi revoluţionarismul literaturii ruse, care ne contamina şi pe noi cum contaminase toată Europa. Până la acest simbolism din urmă care-şi mai poartă şi acum povara neputinţei, nu ne-a lipsit niciunul din marile entuziasme ale străinătăţii. Cu o uimitoare mobilitate sufletească şi cu o capacitate de imitaţie neîntrecută, le-am împărtăşit pe toate cu aceeaşi grabă şi fără îndoială şi cu bună credinţă. Literatura noastră insă a câştigat puţin. Entuziasmul pentru tot ce e frumos e de sigur îmbucurător. E semnul tinereţii şi al energiei. E vioiciunea sufletului bogat ce nu se poale reţine şi e iubirea generoasă şi spontană. Vârsta tinereţii e întotdeauna vârsta lirică şi generoasă, Şi noi am avut-o din plin. E îmbucurător, dar atât. Căci energia îmbelşugată nu ~\ e întotdeauna şi creealoare. Iar avânturile noastre către lot ce e exotic nu ne-au pulul dâ întotdeauna o literatură fecundă şi puternică. Alături de buna tradiţie a câtorva scriitori pentru cari trebue să avem respectul iniţiatorilor, e mulţimea „ celor ce n'au putut trece dincolo de aspiraţia către artă. Gustul pentru exotism a dus la transplantări. Din admiraţie au răsărit copii. Ne-am aprqpiat cât am putut de maeştrii, dar de cele mai mulleori n-am ivit decât făpturi clorotice şi plăpânde. Căci vieaţa bogată şi robustă nu se poale naşte sub clopotele de sticlă ale serelor. Şi adeseori literatura aceasta imitativă a fost mai mult o literatură de seră. I-a lipsii sângele roditor al pământului. ' www.dacoromanica.ro 416 . ■ LliCEAF'ARUL No. 20-ai, 1915'- E un adevăr biologic pe care azi il punem la baza oricărei înţelegeri a vieţii. Vieafa sufletească, la fel cu cea animală, e evoluţie şi continuitate. Progresul nu se poate concepe discontinuu şi arbitrar. E o curbă ce-şi are un determinism logic şi aproape mecanic. A o- înfrânge înseamnă a renunţă la progres. îŞi literatura e vieafă. Aceeaşi fcge o stăpâneşte. înaripata fantazie a poetului ca şi umila exislenfâ a animalului legat de pământ, va îndura aceeaşi necesitate organică. Libertatea absolută nu există in universul nostru. E un determinism natural pe care însă literatura noastră nu l-a respectat. Noi am avut un romantism înainte de a avea un clasicism. Am avut un simbolism fără necesitatea logică ce-l creease aiurea. Şi acum, un modernism fără vieafa modernă a celor pe care îi imităm. Dela 18W şi până azi am împelecat toate şcoalele literare, toate genurile şi toate inspiraţiile, fără să ne gândim că ceeace noi prindeam din sbor, în altă parte eră evolufie normală. Nu e vorba da deosebirile dintre temperamente. Acelea vor fi întotdeauna fecunde. E vorba însă de incoherenţa atmosferelor. Am încrucişat astfel înlr'un moment şi epoci şi (inuturi ce if aveau nici o legătură. Dela „Şalul negru“ al lui Negruzzi sau dcla „Buche-tiera din Florenfau şi până la „speenul“ şi neurastenia moderniştilor de azi, am vânturat toate fările, ne-am însuşii toate doctrinele şi am încercat toate%manierele‘ Literatura originală şi trainică însă a rămas săracă, l-a lipsit continuitatea firească a evoluţiei. Evolu(ia literară însă nu se poate desprinde de evoluţia socială şi de întreaga ambiantă a unui popor. E o continuitate exterioară, în această legătură cu pământul şi cu lucrurile, care aduce şi continuitatea interioară cc genurilor şi a şcoalelor. Nici-o literatură mare nu s’a născut fără aceste legături. E insă tocmai legea pe care de multe ori noi am nesocotit-o. O literatură proprie şi bogată, o literatură a sufletului românesc, va fi literatura întoarcerii asupra noastră înşine, literatura tradiţionalistă, inspirată din firea pământului şi a oamenilor noştri. Nu e vorba de xenofobie şi nici de o sterilă adoraţie a trecutului. Tradiţie nu înseamnă zid chinezesc şi nici bătrânească renunţare de înoire. Tradiţionalismul nu exclude nici progresul şi nici evoluţia. Din potrivă, el înseamnă continuitatea, care face esenţa evoluţiei, şi adaptarea inovaţiilor la mediu. Sufletul modern nu e rupere de trecut şi de mediu, ci e tocmai integrarea idealurilor noi în toată trecuta vieaţă a colectivităţii. Tradiţionalismul, aşa dar, e iubire a trecutului dar e şi proectarc în vulor. E adânca legătură cu pământul, cu sufletul generaţiilor ce trăesc în eT şi care ne-au creeat şi vieafa noastră, dar e şi dragostea pentru cei ce ne vor urmă şi care — ca şi noi — nu sunt liberi, sunt ai pământului şi ai rasei. Căci sufletul omenesc e doar o trăsătură de unire între trecut şi viitor. Adevărata lui realitate nu stă în fugara întâlnire a centrelor nervoase, ci în ceeace—cu mult mai transcendental—rătăceşte ca o fantomă de-alungul generaţiilor unui neam, purtând cu sine torţa misterioasă a vieţii. In această solidaritate a trecutului cu viitorul, în această vieafă unanimă pe care n’o putem desprinde de existenta noastră individuală, stă lot înţelesul tradiţionalismului. E vieafa largă şi sănătoasă ce riu cunoaşte salturi, care ne leagă pe toţi sub acelaşi cer şi care circulă în noi şi in tot ce ne înconjoară, cum urcă în copaci seva liniştită şi caldă a bunului pământ. Iată ce va fi o literatură tradiţionalistă; o literatură a pământului şi a rasei o învăluire asupra sufletului nostru propriu. Nu despreţul streinilor, dar iubirea www.dacoramamca.ro. LUCEAFĂRUL 411 No. 20-21, 1919 noastră înşine. Să ne iubim inlâi pe noi! Ca ’n vraja unei credinţe religioase să ascultăm bunul sfat al vieţii vechi şi cuminţi ce drăeşlc pretutindeni aici, şi să ne amestecăm in. sufletul lucrurilor dimprejur. E sufletul nostru insuşi risipit in marca existenţă unanimă. Şi vom prinde o sclipire a frumosului, ori de cuteori ne vom recunoaşte in ea. Atuncirvom~aveă şi determinismul şi continuitatea care acum ne lipsesc. Când ne vom inloarce inspiraţia dela sugestia stearpă a tuturor literaturilor streine la lucrurile pământului românesc, va străbate in scrisul nostru, insăşi continuitatea acesluţbsuflel colectiv pe care îl numim rasă. Va fi marea unitate fără care nu se poate naşte nici o literatură superioară şi ea ne va crecă şi şcoalele şi genurile noastre proprii; şi va fi eliberarea de mediocritate. Dogmatism ? De sigur. Nu e insă un dogmatism literar, dogmatismul care impune regule, care dozează inspiraţia, care creează maniere. Nu e dogmatismul sectar al paragrafelor simetrice şi al codurilor literare. E un dogmatism etic, mult mai larg decât ceeace se poale numi o teorie literară. E dogmatismul caie a creeal opera unui Eminescu, a lui Coşbuc, Dela-vrancca, Carageali ori Vlaliuţă, care ne-a dat lot ce e bun in literatura noastră şi care a inspirat toate marile literaturi. Căci înapoia regulei estetice va trebui întotdeauna să stea mai adânca regulă morală. Ea va dictă şi iubirea şi idealul şi va fi cu atât mai fecundă, cu cât va avea mai puternice rădăcini în suflet. In vremea tuturor libertăţilor omeneşti, desigur că libertatea in artă e un principiu cucerii. Dar intre dogmatism şi libertate nu e întotdeauna un conflict ireductibil. Şi o artă liberă poale fi şi o artă tradiţionalistă. Căci nici-o încercuire n’a stânjenit de sigur inspiraţia scriitorilor ruşi, de pildă, cari au stârnit atâtea sugestii lileratuHi europene din urmă şi nouă înşine, dar cari lotuşi s’au supus întotdeauna acestui dogmatism. Prin el a răsărit frumoasa sinteză a sufletului slgv pe care il admirăm şi ’n literatura şi ’n muzica şi ’n toată arta Ruşilor. Şi acelaşi dogmatism il aduc şi Scandinavii, cu Ibsen'insuşi, acest revoltai împotriva prejudecăţilor şi a felişilor morali. Ibsen inovatorul, răsturnătorul de tradiţii e lotuşi un dogmatic şi un tradiţionalist prin toată caracteristica atmosferă a artei sale in care pulsează sufletul sever şi individualist al peninsularilor. Şi acelaş lucru despre toate literaturile. " Iată de ce dogmatismul tradiţionalist nu înseamnă o strâmtorare a orizontului, ci dimpotrivă o lărgire. E solidarizarea artei cu vieaţa unanimă a râset şi e amestecul sufletului individual în sufletul colectiv. împotriva artei individuale construită după modele şi desprinsă de vieaţa familiară' tuturor, arta fecundă a mediului nostru, înrădăcinată in pământul ţării şi ’n •vieaţa largă a lucrurilor noastre. E arta care duce la înfrăţirea artistului cu mulţimea, care îşi va sorbi puterea din bogăţia trecutului şi care va purtă în ea şi răsadul roditor al viitorului. Şi asta înseamnă, în toate chipurile, libertate. Al. Al. Busuioce&nu v. www.dacoromanica.ro 412 • LUClîAFAHUL No. 20-: NOCTURNA IN TAINA ... In urma vijeliei şi-a ploilor fugare - Adânc albastru, cerul mai limpede răsare. Lin cerne peste inimi azurul din tării... Ne cucereşte noaptea cu umbre străvezii. ^ Trec nourii departe cu trupuri destrămate ' Prin asfinţitul palid ce-i aureşte ’n cale ..Ga frunze mari de paltini sburând împurpurate, Când vânturile toamnei le spulberă agale. O clipă trec prin largul apusului feeric Ca visul nestatornic ce străluceşte-o clipă, Ca dorurile repezi ce nasc şi mor în pripă S’aprind fugar... şi iarăşi se sting în întuneric. Scânteetorîi picuri cad molcomi de pe ramuri; Mireasma frunzei ude se răspândeşte ’n uliţi. Se ’ntunecă oraşul căci soarele în geamuri " De mult nu-şi mai răsfrânge aprinsele lui suliţi. : . Acum la tine ’n casă mă furişez cu frică; . Mă cucereşte taina contururilor vagi. . Tremurătoare umbre din colţuri se ridică; ' "Lumina se desparte de lucrurile dragi. E pace!... Doar în mine mai dojeneşte vina I Fereastra e deschisă şi focul albei stele A dragostei păgâne îşi flutură lumina Şi se răsfrânge ’n apa oglinzii dragei mele. PRIMAVARA ... M’apropii de lumina privazului... Afară . E-o dulce, îngerească şi caldă primăvară ! Grădinile ascunse cu pajişti şi poteci Inbălsămate ’n umbră de fragezi lilieci, Frunzişurile ’n floare ce.năvălesc în stradă y ' De după ,’nalte ziduri — de par’că vor să vadă > Iubirea minunată înfloritoare — acum In sufletele celor ce trec nebuni pe drum, Tot aerul şi toată ţărâna primăverii . Sădesc în noi beţia şi vraja învierii. Chiar pietrele din stradă par astăzi iubitoare Şi ’n orice colţ de umbră adie parc’o floare... 1, 1919 / www.dacoromanica.ro I » Benvenuto Cel|lnl, STATUIA LUI PERSEU. www.dacoromanica.ro . '. j.Si'• i ii' *•-?• ' ■ -• *V ",' . - ’•* /'• * '• .» • '5? ' f “^i Ij7' _• ..* j■' ,.**> ■ Si *■ v*1,‘ - : > ij ■' . ■•■■ “ - i '.f A ■f: : : f :i. A6 ;■ ^ 7 • : r >. ■'. ;, ■ i. : ' > . f iMi-î. .' I -v - . i-. -• • V* • ,•/'*#' '.>•■ . *c 'V , '':***‘ţ < ’ J / 1 • •• f. .- * . • •»? .-«*• ' • ' *..'• ^ '• •' • v.; ' ■V.:' XX ., 1 ' V- - ' ■. ■ _ : V’v'ii,'' . " , f- ■ ' .v'; ; •* .t-V/; • j ■• i ■ K . • 4t- .7 . . ^ tfi, u; ^ •»’• V -:r' • ■ ,f. n- ' •! ■ .V . ^ 7- § - ’ i. ’ i». V ‘ J* , - '^Hr.' vr7 ' 1 ■ v . *; '/ ‘ ' AL-? ‘ •' ' A " A-.i ■ T «•■■■ : m.-i •'■ • sn.-- ^ ' ■ - 7 • . , . ..v -* 'W • V i ■. ■ r? • , ; V £ ■ " ' 1 ?. , •' . - X- •' ■" * ■ * ’ '. ‘ . v * .; u V Tv . ' h ■ f , •* ■*' j ■; -1. r' i -y *■'■• ' V ■ • *•• .. • i ;•., . 't .v . - - . • -.:v.v ■'■ f/"ţ, ■■'h-4 ';4 ;•• ■■ v ■ ■ ■ f*V ^ ' ■' ‘ ' \ • ■x: •.,.•■ : , Vi-i-wv - • ■; . . • - y i- >,■ ■ % ■£.±t .= v '*'f . ■ v <; ^ k • •.. ' ’ : pir* Y 3>v.ş& . “ i. -..r • uA.' , *;• : v^- C '• - • • " ■ST* ,• ‘ , '*x &*£/• X'-*... • . .ţ iv«:iSLs Ţ i; - * jS. -«R- , . ■■ ■ - A» " S»* •' ' - ' ■ ■' /r >• . "• ; . ■■ •■ *îr A , i* * -V. ii1- • • ^ 's*i i i; i .■ it. : -ş. -■”! HiU ■' r ; v?! 4 ' •:•. ‘ V-' • 1M ». V ‘‘V i ; i - ' '.' S. 1*»^ * .'V- ;: $ ' -.V - • . ^ ' . i 'V , •< t *-Ţ * ■ ■ »• • *, * . • ’ • i<»1 « A-»»* » •' . ^ ' V . ;N f. ; • • ' , Mji '. 1 * '.*v <* • -' - it •-•li . .4? • *n-M ■*; ■ ■ -f ■' ,* : ... ' „V I ■? • i r-j «'Vi 1 !■ ■v ■ i, • •r*' A ' A ; !: A A. ' V, ! . r ; ?ov^ 9 }~t ‘ - : • r %i-'« f» • ; • • * 4 * • www.dacoromanica.ro No. 20—21, 1919 LUCEAFĂRUL FLORI . . . Şi vezi, am flori în braţe, un greu mănunchi de flori I ... îngăduie, iubito, azi, ca de-atâtea ori Să-l risipesc în lipsa-ţi cu sufletul sfielnic In tot cuprinsul micei şi dragei tale-odăi I Îngăduie, iubito, ca suflul lor vremelnic Să te cuprindă ’n braţe, să simţi sub paşii tăi Şi ’n patul unde trupul cel gol va stă să cadă, Petalele de sânge, de-azur şi de zăpadă. O, ele îţi vor spune de alba, trista floare "A dragostei ascunse în veci nemuritoare, De-albastra mea nădejde, de cerul meu de stele, De purpura aprinsă a patimilor mele. Vezi . . . sunt garoafe pline ce par stropite ’n taină Sub razele de lună cu pulberi sclipitoare, ^ Vezi colo preacurata, neprihănita haină , A micelor narcise ce-ascund un galben soare, Şi dincolo vezi crinii cu mistica lor cupă. Vezi cum sub greutate stau singur să se rupă. Ciorchinele învoalte de lilieci albaştri, Vezi florile deschise sclipind ca nişte aştg . . . Priveşte pretutindeni ce mândri trandafiri-s " Şi câţi bujori de lună şi câte flori de iris ... LUMINA ’N NOAPTE , V Acum cobor în stradă si iarăşi rătăcesc . > > In noaptea străvezie ... Albastre stele cresc Şi scânteie departe. .. dar gândul meu, aripa Şi-o poarta către tine, în preajma ta... E clipa Întoarcerii acasă ... Eu văd cum te opreşti .. . Cu ochii ’nchisi răsufii ... si sânu-ţi desvălestî. Te-apropii de oglindă . . . apoi deodată râzi. Ce bănueşti, fereastra, în grabă de-o închizi? Desigur că în faţa oglinzii cade taina. Si multe stiutoarea nu-ti mai zăreşte h-aina • > » > Şi ’n balsamul odăii răsai acum senină, Mai fragedă, mai goală ca floarea din grădină-Făptură luminoasă de farmec şi de fală, Tot trupul tău e-o albă şi singură petală! www.dacoramamca.ro 414 LUCEAFĂRUL No. 20-21, 1919 ■ ' ■ CÂND URCA ALTE ZODII . . . Frumoasa desmierdată de gândurile mele Adoarme printre roze, bujori şi micşunele... Lumina din odaie în negură se stinge .. . Eu singur stau de strajă sub raza altor zodii... Dar floarea mea de patimi cu buzele-i de sânge S’apleacă şi-o sărută pe cele două rodii . . . ^ O noapte minunată, cucernică, albastră I Sub umbra ta iubirea-mi pătrunde prin fereastră Si suie cu mireasma si razele de lună 4 S Spre patul unde, doarme cu braţele cunună Frumoasa desmierdată de gândurile mele !... Târziu, târziu, în noapte, sub raza altor stele % Mă reîntorc în taină spre casa zăvorită . Şi cum te ştiu, iubito, în visuri adormită, ' Mi-s braţele ’ncărcate cu albe crisanteme Pe care le împrăştii, strălucitoare steme, • Pe prag ... să te primească a doua zi în cale I Îmi stăpânesc suflarea ... ascult sfios o vreme .. . Şi ’mi alipesc obrazul de uşa casei tale!.. . Astfel te înfăşoară visarea mea îiocturnă De când mi-eşti dragă, mândro I Mi-e sufletul o urnă Umplută de iubire ca de-un balsam de Indii! Zeiţă, dragii mele tu sufletul cuprinde-i, Păgâna ta arsură i-o răspândeşte ’n sânge, . De fericirea nouă învaţ’o tu a plânge, _ Cu flăcările tale atotmistuitoare • Cuprinde-i sânul fraged, tot trupul ei de floare, Cum mă cuprinzi pe mine acum târziu în noapte Când murmură oraşul cu ’năbuşite şoapte, * Când luna se cufundă în valurile mării . Şi urcă alte zodii din negurile zării. " Paris 19U. Em. Ciomac. www.dacoromanica.ro No. 20-21, 1919 LUCEAFĂRUL 415 ‘ Figurina Frunte înaltă, părul ridicat, doi ochi adânci, un nas acvilin şi mai ales o privire turburătoare — oricum, Bontaş avea figură de poet. Ba chiar de mare poet, când îşi încorda bărbia şi privia puţin din profil. Lucrul acesta îl constatase de mult la oglindă. De atunci, în licitare zi. în fiecare seară se privea in ea din faţă, din dreapta, din stânga, din jumătate dreapta din jumătate stânga, cu capul plecat, cu capul j)e spate, zâmbitor, crunt, visător, zeflemisitor — şi zilnic descoperea câte-un nou amănunt, care-1 îndreptăţea să creadă că are intr’adevăr înfăţişare cu totul deosebită. Mai ales ii plăcea să se vadă isbil in plin de razele luminii electrice: i se părea atunci, că figura lui, învăluită ca într'o aureolă de semizeu. răspândeşte in juru-i undele nevăzute ale unui fluid lainic, straniu, tulburător. Şi cum nimeni nu era în juru-i, ol singur ii simţea efectul. In faţa propriei imagini, eră cuprins-de acea nelămurită stare sufletească, pe care o ai contemplând jHjrlretul izbutit al unui autor mare, în răstimpurile cetirii operei Iui. Bonta? încerca senzaţiile lui Narcis, un Narcis modern, intelectual, un Narcis încântat numai de ‘energia trăsăturilor lui şi de aerul impunător şi superior al feţei. • • Ca din izvoare asc/inse, înserarea începu să ţâşnească deodată mai întâi din toate ungherele camerei ; pe urmă începu să vină şi de afară, din curtea străjuită de plopi şi de sălcii prin fereastra larg deschisă, aducând pe aripile ei nevăzute fiori de răcoare şi miros de baltă şi răchiţi. .Şi mai aducea odată cu ea tot mai limpede, tot mai pronunţat mugetul surd al Oltului, ce-şi mâna undele prin apropiere. Ea umplea cu totul biroul elegant, mărea sau micşorii, nelămurindu-1, conturul lucrurilor dinăuntru, punea pete de negură pe cartea larg deschisă, în care Bontaş cu greu mai descifra. In cele din urmă, el înţelese că trebuia să renunţe Şi îmbătat de frumoasele versuri, ridică ochii spre cer. Firmamentul îşi scotea pe gânduri vestmântul lui de ziuă. Bătrân ca veşnicia, el se înfăşură tacticos in faldurile întunecoase ale halatului pe noapte, incheindu-şi alene, unul câte unul, la intervale rare bumbii strălucitori. Îmbătat de măreţia inoplării şi de versurile lui Goethe, abia intru târziu se hotărî să întoarcă bulonul luminii electrice. Tremurătoare, degetele lui apucară-atunci condeiul. Săvârşea acum primul păcat, cea dintâi încălcare in grădina ademenitoare a muzelor. După un ceas şi jumătate, misterul eră săvârşit. Noul născut fu o debilă progenitură de trei strofe uscată, palida şi artificială ca o flacără de laborator. O dragoste de tată neobişnuit'de mare împiedecă însă pe autor să vadă in făt o slârpitură. Dimpotrivă, ochii lui înfruntară cu semeţie volumul lui Goethe, pe care unde şugubeţe de vânt strecurate prin perdele, îl întorsese filă cu filă la portretul autorului. Olimpianul îl privea pe sub sprâncene mândru, aproape dispreţuitor, rece. Bontaş tresări. Nu de dispreţul titanului. Dar observă că marele poet are ceva asemănător cu dânsul. Din doi paşi fu la oglindă cu cartea iu mână. întoarse puţin capul, încruntă ochii, îşi incordă gâtul, aduse buzele intr’un zâmbet incolor, un zâmbet de care nu puteai spune, dacă aprobă ori îşi bale joc. îşi muşcă buzele ca să nu strige. In oglindă el zărise lot un Goethe, un alt Goethe cu neînsemnate d e o s e b i r i în structura feţei, dar în sfârşit in linii generale un Goethe adevărat, un Goethe ca toţi Goethe din figurine şi ilustraţii. 0 copie conformă cu originalul, exclamă in culmea fericirii tânărul Bontaş, licenţiat în drept de câtva timp şi secretar al tatălui său, importantă personalitate în baroul urbei de pe marginea Oltului şi in lumea politică locală. Din clipa acestei noui şi ciudate descoperiri, se simţi un altul. O mândrie Iară seamăn, un dspreţ adânc pentru cei din jur i se înfiripă în suflet. De toţi ii privea ca Goethe din portret ; puţin din profil, pe sub sprâncene, mândru aproape dispreţuitor, rece. Bătrânul Bonta? fu întrebat de câţiva prieteni: — Ce are fîu-tău de tot merge cu capul într’o parte'? Iu scurtă vreme el sfârşi vreo două- * www.dacoromanica.ro ' -116 No. 20-21, 1919 LUCEAFĂRUL zeci de poezii şi cinci nuvele, pe care le trimise la „învierea", cunoscută revistă bucureşteană. Chiar a doua zi, intr’un cerc de prieteni, la berărie, un fost coleg de şcoală, venit de curând din străinătate, ii spuse : — Măi Bontaş, tu ai ceva din figura ţinui mare poet. — l)a, adăugă un altul, am observat şi eu. Barc’ar li Leeonle de Lisle... — De unde, interveni un al treilea, Leeonle de Lisle e mai rotund la faţă. Asta e lungueţ; parcă ar Ii Eminescu la nouăsprezece ani... — Aş... n’are o privire atât de idealistă... ăsta e mai întunecat, sbârcil şi are un zâmbet neînţeles, când rămâne pe gânduri. Serios, are ceva din Goethe, nu găsiţi ? — Şi n’aţi observat, adăugă al doilea, stimabilul rămâne cam des pe gânduri... — Si lot cam des se plimbă pe malul Oltului. — Comite, comite... .■*— Bontaş, citeşte-ne ceva. — Trebue să aibă lucruri foarte interesante; nu degeaba seamănă el cu un mare poet!. Cu greu putu scăpa de ei. Era nespus de fericit. Confirmarea venise deci şi din afară. < Svoriul cutreeră repede oraşul. Intr'un salon, la poker, o cocoană spuse: — Aţi auzit, băiatul lui Bontaş, ăla care a venit dăunăzi dela carte... face poezii... — Şi seamănă cu Goethe... — Goethe, nu-i un general rus '■ întreabă soţia unui mare negustor de vinuri şi grâne. — Da de unde, o lămuri prefectina. Goethe e cel mai marc poet german. El a scris pe Werlhcr, cea mai frumoasă carte din lume. , — Dacă nu-i el francez, tot de geaba.., regretă nevasta directorului prefecturei. Cea mai impresionată din toată lumea fu însă tânăra soţie a bătrânului senator Jfrim. Senatorul tocmai plecase in capitală, cu deschiderea corpurilor legiuitoare. Doamna l'frim se ocupa mult cu literatura. Dintr’o familie bună dela Bucureşti, ea nu citise la început de cât autori francezi. Cu multă uşurinţă învăţase să pronunţe pe „r“ stricat. Dar plăcerea-i cea mare nu era atât să vor-' beascăvîntr’altă limbă, cât să aibe un accent străin, grăind româneşte. Odată, ca domnişoară, greşise o frază in cea mai curată oltenească, faţă de fiul unui ministru, o frază care începea cu vorba : „In cailea". Trei săptămâni a plâns pe urmă ; trei săptămâni şi-a muşcat limba jurând să nu se mai ducă vara la moşia lor din Vâlcea. Numai de acolo putuse împrumuta astfel de expresii triviale. Măritată cu un bărbat putred de bogat, nevoită să stea uneori luni întregi in provincie, in lipsă de noutăţi streine, avu într’un rând curiozitatea să citească şi româneşte. Osteneală’răsplătită ! Văzând că se poate scrie şi’n limba aceasta, fireşte... încercă şi dânsa. Mai-întâi numai, pentru sine, pe urmă chiar publicând. In noua reşedinţă încă nimeni nu se ocupa cu literatura şi doamna Ilrim, ne-avâiul cu cine discută, aruncase intre ea şi restul lumei, ca un zid, dispreţu-i su11-veran. Rar primea. Şi atunci vorbea de sus, aproape umilea. Scria săptămânal la ziarul teatral „Masca" din Bucureşti. Impresii fugare din lumea sufletului ei. Lucruri mărunte în-tr’o limbă îmbibată de străinisme voite: prea puţine însă, ca să întunece o frază mlădioasă şi limpede. Nu de puţineori, in proza-i îngrijită se aruncă semeaţă spre cerul înstelat. Aripile-i tăiate o opreau curând, curând aproape de pământ; cobora atunci pe nesimţite, planând uşor, pentru a cădea totdeauna solid pe picioare. Când doamna Ifrim află de tânărul care seamănă cu Goethe şi tace poezii, se grăbi să-l cunoască. Ii plăcu multtîf-nărul; impunătoarea lui înfăţişare o isbi adânc. II întrebă, dacă-i adevărat că scrie. Răspunsul in doi peri al lui Bon-la.ş, fu luat drept modestie şi discreţie, ceace-i plăcu şi mai mult. Se notări să-i deschidă gura cu orice preţ. Ceva, o convingere subită şi puternică îi spunea că are în faţă-i unul din acele suflete mari, cari apar la atât de rare răstimpuri în decurgerea vremurilor. Un geniu încă în embrion ; o viitoare cele-. imitate a lumii. Doar nici figurina lui Goethe din birou, in pământ ars şi văp-sită în verde, ca arama ruginită, n’aveâ o atât de măreaţă înfăţişare. — Şi ştii, eu nu mă înşel niciodată : am o putere de presentiment extraordi- . nară; nu mă sfiesc să mă felicit singură, obişnuia dânsa să spună la prietene. Şi acum acest lucru şi-l spunea .şic însăşi. www.dacoramamca.ro No. 20—21, 1919 LUCEAFAKUL 417 După ceBonlaş plecă, ea se legănă in •visuri diafane. Putinţa prieteniei cu un viitor om mare ii surâdeâ din adâncurile viitorului. Cea dintâi prietenieama-relui poet, cu influenţele ei asupra a--oestuia, cea dintâi strânsă legătură, cea mai strânsă poate... o dragoste chiar, o dragoste nebună cu urmări adânci in opera lui, isvor de dureri şi de bucurii, cauza puternicelor lui manifestări in versuri sau în proză... Un ipsemnat subiect de discuţie pentru biografi şi istoriografi... cine ştie Doamne!., pentru marii critici, pentru savanţii literelor, pentru academiile viitorului. Iubita poetului, ea însăşi poetă... Veronica Micle,. Georges Sand, ah! Georges Sand.. ş’alâtea amante celebre... ce lume deosebită, atât de depărtată de burghezia unei vieţi, dusă alături de-o brută increzulă şi naivă, ca prostănacul ăsta de Ifrim. Descoperitoarea poetului, o! descoperi loarea unui mare poet! , Sfârşitul acestei reverii atât de înaripate— bucureştencele bogate, călătorite prin apus şi citite, sunt foarte visătoare, când rămân iarna in provincie,—se sfârşi cu o amănunţită confruntare la oglindă. Şi cum doamna Ifrim eră înlr’ade-văr frumoasă, nu-i trebui mult s£f se întoarcă îndată pe călcâe şi să exclame ca •in extaz, intinzând mâiaile spre figurina de pe birou : — Te voi cuceri, Goelhe ; eşti de pe-acum al meu! Doamna liriiu avea dreptate să fie sigură de isbândă ; in pieptul lui Bontaş, primele pâlpâeli de dragoste luară repede proporţii de flăcări. Nu dormi toată noaptea gândind la şăgălnicia cu care-i vorbise noua iui prietenă şi la fcricirea-i. cea mare, când îi vor apărea poeziile în revista „învierea1". Aştepta numărul revistei cu o nerăbdare ne mai pomenită. Şi nerăbdarea lua rând pe rând lot felul de feţe : încredere, neîncredere, curaj, teamă, iluzii, desnădejde. Răspunsul veni peste două săptămâni laconic, aspru, neîndurător. „E inutil să vă mai sforţaţi (poetul mai făgăduia şi aite modesle-încercări). Afară de două enormităţi lamentabile, restul sunt traduceri neisbutite din Goethe. Asta ca să nu le zicem altfel*1. Noroc că-i prescurtaseră numele ! In ziua aceea n’a eşit de loc din casa. întâmplător numai a întâlnit ochii lui Goelhe din portret. Marele poet îl pri- vea necontenit cu acelaş surâs, cetluit pe vecie de cerneala tiparului. Lui Bontaş îi fu ruşine. A doua' zi îl chemă doamna Ifrim. Pe urmă îl chemă şi-a treia şi-a patra zi. Frumoasa fernee se arătă din ce in ce mai prietenoasă. Adusese de câteva ori vorba de poeziile lui, dar văzându-1 că se strecoară uşor printre degete, îl lăsase, hotărită să întrebuinţeze altă metodă. Iii loc. de operă, o fermeca acum stângăcia lui, stângăcia firească tuturor marilor oameni. La rându-i părul castaniu şi ochii ei mari şi adânci, întunecaţi de sprnicene lungueţe şi arcuite, corpul înnall şimlă-dios, vocea-i dulce şi mişcările alene, înnebuneau pe poet. II făceau să piardă nopţi întregi, împerechind versuri şi con-eepând idei. Trimetea cu înverşunare în toate părţile sub nîime falşe şi deosebite. Fricii de ridicol îl făcea să fie prudent. De pretutindeni însă primea a-celaş răspuns sau nu'primcâ nimic. Era foarte desamăgit. Liniile impunătoare ale figurii sale goethiane se strâmbau in cute dureros de cotite, dar îşi păstrau măreţia; un Goethe nefericit că i s au respins poeziile de la revista -învierea**! Nu desnădăjdui insă. Ce eră el de vină, dacă cei der la reviste nu-1 înţelegeau. Un mare poet cu greu se impune. Va veni insă şi vremea lui. Desigur. Nimic n’o va putea opri în mersu-i vijelios. Până atunci însă, doamna Ifrim treimi â cu orice preţ cucerită. Şi o fernee nu-ţi crede in talent. Doamne fereşte, până nu tc vede publicat. Făcu ultima încercare. Trimese şi la „Masca** trei strofe subscrise liicardo. Ri-mamor. Şi aşteptă. Dar iarăşi trecu o zi, două, trei—gazeta teatrală eră cotidiană— trecu o săptămână, două şi nieiun nor nu se zări pe cerul de arşiţă. Se înfurie şi se hotărî să nu mai urmărească ziarul. Dar a doua zi, găsi pc doamna Ifrim citind tocmai Ia el. — Mă amuzam, ii spuse dânsa, cu răspunsurile redacţiei către tinerii debutanţi. Găseşti lucruri foarte hazlii in rubrica .asta. Numele înzorzonate ale doritorilor de lumina tiparului şi înţepăturile redacţiei. De exemplu uite, cum răspunde unuia Ricardo-Rimamor. Treime să fie cam prostuţ săracu acest Ricardo-Rimamor. Şi ce nume pe el! Auzi Rimamor! . \ www.dacoromanica.ro I -SIS I.UCEAFA1UJI. ■ No. 2©—21, 1919 „/)e ce nu ave(i milă. de noi, Irumos nume. ? Cu Ce o am păcătuit de ne scrileji(i crecrul cu atâta neîndurare, cu rimele d-tale de amor* 9 — Idiot! islnicni Bontaş. Dar se linişti repede, continuând : —"Vreau să zic, nu-i aşa de spiritual. Ba e chiar prost... — Cine... Rimamor ? — Nu, redactorul de la „Masca*. Asta e răspuns V Păi răspunsurile astea au hazul lor ; tocmai ele sunt un domeniu a-tâl de vast de ironie ! Dar ăsta nu ştie nici gramatica. Începe cu singularul şi isprăveşte cu pluralul. Adică... ile-an-doaselea... O, am văzul răspunsuri adorabile. Dureau ele, dureau al dracului nu zic, adică vreau să spun, dureau pe cei cărora le erau adresate... — Nu înţeleg,., pe cine altul arii putut să doară... * — Ai, aveţi dreptate... dar vreau sa zic erau nostime, idiotul ! Adică vream să zic trebue să lie un incult, cum zisei, adică... e prost de lot... Păi ăsta c răspuns? Spune şi lumneatn. Păi să vedeţi revista „Învierea* cum răspunde... adică şi ăia... dar lot... sunt mai lini ca ăşlia... mai subtili. Dau un răspuns cu totul altfel, mai deosebit, mai ales, de exemplu... (in gând) idioţii... (tare) şi ăia sunt... dar lotuşi... vreau să zic... nu-mi vine ,n minte... da ştiu că am citit unul foarte interesant... dar, ştii, foarte interesant... Ş’am râs...(printredinţi)canaliile... •(tare) am râs ! Dar ăşlia sunt proşti de tot, ăşlia (lela „Masca*, cretini... absolut... Niciodată tânărul Bon laş nu vorbise atât de mult faţă de doamna Ifrim. Ka-i spuse: — Vai, ce critic sever ai fi! Prea mânios. Dar ai dreptate ! Şi pe jnine mă revoltă prostia omenească ! Ăştia dela „Masca* nu sunt prea cine ştie ce. Am să incetez colaborarea. De altminteri am să scot chiar eu o revistă şi chiar aci in provincie. Pusesem în gând de mult un astfel de plan. N’aveam cu cine insă. Dar acum am descoperit câteva talente pe-aci. Am văzut că domnişoara Păun, cea mare, a început să publice la „Torţa* şi nu mai pleacă anul ăsta la Paris. Pe urmă noul procuror Călimăneseu scrie la toate revistele mari din Bucureşti. Voi mai cere şi colaborarea câtorva scriitori cunoscuţi din capitală — cunosc câţiva din cei mai buni. Apoi după un timp, schiţând un zâm- bet : — După cum vezi, ai avea un cadru minunat pentru debut... Nu protesta... nu protesta, te rog!... Ştiu că eşti timid ca orice mare poet... dar sunt sigură că scrii... nimic nu mă poate înşela... sigură... n’ai să mă refuzi, nu-i aşa'! 'j'in mult să te lansez eu... cu... auzi?... O fericire tară de margini umplu sufletul lui Bontaş. Ochii ii licăreau. Privirea lui căzu triumlătoare asupra figurinei lui (îoelhe. Bucuria il împiedica să vorbească... coace făcu pe doamna Ifrim să-l ameninţe mustrător: — Iar taci sfios şi modest, copil superior şi încăpăţânat. Dar iţi voi descleşta gura... ai să prinzi gustul tiparului, tot venind pe la revistă. Căci nu-mi închipui să nu-mi dai vreun ajutor... Uite,, te-aş însărcina... in sfârşit... cu controlarea manuscriptelor şi cu răspunsurile... Atâta lucru cred că-mi vei face... Un nou fulger incrucişă-în pieptul lui Bontaş pe cel dintâi. Răspunsurile revistelor ! Cât sânge rău îi făcuseră ele! Cum semănau moartea în sufletul celor ce indrăsneau să înfrunte innnlţimilc ! Cum doborau la pământ, in sânge, fără milă! Revista eră pentru el o cetăţue,. de unde o mână de ciclopi puternici aruncau lulgere in dreapta şi in stânga, ciuntind mâinile rugător întinse. Şi cum ura el pe ciclopii aceia ! O ură amestecată cu admiraţie; nu pentru modul cum Scriau ; dar pentrucă aveau unde scrie; pentrucă erau atotputernici acoloî Şi-acum el însuşi va 11 un ciclop ! KI insuşi va avea puteri nemărginite, va sdrolii nădejdea in suflete, va împărţi in dreapta şi ’n stânga săgeţi de foc ş\ de mânie! Ideea aceasta il înnebunea. Nici nu se mai bucură acum de tiparul ca şi cucerit. Se gândea numai la răspunsuri. Se va munci cu ele, le va cizela in toate felurile, va scoate mici capod’opere (le ironic şt umor. Declară doamnei Ifrim că primeşte cu plăcere să-i vină in ajutor. Şi chiar din ziua aceea începu să schiţeze primele Încercări. Apariţia revistei nu lu o legendă. Peste o lună eşi intr’adevăr primul număr. Ii zicea Zăvoiul. Bontaş avu tot timpul să se perfecţioneze. Lucru ciudat! Dacă în lirică nu “ishutea câtuşi de puţin, in schimb mâ-nuia de minune ironiile acestea uşoare care-i veneau fără prea multă bătae de- www.dacoromanica.ro No. 20-21, 101!) cap in vârful condeiului. Toluş, şi’n acest domeniu, i'âră a se ridica pe culmi mai înnalte ! înţepăturile isbutite Ie pusese deoparte, ca să le întrebuinţeze Ia nevoie. In No. 2 al reviste apărură câteva. Plăcură. In numărul ii răspunse unei grămezi întrebi, Tu un succes. Două din ele, mai ales stârniră râsul redacţiei. Kontaş era fericit; la orizont se arătaiu şi pentru el zori trandafirii. Mai cu seama că dela un timp, doamna Jlrim ii dădea o atenţie vădită. Când cu răspunsurile, ii strânsese mâna inlr’un anumit mod, care-I pusese pe gânduri. Pe urmă în văzul tuturor ea arăta multă raceală complimentelor galante ale procurorului Căli-mănescu,redactorul principal al „Zăvoiului." Sigur, doamna Ifrim, gândise mult până să iă o astfel de atitudine. Căii— mănescu era drăguţ, elegant, spiritual, prevenitor. Nespus de plăcut. Dar tot mai straşnică fusese figura lui, Bonlaş. Sub trăsăturile acelea ale feţei lui, clocotea de bună seamă, încă un viitor mare. Drept, nu dăduse nici o dovadă până acum. Dar cine riscă... Asta e totul; să prevezi lucrurile incă din faşă. Pe urmă va fi prea târziu. La a d ierta pasiunii, pe care i va insufla-o ca, să tresară mai^ întâi, cu putere coardele lirei lui. Şi atunci va fi inspiratoarea... va fi amanta celebră şi ideală. Cântărirea acestor două simţământe contrarii in aceeaşi balanţă fiind sfârşită, ea se înclină desigur, unde talgerul se lăsa mai greu. Bontaş putu să înţeleagă uşor, că el c cel preferat. Ba putu să mai înţeleagă de-asemeni, cu puţină în-drăsneală n’ar strica. Ii săruta mâna mai îndelung ca de obicei şi ea includea ochii atunci melancolic şi ,alene. De multeori, când scria, se apleca aproape peste dânsul şi el simţea suflarea-i grăbită şi parfumată atât de aproape, că se cutremură. Intr’un rând mâinile lor se atinseră pe birou, tresăriră amândoi, dar nici unul nu şi-o retrase. Pe urmă apropierile acestea uşoare ajunseră de mai lungă durată. Intr’un amurg, în redacţia golită de ceilalţi, voi s’o sărute. Dar ea îi înăbuşi îndrăsneala la jumătatea drumului. II fulgeră cu privirea-i mânioasă şi eşi demnă, cu cîfpul ridicat, lăsând în urmă-i valuri de durere şi parfum. Trei zile Bontaş se căină de pasul necugetat; plânse aproape uneori şi numai dădu 419 pela redacţie. A treia zi se întâlniră pe stradă. — Te-ai supărat pe mine, domnule Bontaş ‘? — Vai, doamnă! Dar dumneavoastră aţi... sunteţi... — Când ai să-mi aduci cele dftitâi versuri aleydumilale... vei căpăta... iţi voi face un dar, pe care-J doreşti mult.., mult... Penlrueă darurile nu se iau cu forţa, domnule Bontaş... se cer frumos... Făgăduiala aceasta de-a dreptul îl uimi. Când se’ntoarsc acăsă, controla toate vechile manuscripte, dar nu-i plăcu niciunul. Simţimânlul nou şi puternic care se încleştase inlr’ânsul cu atâta vigoare îl făcu să vază uşor artificialitatea celor dintâi lucrări. De data asta fu in deplin acord cu redactorii dela „învierea1'. Asta eră cauza lipsei de perfecţiune, *1 ipsa de sentiment. Asta desigur! Acum insă iş*i va lăsa sufletul în voia lui firească! Şi-l lăsă. Şi alte câteva zile el cutreeră malurile Oltului, se pierdu in zăvoaiele desfrunzite, adulmecă lânguU rile vântului de toamnă innaintată, se trânti in visuri nesfârşite pe covorul îngălbenit. Nu se forţă de loc. Sufletul i se umplu deodată şi rimele se potriviră acum dela sine. Discuţiile auzite la revistă îl ajutară să-şi cizeleze opera cât putu mai bine. In ncyia Iui lucrare el văzu un progres covârşitor. Plecă la redacţie, cu inima plină. Dar când deschise uşa, şovăi. Fn râs nebun, un râs fără frâu, unul din acele râsete cu lacrimi, care vin din senin, se întind ca pecinginea molipsind om de om, cuprinzând câteodată adunări întregi, mulţimi nesfârşite chiar, sgâl-ţâindu-le in spasmuri de nepotolit şi veşnic reîncepând la cel mai mic semnal, tocmaiapuca.se comitetul de lectură la deschiderea uşei. Călimănescu citea o poezie de curând sosită la redacţie. Auditorul delira. Lui Bonlaş i se tăcu frică. Bucala, care stârnea atâta veselie, fu' citită din nou şi pentru dânsul. Şi din nou stârni râsul. Dar, culmea — Botnaş cu toată forţarea luării aminte, nu putu să-i găsească niciun cusur. Ce dracii, o fi găsind prost in ea? Secătura asta de Călimănescu.... Trebui totuşi să râdă şi el, hotărin-du-se în gând să nu dea pe-ale lui decât numai doamnei Itrim, când vor rămâne amândoi singuri, la urmă, ca LUCF.AFARUL www.dacoromanica.ro ■ 420 I.UCliAFARUL No. 20-21. UU9 de obicei. Dar când râmase doar cu ea începu să tremure. In minte făurea cumintele de introducere. Se gândi să aducă vorba pe departe luând mai întâi apărarea versurilor, de care se răsese. Că-limănescu acela prea exagera! Trebuia să convingă pe doamna fll'rim de acest lucru. Dar nu găsea primul cuvânt. Şi -o face ;— lua-l-ar dracu ! Iii e spaima „Zăvoiului" ! • La auzul acestei denumiri, toate privirile se întoarseră pline de admiraţie spre Bontaş. Doamna lfrim îi zâmbi. El plecă ochii cu modestie. Dar deodată > un fior de moarte ii cutreeră. Spaima revistei începu să tremure. De-afară auzise lămurit vocea factorului: Poşta! Corespondenţa fu adusă pe-o tavă de servitorul redacţiei. Adânc mişcat, Bontaş zări printre manuscripte plicul lui. Scrisorile de afaceri fură deschise, citite şi rezolvile. Pe urmă începu literatura. Se citi întâi sonetui unui tânăr, care-şi recomandă opera în modul următor : ...„Către'tine numai o, Cerber al redacţiei, o Charon necruţător, Eacos, Minos, Radamanthe. judecător neînduplecat şi drept, către tine eu întind dreapta, spre a-ţi cere dreptatea pură şi neîntinată”... Se iacu mult -haz de erudiţia şi jocul de cuvinte al tânărului. Sonetul plăcu totuşi şi se holări publicarea, ceeace ajută ochilor necruţători ai lui Bontaş Tîă vadă puţin mai bine, căci de la un timp toţi oamenii şi toate lucrurile din casă, dansau în faţa lor. Dar asia fu de scurtă durată. Căci el văzu cu groază pe Călimănescu înlinzând degetele spre plicul lui. Cele două file albe, pe care le recunoscu îndată, eşiră la ivcaîă... www.dacoromanica.ro # Vo. 20-21. 1919 LUCEAFĂRUL 421 — Fulgens, citi procurorul, cine-o mai fi şi ăsta! ...Citeşte dumneata, domnule Bonla.ş, citeşti mai bine... Asta e mai sigur de isbândă, nu ne plictiseşte cu nicio re-•eomamhtţie. Hârtiile fluturau acum in mâna tremurătoare a lui Bonlaş. C’o voce ca din /mormânt, buzele lui ingăimară : Solie O neîndurală zână, Către tine ' • In van se’pjinde dreapta-mi obosită Şi ochii răvăşiţi de paterni ; , Stăpână ! Neîmblânzită icoana la mă urmăreşle’n noapte.... — N’ar li rău, întrerupe o domnişoară. — Multă patimă, rosti doamna Ifrim. — Cam declamator, dar merge, în--■cuviinţă Călimănescu. Continuă ! Dar înnainle ca Bontaş să reinceapă toţi redactorii se uitară unii la alţii nedumeriţi. Cineva scosese un profund suspin de uşurare. Zadarnic cântară spre vecini; nimeni nu putu descoperi ţie autor şi toii înclinară din cap şi mai nedumeriţi. Fusese desigur o părere, pe care o alunga acum vocea puternică a lui Bonlaş. O minune cu voce aceasta ! Atât de sfârşită la început şi-acum, aşa de sonoră, de limpede. Ochii lui priveau mai mult pe doamna Ifrim decât manuscriptul şi versurile cădeau ca undele unei cascade. Deodată vocea luă o întorsătură neaşteptată ;• cuvintele deveniră şoptite, dulcege ca o muzică. Era partea cea mai patetică a bucăţii. Ochii cetitorului scânteiau. Mâna lui se mişca sacadat argumentând convingător ; trăsălui’ile se întinsese, dându-i o expresie olimpiană, de mare inspirat. Nici când nu semănase mai mult cu Goelhe. Doamna Ifrim îl privea înciudată, că nii-şi poate lămuri un lucru, pe care totuşi îl simţea uşor de lămurit. Iar privirea lui nu vedea de cât pe doamna Ifrim, de cât faţa doamnei Ifrim şi de la un timp numai ochii doamnei Ifrim. Ceilalţi ascultători pieriseră din juru-i şi el nu vedea, nu auzea, nu simţea, că între ei s’a, stârnit o nouă mişcare şi că ei caută din nou unul la altul ; niciunul nu îndrăzneşte totuşi să înceapă innaintea celuilalt, dar deodată, când vocea lui Bontaş dă cele mai pătimaşe intonaţii, o hoholire puternică pornită in aceeaşi clipă din toate piepturile, cutremură până şi biroul cel greu din mijlojeul odăii. Călimănescu râde, domnişoarele Păun râd, redactorii, colaboratorii râd, ochii doamnei Ifrim înnoată in lacrămi. întrerupt brusc, Bontaş priveşte încremenit la atâtea guri descinse şi clănţănitoare, inthise par’că gata să-l înghită. Apoi deodată o mânie aprinsă începe să*i clocotească in piept. Şi’n urechile lui vin abia auzite silabele lunecate in râs, pe care Ie rosteşte Călimănescu. Ei...bi...ne... ma... ma.. re..,gogo...go... ma... n... — Ex... x... tra... ordi... nar... — lauzi... ra... raze de soare... ei, drăcia dracului... in mijlocul nopţei... — .El uitase, săracul, de noapte.. — Şi lăcrămioare toamna... l’n nou râs, trecu ca o vântoasă prin cameră, frământând piepturile. — Ce ton de melodramă răsuflată 1 — Ei bine, atitudinea era adorabilă î — Dar Itoniaş, cum o citea ! — Ce patetic ! . ■ — Mai ales când a pronunţat cuvântul soare... raze de soare... — Mare actor şi Bontaş ăsta ! — Dinadins, ca să accentueze şi mai mult defectele... — Şi cu ce seriozitate! — Bravo, Bontaş! — Radamanlhe ! — Charon ! ’ -- Spaima „Zăvoiului" ! • —> Ah, 'încăpăţânalule, îl ameninţă doamna Ilrim cu degetul... să ştii că dacă nu nc-aduci până mâine niciun vers., nu mai vorbesc... ' Eră ameninţarea zilnică. în pieptul lui Bontaş mânia se potolise. O jale amara ii luase locul. I se părea 'că ghiare ascuţite ii sliişiaseră sulletul şi-l lăsaseră in sdrenţe. Ochii i se umeziseră... — Ce zici, Bontaş — Părerea, Cerber V — Minos ! ■ Abia grăi:. — Mi-e cu neputinţă să vorbesc... Atât ue comică i-erâ figura şi atât de schimonosită vocea, că adunarea isbucni din nou în râs. Ochii lui innotail în !ă-erămi. Şi, cum ceilalţi se întoarseră spre dânsul întrebători, dădu drumul la rân-du-i unei hoholiri sgomotoase, nefireasca, infricoşeloarc, prefăcută. Asistenţa încurajată din nou se porni iarăşi. — Uite cum râ... râde... Bo... Bonlaş ! www.dacoromanica.ro 422 LUCEAFĂRUL No. 20-21. 1919 — Cu adevă... rate... lăcrămi... nu... all... ceva... încetul cu încetul se potoliră. Bontaş îşi ştergea lăcrămile, tresărind din când în cânţi in noui isbucniri de veselie. Dar batista lui i-acopereâ prea îndelung figura. Par’că se uitase ştergând ochii... — Cileşle-ne-o mai departe, Bontaş! K delicioasă ! . Un moment el schiţă in fugă un gest de refuz. Dar frica de a nu li dat ele gol il apucă iarăşi. Aparenţele trebuiau salvate cu or ce preţ... El ridică foile, care căzuseră şi continuă... — Ei, nu aşa! Cileşle-o ca înnainte... Şi el se forţa acum să-şi schimonosească vocea, exagerând prosteşte, provocând râsul, dând el însuşi semnalul. Apoi la urmă, in veselia generală... sentinţa lui căzu ca un trăsnet, rcaprinzând focul... — Sărman caraghios! Sărman caraghios ! Şi după o clipă. — Feriţi-vă de dragoste! — Fă-i răspunsul... Bontaş! — Trage-i un răspuns straşnic! — Da ştii cum ! Se citeau acuma alte manuscrise. Toţi ascultau, işi dădeau păreri, vorbeau, râdeau. Bontaş, la o măsuţă, inlr’un colţ le aruncă fulgere de ură; apoi işi punea capul in mâini privind cu melancolie printre degete pe doamna Ifrim. Şi printre degete, prin bura ochilor iulăcrămaţi i se părea că doamna Ifiim se îndepărtează, se pierde lot mai mult in zare, aşa cum se îndepărtează lucrurile văzute printr’o lunetă întoarsă. l’e urmă începea să scrie ; scria, ştergea, scria din nou. El făurea acum răspunsul şi in chip firesc sură dea triumfător, când găsea un cuvânt mai nou şi mai tare- Un straniu surâs de durere şi triumf. După un ceas rămase Ia forma următoare : „Solia şi-a îndeplinit misiunea. Neîndurătoarea stăpână a ascultat-o până ia sfârşit şi nu numai că a zâmbit afirmativ, dar cu toată neîndurarea ei a râs rlin toată inima. La urmă a spus că va dă răspunsul, când soarele va răsări la miezul nopţei şi când va vedea şi dânsa ghiocei toamna". Când il cili.se încinse o mică discuţie. — Nu prea e la înălţime, îşi dădu cu părerea Călimănescu. — Ba e foarte bine, ce lot te amesteci. — Aici ar trebui ceva mai straşnic. — Ba n’ar trebui... — Asta nu-i aşa de tâmpit ca ceilalţi. — Ba... adică, ăsta-i altceva... — Domnule Bontaş, nu te supăra... nu înţeleg de ce le superi..: putem discuta foarte bine liniştiţi, Vreau să zic că ăsta c puţin mai inteligent de cât ceilalţi, cari ne asaltează zilnic... ori nu eşti de,părere... — Ba din contra... ^ — (ie inteligent se amestecă doamnă Tf'rim... ba e chiar idiot, vede soare noaptea şi ghiocei toamna. Ce zici domnule Bontaş... < — De, de... Im... hună sea... - — Doamnă, reluă Călimănescu. Asta n’ar fi o dovadă ţie prostie. E mai de grabă o uitare de sine in torentul acela de patimă... . — Ba e torent de prostie. Domnul Bontaş are dreptate... — Domnul Bontaş e de părerea mea, doamnă. Văd că m'aprobă... — Ba pe mine mă aprobă. Eu am fost de părerea domnului Bontaş şi domnul Bontaş nu poate fi decât de părerea mea. Noi totdeauna ne-am potrivit in păreri. Nu, domnule Bontaş'.’... — Da, ha da, doamnă... dar... - Vrei să zici că-i inteligent animalul, acela V . — O nu... — Că nu-i idiot cum Irebue. — A... ha nu... da... a, da... e idiot a da... sigur... ha, ha, ha,... că e idiot... — Cum, domnule Bontaş găseşti că e chiar atât de idiotîmi pare rău... Atunci...*.’ se amestecă din nou Călimănescu. — O. a, nu atât... dar e... e... da... mai puţin.. ma ipuţin, sa mai putu gâfâi Bontaş. — Sigur că e ! puse punct discuţiei doamna Ifrim. . Apoi şagălnică : — Dar asia nu insemnează că tânărul Irebue lăsat doar cu răspunsul ăsta... Fă-i un altul, domnule Bontaş... uite până mâine ai destul timp, nu atât pentru el, cât pentru noi. Dar ştii, să râdem, să râdem» să ne prăpădim... Analizează liecare yers şi arală-i domnului Căli-mănescu că torentul de patimă... e torent dc prostie... Haide, fă asta... vreau să râdem." Să ştii, dacă vei trage un răspuns straşnic... să ştii, iţi voi dă voe săi www.dacoromanica.ro No. 2#—21, 1919, LUCEAFĂRUL 423 mă însoţeşti in trăsură... poimâine Ia podul Oltului... Făcu aşa ca să rămână singur In urmă. Vroia să se liniştească; simţea că-1 înăbuşe din nou plânsul. Şi lacrimile îl podidiră iarăşi. De astă dală plângea în voe cu suspine adânci. Dar ca şi când şi-ar ii adus aminte de ceva, se opri brusc şi aruncă o privire speriată în lături. Şi privirea îi căzu pe figurina lui Goethe, pe care doamna Ii'rim o adusese la redacţie. Nici acum nu eră singur ! îşi şterse ţ^chii ruşinat. Goethe din figurină era cu mult mai ironic ca I Goethe din portret. 13a la lumina lămpii zâmbetul lui eră atât de accentuat, atât de luător in râs, că Bontaş avu o bi-, zară sensaţie. 1 se părea într’adevăr că Goethe din figurină e viu, în carne şi în oase şi... lucru ciudat., prin creer ii trecu aşa intr’o doară că el ar fi figurina. O figurină de metal sau de pământ scobită pe dinăuntru. ^ Se pipăi ca să alunge visul cel urit. Şi când se convinse că-i încă viu, deschise uşa cu sgomot şi se aruncă în noapte., Fugise uitându-şi paltonul. Pe stradă mergea repede, înfierbântat, ca aprins de friguri. In faţa cofetăriei „î.a Savarina*, cineva i se pune pieziş înainte, în lumina globurilor dela intrare, — Vai, domnule Bontaş, de când vreau, să vă îgtâlnesc... ^ Kra o domnişoară, o studentă, venită de curând pe acasă. ” — Am auzit atât vorbindu-se de dumneata Ja întoarcere... dar intr’adevăr ai o figură... ţineam de mult să-ţi spui., ai o figură, parc’ ai fi... într’adevăr parc’ ai fi... — Dracu... să te iâ, ii tăie el scurt, intorcându-i spatele şi mistuindu-se in întuneric. Se grăbea, căci avea de lucru in noaptea aceea. Toată noaptea ! Trebuia răspuns, nu glumă... trebuia să smulgă râsul doamnei Ifrim... şi doamna Ifrinv ca orice femee fină, nu râdea aşa, cu una cu două. G. Mihăescu & o v e s fe. & Valul Gate n stânca de granit Ge de mii de ani a'ucrainenit; ?8ate ’n zvon uşor, de plânsei dulce; fBate ncet şi fin ca o aripă S)e lăstun, când Sara se ’nfiripă Şi (a cuiG îl mână să se culce. Gui6u( râde n stânca de granit Ge de mii de ani a ncremenit. Otâde cuiGuf, fericit şi viu. SuG acelaş cer de primă-vară fflori alGastre stânca o’mpovară ÎParcă aruncate pe-un sicriu. plus dt'sesptfţs sânt trs chants Ies plus brauix ,/t/ j’cn suis d’inwiorfels soni de purs sanglois,. (A. de Musset.) Vântul urlă ’n stânca de granit Ge de mii de ani a’ncremenit. Otrlă cu sălbatecă mânie ; cOa(uri spumegate se avântă, S)in adâncuri sumGre marea cântă Găntec de Gfestem şi neGunie. Odorul meu ca valul cel uşor Vi -a Găiut pe tâmple binişor ^Fluturând, cântând ca un lăstun; . O) ar asemeni valului de mare S’a nturnat, şi frânt de desperare SH pornit prin lumi, plângând nebun- Qfoarrne vecinie stânca de granit Ce de rrtu de ani a ncremenit ; cUaina firii sale e adâncă. Sflstfel valul cântă nesfârşit . . . GuiGul ce suG ea s’a ocrotit fMai gingaş, mai dulce pare încă. SfLsiăzi mâinile nu-mi mai frământ Gară plânsul fu isvor de cânt! , Adriana Buzolanu. www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL <24 No 20-21, 1919 St. O. ,îosif şi D. Angliei — File trunchiate dintr'un cael de însemnări — — SFÂRŞIT — • — Despărţirea intre cei doi poeţi a produs impresie în l^mea literară şi in public. Comentariile ii'uu lipsii fie sigur. Vorbe aspre n a avut nimeni împotriva lor, poate vorbe de compătimire. O ia-.ialitale i-a urmărit pe amândoi. Nu-i aud niciodată vorbind unul despre •altul şi dacă o lac uneori, e pentru a-şi aminti cum au lucrat o bucală şi pentru a-şi aduce omagii talentului lor pe ’ care ştiau să-l preţuiască, fiecare silin-du-se până să atârne balanţa in cumpăna celuilalt. Intre acestea, toţi se întreabă ce vor scrie de. acum cei doi poeţi. Curiozitatea lumei literare şi a publicului e-marc. losit continuă deocamdată o serie de traduceri in care ajunsese* un maestru»; .Angliei urmează proza lui neîntrecută. ‘ - . ‘ «IŞ — Angliei a plecat la Paris. Nu mai putea stă ’n ţară. In linsu-i arde Luvru si apartamentul lui in care îngrămădise o sumă de amintiri. Manuscrise inedite, cAicvâ lucrări terminale, multele fragmente, diferite însemnări şi tot cecace formează averea unui scriitor — le-au mistuit ilăcărilc. Au şters şi uncie amintiri intime ale lui.. . , . • * Bolnav de nervi, astăzi sa reîntors Angliei dela Paris. E de necunoscut. Totuşi arată o veselie care se vede bine că-i silită. - Acum c ’n sanatoriu la Elisaveta. Palatul acela îmbrăcat totul in alb îl c-nervează mai rău. II găsesc îngândurat. Singurătatea îl plictiseşte. A regăsit şi aci cunoscuţi. Ideile, lui iau uneori un curs fantastic; totuşi e de o luciditate de spirit extraordinară şi ştie a se examina pe el înşuşi. Sufere de un surmenaj foarte primejdios In Viafa Romanească au apărui câteva poezii lirice de Iosif. Au tăcut senzaţie. Tot ce-a scris mai frumos Iosif sunt ultimele lui producţii. Nenorocirea e in totdeauna bună la ceva. Literatura a recâştigat doi poeţi, pierzând unul, care a dat lot ceia ce putea da. ■ • * • . Angliei se reface. A «început să scrie. E mai vioi, mai satiric, mai tăios dă ^ înainte. Condeiul lui a devenit temut şi ’ instinctiv ia poziţii de atac, deşi pe el nu-1 atacă nimeni. Bravează, sfidează, sufere sau e fericit, nu ştie nimeni. S’a căsătorii cu fosta doamna Iosif. . *- ' • . Apar Cântece de Iosif, închinate „Na-taliei". Versuri lirice de o frumuseţe rară in care se destăinuesc tainele suferinţei unui poet. . O, .sboară iar pc drum de seară Trist cântec pân’la casa Liei, La casa’n veci iubitei sboară Si tainic la fereşti adie-i. Adie-i la fereşti şi spunc-i Stăpânei dulci şi’n veci iubitei Povestea ’ntunecaf a unei i Săăuiane inime sdrobile ■ Să-i spui că nici să o blesteme Nici ură n’ar putea să-i poarte, Ci plânge, sângera şi genic Şi o s’o cheme pân’la moarte; Şi ce sălbatic a iubit-o In patima-i mistuitoare, 1 Şi cum ea însăşi a zdrobil-o, Cum a călcat-o ca ’n picioare! ' • Angliei a început a publica versuri in „Flacăra" sub ciudatul pseudomin Ola Canta. S au rupt zăgazurile, cei doi poeţi cântă iarăşi:. t * Nemulţumiri se abat poate şi asupra lui Anghel. II văd mai des iu Bucureşti, in toiul verei, e singur şi nici el poate nu ştie ce-1 aduce aci pe aceste călduri caniculare www.dacoramamca.ro iu- No, 20-21, 1919 LUCEAFĂRUL •125 Când caută cineva să-ţi abată mândria e greu spunea el. Aproape nedespărţit de bunul nostru prieten Măciucescu, un ®m de o delicateţă şi un tact cum mai rar se întâlnesc. Ciueă, cum ii zicem noi, e depozitarul multor taine. Intimităţile familiare ale lui Anghel le bănuesc totuşi; drama pe care-1 văd că o joacă, suferinţa ce-i se aşterne zi cu zi pe faţă, ce ia trăsături ciudate şi altele multe, sunt însemnări ce zac uitate în-tr’un carnet. * losif a scris La -drme._CosLd
  • l? îi spun. Nu ştiu ce-a răspuns, că nu l-am auzit. Am observat că buzele lui se mişcau ca de un tremurat. Mi-am luat ziua bună dela el, şi l-am privit încăodată lung^ poate nu ne mai vedem. Părea străin de toate câte se petrec in jurul Iui. * ■ .# Ziarele care au venit astăzi anunţă moartea lui losif. Aşa de repede; am rămas surprins. Ai închis ochii sărman tovarăş al vieţei noastre şi dincolo poate, de această lume vei regăsi pacea pe care aci zadarnic o căutai. ’ încununai de glorie, aşa mori tu şi lacrimile ce te-au însoţit la locuinţa de veci, tu ai ştiut să le prefaci în cântecul de biruinţă, a cărei chemare flutură pe Imii de buze. Şi acum, îmi vin in minte două strofe din versirrile tale, umbra sufletului tău ce va rătăci sbuciumată in lume. Căci dacă viata mea e stinsă Şi tu mă dai uitării mâne, In cântecele mele însă Iubirea-mi tainică rămâne, Şi oricât te-ai apăra ’mpotriva Iubirii ce-o ’ngropai în ele, Fantoma-i tristă răsări-va Mereu din cântecele melc. » După un*'an şi ceva, drama dela Bu-ciumeni, Tecuci, agonia şi moartea lui Angliei. Firul ţesut zi cu zi şi-a purtat roadele... După o lungă şi dureroasă agonie, poetul Dimilrie Angliei a încetat de a’mai Ii printre cei vii. Gestul din urmă de eliberare pe care l-a făcut, justifica dragostea lui de vieaţă pe care n’a putut-o însă trăi după cum o visase. Clipe de răgaz n’a cunoscut sufletul lui slniciumat şi frumuseţile ce ascundea ininuf lui ne au rămas necunoscute. Ca un străin trecuse prin viaţă, de şi talentul, verva lui fermecătoare, inteligenţa lui în afară de comun, erau căutate. Singură mângâiere ce-şi mai rezervase a fost scrisul şi scrierile lui arată felul www.dacoramamca.ro 426 LUCEAFĂRUL No. 20-21, 1919