LUCEAFĂRUL REVISTA-PENTRU LITERATURA • SI ARTA APAkt Dl DOUAOkH’Al.lJNA www.dacQFomanica.ro Preţul 4 lei. LUCEAFĂRUL REVISTA PENTRU LITERATURA ŞI ARTA, APARE DE DOUA ORI PE LUNA - - - Director: Octavian C. Tăslâuanu —-------• -----COO----- Cuprinsul No. 19 din 15 Octombre n. 1919 Vaslfo Purvan......Parentaliu ! r%, lUn „ - . . ! Cil;, rliijaeacu .... Cri din urma cai d Arţar Enâjescu.....Ţiganca : „ r i a ■ n 1 Marcel Uomanescu. . i oamna uc nord Lonst. Atimmei.....Mugurii , y Cronica; Arte plastice; Doi pictori ai Moldovei: d-nii Bâieşu şi Bălţ.itu (lim, Ciomac); Muzica :■ Opera Română (1. Nona-Otescu); Teatru: Compania dramatică „Excelsior" (Artur Ennşescu); Culturale (Emanoil Bucuţa); însemnări: „Cu regleţi şi vingalace“ (A, B,); Superficialitatea, „L» vraie Italie*, (Cm, B.) ; Lamura. Planşe: împăratul Traian, după .1. J. Hernoulli ; Moartea Regelui 1K-. a-bal, după O. Ci. Iun ius. ABONAMENT Pe un an........................Lei 60.—■ ii Pe o jumătate de an, . . . Lei 30.- Redncţia .şi Administraţia, Bucureşti, Strada Numa-Pompiliu,' 1 i Abonamentele se plătesc cu anticipaţie in Bucureşti; la Administraţia „Luceafărul" str. Numa Pompiliu 5 9. in Inşi „ Tipografia Naţională, str. V. Alexandri 11. Ut Ardeal „ Banca „Albina", din Sibiu str. Măcelarilor. t in Basarabia „ la Librăria „Luceafărul" Str. Puşchin 25, Cbişinau. Revista se găseşte de vânzare la tonte librăriile din oraşele ţării www.dacoromanica.ro REPRODUCEREA OPRITA PARENTALIA DE VASILE PÂRVAN A l'OPADTHD Tt ăaî ot (Zvd’pwTOt; HPAKAEITOS Oeoi dvr(Tot. AfO. Ti 5at ot &eot; HPAK. ’'Avt>pu>"oi ădavatot. ' (Luciani uit. audio, 14, p. 554) Suni Parentalia. . Cei vii pomenesc pe cei morţi. E o datorie, pe care muritorii şi-au statornicit-o, dintru însuşi începutul gândului despre moarte : liniştea de piatră, in care cădea dintr’odată viaţa, era aşa de grozavă, încât minţii înspăimântate a muritorilor moartea nu-i puteâ fi decât un somn greu. Iar în visele nesfârşitului somn, nu se puteâ, ca celor trecuţi dincolo, să nu le vie dorul după cei lăsaţi şi după cele părăsite dincoace. De i-ar fi uitat cei de aici neajutându-i pe aceia în marele înlunerec de subt pământ, ei ar fi suferit acolo şi sufletul lor chinuit s’ar-fi umplut de mânie. Iar mânia morţilor puteâ fi blestem şi pieire tuturor faptelor celor vii. Pomenirea celor morţi de curând mai deşteaptă încă jale. Iar întristarea e muzica din care apoi înfloreşLe şi gândul celor mulţi.— Morţii de demult nu mai dau nici dor, nici durere, celor de azi. Pomenirea lor e numai un gând palid. Şi gândului acestuia, al recei amintiri, ii trebue tot sângele viu al amintitorului, spre a învia întru viaţa deplină. Sunt aniversări ale morţilor. Cei vii caută să împărtăşească pe cei morii cu bucuria ori cu întristarea contemporană. E încercarea de preamărire acelor pe veci adormiţi, pentru a face, prin asemănarea lor cu noi, lauda ori hula celor de azi. www.dacoramamca.ro 378 LUCEAFĂRUL No. 19, 1919 Să pomenim pe întemeietori. De optsprezece sute de ori s au uscat florile crescute pe mormintele lor. De optsprezece sute de ori s’au ridicat din nou prin zăpada subţire a primăverii alte flori, proaspete. Sunt Parentalia. Oamenii noui, înflorind în marea lumină a vieţii, se pleacă cu reculegere spre pământul unde dorm oamenii vechi, din tăria cărora au crescut ei, oamenii noui, ca florile nouă din pulberea florilor vechi. In pomenirea morţilor e conştiinţa despre viaţa fără sfârşit în cele obşteşti ale ei, e mângâerea blândă a amintirii, care, şi după mii de ani, învălue cucernic palidele umbre ale celor cosiţi, fără reîntoarcere, in fiecare generaţie. Şi viaţa trecută, legală, continuu viu, de viaţa prezentă, birueşte moartea... în care s a scufundat... ca un călător în ceaţă. Ci noi, cei singurateci, murim. . Şi cu noi mor toate ale noastre. Moare durerea. Moare trupul omenesc: începutul înţregei frumuseţi a lumii acesteia. Moare gândul şi amintirea. Şi moare şi marmora în care am coborit sufletul nostru : rănile ei nu sângeră, ele nu o ucid, ci tocmai prin ele ea trăcşte încă mâi arzător în cele mai mărunte frânturi ale trupului ei mutilat. Dar moare şi marmora, de rănile vremii. Moare şi sufletul ei de neînţelegerea oamenilor. Şi nu e nimic atins de mâna ori de buzele noastre, ca să nu moară. Dar cu ochii tăi mari, adânci şi blânzi, dumnezeească Clio, zână a devenirii gândului, tu priveşti crearea prin om a altei lumi, alta decât cea aspră, cea crudă, cea muritoare, ce ne-au făcul-o zeii. Cu cântec epic tu glorifici, cu cântec liric tu mângâi, pe copilul tău. cu suflet din cer şi trup din pământ, omul, şi tu blândo, tu buno, povesteşti... ce a fost viaţa oamenilor. Tu, Clio, culegi de pe morminte florile uscate şi ni le faci iară vii. înflorind proaspete, ca cicoarea pe lanuri. în rouă dimineţii. Tu, Clio, încălzeşti cu focul tău trupurile de demult adormiţilor şi îi faci iară vii. trăind din nou puternic în lumea lor şi năvălind plini de viaţă în lumea noastră : cu sângele încă lunecând pe armurile lor, cu patima încă aprinsă în privirile lor, cu visul încă palpitând în făptura mâinilor lor. Şi între noi oamenii, cei plăpânzi, cei trecători, nemurirea se coboară, ca raza din cer. Bogaţi de nesfârşitul tuturor luminilor aprinse de cei ce dintru început şi fără de sfârşit au creat lumină, noi copiii unei clipe— totuş vecinice: în renaşterea ei perpetuă din cele ce au fost, în nesfârşirea ei de iubire spre cele ce. vor www.dacoramamca.ro No. 19. 1919 LUCEAFĂRUL 379 fi—strălucim de lumina întreagă a sufletului omenesc întreg, de la cel dintâiu care a trăit, până la cel din urmă care va trăi. unul. Ci de n’ai Ii tu, Clio, ca râmele în noroi, aşâ ne-ani târî in întunericul unei singure vieţi, cu dimineaţă şi seară, cu zi şi cu noapte. Tu singură ne faci bogaţi, tu singură ne ridici peste noi. tu singură ne înveciniceşli,—Clio, mărire ţie. . ★ Ruginiau codrii. Ca nişte paseri obosite coborau legănat către pământ frunzele aprinse de cea de pe urmă sărutare a soarelui de toamnă. Prin satele Daciei mergeau zvonuri de răzbunări romane. Negustorii din Miazăzi se făceau tot mai rari. Şi cei cari mai îndrăzneau să se afunde în adâncimile Daciei păduroase, priveau sfioşi împrejur, vindeau repede şi plecau pe furiş. Ostalecii şi fugarii romani, slujitori regelui dac, lucrau cu zor la întărituri, închideau văile către Dunăre, ridicau burguri, dregeau cetăţile, construiau maşini de asalt, turnau arme. Femeile erau posomorite. Bărbaţii erau tăcuţi. Era linişte aspră în toţi şi poruncile Regelui erau grabnic şi cu prisos împlinite. Când începură a cădea fulgii, ştiâ fiecare că în primăvară va puleainuri. Flăcăii, cari cu cincisprezece ani înainte, dăduseră Domnului ţării dace, întâia lui biruinţă pe pământ roman, erau acum bărbaţi în putere. Copiii lor se ridicau acum şi ei. gata de pus la arme. Cincispre zece ani soarta războiului iubise pe Daci. Din pădurile Suebice ale Dunării de Sus, până în munţii Parlhici, cari fac umbră apelor Tigrului, numele regelui puternic, nobil din viţă de nobili, rege din viţă de regi, Decebal, eră pomenit cu cinste şi închinare. Soli daci mergeau în Apus şi în depărtatul Răsărit, la regii neamurilor germanice, sarmatice, scitice, armenice, parthice, ducând sfat de luptă, de împotrivire dârză, de atac necuripal. împotriva stăpânitorilor dela Miazăzi. Din timpuri uitate de amintirea muritorilor trăiau Dacii pe pământul acesta, îmbrăţişat de cele trei ape, cu marea cetate clădită de zei în mijlocul ţării : cu munţi de patru părţi. Ei nu erau o biată naţie rătăcitoare, ca vecinii Germani ori Sarmaţi. Ei nu erau o naţie barbară, ca nenumăraţii locuitori ai Nordului mlăştinos, sărac şi friguros. Ei erau statornici, orânduiţi, luminaţi, în străvechi legături cu civilizaţia elenă,—cu cea mai avântată credinţă idealistă în nemurire, pe care au gândit-o oamenii,—cu tradiţie milenară în cele ale vieţii de societate ori de stat,—cu nume glorios în lupta de libertate faţă de toţi cei puternici din jur,—cu incomparabila epopee de unitate naţională biruitoare a regelui erou Burebisla, îndărătul lor. www.dacoromanica.ro 380 LUCEAFĂRUL No. 19, 1919 Trecutul strălucit, de aproape două veacuri înainte, lumină acum şi calea regelui Decebal. Nii puterea, ci unirea, lipsise întotdeauna marelui neam dacic. Ca principii macedoneni, geloşi de libertatea l«r locală, principii daci ai multelor ţări dace dintre cele trei râuri îşi aşteptau pe Philippos şi pe Alexandros al lor, care cu mână- de fier să-i ţie uniţi întru marea luptă a aceleiaşi patrii. Şi Decebal eră acum ca Filip. Ci soarta n’a voit ca să-i urmeze un Alexandru. Din munţii marelui nostru burg se îmbrăţişează cu privirea în zilele senine întreaga câmpie înconjurătoare, către Tisa, Dunăre, Pont şi Nistru. Precum omul de mare nu se linişteşte până nu pune zăgaz de pământ rătăcirii sale pe ape, întemeind porturi şi staţii şi aşezări, de jur împrejurul împărăţiei sale de valuri, şi anexând mării tot ce îi formează hotarul ei uscat, — tot aşâ câmpeanul şi omul stepei, na s’a liniştit până nu a dat hotar de pământ înalt, de pământ stâncos, mării sale de ierburi si de holde. » Aşâ au bătut milenii valurile scite, sarmate, slave, cetatea noastră pe Nistru şi stropi de sânge barbar au căzut în pământul nostru, rodind după firea lui, la marginea înaltă, de Răsărit, a Patriei. Aşâ au bătut milenii valurile iazyge, germane, maghiare, cetatea noastră dinspre Tisa şi stropi de sânge barbar au pătat pajiştile noastre, rodind după firea lui, la marginea joasă de Apus, — ba pătrunzând prin porţile Munţilor, până chiar în mijlocul burgului, Patriei noastre. Dar pe razele privirilor noastre, care pătrundeau din creştetele munţilor până dincolo de apele străjuiloare, a mers şi dorul nostru după pământ strein. Şi încotro erâ straja mai tare, într’acolo s’a dus şi dorul nostru, mai năvalnic. Decând se pomeneşte neam dacic şi neam român, râul nostru părinte, Danuviul, a văzut când ieşea din valea pannonică pe ambele lui maluri acelaş neam, — pe-al nostru. Dar ce am voit noi, au voit şi cei din Miazăzi. Apele nu-s graniţe, ci drumuri. Şi pentru stăpânirea drumurilor, cu străjuire pe ambele lor părţi, s’au luptat întotdeauna statele şi popoarele. Aşâ cum toată valea unui râu se umple cu o singură naţie, aşâ stăpânirea unui râu cală să fie deplină pe toată valea lui subt acelaş stăpânilor. Regele Burebisla a stăpânit şi dreapta fluviului. Regele Decebal a căutat să statornicească din nou această stăpânire. Erâ dreptul lor. Căci, dela valea Moravei şi până la malul callalian al Pontului prieten, dave-le dace se ţineau lanţ. Icoana răspândirei naţiunii noastre pe pământul strămoşesc, se arată şi în această parte a fi fost a-ceeiaşi cu cea dacică acum două mii de ani. www.dacoramamca.ro No. 19 1919 LUCEAFĂRUL - 5S1 Dar pe malul de Miazăzi al Dunării era acum all stăpânilor decât pe vremea lui Burebisla. Lui Decebal îi stetea în faţă Roma. Şi Roma nu învăţase încă a ascultă de nimeni. Pentru brâul de argint al Dunării lupta aveâ a li tot aşa de cumplită, tot aşa de fără cruţare. ca aceea pentru brâul de aur al Rinului. . * ‘ * # . Ard trupurile, ca nişte ruguri, de văpaia sufletelor tari cari le încing. Se mislue vlaga pământească a naţiilor, de jerlfg de sânge, neîntrerupt cerută, pentru continua biruinţă, de neînduralul lor suflet luptător. Dar precum flăcăul prinde cu braţ vânjos arma care cade ‘ -din mâna unchiaşului slăbit de ani, aşâ popoarele tinere, cu suflete de copii, cucerite de marele suflet al naţiunii perpetuu biruitoare, prind la rândul lor arma. spre a apără cu sângele lor tânăr, cu puterea lor proaspătă, marele gând, care e acum şi al lor. Când, de pe urma nevolniciei ultimului Flaviu, aquileleitalice se dară biruite spre Miazăzi, lăsând toată Dunărea şoimului dacic, când Italia slăbită se închină înaintea’ Daciei năvalnice, Spania romană luă asupra ei lupta pentru onoarea, pentru puterea şi biruinţa Patriei mame. Pentru brâul de argint al Dunărei luptă acum un spaniol, cu fire tânără, cu credinţă proaspătă, cu speranţă nepusă la încercare ; luptă, ca îii vremile bătrâne, ale alcăluirei Italiei — când tăria romană se oţeliâ mai mult prin înfrângeri decât prin biruinţe—cu voinţa hotă-rîta de a împlini cele fixate de Roma eternă, fie chiar şi după un secol de lupte şi un ocean de sânge. Cel ce purta acum armele Romei eră un om liniştii, măsurat cuminte, modest. Eră doar numai prin tatăl lui dintre cei ce în Senatul Romei hotărau soarta lumii. Bunicul său, poate, nici nu vorbise bine limba romană. El eră un soldat, ca şi tatăl său ; soldat ajuns general şi atâta lot. Şi, fost general, fost guvernator de provincie, ajuns împărat, el rămânea încă tot omul din popor, răbdător la muncă, întârziind bucuros la plăcerile trupului, cu nesfârşit respect pentru străluciţii senatori ai Romei, pentru splendoarea Romei, pentru arta cuvântului la Roma. Provincia lui, pe care o guvernase conştiincios şi energic, se mărise acum cât lot Imperiul. Dar sufletul celui ce guvernă eră tot cel vechiu, al guvernatorului provincial, al neitalicului, al „neromanuluR, care se sfiâ de Roma şi eră adânc turburat — până la vanitate — când ea i se închină : a o dispreţui încă nu puleâ, a o stăpâni încă nu-şi simţiâ îndrăzneala. Şi cât a-trăil, iVa putut învăţă acest meşteşug. Senatul Romei a avut două decenii, când a putut crede că mai însemnă cevâ în marile prefacere ale lumii. x • www.dacoromanica.ro 382 LUCEAFĂRUL No. 19, 1919 Noi muritorii suntem mari, nu pentru găsirea unui gând, într’o zi de noroc, ci pentru urmărirea intr'o mie de zile, şi cu, şi iără noroc, a gândului unic. care stă la temelia oricărei vieţi creatoare. Şi sufletul nostru se multiplică prin fiecare gând de-o zi pe care-1 prindem în sborul lui spre neant şi îl fixăm, ca pe o piatră de monument, în opera noastră unică, îri gândul nostru unic. Ci fiecare din noi, intr'o singură zi, cu un singur gând, e mai slab, mai sărac, mai neputincios în cele eterne ale vieţii, decât plugarul simplu, decât cărătorul de poveri în porturi, a căror viaţă e clădită pe legătura di-ntre toate zilele vieţii lor intr’o singură datorie, a muncii. Marea noutate, marea creare, e iubirea aceasta continuă, neobosită, pentru gândul unic. El culege gândurile fiecărei zile, le ciopleşte după nevoia marei opere in care le închide, şi, prinzându-le acolo cu însăşi viaţa, cu însăşi iubirea noastră, el crează o viaţă nouă, biruitoare a timpului. din viaţa noastră cea veche şi roasă de timp. Aşa era mare, simplul, cumintele, modestul, neinvăţatul spaniol, care eră acum împărat al Romei. In viaţa unei singure zile cel de pe urmă senator din Roma ar fi fost — poate — mai înţelept, mai strălucitor, mai vrednic de purpură, decât dânsul. Şi de aceea, pentru fapta unei zile, Ulpius Traianus, împăratul, rugă pe învăţatul, pe strălucitul Licinius Sura, senatorul, să-i scrie cuvintele de solemnă prezentare : zadarnicele discursuri sclipitoare, care învălue în înşelare mintea uşuratecăa muritorilor. — Dar pentru fapta celor o mie de zile, pentru întărirea întru alte secole a marei împărăţii care se clătină, strălucitul Licinius Sura sfătuise în ceasul cel greu pe blândul şi slabul Cocceius Nerva, senatorul travestit in împărat, să arunce pe umerii simplului, modestului, neînvăţalului Ulpius Traianus, provincialul, hlamida de fier şi foc a unei împărăţii, pentru statornicirea căreia numai jertfa fără sfârşit a victimelor umane încoronate cu laurii biruinţei şi jertfa necurmată a victimelor mizerabile sfâşiate de lanţurile robiei, erau faptă îndestulătoare. . * ■k -ifr Omul crede că pentru dânsul natura va in frână legile ei, le va dâ un alt curs, le va duce pe drumul pe care ni s’a părut în slaba noastră experienţă că ar putea fi, măcar accidental, mânate. Căci aspectul material, palpabil, al întâmplărilor omeneşti acopere sufletul faptelor, întocmai ca o mască hâdă un suflet de înger, şi ascunde ochilor noştri — nedeprinşi a vedeâ pătrunzător — esenţa vieţii senine, indiferente, obiective şi unice, care pulsează, neschimbată de voinţa umană, după legile ei, cosmice. www.dacoromanica.ro No. 19, 1919, LUCEAFĂRUL 383 Şi marea înşelare târăşte indivizi şi popoare in suferinţă şi moarte. Un om loveşte pe altul numai pentru a-şi mulţumi mânia, — dar iată, cel lovit moare şi agresorul îşi risipeşte propria viaţă, fiind scos dintre oameni. Un popor e închis de altul prin războiu, spre a nu mai creşte, — şi iată, poporul închis se întinde peste întregul pământ prin darprile geniului său de natură pacinică. Decebal luptă să facă un imperiu unitar thraco-dacic şi îşi găseşte moartea, distrugerea ţării şi pieirea înlregei vieţi politic-naţionale a poporului său. Traian distruge Dacia, spre a avea linişte la hotarul Dunării-de-.îos şi a păstră Românismul din Sudul râului, — şi în loc de linişte, care mi ţine, se naşte un nou popor, care va trăi chiar când întreg Românismul oriental se va li risipit în pulbere. Traian aduce colonişti nenumăraţi, spre a face o ţară romană, in limitele romane. — şi in loc creşte o ţară Dacă, numai de limbă romană, dar în hotarele dacice şi cu sufletul dacic — aborigen — până in îndepărtaţii ei descendenţi de astăzi. Se poate cu sila schimbă haina unui popor. I se poate impune de cuceritor limba, fără cunoaşterea căreia cuceritul nu-şi poate nici cât de puţin uşura robia lui. Cuceritorul dă poruncile in limba lui, iar cuceritul trebue să le înţeleagă, să le împlinească, sau să moară. Se poate schimbă şi numele poporului cucerit, căci el nu mai e decât lucrul cuceritorului, — şi pe pământul cucerit nu mai dictează şi nu mai dă veste lumii despre cele ce sunt acolo, decât cuceritorul. Pentru lumea cea mare cuceritul a. murit. Dar nu pentru legile eterne ale firii. Aşâ precum toate masacrele nu pot fi destul de depline spre a desfiinţâ rasa supusă, ci ea se îndoaie ca oţelul sub greutatea năvălitorului şi apoi, încet-incet, se îndreaptă iară, insinuându-se prin însăşi carnea celor nou veniţi, lot aşâ cuceritorul, venit din ţara lemnului şi a mlaştinelor friguroase, în veci nu va mai clădi în lemn şi nu se va mai îmbrăcă in piei, în ţara pietrei şi a soarelui blând şi senin. Şi casa lui şi masa lui şi podoaba Iui şi, încet-incet, sufletul lui, se va dâ după cele ale cuceritului şi cultura lui va fi potrivită după cultura cuceritului, în tăi mai slabă, că el va ti mai nepriceput şi strein, apoi lot mai asemenea cu a cuceritului. doar ceva-ceva schimbată de firea Iui deosebită ca sânge şi foc lăuntric, — dar în cele mari ale ei ea va fi, ca dintru începutul vieţii omeneşti în acea parte a lumii, cultura ţării, iar nu a omului. Şi cum se întind stejarii numai până Ia anume înălţimi şi latitudini, aşâ îşi păstrează popoarele subt numele diferite, pe care li le dau valurile marilor ondulaţii raciale, aceleaşi ţinuturi de străveche înrădăcinare, în aceleaşi graniţe, pare că fixate până in amănuntele separării uscatului de ape. Priviţi lumea Celţilor în luptă cu Ger. www.dacoromanica.ro 384 LUCEAFĂRUL No. 19, 1919 Manii, apoi a Gallo-Romanilor, apoi a Francezilor, şi urmăriţi în miile «le ani graniţele de Răsărit ale poporului cu cele trei nume şi, totuşi, cu acelaş hotar. Priviţi graniţele Italicilor spre Illvri, iar apoi Slavi, şi înfăţişarea lacului, de jur împrejur italic, al Adriaticei, de două mii -de ani încoace. Priviţi graniţele naţionale ale Dacilor lui Burcbista şi Decebal şi ale Românilor lui Ferdinaud Biruitorul. Urmăriţi pe Thracii Balcanilor în aşezarea lor predilect continentală, cu întregul litoral în mâinile vechilor Eleni şi pe urmaşii lor Turano-Slavi de astăzi în aceeaşi strictă aşezare continentală, cu întregul litoral în mâinile Grecilor contemporani. Cercetaţi .marginea mării nesfârşite dintre coloanele lui Hercule şi pustiul Tanais acum două mii de ani şi astăzi: aceeaşi limbă greacă vă va răsună la ureche în antica Mas-salia şi în noua Odessă. Căci muntele şi marea îşi au oamenii lor deosebiţi. Coasta mării, cu locuiLorii ei. e o anexă a apei, iar nu a' uscatului de care se ţine. Şi Atlantica nordică îşi are pe ambele ei coaste îngheţate pe aceiaşi Dani-Norvegieni. Egeica îşi are pe aceiaşi Greci. Coastele Mării Negre sunt o anexă a vieţii mediteranee, iar nu osteuropene. Neamurile migrează, dar culturile rămân. Şi cum nu singularul, ci genericul, e aceea ce hotărăşte în viaţa popoarelor, mi perpetuele ondulaţii etnice, care amestecă neamuri cu neamuri, le învălmăşesc, le mână iară către locul de plecare, întrucât nu s’au risipit cu totul in marea migraţie, — ci statornica precumpănire a ţării de bază, cu poporul ei primitiv, înrădăcinat în ţarina pe care de milenii o lucrează, cu cultura lui fixată de legile supreme ale firii, cărora noul yenii tfebue să li se supună, asimilându-şi-le, sau să piară, hotărăşte de aceea ce in istoria universală s au chemat, aşâ de adesea cu atâta de slabă înţelegere: migraţii etnice, stabilităţi culturale, ori aptitudini diferenţiale ale raselor. Căci dacă naţiunea nu e nici ceva fix etnic, fiind întotdeauna în fiecare naţiune un nesfârşit amestec de neamuri, contopite încă dela primele rătăciri inlerdiluviale, — dacă naţiunea nu e nici limbă, căci aceeaşi limbă poale fi a mai multor naţiuni, — şi cu atât mai puţin un simplu nume, pe care-I poate impune unui popor chiar numai o mână de cuceritori tirani, ■— atunci nu e ea oare acea expresie culturală creată de înrâurirea pământului asupra omului, nu e ea realitatea biologică a omului modificat de pământul pe care se aşează, după legi neschimbate, care-1 modelează analog, oricare i-ar fi originea şi numele ? Şi atunci, ideea naţională fiind o stare de conştiinţă, înainte de toate culturală, iar geografia umană demonstrând nu după oameni, ci după pământul pe care se aşează, adevărate autocli-thonii culturale, nu ajungem oare la marea realitate istorică, aşâ de neînţeleasă atâta vreme, aşâ de combătută şi de contestată, a auloch- www.dacoromanica.ro ÎMPĂRATUL TRAIAN (Bust, lai Museul Capitolin, Roma) După J. J. Berr.oulli Oi 2, XXIV-a). www.dacoromanica.ro ţ t I V . ■ V' V1 !■ ! < : ■’*L - : . .'1 ‘ J -• ■ 'i.,:.',. ■ j- J-i "r?i r-’f* •; / . J.V ,;t,'' • tr O- ri J 1 t _ "■ ^ t. -v-7 ' " : ,,-o: ' «««■>- -* • r V-.,. ..^ejT-r trt- i-* ; .i. . '*■ • .• • .* V LViV- _ . www.dacoromanica.ro 385 No. 19. 1919 thoniilor naţionale ? Mai poale fi alunei vrc-o minune că graniţele aşâ-zise elniee ale poporului regelui Decebal sunt aşa de amănunţit identice cu graniţele âşâ-zise etnice ale poporului regelui Ferdinand ? Popoarele modelate de pământul pe care prind rădăcini, se suptm legilor lui. Şi nu va fi putere pe lume care să le împiedice a tinde mereu să împlinească, veac după veac şi mileniu după mileniu, poruncile legilor pământului lor. Nici-o suferinţă, nici-o jertfă, nici-o sân-gerare nu le va înspăimântă. Nici-o huzurire a păcii nu le va moleşi până inlr'atâla, ca să se supună fără luptă unor legi omeneşti streine, protivnice pământului din care se hrănesc. Iar când vlaga lor se va fi, sfârşit, când ele vor trebui să-şi înnoiască sângele, primind alt popor pe pământul lor, ca domn al lor şi al pământului lor, acest popor va relua lupta cu aceeaşi credinţă către străvechiul pământ, ca şi când şi el, dintru începutul vremilor, ar fi fost fiul lui. Şi, vechiul popor şi noul popor, conlopite în indissolubile legături de sânge, nu vor mai fi decât unul si acelas. doar numai într’o nouă generaţie a lui: ca fiul născut din cei doi părinţi, de neamuri deosebite, fiu deopotrivă al amânduror părinţilor. - * * * . Viaţa popoarelor e ca viaţa mării: pe adâncurile, perpetuu liniştite, se iscă şi se potolesc — sus — furtunile. Se cutremură tăriile de marile ciocniri ale neamurilor,- în râz-boae. Ard oraşele, se dărâmă templele, valuri de sânge curg din rănile miriadelor aduse la apriga furtună a uciderii de vânturile gândurilor celor de sus, cari conduc naţiile. Pe viscol şi senin, in zi şi in noapte, neîntrerupt mugeşte uraganul morţii... Ci, când iarba mijeşte printre bulgării de zăpadă, neschimbat ca Luceafărul, care se arată la Apusul şi la Răsăritul fiecărei zile, muncitorul pământului iese, potolit şi sigur de ritmul mişcărilor lui, spre a. brazdă pământul şi a ereâ din nou viaţa. Pe adâncurile liniştite ale vieţii nemuritoare a popoarelor, se zbate, sus, furtuna vieţii trecătoare, a palimelor gândului schimbător. v purtat de puternici ce îiicearcă —aşâ de zădarnic— să mâne* după voia lor cursul vieţii adâncurilor. Şi totuşi, şi în adâncuri sunt mari izbucniri ale focului subpă-mântean, care turbură şi ridică, până in lumina apei mereu agitate, perpetuu liniştitele unde ale abisurilor. I.UCKAFARl'L www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL 3»6 No. 19, 1919 Câl inima omenească se va mai puLcq aprinde pentru ceva în lumea aceasta, biruind gândul rece şi cântărilor, iubirea celor mulţi, pentru cele vecinice ale lor, va izbucni ca locul cel nestins, turburând abisurile. • # . Şi oamenii se vor ucide între ei. Căci numai atunci s ar lăsâ muritorii judecaţi in iubirea lor de alţi muritori şi şi-ar lăsâ luate in pace: l'eineca, ţara. credinţa, când iubirea lor ar Ti biruită de frica de moarte. * Şi Dacii nu aunoşteau frica de moarte. Ei iubeau moartea. <* doreau, alergau după dânsa, şi pe porţile, ei întunecate, ei socoteau că intră, mi în eterna nefiinţă, ci în eterna viată cu zeii. Dai- mai mult decât moartea, ei toţi. cei mulţi, cei umili, cei din adâncuri, iubiau ţara Dacă. Şi atunci când nici prin moartea lor ei nu-i mai puteau răscumpără libertatea, când nici prin întoarcerea mereu năvalnică din, trista pribegie pentru libertate, ei nu o mai puteau mântui din robie, atunci plecau şi ei genunchiul înaintea Domnului strein, spre a-i fi robi împreună cu pământul robit, spre av mângâiâ cu tristă lor iubire jalea amară a patriei înlănţuite. Apărarea pământului dacic de regele Decebal şi poporul său a fost un imn de iubire cum rar au mai înălţat popoarele moşiei lor ameninţate. Cucerirea pământului dacic de împăratul roman şi frângerea na-ţiunei dace a fost suprema afirmare a geniului Romei în potrivirea, la firea şi făptura lui. a celor trei continente ce se ating împreună la marea cea de Mijloc. După această ultimă, şi cea mai strălucita biruinţă, lloma n a mai putut merge înainte, puterea ci n a mai rodi^ In lupte titanice ea a cercai să păstreze neatins ce crease, şi. veacuri la rând, ea a luptat, până ce, obosită, sfârşită, dar cu copiii ei toţi maturi, in stare acum să se apere şi să trăiască singuri, ea a trecut din viaţa aceasta, cum trece tot ce e omenesc, fie chiar şi după milenii. Pe anticele ogoare ale popoarelor aborigene ce se întind până la Rin ori în Alpii Răsăritului, şi in marea cetate carpatică, ţarina însăşi, de multul sânge roman, vărsai ca jertfă, devenise romană. Aborigenii se făcuseră fii ai Romei. Popoare după popoare s’au revărsat de atunci peste pământurile Romei şi toate s’au topit in marea fia. căra a vieţii romane. Războiul nu se face numai de cel tari, ci şi de cei slabi. Şi mai totdeauna cei slabi, iar nu cei lari, îl şi încep. Căci cei lari n au ne- www.dacoromanica.ro No. 19, 1U19 LCCEAFARUI. 3S7 " """• .............................................~------------------- ' ▼of de războiu. pentru a întinde puterea lor. Ei trăesc numai, trăesc puternic1, şi puterea vieţii lor răstoarnă popoarele şi împărăţiile, cum coltul seminţei răstoarnă primăvara bulgării de deasupra lui şi creşte lat mai înalt, spre soare. De aceea e şi aşă de deosebit războiul, aşa cum îl fac cei slabi, de războiul făcut de cei tari. Cei* slabi simt că chiar biruind, nu vor puică păstră ce au cucerit, şi de aceea distrug, pradă, ucid, necinstesc pământul şi poporul cucerii. Războiul celor slabi e ca mânia de femee: furios, plin de ▼orbe zadarnice şi stins de sine însuşi prin lipsa puterii pe mai departe. Războiul celor slabi e războiu^ de năvălire şi de surprindere, e războiu de noroc. Si ca norocul de nestatornic si înşelător e si » ? . • * mersul lui. Războiul celor slabi e. când devine tragic, prin ridicarea celor lari împotriva lor, cu gând de desfiinţare, războiul desperării, e războiul eroismului solitar şi zadarnic/o războiul marilor catastrofe • ale naţiunilor şi conducătorilor. Războiul celor slabi e pilda crudă dală dc-zei muritorilor asupra nimicniciei tuturor celor omeneşti. El este oracolul Destinului pentru împlinirea celor dintru începui ho-tărite, ca cei slabi să cadă, căutându-şi prin neinţelepciiine singuri ruina, pentru ca astfel din viata lor să se împuternicească cei lari, cum din carnea căprioarei plăpânde se împuterniceşte lupul pădurii. Cei tari simt că. chiar biruiţi, nici-o putere duşmană mise va putea sălăşlui prea mult pe pământul cucerii dela dânşii şi că intru ■sfârşitul sfârşitului lot o vor alungă. Iar când cei tari merg înainte, când puterea lor se întinde biruitoare peste pământurile şi sufletele altora, atunci cei tari clădesc în piatră fiecare pas mai departe în ţara unde au intrat. -Ei nu distrug, ci construesc din nou. pe alte temelii. Ei nu năvălesc furioşi, ci împing liniştiţi şi siguri de sine, definitiv, ireparabil, pe adversar tot mai departe. Ei nu pradă, ci pun in circulaţie nouile bogăţii, cucerite. Războiul celor tari e vestit dinainte. El nu e războiu de noroc, ci de cumpănită apărare, prin slăbirea sau nimicirea celui ce ameninţă. Şi dacă adversarul e cu multă viaţă în el, cei tari fac războiul de durată, până la sfârmarea finală, oricât de târziu ar veni ea, a celui ce a turburai lumea şi viaţa. Priviţi pe alba columnă din Roma povestea cea triştii a căderii Daciei. Sunt chipuri cioplite, in marmoră rece. a marelui foc. care a topit două popoare într’unul. Numai prin luptă, prin luptă dreaptă, deschisă, fără meşteşuguri şi. cu toate puterile, dela om la om, dela erou la erou, Dacii mi [K)l fi biruiţi. In multele icoane ale marilor bătălii e una, a celei dintâi, când cei doi adversari şi-au măsurat intăia oară puterile şi popoarele * www.dacoromanica.ro 388 I.UCKAFAHUI. No. If), 181» conducând singuri bătălia. Sprijinit pe ullima sa eelate de ziduri, ridicată la capătul drumului clădii de legionari pe pământul dacic, Împăratul trimele în crâncena cumpănire rând pe rând tot ce are ma aprig între barbarii aduşi la credinţa romană, lot ce are mai nezguduit iii măreaţă linişte între romanii săi legionari. Sprijinit pe cetatea sadele munţi şi de codri, Regele trimele in -focul bătăliei cetele sale—în rânduri strânse—cu principii lor in frunte, bărbaţii în putere, ca şi flăcăii încă tineri : cu faţa de copile. Şi însuşi IupiterTo-nans dă ajutor Romei, bătând cu furtună de ape în faţă pe Daci. Cad Dacii ca spicele subl mâna sccerălorului. Şi Zeul însuşi ii acopere cu trăsnetele sale. Şi totuşi, mi-i biruinţă. împăratul priveşte,. trist, după bătălie, departe în munţii duşmani la marea cetate ce n-e poale încă cuprinde. Dar anului unu ii urmează anul doi. şi, de va fi nevoe, anul o sută, al luptei. Jn năvăliri nouă atacă Dacii chiar malul Roman al Danuviului. Pe văile înguste, in pădurile munţilor, ei închid cu ziduri dela un mal la altul calea invadatorilor ee-şi clădesc drumul prin trecători. Şi nu e un pas mai departe, făcut în ţară Dacă, fără sânge roman vărsat ca jertfă. Sfărâmarea Dacilor in luptă deschisă, înaintea pătrunderii Romanilor în munţi, e însemnată cu grele pierderi romane chiar de săpătorii in marmoră, cari—afară de aici—nu dau niciodată chipul celor căzuţi ai Romei. An după an, până la al şeaselea, ţine lupta. Tot mai departe pătrund, zidind, legionarii. Castru de castru, şosea de şosea, se împlântă toi mai adânc in codrii tăiaţi fără milă, în tot mai largi luminişuri, pentru''liniştea de atacuri furişe ale celor înfrânţi. Cetăţile dace sunt asaltate, satele lor sunt arse. Tot mai departe pribegesc învinşii, cu bătrâni, cu femei, cu turme. Ci măreţ banchet funerar au serbat cei puternici ai Daciei, când furtuna deslănţuilă de ei a dus, în al şaselea an al luptei, la robiapa-triei lor. Subt zidurile cetăţii mugeâ bătălia. Pe înaltele coperişuri alergau flăcările. Pe cărări întunecate se afundă, pentru lupte nouă, tot mai departe în codrii ţării sale, Regele. Ci ei serbau, liberi, în ţară încă liberă, unirea lor liberă, cu moartea. In triumfuri romane, grumazul lor nu puteau să şi-l plece. In milă romană, ei domnii, ei dăruilorii de milă, nu sufereau să se întineze. La luptă mai departe sufletul lor amar nu-i mai îndemna, ca pe Rege. La Zalmoxis ocrotitorul, ridicaţi pe palme de blânda zână a morţii, acolo erâ drumul, * acolo erâ mântuirea, măreţelor căpetenii dace. www.dacoramamca.ro t Xo. 1!!, 1919 LUCEAFĂRUL 389 . Acolo, ca cel de pe urmă, avea a veni. in ceasul supremei mini. Regele. Cel dintâi la sângerarea pentru patrie, cel de pe urmă la .mântuirea întru eternă'libertate. Cântă, Melpomene, moartea regelui Decebal. „Pe norii zenitului ţin sfat zeii. E ''/■>/oaraia. In talgerele de aur se 'cumpănesc două suflete. Al împăratului Romei e unul, al regelui Daciei e altul. Apasă pe talgerul Romei privirea de soare a părintelui lupiter Capitolinul. Apasă pe talgerul Daciei privirea de foc îl stă-pânitorului trăsnetelor Zalmoxis Dacicul. Şi nu e mijloc să se plece ’ mai tare un talger, ca să condamne la cădere, ruşine, moarte, talgerul cel mai uşor. Şi faţa zeilor se întunecă şi iubirea pentru ai lor ii turbură şi războiului muritorilor, cumplit, parc ase adăogâ, in tării, războiul zeilor. „Ci Artemis-Bendis-Diana îndreaptă ochii zeilor către pământul de lupte şi sânge. Făptură minunată de cetate luceşte în raza de soare. De munţi păduroşi i-s zidurile, de fluvii largi i-s şanţurile.— Aceasta-i cetatea credincioşilor mei. De vi-s dragă,vă cer ascultare.— Din timpul când Gaia a creaL Cerul, Munţii şi Marea, Moirele aspre au pus legătură ci udă : că tot ce e viaţă să fie mereu cucerit prin moarte. Cetate de zei. ori cetate de oameni, zid al Titanilor, ori zid de mâini muritoare, nu va trăi fără jeţtla celei mai scumpe vieţi zidite în piatră de meşteri. Ci cel mai scump suflet al cetăţii melc de munţi :şi de ape e sufletul regelui dacic, cumpănit în balanţa de aur. Pe veci să trăiască cetatea, cu sufletul lui prins în ziduri. ..Prin codri uitaţi de lumină grăbeşte spre Nord biruitul. încă odată, mai vrea să-şi adune vitejii, să lupte cu Cesarul Romei. E singur. Sufletul lui arde de iubirea pământului tată. De-ar ti zeu, ar da suflet copacilor uriaşi ce-1 cuprind subl bolta lor largă şi plină de murmur. „Pe norii zenitului zeii au hotăril. Cu rază de soare lupiter luminează calea Romanilor cari grăbesc după rege........... In balanţa'de aur talgerul lui se ridică.... „Cu arma muiată ia zile de glorie in sânge duşman Regele; liber, jie pământ încă liber, săvârşeşte jertfa. „In zidul cetăţii de munţi şi de râuri, sufletul lui părintesc o-croteşle. etern, dăinuirea Daciâi". ' * * ★ -k Furtuna de la faţa mării sa*" potolii; marea răscolire a izbucnirilor din adâncuri s a liniştit ; e pace şi cântec al vieţii peste tot locul. . ’ i www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL S’o 10, 1919 S'au împlinii cele holărîle de zei. Prin şalele Daciei se vad pretutindeni feţe streine : din împărăţia cea Cară margini curg mereu oameni noui. cari se aşează pe plaiurile palriei. Drumurile şi-au schimbat cursul : nu mai merg. cape vremea Regelui, mai mult pe culmi. ei. pe văile râurilor, soldaţii cei noui zidesc drumurfle nouă ca pentru vecinicie : burgurile principilor s au puslţil: domnii lor odihnesc subt brazdă. Cetăţile nu se mai ridică pe vârfuri de dealuri, ci se clădesc pe maluri de ape. la margini de drumuri. In munţii cu aur. în dealurile cu sare, sapă acum cei veniţi de departe şi scot cu hărnicie averea pământului. Şi cetăţi şi oPaşe de piatră şi case şi temple şi bai şi vile de marmoră se ridică—in înfăţişări italice—dinlr’o zi pe alta-Şi negustori nenumăraţi cutreieră ţinuturile şi soldaţi de-ai Romei se aşează la sale după isprăvirea slujbei lor grele : şi tot mai departe pătrunde vorba romană, credinţa romană, viaţa romană. Dar cei nou veniţi nu se mai gândesc la vechile lor pairii. In ţara eroului rege ei nu se mai simt Romani, ci Daci. Şi Dacii cei vechi, ce-au mai rămas in ţară, nu se mai simt aşâ de instreinaţi ca să lie la fel cu cei ce-au devenit tot Daci, cu toată vorba şi gândul şi viaţa lor romană. Iar cântecul muncii, pe anticele ogoare, începe să răsune in sunete romane. Gi din Miazănoapte bal mânioşi la porţile patriei robite Dacii-cei-liberi. Când principii au bă’ut cupa morţii, când Regele a sfâşiat cu spada proprie vălul veciniciei. poporul a dat foc satelor şi ru femei, cu copii, cu vite. a pornit către munţii, ce lot mai departe dau ocrotire. în Nordul păduros şi sălbatec, pribegilor dornici de libertate. Dar in aspra ţară carpică, costobocă. sarmalică, streinii din Sud nu-şf pot găsi pace. Mor părinţii de dorul patriei robite, iar fiii le moştenesc acelas foc sfânt de iubire a străvechei ţarine dace. Şi lie-care generaţie, sfărâmând zăgazul graniţei romane, năvăleşte în Daeia-mamă, dă tributul de sânge Romei, care neindurat zdrobeşte ceata năvalnică: şi miriade de Daci liberi sunt transplantaţi de Cesari. înapoi in patrie, ci—într'o hune romană. Şi deceniu după deceniu Dacia îşi recapătă copiii pribegi, cari întăresc cu sufletul lor aprig viaţa roditoare a Patriei. Şi când. după trei jumătăţi de veac, cei de la Roma pierd nădejdea de a mai ţine închise hotarele mereu rupte de barbarii germano-sarmatici, când slaba lor minte crede că îndărătul apelor late ale bătrânei Dunâri s ar puică mai uşor feri de diluviul barbar. Dacii cei liberi sunt cei wiai năvalnici, sunt cei mai aprinşi, in lupta de reluare a Patriei. Pe columna de marmoră palidă din forul biruitorului lui Dece-feal cea de pe urmă icoană a marilor lupte arătâ plecarea în exil a neîmpăcaţilor iubitori de libertate dacică. Şi Roma şi Cesarul cre- www.dacoromanica.ro No. 19, 1919 LUCKAFAKUL 391 deau că au biruit. Dac conlinuă contestare a biruinţei au făcut me-reu-nouile, false, triumfuri, de Dacicus Maximus, ale împăraţilor veacului următor : Maximinus şi Maximus şi Decius şi Gallienus şi Aurelianus însuşi. Sau întors vremile: legionarii se retrag in Imperiu ; Dacii se reaşează in patrie. ' Ci nouii veniţi sunt acum—după trei Jumătăţi de»veac—mai puţini ca ţăranii pământului dacic —de rasă şi romană şi dacă, dar de singură limbă romană—, uniţi pentru vecie in aceeaşi iubire către pământul patriei lor comune. Se pustiesc oraşele de piatră şi palatele şi teatrele şi băile, de granit şi marmoră; se acoper de pălămidâ drumurile zidite de legionarii Romei. Se duc cei bogaţi, cei dornici de linişte, cei ce niciodată n au iubit pământul Daciei. Dar din nou se îndesesc satele după străvechea ftbi.şuuirc dacică. Din nou se clădesc casele numai după antica tradiţie Ihracă. Şi portul lucrătorilor ţarinei roditoare a rămas acelaş ca înainte de venirea oaspeţilor italici. Şi aşezămintele vieţii lor simple, şatene. înaintea cărora si Romanul trebuise să-si îndoaie legile lui rigide, organizând rural Dacia, se reînlăresc, ca în străvechile timpuri libere. De marea lumină a Romei rămâne însă pe veci luminată Dacia. Melodioasa alintare a dulcelor vorbe italice robeşte pe toţi strănepoţii .eroului rege. Şi numelui Daciei furat de Roma, copiii Daciei îi pun în loc însuşi umilele Romei. La Miazăzi de brâul de argint, pentru care au luptat până la moarte Dacii şi legionarii, Cesarii întemeiază «> nouă Dacie. Ci în Dacia cea adevărată. în mijlocul barbarilor cu cari nu mai seamănă nici w graiu, nici in suflet, ţăranii ogoarelor,' păstorii turmelor, se. simt Romani, se numesc Ronfani şi întemeiază • nouă Românie. Cetatea eternă a eroului rege e de-aeum o cetate romană. Apărătorii ei vor slrăjui statornic in numele Romei. Din marea iui s a născut marea iubire. Diluviul barbar curgând de ambele părţi ale burgului dacic spre lumea mărilor calde, acoperind adesea cu valurile lui turburi şi însăşi cetatea înaltă, nu va putea clăti nicio piatră din aşezarea cea trainică a Romanilor dacici si a Dacilor liberi. * * * • » Astfel lupta cea mare, a geniului Daciei cu geniul Romei, a ra-mas ca un simbol sacru pentru toate luptele popoarelor viitoare. Din marea lor ură sa născut.marea iubire. Cântă, Eutcrpe, cântecul Daciei. „Dacia, fecioara, turbură liniştea ta, divine Romule. Frumoasă www.dacoramamca.ro \ \ 392 LUCEAFĂRUL No. 19, 1919 1 't - şî crudă, ca pusliâ. ca arşica verii, cu năvale de foc şi jale. ţaj’a la. Aşa era menirea fecioarei sălbatece: să facă gol, să aprinză llacări, să samene spaimă in jurul ei. Lumina ta, puterea la, frumuseţa ta. o trăgeau spre tine, Rotnule: dar sălbateca ei libertate, de Diana, o mână înapoi în pădurile ei nepătrunse, când tu, din liniştea la turburată, înlindeai braţul spre dânsa. Ci sufletul său se aprinse odată şi el. de ispitirile crudei fecioare. Şi ai vrut s’o cuprinzi. Cu tăria Atalanlei zâna neapropială te-a aruncai la pământ însângerat de răni. Tu n o iubeai tare şi n ai putut-o frânge. ..Şi atunci Aphrodile, cu zâmbet de glumă ucigaşă. a poruncit Iui Eros să te săgele. Ardeâ sufletul tău ca soarele in amează. Al prins-o, ai luptat, te-ai rănit-şi ai rănit-o, v’aţi privit lung, duşmani de moarte, ai sărutal^o şi — nai cuprins-o. De focul ruşinei că ai biruit-o, de ura puterii de-ai lrânt-o, de flacăra mâniei că ai sărulal-o. sa pregătit să le ucidă. Şi Aphrodite zâmbea divin: cum ar puica doi zei să se ucidă, de cât iubind. Şi tu, nebiruitule, ai Ţbiruil-o. îmbrăţişarea la erâ dogoritoare de toată văpaia verilor tale aprinse, sărutarea ta era dulce de toată melodia cântecelor'tale italice, cuvântul tău era blând de întreaga mângâere a iernilor tale calde, ochii tăi erau luminoşi de tot seninul mărilor tale clare. Si fecioara care te * > s urîse cum nu te mai urîse încă nici om nici zeu, te-a iubit cum nu te mai iubise nici-o femee. Ea se făcu tu-însuţi şi copiilor ei, ea. singură dintre femeile iubite de tine, le dădu numele tău. Şi ei luptară şi muriră, din veac în veac păstrându-ţi: numele tău, chipul tău, gândul tău, glasul tău, lumina ta, gloria ta. ■ „Dacie. Romulc, ‘ „Mărire vouâ“. t ’ • * A * Când adâncile neguri ale pământului, care fierbea încă in haosul focului, au început să se ridice, când raza luminei a început a pătrunde către imensele ape, când marile oceane mereu frământate de furtuni s au luminat de soare, marea a văzut în tării cerul. Şi lumina a străbătut-o ca un iior al vieţii şi cerul s’a oglindit in clara ei faţă, şi întreaga podoabă şi întreaga adâncime a boitei însorite, ori înstelate, s a răsfrânt in apele murmurătoare. Şi de neasemănata fruinu-seţă a cerului s’a înfrumuseţat şi marea şi marea a iubit cerul. Aşa s au luminai mereu, in schimb continuu de lVumuseţă dela unul la altul, bărbatul şi femeea dacoromână şi, întru perpetuă moştenire. urmaşii lor până astăzi. Din marea suferinţă şi marea înnobilare a luptelor de libertate ale bărbatului dafcoromaiV, s a luminat cu cerească lumină şi sufletul tovarăşei lui de viaţă1. Din delicata, supusa, www.dacoramamca.ro NTo. 19, 1919 LUCKAFARljî- 393 ingercsc-răbdătoarea ei muncă frăţească, a crescut floarea iubh."el curate, iubirei sfinte, din sufletul tare şi nobil al bărbatului patrie* vnoaslre. Cum picătura de fosfor aruncată Jti broiizui topit îi SCbiiiibă toată firea, făcandu-1 mai tare, mai cald in strălucire, mai rezistefd, aşa un singur fragment de rasă superioară, tare, cu suflet cizelai de .‘experienţa milenară, schimbă toată firea poporului cu care se amestecă, lăcându-1 în întregime superior felului lui de existenţă antecedent aliărei. ' In nivelarea generală a lumii vechi, prin aducerea ei la viaţa.de .aceeaşi, unică, culoare romană, fragmentul transcendental, de suflet elementar, caracteristic, individualist-originăl, al fiecărei naţii indo-europene, trecute la Românism, a impus biruitor fiecărui ţinut al lumii romane felul specific de a cugetă şi simţi — în cele etern omeneşti — al naţiunii autochthone. Fiecare popor trecut la Românism a apărat apoi noua lui formă de viaţă în felul său debsebit. cu străvechile lui puteri prcromane. A fost fiecare roman, precum pe urmă a fost fiecare creştin, cu apatia, ori cu focul nestins, al sufletului său preexistent. In alcătuirea sufletului naţiunilor prin topiri de suflete diverse spre a formă un aliaj nou, ca înfăţişare şi ca putere, femeea e ca picătura de fosfor aruncată in bronzul topit. Bărbatul e. înainte de orice, fiul femeei. Fiii oamenilor sunt aceea cc siinL femeile lor: discrete, credincioase, cu suflet adânc, supuse, devotate până la moarte, — sau: greoaie, brutale, scnsuale, banale, i Joquace. Prin a fi narea femeei se afinează rasa. Şi femeile noastre au JqsI afinate de suferinţă, răbdare, credinţă, muncă, tăcere. închinare, Şi fiii ţărancelor au fost: suferitori, răbdători, credincioşi, muncitori, tăcuţi. închinaţi datoriei, dintru străvechile timpuri şi până în zilele ele întemeiere a ţării celei nouă de azi. La naşterea sufletului rasei biruitorilor de azi stă femeea Dacă, Tăria bărbătească a femeilor spartane,— marele foc de nebună închinare zeului îndumnezeirii noastre aici pe pământ. Dionysos inspiratorul, care ardea în femeile thrace,—măreaţa tovărăşie .în luptă şi suferinţă alături cu bărbatul, in sfăluire cuminte, şi maesloasă maternitate. a femeilor romane, — erau in femeia Dacă. Spartan-thraco-roman a fost sufletul, care la alcătuirea naţiunii noastre, ne-a fost dăruit de femeia Dacă. Pentrucă şi-a crescut, pentrucă şi-a cultivat, penlrucă şi-a înnobilat aşâ fel femeia, pentrucă a creat prin milenara alegere şi desăvârşire a lipului ei, o astfel de femeie, Dacul a dat firea lui noului popor, * .dacoromăh- Nu Tn limbă, nu în obiceiuri, nu în forme materiale ale www.dacoramamca.io i 394 LUCEAFĂRUL Xo. 19, 1911* vieţii a lost biruinţa, ei in calitatea sufletului. Marea linişte, marea nobleţă suverană, care peste romanizarea prin suflete diverse, venite de pretutindeni, — peste imensa inundaţie slavă, care ameninţase a ne' face greoi, molâi, confuzi şi triviali,, ca cei nou veniţi. — peste marile infuziuni de sânge străin de toate neamurile, ne-a păstrat sublimi in aristocratica noastră înălţare spirituală peste toţi cei dimprejur. a fosl darul primei femei Dace. căsătorite cu primul Roman aşezat în Dacia, şi 'a urmaşelor ei cu suflet tare, daco-romanele. . Priviţi pe fiul femeei Dace : ţăranul : cu boiul drept, cu figura rezervată, cu ochii sfredelitori, cu glasul crescuL ca pentru vorba dela distanţă mare, cu mişcările rare. potolite, pentru a ţine mult la oboseală. cu sufletul senin intru aşteptarea ca ceva firesc nu numai a binelui, ci mai ales a răului, cu legea cuvântului dat, ca legătură până dincolo de moarte, cu delicată ascundere a durerii ori bucuriei prea mari, cu domneasca ospitalitate dela egal la egal. cu bunacu-viinţă distinsă faţă de feţele luminate, dar şi cu adânca ironic şi nobila închidere în sine. pentru cei ce nii-i simt cuviinţa lui. * . * ★ singur drum : Biruinţa Romei in îndoirea sufletului dacic către limba şi viaţa romană nu e totuşi o faptă de-o zi a unui suflet de sută. Şi nu sis-gur sufelul dacic, ci nesfârşite popoare au fost frânte de tăria sufletului Romei şi aduse pentru milenii la luarea formelor ei de viaţă. E o nepătrunsă taină ce calc ia noua fiinţă zămislită dintr’un bărbat şi-o femee. Dar mai măreţ mister ca naşterea naţiilor nu e_ Şi mintea noastră slabă cearcă a-şi lămuri începutul. Puterea popoarelor nu-i de lot felul, ci numai de unul. pe-uit - pe toate, nu le dau zeii nici-unuia. Unele sunL lari prin arme, altele prin arte. Principiul vieţii lor creatoare stă inlr’o unică, soldară şi ireversibilă forţă a geniului lor izolat. Un singur gând, luminos cât un soare, acopere pe toate celelalte, le schimbă pe toate după lumina lui şi, pentrucâ e unic. şi incomparabil, crează din el fapte eterne, numai in felul lui. . Care a fosl gândul biruitor al Romei ., Care a fost forţa ei unică, de a înfăptui lumi nouă, de a stărmâ suflete şi popoare ? * Marea putere a Romei, nouă. ni se arată în aceea, că înfăţişa pentru sine ca şi pentru toate popoarele pământului, mi autoritatea organizalor-nivelatoare a unui administrator tiran, păzind cu străşnicie liniştea şi asigurând buna stare, folositoare tuturora, mi gloria cuceritoare1 de suflete a unui dionysiac supunător al întregului pământ. Ini hieratica incorporare a unor zei atotputernici şi cruzi, in ' * www.dacoromanica.ro » No. 19, 1919 LUCEAFĂRUL 395 («upul unor muritori proclamaţi zei, şi adoraţi cu teamă şi supunere «le robi. de cei credincioşi lor, iui strălucirea superioară a unei mari cetăţi a cugetării geniale suprapămânlene, mi aspra autoritate raţională a unui .consiliu de administrare .prin delegaţii dale unor regi, unor mari preoţi, unor bătrâni collegiaţi, ori unor generali.— ci. un nou fel de religiune. Pentru întâia oară şi — până azi — pentru cea din urmă, in istoria omenirei se crea acel mărtţ concept al Stalului-Zcu. cu teribila voinţă a unei divinităţi abstracte. Roma. căreia împăratul însuşi nu-i erâ decât un acolylh divin şi dela care procedă toată maeslatea, toată puterea, toată gloria. — acea religie politică, in care bece credincios admis la mysterii erâ un membru-cetăţean cu depline drepturi egale,'chiar'celor ale impăralului-zeu. asemenea căruia erâ in dreptul său de a deveni oricând prin singură devotarea lui întreagă cultului Zânei-Mame. Iar ca însăşi, divinitatea eternă. Roma, nu-şi luă «le pristav al ordinelor ei imutabile pe muritorul făcut o clipă preot suprem al cultului ei. ci pe întregul popor al credincioşilor ei, în abstracţia lui supraumană : „Senatul şi poporul Roman". A fi Roman însemnă a fi mrom/le specie unică, a fi membru al-dmens.ului colegiu religios militant al adoratorilor Romei, a fi însuşi participant la puterea şi la’gloria Romei. Aceea ce nici geniul incomparabil al Greciei, prin braţul eroului sublitn-iinic. Alexandru fiul lui Filip. aceea ce nici regii-zei ai Orientului, aceea ce nici teribilii servitori ai Iui Allah, n’au putut realiză in marile diluvii de sânge, cu care au inundat pământurile ce voiau să şi le modeleze după sine, — a fost .etern creat, dintr’o singură încordare, in două secole,, «le Slalul-Zeu al Romei, nemuritoarea. Străvechi senatori ai Romei, ori barbari in pici neluerale. împăraţi aduşi in triumfuri, ori sclavi mizerabili in lanţuri, toţi se simţeau înfioraţi de taina grea a Destinului, când paşii lor ii purtau pe unul din multele drumuri ce mânau spre cetatea celor Şapte Coline. Ca pruncii arşi de vii in pântecele taurului de aramă al lui Mo-loch, aşâ aruncă Lumea închinătoare Romei pe_toţi copiii ei cei mai buni în văpaia vieţii aprinse din celatea-eternă. Ca fluturii ucişi de flacăra împrejurul căreia zboară, aşâ cădeau bărbaţi şi femei în pierzare şi moarte de furia vieţii nebune, care ardea in Roma. cea de aur, de marmoră, de flori şi de temple. Dar cei tari, cari biruiau prin putere, ori înconjurau prin prudenţă, laţurile fără număr aruncate în cale de geniile ispitei, aceia, puteau primi închinare — până chiar şi asemenea zeilor — dela miriadele ce li se încredinţau : spre cucerire, stăpânire ori ucidere, de implacabila Romă. Iar dacă cultul religios al Statului-Zeu. Roma. cu templele. \ / www.dacoromanica.ro I I 39t> LUCEA EA IIUL No. 19, 191!/ preoţii şi colegiile ei de slujitori, atrăgea iară putinţă de opunere pe toţi cei ce-i veneau aproape, făcându-i credincioşi ai nonei religii, apoi viaţa romană, în formele ei concrete, eră o unică clădire de piatră, un templu unic. cât însuşi Imperiul de mare. Imperiul Romei eră o răbdătoare, simetrică, armonioasă, uriaşă construcţie a unui singur, divin architect: cu drumuri, oraşe, graniţe? poduri, cetăţi, apeducte, băi, amfiIealrc>^zidiLe ca pentru vecie, zidite deolallâ, legale intre ele, ca o singură, neasemănată reţea, din care nu scăpau marei strângeri, intre firele ei nesfârşite, nici naţiunile, nici indivizii odată cuceriţi. ^ . De-ar fi voit împăratul să prindă in pumnu-i titanic Cetatea celor şapte coline şi s'o ridice în tării până la tronul lui Jupiter, de firele tari ca oţelul : nesfărâmalele-i drumuri, indissolubil legală, ar fi atârnat în văzduh întreaga lume romană, cum de butucul de vie atârnă nesfârşitele-i viţe, cu lăstari, cu frunze şi struguri. Iar’Dacia întreagă ar fi fost un mare ciorchine, legal de lăstar prin drumul zidit peste fluviul părinte de Apollodor din Damasc. Semn al ubiquilâţii Romei erâ monumentalitatea ei de eternitate. Şi atotputernicia ei. arătată'plastic prin gândirea archileclonică, cucerea, robea, assimilâ, lot ce. erâ suflet străin. * * * La Seiinus in Cilieia, moare împăratul. E luna ce poartă numele întemeietorului republieei imperiale. Zeii n au voit să isprăvească cu £'Mnif)plreaga muncă a zilei vieţii lui. Când, în Olymp, la divinul Svmposion. blândul stăpânilor de- popoare va da seamă de faptele lui'; el va fi trist că războiul parthic a rămas pe vecie neisprăvit. Cel totdeauna biruitor e acum biruit. Cel totdeauna neobosit e acum obosit. Trupul ros de suferinţă se cere unit cu pământul pă-rin te.’ far sufletul luptătorului, e acum mai presus de toate neliniştile lumeşti. Cine va fi urmaşul ? Vor avea grijă cei ce l-au chemat şi pe dânsul'. Senatorii Romei veghiază la cârma divinei corăbii. Ochii mei le văd, împărate, in zilele tale de neîncetată veghe. Cu statura?'ia maeslos-inallă, cu părul tău alb înainte de vreme, cu faţa ta nobilă şi energic dominatoare, cu ochii tăi atenţi privind ca pentru a pătrunde dincolo de lucruri şi oameni, cu fruntea ta brăzdata de dunga verticală a voinţei, cu buzele strânse in semn de slă-pânire de sine, cu liniştea La sigură, cuminte, hotărâtă, răbdătoare, nezguduită şi la nevoie aspră, dar nu crudă, cu iubirea ta de ascultare, ordine, Statornicie, — o, ce măreţ potolite, ce tăios pătrunzătoare, ce modest păstrătoare, ce senin iertătoare, ce adânc înţelegătoare a vieţii cum e, gălăgioasă, murdară,, perfidă şi vanitoasă, sunt f' www.dacoromanica.ro No. 1'.). 1919 LUCEAFĂRUL 39* scrisorile laie către hunul, naivul, preaplecatul, plinul de sine. recunoscător devotatul lău sclav şi prieten. Plinins.* Djn căutătorul de glorie războinică, ultimul Flaviu, ale cărui înfrângeri le-ai răzbunat tu, Nerva Traiane, urmaşii tăi au făcut un fricos căutător de pace. Din tine, cumintele păstrător al ondinei, păcii, străvechei tradiţii, neînţelepţii tăi descendenţi au făcut un gelos imitator al macedonicului Alexandru. Pentrucă ai biruit, pentrucă ai făcut să inllorească liniştea roditoare, binecuvântata pace, le-au socotit un hrăpăreţ supunător de- popoare. Şi hula ta împărate e astăzi şi bula noastră. Ingădue Caesar Auguste, celor ce acum tc cântă, să dea seamă sacră de viaţa fiilor tăi. „Când Roma ne-a lăsat iară singuri în cetatea lui Decebal etern-, veghetorul, valul năvălirii barbare ne-a acoperit cu lotul. Cum se prind de pământ, proptindu-se în multele lor rădăcini, copacii înecaţi de apele furioase, ce vor să-i znnilgă cu dânsele, aşâ ne-am prins noi cu ţoală tăria* sufletului nostru de slrăvechia noastră ţarină dacoromână, proplindu-ne în zidul munţilor noştri, ca să nu fim zmulşi şi târâţi de puhoiu. „întreaga-noastră putere ne-am cheltuit-o de-atunci, împărate, ca să stăruim pe pământul, unde ne-ai pus de strajă.; Alţii, la adăpostul nostru, au ridicat iară oraşe strălucite, palate de marmoră şi temple până la cer. Alţii, la adăpostul nostru, au onorat iară pe Apollon şi pe cele nouă Pieride. Şi poeţii lor au cântat iară şi sculptorii lor au săpat iară, şi architecţii lor au clădit iară. Şi pe când noi nici satele noastre nu ni le puteam face pentru un veac de om, ci aceeaşi generaţie trăia in locuinţe de mai multe ori arse şi din nou clădite de vecinicii martiri ai credinţei intru Daqia şi Roma, ei, cei cari înfloreau la adăpostul nostru, se mândreau de opera păcii, care eră darul nostru, şi se uitau cu dispreţ, la sărăcia şi lipsa noastră. ..Am trăit, împărate, de când ne-a lăsat Roma şi până in ziua de astăzi, ca Daci, in sate, iar nu ca Romani, în oraşe. Rezistând în Dacia, împotriva tuturor veneticilor, reintinzându-ne peste tot ţinutul dacic, dăinuind în simplicitatea, vitejia şi neînfricarea ţăranilor daci.— de-abiâ âzi după pplsprfzcce veacuri, ne putem iară gândi că suntem şi Romani. De-abiâ astăzi, legionarii tăi sau putut întoarce iară, biruitori, la Apulum, ®la Napoca, la Porolissum, la Sarmizegelusa. „După optsprezece veacuri valul năvălirii nordice a fost biruit. Din nou stau strajă la Rin şi in munţii Răciri soldaţii cu coif roman. „Dar amarnic e, împărate, chipul hâd al urii, care de jur împrejur ne împresură. De când ne-a lăsat Roma singuri, numai cu focul de ură, de jur împrejur, am trăit. Ura lor însă — a tuturora — ne-a ridicat de-apururi peste toate cele lumeşti. Noi am înţeles ura lor, şi nii ne-am făcut negri la suflet: pentrucă ura lor era’flacăra' < www.dacoromanica.ro LUCliAl-AKUL No. ÎS). 1»1M 3»* caro ne făcea lari, pentrucâ ura lor eră cultul pe care cei răi îl consacrau geniului nostru, penlrucă ura lor însemnă pentru noi moartea totdeauna gata să ne înghită, moartea care ne tăcea sublimi în gândurile noastre. Mărire lie. Ură, a duşmanilor noştri, tu me-ai împins pe înălţimi singuratece de unde suiletul nostru a putut clar pătrunde tot ce este etern zadarnic in cele omeneşti si de unde. asemenea zei* * • lor, noi am recunoscut viitorul nostru numai în opera prin sine creată a inlangibililăţii noastre spirituale. „Ci jk anticele noastre ogoare, lot aşă de bogat ca în vremea voastră, divini întemeietori, creşte grâul. Şi munţii dau lemnul clădirilor pe uscat şi pe ape şi fierul armelor şi focul ascuns subt pământ, in stane de piatră ori în izvoare negre ca iadul. Şi vinul, cel sfânt lui Dionysos şi sarea căutată şi de fiare, şi aurul începător al răului intre oameni, dar sfânt pentru preamărirea in chipuri a puterii divine, toate le avem ca atunci, când Destinul ţi-a ^nânat paşii. Auguste, spre cetatea de munţi şi de râuri a elern-veghietorului Decebal. . - ..Şi tot ce-au furat barbarii in sule şi sule de jafuri n a lăsat nici-o urmă in mereu roditorul pământ, pe care din iarnă in vară părinteasca binecuvântare a firii îl îmbogăţeşte ca pe nici-unul-allul. Iar gândul nostru, perpetuu, intru fiesc-recunoscăloare închinare, se îndreaptă către aşezălorii noştri pe binecuvântatele noastre plaiuri! „Dar ţie, Caesar Auguste, închinarea noastră e şi alta. Nu pea-■ truca ai fost stăpânilorul Romei, ci penlrucă ai fost slujitorul'ei.—. nu penlrucă ai trăit distrugând glorios, ci pentrucâ ai trăit creând înţelept, — penlrucă niciun ceas al vieţii tale nu ţi l-ai luat ţie, ci pe toate le-ai dat Romei, — penlrucă viaţa la a fost numai credinţă* muncă, iubire, bunătate, — pentrucâ sufletul tău nu sa preamărit niciodată pe dânsul, ci s a bucurat numai să fie preamărit întru închinarea lui Romei, — penlrucă in Dacia, regelui Decebal, biruită de armele tale, tu n ai lăsat jalea şi pustiul, ci ai adus tot prisosul vieţii romane, în largă dărnicie de bucuros sămânător, îngropând în brazdele Patriei nemuritoarea sămânţă romană, — penlrucă zidirea la aici a fost vecinică construire cu blocuri de stâncă de mâna ta însăşi cioplite, — penlrucă ai fost nou întemeietor de ţară pomană, — eu. preotul cultului Romei, îţi ridic azi elogiu, iţi aduc închinare, Părinte". * ¥ $ * *t Pe undele mării Lvcie, pluteşte spre Roma, în corabia îmbrăcată cu întunecată purpura, urna funerara a lui Ulpius Nerva Ţraianus. -Bat valurile cu sunet ritmat in prora corăbiei. Alunecă uşor in cadenţa perfectă vâslele lungi care mângâe valul. Dinspre marea Cre-tică. unde se coboară să se culce, Iielios trimete o ploaie de lăne-i www.dacoromanica.ro No. 19, 1919 LUCEAFĂRUL 399 însângerate. Se ridica şi se pleacă marea, în largile ondulări ale „hulei", ca un sân de femeie odihnind fericită. E ritmul de vecinicie a lumilor. E gândul scos din hotare de. timp şi de spaţiu, acordat aeonic cu pulsarca aslrelor. Ca fumul lămâei în aer, aşâ pluteşte lot «aai sus, căi re cerul albastru, sufletul nostru desfăcut din nimicnicia vieţii. * - Pe puntea corăbiei e' pervigilium sacrum. Alunecă pleclrul pe coardele lirei. Cad sunetele calde, ca lacrimi de aur pe scuturi de-argint. Intre cer şi mare, în nemărgenirea clară, e singur glasul lirei care sfios şopteşte de suflet.nl omului. E ploaie de note de aur in marea tăcere a serii. Ca-arborii cc-şi ridică frunzele cu faţa cea lucie spre soare, aşâ işi înalţă rugătorul braţele-i albe spre ceruri, cu palme deschise iii eter. ’ Izvorâtul din adâncul iubirei noastre de lumină, curge cu murmur de pârău de munte, imnul lui către Soare. „Către tine, Părinte, se îndreaptă toate, toate trăesc prin tine. toate sunt frumoase prin tine. Copacii in pădure se întrec in înălţime. se saltă năvalnic spre tine, ca să mi rămâe in umbra celor bătrâni. voinici, fericiţi, de ploaia de aur a razelor tale. Subţiri, delicate, drepte, ca lumânările înaintea iconostaselor, se ridică trupurile copacilor tineri, ('.a nişte copii doritori a vedea faţa ta, ca nişte fecioare doritoare a primi sărutarea pe buzele lor, aşâ se înalţă coroana lor către lumina ta. ..Şi copaci $i ierburi iţi aprind focuri de bucurie, de închinare : sunt florile tor : corolele lor ard. parfumul lor — urcă spre tine. ..Si noi oamenii, copiii tăi cei mai de pe urmă — în marea cea mare a făpturilor tale — noi cei mai plăpânzi, noi cei mai frumoşi : trupul nostru-i tulpina, sufletul nostru e floarea, gândurile noaslrc-s parfumul, inima noastră-i oglinda, viaţa noastră e imnul — puterii, luminei. armoniei tale. „Soare. *, Mărire ţie!" ’ 4 www.dacoromanica.ro 100 LUCEAFĂRUL No. 19, 1910 / T J 6 A N C A E Rifa, fecioara cu ochii sprinfari, Cu sini ca de piatră, Născută ’n alaiui a zece cobzari, Regină pe şatră. Zglobie ca fulgul, cutreeră văi Şi negre poene, Iar ochii ei tineri îi joacă ’n văpăi Pe umede gene. Cosiţa ei creaţă pe umerii goi Ii cade ’n inele; Surîsu-i aruncă pe ’ntregul zăvoi Sclipiri de mărgele. ' Aprinsă-i năframa ce-i flutură ’n vînt, Rid galbeni ’n plete; i - Cînd trece c ’un zîmbet, zvîrlcuşma ’n pământ Nomadele cete. Cînd naşte sub corturi un cînt legănat, Şi-un zvon de sandale, Cu patimă cruntă ciocanele bat In vechi nicovale. » Ea joacă sub vaerul strunei prelung La focuri sărace, Şi razele lunii fiinfa-i străpung, Ca sute de ace. Uşor se mlădie, roteşte pe Ioc, Dînd chiot sălbatic, Şi pare piciorul ei sprinten în joc,. Atins de jăratic. Dispare ’n vîrtejuri, sar banii pe sini Loviţi de furtună; Şi geme ca vie sub meştere mîni Lăuta străbună. Tîrziu stau nomazii sub stele culcaţi, Iar ea pe câmpie, Sărută văzduhul cu ochi dilataţi De-o sfîntă beţie. Sănii eşti, 1919, Artur Enăşescu MUGURII. Voioşi mijesc pe ramuri fragede şi-şi firuie Rlătasa’n funigei de soare, Iar sus, ca nişte năvi abia văzute, Se’ntorc din depărtări necunoscute Lanţuri nes; arşi te de cocoare. Sfios, din coaja unei frunze moarte S’a deşteptat un fluture şi zboară-Prin aerul primăvăratic... rumenesc Cărările’n lumină şi-aburesc, Şi cald adie vânt de primăvară... Au încetat şi ochii mei să plângă Şi ca’ntr’un ceas de rugă toate tac; S’aude cum cresc mugurii în soare, Cald deschizându-şi pleoapele de floare, S’aude cum pocnesc şi se desfac.. , Const. Asiminei www.dacoromanica.ro MOARTEA REGELUI DECEBAL (Scenă de pe Columna Traianâ) După C. Cichorius (III fig. 19). www.dacoramamca.ro mmm -ntm '■:-" .....*** ii f ta,7- Cr >*'1 / - '..■flvny ^ '■ r-’-JÎ ^ -ir, « 7- * ;■ I “•■ ii -■.■> wîf „l'il v:^ : ■. ^ ^-r ^. - 7: >-■> .-■ v >'71 7$'::. '7 ‘i; 7 - ■■' * vr-- -r. i..- i 7'7-7i-^'.;.,j ■p^r ^ ^ =1 - , -W "’cs -:- ^ ■ i - t'-i = ^ :^,i=:i> Vtv< 7 V 1 7 7 - , www.dacoromamcă.roL<: ..;' 7 , ' : : ^ : C ^■-_ v>V‘jr" ^4 . . ,_ % . ,fV-^ 7- .V, .■. ’ *j.ts. .r- “T ,>--■ -f ;7 ^ . .'i No, 19, 1919 LUCEAFĂRUL 401 Cel din urmă cârd. Furtuna încleştărilor uriaşe trecuse o-ilală cu vara. Tunetul urla acum in depărtări: iar in urma lui, în tranşeele jilave şi strâmbe, domnea in sfârşit liniştea. O linişte nefirească, neobişnuită în meleagurile acestea de harţă şi de sgo-mot; o linişte bolnavă, o linişte ce-şi număra pe degete ceasurile agoniei. Din clipă in clipă, minciuna ei putea să se spulbere in vânt, din clipă in clipă, a-măgiloarea-i mască putea să cadă, dând la iveală o faţă crispată de mânie, o gură strâmbată de durere. Totuşi oamenii se lăsau ispitiţi de prefăcuta-i înfăţişare ; ştiau bine că totul nu-i de cât o minciună sfruntată şi grosolană ; între dânşii işi aruncau chiar surâsuri amare de înţelegere. Dar nu îndrăzneau să dea mai mult pe faţă bucuria lor. O prea mare isbucnire de bucurie ar fi fost fatală ; amorţitul şarpe de foc, ce încolăcea o întreagă ţară, ar li ţresărit desigur îndată din letargica-i adormire, s'ar fi svârcolil iarăşi înfuriat şi groasnic, vărsând in trăsnete asurzitoare, flăcări şi pucioasă prin toţi porii nesfârşitului trup. Şi sentinelele păzeau somnul monstrului cu luare aminte de-o parte şi de alta. Prinlr'o înţelegere mută, faţă in faţă, duşman cu duşman vegheau liniştea fiarei. Ici şi colo, arare, din lierea ce clocotea încă sub pielea aţipită, mai ţâşnea vreo sbucnire. Dar nimeni nu-i lua in seamă aceste scăpărări somnolente, ce-i trădau viaţa potolită un timp. Stăteam atunci, trântit în fundul tran-şeului, urmărind in albastrul nepătat al toamnei şiruri lungi de cucoare. Treceau finii drepte, şerpi plutitori in azur. Treceau zona morţei cu ţipete ascuţite şi speriate, grăbind să lase cât mai repede in urmă, oroarea de desupt. întregul / cârd părea o singură fiinţă, aşa de drepte şi sigure-i erau toate mişcările. Se duceau departe, în locuri dragi şi pără- site, in ţara învinsă a părinţilor mei. Şi’n urma lor, pe zarea unde se înfiripă zorile, odată cu negura inserării, părea acum că se desluşesc frământările vânturilor din stepe. Acolo, pe geana înnegrită, o arătare fără formă se agita ameninţător ; în taina răsăritului se plămădea^ de hună seamă viitoarele nenorociri ale noastre. Suflul lor pustiitor poate că-şi luase şi drumul, odată cu sborul năvalnic al iernii. Plecau cucoarele cu cele din urmă nădejdi ale noastre; ne lăsau par’că- prea singuri cu grozăvia, care ne ameninţă din faţă, prea singuri cu grozăvia, care nc ameninţa din urmă. Duşmanii nu iubeau pe aceşti neobosiţi soli ai vremii. Ii duşmăneau. Le primeau trecerea cu salve de puşti şi păruituri de mitraliere. Şi râdeau atât de sgomotos, când puteau să le răvăşească dreapta lor linie! Dar niciodată n’au isbutit să doboare vreunul. Cu ce le stricase lor liniştiţii pribegi, ce-şi vedeau cuminte de drum! Ii uram îndoit pe duşmani; ii scârbeam acum. Deci nu cu puţină bucurie, descoperii intr’un asfinţit uneltirile celor patru vlăşgani posnaşi de sub porunca mea. Erau cei mai tineri din pluton. Se hârjoneau pe-un neamţ, care cioplea ceva, intr’un dos de tufiş veşted şi rărit. Se vedea bine neamţul, deşi el îşi închipuia poale, că-i ascuns cum trebue. Se certau, sprinţarii, în bună regulă care să-l ia mai întâi la ochi. Ce le păsa lor de monstrul amorţit o vreme de mistuitul atâtor victime; erau copii încă, nebu-natecii, şi pentru dânşii era un joc să turbure somnul cuiva. Mi-au privit ruşinaţi venirea, căci neamţul stătea aproape cu spatele la noi şi nu cioplea cum crezusem întâi; era aşezat turceşte şi mânca răsleţit, în tihnă. Dar ospătând, el privea rânjind un www.dacoramamca.ro 402 LUCEAFARUl are de cucori, ce ţipa sgomotos, urmărit de focuri de mitralieră. Din tranşeele duşmane veneau râsete, cascade peste cascade. — Să tragă Voican, strigai furios. El e cel mai bun ochitor... — Tot el ? Tot el, domnule sublocotenent ? murmurară ceilalţi protestând. — Să tragă Voican!.. Vroiam să liu sigur. — Dacă-1 iei şi p’ăsta, Voican, într'o săptămână eşti caporal. — A! p’ăstaPăi nu-i mare lucru, răspunse el. Şi nu fu mare lucru. Strigătele noastre de izbândă se amestecară în curând cu urletele de moarte ale rănitului. Doar şaizeci de paşi ne despărţeau. — Să trăeşti, Voican ! — Dumnezeu să te ţie! — Cu d’ăi ca tine scăpăm ţara!.. Şi după trei zile, când riposta inver-şunată a nemţilor cu tunuri şi cu mine se sfârşi, stăteam iarăşi in fundul tran-şeului, urmărind un nou şir de cucoare. Cel din urmă poate! Minune ! Nici-o mitralieră nu ţăcănea acum. Era in asfinţit şi prin verdeţurile pălite de bătrâneţe’se sbătea prelung un fior.-Şi cel din urmă cârd trecea maiestos şi tăcut pe cerul de cristal. Cel din urmă cârd! Negura se năştea necontenit, umplând No. 19, 1919 răsăritul : apusul se răsfăţa in colori de păun. Deodată, de lângă mine, un bubuit puternic despică brusc tăcerea : de sus, din slavă ii răspunse numai decât, un ţipăt sfâşietor, un ţipăt <|le mirare şi de spaimă. Şi tot atunci, ca la mişcarea unui resort nevăzut, de la mijloc, din cele şapte puncte ale cârdului, unul se desprinse; apoi se ingroşă năpraznic in cădere ameţitoare. Din înnălţimi, vaetele cucoarelor însoţiră pe tovarăşul in rostogolire ; dar şiragul lor aluneca innainte pe cerul transparent ca gliiaţa. Fioros şi sarcastic, ca rânjetul morţii, odată cu el innainta şi golul acela de la mijloc ; prietenii de drum respectau locul celui căzut. Şi bocetele năpăstuiţilor se micşorau in zare şi golul cel teribil călătorea innainte şi-acelaş gol îmi pătrundea sufletul, inii sfredelea inima. ......— Aţi văzut, domnule sublocotenent, cum l-am luat dintr’o dată1.’ Şi innainte, ca să-mi revin, Voican adăugă : — Asta lovitură straşnică, nu glumă ' Aia cu neamţul, fleac ! . Am tresărit de mânie; intr’o clipită eram in picioare. Pumnii mi s’au încleştat instinctiv şi lovitura a căzut grabnic şi surd. — Ucigaşule... ce-ai făcut! . G. Mlhăescu. cTfoamnă pe fiord. Miros de Grad, miros de Grad, 9ă.iros de frurize care cad, tf&iros de toamnă despCetită, Miros de mare răsvrătită, CMiros de Grad. Gântări adânci, cântări adânci, Gântări de vafuri peste stânci, Gântări de crăngi ce cresc in şopot, <Şi-adorm al gânduriCor ropot, Gântări adânci. Răcoarea spumelor ce cad, SRmarul acelor de Grad <Şi gustul ierGii presărate Gu stropul apelor sărate, Gând spume cad. 9)iGrează n vânt, viGrează n vânt, ffiGvează ultimul meu cânt; ^DiGrează-al soarelui răsuflet 9n infinitul unui suflet Gu ultimul Cui cânt. Marcel Romanescu. www.dacoromanica.ro No. 11», 1ÎH9 LUCEAFARUI. 403 Cronica. Arie plastice. Doi pictori ai Moldovei : D-nii Băieşu şi Bălţatu Preţuesc cu deosebire în orice artă coloarea locală. — Şi mă sfiesc de artiştii creatori cu caracter internaţional. — Acela care va încercă să plăsmuiască peisagii şi tipuri ce s'ar putea întâlni în orişicare ţară va putea să realizeze, dacă va li o individualitate cu totul escepţio-. nală, un caracter obştesc de o largă valoare umană. De cele mai multe ori însă formulele acestui gen se vor diluâ în lucrări lipsite de individualitate, lipsite de vlaga aceia nesecată pe care numai puternica legătură cu solul natal o poate da. O vegetaţie desprinsă de rădăcina lirească. — Să-şi cânte fiecare creator de artă plastică lumina şi oamenii în mijlocul cărora a trăit! Astfel mai cu seamă va li el în stare să ne redea o notă deosebită de a altora. Jumătate din originalitatea lui va fi câştigată pe această cale. Temperamentul individual va face restul. Pilde mari dovedesc acest adevăr. Grigorescu este cel mai mare pictor al nostru fiindcă e cel mai român. Prin caracterul românesc al operelor lor vor trăi Verona, Luchian ori Steriade. Un Palladv, cu toată strălucirea talentului său, nu va puteâ însemnă nimic pentru arta noastră naţională. Pictură onorabilă, fără pecetia de rasă ca a d-salc, vom puteâ întâlni Ia orice expoziţie din Paris, Munchen, Veneţia ori New-York. Modeştii tineri cari expun în sala „Independenţei Române1* au această primă şi nepreţuită însuşire: copii ai Moldovei, au ştiut în pânzele lor micuţe, să ne oglindească câteun colţ de ţarină, câte un zâmbet de lumină, câteva raze. din fermecătorul cer al ţinutului lor. Căci bătrâna Moldovă îşi are farmecul ei deosebit... Acolo cerul e mai umed, mai învăluit ca în Ţara de jos. In aburii lui diafani se nasc mii de nuanţe subtile pe care puternica, arzătoarea lumină de miazăzi a Munteniei nu le îngăduie. Frunzişurile rămân acolo mai proaspete în toiul verii. Aci în şes le înegreşte de cu vreme praful. Natura Moldovei e mai pu. ţin tragică. Paleta de colori mai armonioasă, mai lustruită, mai subtilă. Dealurile • trăgănate îşi au caracterul lor unic ca şi orăşelele şi satele din partea locului. Sunt raloşele de piatră dărăpănate dela răscrucile drumurilor, uliţele singuratice ca acelea din mahalalofle îndepărtate ale laşului ori din târgul Huşului împrejmuit de vii. Grădinile părăginite îngrădite de şubrede ţarcuri, căsuţele şi bisericile alminter— lea clădite... Şi monotonia severă a văii Prutului jalnic... Şi văile râurilor fericite ce vibrează sub o , lumină desfătătoare : Şiretul, Bistriţa, Moldova .Atâtea aspecte neuitate şi caracteristice!... Crâmpee din toate aceste privelişti trăesc pe pânzele sfioase ale celor doi pictori. Aceşti doi copii n'au învăţat la nicio şcoală.. (Căci şcoala de Bele-arte din Iaşi, nu poate intra în socoteală). Aproape nici n'au văzut vreo -altă pictură decât a lor. In afară de Grigorescu n’au putut suferi nicio înrâurire-Singuri şi-au deschis ochii, singuri şi-au făcut o paletă, un meşteşug, o virtuozitate. Sinceritatea lor nu poate aşa dar să lie bănuită. Dar virtuozitatea poate înşela. De multe ori, în toiul lucrului un efect neprevăzut de coloare ori de desen îi ispiteşte şi efectul poate să nu corespundă adevărului din natură. Ceeace li se întâmplă prea adesea. Multe din peisagiile acele mici cu pomi răsfiraţi şi nu tocmai bine cercetaţi, sunt concesii făcute pnblicului iubitor de dulcegării. Ideea centrală, compoziţia mai unitară lipseşte adesea. Iar micimea, subiectelor banale, în înfăptuirea lor, deşteaptă câte odată amintirea ireverenţioasă a cărţilor poştale. In genere le lipseşte clementul intelectual. Mişcarea de-asemeni. Niciun studiu de nud nu ne lămureşte asupra cunoştinţelor fundamentale de desen, de relief şi de atitudini pe care trebuie să le aibă îa-, redarea trupului omenesc şi mişcările lui, orice meşter pictor. Totuşi, cu toate lipsurile fireşti ale tinereţii, străbate peste tot talentul viguros. Desenul inai uşor controlabil în unele capete de expresie ca „Bătrânul" No. 11 ori „Autoportretul" No. 54 al D-lui Băieşu desenul acesta intuitiv e surprinzător de sănătos şi de sobru. Pensula e largă şi generoasă. Nicio caligrafie meschină. Simţul colorilor e mai puternic la D-nul Bălţatu contopirea lor armonică însă mi se pare mai aprope de maturitate la prietenul D-sale. Pentru aceste bune însuşiri disting pastelul No. 33 şi „Plutele depe valea Bistriţei" ale D-lui Băcşu. Armonioasă ca atmosferă de interior e pânza D-sale, „pianistul cu lampa aprinsă". Ţigăncile D-sale ni se par simple cromolitografii. Cu totul remarcabile dintre lucrările D-lui Bălţatu sunt „Ruina" No. 25. două aspecte de străzi din Huşi, N-rele 36 şi 53, „Colul gârlei" No. 15 şi „Lumini pe baltă". www.dacoromanica.ro 4» 4 LUCEAFĂRUL No. 19. 1919 Corturile d-sale de ţigani amintesc prea mult pe Grigorescu. In genere amândoi tinerii meşteri strălucesc prin o intuitivă măestrie în redarea atmosferei. A atmosferei specifice din Moldova, a priveliştilor ei caracteristice pe care le desveleşti la primulpas. Alături de simţul voluptos al culorii, acesta este meritul lor de frunte, meritul ■care le dă o originalitate atât de preţioasă şi ■de semnificativă pentru vârsta lor. • Îmi amintesc că ambii pictori au expus la Iaşi pe vremea războiului. In zilele acelea cumplite de desnădejde ivirea oricărui talent care dovfedeâ cât preţueşte sufletul neamului nostru ne umplea inimile obidite de o binefăcătoare şi luminoasă mângâiere. Confratele nostru dl. Nichifor Crainic a fost cel d’intâi care a preţuit şi lăudat cum trebuia pe cei doi prieteni atât de făgădui lori. De atunci încoace tinerii pictori auN lucrat mult. Mediul însă nu le-a îngăduit să propă-şească îndeajuns. Le-a lipsit pilda, învăţătura marei picturi pe care numai străinătatea le-o poate da cu preţul unei munci înzecite. Putinţa plecării lor spre acele ţărmuri fericite atârnă de succesul expoziţiei din urmă. Toţi acei cari înţeleg şi iubesc frumosul sunt datori să înlesnească acestor două reale talente drumul către lumină. Em. Ciomac. Muzica. Opera Română Opera română e o imperioasă necesitate, e o datorie. Toate statele cu o umbră de civilizaţie au -opera naţională. Opera naţională nu poale există de cât în funcţiune de instituţie culturală, nu se poate deci menţine de cât subvenţionată. Vom căută să desvoltăm pe cât posibil în ca drul unui articol aceste adevăruri,, arătând ce ar fi trebuit să se facă, ce nu s'a făcut şi care sânt singurele mijloace pentru a forţa înfiinţarea Operei române. Problema nu e nouă. Bucureştii au cunoscut Opera română. Teatrul naţional chiar, a fost clădit pentru Operă. Am avut stagitini întregi cântate în româneşte şi când Opera română din lipsă de fonduri s’a desfiinţat, străinătatea ne-a făcut să ne dăm seama că prin/re noi se găseau : Nuovina, Darclee, Popovici, Dumitrescu, Gabrielescu şi alţii. Mă întreb care operă din lume ar li putut rivaliza cu a noastră, dacă se reuşeau reprezentări în care toate aceste nume să formeze un ansamblu. Mai târziu, diu cauză că pub.icul era format pentru Operă, s’au putut menţine cu o foarte mică subvenţie stagiuni anuale de operă străină (pentru care Teatrul naţional era pus la dispoziţie), cu montări corecte, orchestră bună, ansamblu satisfăcător. Cele mai mari celebrităţi cântau la Bucureşti, şi nu un singur exemplu se poate da, în care artiştii lirici străini să-şi li câştigat celebritatea, începând cariera la Opera din Bucureşti. * Din tot orientul, cea mai interesantă mişcare lirică era la noi. Balcanicii vizitau capitala noastră, şi faima Operei a durat până în ultimi-ani trecuţi. Dar şi aceste stagiuni străine, au dispărut odată cu mica lor subvenţie. Neglijenţa statu-ui nostru e singura cauză pentru care azi n’a-vem operă. Publicul noslru e bun şi uşor educabil din punct de vedere muzical. Proba cea mai evidentă a făcut-o orchestra ministerului. Bucu-reştiul a epuizat repertoriul clasic, simfonia X-a a fost executată în bune condiţiuni de clementele noastre, şi sânlem în curent cu cele mai iuteresante lucrări modeme. Avem activitate simfonică de când avem subvenţie simfonică, Avem compozitori simfonici de când avem orchestră, şi, ciudat, mai avem chiar şi cântăreţi!.... îi at'ern, dar pentru câtă vreme?.... Cântăreţii noştri- din lipsă de Operă naţională s’’au văzut siliţi a emigra, şi dacă azi cei mai mulţi sânt în ţară,aceasta se datoreşte numai războiului. Acum ori niciodată Opera română poate lua fiinţă. Problema Operei române trebue grabnic re-zolvită. Punem opera din punct de vedere al necesităţii culturale alături de cele mai însemnate instituţiuni, şi înţelegem că ea trebue să fie subvenţionată pentru ca [să-şi poată permite a da directive în educaţia publicului. Nici-o concesie nu trebue făcută. Opera, gen de artă multiplu, trebue să 'nde-plinească toate condiţiunile artelor care concurează la înfăptuirea ei. Repertoriul să fie ales, costume, punerea în scenă, jocul trebuesc să fie ireproşabile, dansul nu trebue neglijat (până când mijloacele o vor permite a-1 prezenta izolat.) Orchestra să fie mare şi bună, Corul de-ase-meni. Ansamblul să fie perfect. Cu elementele de care dispunem, cu cele pe care am fi forţaţi a le aduce din străinătate, se pot monta spectacole de educaţie artistică, vrednice de toată admiraţia. Dar pentru îndeplinirea acestor condiţiuni, se cer multe sacrificii. www.dacoromanica.ro I No. 19, 1919 LUCEAFĂRUL 405 Exemplul cel mai frumos l-au dat artiştii uoşlri lirici. Ei s'au format în societate lăsând de-oparle orice veleităţi sau mândrie artistică-lucrând dezinteresat numai pentru înfăptuirea •perei române. Dar abnegaţia şi munca lor, singure, nu pot de cât să asigure buna ieuşilă a operei cu interpretări ale rolurilor principale. Montările însă, orchestra şi corul trebuesc plătite, şi mai ales acum sume fabuloase sânt necesare. Opera e o datorie, o datorie a statului, faţă de cântăreţi, faţă de aceşti dezamăgiţi cari şi-au sacrificai viaţa unei arte fără debuşeu. E o crimă a mai lăsa să funcţioneze în conservatoare clase de canto, mai ales de operă, când absolvenţii acestora se văd nevoiţi a-şi părăsi menirea sau ţara. Şi-acolo unde statul din cauza altor necesităţi care i s’au părut mai grabnice (?) nu a putut subvenţiona, iniţiativa privată să dea bunul exemplu. Societatea lirică are până acum numai Teatrul naţional pus la dispoziţia ei în lunile Februarie, Martie şi Aprilie. Va reuşi totuşi căci nu putem crede ca sfânta ei cauză să nu găsească ecou în publicul nostru Vor agonisi necesarul montărilor, şi vor şti ca in decursul acestor trei luni să arate celor în drept că se poate face la noi, cu talente muncă, pricepere, ordine şi bună voinţă, şi când în curând vor (i arătat ce au făfcut, statul va trebui să-i adopte. Mândria lor este a nu cere totul decât după ce vor fi dat probe. Şi probele au şi început Abia formaţi au inaugurat seria concertelor Operei care se vor urma regulat la Ateneu, până la începerea slagiunei lâ Teatrul Naţional Un festival Wagner, unul Francez şi unul Italian au şi avut loc. Reuşita acestora, în grupă alcătuite pledează şi mai mult în favoarea lor. Artiştii lirici vor reuşi să facă Opera română Toată lumea trebe să-i ajute. . I. Nona Otescu , Teatru Compania dramatică „Excelsior” şi-a deschis stagiunea cu „Ghiara“ piesă de A. Bernstein. Stăpînind cu-o măestrie împinsă pînă la virtuozitate secretul trucurilor de profesionist, acest autor calculează matematic efectele de scenă, cunoscînd aproape cu preciziune gradul de emoţiune pe care-1 poate naşte în public. Slăbiciunile, nervii, gustul publicului, sunt puse la contribuţie cu un minunat spirit de prevedere. Teatrul lui A. Bernstein este un teatru plin de exagerări yoite şi de violenţe sufleteşti, cu o lume specială de eroi, născuţi anume pentru rampă, cari vorbesc şi acţionează ca sub resortul aceleiaşi maşinării ce mişca fastuoasele decoruri de mucava. Inspiraţi în cadrul artificial al scenei aceşti eroi, sunt prea leaţrali şi împing convenţionalizmui pînă la ultima lui limită. In teatrul acesta de-o sălbatică materialitate, care învălue lumea mai mult pe dinafară, violenţa gesturilor inlocueşte viaţa întensă a sentimentelor. caracterele sunt exclusive în bine cît şi in rău, luînd proporţii fantastice de roman foileton, iar psihologia rudimentară a personagiilor se pierde’ntr'o masă formidabilă de pumni care se dczlănţuesc unul asupra altuia cu furie nebună. E un teatru plin de scrişni-turi de dinţi, de trupuri rostogolite’n ţărînă, de obraji biciuiţi pînă la sînge. Autorul stăpî-neşte un fel de dramatizm specific, care nu acţionează decît asupra nervilor, zguduindu-i pînă la paroxizm. A. Bernstein, urmăreşte sistematic prin ajutorul unor conflicte incendiare, momentele excesive de pasiune în care sufletul se dizolvă, făcînd loc animalului omenesc^ unui animal oribil şi exagerat pînă Ia parodie. Este ceva falş şi noroios in teatrul său, care degajă o atmosferă de miaznje. Dacă aceste lovituri Catastrofale cu toată violenţa lor ar fi motivate de-o puternică acţiune interioară dramatizmul pieselor ar fi salvat, dar astfel personagiile lui A. Bernstein sunt doar simple plesnitori, cari zbucnesc la momentul oportun, ca sub seînleia unui fir electric. Păpuşi galvanizate ele-Şi manifestă viaţa prin convulsiuni efemere şi de aceia gestul autorului care le prăbuşeşte cu lovituri de bîtă mi se pare oare-cum donquijotesc. Cu Bernstein, întrăm în lumea melodramei savante şi modernizate, eare-şi acopere fondul adevărat sub lustrul teoriilor sociale şi al problemelor de conştiinţă, a melodramei care împrumută realităţei clişee şi tipuri pentru a le transfigura şi denatura apoi, prin ajutorul trucurilor iscusite .„Ghiara" este una din piesele caracteristice ale lui A. Bernstein în care atît defectele, cît şi abilităţile sale tehnice sunt pe deplin evidenţiate. Conflicte violente, intrigă savantă, caractere convenţionale şi exagerate, nimic nu lipseşte. „Ghiara“ este simbolul femeii ambiţioase şi perverse care se înfige in suflete cu o putere diabolică sămănînd în jurul ei dezastre de tot felul. Antoinclle Cortelon este centrul din care pornesc toate acţiunile dizolvante ale piesei. De-o cochetărie excesivă lipsită de orice trăsături mai omeneşti ea nu are nicio umbră de remuşcare, nicio luptă ori tresărire sufletească în faţa răului pe care-1 provoacă. Este rea pînă la absurd, pentru că interesul piesei o cerea. Ea salisfacea astfel gustul autorului pentru cruzimi şi violenţe. Alături de dînsa avem tipul de paiaţă al ta- £ www.dacoromanica.ro 406 LUCEAFĂRUL No. 19, 1919 tălui ei Jules Doulers, o adevărată caricatură •menească, apoi, ceilalţi redactori ai bărbatului său pc cari ea îi subjugă, tipuri de secături pline de cinizm şi de cupiditate materială cum ar fi bună oară Paul Ignace şi pe cari autorul îi alege in mod tendenţios răi. Singur Leclerc •se abate de la regulă. El esleun om de conştiinţă. Leclerc şi cu Aline Cortelon fiica patronului de gazetă in vederea unui contrast izbitor, sunt încarnarea datoriei celei mai desăVîrşile. Aceste din urmă tipuri convenţionale au de partea lor toate virtuţile şi suni apte de toate sacrificiile. Autorul uzează pentru a-şi ajunge ţelul de mijlocul cflen al contrastelor excesive Cortelon, bărbatul Antoinettei este personificarea slăbiciunei absolute. Conflictele se desfăşoară cu violenţă. Personagiile par ca nişte butelii de Leydagata să'izbucnească la cea mai mică atingere. Convulziuni sentimentale, tîrîturi in genunchi, capete sparte nimic nu lipseşte din concertul obişnuit, al melodramei. Interpretarea mai mult de cit izbutită. Artur Enăşescu Culturale. Ce ştim noi aştazi despre Italia c ruşinos de puţin. Vorbesc, negreşit, de acele cunoştinţe puse în circulaţie şi ajunse bun obştesc. Despre industria şi tot avântul ei economic noi abia bănuim din automobilele Fiat şi pălăria Borsa-lino. Când ne gândim la Roma şi la actul de naştere în piatră, al neamului nostru, din For, avem vedenia lui Cârţan şi a Sinarei. In literatură suntem mereu la un Danie, trunchiat sau contrafăcut în limba dacoromână sau la Man-zoni, prezentat în „Cinci Maiu“, de Ţine, şi în „Logodnicii", rămaşi la jumătate,sau la nişte Goldoni, Leopardi, Carducci, în crâmpee, şi uneori şi ele foarte slabe. Din „ConuLeonida faţă cn reacţiunea" am descoperit pe Galibardi, iar Fiume ne-a pus la toţi în gură pe D’Annunzio. In răsboiu, unde n’ain aflat că Italia şi-a jertfit, zidindu-i în biserica de Meşter Manole a păcii, care se dărâmă mereu, 500.000 de vieţi tinere, judecăm scurt că au avut o purtare de macaronari şi mascalţoni, repetând în neştire batjocurile născocite împotrivâ-le de duşmanii lor şi-ai noştri, iar, după cunoştinţele dela noi din ţară, îi privim pc toţi ca pe un popor de cioplitori, cuţitari şi cântăreţi de armonică, zdrenţuiţi, beţivi şi scuipăcioşi. Tot trecutul nostru, cu-corăbii genoveze şi vencţiene la Mare şi pe Dunăre, cu amintiri de strălucite universităţi paduane şi boloneze, palatele, pridvoare pe stâlpi înfloriţi, ale lui Brân-coveanu, şi lot viitorul nostru, cultural şi economic, îndreptat către urzelele luminoase ale minţii latine, şi pe Mcdilcrana, în care fiece val legănându-se cântă faima a zece civilizaţii şi aproape a zece milenii, nu se vor puteâ im-păcâ cu atâta rătăcire şi nepăsare. Când nu ne-a mai ajuns Franţa, care a intrat în atâtea domenii în starea de echilibru a desăvârşirii, sperietoare pentru zburdălnicia noastră de începători şi cu farmec mai mult pentru pătura cârmuitoare dela noi, am început exodul spre Germania, care se arăta ca Ţara Făgăduinţei. Din aceleaşi pricini Franţa nici după războiu nu ne va îndestulă pe toţi, iar Anglia ne va rămâne totdeauna mai străină şi America din cale afară de departe. Von* porni atunci într’o zi, va trebui să pornim cu iubire, către ţara vrăjită, în care înfloresc lămâii Şi unde alături de ruinele de Colosscuri, se zbuciumă şi biruie şi cântă cea mai îndrăzneaţă din vieţile moderne. Ca să grăbim clipa aceasta, suntem datori să curăţim drumul de tot felul de moloz şi spini. Trebuie să îndreptăm privirile spre Italia de azi. Şi ne vom trezi deodată că stăm ca nişte străini aşezaţi la antipozi, când eram alături vecini peste o creastă de munte şi o fâşie de Mare, rude prin suflet, prieteni prin interese. O mare parte din această muncă e firesc să cadă în sarcina coloniei italiene dela noi şi a catedrei universitare de limba şi literatura Italiană din Bucureşti. Şcoala primară italiană a lui Cazzaviltan a îmbogăţit cu o clădire fru. moaşă şi cu un aşezământ viu oraşul. Biserica italiană, cu turnul ei în patru muchi, roşu sus, peste case, taie în profilul de cupole şi verdeaţă al Capitalei, colţul ei liniştit şi amintitor al ţărmurilor cu mare artă. Italienii de aci se strâng într’o întinsă cooperativă de consum, cu mărfuri aduse mai cu seamă din patrie, Ei ar mai trebui să pună odată capăt, cu explozia şi spontaneitatea lor caracteristică, scandalului că nicio librărie nu poate sau nu vrea să aducă, pentru ei, dar şi pentru noi cărţi şi publicaţii italiene, şi, trecând peste orice greutate, — nepăsarea de cămătari câştigând şi aşa 500 la 100 a negustorilor noştri cât şi şovăiala şi circumspecţia librarilor lori — să înfiinţeze într'o stradă centrală o mare librărie italiană. Ştim că în ce priveşte răspândirea dragostei pentru produsele, vechi şi noui, ale limbii lui Dante, Eelrarca şi Boccaccio, priceperea şi activitatea neostenită a d-lui Ramiro Orliz, profesorul universitar, sunt o bună chezăşie. După atâtea alte lucrări şi studii, publicate în reviste sau în volum, şi care luminau mai ales legăturile de odinioară de acum şi d^ totdeauna intre România şi Italia, domnia sa va scoale în curând un volum de „Cronici italiene", in româneşte, menite să ne facă cunoscute curente de cultură, figuri şi opere de literaţi ai Italiei celei mai noui. - Suntem, mi se pare, la uii început de drum, dar la un început de drum bun, • , Emanoil Bucuţa www.dacoromanica.ro LUCEA FA RUL No. 19, 1919 407 însemnări. „Cu regleţi şi vingalace...” ;— „Însemnări literare' protestează. După aproape un an de ocări şi pornografii asvârtite în toate părţile, iată şi minunea. Cu ochii plecaţi şi îmbujorată, ca o lată căreia i s'a jignit pudicilatea, revista de la Iaşi protestează. S‘a întrebuinţat împolrivă-i un limbaj violent. Şi dl. B. D., năcăjit, se extenuează argumentând, întorcând în toate chipurile fraza cu limbajul violent, subliniind cuvintele şi cercetând dacă nu se poate găsi măcar vreo gre-şală de gramatică. Ce spusesem? „Din naufragiul Vieţii Româneşti însă, n'au rămas decât „câţiva oameni, cari la însemnări literare îşi „acopere (nu acoper, după cum ci oferă, ei do-„bociră, nu ei ofer, ei dobor, domnule D. B.) ab-„senţa ideilor cu violenţa fără măsură a limbajului. Ai zice, o ceată de oameni cu unele -păcate de cari se tem şi cari s’au adunat a-„colo înlr'o societate de sprijin reciproc. E „literatura infirmităţii morale.” lată tot. lală violenţa pentru care s’a supărat revista ieşană. E ca şi când ai striga pe cineva ^>e propriul său nume, iar el s ar întoarce ruşinat şi le-ar admonesta. — Pentru ce mă strigi aşâ de violent, domnule? ' Dar d. B D. care e „scurt şi lotuşi explicativ, ■şi exact”,Jfacc pe gramaticalul într'o limbă ca aceasta: „.... „Luceafărul”, în care la apariţia .„însemnărilor Literare”, se îndemna publicul la „lapidarea lor şi se preconizâ arderea operilor -lor în pieţele publice”. Mă rog, ale cui o peri Operi de-ale „Însemnărilor Literare” sau operj -de-ale dumitale” ? E cam echivoc, d-le B. D. Afară de asta, se zice opere şi deci operelor, -(Vezi limba românească, operă care nu e a lui Tutuc). Iar, pe ici pe colo, d. B. D. mai asvârle şi câteo floricică de stil. Culegem una: „d. Oct. Tăslăuanu ■care ne asfixia cu nu ştiu câte vagoane de hârtie crom....” O asfixie provocată de vagoane cu hârtie I Prin introducerea lor în aparatul respirator? (Aici, vezi bunul simţ, d-le B.D., operă înnăscută). Iată de ce răspunsul d-lui B. D. nu ne-a făcut să ne schimbăm de loc părerea în ce priveşte însemnările Literare. Gramatica pe care ne-o propune d-sa e atinsă de infirmităţi. Cât priveşte limbagiul, nu putem adopta nici eleganţa d-lui B. D. care nu se poate luptă,"„cu regi, ţi, vingalace sau Horele” ci după proprie mărturisire, numai „cu bâta”. ("A. B). • 9 Studii filosofice. — După o întrerupere de doi gni, revista societăţii române de filosofie reapare. Voi. VIII, lase. IV aduce un articol al d-lui Marin Şlefăncscu. E o introducere la un studiu asupra problemei cunoştinţei. D l. M. Şt. defineşte problema cunoştinţei ca studiul raportului între simţuri şi raţiune, studiu care în ansamblul general al filosoliei serveşte de Introducere la Logică, în scopul de a determină valoarea logicei faţă de experienţă sau intuiţie. Cât priveşte metoda, dl. Ştefănescu preconizează eclectismul între empirism şi raţionalism E o soluţie care tinde la armonizarea tuturor conceptelor metafizice, „a prinde, zice autorul, „unitatea spiritului care s’a realizat, căutând -să\se întreacă pe sine, în diversele forme exprimate de gânditorii aleşi ai omenirei. Astfel „noi admitem orice formă a conştiinţei omeneşti, pe care un cugetător ar lua-o ca punct „de plecare pentru a considera lumea, dar cu „condiţia ca această formă să alcătuiască un „punct de vedei’e care să lie în armonie cu „toate celelalte puncte de vedere posibile.” E un eclectism cu un vădit caracter spiritualist. Studiul ce va urmă acestei introduceri credem că va lămuri problema cunoştinţei îu acest sens. Articolul apărut acum are şi un merit informativ fiind însoţit de o bogată bibliografie a problemei în care d-l. M. Ştefănescu a pus o adevărată erudiţie. (A. B). * ■ Superficialitate. In alte ţări, unde lucrurile serioase sunt în majoritate, are şi moda forme, care îţi impun respect. Dacă de pildă, premiul Nobel mirueşte aureolând deodată un cap necunoscut marei mulţimi, când de Indian în talar, când de profesoriţă suedeză cu ochelari pe ochii verzi, librăriile încep să desfacă o nebună colecţie de traduceri făcute numaidecât din opera premialului. In spectroscopul literar apare [o nouă nuanţă scăpărătoare, pe care o poţi preţui alături de celelalte şi sufletul popular a prins din zbor alte grăunţe, necunoscute, de frumos- La „noi revistele sau chiar numai gazetele (toate la un loc au fost* două) scriu despre Knut Ilamsun, de pildă, înşirând câteva perechi de date pe un fond admirativ de aur_ într'o clipă şi pierind cu clipa. In locul unei asemenea icoane bizantine, pe lângă care publicul trece fără să creadă, cu cât eră mai folositor să se traducă şi să se dea lumii cevâ viu, din opera marelui singuratic al fiordurilor nordice ! Dar şi moda împrumută la noi, cu atât mai de grabă cu cât e aplecată prin firea ei, din uşurătatea şi efemerul vieţii noastre obişnuite. * „La vraie Ilalie*. De cărţile sau de revistele, scoase ca să facă cunoscută o ţară în străinătate, sau chiar să-i apere făţiş interesele primejduite, nu te apropii cu prea mare încredere. Numai în publicaţiile jubilare adevărul, uneori foarte anemic, mai e aşa de vopsit şi de împopoţonat ca > www.dacoromanica.ro 408 _ LUCEAFĂRUL No. 10. 191S păpuşă de vilrină de coafor. Excepţiile sunt rarisime. Revista lui Giovanni Papini, „La vraie Italie" e o asemenea excepţie. Rar întâlneşti o publicaţie mai vioae, mai larg informată, rând pe rând de duh, adâncă, mişcată, spunând lucrurilor pe nume, lovind în orice idol, revizuind părerile greşite, descoperind colţuri sau feţe nebănuite, închizând magistral într'o pagină limpede o întreagă problemă sau un curent întreg. Iţi revizueşti şi tu părerile apriorice despre asemenea publicaţii şi n-ai de cât un necaz: că revista iese numai odată pe Iurtă şi n’are de cât 16 pagini (e drept că în 4*). E scrisă aproape toată de G. Papini, unul din condeele cu care se laudă Italia modernă.' Traducem, spre îndreptăţirea aprecierilor de până aici, câteva aliniate dintr’un articol : „Chemarea Italiei". „Italia căreia i s’a zis pe drept Naţiunea Proletară n’are ce să caute pe această galeră (trustul anglo-american din Tratatul de la Versai-lles N. R.) Ii lipsesc minele, cărbune/e, banii, vapoarele, colonide, spiritul militar, pofta de cucerire, fierbinţeala afacerilor—tot ceeace al-cătueşte, faţă de duşmanii de ieri şi de triumfătorii de azi, bogăţia şi tăria unei ţări. „Dar îşi are şi ea tăria şi bogăţia ei. Ea ar a-veă dreptul să înfăţişeze, în lumea de iad care se pregăteşte supt înrâurirea idealului nem-ţesco-american, o înţelegere a vieţii foarte veche, dar cu mult mai presus de aceea care ni se impune azi. Italia e singura naţiune—împreună cu Franţa—care ar puteâ să ia în mână cauza Spiritului, a Inteligenţei, a Raţiunii, a Artei— care ar puteâ să apere toate valorile spirituale morale şi chiar religioase: singurele în stare să facă viaţa vrednică să fie trăită. „Italia e săracă—şi ea ar trebui să fie campionul săracilor din toate ţările împotriva bogaţilor vechi şi noui. Italia e inteligentă—şi ea ar trebui să desfăşure flamura Inteligenţei stă-pânitoare împotriva turmelor de miazănoapte şi transatlantice, care nu văd în lume decât negustori şi mărfuri. Italia e desinteresată şi jertfită—şi ea ar trebui să se răzvrătească împotriva tuturor nedreptăţilor naţionalismului orb şi ale mercantilismului nevrednic. „Ea e, în ochii stăpânilor clipei, ruda săracă pe care o chemi la vreme de nevoe şi pe care ai vrea s’o alungi din sala ospăţului, pentrucă nu e atât de înstărită ca să stcă alături de aşa lume procopsită. „Italia ar fi trebuit să părăsească sala Conferinţei din întâile zile şi să nu mai pună picioarele acolo. Ea n’are nimic de câştigat cu prietenii bogaţi şi trufaşi cari n’o privesc decât ca pe o cerşetoare plictisitoare. Ea n’are ximic de câştigai primind un sistem politic care consfinţeşte triumful materiei şi al banilor. Ea ar fi trebuit să-şi primească vitejeşte rostul de săracă şi să înveţe încă odată pe popoarele desa-măgite calea adevăratei avuţii. „Italia e săracă, dacă superioritatea şţ fericirea stau în bănci şi în mine, dar e nespus de bogată—cea mai bogată între neamuri—dacă se primeşte o altă înţelegere a vieţii. Bogăţia Italiei e în valorile minţii—minele ei de preţ şi care nu se vor sfârşi niciodată trebue să i le cauţi în poeme, în biserici, în capod’operc, in datine, în viitorul (spiritual al rasei, în sufletul adânc al poporului nostru. „Miliardarii şi bancherii ei se numesc Dantc, judecătorul omenirii; Sfântul Franeisc, soţul Sărăciei; Michel Angelo, Zâmislitorul uriaşilor Leopardi, Schimnicul durerii ; Mazzini (restul cenzurat)." (Em. B.J ♦ ' Lamura. An. I, No. 1. — E o revistă ce apare din iniţiativa Casei şcoalelor şi sub direcţia d-lui Al. Vlahuţă. Calitatea ei semioficială i-a atras numeroase duşmănii apriorice. Ca şi când nici literatura şi nici cultura noastră nu trebue să aibă nici un sprijin din partea statului. E drept „Lamura" nu va publica decât literatură ' aleasă cu cea mai excesivă severitate. Numele directorului ei e suficient pentru a garanta acest lucru. Şi sunt atâţia pe care o severitate excesivă îi jenează. Nu e de vină însă nici statul şi nici organizarea acestei reviste. Iată dece duşmănia cu care au primit unii revista aceasta e suspectă. Din punct de vedere literar. „Lamura" va fi mai mult o antologie de cât o revistă, oferind cititorilor ei cele mai bune pagini ale scriitorilor noştri. Cultural, va fi publicaţia care va populariza scrisul nostru bun; şi va fi cel mai important serviciu pe care a-eeastă revistă îl va aduce literaturii noastre care n’a pătruns încă până la ţară. E bunul înţeles al acestei democratizări a literaturii pe care trebue să o urmărim. Primul număr întruneşte numele celor mai buni scriitori. Versuri de V. Yoiculescu, I). Nanu şi Lucian Blaga- Proză de d-nii A. Vlahuţă, N. Iorga, I. Agârbiceanu, Nichifor Crainic, I. IX Stefănescu. Numeroase articole pedagogice şi culturale de d-nii C. Dumitrescu Iaşi, I. Simio-nescu, G. D. Mugur, Gh. Adamescu, Al. Al. Busuio-ceanu etc. cum şi un material de cronică şi inior-maţiuni foarte bogat. E într’un cuvânt o revistă a cărei nevoe se simţea de mult. www.dacoromanica.ro BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI SITUAŢIUNE SUMARA 1918 25/7 Sept. 785 533099 ■ (•. '• -• r .101 792 11-331777 42 005210 «042:556 1 307 018 007 8 684 938 11997 418 32 045277 3 813181 6 726 337 111095' 449 225 434 252 658 34 584 95; 98528 983 2 947882112 12 000000 49 318 598 7 189 190 2 299 992 384 9609347 411848 199 006 594 370 294 151 2 947 882 112 315 154 980 .178 575 450 6 389 291 790 280 ACTIV f 315 151980 aur depozit.(manete şi lingourii I Oii 5/o 4:>0 „ (lingouri).............. 1020 005 , (monele) ......... 7111 disponibil şi trate eonsid. ea aur 642 041 535 Argint şi diverse monele............... Bileţele Băncii Generale .Române stampilate de Stat . . F.fţcte sconlale ..................................... 22$5S'200 Impr. pe efecte publice 29 771 400 ftiosi 9«9ttou 19 04:. 01033984800 iiir, care Iiu s'au riilicat lei: 28 081 5:>9 I nipru mu Ui 1 Stalului de 15 milioane fără dobândă (1901) • „ în c« c’’* pe bonuri de lez. aur (1914—1918). . „ în c‘ Crt pe bon. de lezuur fură dobândă (1919) (laşele de împrumut pe gaj agricullorilor şi industriaşilor Fiertele eapilalului social ........................ . „ rândului de rezervă . . . ...................... ■ * . • Fiertele rondului amortizărei imobilului, mobilierului şi maşinilor de imprimerie ......................... Imobile . ......... .................... • .• . • ■ ■ Mobilier,-şi nlaşini de imprimerie . . . . . Chellueli «de Administraţiune ....... Font uri curaite................. „ de valori . . - ■ ................. „ diverse . ... ..... . .. . • • 1919 PASIV ţ Capital • . ..... . • Fond de rezervi, ............. Fondul ainorl. iniob., mobilier, şi maşinilor de imprimerie Bilete de bancă în cirrulaţiune........ Profit şi pierdere- ..... ............ Dobânzi şi beneficii diverse ......... Conturi curente şi reeepise la .vedere / . . . Conturi diverse . ...................... Efecte şi alte valori de restituit - 25/7 Sept. 1918 6 Sept. 1919 205 272 158 Efecte şi. alte valori în păstrare 206 12 7 7 75: Bonuri de tezaur aur în gaj pentru 1600000000 împrumutul Stalului .... 3100 000 000 244 736 132 Efecte în gaj .şi în păstr. provizorie 312 399 946 . . —7 .Conlitri de ordine . . . 2 0500137 290 ( Scont 5»/# Taxa: ’ . | Dobânda 6% 3 050 007 290 30 August 6 Sept. 1 116 805 114 1 130 805114 188 535 189 912 137 082 404 131911 495 109 0167 10 107 101 551 10 658 078 57 852 959 8 042 556 8 043 556 1591733 897 159 1 732 422 1375 676 533 1 455 676 533 18901743 19220 696 11997 116 11997 418 32 615 277 82645 277 3 8l3 181 3 813181 ,0 770052 0 780 114 1148 956 1 148 956 2 511525 2 587 650 136 137 696 116104 1&3 36 122 466 36 281 lis . 56 927 623 05 623 640 i 692 834 770 4 785 574775 12OOOO0O 12 000 (XIO 52 491 384 52 491384 7 712 574 7 712 574 3336633 026 3 405 484026 8 184 893 8 184 893 2117810 2 282 688 919 437305 936 889 500 354 257 778 360 165 810 4 692 834 770 4 7K5 574 775 3 014 606 80? 3 616 527 723 121 243 577 125 767 833 3 735 849 380 3 744 295 556 telor şi a altor valori primite fie în garan|ie pentru diverse împrumuturi, fie in păstrare provizorie şi cari au fost trecute separat. ABONAŢI VÂ Şl CITIŢI : t : . : : ZIARUL DEMOCRATIC : V: : : AL UNIREI : : : : ; „GLASUL BUCOVINEI" - -—^ www.dacoromamca.ro--—— CARE AI*ARE :::r:: ::::: LA CERNĂUŢI :': Strada Băncii No, 1 : : „NAŢIONALA11 Societate Generală de Asigurare în Bucureşti FONDAT A LA 1882 Capital de acţiuni deplin vărsat Lei 3.000.000, j Uoune plătite dela fondarea Socle-Fontimi de rezervă....35.777.375,36 f taţii: Lei........................... 136.000,000, „NAŢIONALA11 Primeşte asigurări în ramurile: INCENDIU, GRINDINA Şi TRANSPORT ASIGURĂRI ASUPRA VIEŢII în condiţiunile cele mai avantajoase: Caz de moarte, supravieţuire, zestre, rente viagere, etc. Asigurări contra riscurilor de războia în ramurile „VIAŢĂ Şl TRANSPORT1' «s? Informaţiuni la Sediul social: Strada Paris Ho 12 (Palatul Societăţii) ~ ' . şi ia Reprezentanţii Generali pentru Bucureşti D-nii V. M. KOGALNSCEANU & I. NEGREANU în Strad3 Paris No. 12 a(;k'ntil î.s toa i a ’i'aila „LUCEAFĂRUL" SOCIETATK ANONIMĂ ROMÂNĂ 1T. ACŢIUNI BUCUREŞTI NUM A POMPILIU. 7 9 CAPITAL 1 ,F.I 2.00O.U0O DEPUN VĂRSAT INSTITUT DE ARTE GRAFICE, CASA DE EDITURA EXECUTA TOT CE ATINGE RAMURA CONFECTTUNU ,OR DIN MARTIE SI CART ON LITOGRAFIE CARTONAGE TIPOGRAFIE LEGATO RIE PAPETARIE REGISTRE M - ' w « K M m u m m m t m www.dacQFomanica.ro