5& *o 0* >00^0001 lOOOl Nj '«ci 10 REVISTA 'PENTRU • LITERATURA; S1ARTA APABIBID0DA0R1PELWA. Anul XIV. No. 17 Bucureşti, 15 Septembrie n. 1919. âs&î *S*'6X* jar. www.dacQFomanica.ro ;yw- Preţul 3 le». ■■ —1 ‘ p LUCEAFĂRUL K»;\ /IVi A eiiNTUU t.iTfi'îAT UiriT‘.sui No. 17 din 15 Sc aiercbre ,1. 1919 I ’ I , r- ,! i - . - . O îv • /Ă''./..................C.ir.îi;«. ... n!i.1 Iei C-'.că i -u. iinnr........................CC'»in jupAîii 5.-,' . ( .arîtti- ; V: ’ :n pul: i T :• I /■ .... icimt' ■ !•' pi/; A.T •-.-i j :„i :i ; • (' ;r--M o * • f »i. >-1» * i; : AL i 1 /: ■ I \ ;cL; (Vl-.Ii/ , '• 1 ■' ■ . 11;'' • {iv-e-, / n 'u'i m .tiLiUi ::i pn l.-iMii i i; iov >’ a : :■ 1 '..^t • i.. • - LVi. /!•' :T ';C;u:v . . !V ,nC ! s : .*■ 1 i Im ‘..itviii.v iT : I i I s ! I J a: \ î ' i ABONAMENT Pe un an .... . Pe o jumătate de an . Lei 69.— Lei 30. 1!. î! s 5 I li l ; ; iii Ci 1!| i ii BecluUia şi Administraţia. Bucureşti, Strada Nurna-Ponipiliu. Abonamentele se plătesc cu anticipaţie m Bucureşti: la Administraţia „Luceafărul" str. Numa Pornpiliu 5 -9. in laşi „ Tipografia Naţională, str. V. Alexandri 11. in Animi „ Banca „Albina", din Sibiu str. Măcelarilor. m Basarabia „ ia Librăria „Luceafărul" Str. Puşchin 25, Chişinău. Revista se găseşte de vânzare la toate librăriile din oraşele ţării Iii iî * i t I I '1 =U www.dac0romanica.ro REPRODUCEREA OPRITĂ O protestare • Piatra de temelie a statului român a fost in toate vremurile unitatea naţională, răsărită din conşliinfa viguroasă a masei poporului, care a făurit şi susţinut statul, învingând greutăţile şi furtunile ce i-au încercat destinul. Această idee tradiţională a unităţii naţionale străbate întreaga structură politică şi socială a vieţii noastre de stal; ea e altarul sfânt la care au slujit preoţii credinţelor noastre şi la care ne închinăm şi noi cei din zilele mari ale înfăptuirii visului de întregire. • 0 ştirbire a acestei idei, în virtutea oricărui principiu, însemnează o imoralitate, împotriva căreia vom luptă din răsputeri. Puterile aliate, bunele prietine, care împart astăzi dreptatea în lume, vor să ne umilească, înguslându-ne• hotarele şi încălcându-ne neatârnarea; vor să ne răsplătească tovărăşia de arme prin jicnirea ideii de unitate teritorială şi naţională La această revoltătoare încercare de a ne umili şi de a ne robi, sufletul întregului nostru popor răspunde cu indignare şi cu hotărârea de a luptă, cu orice jertfe, până va dărâmă şi tirania marilor prietini. Ameninţările învingătorilor care, in numele dreptăţii, vreau să ne silească să iscălim o ruşinoasă nedreptate'nu ne pot speriă. Ne vom apără sărăcia şi mândria, chemând la luptă toate energiile ce ne-au mai rămas ; vom suferi poale ne vom sbate în vâltoarea multor neajunsuri, dar nu vom îngădui să triumfe intenţiile de subjugare politică şi de aservire economică ale tiranilor dela Paris. Din sânul poporului românesc nu poate ieşi nici guvern şi nici parlament care să renunţe la patrimoniul libertăţii şi al dreptăţii pe care le-am plătit cu sânge de viteji. , Datoria purtătorilor de condei români e să se ridice vijelios împotriva acestor încercări de-a ne sugrumă dreptul de a dispune liberi de soarta noaslră şi să protesteze in faţa intelectualităţii luminate a Apusului. Idealismul trebue să-i îndemne la luptă pentru apărarea demnităţii naţionale Noi protestăm cu toată energia, în numele artei şi â literaturii naţionale> împotriva celor ce lovesc în prestigiul ţării noastre. Redacţia www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL No. 17, 1919 3:u ■ — ,-T=~rr-v-TT-^——.—a-T7- ■■ .WSJJ ____—'—.îl. f,miva',ffFTTţ.' __’-X-r ■£. J- ■■.r.J JS-J.'. ■'-■■ST?' / Mia lui- Ciutră — Povestire din vieafa Românilor macedoneni — păcurarul Jogă, luându-şi tălăganul de caprină, 'pomi... — Unde, înăi Jogă?, îl întrebă tovarăşul său Miha lui Ţuri. — Până Ia Şcurgcă... La Scurgea eră stâna lui Ciutră. Ciutră era mare cclnic. Aveâ peste două mii de matriţa, aveâ noatenii cei mai graşi, ţapii cei mai mândri, aveâ berheci albi, creţi şi o caravpnă de catâri cumpăraţi din Cardiţa. Şi luai aveâ Ciutră o fată, pe Mia. Mia era cea mai frumoasă fecioară din loată Samarina. Părul ei galben înodat în cosiţe pe spate, ochii mari, strălucitor de senini, obrajii albi-rumeni ca floarea de măceş, trupul mândru, mersul lin, legănat, îi dădeau înfăţişarea unei statui mişcătoare. Păcurarii, când o zăriau arareori venind la stână cu găleţile pe linieri, le scăpă cavalul din mână, bacii incrementau cu mâinile pe ugerul oilor, câinii blânzi se culcau în iarba, păsările amli-ţiau în cuiburile lor legănate pe ramuri iar florile, iarba, frunza, toată împrejurimea se însenina ca de o lumină tainică. JJeaceea Jogă, oridecâteon simţiâ soarele coborând creasta Şindiliului, îşi luă tălăganul, se furişă pe potecă, cobora la Danăle Clietri, treceâ Puntea lui Vurluiani şi, prin Băii, urcă la Şcurgea cântând : — Dorul meu şi bucuria Este Mia, este Mia... — Iar ai venit, fă.rtate Jogă? Iar..., făftatc Costa... Şi Jogă, aşternându-şi tălăganul de că-prină, se aşeză lângă fărtatu-său Costa şi, in farmecul luneî care se presără tainic, pe ramurile de fagi în şuviţe moi de argint, -prindeâ să-i înşire, cu sufletul în’ văpae, doini ce-1 purtă în fiecare seară pe drumurile acele prăvălatece. - ...Zid c’a fost şi astăzi Mia la stână ? — A fost, fărtate Jogă. A venit îmbră- cată intr'o saltamarcă de catifea albaştri. Peste dânsa purtă o săricucc cusută numai în fir. , — Ce fericit eşti, fărtate Costa! — De ce? — Că poţi vedea pe Mia... Şi Jogă, apucându-şi pe după gât fărta-tul, îl sărută plângând. Măi Jogă, ai răbdare! N’a dat laptele îri foc. Mia-i încă mică, n’are nici şeaisprezece ani împliniţi. Şi-apoi tu..., tu eşti tânăr; ai stare bunicică. Ai peste şapte sute de oi, ai noateni, capre, cai... Mai aşteaptă. — Dacă îi’am pe Mia, oftă Jogă, nimica n’am, nimic, fă.rtate Costa. Uite,.îmi vine uneori s’alerg înaintea lui Ciutră, să îngenunebiu la picioarele lui şi să,-l rog: „Laie Ciutră, ia-mă păcurar; vreau să pasc oble tale. Iţi servesc* un an, doi, zece, fără simbrie, numai... dă-mi pe Mia... — Aşteaptă; fărtate Jogă, adaugă Costa. Ciutră-i celnic şi-i sfătqs. De-acum şapte ani, de când i-ai scăpat de înnec pe Mia, te laudă, te iubeşte chiar. Mai ieri 1-am auzit spunând păcurarilor: „In toată Sar marina numai un om e cu suflet, îndrăzneţ, năstruşnic, numai Jogă a lui Zechiu. Dacă nu eră el, care să fugărească astă primăvară, furii albanezi, turmele noastre erau răpite, avutul nostru dus, iar cinstea noastră pângărită. Dacă nu erâ Jogă, Mia mea era să fie înghiţită de valurile Mirmi-cului“. Graiul de clopot cu care Costa povesti toate acestea; mişcă adânc inima lui Jogă. Cu gândul mângâiat, ochii aprinşi, Jogă respiră lung mirosul înviorător al pinilor, ascultă freamătul isvoarelor licăritoare legănate în albii de peatră apoi, punându-şi mâna pe. sileafe, îşi pipăi pistplul şi adăugă: , . — Pentru Mia, fărtate, m’aş încumeta la orice. .Aş fugări şi astăzi.cetele lui Şeni, aş frigări pe oricine ar îndrăzni să mio fure, aş urcâ munţi, aş sări prăpăstii, m’aş asvârli în apă, în foc, aş face tot, totul... pentru Mia!... Lima .păşi în zare pragul Moaşei, iar umbra fagilor din jurul stânei crescb mare, Soarele cobora creasta Şindiliului când www.dacoromanica.ro C. Dimitrescu: MINIATURĂ BIZANTINĂ www.dacoramamca.ro www.dacoromanica.ro \ N’o. 17, 191? adânca,, vânătă, cu înfiorări de fantome. Fagii se pierdură în întunerec, şi numai frunzele, atinse de vânt, şoptiau cu svo-nuri multe, neînţelese... Jogă se ridică, ^şi îndesă chilipoşea pe urechi şi, luându-şi tălăganul : — Altceva, fărtate Costa? — Am să (trimit mâine pe Lena, ne-vastă-mea, la Mia. răspunse Costa. — Pentru?.., — Să afle ce gândeşte Mia. — Trimete-o, fărtate, trimete-o. Lena c şireată, ştie să pătrundă în inimi ca dorul; ea are să scurme multe, multe are să afle ea dela Mia. Şi, luându-şi bună seara, Jogă se pierdu sub fagi, pe potecă, lăsând în urmă numai ropot de paşi repezi. * * Lena eră nepoata Seanei, mama Miei. Deaceea, luându-şi furca, în după, amiaza zilei următoare, ea se îndreptă spre casa lui Ciutră. Mândră urcă treptele de piatră şi pătrunse wilăuntru. — Aaa!... nepoata Lena, strigă Şeaua sărind de lângă vârtelniţă. — Da, am venit, teto Seană, am venit să, te mai văd, răspunse Lena, îmbrăţişân-du-şi mătuşa. Seana o sărută pe ochi şi o conduse în odaie, unde Mia ţeseâ un chilim cu flori. — Iţi faci zestre?, glumi Lena după ce desmierdă. pe Mia. Mia zâtnbî; obrajii i se împurpurară-iar ochii ei sfioşi, strălucitori se pierdură printre iţele care săltau în sgomotul va-talelor. — Nu, nepoată, grăi Seana. Nu ne-am gândit încă la aşa ceva. Mia-i încă mică; şi-apoi... atâta giuvaer am. Au peţit-o mulţi dar... n'am daţ-o; n’o dau, nepoată,, n’o dau. E încă mică; n’are nici şaisprezece ani. Săptămâna asta a venit Pepa Iui Sgmnă şi mi-a cerut-o s’o dau lui Mitri, feciorul lui Nacea. — Şi ce i-aţi spus? o întrerupse Lena. Ca Mitri a lui Nacea nu-i altul în toată Sa-marina. 1 Fecior de celnic, cu avere, cu oi, cu caravane de catâri, cu herghelii de epe... Ce mai vreţi? >— d-am spus, nepoată, sa mai aştepte până, la Stă,-Mărie, să mă sfâtuesc cu soţul şi... de-o vrea Dumnezeu... poate. După aceea Seana aşternu o velinţă pe laviţă şi, poftind pe Lena să stea : — Stăi, nepoată! Eu mă duc niţel în grădină să întind lâna spălată ca să se mai usuce; vin îndată. Lena se aşeză pe laviţă şi, oprindu-şi fusul în palme: — Ei, frumoaso? Tu nu spui nimic? — Eu, răspuns? Mia, sp iji/iinciu-şi mâna stângă pe spată şi .ţinând şuveica în dreapta... Eu., ţes. îmi pierd adesea suveica prin ţesătură, încurc iţele, le descurc, se rup firele de urzeală, le înnod, bat cu spata firele de tramă şi..."iacă aşa, toată ziua... — Iar Jogă a luî Zechiti, Jogă plânge la stâna dela Niniceal... Alia tăcu. Obrajii i se aprinseră iar, ochii ei albaştri, senini ca primăvara scă-părară în fulgere de lumină, inima-i se sbătîi adânc şi un oftat ascun's i se fărâmă pe buze. — Aşa, Mio, reluă Lena. jogă plânge la stână, plânge de dorul tău. — Dacă nu-1 văd eu, dacă nu pot să-l văd, dacă nu-mi eşte iertat să-l văd, să i vorbesc... răspunse Mia înfiorându-se!... — Mio? Gândeşte-te că Jogă ţi-a scăpat viaţa acum şapte ani. Trebue să-l iubeşti... II iubeşti, Mio? Mia cutremurată se uită împrejur şi nedumerită şopti: — Credeam că ceeace mă întrebi, cuvântul acesta dulce nu se spune, nu se scrie, nu ,se cântă. Trebue oare săi ştie lumea taina asta? Şi-apoi... ce poate iubirea unei inimi care ascultă de sfatul părinţilor? Ş-i Mia lăsă capul să-i cadă pe ţesătură,. Cosiţele i se desnodară, îi curseră pe umeri, căzură moi pe tâmple... îşi duse mâinile la ochi şi, ascunzându-şi obrajii, plânse. . — Ştii, Mio, că părinţii tăi gândesc să te dea după Mitri?... . Mia îşi înălţă capul de pe ţesătură, îşi LULli A FARUL www.dacoromanica.ro LUcKAt'AfttlL ' No. li, 101!) dete părul pe spate şi, stăruind în gândurile ei ascunse îngână : — Părinţii mei gândesc să mă mărite după. Mitri, cu însă gândesc că-are să se întâmple altceva... Şi Mia urmă să ţeasă înainte. In clipa apeea.uşa se deschise. Seana intră. vcseliwăwărrttă pe după răsboiu şi aşezându-se pe laviţă, lângă nepoată-sa Lena: i — Ah, nepoată, ce bine-mi pare c’ai venit! Trăim într’un sat şi nu ne vedem cu liniile. — De, teto Seană, Grija casei, nevoile, munca nu te lasă să păşeşti pragul nici până’n vecini. Bărbaţii ni’s duşi pelastâni, cu caravana, după treburi, copiii cu caprele, cu noatenii, noi rămânem singure acasă şi... oricât, ne-ar ţine . de rău socrii dacăi ne-ar vedea pe drumuri, stând de basme. Doar... suntem armânce, teto Seană, nu suntem grecoaice... • — Aşa-i nepoată! Armâncei i-e dat să stea în casă, să diretice, să facă pâine pentru păcurari, să spele, să scarmene lână, să. toarcă, să împletească lăpuzi, să ţeasă veliinţe, 'tende, ciorgi, chilimuri, şiac, să coasă tâmbări, tălăgane, cioareci... De câte ori îi zic Miei: „Eşti fată de celnic; îţi stă, bine la furcă, la războiu" Şi Mia in’ascultă şi face tot ce-o învăţ eu. — Aşa au trăit strămoşii noştri, aşa trăim şi noi. , — Viaţă de păcurari, nepoată, dar... veselă şi înţeleaptă ca vremea. După aceea Seana se sculă. Scoase din dulap o cuvată cu smântână, puse pe tipsie câteva felii de caşcaval, faguri de miere, rupse cu mâinile o turtă şi pofti pe Lena în sală, ca să guste. 9 * Înainte ca soarele s’atingă. creasta Şin-dîliului, Jogă îşi mulse matriţele, îşi aruncă, tălăganul pe umeri şi pornî iar.'Trecu pe la Şopotul djn Codru, intră. în sat şi s’a-bă.tu fie la casa liţj Ciutră. Aici se opri. Işî şterse fruntea cu mâneca şi se uită spre cerdac. Nil eră nimeni. Ocoli grădina şi, când să treacă pe sub ferestrele diin spatelp casei, auzi un cântec care se pierdea în sgomot de spată şli vătale: v Nu vrea dada.- . ’ " Să mă mărită, " ■ ■ : Că spuneţi ! | Că prea sunt mică. — Cântă Mja, îşi şopti Jogă, oprindu,-şi resplirarea. Ţese în răsboiu şi cântă, singură. ca o pasăre închisă.1 Dacă i-aş bate în geam? ţDar... nu! Piijnprejur sunt case, ferestre şli după ferestre pândesc ochi piz-maşji, inimi viclene; sunt guri clevetitoare cari stau căscate zi şi noapte ca niş|te guri de şerpji pline de venin. , In cljipa aceea uşa din faţă, se deschise. Jogă auzi sgomotul şpi păş|l înainte, pe drum. Aude că.-l cheamă Cineva din urma. Işji întoarse capul şi tresări: — Tu m’a{i chemat, surată. Leno? ‘\ — Da, am fost Ia Mîia, şopti Lena a-propjindu-se. Jogă deschise nişte ochi mari, aprinşi. — Am întrebat-o dacă inima ei bate în dorul tău pribeag ca şi tine, ca viaţa ta poate, reluă Lena zâmbind. , ( — 5p? . V : : 1:; ' — Mg-a spus că. te iuebşte adânc, mult, dar... -- Spune, Leno, spune-mi tot. ' — Părinţii ei gândesc de Stă-Măries’o logodească după Mitri. — Care Mitri? — Feciorul celnicului Nacea. Jogă tresări sbuqiumându-se de par’că i s’ar fi rupt ceva din suflet. Ştirea Lenei simţi că-i cade pe fnimă neagră, grea ca o lespede de mormânt. Fruntea-i se încreţi _ de gânduri sinistre. Işd piise sfârail mustaţei în dinţi şi, nruş-cându-1, hohoti: — Ştiam eu, ştiam că n’o să am parte de Mia. Şi ascunzându-şi faţa în tălăgan, pomi spre -pădure nebun, sălbatec, gemând cu desnădejde ca un vârtej djn larguri pustii. ( www.dacoromanica.ro Mo. 17, 1919 337 Luceafărul In seara aceea Costa a aşteptat în zadar la Scurgea pe fărtatu-său Jogă. Luna răsărise dinspre Chircuri palidă, tăcută, plină de taine, păşise pragul zării din dreptul Moaşei, s’ascunsese pe după. munţi şi Jogă nu s’arătă. Trecu a doua, a treia seară ; Jogă n’a verţit. A patra seară Costa porni Ia stâna dela Ninicea. Găsi numai pe Miha întins sub o tufă. — Unde-i Jogă, măi Miha? întreabă Costa hăulind. — Nu ştiu răspunse Miha îngrijat. De patru zile n’a dat pela stână. — O fi bolnav? — O fi! Şi Costa plecă, alergând Ia casa lui Jogă. In curte zări pe Muşa, mama lui jQgă, care prţîviâ în drum mâhnită,. —s Nu.i acasă, fărtatul Jogă? — Nu pul'iule, răspunse Muşa lăcrimând. De patru zile n’a venit-să mă vadă, n’a trimis după pâine, după primeneli, după opinci... \ — Are să v,ie, teto, încercă s’o mângâie Costa. Iacă, pornesc să-l caut. I-o.i da eu de urmă. . Muşa, vejtejită de chin, se sprijini de gard, 'iar Costa porni grăbit spre munte să,-şi caute pe fărtatu . .. De pierderea Iui Jogă vuia toată Sa-marina. Unii spuneau că l(-au mâncat fiarele alţii se întrebau dacă nu l-au omorît ar-năiuţii lui Şem ; cei mai mulţi însă susţineau c’a îneburiit de dorul Miei şi a sărit în prăpastie. Mia auzise toate câte se torceau în sat despre Jogă şj plângea în taină, singură, nemângăjată. Inir’o seară, vine Ia Mia surata ei Tana lui Duzeni şi, gă.sincl-o singură, începe să-i spitie: — Ştii, surato, capi adevărat ce povesteşte lumea despre Jogă? ■ — Ce? ' — Jogă-imort! — De unde ştii? — Ascultă. Aseară eram la şopot cu Anghiţa lui Tăbucă, Sia Iui Cheacă şi alic fete, când auzim pe Toii a lui Parafesta, care venise să’şi umple cofa, că ne spune cu durere: ,,—Să ştiţi, fetelor, că Jogă a Iui iZechiu, frumosul, mândrul, iubitul pă,-curar, care-şi pieptănă percea în oglinda isvoarelor şi umblă veşnic cu doina în su,-tTef 'şii1 cit 'cavalul în brâu, a murit".— — Cum? am ţipat noi fetele!... Şi Toii, înduioşânduj-şi glasul, ne arătă cu dreapta culmea Moaşei şi urmă: — Astă,zi scoteam noatenii acolo, pe Moaşa când, sus pe stâncă, zăresc un om. In mână. ţinea un caval şi cântă: — Dorul meu şi bucuria A fost Mia, a fost Mia.— Un vultur îl ascultă mai la o parte, încremenind pero muche. După ce isprăvi cântecul oftă. lung, adânc şi, Yiiând cavalul îl trânti de stâncăj. Cavalul se fărâmă iar vulturul sperjiat sbură peste prăpastie. După. aceea aud ca un sgomot de trunchîu uriaş care se rostogoleşte din vârful unui munte; şl-apoi... un vuet jalnic de suspine: —„De dorul tăp Mjo !"— Când m’am uitat pe Moaşa, nu mai zăr rji pe nimeni! — Şi... de unde ştii că omul acela a fost Jogăj? îl întrebai eu. — După graiu, după cântec; nu putea fi altul, adaugă Toii. Mia începu să tremure speriată, să,-şi frângă degetele, să şi le nfuşte de durere. Inimaj-i prinse sări bată iute, sbuciumata, săi i se umfle în doruri vii, chinuitoare şi să ’gleamă, lung, înăbuşită ca un val înăsprit de furtunăl Tana, ghicindv<-i suferinţa, o strânse la piept şi, săirutâncţ-o, o târâ în grădină. * $ # De StăţMărje, glasuri de tambure, flaute ş(i cavale răsunau la Padea Mare. Mia a fost logodită, cu Mitri iar celnicul Ciutră, după, cum e obiceiul, pregătise lângă Mir-mîşac .o masă Ia care invitase aproape toap tă Samarina. Pe un clţilim vărgat, lângă Ciutră, şedea celnţicul Nacea, apoi se înşirau ceilalţi cu www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Xo. 17. 191U bă.rbii şi plete albe, patriarhale, Mitri îmbrăcat în ţipună albă, şefi de caravape cu umeri laţi, păcurari cu chiostecuri pe piept şi cu opinci de piele, împodobite la vârf cu ciucuri, chirigii cu feţe bronzate, flăcăi vânjoşi cu pistoale în brâu; apoi urmau femei mândre cu priviri senîne, potolite, neveste vesele cu galbeni' la gât, fecioare albe cu floni în cosiţe, copii neastâmpăraţi cu glasuri de şoim, însfârşit o mulţime de (invitaţi şi curioşi cari veniseră .s’admire pe Mia lui Ciutră şi să joace la logodna ei. In stânga s’au aptjins focuri şi câţiva pă,-curari au început să,-şi învârte frigările peste jarul care sfârâîâ in picurii de gră-sjime de iniei. Cofele prinseră să gâlgâie din gură în gură în urări de bine, hora se încinse, iar pistoalele începură, să scapere în vânt unna-te de chiote lungi, ascuţite. Femeile se prinseră şi ele în joc, se prinseră celnicii; apoi săriră şi bătrânii râzând, glumind, tropăind... Când apăru însă Ciutră în capul horei cu sarica albă pe umăr, cu cofa de vin în mână, veselia crescu, deveni sgomotoasă, pistoalele scă-pă.rară injii de fulgere şi nenumărate buchete sburară din toate părţile, ningându-1 cu flori. Numai Mia şi stirată,-sa Tana, retrase în umbra unui gorun, ascultau îngândurate când la veselia horei când la sgomotut Mirmişacului ale cărui valuri, rostogolite din stâncă în stâncă, crescuseră sălbatice şi se uniflaseră ameninţătoare din pricina ploilor din ajun. — Auzi, Tano? îngână Mia, arătând cu mâna spre horă. — Da, surato, răspunse Tana. Toate se fac pentru tine, pentru logodna ta. Când ai să fii bătrână, o să,-ţi aminteşti cu drag de toate acestea... — Dar... cine moare îşi mai aduce aminte, Tano, de ceva? — Nu ştiu, surato! Popa-lota încercă să încredinţeze într'o seară pe tata că, dincolo de groapă, începe o altă viaţă. — Şj..., ca să trăeşti viaţa aceea, Tano, trebue să mori? — Dar surato! aşa spunea Popaţ-lota: Acei ce mor aici trăese dincolo... — Da Jogă,?... O fi tot acolo? — Dacă a murjt, surato, trebue să fie. — Dev-ai şti, Tano, ce dor mi-i de Jogă ! Aş vrea să, plec, săpl găsesc... — Unde? Mia nu răspunse. Buzele-i subţiate de durere se strânseră într’un lung oftat şi capul îi căzu moale pe umărul Tanei. îşi încleşta braţele pe după mijlocul suratei, apoi îngână plângând : — Tano, eu sunt logodită, nu-i aşa? — Da, surato. ' — Cu Mitri a lui Nacea? — Aşa, surato... — Şi o sări fiu lui mireasă? — Lui surato! Mia iar oftă. Privirile-i umezi se pierdură spre râu şi un gând ascuns îi fulgeră fiinţa. Apoi, scoţând inelul din deget, îl întinse Tanei: — Atâta mă leagă de Mitri. — Ştţîu eu, surato! — Ştfiu eu, Tano; numai atâta mă, lea-ga. De-acunt sunt liberă. Pot gândi la cine vreau eu... Şi, hotărîndu-se, Mia adăugă : — Hat pe malul râului, s’adunăpi flori. Şii Isuratele, prinse strâns de mână;, co- borîră singure la râu. De peste deal, cântecele şii veselia horei veniau line, pierdute ca nişte svonuri din alte lumi. — Vezfi, Tano, valurile Mirmişacului, grăi !M'ia. Ce repezi sunt! De und'e or fi Venind oare? Unde merg? De ce se umflă, .saltă, se lovesc de stânci, gem !... Vorbesc?... Ce-or fi spunând oare? Ş,i Mia se urcă pe punte râzând: — Uâte, adaugă ea. Dacă vreau, Tano, eu pot să pornesc cu ele la vale ş1 să mă plierd departe, departe... — Nu glumi aşa, surato, că mă cutremur ! — Te temi, Tano, te temi de apă? Eu, prSvind-o, îmi vine să sar în valurile er şl să, mă joc cu ele. Dac’aş sări?!... — Te înneci, surato! Ai uitat? Acum’ www.dacoromanica.ro No. 17, 191a LUCEaFARL'L *9 şapte ani, dacă nu eră Jogă, valurile acestea... — Ce eră să-mii facă? — Te-ar jjŞi dus moartă, surato, moartă, cine ştie undcTTT — Ascultă; Tauo! Baja de flori n’am făcut-o în ajunul logodne)!. Nu m’am scăldat în rouă ca să-m/i înviorez trupul. Uite... Vezi valul ăsta care vine năvalnic? E cel mai sprinten, mai îndrăzneţ. Pe creştet poartă o cunună albă, de spumă. Poate să, mă cuprindă. Pornesc cu el, Tt.no ! In braţele lui are să-mi fie mai bine ca în braţele luî Mitri. Vine, s’apropie de pod. lină face semn, mă cheamă! Tano, spune mamei, şpune-i că plec cu el, mă duc departe, la Jogă. Ce bine-mi pare! Şi, să,Itâiidu-se de pe punte, sări în braţele valului înspumat care zoriâ furtu-natec la vale. — Surato, surato, ţipă Tana plângând, şi dete fuga la horă. lntr’o clipă toţi invitaţii tresăriră cu ochii fulgerători şi sburară vârtej spre râu. vJDesnădăjduită, Seana începu să-şi smulgă părul. Ciutră hohotiâ nebun şi se băteâ cu pumnii în braţele celnicilor, femeile ţipau şi îşfi rupeau vestmintele, păcurarii uluiţi alunecau prin râpi, alergau pe mal, se îndemnau, strigau. Unii zăriră pe Mia purtată de valuri în leagăn uşor, la vale, cu braţele întţns'e. — Sad în apă, Mitri, tună glasul lui Costa, fârtatul lui Jogă, care cu sufletul în sbucium luase parte la logodna Miei. — Săi şi scap’o. E logodnica ta, mireasa ta, repetară mai multe voci. 'Mitri însă, plângând cu hohotise trânti cu faţa la pământ şi rămase nemişcat. — Ah Jogă!... undc-j Jogă? Numai Jogă putea s’o scape, aiură Ciutră leşinând în braţele celnicilor înspăimântaţi! 1) P. Papazissw Suspin Că astăzi în cetatea de cărţi m’am aplecat Pe galbene volume cu colţul ferecat Şi am privit cu ochii măriţi, sub lampa verde, Cum Adevărul vine şi ’n sui de fum se pierde; - • Că poate strânsă ’n rochia ta neagră, ai trecut Pe picioruşe repezi prin strada mea de tuf, De două ori cu blana pe gât înfăşurată, Când ţi-ar fi cald mai bine, cu braţu-mi doar odată; Că peste parcul rece prin care ’n friguri fug, Pe gânduri Seara scapă din cornul de belşug A! luniţ de pe-un umăr scăpărătoare stele Şi urcă ’ncef pe boltă, urmată ’n şir de ele; . Că simt cum pleacă ’n mine, pe pânza iui, uşor, Păianjenul de aur al unui lung fior, - Şi-apoi s 'aruncă ’n salturi şi ‘nfige ’n creştet dinţii, Când Visul în tăcere răsare ’n pragul minţii — Ce’nseamnă toate, dacă, la fel s'au risipit . Şi numai amintirea mi-e ’n mâini ca un cuţit Uitat de mult în brazdă, ce scos acu ’n lumină Şi-arată limba groasă de grunjii de rugină ? ____________________ EmanoiI Bucuţa 1) Publicăm această bucată pentru imaginile interesante pe care le aduce din viata macedonenilor ji pentru aerul de romantism primitiv pe care îl are. E o literatură regională care ar fi bine să se desvolte mai ni seamă în Macedonia, unde snflelul românesc e *mai primejduit ca oriunde. www.dacoramamca.ro 340 LUCliAFAKUL No. 17, 1919 Cărturarii în politică. Există la noi o scamă de intelectuali foarte distinşi cari, concepând politica din-tr’un punct de vedere cu totul teoretic, sunt lipsit» de acele însuşiri sufleteşti, care tind săscoboare o iideeîn lumea realităţilor palpabile şi s’o pue în condiţiune de a fructifica cu folos pentru viaţa publică. Pentru aceşti intelectuali politica e numai o afacere de inteligenţă, şi cultură. Discursul lor terminat, se retrag în liniştea patriarhală a moşiilor, ori în lumea preocupărilor savante, cu ferma convingere că au realizat un act foarte însemnat pentru ţară,. Preocuparea lor de căpetenie este de a dă o turnură cât mau originală ideilor, de a face cât maj multă paradă de erudiţie jşi de a străluci cât inai mult prin ingeniozitatea raţionamentelor. Aceştia, trebuind să aleagă între umilul adevăr şi un paradox -interesant, n’ar ezita desigur să prefere pe cel de al doilea. Ceeace interesează pe aceşti teoreticieni politici, este valoarea şi distincţiunea ideilor în ele însele. Ei sunt ca nişte îndrăgostiţi ai cugetării* -'cari, judecând prea mlilt asupra lucrurilor, se îndepărtează sistematic de trunchiul real al vieţii şi ajung să, vadă, în loc de realităţi, simple proecţiuni ale inteligenţei lor. Ei formează podoaba efemeră a intelectualităţii parlamentare şi prin atitudinea lor contrazic însuşi fundamentul oricărei doctrine politice. O altă. concepţie a rosturilor politice ieste fără îndoială şi aceea care justifică un cult fără margini pentru oratorie. La noi, scopurile de căpetenie ale politicei se confundă.în opinia publică cu abilitatea de vorbire şi că aptitudinile orar torice ale omului de stat. E destul ca cineva să. Vorbească frumos, să aibă un timbru plăcut pentru ca să fie proclamat ca un valoros reprezentant al vieţii parlamentare. Astfel că destinele' unei ţări, în loc să atârne de greutatea unui spirit bine cumpănit şi pornit spre acţiune, sunt subordonate acelor modulaţiuni mai mult ori mai puţin plăcute pe cari le produce organul vtTrbirei. Inteligenţa ori cât de mare ar fi ea, talentul oricât de strălucit ar fi, nu formează prin ele însele, 'nici scopul arici esenţa vi||ii politice! De prea multă Inteligenţă şi de prea mult talent se resimt toate păcatele vieţei noastre publice ; dovada cea inai izbitoare că nu talentul nici inteligenţa necondiţionată,, hotă-, rase valoarea faptelor politice. Un alt factor ,carre le condiţionează, este fără îndoială caracterul omului politic! . El este pârghia vie pe care se sprijină viaţa politică. El prezidează şi determină înfăptuirea marilor acţiuni, iar nu simple idei, de oarece cu viaţa politică, intrăm brusc în lumea activităţei. , Acî ideia nu poate trăi prin ea însăşi ca un sjmplu concept spiritual, ea nu este decît Lipanii în care se va turna o realitate socială.! ! ' ' 1 ■ Dacă am suprimă latura aplicativă a ştiinţei, aceasta ar continua totuş să aibă o mare valoare pentru noi, întrucât adevărurile enunţate de ea desljagă. o mulţime de probleme ale conştiinţei omeneşti. In acest caz nu şi-ar pierde calificativul de ştiinţă., de oarece însăşi ştiinţa pură este o mare achiziţie sufletească. Dacă am desface însă ideile politijce de acţiunile pe care le subordonează, valoarea lor politică1 ar fi cu desăvârşire nulă. Oricât ar fi de (interesante aceste idei, ele n’ar formă decât un material de speculaţii sociologice sau morale, întrucât nu există în domeniul politicei ceeace am puteă numi o ştiinţă pură decât sub accepţiunea unor principii eu totul generale şi vagi. Politica utilizează, ce-i drept, idei din domeniul multor ştiinţe, însă, ceeace distinge caracterul ei de al- ştiinţelor pe care se sprijină, este tendinţa aceasta pragmatică, pe care o dă oricărei teorii. Ideile de conducere şi organizaţie socială, ca să poarte denumirea de politice, trebue să aibă în www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL 341 • No. 17, 1919 ele acel germen de desvoltare practică, care să le transforme mai de vreme ori mai târziu în valori de acţiune. Ele impun omului de stat acea unitate de vederi şi acţiuni care formează, linia de demarcaţie a caracte,-rului. Ele mai presupun p doză de energie şi o tenacitate fă,ră margini în urmărirea lunii scop, calităţi care formează însăşi baza caracterului. Astfel valoarea unei idei politice se reduce în ultima analiză Ia valoarea unui caracter. Ea străluceşte mai mult prin greutatea faptului decât prin iscusinţa cu care a fost născocită. Scriem .aceste rânduri împotriva inteligenţelor sterile, împotriva talentelor deplasate, împotriva acelor rataţi plini de distincţiune, pe cari nu ştiu ce stea nefastă 'i-a svârlit în vârtejul luptelor politice, făcându-i să cheltuiască zadarnic atâta energie intelectual^ şi atâta scânteiere de spirit, pe un drum care nu este al lor. A sos'it epoca vocaţiunilor în politică ! A sosit epoca, în care nicio energie nu poate, nu trebue şi nu are dreptul să se cjieltuească zadarnjic pentru ţară! Intelectualii naivi în treburile publice să.-şi iea drumul bibliotecilor şi Laboratoarelor! Literaţii săi-şi scrie în linişte opera lor departe de larma activităţei politice! Atâtea talente au fost absorbjite zadarnic, banalizate şi distruse de poli- Semn rău Gri, străzile erau pustii... Găsufefe doar fumegau, $ aşa cum singur rătăceam _ ţPriviam cum fulgii mari cădeau. Gopacii negri trişti stăteau... Gar nişte plopi cu foi de ceară. Gând am trecut prin preajma (or Glsupra mea se scuturară. Ga dragostea-ne mă găndiam ; ... S'atunci, o, cât m'am tu (Burat: . 6 frunză ’n dreptul inimii Gu6ito, mi s’a aşezat!... Ion Ojog tică.! Savanţii să răinâe la universitate un-de-i aşteaptă tinerimea dornică de lucru şi unde mulţi figurează, doar cu numele! Cum? în ţara noastră ştiinţa şi arta nu formează un minister tot atât de însemnat ca şi celelalte ministere publice? 'Mai sunt oameni cari să râvnească fără ni'cio ,chemare' Ia gloria demnităţilor politice, glorie bazată pe o lume cfe realităţi aşa de Schimbătoare şi de imperfecte, când au în faţa lor lumea aceasta a adevărurilor statorpice în care cugetarea ştiinţifică, şi mar,ile inspiraţii artistice, pot clădi o coroană, neperjtoare pe fruntea triumfătorului? , i Sunt mii cari pot să prefere uneori cu-nunjle de hârtie poleită cu cari se împodo,-besc irozii de carnaval, în faţa laurului strălucitor care poate să încingă fruntea artistului de talent ori a omului de ştiinţă ? In epoca noastră, vjaţa politică cere oameni .înarmaţi, cere caracterul intrepid al firilor pornite spre acţiune, voinţe arzătoare, şi o cugetare proprie acţiunilor politice. Aceia cari nu Ie posedă nu au ce căuta în politică, oricât talent şi cultură' generală ar avea, căci politica nu este o tribună literară ori ştiinţifică, ci un vast atelier de muncă în care se elaborează piesele de otgarţizaţie ale unei societăţi. Artur Enăşescu Găntec ffemee, 9lzi, în toate te-am găsit : Gu zâm6etele tale copacii s au gătit. Gn clarul zărei ocŞii tăi se oglindesc — Gar (acrimele tale Gntregul cer împodo6esc ; ■ Gosifa ta e’n raza selenară fii a zefirului suflare-agale Suflarea ta e... Gar du Şut tău, pluteşte Blând in toată liniştită sară. Ion Ojog. * www.dacoromanica.ro 842 LUCEAFĂRUL N&. 17, 1319 Com&neştii. Fragment din amintirile de război. Un căpitan de Roşiori, o spadă lungă, un d’Artagnan rătăcit în Moldova vrernu-uiior noastre, mă îmbiâ înainte de război, să mă înscriu voluntar la cavalerie. „Ce-ai căiiit tu la pifă în 913? Cred că de data aceasta vei veni cu noi. Cavaleria este arma cea mai aleasă.. Ei/ i |se. cade cinstea să. "fie în frunte Ia recunoaşteri şi la atacuri, ea deschide calea celorlalte trupe, Ş’apoi... mergi călare şi poţi privi de sus la cei ce-şi târâe picioarele prin prafuri şi noroae !" „Iubitul meu, îi spmr, eu de sus nu pot pijivî la nimeni. Am o vedere slabă şi tre-bue să mă upt de aproape. Cu cât sunt oamenii mai' jos, cu atât îi văd mai bine. Cât despre cinstea de-a fi în frunte, eu văd că în războfiul de azi toată lumea stă la fel, în pământ ca şobolanfii. In frunte stă gumai viteazul, iar în coadă fricosul. Ş’apod — oricum ar fi — pe câmpiile Bulgariei mi-am legat sufletul de infanterie. Am fost în regimentul 37 şi vreau să-i rămân credincios!" D’Artagnan al 11-lea îmi strânse mâna, ziicând: „Trei şi cu şapte face bac. Te plâng. Dar cred/inţa ce ai păstrat-o regimentului D-tale te onorează,. Te felicit!" Când a sunat goarna, n’am şovăit o clipă. Eram în Bucureşti. Am luat cel dintâi tren Spre Nordul Moldovei şi am tras în gazdă la fata Regimentului. Brigada m’a depărtat vremelnic de el, dar mi-a dat puţ'inţa să-i urmăresc mai de sus întreaga acfjivitate în timpul acestor două luni de război. Şi-acum mă întorceam în-sfârşiit în sânul familiei. Am ajuns Ia Comăneşti în ziua de 26 Octombr/ie 1916. Două batalioane erau în odihnă, iar unul săpa la tranşee în spre Mojneşti-Teţcani. Cum era tocmai Sân Dumitru, ofiţerii înjghebase la popotă o mică serbare. Aşa sindrofie lipsită de veselie nu mai pomenisem. Nici râsete, nici glu- me ; vorbe în şoapte, feţe trase şi necăjite, curat praznic de înmormântare! „D’apdi, bine, îl întreb pe vecinul meu de masă, chef e acesta? Ce suntem toţii aşa posomoriţi/' . „Dacă vrei să pricepi, îmi răspunde el, vino după prânz la apelul batalionului". Nu l-am mai întrebat nimic, căci începusem să înţeleg. Isprăvindu-se prânzul, ne scularăm cu toţii de la masă, tăcuţi şi gânditori. La ora trei, batalionul se adună pe platoul din dosul gărei. Soldaţii veneau câte patru, încet, cu ochii la pământ. Păreau îmbătrâniţi. N’am auzit, ca de obicei, vreo glumă spusă în treacăt, vreun râs înfundat ; n’am văzut jreo mişcare mai vioae. In tăcere, se aşezară în careu, pe co'mpă-hii şi aşteptară. Dureroasă şi neuitată clipă. Lipsa la apel după. bătălie! Tăcerea cea lugubră când ofiţerul strigă un nume care se pierde în văzduh, fără ca acela ce-I purtase să mai poată răspunde vreodată. Apoi un glas şovăitor care şopteşte : „mort!" Şi încă un nume, şi iar tăcere, şi din nou şoapta pornită din rândul fraţilor stingheri: „mort!" Câţii, iDoamne, sunt? O sută? două, tr^i?—o mie? Morţi, răniţi, dispăruţi, regimentul e înjumătăţit. Din 3300 de oameni, n’au rămas două mii!— De când părăsisem regimentul la Moi-neşti şi până. îl găsisem iar aci în Comăneşti, el avu de înfruntat pe valea Uzului nişte lupte uriaşe care-I decimase. In zilele dela 10 la 13 Octombrie şiroae de sânge românesc înroşise muntele La-poş. Duşmanul, spulberat, fîi nevoît să,-şi facă. întoarsă calea. împreună, cu luptele dela Oituz şi dela Caşin, cu cele dela Mă.răşti şi Mărăşeştî, luptele .de pe Uz vor rămâne nepieritoare în istoria neamului nostru. Colţul acesta al Moldovei, cuprins între Şiret şi Trotuş, va îi pământul făgăduinţei al Românimei www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL 343 Xo. 17, 1119 viitoare. Generaţiile cari vor urmă vor îngenunch'iă pe el şi vor stropi cu lacră.mi acele locuri pe cari le-au stropit cu sânge ■înalintaşii lor... Dar viitorul, pe care-1 vedem azi atât de strălucit, se arăta foarte confuz soldaţilor de atun'ci. Ei trăiau în prezent. Iar prezentul lor era vuetul îngrozitor, care le mai ţiuiâ în urechi, al ghiulelelor ce se sparg, al granatelor ce trosnesc, al rriitiia-liierei ce ţăcăneşte. Prezentul lor eră o vedenie de moarte şi de sânge,.o rană. deschisă, un chiot de durere, o istovire trupească. şi-o slăbire de nervi. Era părerea de ră.u după tovarăşfii morţi, fraţii de armă şi de necrzuri, cari mai eri Inprise cu dânşii cot la cot, iar astăzi zăceau sub o cruce de lemn, de nu stăteau cumva azvârliţi puia pădure, cu burta umflată, pradă de vulturi şi de corbi! „Te mirai că prânzul a fost posomorit" îmi spune camaradul. — „N’am Ştiut" îhgânai eu, oarecum ruşinat. — „Dacă iî’ai altă treabă, vino cu mine la cimitir". Comăneşfii e un sat mare şi bogat, ce-şi întinde casele vesele de-alungul apei Trotuşului. Locuinţele ţărăneşti sunt frumoase; Unele clădiri acoperite cu tablă albastră sau cu ţiglă roşie se desprind frumos pe verdele munţilor, care înconjoară. satul cfin trei părţi. In capătul de miazăzi, închis între nişte ziduri groase de piatră, din mijlocul unei bătrâne grădini, răsare, printre copaci, un mare palat boe-resc. Mulţi stau în treacăt dc-1 privesc, cl.ătjnând din cap: „Frumos e, Doamne; e de piatră!" Dar în capătul de miazănoapte, pe-o muchje de deal, stă o bisericuţă de cărămidă, singuratecă ca un stejar. Tot farmecul Comăneştilor i-i dă acest sfânt locaş al lui Dumnezeu. Se înalţă de-asupra întregului sat şi parcă veghează de sus la liniştea celor din vale. Urcăm încet poteca ce duce acolo şi ajungând la gardul care împrejmueşte ci- mitirul'din preajma bisericii, împingem portiţa şi intrăm. — „Uite, îmi zice prietenul, aci zac camarazii noştri. Doi din ei au fost cu noi in Bulgaria, i-ai cunoscdt şi tu. Alţii au rămas în pădure. Nu i-am putut găsi!" . La dreapta cum intri sunt trei morminte proaspete, acoperite cu flori. Pe crucile de lemn trei nume sunt săpate: ■ Borcescu, Mihuţescu, Bătrânul. Pe cel din urmă l-am cunoscut puţin. Un tânăr sublocotenent de rezervă, mort în fruntea plutonului său. Pe M'jhuţescu îl ţineam bine minte. Un băiat înalt, subţire, cu un păr bălai cum e mătasa de porumb. Învăţător de prin Olt, pripăşit în Moldova. încă din 913 mă mirase contrastul între firea lui stângace şi plivirea lui hotă;rîtă. L-am mai văzut adesea în Transilvania, tot aşa liniştit, tăcut, dar cu licărirea cea stranie de voinţă în ochii lui albaştri. Eră Jocotenent. La un atac, pe Lapoş, în fruntea companiei lui, a fost prins într’un foc încrucişat de mitraliere. înaintând prin ploaia de gloanţe, strigă-soldaţilor din urină : „După mine, băeţi! Cine-o cădea să cadă, dar cjne-o ajunge s'arate străinului ce poate un Român !" • A murit acolo, ciuruit de gloanţe, iar peste trupul lui au trecut Românii şi-au arătat ce pot. Borcescu, căpitan activ, comandă batalionul. Firea lui veselă şi glumeaţă, inima lui blândă şi iertătoare, sufletul Iui curat şi drept făcuse din omul acesta un fel de icoană de sfânt la care se închinau soldaţii. La Bucşiu se smucise din mâna Ungurului, dar de obuzul Neamţului nu i-a fost să scape. L-a spjntecat o schijă de obuz, pe Valea Uzului, la postul lui de comandă. Tustrei se sbuciumase în chinurile lup-tei;Tustrei zac deacuma, unul lângăjaîtuţ inet-tulburaţi de nimeni în somnul lor de veci. „Ceasul morţei este neapărat, dar ni-mărui ştiut" ziceau bătrânii noştri în diatele lor. De oarece el e neapărat, mai bine c’au murit acum, tineri viteji cu arma în www.dacoramamca.io 311 mână, pe câmpul de onoare, pentru peticul acest de pământ ce nu l-am dk în schimbul unei lumi întregi, decât mai târziu, bătrâni gârboviţ, într’o odae întunecoasă, cu o viaţa, de dureri iu urmă şi de păcate neispăşite. N’am simţit niciodată, o linişte mai mare pătrunzând până în adâncul sufletului meu, ca atunci, în faţa acelor morminte din cimitirul cel pustiu. No. 17, 1919 De pe pământul răscolit culeg o floare veştejită. In vale acoperişurile sclipeau la soare, iar dintre ele răsărea de-o şchioapă măreţul palat al lui Ghica. „Frumos e, Doamne; e de piatră!" Dar nu ştiu cum, mai bine îmi place mie bisericuţa cea din deal şi mai frumoase mi se par cele trei morminte cu crucile de lemn. C. Gane LUCEAFĂRUL ■ La Răscruce ' * ln suflet, ca pe-o cale pustie, sânt răscruci, Intrefăeri de drumuri sălbatice, streine 9 Ducând spre patru cot {uri... Pe care să apuci? Me/eagurile-s rele şi nimeni nu-i cu tine. Răspântia e moartă şi câfi s’au perindat Nu {i-au lăsat o urmă, un semn care s’arate De-a nimerit vre unui pe drumu-adevărat. Doar cruci fără de slove de-alungu-s presărate. Un han, din care numai perefii au rămas, Cu hruba părăsită, un puf fără isvoare Şi-un.plop uscat alături ca o spânzurătoare, lfi spun că nu e locul făcut pentru popas. Te sim/i pierdut departe, răscruci le-s pustii Şi-ai vrea să fugi din aste paragini blestemate... ...In suf/et sânt răspântii: ajungi fără să ştii Şi şovăi la o furcă de drumuri neumblate. Pârgă * i' Am fost un pom zăbavnic, târziu am răsărit... Nu m’au crufat nici grindeni, nidi secetă’nde/ungă, Mi-s crengile sucite şi cresc pipernicit, ^ Jar biata rădăcină, căsnindu-se s’ajungă ln lutul gras şi reavăn, prin pietre-a sfredelit. Dar astăzi, peste vremuri, rodesc: prin mii de por fi Din fund amara sevă suind, se îndulceşte Şi-a soarelui lumină o plăzmueşte’n flori... Azi visul rădăcinii pe ramuri înfloreşte, Voios stă rodul ciucur şi’ncet se pârgueşte, qmr Şi, ’ncovoiat sub pârgă, aştept culegătorii V. Voiculescu www.dacoromanica.ro No. 17, 1919 LUCEAFARUi. 345 tfecioarete din &ind Sunt toate copile de baci şi păstori Cu păruI ca umbra de cetină deasă, x Crescute in doine, in basme de flori Şi'n datina sfântă de-acasă. ~ N'au rocbii de aur subţiri, străvezii... Dar mândră şi'n flori li~i cusută scurteica Ce mâna lor sprintenă ’n ore târzii Le-o ţese ’n răsboiu cu suveica. Iar mâinile lor nu le-ascund in mânuşi... Cu braţele deschise aleargă in soare Şi'n ciuda străinelor fete-pâpuşi Par nişte statui mişcătoare. - Nu poartă ’n picioare pantofi de argint.., Sandale din piele d. ciută 'şi fac toate; Iar pletele lor cu parfum de yacint ' Se 'noadă ’n cosiţe pe spate. * Când vin dela stână in zori şi pe drum Râzând duc găleţile pline cu lapte, Obrajii lor rumeni respiră parfum De rodii şi piersice coapte. Nu’s fete de prinţi, de sultani sau de bei, Ci zâne din ţara cu zimbri şi bouri..... Pe sânul lor tânăr se sbat porumbei Şi'n piept numai doruri... şi doruri ! Căci toate’s copile de baci şi păstori Cu părul ca umbra de cetină deasă, Crescute in doine, in basme de flori Şi'n datina lor sfântă de-acasă. P, Papazissu / www.dacoromanica.ro 546 LUCEAFĂRUL Xo. 17, 1*19 Dări de seamă Mircea Rădulescu: Poezii de războiţi.— Edit. Socec, Bucureşti 1919. La al treilea volum de versuri, e de presupus că un poet şi-a atins maturitatea talentului. Judecata critică prin urmare nu mai poate fP*reţinută de prudenţa binevoitoare pe care întotdeauna o ai faţă de începătorul în care presimţi mugurul talentului. E vârsta bărbătească iu care adevărul se poate spune in faţă. A-l ocoli ar fi chiar o vinovăţie. Şi dl. Rădulescu a atins pe deplin această vârstă. Se cuvine dar să i-1 spunem. . Să recapitulăm. A publicat acum câţiva ani un volum —■ Leii de. piatră, — în care, cu multă pretenţie, se desvăluiau foarte puţine calităţi. Eră o poezie verbalistă, cu gesturi şi atitudini grandilocvente, dar fără gândire şi fără sentiment. Era ceeacc se poale numi literatură fără să fie însăjşi poezie. Câteva cuvinte răsunătoare lotuşi^ câteva versuri uneori isbutite ca formă, îndreptăţeau o nădejde. Un versificator bun ar putea fi şi un poet. Şi generozitatea publicului nostru — lot atât de tânăr şi el ca şi literatura care l-a creiat — s’a grăbit să acorde cu anticipaţie tânărului versificator un titlu pe care însă nu-1 cucerise încă. ' Curând dl. Mircea Rădulescu .ni s’a înfăţişat din nou. Poemele eroice apăreau sub bune auspicii. Talentul tânărului Rădulescu era creditat pe piaţă fără gir, reclama nu lipsea, iar publicul — fericitul nostru public — se găsea^.. şi într'o dispoziţie . specială. înfierbântat de^ 15 răsboiul pe care îl presimţea, hrănit zi cu zi de îndemnurile eroice ale întrunirilor şi ale presei, aştepta poetul circ să-i prindă în cuvinte de foc bălaia sângelui ce-i clocotea în vine. Tânărul Rădulescu a fost atunci în notă. Poemele eroice vorbeau de toate câte se rostogoleau în mintea îmbulzită a cititorilor răsboinici. Volumul insă era o poliţă nouă. Absenţă totală a artei; iar literatura, inferioară primului volum. Poemele erau nişte arilmogrife în care strofele se puteau inlerverti după voe pentru a da rebusuri deosebite. Versurile mai păstrau însă regularitatea de formă care creiase şi cea dintâi iluzie. Cu silabe bine numărate pe degete şi *cu rime sârguincios căutate în dicţionar. Era lotuşi prea puţin şi câţiva nerăbdători începeau chiar să-şi exprime nemulţumirea. Numai ştiu cine a vorbii atunci şi de Bolinti-neanu. Pe urmă a venit răsboiul. Dl. Rădulescu şi-a instrunal din nou lira. Eroismul îi oferea toată gama. Şi după succesele de cupletist al grădinilor de vară, iată-1 apărând cu acest din urmă volum, în care încăodată eroismul devine temă de inspiraţie De rândul acesta însă lucrurile s’au mai schimbat. O poliţă prea multă veme neplătilă, devine o poliţă protestată. Iar Suflet şi uzină anunţă un faliment iremediabil. sonoritate de ziar, pe care scriitorul acesta le prescrie de atâţia ani şi în care parcă numai ordinea cuvintelor c schimbată. încolo, aceeaşi lipsă totală de artă. Poezie eroică? O caut Şi nu ştiu dacă din reminiscenţele ritmice ale altora s’ar putea face in adevăr poezie. Dl. Rădulescu face poezio eroică cum a făcut Bolintineanu sau Alexandri sau Neniţescu; cu armonia lor adeseori, fără entuziasmul lor întotdeauna şi de mulleori cu mai puţin talent decât aceştia. Căci iată în adevăr în ce versuri deşelate şi infirme, îuădite din umpluturi îşi exprimă tânărul Rădulescu admiraţia pentru soldaţii noştri: Nu! N’aţi nutrii. Ştiu bine. Nu e nici-o putere Să’nfrângă uriaşa pornire de eroi; Când sunteţi fiii unui popor ce'n veci nu piere, Cum ar putea să moară vreunul dintre voi f Admiraţi mai cirs^amă acest „fiii unui popor ce’n veci nu piere" cu care poetul se urca pană la aurora poeziei noastre eroice, când barzii naţionali ne prevedeau viitor de aur. Şi iată, în aceiaşi poezie, versuri pe care le-ar fi putut subscrie Cârlova înşuşi în clipele lui de entuziasm : Când fără de pereche al vostru jupt de arme In ochii omenirii întregi s’a oglindiţi Dl. Rădulescu devine atunci evocativ. Şi’n versuri închinate celor ce s au jertfit pentru pământul nostru, încearcă să cânte fericirea lor. Găseşte atunci accente ca acestea în care-*i pune toată emoţia: O ! Fericii acela ce-şi pierde braţul slâmj Şi luptă înainte lovind cu mâna dreaptă. Preciziunea e remarcabilă. Un soldat care-şi pierde braţul stâng e desigur mai mare decât unul care şi-ar pierde braţul drept. Deci, ferice de el. Şi fericit el însuşi poetul închee poezia aceasta inspirată cu un vers care ţipă — ce e drept — de cacofonie, dar care. totuşi e în notă: • O ! Fericiţi Acei ce cred, c’aceia vedea-vor biruinţa ! Răsioesc poeziile acestea cu titluri răsunătoare, şi încerc să recitesc versurile cu care sunt obicinuit de atâtn vreme. Dl. Rădulescu nu mai aduce nimic nou. Număr silabe şi subliniez rime. Aceleaşi lucruri. Sunt vechile fraze cu Lira tânărului poet însă ane mai multe coarde. Admiraţia lui se întoarce adeseori şi către eroii din alte vremi De rândul acesta e mai original. Ne obicinuisem să facem din voevozii noştri, luptători cinstiţi şi evlavioşi, în cari vitejia soldăţească era amestecată cu creştineasca frică de Dumnezeu. Di. Rădulescu e mai viguros şi mai primitiv. Voevozii săi au altă Înfăţişare-. E ziua ceu mare de praznic Voevozilor tăi le e sete Vor sânge duşman să se’mbete _ Şi'n spartele cranii să-l bea ’ www.dacoromanica.ro LUCEAFARt L HI No. 1/, 191U In faţa duşmanului, vitejii noştri voevozi nu se mai pot ţine. Transfiguraţi de furie, ci îşi sbârlesc părul, dinţii le clănţăne ’n gură, li se înţepenesc degetele nervos, ucid, şi cu pocale de ţeste fac beţie de stinge. E un fel de a-i admira. După cum tot un fel de a admira e şi în versurile acestea: Al vostru sânge nfrânge în noi Irecnlul mort... Da! voi sunteţi imboldul, iar noi suntem mişcarea ; — Păpuşi de lut noi suntem — Voi tainicul resort. Toată admiraţia sa pentru eroismul soldaţilor noştri, aceşti „fii ai unui popor ce’n veci nu piere", cari au făcut răsboiul acesta uriaş în care s’au cheltuit atâtea trupuri şi atâtea suflete, tânărul Rădulcscu şi-o concentrează tntr’un singur vers bine sugerat: Păpuşi de lut noi suntem... Ar fi însă prea puţin. După admiraţia pentru eroismul voevozilor şi eroismul păpuşilor de lut de azi, vine şi ura împotriva năvălitorilor. Aici dl. Rădulcscu îşi atinge culmea inspiraţiei. Elocvenţa îşi deschide toate isvoarele şi verbul curge spumos şi generos ca’n bunele zile ale eroismului nostru cetăţenesc. Veţi vedea cum tânărul poet nu uită nimic din invectivele ce se cuvin barbarilor năvălitori. Căci iată de pildă Austria: * l'u vei pieri, Austrie perfidă ! Ca ţările acelea blestemate De Dumnezeu, că prea ai fost avidă Prea ai trăit din jaf şi strâmbătate. Admirabil de tare şi mai cu seamă poetic argumentul. Prea ai fost avidă Austrie perfidă ! Vei pieri dar. Şi mai departe poetul îşi precizează viziunea care începe'să capete o adevărată forţă profetică: Tu vei pieri, Austrie perfidă: Tu te vei desmembra ca ori şi care Alcătuire stearpă şi hibridă Ce n’are avânt şi nici răsuflet n'are Ura svâcneşle aşa. de puternică încât poetul renunţă la orice artificiu şi verbul său devine expresia crudă şi naturală. Ce vreţi ? Uneori poezia e cu atât mai tare cu cât devine proză. „Tu te vei desmembra ca orişicare (admirabil acest „ca orişicare"!) alcătuire stearpă şi hibridă" !E măreţ. Insfârşit: Tu vei pieri etc... Vedea-vom spulberat conglomeratul De neamuri asuprite şi ’nşclale. Cu fiecare strofă nouă, interesul nostru creşte. Poetul e logic şi just. Dl. Rădulescu a prins în adevăr în cuvinte de foc tot ceeace întrunirile vremii purtau pe placardele răsboi-nice şi tot ceeace ziarele ne aduceau în titlurile cotidiane: Şi „Jos Austria perfidă" şi „Des-membrarea x\ustriei“ şi „Conglomeratul de naţiuni". Eternitatea trebuia să cunoască prin pana unui poet tot ce-a mişcat armatele în răsboiul acesta uriaş. Şi de aceia dl. Rădulescu va avea grija să nu uite nimic Căci iată mai departe chiar cauzele economice ale.răsboiului prinse în versuri remarcabile ; * Când grelele divizii, talaz peste talaz. Sosiră la hotarul Moldovei, să scoboare Spre Rusia imensă — mirajul de grânare Voind să cucerească fertilul Cancaz - . Apoi viziunea epică creşte, devine consistentă şi poetul va trece la nemurire lot ceiace efemerele dări de seamă ale ziarelor n’au putut decât să banalizeze. Căci iată şi lupta delaho-!arul Moldovei, în drumul fertilului Caucaz: Torente de obuze, de puşti, de mitraliere,. De automobile blindate, de chesoane, Veneau aruncătoare de bombe, mortiere. Incendii şi gaze. asfixiante. Veneau in defilare de forţe violente Copite, cisme, roate, cu vuet monoton Şi'n fruntea lor von Morgen, von Makcnsen şi von Delmisingfn etc. E de ajuns, cred. Am citat atâta cât ar fi fost de ajuns şi pentru cea mai frumoasă carte de poezii. Şi-am făcul-Qfiindcă se cuvenea să i se spună odată răspicat d-lui Rădulescu, ce neant închide inutila eleganţă a volumelor acestora, Am desprins citatele acestea aproape la întâmplare, aş fi putut să mă servesc şi de altele. La fiecare vers inspiraţia eroică a tânărului scriitor aceiaşi e. O banalitate de ziar însă, sau un refren de întrunire publică versificat şi pus într'un volum pretenţios, nu se poate numi în nici un chip poemă eroică Şi di. Rădulcscu nu aduce nimic mai mult Căci vom refuza titlul dc poezie, platitudinilor înşirate pentru capriciul a două* cuvinte ce pot rima sonor, sau pentru accentul ritmic al al unei fraze lipsită de orice frumuseţe şi penibil construită. Dl. Rădulescu n’a isbutit în voiumul acesta să ue dea nici o bucată, repet nici una, care cu oricâtă bunăvoinţă să poală fi numită poezie. Şi răsfoesc volumul din nou. N-am găsit poe^ zia eroică, dar poate vom găsi versuri. De rândul acesta deviu mai atent. Tânărul acesta creiasc altădată o iluzie. Aducea-un vers care dc obicei era numit sonor. Era socotit un bun versificator. Verific. Şi' mă întreb, ce înseamnă un bun versificator ? E oare numai meşteşugul de a număra exact silabele pe degete şi de a rima „aer" cu „Steyer", „talaz" cu „Caucaz" sau „gaze-aslixiante" cu „savante"? Mi se pare că nu. Versul corect e versul armonios nu numai în aparenţă, dar organic armonios. Versul corect e versul frumos, în care rima e rară, bogată şi bine găsită — şi rimă rară, bogată şi bine găsită nu înseamnă „Steyer" şi „Mackensen" — în care eufonia vine de la sine, în care sintaxa se împleteşte armonţe cu senzul interior al versului, şi în care imaginea răsare conturată elegant şi sigur. Yersul corect nu e vulgaritatea sonoră, care se măsoară cu metrul, in care lipsa de sintaxă se cheamă licenţă şi în care imagina e absentă sau un banal clişeu dc gazetă Tânărul Rădulescu însă nu are nimic din ceeace se cheamă vers frumos. Poeziile sale sunt tot atât'de inferioare şi ca factură cum sunt şi ca fond. ” Căci un poet care pentru a şi plasa o rimă, sau pentru a termina o strofă are nevoie de cuvinte de umplutură pe care nu le poate ocoli, e departe de sigur de buna tehnică a versului. Am citat şi subliniat în deajuns pentru a nu www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Mo. 17, 191*3 Il48 mai fi nevoc să insist asupra acestui lucru. Umplutura şi banalitatea sunt cele mai de seamă mijloace tehnice ale acestui versificator. Cum am putea numi un bun versificator pe scriitorul a cărui ureche n’a "losl supărată de versuri oribile ca acesta? ...O! Ferici fi Acei ce cred, c'aceia vedea-nor biruinţa! Şi cum s'ar putea numi versuri frumoase tri-vialilăţile risipite la tot pasul în cele mai vulgare şi disgraţioase imagini: Ai prea cărnii şi-ai îndrăgit argintii. sau : ... Lăcomia ce se naşte In burta unui Cezar fără vlagă ... ori mai departe: Tu stai'îndestulată cu pântecele ’n soare sau în aceeaş: Iar braţele în care creşteau puteri de laur Stau moi şi suflecate la marginea lejghelii. Şi vers frumos se poate numi versul în care imaginea e împetecată fără nici-un rost des-văluindu-ţi toată lipsa de simţ literar a poetului ? Când fiece mormânt e un drapel, Ce na striga de-apururi: înainte! Morminte care fălîăc ca nişte drapele şi care strigă, înainte! Asta se cheamă vers frumos? Ceeace e mai grav însă la d-1 Hădulcscu, e că d-sa nu cunoaşte încă gramatica românească, Dacă într'o literatură ceva mai pretenţioasă decât a noastră s’ar fi ivit un poet care să construiască atât de curios fraza, el ar fi fost înmormântai de la cel dinlăi volum. D-1 Rădu-lescu a fost îngăduit şi iată versuri desprinse din acest al treilea volum. Voi cita numai câteva, deşi ele sunt nenumărate: In colţul tău de ţară ce rină tu uneai? E inversiunea favorită a poeţilor din vremea lui Gr, Alexandrescu, dar neîngăduită în poezia noastră de azi când limba românească a căpătat mai multă fixitate a formelor. D l Rădulescu o face însă şi o repetă cu o satisfăcută seninătate. Dar iată şi lucruri mai grave, versuri în care subiectul e confundat cu complimentul drept: Căci din lanul care ei il plămădesc Va striga spre ceruri viaţa ele. II aud par’că pe Agamiţă Dandanaelie: „Eu care famelia mea..." La d-1 Rădulescu desigur că asemenea construcţii se numesc licenţe, Şi tot licenţă trebue să fie şi în refrenul acesta ce te face să roşeşti de ruşine: O! Wilhelm, 0! Wilhelm, ce cauţi în munţi, Ce vrei de la noi a ne ceref Ce vrea oare poetul la noi a ne spune cu a- ceaslă frază barbară, ce pare a 11 scrisă de un strein care nici nu bănueşte;gramatica românească? Şi cum se poate numi construeţia aceasta pe care o descoperim în altă parte? Că cel care spadă o trage trufaş De spadă-i menit ca să piară. Se zice: De spadă-i menit să piară. DI. Rădulescu n’a citit desigur „Procesul-verbal11 al lui Caragiale, căci poale atunci şi-ar fi a-minlit de comisarul care, cam cu acclaş simţ al limbii şi cu aceiaşi cultură gramaticală ca şi poetul fTostru, ar fi scris : De spadă-i menit penlruca să piară. Şi când citez, mă gândesc la nobila revoltă a tui Faguet, care descoperind greşale de gramatică în versurile unui poet de talent nu s’a putut reţine ca întv’un moment să exclame : —Asemenea oameni ar trebui bătuţi în piaţă cu biciul! Nu, dl. Rădulescu să fie liniştit. D-sa e mai puţin poet. Şi ceeace e de exclamat în cazul său, e numai: — asemenea oameni ar trebui să înveţe măcar gramatica! Iată ce s’a numit vers corect şi sonor la dl. Rădulescu. Versul înădit cu umpluturi, versul pătat de cacofonii, versul vulgar şi trivial, în care eufonia e inexistentă şi ritmul mecanizat, versul în care imaginea e lipsită de logica poetică, versul agramat, nu poate fi nici frumos, nici corect şi nici măcar sonor. Ţoală îndemânarea de versificaţie, care la început dădea* făgăduiala unui talent, e atât de factice şi lipsită de resurse, încât la acest al treilea volum cade şi iluzia din urmă. Suflet şi uzină nu oferă nici din punctul de vedere al formei nimic artistic, llotărît, dl. Rădulescu nu e nici poet şi nici măcar un versificator îndeajuns de abil. E adevărul pe care am face rău dacă l-am mai ocoli. O desamăgire e desigur întotdeauna dureroasă. E însă cu atât mai dureroasă, cu cât e mai târzie. Nu e vorba de desamăgirea d-lui Rădu-lcscu. ci de a celor ce aşteptau dela d-sa talentul. Pentru literatura noastră nu e nici cea dintâi şi poale că nu va rămâne nici cea din urmă. E aproape o boală a literaturei noastre mulţimea acestor gloriole acordate generos cu anticipaţie şi naufragiate apoi în impontenţă. Sunt experienţele pe care le face o literatură tânără şi dornică de talente şi e ceeace s’ar putea numi protecţionism literar. E însă o boală ce-şi poartă remediul în ea însăşi. Cât îl priveşte pe dl. Rădulescu, se pare că şi-a îîşţeles în cele din urmă pe deplin destinul. Căci alături de poeziile uscate şi scârţâitoare ale inspiraţiei sale eroice, tot mai rară, îşi creiază tot mai stăruitor o carieră nouă din improvizaţiile vulgare şi pornografice ale revistelor de grădină. E desigur un gen care îi făgădueşte mai puţine desamăgiri, iar literatura va fi şi ea scutită de atâtea rostogoliri de vorbe, culese şi înseilate cu atâta penibilă şi zadarnică trudă. Şi iată dece, dacă nu-i putem acorda nici o laudă pentru Suflet şi uzină, n'avem decât cuvinte de încurajare pentru autorul „Pisicei pe orez“. Al. Al. Busuioceanu www.dacoromanica.ro Mo. 17, 1910 LUCGAFaRlIL Cronică. Teatru. Candida de B. Shaw „Candida" esle cca dintâi lucrare a marelui satiric englez jucată pe scena unui tcalru românesc. Prin caracterul revoluţionar al artei sale care depăşeşte cadrul oricărui convenţionalism teatral, prin echivocul atitudinilor, prin structura bizară a personagiilor care deşi înfăţişate cu'n realism crâncen, au în ele ceva fatidic şi trăesc mai mult din viaţa lăutrică a conştiinţelor prelungindu-şi înţelesul dincolo de hotarele obişnuitei realităţi, în sfârşit, prin îndrăzneala temelor atacate şi prin acea subtilitate paradoxală a cugetărci sale, Bernard Shaw este prea puţin făcut pentru a fi bine înţeles şi interpretat de publicul românesc. Mare distrugător de iluzii, satiricul dela Nord, izbeşte fără cruţare tot ce idealitatea sufletului modern arc mai sfânt în materie de crezuri şi de convingeri, desvăluind la baza celor mai generoase elanuri, resorturi intime şi egoiste. Opera sa este ca un cap de madonă, în care ochii plini de beatitudine cerească urmăresc viziunile cele mai ideale, iar buzele printr’o ciudată înpreunare de expresiuni, apar contractate înlr’un surîs răutăcios şi sardonic. La Shaw toate împreunările de contraste sunt posibile în interiorul aceluiaş suflet. Sublimul este împins până la ridicul, eroismul moral până la păcat şi crimă, cea mai suavă stare de poezie până ia detracare, iar virtuţile cele mai valoroase, sunt puse în con-diţiuni de aşa natură încât nu numai că devin inutile dar apar mai primejdioase decât viţiile. Şi la Ibsen. eroismul moral este împins până Ia cruzime, depăşind orice caracter omenesc, dar conservă mereu acea elevaţiune, pe care o radiază în jurul lor marile idealuri, pe când la Shaw care este un ironist, ridicolul şi absurdul isbucnesc la fiecare pas, din natura curioasă a circumstanţelor în care-şi plasează eroii. . Această fuzionare de elemente opuse sau mai bine zis, transfigurare ciudată a primelor im-pulziuni sufleteşti dau un farmec special personagiilor sale. Incliipuiţi-vă o maaonă de Ra-phaeT, cu surâsul mefistofelic, un Cezar prin-tr’a cărui maiestate ar transpira ceva din sufletul lui Brutus, un temperament sensual de Mesalină, care ar împrumuta privirile candide ale unei Ofelii, toate aceste fuzionări de contraste pot lămuri puţin, opera lui Shaw. Shaw este un satiric fără a fi un moralist, un răsvrătit şi-un distrugător de valori, fără a fi un luptător în sensul lui Ibsen. Opera sa este lipsită de perspectiva oricărui ideal; cu toate acestea dacă am căuta numai decât unul, acesta nu ar putea fi decât adevărul complect în toată goliciunea Iui, adevărul privit în faţă cu o cruzime diabolică, şi închizând sub forma unui paradox, o gamă întreagă de alternative sufleteşti, începând cu cele mai ideale şi sfârşind cu cele mai josnice ~, toate armonizate bizar între ele. Morala pare să-I intereseze pe Shaw, mai mult în dramatismul ei decât în scopurile fi- nale. Kr simte nevoia de-a construi măreţe eşafodaje sufleteşti, pentru a mări şi mai mult emoţia şi sarcasmul distrugerei. Acest nihilism moral îl deosebeşte fundamental de Isben, deşi prin caracterul lor masiv şi simbolic, per-sonagiile sale au în ele mult din construcţia eroilor ibsenicni Cu deosebire de celelalte piese ale Iui Shaw, „Candida" prezintă oarecare unitate scenică. Acţiunea este mai mult interioară, iar cele două personagii principale, pastorul Morell şi poetul Marchbanks cu tot realismul zguduitor in care sunt zugrăvite, par să aibă un înţeles superior şi abstract, simbolizând două laturi integrante ale sufletului omenesc. Ironia crudă a lui Shaw, descopere la ambele câteun viţiu de organizaţie. „Candida" este soţia pastorului anglican, Morell. om înzestrat cu o voinţă energică, din acea rasă a marilor fanatici, cari unesc •pedanteria moralei puritane cu multă putere de personalitate. Morell îşi are o viaţă organizată matematic, după axiome şi formule pretenţioase, rămânând chiar în raporturile lui intime acelaşi predicator grav şi sentenţios. Candida parc să lie soţia devotată şi plină de resemnare, care-şi sacrilică drepturile sale de fericire pentru salisfacţiunea bărbatului. Intervine în căsnicia lor pe neaşteptate un tânăr poet vizionar a cărui gândire inspirată, isbuc-neşte la fiecare pas în revelaţiuni geniale. Tânărul poet cu toată idealitatea lui vaporoasă, nu este lipsit de nota barocă a unei sfiiciuni şi stângăcii aproape bolnăvicioase. Marchbanks, se îndrăgosteşte de Candida, povestind acest sentiment soţului, cu sinceritatea exuberantă a unui copil şi învinuindu-1 de tiranie faţă de soţia sa. Marchbanks afirmă că sufletul plin de formule umflate a lui Morell nu poate mulţumi delicateţa unei inimi femeeşli, pe când el poetul e gata să-şi consacre tot sufletul pentru iubire. Morell esle adânc zdruncinat în conştiinţa sa dc bărbat şi îndoindu-sc de el însusi, roagă pe soţia sa să aleagă între doi. Intre idealul vaporos şi lipsit de orice temelii pământeşti al iubirei lui Marchbanks şi între sentimentalitatea calculată şi temperată de convenţionalismul'moral al lui Morell, Candida, va alege pe această din urmă. Ea de fapt trebue să se jertfească celui mai slab, ori, poetul esle mai puternic, în eroismul suferinţei, având todeauna ficţiunea care să-l consoleze. „Candida" pare să fie încarnaţia simbolică a providenţei. Ea sacrifică visul ac iubire absolută, şi ideală pe care nu-1 concepe de cât sub forma unui simplu miragiu, preferând, fără nici-o fericire, realitatea mediocră şi disciplinată. Ironia destructivă a Iui Shaw, atacă prin acest desnodământ idealitatea pasiunei, fără ca prin aceasta să ridice, mediocritatea unei legături lipsite dc poezia marilor emoţii. In general interpretarea a fost slabă., D-l Bullinski în pastorul Morell, a înlocuit prin gesturi de sanguinar atletic, adevăratele mişcări interioare; D-l Critico, în locul acelor revelaţiuni suave de vis, cari accentuează sufletul inspirat al poetului, a fost prea din cale afară înflăcărat, zbucnind uneori în adevărate convulsiuni epileptice; D-l Morţun, fără oarecari exagerări de www.dacoramamca.ro car. LOCEAt'ARtJL No. 11, 10i* inimicii cu'n caracter buf, şi-n interpretat bine rolul său în personajul secundar al lui Burghass, D-na A. Luca Moldovanu este singura care a făcut o creaţiune admirabilă, in rolul Candidei menlinându-şi frazn şi gesturile într'un ritm, plin de poezie şi de graţie familiară. Art. Enăşescu. Muzica. Simfonia IU a Maestrului Enescu, I. Critica, în special cea muzicală contimporană» nu se face fără părtinire. Sântem siguri că toţi criticii sinceri şi conştienţi au această convingere, dar o destăinu-, esc puţini. O primă audiţie nu e suficientă pentru înţelegerea deplină a unei opere muzicale, orcât de complecte ar li cunoştinţele" criticului. ldeea muzicală, nu e idee decât cu numele, şi logica muzicală e o logică specială. „Gândirea • muzicală n are concepte" spune cu drept cuvânt unul din cei mai autorizaţi muzicografi. Muzica modernă e artă prin excelenţă • simbolică. In pretenţiile ei descriptive numai sistemul temei simbol, ne poate duce la un rezultat care să poată li întrucâtva controlat de adevărata „idee“ şi „logică". Simbolul e o convenţiuue. Tema simbol e deci convenţională, şi nu primele impresiuni lăsate de o operă muzicală.— chiar dacă criticul cunoştea in prealabil partiţiunea acelei opere —, pol li criteriul unei păreri definitive. Afară de cazul în care opera prezentată criticei arc mari defecte tcclinicc, lipsuri totale, sau o vădită banalitate, în stare de a determină judecarea ei definitivă, pentru formarea unei păreri imediate, avem dale atât de puţine şi de vagi, încât cu sinceritate nu ne putem pronunţă. Nu puţin sântem influenţaţi şi de alte elemente cu toiul străine de muzică. Starea sufletească din momentul audiţiunei, — care şi ea poate fi înrâurită de o mulţime de fapte —, simpatia de care se bucură autorul, renumele lui format din voga compoziţiilor anterioare sau a altor calităţi muzicale notorii, sânt factori cari determină o anumită stare de receptivitate prejudiciată. Iată de ce pentru a puteâ aprecia Simfonia IlI-a a Maestrului Enescu, de teama unei critici subiective, înrâurită de personalitatea lui covârşitoare şi de amiciţia care mă leagă de dânsul, am andiat-o la toate repetiţiile, la cele trei audiţii publice şi am studiat pc cât posibil în scurt timp şi partitura, şi ca să nu fiu in-llucnţat de calităţile extraordinare ale şefului •tfe orchestră, de strălucirea orchestrală în exc-e a ţi» şi în studiul partiţiei de abilităţile şi originalităţile tehnice, şi penlruca critica să-şi aibă perspectiva ei, am lăsat impresiunile să se estompeze, căci după cum istoricului ii tre-bue timpul care adoarme pasiunile şt clarifică faptele, tot aşâ şi criticei îi e necesară acea di- soluţiune de patimă, caro daeă umbreşte amănunţimile, luminează însă ^rchitectura unei opere D. * • Dar opera de artă se impune. Simfonia Itl-a a Maestrului Enescu, capabilii de a trezi în noi elanul entusiast pe care la’n-cepul îl credeam datorit în parte autorului şi setului de orchestră, stă tot acolo, sus, unde aprecierea primului moment a pus-o, şi daeă ne temeam că din originalitatea teehnicei să nu prejudecata efectul real artistic, azi această originalitate ne apare ca una diii rarele calităţi pe cari foarte puţini compozitori au îujeles-o. Această simfonie e compusă din trei părţi. Fără a căută să discutăm controversa modernă în forma simfoniei (trei sau patru părţi), ne vom mărgini la examinarea sumară şi impresionistă a fiecărei mişcări. I. Alegro-ul iniţial, în complexitatea lui clară, ne ciă impresiunea vieţei, unei vieţi fireşte văzută prin prizma poeziei şi simţită prin filtrul muzicei. O temă virilă, de-o sănătate morală rar întâlnită în muzica modernă (depravată prin sonorităţi amorfe), o temă clară, care-şi croeşte drumul prin polifonie simbolizând parcă virtutea în mersul ei lot înainte, dar care pc-alo-curi are şi scăderi de etan depresiv, modestă lipsă de încredere, ar ti poate în contururile ei melodice aulo-portretul maestrului: mare, modest, puternic şi bun. O temă elegantă, lină şi parcă luxoasă, se interpune mersului fatal al primei teme, şi din conflictul lor dc o spiritualitate distinsă, într’un dialog uşor şi curgător, eleganţa pare că presimte victoria virluţei, şi înainte de a se lăsa copleşită, renunţă singură Ia întâietate. De-n-lunci în bună armonic cu virtutea devine tovarăşul ei. Şi parcă ambianţa generală, viaţa care impune şi virtuţii şi eleganţei, fără a face să c-xiste un real conflict între ele, forţat le modifică, le simplifică, le purifică, deci le întăreşte. - Nu avem pretenţia a cere ca toată lumea să .vadă şi să simtă ca noi; toate cxplicaţiunileîn muzică sunt personale şi inutile poate; avem însă pe" aceea de a susţine că din punct de vedere arhitectural partea I a simfoniei, este o clădire Solidă, estetică şi sobră, şi ca temă, desvoltare, ritm, armonie şi culoare orchestrală, e o ralinerie modernă pc baze clasice, iar tehnica acestora, fără a II căutată o originală, de o personalitate care — lucru rar pentru compozitorii moderni —, nu-şi găseşle raţiunea în procedeuri sau sisteme şi nu se înrudeşte de-aproape cu nici una din şeoalclc muzicale actuale. • I. Nonna-Oteacu 9 Sept. 1919 Bucureşti. 1. Iu vremea primelor reprezentaţiutii ale piesei cChantedairs, criticile se polarizaseră către cele două extreme, ca mai târziu lă revie la justa apreciere atât "de curentă azi. www.dacoramamca.ro *1 V* C. Dimitrescu: MINIATURĂ BIZANTINĂ www.dacoramamca.ro n i3 . : r'rt.ifl-f C lj t* "J r.. " '/ , ; ?-J,' " “■ 7 V." ■ " ■ '-Hi -iC * 4,M : T fi ;■ V .... ... r:^* v": J x - ■'1 ’i r V, V.V. : 1 -î'\v±r,f- . r'r |H: ‘ Vil*; 'Vi 3 rrfV ■ .v4^s» :() aur «lepo;-;l.. inonrt ’ M i i 11 i’i HI i*: { 217 1.7 *; is< i,.si7(i ' 1 ] 7.1.... .. i) . . i 1 . , *1.' e ■- .. . . . 11 7 > : 7V'li |I\;I di •.ju.ti iiul şi t im ie e umili, ea aur '7c 77 1 futili şi ! i! \ {_* 'SI.' 1 i . w*, L i (.• . . . . l-mOle li i!H’i tiiuii-i ale 1!0; 11;ii 1 e ■-i.'ini li ţ:: 1 e 1 ;! ii 1 !v ........................................... - '!') liuiir ;>c ejuele 11sli>1:1 • o : ; ■' ■ I!! i pŢ:; - : t ; I > 1 li j ! I r • > ■ ii. 'UI .'ti :■[ il t . . ■ ■ :!i! ■<> ■J--- li ■' Şut) I! ie •',. ! i -J0 . : ■ ‘ i- ■ I - -■ .V iu. n, iii'! I i unu iii •; ti!. t: 1 Si-uniei de l.'i i i i in:1; re 2.im < i' i i »:‘i: i c;. i ; !'.!!' in r-- i'* * jk* bt/jiur; de Itu . aur < Ci i — ■ „ ' ;i; e e'' iii.' i!'' ii':..nil iurli '! ni ni i i ‘ i :i iV't'.n • ' • { 1.e-u-le i! i ■ j:i JJC!! Mi t! i !.'• f, i j .igl'i l-l: i! ori!. >!' şi I;! ii:. b i! n hi i. iii i 'iii I i vru 1 li i I niiişi ii i !or di- i i11: ■;■ 11:11■;• i <■................... ,!1 \i"i>;lkr m niii'iii! de i nînri i; iv- i' i . . . ................ I ' ’ ■'■} ! .Iii'! I ::v!! lti‘ Au UI IIW'tiM illliu-.......................... "*'sj t.onUui ruteni.-................................................ ■ fie valuri . ............................................. . diverse ■..................................................... PASIV i • • • • |‘i pie! (Ieri.-........... ................ j>i>n,7.u/.i şi herelirii diverse..................... Conduri curente şi rerepise hi vedere . . . Conturi diverse..................................... 1 llljil l Ulei Efecte şi alte valori de restituit ■I ,7 Aug. C-liP Hi Aug. 1010 ( 20- 277 H.s l'. le ele şi aile valori in păstrare tio OMiSni.li Honuri de tezaur aur in gaj pentru | I 4 7ini 000 unu împrumutul Statului .... " touOM) i)O0| l -244 742 -72 deele in ga j şi iu puslr. provizorie 7 Iii IWU 2.74,1 Conturi de ordine .... 2 072 ST* 0311 Taxa : | Scont 5", I Dobânda 6!,.u 1 Totaluriie generale din această situaţiune au fost reduse cu valoarea fie iu garanţie pentru divei se împrumuturi, fie în păstrare provizorie şi cari au fost trecute separat • ' ’ ■ ‘ ‘ 1 ■ ~ 'j : 'V.:i . < i■ i > i1 L 7 |i 1 t 1.7l; •mieii ■ 1 ! - 1 t^l Cm i.7'' 027 ! 7- i"" i!e 27 2ti7 277 7- 7:7 0.7 iii 7r,; ' 2 7 i i 1-4 4 'HO 7:7; 02 I ilf.f» 7. 0 L!-S(i 12 UIIIlmM : -ut; 1 "U 72 ani em] 72 !!U 2.S! 7 t i L •: ! .;G .72! 1-71 272 i-' î-i ^'iG. 7 1-4 -!>2, 1 7ci-i ::v!i 1 Ui,7-27 784 Osii 7>1 2ti7 IMS 70 7 27(i 7 14 778 "l-l 070 4 012 772 172 •1 1 i.71.' 77il 287 7 iii 7 147 7S7 i 1 i 4 1/27 7;‘)4 124 2 17! 741 i - ! '-lh 02-4 7 777 7T TOACA ŢAWA ..LUCEAFĂRUL SOCIETATE ANONIMĂ ROMÂNĂ PE ACŢIUNI 9 BUCUREŞTI. NUMA POMP1LIU, 7 9 CAPITAL LEI 2.000.000 DEPLIN VARSAT ■ ■ INSTITUT DE ARTE GRAFICE, CASA DE EDITURA I EXECUTA TOT CE ATINGE RAMURA CONFECŢ1UNILOR DIN HÂRTIE ŞI CARTON LITOGRAFIE CARTONAGE TIPOGRAFIE LEGATORIE PAPETARIE REGISTRE n a www.dacQFomanica.ro