o LUCEAFĂRUL revistX*pentru LITERATURA - SI-ARTA. APARE DE DOUA- ORI PE 1UNA Anul XIV. No. 15 şi 16. Bucureşti, 1 Septembrie n. 1919. www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTA PENTRU LITERATURA ŞI /VRTA. APARE DE DOUA ORI PE LUNA ----- Director: Octavian C. Tăslăuanu ---o®-- Cuprinsul No. 15 şi 16 din 1 Septembre n. 1919 Al. Al. Busuioeeanu . Inobilare Lucian Blaga . ... Pe ruina unui templu C. Sandu-Aldea ■ ■ . Racila ldaria iiinna .... Vârful-cu-Dor N. Davidescu ■ . NicŞi/or Crainic V. Demetrius ■ . . Botezul > i . . Cântecul iluziei . . Bunicul Dâri de seamă: Al. Cazaban i De sufletul Nemţilor, Doamna dela Crucea Roşie (Al. Al. B.); V. Demetrius: Dragoste neîmpărtăşită (A. E.) r ■ Cronica :^Arhitectură : Arhitectura românească (Sp. Cegăneanu) ; Actualităţi :* Emanciparea politică a femeei (A. E.); Literatură: Contribuţii streine la cultura românească (Romu-lus Deme'trescu);-Mişcarea literară şi culturală în străinătate (I. S.-G.); Însemnări: Pictorul Aman, Mărăşeşti j Un basorelief al lui Ştefan cel Mare (A. B.); M. Codreanu, Cântări de luptă şi de biruinţă (N. C.) ;*Haeckel; Scrisorile lui Flaubert; Partidul naţional român ; Bibliografii. ' Planşe ; Th. Aman: Bătuta, Serbare la' conac, culesul viilor, Joc Id1 tară, ABONAMENT Pe un an ....... . Lei 60.— Pe o jumătate de an, . . . Lei 30.— Redacţia şi Administraţia, Bucureşti, Strada Numa-Pompiiiu. ' ‘ i . ' Abonamentele se plătesc cu anticipaţie în Bucureşti: la Administraţia „Luceafărul" str. Numa Pompiiiu 5-—9. în Iaşi „ Tipografia Naţională, str. V. Alexandri 11. in Ardeal „ Banca „Albina", din Sibiu str. Măcelarilor. in Basarabia „ la Librăria „Luceafărul" Str. Puşchin 25, Chişinău. Revista se găseşte de vânzare la toate librăriile din oraşele ţării www.dacaromamca.ro REPRODUCEREA OPRITĂ înnobilare E aproape un an dccând viaţa noastră literară şi-a reluat jirul, intrerupt atâta vreme de răsboi. Din toate pârjile se ivesc cenacluri şi reviste, încruntate şi artţâgoase ca nişte vechi duşmani pe care nici vremea şi nici depărtarea nu i-a pu ui împăca. Au fost chiar câteva polemici răsunătoare in care spadasinii înfierbântaţi au uitat adeseori şi buna cuviinţă datorită cititorilor îngăduitori. Ai zice, un an de luptă literară, — şi cam adeseori lupta e un principiu al progresului, — un an de progres literar. Şi lotuşi progresul acesta nu există. E tocmai dimpotrivă. Luptele noastre literare n’au creiat nici personalităţi şi nici principii Mai mult decât îucrucişeri cavalereşti de spadă, au fost braţe înfipte in şolduri şi ocări de vecini împricinaţi. Literatura dedesubt! Frumoasele steaguri de altădată au căzut'frânte în noroi. Ideia a încetat să trezească avânturi nobile. In locul ochilor iluminaţi de credinţe şi enluziyn, ochii bulbucaţi de venin şi ură ai celor cari au făcut literatura acestui an. Răsboiul a fost o deslăntuire a tuturor instinctelor şi pasiunilor. Ni s’au luburat sufletele cu lot ce e inferior omenesc in ele, cum se tulbură o apă când o răscoleşti Din adâncul inconştientului s’a ridicai ca un nomol tot ce dormea în noi vulgar şi primitiv. Şi-acum, după ce sbuciumul cel mare al frigurilor a trecut, tot mai purtăm in noi această întunecare. Vulgarul şi primitivul au năvălit în toată viaţa noastră morală şi intelectuală. Generozitatea şi nobleţea cad Cresc instinctele şi se aesfrânează patimile. Şi in mijlocul acestui năpâd de ură şi josnicie, literatura şovăie, se ’neacă. Nu ne ridicăm împotriva luptei. Ideia e iluminare, e cucerire a întunericului. Ideiă e un germen răsboinic. Dar lupta literară a acestui an n’a fost iluminată de nicio idee. In revistele noastre de azi e o adevărată promiscuitate literară. Absenţa oricărui idealism pretutindeni Din paginile, pe care s’a tipării mai multă caligrafie decât literatură, s’ar putea scoale sau adăugă orice nume fără ca „direcţia“ revistei să sufere. Scriitorii emigrează de la o firmă la alta, sau îşi oferă „produsul“ oricui. Din moravurile literaturei noastre a dispărui aproape cu totul aceea ce altădată se numea credinţă literară. Mândria aristocrată a creerului a dispărut. Ne năvăleşte concepţia burgheză a cererii şi ofertei. Literatura devine o industrie şi—în epoca crahului capitalist ce se apronie—scriitorul începe a fi un proletar al muncii, care-şi regulează lucrul după minimul de salar. Cade generozitatea şi aristocraţia gândirii. Creşte proletariatul şi mizeria creerului. Iată bilanţul acestui an de literatură şi polemică. Ne uităm împrejur să vedem fâgâduiala pentru viilor. N’o găsim nicăiri. Avem o revistă nouă care cu titlul ei aducea un aer de romantism tineresc şi entuziast. Eră o amintire a începuturilor literaturii noastre, când un Eliade sau un Asachi ridicau steagurile celor dintâi credinţe literare. D >r revista a rămas cu romantismul numelui. „Sburătorul“ e tivul acestei promiscuităţi literare de care suferim. Nici credinţă www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL No. 13 şi 14, 1919 . 306 şi nici entuziasm. Avem o revistă provincială, care moşteneşte o veche direcţie literară. Din naujragilii „Vieţii româneşti“ însă n’au rămas decât câţiva oameni, cari la „însemnări literare“ îşi acopere absenţa ideilor cu violenţa jără măsură a limbajului. Ai zice, o ceată de oameni cu unele păcate de care se tem, şi cari s’au adunat acolo înlr'o societate de sprijin reciproc. E literatura infirmităţii morale. Avem o revistă de trecutul căreia se leagă cea mai frumoasă perioadă a literaturii noastre, dar care agonizează de 20 de ani. - Şi'n anul acesta din urmă a căzut la fund iremediabil. „Convorbiri literare" suferă de inaniţie. Şi mai avem. ' E vestala bătrână a d-lui Densuşianu, palidă şi clorotică, întârziată înlr’o dragoste imaginară şi sterilă, şi păzind încă cu credinţă cenuşa din care nicio pâlpâire de căldură nu se mai iveşte. „Viaţa nouă" e singura revistă ţa care idealismul se mai păstrează. E cea mai lipsită de puteri însă din toate. Iată de ce ni se pare că un strigăt de alarmă ar trebui să ne deştepte. S’a vorbit de „democraţia literară“ ca de o boală a literaturii noastre din urmă. Cuvântul a fost însă prea binevoitor. Literatura noastră nu se democratizează, se vulgarizează şi se trivializează. Este o literatură amorală prin lipsă de suport sufletesc care să dea scrisului un sens. Ne trebue o împrospătare şi o înnobilare care nu ne vor veni insă nici din vulgaritate şi trivial şi nici din această promiscuitate care ne bânlue acum. Ne trebue generozitatea şi idealismul pe care le creiazâ credinţa. Ne trebue'entuziasmul ideilor şi respectul convingerilor. Inlr’un cuvânt, o morală literară pe care acuma nu o avem. * Şi ne mai trebue ceva. împotriva concepţiei acestui filistinism literar care a făcui din artă o marfă ce se oferă şi din scriitor un simplu şi umil lucrător intelectual, mândria şi nobleţea gândirii, mândria care face din gândire o aristocraţie, care creiazâ fanatismul nobil al credinţelor şi care păstrează fetişismul fecund al idealurilor. O morală nouă pentru literatura noastră va fi această morală aristocrată a idealismului. Prin ea vom isbuti să ne înălţăm în propriii noştri ochi şi vom isbuli să şi creieml O revistă sau o grupare literară va fi atunci o flamură iî-dicatâ ’n soare şi luptele noastre vor căpătă frumuseţea entuziasmului şi a credinţei. Vom fi adversari, iar nu duşmani. Şi ’n locul pasiunilor de-acum, întunecate de ură şi invidie, va fi înţelegerea şi simpatia care creiazâ respectul şi iubirea. Literatura noastră de acum e o arenă în jurul căreia publicul se amuză de întrecerile vulgare ale atleţilor. Va trebui să ne înnobilăm. Literatura nu trebue să fie petrecerea vulgului. Iată de ce noi aruncăm aceste cuvinte din care am vreă să facem îndemnul unei morale nouă r Generozilate şi nobleţe... Al. Al. Busuioceanu. www.dacQFomanica.ro OTBOIinraiOJOOTp'MMM vimya : ueuJv m J ^ - i, 11: 7, !• ^ : f ■i:v V. * www.dacQFomanica.ro No. la şi 16, 1919 LUCEAFĂRUL 307 9e ruina unui templu ' Stau răzimat de stâlpul unui templu în ruină.., SJn întuneric Olivi cu părul despletit Sapleacă n faţa tristului altar... ...Şi cum mă pierd pe urmele lăsate *3)e paşii veşniciei pe tărie, Simt, Su6 scăpărarea stelelor — 6a (a un semn făcut în taină Q)e ocfjii unor magi — 6um prinde n mine a clipi din gene-un dor: S dorul, Q)e-a te simţi pe tine-aproape şi de-aţi soar6e vraja Q)eodat’ cu nfricoşatele minuni, ce le cuprinde noaptea ■ Gn sfântul ei potir fără de margini... Stau răzimat de stâlpul unui templu în ruină — Şicuri gând ■ Nu era oare aceasta o mişelie din partea lui? Nu era el un ticălos fălcător de rele care surâde celui pe care în curând îl va lovi ? Era un nelegiuit, un ticălos, un nemerpic de care-i era scârbă. Ii venea să strige acest lucru în gura mare spre a-1 auzi tot satul, spre a-1 auzi şi ea, pentru ca să se cutremure de suflet-tul lui păcătos şi să fugă de el ca de un monstru. Sângele părea a fierbe în el şi urechile îi vâjâiau. El se duse la fereastră şi-şi lipi fruntea de geamul rece. Atingterea îi fă,cu bine şi el stătu acolo multă vreme, schimbând din timp în timp locul pe care îşi sprijinea fruntea. Apoi se desbriăcă şi se culcă. Dar patul 5 se plărea prea cald şi el se frământa mul't, fără să poată închide ochii. Abea înspre ziuă. aţipi câtva timp. ,A doua zi turburarea îi mai trecuse şi el se hotărî s,ă sfârşească odată cu contabi-/ul. Pescuitul fiind înbielşugat, el era sigur că Rusnacul învârtea, mai bine ca ori-când poate, meşteşugul prin care sugea venitul proprietăţii. Cormană. începu deci a sta noaptea la pândă în baltă spre a vedea cine se mişcă în ea. Plutea ca o umbră, pe lângă maluri, lăsând lotca în voia apei, se prindea uneori de câte o creangă de salcie, şi asculta vreme îndelungată cu auzul încordat, oprin-du-şi din timp în timp răsuflarea, intra în baltă prin câte o scursoare, se strecură binişor pe cărările din stufăriş, trecea jăpşile pline de nufăr aje căror flori păreau de ceară, aluneca prin desişuri de papură şi cşea în câteo margine de ezer undejşi priponea luntrea, înfigând în fundul apei ghionderul cu care mâna lotca prin desişuri. , Acolo sta şi asculta. In faţa lui se întindea un luciu de ape, negru ca pă.cu,ra, pustiu, plin de taină. Lumea vietăţilor de apă se odihnea ca şi cea a fiinţelor de pe uscat sub privigherea aceloraşi stele în care trăiesc alte lumi. Numai câte-un ciuhurete hohotea din când în când înfiorător şi tăcerea se lăsa apoi şi mai apăsătoare pe tot cuprinsul. . Şi într’o noapte pe când sta la mărginea unui ezer, ascuns în păpuriş, auzi deodată un zgomot. EI îşi aşeză puşca la îndemână şi ascultă cu ceia mai mare băgare de seamă. Sgomotul pierea când şi când, apoi iar se auzea din ce în ce mai desluşit. Intr’un rând nu mai auzi nimic timp de câteva minute şi el înţelese că era cineva ca,re se apropia cu foa,rte mare băgare de seamă şi care s'e oprea din timp în timp spre a asculta. Şi deodată zgomotul se auzi foarte aproape. El se lăsa în genuchi binişor spre a se uita pe faţa apei, dar nu văzu nimic. Se ridică fără să facă nici un zgomot şi! ascultă. Din întunerec se rupse în curând o umbră (mişcătoare şi el desluşi în câteva clipe o luntre şi în ea un om. jCormană, trase încet cocoaşele şi strigă : —Stăi ! ' Umbra mişcătoare încremeni o clipă. Apoi necunoscutul luntraş puse mâna pe lo-peţi şi lotca lui începu, a se îndepărta cu iuţeală. Cormană scoase ghionderul de care priponise lotca, lă.să binişor cocoaşele şi se luă, după el, lopătând cu putere. Dar lotca tainică, se ducea vâjâind şi se înneca în întunerec. In curând el o pierdtu din ochi şi numai zgomotul lopeţilor ei îi arătă direcţia în spre care se ducea. Dar şi acest zgomot descreştea din ce în ce imai mult şi dţe la un timp abea se mai auzea. Ai fi zis că lotca necunoscută era mânată de o putere năprasnică. ' ? Cormană se opri din lopătat câteva clipe şi ascultă. El nu mai auzi nimic şi mu ştia încotro s’o apuce. 1 Lăsă lopeţile şi trecu în piscul din urmă al lojtcii, începând1 a vâsli. In dcest chip se uita în direcţia în care mergea. O tăcere adâncă înnecase tot coprinsul, mărind par’că şi tmai (mult întunerecul. El vâslea înainte pe limpezişul de ape ce părea ca o mare. Şi nu după multă vreme o lumină ca de foc licări în depărtare. El se opri din vâslit şi privi într’aoolo. Răsărea luna. Era ma're şi însângerată. Ea se ridica încet-încet, tainică ,înfiorătoare. Părea un ochiu grozav ce se deschide asupra apelor adormite şi o adiere rece străbătu par’că văzduhul. \ Cprmană se uită atunci înprejurul lui spre a vedea unde se află şi zări margintea iezerului în depărtare, abea desluşindu-se în slaba lumină de lună. El măsură adâncimea apei cu vâsla, dar nu-i dete de fund www.dacQFomanica.ro % No. 15 şi 16, 1919 t____:____'_____ LUCEAFĂRUL 315 cu toate că, apa trecuse mai bine de-o palmă, de crucea vâslei. Simţind pe mână atingerea aspră şi rece a brădişului, se înfioră. Ascultă încă odată şi ne mai auzind nimic, începu a vâsli spre a eşi din baltă,. Luna se ridicase acum şi se înseninase la faţă. Ea întinsese pe oglinda lină a apelor o cărare de aur şi trimitea în văzduh o lumină blândă care prefăcea picăturile de apăce lunecau din leafa vâslei înfr’un şir de mărgele şi punea o uşoară melodie în zgomotul căderii lor. Cormană se gândea Ia necunoscutul care se furişa prin fiorul nopţii în bălţile Lupoaicei. Cine să fi fost oare acel om? De undle venea el(! Ce vroia? Pescar de-al lui Feodor nu era, căfci s'ar fi oprit. Atunci cine era? Şi ce căuta? începu a vâsli cu pţutere, apoi trecu Ia lopeţi şi străbătu luciul de ape al iezerului. Ajungând la marginea lui, căută multă vreme o ieşire şi gă.si în sfârşit o verigă pe care se strecură până la Dunăre. Dar când ajunse aci, se uită cu băgare de seamă împrejur şi văzu că nu cunoaşte locurile. Abea m'ai târziu înţelese că a răzbit tocmai în braţul celăjlalt al Dunării şi că spre a se întoarce acasă, trebuia să se lase Ia vale până Ia capătul ostrovului, iar de acolo să. apuce pe braţul dinspre sat al Dunărei şi s,ă urce pe el până în dreptul lesei dela privalul lui moş Dinu. El se aşeză la vâslă şi porni. După câtva timp ajunse în adevăr la piscul ostrovului pe care îl ocoli. O luă pe celălalt braţ al Dunărei, mânând lotca pe lângă mal, numai din vâslă. Dar când se apropie de coliba păduraru-vului pe care îl ocoli. O luă pe celălalt braţ vijelioasă, la vale prin puterea apei. Stelele păleau. El se uitai câtva timp după ea,., I ise părea că fuge de lumina zilei ca o arătare de noapte şi ceva tainic îi Spunea că era a-•ceeaşi lotcă pe care o zărise cu câteva ceasuri mai înnainte pe luciul de ape din baltă. Dar ce căuta ea la cqliba pădurarului ?i Trebuia ca omul ce o mâna să fie o rudă a acestuia. Ce rudă oare? Cormană îşi aduse aminte eă feciorul lui Simion Gărdaşul era nepotul lui Mihai U-drea, pădurarul şi o bănuială începu a pâlpâi în sufletul lui, ca o Iumipiţă care se aprinde. Acesit fecior al gărdaşului venise de câteva ori în timpul din urmă, spre a-,1 întreba dacă mai ie vre-o nădejde să s'e vadă la gardurile din balta Lupoaicei şi el i-a tot spus! să aştepte. Fiind împiedicat îns.ă de lucrările câmpului şi de viitura apelor, Cormană, întârziase cu prinderea celor ce subţiau venitul pescuitului şi feciorul gărdaşului credea poate că ad-torul Lupoaicei îl poartă cu vorba. Jeluindu^s'e către fata pădurarului, aceasta i-a spus, de sigur, că a văzut pe Cormană plimbându-s'e cu fata contabilului şi astfel feciorul gărdaşului a rămas poaie încredinţat că din partea administratorului nu mai avea nimic de nădăjduit. Era firesc deci ca feciorul lui Simion să vină din Gân'dlîn câind pe la unchiul său spre a afla ce mai e nou prin baltă. Şi ştiind că, tot răul lor se trage numai dela Ostro,i veanu, sufletele celor doi verişori se îngemănau în ură aprinsă în potriva acestui om. Cormană ar fi putut jură că necunoscutul din lotca tainică şi repede ca vijelia nu era altul decât feciorul lui Simion Găir-daşul. Dar ce căuta el prin puterea nopţii în bălţile Lupoaicei? Şi de ce fugea ca o nălucă la apropierea lui'? Acest lucru el nu-1 înţelegea. La câtva timp după această întâmplare, gardul dela privalul lui moş Dinu se rupse într’o noapte şi Rusnacul începu a se bate cu pumnii în cap. Câştigul în care nădăjduia se ducea împreună, cu apa ce urla şi el se vedea gonit din baltă de Cormană, ba dat poate şi în judecată,. De frica lui nu ştia ce să înceapă şi oatnenii umblau de colo până; colo zăpăciţi, fără să facă nimic. Intr’un târziu unul din ei îi zise: — Să dăm de ştire d-lui Vasile! — Da! Da!—răspunse Feodor. Să se repeadă unul mai sprinten. Cormană veni într’un suflet. Pescarul îi eşi înainte cu părul vulvoiu, cu cămaşa ruptă, fără pic de sânge în obraz. — Ce-i asta, gaspadin Feodor?—răcni furios la el ad-torul Lupoaicei. Rusnacul tremura ca varga şi nu putu răspunde nimic. Cormană îl scutură cu putere şi-l întrebă: — Când s’a rupt gardul? Ermalai vru să spună întâi o minciună, dar când se uită la faţa încruntată a lui Cormană, îngheţă şi răspunse: — Nu ştiu! Apoi îşi acoperi faţa cu mâinile şi începu a plânge ca un copil. In acest timp apa urla, rupea, mânca, prăvălea. Cormană adună toţi pescarii, îi rândut în echipe de schimb, chibz;ui împreună cu www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL No. 15 şi 16, 1919 31 fi ci un plan bun de lucru şi munca năpraz-nică, începu. Dar apa era grozav de reped'e şi oameni nu aveau spor. O lotcă, fu răsturnată şi se duse la fund. Apa lo lipise de î-necători şi toate sforţările oamenilor de a o scoate, fură, zadarnice. La urmă o fărâmară şi îi scoaseră bucăţile cu frânghiile. Cormană era neobosit. El supraveghea, îmbărbăta, da gură ,ordona mişcările de sforţare a tuturora şi când văzu lucrarea pornită] pe făgaş ibun, trimise un băie-ţandru în sat spre a aduce rachiu, pâine şi măsline. Oamenii rupţi de oboseală, supţi de apă1, trăgeau câte-un gât de rachiu, îşi prindeau inima cu câtc-o 'mbucătură de pâine şi două-trei măsline, apoi iar porneau Ia lucru cu puteri crescute. Unii băteau ostreţii alţii se cufundau până la temelia gardului cu saci de pământ sau de piatră, alţii se tă-bârceau pe previne. ' Iar pe Ia toacă, gardul fu la loc, dar mult peşte 'scăpase din baltă. Atunci Cormană chemă de-o parte pe Feodor Ermalai. Acesta era mai mult mort de cât viu şi o adâncă desnăfdejde, i se citea pe faţă. — Ei, gaspadin?—începu Cormană. Aşa ţii gardul? Rusuacul ofSă din fundul plămânilor şi zise : • — Asta gard rupt de oin, nu de apă. — Minţi!—îi strigă Cormană. — Nu mint, d-Ie Vasilică! Aici a fost mână vrăşmaşă la mijloc. — Am să te bag în puşcărie, tâlhăriile ! Rusnacul căzu în genuchi: — D-Ie Vasilică, nu mă nenoroci că spune tot, tot,tot. Să. vedeţi Dvs. ce esite aici. — Ce este? — Aici racilă adâncă este, d-le Vasilică, Numai d. Ostroveanu să-mi tragă păcatele că el m’a nenorocit. Şi Rusnacul începu a destăinui cum a fost pus /la cale de contabil să rupă întEo noapte gardul lui Simion Gărdaşul, cum acesta a fost apoi gonit din baltă de Ostroveanu pentru ca să rămâie tot pescuitul pe seama lui şi cum în înţelegere cu omul dela cherhana lua regulat o parte din dijma proprietăţii spre a o vinde şi a împărţi apoi cu contabilul suma ce eşea din vânzarea ei. — Acum băiatul Iui Simion Gărdaşul s’a liberat din oaste şi ce i-am făcut eu lui acu cinci-şase ani, mi-a făcut şi el mie astăzi. Sunt sigur că mimai el ini-a rupt gardul !—încheie Rusnacul. In acest timp Ostroveanu se apropia de ei. Mirat peste măsură de îndrăsneala lui, Cormană puse pe Ermalai să repete destăinuirea ce-i făcuse şi în faţa contabilului şi după ce Rusnacul isprăvi de vorbit, se întoarse că.tre el, întrebându-1: — Ai auzit? — Dai!—făcu Ostroveanu, care îngălbeni puţin la faţă. — Ce ai de răspuns? Contabilul încercă a surâde, dar buze-i Ie fiindu-i uscate, abea se deslipirăi, şi în loc să surâdă, el făcu o strâmbătură urâtă. — Tot el m’a pus la cale să vă cer astă iarnă scăderea dijmei! — zise Rusnacul. Ostroveanu îi aruncă, o privire ucigătoare. Era aceiaşi privire pe care o aruncase prin oglindă lui Cormană. Apoi, că.tre acesta : — D-le ad-tor, Dvs. nu vedeţi că ăsta e un potlogar fără1 pereche? Nu băgaţi de seamă că vă ’nşiră toate aceste bazaconii spre a şcăpa de răspunderea ce cade asupra lui prin ruperea gardului? Ce mă amestecă el pe mine în faptele lui? Ştiu eu ce învârtea el în baltă cu cherhangiul? Feodor săfi însă ca muşcat de şarpe şi zise către Cormană : . — D-le Vasilică, să vină aci cherhangiul şi să declare el ce ştie. Aici ,în faţa. mea! — Să vie! — zise şi Ostroveanu. Cormană trimise după el un pescar. Dar acesta se întoarse în curând, cu răspunsul că omul nu era la cherhana. — Dar unde e? — Nu ştiu! — răspunse pescarul. Cică a plecat. —■ Cum a plecat? — întrebă Cormană. — A fugit! — spuse pescarul. Feodor învineţi la faţă ca un cadavru. Dar Ostroveanu : — Vedeţi, d-le ad-tor?... Vedeţi? Chiar martorul pe care îl ceruse el a fugit. De ce a fugit? De ce nu vine aici la judecată dacă se simte curat la suflet, cum am venit eu? Feodor zise însă : — D-le Vasilică, să ştiţi de la mine că, dacă omul acela a fugit, numai nelegiuitul ăsta i-a făcut vânt. Şi el arătă spre Ostroveanu. Acesta-i aruncă însă o privire dispreţuitoare şi rânji ca o fiară. Apoi zise: — Ba a fugit, fiindcă a furat cu tine tot bunul bălţii şi a simţit că se strânge funia la şteajăr. Dar deodată îngălbeni ca un moirt: www.dacQFomanica.ro No. 15 şi 16, 1919 LUCEAFĂRUL 317 cherhangiul venea spre ei. EI auzise cu7 vintele contabilului şi apropiindu-se de Cormană îşi scoase pălăria din cap. Apoi,, către Ostroveanu : —i Va s,ă zică pentru asta mă îndemnai mai adineaori să fug?,! Pentru asta nu m''ai slăbit pân,ă nu m’ai văzut plecat? Pentru ca (sălspui apoi că am furat eu şi cu Feodor tot bunul bălţii?..- Aşa merge treaba?.. Atunci stai să spun eu cine mânca venitul pescuitului! Rusnacul răbufni : — Ha! Ha! Ha! ' Cherhangiul se întoarse către Cormană şi vorbi: — D-le ad-tor ,acest om e un tâlhar. Zicând acestea, el arătă spre contabil. Apoi urmă.: ■ — Eu îl ţin de gât şi fiindcă a vrut să mă Imuşte ca o vipera înveninată, să vă vă spun eu matrapazlâcurile Iui. Barem dacă. o fi să mă băgaţi Ia puşcărie, să mă duc cu el ,,la braţetă”. Şi lăsându-şi pălăria jos, se scotoci prin buzunare, pYin sân şi scoase mai multe hârtii pe care le arătă lui Cormană. Erau socoteli pe care le făcea din când în când cu Ostroveanu pentru peştele ce furau cu toţii din dijma proprietăţii. Pe alocuri se vedea şi scrisul contabilului precum şi câteva semnături de primire de ale acestuia. — Destul! Sunt luminat acum !—zise Cormană. : Apoi către Ostroveanu : ■— Mai spui ceva? jContabilul era însă galben ca un cadavru şi lăsase capul pe piept.. Faţa lui| era descompusă cu desăvârşire şi nu semăna de Ioc cu aceea pe care o arătase oamenilor până atunci. A doua zi satul urla. Cele întâmplate erau vânturate din gurtă ’n gură, înflorite, mărite şi locuitorii nu mai puteau de bucurie. Ameninţându-i cu procurorul, Cormană Iăs.ă în baltă pe Ermalai şi pe cherhangiu pentru câteva zile până va lua măsurile cuvenite. Ostroveanu se închise în casă. de unde nu eşi de cât pe înserate spre a se înfăA ţişa Iui Cormană. Era slab, plâns şi nasul i se subţiase părând şi mâi coroiat. — Ce doreşti D-ta? — îl întrebă ad-torul. — Am venit să aud cel din urmă cuvânt al'Dvs. 'Mai pot sta la Lupoaica? — D-ta ce crezi? Ostroveanu sta cu privirea în jos şi nu răspunse nimic. — Crezi D-ta că mai poţi sta Ia curte lângă mine? — Nu! — şopti contabilul. — Atunci!... — Am înţeles ! — oftă Ostroveanu. Şi a ‘treia noapte plecă din Lupoaica. Iar Cormană rătăci multă vreme pe câmp şi prin baltă, cu o rană ce-i sângera în ’ suflet... C. Sandu-Aldea VârfuI-cu-Dor In fiecare noapte, pe. Vârful cu Dor s’ aude an cântec. In munfi vânt de vară suspină Şi-aleargă pe 'naltele căi, Iar tuna din boita senină Coboară privirea în văi Scăldând depărtarea ’n lumină. O bură de-argint cade-aiure Pe ape, în vagi depărtări, Pe pajişti, pe culmile sure, Desvălue-ascunse cărări Din neguri adânci de pădure. Dar magicul văl se destramă... Un farmec a tot robitor Opreşte cascada să geamă. Munci de pe Vârful-cu-Dor Se-aude un glas care chiamă. Nu-i sunet de corn ce coboară Din munte; nici bucium pierdut. Pădurea de brazi se’nfioară De cântecul rupt din trecut, De dorul ce n'a vrut să-moară- O lume de basme e trează... Fantasmele palide trec, Fac hore la lună, petrec, Şi stelele sus lăcrămează Când toată Sinaia visează. Maria Hinnâ www.dacQFomanica.ro 313 LUCEAFĂRUL No. 15 şi 16, 1919 Botezul Fraijmenl de roman Isus răspunsese oamenilor fără nici un gând ascuns în vorbele lui. Păstrase limbajul hiperbolic al cărţilor vechi şi mersese cu el pe creştetul simţăimintelor lui de egalitate. Lumea însă îl .acuza de un echivoc, mai mult, de lucruri la care nu se gândise. Simion Petre se gă;sea în aceiaş situaţie. Satul întreg se încordase. De-oparte şedeau cei doi-trei prieteni şi încă vre-o doi flă,qăi, iar de alta restul sătenilor. De câte ori se întâlneau doi inşi din cele două tabere deosebite, se isca totdeauna ceartă. Toţi persistau în atitudinea luată., şi o creşteau. Isus chiar gândise asupra ci şi-i dăduse formula afirmativă a unei convingeri. Acum se bucura de întâmplarea cu pri-< cina. Mulţumită ei îşi cristalizase în minte un simţământ 'nedesluşit până atunci şi căpătase prilejul să-jl iâ asupră-şi. Auzise că. mai departe, spre râul Iordan, se ridicase faima oarecum la fel a unui esenian, numit Ion. Era dar mulţumit că necazul lumei îl întâmpina cu vorbe de ridicare. Iată pe fiul lui Dumnezeu. Vine trimisul Domnului. Profetul. Aceste erau cuvintele cu care era întâmpinat. Vestea acestui lucru se dusese, mărită, şi prin împrejurimi. Unii chiar credeau într’această posibilitate. Prietenii lui, de-asemeni, tot susţinând în a merge pe drumul început, începură să afirme misiunea profetică a lui Isus. La aceasta contribuiau mai ales Vorbele lui dulci', judecăţile lui nalte, cu care întâmpină acum totul. Hărţuiala aceasta zilnică însă sfârşise prin a-i obosi. Hotărîră dar să mai facă prin împrejurimi o plimbare. Cu ei pornise, printre alţii, şi un tână.r numit Ion. Era un flăcăiu înflăcărat şi mult iubitor. Isus mergea pe drum naintea lor şi se gândea. Tovarăşii lui începuse să creadă în rolul lui de învăţător şi-l chemau cu titlul preoţesc de Rabonni. Căpătase de altfel multă uşurinţă şi multă îndemânare în tălmăcirea legilor. Susţinuse adeseori lucruri frumoase şi gă,sise sensuri noi învăţăturilor sacre, prin sinagogă. Pe drum însă schimbară hotărîrea. Isus căpătă noi veşti despre Ion pare predica pe malul Iordanului, precum şi despre minunile lui, şi porni drept într’acolo. Apucară spre răsărit printr’un pustiu alb şi sulfuros. Culoarea nisipului ostenea o- chii şi infiltraţia lui în plămâni aprindea respiraţia. Vegetaţia dispăruse până şi în cele mai primitive urme ale ei. Vulturii se învârteau cu solemnitate de-asupra călătorilor. Drumul obositor şi lung, în sfârşit, .ajunse la capătul lui. Sosiră pe marginile Iordanului. Un ciucur de verdeaţă de trestie de bălţă, de smochini, de tamarini şi de salcâmi eşi dintr’-odată jdin albia cea veche a râului şi vesti < călătorilor obosiţi că ţinta drumului lor e ajunsă. De jur împrejurul locului unde Ion predica, se ridicau colibe, corturi ; turmele arabilor veniţi de prin pustie depărtată pentru a pe boteza, ca şi ale jidovilor, rătăceau de colo pâriă colo, Înt'ro patriarhală libertate. Ion pe malul apei predica tocmai. Eră de vre-o trei-zeci de ani. înfăţişarea lui eră a unui leu vizionar. O pădure de păr îi acopera figura şi nu laşa să 'se vadă decât o cmea îngilsiţă din frunte, obrajii arşi şi doi ochi adânci şi vii. O zdreanţă, de păr de cămilă, strânsă pe mijloc, cu o curea, cobora până la genuchi; lăsa goale însă braţele, gâtul, pieptul şi granitul înroi şit al picioarelor. Cuvântul lui ră.sună puternic şi convingător între oamenii din popor. — Sunt glas de strigător în pustiu. Gătiţi calea Domnului şi drepte faceţi cărările lui. Văile vor fi umplute şi munţii răsturnaţi. Căile strâmbe vor fi drepte, şi strâmbe cele drepte. Toate trupurile vor vedea mântuirea Domnului. Cuvintele lui, înfricoşătoare, ca şi tonul acesta clocotitor ca vuetul cel mare al apelor aducea spaima în inima ascultător rilor. Aceştia se grăbeau, atunci, şă vină să iâ botezul. Ion îi întâmpina, şi pe aceştia, cu bolovanii cuvintelor iui în mână, .— Pui de viperă, cine v*a învăţat să fugiţi de urgia viitoare. Faceţi mai întâi, roade vrednice de pocăinţa şi pe urmă ziceţi că. aveţi drept ţaţă pe Abraham. Dumnezeu poate şi (din pietrile acestea să faqă fii lui Abraham. Securea stă chiar de acum la rădăcina copacilor. Tot pomul care nu face iod bun se tae şi [în foc se aruncă. Mulţimea atunci îl întrebă, ce să facă. — Nimic decât ce este hotărît. Cine www.dacQFomanica.ro No. 15 şi 16, 1919 LUCEAFĂRUL 319 arc două vestminte s;ă dea celor ce n’au. Să nu asupriţi şi să. nu năpăstuiţi. In acest timp fee apropie pentru botez şilsus împreună ai tovarăşii lui. Ion urmă.: — Eu botez cu apă. Iată însă că vine cel ce este mai tare decât mine şi căruia nu sunt demn să-i ’desleg nici cureaua în-căltămintelor sale. Mâna lui e chiar lopata curătitoare a ariei şi puitoarea grâului bun în hambar, iar a celui rău în foc nestins. Turnă apoi apă şi pe capul Iui Isus. Eră târziu. Insera. Ion se retrase singur Ia o parte să. se todihnească şi să meditezie. I-sus se apropie de el. Conversaţia între ei începu amicală. Siguranţa şi frumuseţea, ca şi spiritul vioi al iui Isus, plăcii lui Ion. Se legară. între ei o replede prieten nie şi o icg-nversaţie mai amănunţită asupra ideilor predicate de esenieni, al, căror reprezentant aici era Ion, precum şi asupra acestei doctrine. Isus alflă, astfel de la Ion întreita bază a esenianismului. Legământul lui e de a înăbuşi orice pasiune sau; mişcare de ură. Dragostea lui de semenii lor, d'e oamenii toti, ţinerea cuvântului dat. Se iniţia în doctrinele esoterice. Cea mai înaltă manifestaţie a Hui •Dumnezeu e omul. Dumnezeu, e astfel răspândit în mulţimea im-perfecţiei omeneşti; în ea luptă şi se caută pe sine. Doctrina fiului omului. Apoi gustară ceva. Masa fu frugală de tot. Căzură după aceia pe gânduri. Cerul era cald şi înăbuşitor ca o mare stagnantă. Aerul era îmbâcsit de viaţă, misterioasă. Globul arzător şi greu al soarelui în apus incendia cerul şi pământul. Isus vibra ca o fascie de coarde. Arcuşul care cânta pe ele era atmosfera încărcată cu toate patimile lumei. Se ridică, brusc şi se apropie de Ion. înclină capul liniştit şi îşi încrucişe braţele a aşteptare. — Bine cuvintează-lmă, Ioane. Omul pustiului păru că, tresare sub raza . ochilor aceştia pătrunzători şi profunzi; bi-necuvântă, totuşi. Isus atunci porni. Hotă-rîrea lui era luată. Se depărta ca o coloană albă în umbră, până când dispăru. Merse fără să-şi dea socoteala de-alungul unei cărări stâncoase până în vârful unui munte de piatră. Cugeta la greutatea ceasului de faţă. Israel gemea sub strângerile Romtei. — Voi călca popoarele în picioare, le voi îmbăta teu vinul puterpi mele şi le voi rostogoli la pământ. Mulţimea e gata să se ridice la glasul mai slab al lui Ion. Se lăsă apoi copleşit jos. Gândurile se încurcau. Se temea că poate spada nu va în- vinge spada. închise totuşi ochii. Lumea din afară dispăru cu desăvârşire. Soarele apusese de mult. Umbra nu mai venise însă din spre orient; căzuse, grea ca plumbul, de-adreptul din cer. De câteva zile în şir nu mai adiase nici o undă de vânt. Strigătul oamenilor ca şi al fiarelor, sborul paserilor, veselia ca şi durerea, blestemele ca şi bine-cuvântă.rile ridicate în vremea li-niştei acesteia moarte, rămaseră, nemişcate şi neatinse prin adâncimea atmosferei. Cântecul tulburat pătrundea granitul stâncilor, şi vibra strident în toată făptura. Fiecare fir de iarbă simţea astfel chemare de pretutindeni. Nori negri se ridicau în văzduh din toate părţile şi făcea şi mai înăbuşitor aerul. Isus pricepu. Un trăsnet îngrozitor îi smulse din letargie. Se ridică. Vântul începu să bată, dintr’odată şi, cât ai clipi din ochi aproape, curăţă pământul de coaja Iuidemister turburător şi straniu. Se crăpă de ziuă,. Isus coborî de pe munte. Dimineaţa era limpede ca un cristal. Aerul curăţit vibra a sărutare, par’că. Soarele, vesel, ardea în văzduhul de purpură roză. Ceata galileenilor aşteptase toată, noaptea tovarăşul lipsă. Isus se apropie de ei. Era mai palid, mai hotărît ca de obicei,; şi mai profund. Lucrul acesta nu a trecut neobservat. ; — Am primit botezul cel mare. Sufletul meu a fost, astfel, udat cu ploaiea de aur a cuvântului adevărat. Ion e un mare şi adevărat profet; cuvântul lui a suflat şi peste mine adevărul dumnezeesc. Ne-am despărţit foarte târziu. Am pornit atunci ca ameţit înainte şi, fără să ştiu cum anume, m’am pomenit în vârful muntelui din zare. Acolo am închis ochii. Mi se părea că, o putere fără pereche m’a ridicat acolo ca să-mi arate durerile neamului nostru sub piciorul de granit al Romanilor şi să mă îndemne să ridic spada împotriva spadei. Se făcea chiar că-mi arată la picioarele mele toate împărăţiile pământului, şi că puterea şi mărirea lui mi-o dă mie. Acestea toate însiă trecură atât de repede încât mai mult b.ănuesc fiinţa lor decât am văzut-o. Nu am mai văizut apoi nimic o bucată de Vreme. întuneric pretutindeni. Perdele de dureri omeneşti atârnau, ca ciorchinii pe Viţă, prin văzduhul înăbuşitor. Sbuciuma'ri fără leac tremurau cât ţine zarea. Aerul părea că tremură sub clocotirea lor. Pământul întreg cuprins, astfel, în ele' răsucea braţe rugătoare către un mântuitor în întârziere. M’am ridicat, atunci, fără să vreau în picioare. Un fulger scăpărase lumină vie pe zarea din spre miază,-noapte. , www.dacQFomanica.ro 320 LUCEAFĂRUL No. 15 şi 16, 19j0 Ion răspunse, de şi cel mai nou venit şi cel mai tânăr, că trebue să fi fost vre-o ispită. Spiritul lui înflăcărat găsea cea mai frumoasă tălmăcire, aceasta. Isus aprobă. Simion Petre făcu la fel, şi chiar adaogă că ispitirea era firească pentru cineva care căpătase botezul profeţiei. — Aşa e Petre. Ispită, mare va fi fost trimisă sufletului tneu. îngerii Domnului însă m’au ferit de ea. Amin. Luară apoi înapoi drumul Galileei. Mergeau pe cărări bătute de cămile şi dle catâri dea lungul unor întreite terase aşezate ca treptele unui amfiteatru gigantic, pe Iaci3i Asfaltit. Pe ţărmurile apei se ridicau stânci cu coastele netede şi rotund'e, ca dinţii coroanei lui IDavid. Pe cer nu era nici un nor, iar aerul nemişcat părea vapori de plumb. Vieaţa era condensată, ca ghiaţa pe vârful Carmelului. Lumina orbea. Câte un tigru culcat în depărtare pe labe ridica din când în când capul. Drumul urma astfel neschimbat în realitate; priveliştea singură se schimbă. (Nisipul alterna cu vegetaţia., iar muntele cu şesul, şi atât tot. N. Davidescu Cântecul iluziei Fica nopţii înstelate, Eşti din rândul câtor sînt Pe neant înseilate Şi plutesc neîntrupate Intre ceruri şi pământ. Dintr'o pânză străvezie De păianjen am să-ţi fac Un aierian bamac, Plutitoare să te ţie Intre ramuri de copac. Somn în leagăn să-ţi prelingă Greieruşii câmpeneşti, Praf de lună să te ningă, Mâna mea să nu te-atingă Ca să nu te veştejeşti. Din nădejdi voiu face-o floare, Tu vei bea nectarul ei: Aromatica licoare Cine-o soarbe nu mai moare. Dar de-o fi, cumva, să bei Nu aromă, ci pieire, — în nectar u ’n veni nat f A picat aşa ’n neştire Stropul meu de fericire Prea de vreme lăcrimat. Nichifor Crainic. www.dacQFomanica.ro No. 15 şi 16, 1919 LUCEAFĂRUL 321 Bunicul De multă vreme unchiaşul, lovit de paralizie, stă, după cum îl aşezau de dimineaţă nepoatele, nemişcat, în fotoliu. Ce spaimă cumplită se holbase in ochii şi pe faţa lui, în prima zi de înţepenire! Căzuse ca răsturnat, in ogradă, înţelesese că-i fugise — după cum se spune — pământul de sub picioare, şi se crezuse sub târnăcopul morţii, ridicat asupră-i gata săi trăznească. Apoi, se sbuciumase oleacă, i se strâmbase faţa şi pusese buzele-i creţe a plâns, dar ii fusese frică şi să plângă, şi stătuse neclintit: fără să mişte din mâini, lără să dea din cap, să facă semne în vreun fel ; şi numai ochii, fără să şi-i rotească, încet, se pogorau pe chipul fie-si, carceră de faţă şi plângea. Se temuse să se frământe cât de puţin, ca nu cumva să rupă ceva din el, din trupu-i vădit ameninţat. Nepoatele, trei la număr, şi nepotu-său, toţi copiii fetei şi gazdei lui, ţipau în juru-i, filigeane de lacrămi se vărsau asupră-i, şi moşneagul înţelegea, mai întâi că e viu, al doilea că e în mare pi'i-mejdie şi al treilea că e iubit de cei cărora de multe ori i se păruse că le este povară şi strein. A fost întâi aşezai în pat. I s’a adus un medic ■— şi cum nu crezuse el in doctor până atunci! — Iar doctorul după ce l-a cercetat cu de-amănuntul, i-a spus că mâinile îi sunt slobode, bune, că poate mânca bine, că mai are încă multe zile de trăit. Ii părea bine moşului ; dar nu credea pe deplin, se îndoia. Şi ’ncet, spaima ce se’nfipsese pe faţa lui începu să se şteargă; iar bucuria că trăeşte, scoasă din tainiţele ei, şi vechea bunătate de uncheaş, se iviră pe chipul moşneagului de numai şaptezeci de ani; se iviră de cum pricepu omul că mâinile sunt în stăpânirea lui, că mişcarea lor nu-1 ucide, cum se temuse in primele momente ; că poate vorbi, că poate mânca, — semnul cel mai vrednic al sănătăţii. Şi o nouă viaţă începu. Iarna, împresurat de perne, eră pus, în fotoliul lui, la fereastră. Nu către drum, ca să fie privelişte trecătorilor, ci spre curte. Vara eră adus în grădiniţa casei, între pomi, la umbră. Şi unchiaşul urmărea toate hachiţele vremii, turburările şi limpezirile ei, tu 1— guiala ninsorii, ţesutul ploii în văzduh, înmugurirea merilor, înilorirea lor trandafirie, creşterea de la un cap de mac până la mărimea pumnului a perelor a gutuilor, a merelor roşii. Şi ochii, ca şi dantura moşului, erau buni. Dar... i se cumpără seminţe de floarea soarelui, şi toată ziua, ca un papagal, bătrânul spărgea în dinţi şi se uită prin ramuri după vrăbii şi florinţi. Intr’o zi, nepoatele dereticau prin casă şi scotociră până ’n fund intr’o veche ladă braşovenească a bunicului. Pe lângă alte lucruri curioase, ca de pildă o perinuţă, pentru „lurnel“, care servise desigur răposatei bunice, ca să-şi înalţe o parte destul de desvoltată la femei, după moda de pe vremi, şi o malotea verde mâncată de molii, fetele găsiră şi trei ziare depe timpul războiului nostru de neatârnare, din 1877-78. Gazetele, două numere din „Telegra-ful“, unul din „Războiul41, erau întregi şi nici măcar îngălbenite. Se păstrează bine, pe când întemeietorii lor, Fundescu şi Grigore Grandea, poetul, răposaseră şi fuseseră uitaţi. Nicu, fratele fetelor, băiat ca de douăzeci de ani, încercă să le citească, dar se plictisi de grabă. Fapte pe care el nu le trăise aevea, ca un om al epocii în care se petrecuseră, nu-i făceau inima să bată. „Astea-s bune pentru bunicul şi un gând şugubăţ încolţi in mintea lui. Lăsă deocamdată jurnalele şi se duse la unchiaş. După ce îl cercetă asupra sănătăţii, îl întrebă cum stă cu vederea, dacă nu putea să citească. Ştia el uare că iar s’a pornit război între Turci şi Români Şi pentru că moşul se încumetă să slovenească şi nu aflase nimic despre război, Nicu ii aduse cea mai veche dintre cele trei gazete. Incepându-şi lectura dela primul articol, neînţelegând să sară peste depeşi, informaţii, sau alte bucăţi ziaristice, ii trebui o săptămână bunicului ca să isprăvească de silabisii patru pagini, căci el citea tot. „Dece sunteţi aşa de voioşi copii, îi dojenea el, pe nepot şi pe nepoate, care www.dacQFomanica.ro 322 LUCEAFĂRUL No. 15 şi 16, 1919 chichoteau pe sema lui, când se varsă nemilostiv sânge creştineşti?". Bunicul oltâ şi i eră silă de răsfăţul şi bucuria copilăretului. După ce sfârşise cel mai vechi număr de ziar, Nicu il dădu pe cel care urmă, şi care eră depe la mijlocul războiului când Românii avuseseră mai multe izbânzi. „Hoţilor, îşi mustră nepoţii bătrânul, voi d’aia vă sbeguiaţi şi vă bucuraţi, pentrucă aflaserăţi înaintea mea de vitejiile curcanilor!“, In a treia săptămână, bunicul eră cu desăvârşire împăcat cu nepoatele şi cu Nicu, pentrucă aflase din al treilea ziar, că bătălia s’a încheiat cu victoria deplină a Românilor. Dar acum moşneagul se nărăvise: nu mai putea săşi treacă vremea lui îndelungată, de om pironit locului, ca pomii, numai cu sămânţa de floarea soarelui. Voia să cetească, deşi se trudea mult, silabisea ca un elev din clasa întâia primară. Ce să-i deâ să cetească1? El ar fi voit să ştie ce se face după război. Diavolul de Nicu ii dădu iarăşi cel mai vechi număr dintre cele trei jurnale găsite în lada braşoveneâscă, cel în care începuseră abia ostilităţile între Români şi Turci. De bună credinţă, bunicul luă iarăş vechiul ziar. „Pi! al dracului lucru! se necăji el. Iar a început bătălia! Iar! Tot nu se astâmpără!". * Vreme îndelungată, pentru bietul paralitic nu trecea o lună şi războiul, abia încheiat, se începea din nou. Tare îl fierbea şi-l amăra pacostea neîntreruptei nimiciri de vieţi omeneşti, şi nu putea de fel pricepe nepăsarea alor săi. Ajunsese să nu se mai bucure la al treilea număr, că s’a terminat războiul şi Românii au eşit biruitori. „E ! parcă văd că o să înceapă iar!da din cap pe când familia petrecea, se umfla de râs. Pe când filozofă mai cu temei asupra lucrurilor rele de pe lume, care nu se sfârşesc, decât ca să înceapă iarăş, intr’o noapte, moşneagul muri. Se stinsese pe neaşteptate, fără agonie. Nimic din spaima care se tipărea pe chipul lui, atunci când damblagise, nu se vedea acum. Moartea poate că nici lui nu-i vestise, ci parcă dimpotrivă : îi zâmbise un copil sau îi cântase un canar, în clipa răpunerii, a plecării vieţii din Irupu’i mort pe jumătate. Fie-sa plângea, plină de amintiri, vă-zându-şi propriul ei sfârşit: aşa, leş rece, nesimţitor, şi carele avea să fie îngropat, coperit în pământ, ca să putrezească. înduioşate îl plângeau de asemenea nepoatele şi Nicu, simţind că-l iubiseră, că fusese o parte din viaţa lor şi, totuş, cu teamă se apropiau de năsălie şi nu cutezau să rămână singure numai cu mortul. II acoperiseră cu atâtea floxă în sicriu, că numai faţa i se vedea. Fie-sa îi pusese sub cap o periniţă moale, de puf, ca unui adormit, ca şi cum ar fi putut să i se pară tare căpătâiul, celui care nu mai eră om. — Să-i punem şi gazetele pe care le-a tot citit el, sărăcuţul: Alea vechile, din timpul războiului dela 77 îşi dădu cu părerea cea mai mică dintre fete. — Da! izbucniră toate într’un hohot de plâns. Iar Nicu, muşcându-şi buzele, ca să nu plângă, cu o umbră de mustrare în cuget. — Prea mult l-am supărat cu ele!... A fost o bătae de joc... Nu i le puneţi! — Aş ! El eră aşa de bun, lăcramâ şi rostea sora mai mare, aşa de drăguţ, că ne-ar ertâ ! Iar Nicu, primind să i se pună bunicului vechile gazete în coşciug, mai avu o idee: — Bine. Da am să mai pun şi vi-e-o patru cinci jurnale noui, din zilele astea., ca să nu-1 mai păcălim şi pe lumea cea. laltă! Şi-l podidi plânsul şi pe el. V. Demetrius c www.dacQFomanica.ro No. 15 şi 16, 1919 LUCEAFĂRUL 322 Dări de seamă Al. Cazaban. De sufletul Nentfilor. Edit. Alcalay Ed. II 1919.— Doamna dela Crucea ltroşie. Edit, Minerva, 1919. Nu, ştiu cine a spus că ironia ucide. Avea cu siguranţă dreptate. Dacă încă nu ucide, ironia totuşi răneşte şi răneşte sângeros. Căci arta iro-nistului nu e niciodată obiectivă. Ironistul are nevoe de oameni, de modele pe care Ie desfigurează pentru a le caricaturiza. E marea deosebire între comic şi ironic. Comicul nu desfigurează şi nu caricaturizează tendenţibs. El e senin Reproduce numai natura fără încruntarea răutăcioasă. Ironistul nu are această obiectivitate. El îşi ureşte întotdeauna modelul şi-l schingiu-eşte. 11 schingiueşte râzând. E însă ceeace Francezii numesc „le rjre jaune“, râsul care străpunge ca un cuţit până în fundul inimii, râsul care bi-ciue şi care doare, care face ridicol şi nimiceşte. E mai puţină artă desigur,—arta cea mare pleacă din iubire şi admiraţie—dar e mai multă valoare socială în el. Căci ironia e în adevăr o armă socială, ceea ce nu e întotdeauna comicul. Şi o larmă puternică de Vreme ce nimic nu-i poate rezista. De sub nefericirea ridicului nu te mai poţi scula.. Când ai căzut sub el te va apăsa ca un blestem. • DI. Cazaban e un ironist. Şi în volumul închinat Nemţjiloir a isbutit să dea uneori pagini de adevărată ţintuire. Nu e comicul limpede, comicul care înseninează. înapoia râsului acesta nemilos simţi sufletul scriitorului agitat de ură. Şi simţi că râde fiindcă aşa a crezut că poate pălmui mai bine. împotriva Nemţilor aroganţi, pedanţi şi mediocri, începând de la acel Herrerr Profesor dr. Franz iWurstmann şi până la Herr Meister, prietenul lor de la noi, împotriva propagandei unei culturi, mioape şi negative, pe care atâţia dintre noi se grăbeau să o primească sau să o invidieze ^împotriva lor scriitorul îşi îndreaptă ironia. Sunt pagini care, atunci când apăreau ,erau o deavărată binefacere pentru cei ce nu-i puteau .iubi pe Nemţi, şi tare şi acum se pot citi cu aceeaşi plăcere. ^Doamna de la crucea roşie" e o complec-tare. E aceeaşi satiră socială, inspirată însă de răsboiul pe care l-am purtat. De rândul acesta ironia se îndreaptă împotriva alor noştri. Sunt chipuri de ambuscaţi surprinşi în fanfaronada laşităţii, chipuri din vremea refugiului, când în Moldova se creiaseră cele două clase sociale ale mizeriei, refugiaţii şi gazdele, chipuri de mironosiţe dela crucea roşie sau de bieţi oameni obidiţi de nevoi. Şi scriitorul îi zugrăveşte cu aceiaşi fugară creionare care simplifică şi adeseori caricaturizează. In faţa atâtor deformări morale d-1 Cazaban nu rămâne un estet. Ridică biciul. Şi cartea aceasta, ca şi cea dintâi^ e plină de obraji înroşiţi de admonestare. E însă şi o superioritate asupra celuilalt vd-lum. Tipurile înfăţişate aici îşi pierd de multeori semnificaţia particulară şi restrânsă la cadrul răsboiului. Vom întâlni astfel o sumă de bucăţi In care figurile au o Valoare de generalitate care le sporeşte importanţa. „Băiatul popii din Tătăl-raşi", „Coada boului", ,Tăunul" şi încă multe al- tele, sunt zugrăviri de figuri şi situaţii general omeneşti, şi de aceea chiar în ele comicul e mai isbutit. Scriitorul a putut fi mai artist. Sunt însă şi câteva bucăţi care desvălue nu numai ironia, dar şi viziunea tragică a d-Iui Cazaban. Ironistul îşi împinge arta până la cealaltă extremitate. Şi sufletul tragic ce se ascunde în orice comedie isbucneşte atunci, fără nicio reticenţă. „Nădejdea bătrânei", , Trei suflete" „Mîh-"nirea unui tată", sau bucata admirabilă de duioşie şi simplitate „Florian", sunt pagini de cea mai tragică psihologie omenească. Şi sunt poate şi cele mai bune ale volumului. Iată de ce cartea aceasta are o superioritate asupra celei dintâi. E mai puţină şarje satirică şi mai mult adevăr omenesc; mai puţin artificiu de artă şi mai multă vibrare sufletească. E în-tr’un cuvânt, literatura scrisă pentru mai multă vreme. < Al. A. B. » V. Demetrius. Dragoste ncimpârtâşilă. Edit. Şteinberg, Bucureşti, 1919. Un volum de schiţe şi nuvele, inspirat din straturile cele mai joase ale societăţii, în care autorul cu toate intenţiile sale bune şi cu toată mila pentru cei mici, nu poate înlătura impresia de vulgar şi acel spirit plat care caracterizează .mahalaua bucureşteană. Dl. Demetrius se adânceşte cu familiaritate,, 5n mijlocul tipurilor de declasaţi ori de mici muncitori, caracterizându-le cu îndemânare fizionomia morală. Tipurile sunt însă prin natura lor atât de şterse, atât de lipsite de interes şi atât de cufundate în noroiul vieţei, încât nu-ţi trezesc decât compătimire şi desgustul unei promiscuităţi oribile. Nici-o scântee de umanitate în fundul acestor conştiinţi obscure! Nici un gest care să înalţe şi să ilumineze aceste fiinţi obidite şi vulgare! Cine cunoaşte tipurile de declasaţi ale lui Dostoievschi, cari sub un veşmânt mizerabil şi sub crasa lor sărăcie, radiază de adânci lup>i te interioare, cine cunoaşte acel suflu de umanitarism care străbate toate creaţiunile marelui ro-: mancier rus, nu poate simţi decât o vie desamă-gire la citirea cărţei D-Iui Demetrius. Autorul în loc să te înalţe te plimbă prin toate subteranele vieţei, dezvăluind o lume de-nenorociţi, care nu reuşesc să-ţi trezească decât sentimentul grotescului şi al scârbei. In unele bucăţi Dl. Demetrius este influenţat de scriitori streini. Bună-oară „o zi prâpăstioasă“ aduce cu oare cari pagini din „Scenes de la vie de boheme" de Murger, fiir.d oarecum o adaptare, banală a eroilor din cunoscutul roman francez, Ia mediul bucureştean. Sunt gesturi, bine prinse, caracterizări reuşite în această carte, care denotă un real talent de prozator Ia Dl. Demetrius. Ii lipseşte autorului o atitudine mai înălţată în faţa vieţei, şi puterea de a-şi pune talentul său într'o lume mai plină de interes şi mai bogată în conţinutul ei sufletesc Mişcătoare şi plină de poezie este bucata „Fluturele" din acest volum, care ne dovedeşte că Dl. Demetrius se poate emancipa uneori cu succes de fondul unui realism vulgar şi lipsit de orice perspective. A. E, www.dacQFomanica.ro 324 LUCKAFAHUI. No. 13 şi 61, 1919 Cronică. Arhitectură Arhitectura românească Arhiteeturei i actuale româneşti îi lipseşte cu desăvârşire inspiraţia. O chinuitoare învârtire în cercul câtorva forme puse în circulaţie de Mincu şi — mai ales pentru lucrările în lemn — de Cla-vel. S'ar părea că arhitectura română s'a istovit înainte de a sie naşte. Cauza însă nu stă în lipsa unei baze materiale sau etice ci numai în lipsa complectă de 'studiu. Şi din ignoranţă n’a eşit nici odată mare lucru. Talentul necultivat, într’o artă care are un orizont aşa de larg, nu poate dă nimic, orcât de mare s’ar fi născut. Dacă facem bilanţul intelectual al literaturei arhitecturale române vedem că se rezumă la revista „Analele Arhiteeturei11 o revistă admirabilă, dar care n’a durat decât patru ani, câteva numere de revistă scoase de „Societatea Arhitecţilor Români" şi câteva broşuri mai mult cu caracter arheologic. De pe urma unei atât de sărace activităţi negreşit că nu putea eşi acea variată producţiune artistică, consecinţa logică a . punctelor de vedere multiple din care se privesc-problemele prezente sau rămăşiţele trecutului. Dacă am avea spre exemplu, studiate din punct de vedere istoric, din punct de vedere estetic, din punct de vedere al înrudirilor de stil şi în fine din punct de vedere constructiv, momentele trecutului, altfel le-am folosi pentru lucrările noi decât acuma când le percepem doar cu ochii de pe clişeele unui fotograf oarecare. Cercetări din aceleaşi puncte de vedere se pot face şi asupra lucrărilor actuale, dând naştere la discuţiuni şi controverse care nu pot decât să varieze producţiunea artistică. Dacă ne uităm la lucrarea arhitectonică rusească, pe care trebue s’o cercetăm mai departe de oare ce se sprijină pe un material istoric înrudit cu al nostru, vedem că la ei renaşterea ar-hitecturei a fost precedată de o foarte mare ac-tivilate intelectuală. Revista săptămânală „Zodcii" (arhitectul) bogat ilustrată împreună cu suplimentul său „Săptămâna Constructorului" apare neîntrerupt de la 1871 (Nu ştiu dacă de la revoluţie încoace mai apare) plină cu cele mai variate studii de tehnică şi artăL In afară'de revistă arhi'.ccţii ruşi au scos cărţi de va'oare în toate domeniile aşa că arhitectura se putea studia perfect de bine în limba rusă. Numărul publicaţiilor de specialitate era aşa de mare în cât librăria revistei de mai sus publica anual un catalog al căraţilor ce le avea spre vânzare. .Rezultatul acestei activităţi intelectuale plină de seriozitate a fţost că arhitecţii au căpătat un aşa de mare prestigiu ca corp în cât statul îşi scoate lucrările de arhitectură la concurs prin Societatea Generală a Arhitecţilor din Petrograd la care fac apel foarte des şi particularii, iar pro*-ducţiunea artistică este plină de variaţie chiar când se dă un subiect legat de anume forme, •cum ar fi, spre exemplu, o biserică. Materialul este aşa de sistematic adunat şi stu- diat în fcât pe baza lui se pot face lucrări de pură inspiraţie. Aşa Suslov, cunoscut pentru studiile sale arheologice a editat un volum de „Compoziţii" pe baza monumentelor de arhitectură populară. Nivelul artistic este aşa de ridicat în concepţie şi mijloace de execuţie în cât Kosiacof ale cărui schiţe le admirăm în „Studio" nu-i ceva excepţional în Rusia: Un inginer civil şi nu un arhiv-tect artist, adică un arhitect eşit din Academie.... •Când ne vom schimba şi noi metoda, mai bine zis când vom părăsi metoda, de a nu avea nici o metodă, când vom avea înapoia noastră un mare efort intelectual, atunci inspiraţia va veni căci inspiraţia nu esc din desordine morală şi fizică ci din foarte multă muncă ordonată şi metodică. Inspiraţia arhitectonică nu este decât ordonarea estetică, a unui material oarecare. De acel material depinde totul. Acel material trebue adunat disecat, studiat, privit prin toate prismele şi atunci ne vom minuna singuri câte lucruri vor eşi din el. Apoi asupra „Şcoalei de Arhitecw tură" trebue îndreptată toată atenţiunea. Este o mare nenorocire a deprinde pe elev cu ideia că arhitectura este simplă formă că se poate percepe numai cu simţurile, că totul stă în a închide ochiul drept sau stâng cu- înai mult sau mai puţin ifos. 'Arhitectura nu este o artă de surdo-muţi. In arhitectură fie caire lucru se pcâte şi trebue să fie explicat căci de la concepţia generală şi până Ia cel mai mic amănunt, totul are o raţiune logică care se percepe şi se stabileşte cu mintea. In fiecare idee, în fiecare amănunt decorativ este un pentruce jşi acel pentruce trebue explicat elevului. Deci baza învăţământului arhitectural este arhitectura vorbită pe care trebue să fie stăpân profesorul. Şi totuşi sunt profesori care au găsit, printr’o ' logică foarte curioasă, secretul pedagogic de a pune pe elev „să caute el însuşi". Ce să caute, cum să caute unde să caute, nu importă. Să caute! Ce comodă pedagogie! Două vorbe: mai caută, mai caută. Dar elevul, tot căutând în cămăruţa îngustă şi fără ferestre în care închide o asemenea metodă, rătăceşte în pictură, în acuarelă, în desemn, şi crede bietul om că face arhitectură. Oare nu se găseşte nimeni să dea ceea ce trebue acestei şcoli: o bază de studii, o bază de pură intelectualitate? Căci elevul trebuie convins că înainte de a pune pe hârtie prima linie, este nevoie de o elaborare intelectuală foarte amănunţită. Concepţia planului în raport cu programul, concepţia practică la faţadei în raport cu planul, concepţia stilistică în raport cu subiectul, concepţia estetică în raport cu impresia voită sunt lucruri a căror închegare premerge desemnului şi pentru care trebue o serioasă pregătire intelectuală. Şcoala trebue să scoată oameni de concepţie, oameni cu vederi largi, cu mintea cecinic trează şi atenţi Ia toate curentele spre a putea aduce partea lor de contribuţie la progresul general. In ţările în care există o conştiinţă socială, arhitecţii n’au aşteptat niciodată an imbold din afară. Din propria iniţiativă au pus de acord meseria lor cu nevoile societăţii şi au prevenit sau www.dacQFomanica.ro No. 15 şi 10, 1919 LUCEAFĂRUL S25 stârpit multe rele: S'au ocupat cu aranajrea practică, igenică şi estetică a oraşelor, au provocat şi rezolvat problema locuinţelor eftine, s’au interesat de igiena socială în general, au studiat monumentele vechi, au strâns în hionografii admir rabilc arhitectura ţărănească Folosina-o în arhitectura noilor colonizări agricole, au lucrat în fine complex, cum face orcine care posedă metoda de a fcrcja artă sau ştiinţă şi cum nu face cel ce lucrează în meseria sa prin imitaţie, cum este cazul nostru. Când vom lucra şi noi în felul acesta, câr.d vom poseda metoda de lucru şi voinţa de a lucra atunci se va putea vorbi de o renaştere a arliii-tecturei româneşti, variată şi viguroasă, pentru că va fi bazată pe cercetarea directă! a izvoarelor <şi a /nevoilor ce este chemată să le satisfacă. Sp. Ccgăneanu Actualităţi 9 Emanciparea politică a femeii*) Mişcările democratice, de astăzi aduc mai mult ca orjcând în discuţie şi chestiunea eman-cipărei politice a femeilor, care de la revoluţiu-itea franceză încoace, încetând de a fi privită ca o problemă demnă de atenţiunea bărbaţilor de stat, a fost lăsată mai mult în cercul speculaf-ţjunilor teoretice. Astăzi guvernele diferitelor state sunt gata să acorde anumite drepturi politice femeilor, făcând astfel primul pas către viitoarea lor emancipare. Decţ problema femenismului intră în lumea realităţilor, încetând de a fi numai un simplu subiect de studiu şi discuţiune. Considerăm aceasta ca o izbândă a spiritului de progres şi dreptate! Origina mişcărei fcmeniste de azi trebue căutată în teoriile raţionaliştilor francezi din veacul al 18-lea. Aceştia, pornind de la drepturile naturale ale omuluj nu se sfiiră de a proclama egalitatea sexelor în faţa legei, admiţând pentru femei ca şi (pentru bărbaţi exerciţiul drepturilor cetăţeneşti şi civile. Condorcet este acela care formulează şi susţine cu mai multă autoritate şi cu mai mult relief chestiunea emancipărei femeeşti. Ei spune: Oare nu în calitate de fiinţi sensibile, apte pentru judecată şi cu idei morale îşi câştigă bărbaţii drepturile lor? Femeile trebuesc să le câştige tot pentru aceleaşi motive. Nici un individ de speţă omenească nu are drepturj numai pentru el, ci toţi le au în comun. . , Acela care votează contra drepturilor unui -nit individ, indiferent de religiunea, culoarea, şi sexul său îşi reneagă însăşi propriile sale drepturi • , Ce departe suntem de concepţia barbară a teologiei medievale care-şi reprezenta infernul, podit cu limbi de femei şi care şi unul din consiliile sale (de la ;Macon) se întreabă, dacă femei-ia are întradevăr un suflet şi dacă poate fi taxată între fiinţele cu judecată! Ce departe sunt-tem de ideile lui Tertulian care spunea: „Femeie tu ţştii poarta iadului! Tu ai atins cea dintâi fructul oprit şi ai călcat legea lui Dumnezeu! Tu ar trebui' să te porţi în zdrenţe, înfăţişând privirilor, ochii tăi plini de pocăinţă şi de la- ţi Chestiunea fiind discutată in Marele Sfat N> (ionul din Ardeal credem câ merită să fie tratată şi In revista noastră. lied. crăini, pentru ca să faci să se uite că tu eşti pierzania neamului omenesc! „Revoluţiunea franceză admitea* în principiu toate revendicările femenine şi era gata să primească pe femei chiar în adunarea statelor generale, de oarece bravura şi entuziasmul femeilor revoluţionare cari mureau cu zâmbetul pe buze la eşafod ori pe baricade, trezise admiraţiunea tuturor. „Acelea cari au dreptul să moartă pe baricade, au dreptul să se bucure şi de libertăţile noastre'1 spuneau bărbaţii revoluţiunei. Cu toate acestea, în practică, problema prezintă dificultăţi, dată fiind lipsa totală de pregătire a femeilor pentru treburile vieţei publice. Chestiunea revendicărilor fu amânată, ded, pe mai târziu. A trebuit mai bine de un secol de nedreptate şi sclavie, impuse femeilor, pentru ca abea în zilele noastre, idealul lor de libertate să devie în parte realizabil. Sunt însă şi azi multe spirite cari înclină către teorii contrare şi duc o crâncenă propagandă împotriva oricărei schimbări. Aceste divirgenţe de opinii, pornesc dintr’o concepţie greşită! a naturii femeeşti, care susţinută de egoismul şi vanitatea bărbaţilor continuă să trăiască şi azi. Cea mai mare parte dintre bărbaţi au preţuit şi au cultivat în feme.'e mai mult acele calităţi cari decurg din frumuseţea şi graţia sa naturală, ignorând sau depreciind în mod interesat restul. Ei n’au preţuit şi mai totdeauna n’au căutat să descopere în femeiie valoarea judecăţilor, ci numai gingăşia spiritului său, socotind că pe buzele unei femei frumoase, lucrurile cele mai naive, pot căpăta farmec şi interes. In Ioc să-i ceară caracter şi logică, au căutat să dezvolte în ea, acel farmec de lascivitate* care face din femeie o personificare a slăbiciunei omeneşti. Atâta timp cât tirania bărbatului nu se manifesta în formele rafinate ale culturei, femeia era atât de energică ca şi el, ba poate mai tenace. Dovadă avem societatea ţărănească sau mica burghezie, în fc/are femeia este şi azi de cele mai multe ori stâlpul casei şi dă dovadă de mai multă tenacitate, curaj şi chiar pricepere în lupta vieţei. In idealitatea lui sentimentală bărbatul a reuşit să facă din femeie un simbol viu de inspiraţiuni estetice, care puse’n slujba iubirei, formau un element de compensaţie la chinurile şi străduinţele pozitive ale vieţei. Pe de altă parte, bărbaţii lăsând pe femeie în umbra iatacurilor, făcură din ea un fel de zeiţă a gospodăriei casnice şi-i dăruiră ca un patrimoniu sacru, maternitatea. Izvor de poezie erotică, şi de duioşie maternă, femeia a fost rezervată de către bărbaţi pentru aceste culturi de devoţiune ale iubirei. Şi cu toate acestea, caracterul femeiei şi spiritul ei născocitor, fac parte integrantă din istoria civi-lizaţiunei omeneşti. Rolul ei nu s’a mărginit totdeauna numai la sacrele îndatoriri ale căsniciei! Cine nu cunoaşte rolul pe care Iau jucat saloanele literare din Franţa încă de la sfârşitul secolului al 17-lea şi influenţa hotărâtoare a mediului femeiesc asupra naturelor celor mai superioare? In Franţa şi mai târziu în Germania, femeile au ştiut să creieze un mediu prielnic pentru desvoltarea ştiinţelor şi artelor fasonând în acelaşi timp cararterele, îndulcind moravurile, şi desăvârşind agerimea minţilor prin cel mai iscusit spirit de conversaţie. Viaţa de societate care a însemnat un progres uriaş în mersul evoluţiunei omeneşti, prin propragarea culturei, este un produs al spiritului feme'esc! înzestrată cu o prodigioasă www.dacQFomanica.ro 326 LUCEAFĂRUL No. 15 şi 16, 1919 putere de intuitiune, intelectuală, în chipul cel mai natural de pe lume, femeia a ştiut să pre-simtă şi să descopere adevăruri pe cari inteligenta mai abstractă a bărbaţilor nu le-a putut elabora şi desăvârşi decât după nenumărate calcule. Darul acesta de derivatiune ştiinţifică al femeilor, şi talentul lor de a scărmoni adevăruri, au avut uneori o influenţă hotărâtoare pentru statornicirea marclor sisteme de idei. Atâtea spirite anonime femeieşti, au contribuit indirect , la opera de adevăr a civilizaţiei şi cu toate acestea gloria Ie revine numai bărbaţilor ! Dar cu toate acestea, câte nume mari femeieşti, câte glorii ştiinţifice şi artistice, nu dovedesc cu prisosinţă, nu numai capacitatea inspiratoare ori intuitivă a femeilor şi chiar forţa creatoare pusă ’n opere de adâncă sinteză şi pătrundere I Dacă n’ar fi decât să citez la întâmplare numele D-nei de Stahl şi Curie I In artă gustul şi spiritul de emulaţiune al femelei a jucat un mare rol I Sunt delicateţe de sentiment şi nuanţe pe cari un bărbat ar fi incapabil să le priceapă fără de ajutorul sufletului subtil de femee. Trecând din domeniul artelor şi al cugetărei, în lumea ac-livităţei propriu zise, ori şi cine trebue să recunoască influenţa enormă pe care femeia a exer-citato, fie direct prin puterea suveranităţei, fie numai prin ajutorul intrigilor diplomatice. Geniul diplomatic al femeei şi abilităţile sale de intrigă shnt cunoscute, de oarece se manifestă până la ultima expresie a desăvârşirei în domeniul luptelor sentimentale. Cine nu ghiceşte la fiecare pas al vieţei noastre politice, rolul conspiraţiu»-nilor de culise şi puterea prodigioasă a ocultei femeeşti? Acum când ideia de incapacitate a fe-meei nu mai poate fi susţinută decât doar de naivi şi interesaţi, acum când orizonturi largi de democratizm se deschid tuturora, indiferent de orice calitate sufletească, putem refuza oare dreptul Sfânt al Libertăţilor politice şi civile, tovarăşelor noastre de muncă şi ideal, cari în momentele cele matf critice ale războiului, nu au lipsit de la datorie, dând minunate exemple de bravură şi devotament? •' Cu timpul, exerciţiul drepturilor cetăţeneşti al femeilor ar aduce o îndulcire a moravurilor noastre politice, atât de decăzute, căci femeile departe de a fee coborî pân la noii, ar avea poate marea artă, care este Iun jsecret al distincţiunei femeeşti, de; a iie ridica până Ia ele. A. E. Literatură. Contribuţii streine la cultura românească Poporul nostru a avut norocul să fie apreciat totdeauna îij felurile cele mai ciudate din partea streinilor, pentrucă situaţia noastră, de care credeau că vor fi nevoiţi cândva să ţie samă eră o punte primejdioasă, în orice caz îngrijorătoare, pentru primirea expansiunii intereselor economice, culturale sau politice ale lor. De aceea de la cercetarea începuturilor noastre cultural-politice, părerile învăţaţilor streini asupra poporului românesc variază, potrivit barometrului acelor interese. Şi bietul neam românesc a fost un fel de jucărie în decursul unei bune bucăţi de timp, pentru bunele sau relele toane ale cutărui savant strein, care găsise cu cale să sacrifice din inte- resantul său timp întrebuinţat în cadrul specialităţii sale şi vreunui studiu radical asupra unor probleme ale trecutului de viaţă şi perspectivelor de viitor ale neamului nostru. Orice s’ar zice, această nenorocită stare, ce mai ales de acum înco!o| e o problemă vitală pentru noi, a fost un fapt, care şi-a întins predominarea până acum câteva zeci de ani. Atunci, când felul acesta de a fi cunoscuţi streinilor ameninţa să ne fie fatal, au simţit Românii trebuinţa să reacţioneze puternic şi au venit mai mulţi învăţaiţi în domeniul istoriei, criticii literare, filologiei etc., de au restabilit lucrurile, readucânduţ-lfe la vechile proporţii adevărate, încercând să alunge atât exagerările periculoase ale unui naţionalism naiv, rău înţeles, cât şi cele ale streinilor de rea credinţă. Şi streinătatea a început să se intereseze de noi într'alt fel! Totuşi, nici astăzi, încercările noastre cultu* rale nu-s lipsite de monstruoase aprecieri în toată puterea cuvântului. Ba, uneori, de nişte aprecieri, în dosul cărora se deslănţuiesc cele mai deşănţate patimi personale ale cutărui învăţat German, sguduit cam aspru nu ştiu de care „învăţăf-cel“ român, — pentrucă, vezi lucrul se întâmplă — nu ştiu cum românul Fa prins.pe cellalt cu „ocaua mică", cum s’ar zjce 1 Şi pentru acestea noi sijnguri, Românii, suntem de vină. Pe ‘câ>jidi Bulgarii de pi dă se silesc să traducă şi să publice în limbi streine cărţi informative cu caracter general, prin care se fac cunoscut apusului noi Românii avem puţine lucrări şi multe destinate specialiştilor numai. In afară de lucrările din englezeşte, nemţeşte şi italieneşte scrise de dl. lorga ’) găsind tot de d-sa scurtele informaţii precise din La Grande Encycloped'ie, care pot Iar când găsim uneori astfel de opere, cum e bunăoară „Geschichte der rumănischen Litera-tur“ a d-Iui Alpxici, ele cuprind informaţii ne-juste şi necomplecte şi deci îşi greşesc ţinta. — Lăsăm deoparte felul în care noi „informăm1 2* streinătatea de politica noastră, căci “el se cunoaşte de toată lumea a). Interesul şi dorinţa streinilor de a ne cunoaşte s’a făcut să se ocupe ei de noi. Şi, poate cum era şi firesc unor streini, într’o măsură anumită, ne-au cunoscut cam prost şi ne-au înfăţişat într’o lumină nu tocmai clară în faţa culturii europene! Alteori când streini ce au stat pe la noi au avut interesul să ne zugrăvească altor ţări, ei au fost primiţi cu braţele deschise şi ne au zugrăvit cum 1) in urmă (1916—1918) multe lucrări apărute in ţară. 2) Articolul acesta a fost scris in preajma mobilizării din 1916, când nu lam putut publică. El rămâne totuşi de actualitate prin cuprinsul lui ş' - in Învăţămintele ce trebuie să le scoa em pentru puliticu noastră culturală viitoare (Nota aul.) www.dacQFomanica.ro Th. Aman: SERBARE LA CONAC www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL 327 No. 15 şi 16, 191!) nu se putea mai bine! De aceea, în cele ce urmează vom dă două pilde tipice despre ace$t(ej străduinţi streine, pentru a dovedi că nici Germanii nici alţii nu ne-au cunoscut mai bine, mai ales că, în această privinţă d. dr. G. Pasca, privat docent la Universitatea din Iaşi publică în Munchener AII ge mei ne Zeii,ung un articol întitulat: „Die deutsche Wissenscfutft und die Rtt-măne/i"1 2 3 1. Df. Pascu este un cercetător cunoscut în domeniul filologiei şi apreciat destul. D-sa susţine că Germani ne-au cunoscut mai bine pe noi şi că toate simpatiile Francezilor sunt îndreptate aiurea, chiar în Ungaria! Credem, fără ■ nici o intenţie polemică, să putem arătă că nici un popor strein nu 'ne-a cunoscut prea bine şi jnai tiine ca altul nici chiar Tn domeniul istoriei Iini-bei şi literaturii. Astfel în măreaţa enciclopedie germană „Die Rultur der Gegenwart“ de o valoare imensă în unele ramuri, dar care în altele conţine enorme greşeli, noi nu suntem cercetaţi aşa cum se cil-vine, ba chiar găsim unele intenţii ostile, în chip vădit poporului nostru. De aceea mă mir când tocmai e vorba de „deutsche Wissenschaft" faţă de noi, că d. dr. G. Pascu poate generaliza in privinţa acelei lucrări, spunând despre partea filologică â ei („Die romanische Literaturenund Sprachen ,J“) următoarele: nKultur der Gegenwart, in der die yrdssten deuischen Ge-lehrten die letzien Resultaie f! tib.) atler Wissenschaften kurz z sanmienfassen, steht enzig in Europa da*)* Acum să vedem dacă cele ce se găsesc despre noi în „/(. d. G“ — kurz zusammen gefasi, - -înseamnă ultimele rezultate ale tuturor ştiinţelor şi dacă prin urmare, Germanii ne-au cunoscut aşa de bine! . 1. Iată ce scrie despre noi d. dr. Heinrich Morf, unul din acei „deutschen Gelehrten". .Semnul Istoriei sale la României) este dominaţia streină şi anume o dominaţie streină cu caracter oriental.* După ce scrie cum am fost sui) dominaţia turcească ajunge la domnia fanariotă. .Boierul Învăţă limita acestui administrator grec al (Arii, pe care pentru motiyul acela nu-1 ura mai pu(in (aici c drept N. K.) .Românească erâ limba ţăranilor serbiţi !* ( tumănisch var die Sprache der ge-knecbtcn Baucrn* 1. cit p. 290)., Şi regatul României nu cuprinde nici azi la an loc măcar 21-1 dintre toii grăitorii româneşte'. (p. 291: adică cum?...) ,Cultura romanească e.ilupit toate acestea, esentialmenlc orientală. Ea apare ca o refracţie a culturii slave, cu o ştampilă puternică grecească." rl. cit. p. 291). Nc vom întreba cum rămâne cu înrâuririle franceze, germane chiar!... Dar să continuăm: Vorbind la poezia poporană despre Colinde scrie că ele sunt „von Geistlichen verfasst, nun im Mtinde gebensanimender Kinder umgehen!" Iar lirica lumească cântecele de lume, (Weltlyrik) aminteşte cu frumuseţile ei pe Slavi şi Greci. Adeseori este în ea chiar ceva prea slavonesc îm'-bra-cat în haina graiului românesc, ca în aşa de numeroasele balade măreţe şi romanţele lăutarilor. Nu ni se dă Însă nici un exemplu! Jocul (horă) şi doina poartă ştampila culturii comune tuturor din peninsula balcanică (vag! pag. 291). Despre literatura poporană dialectală: „In insulele de vorbire ale Aromânilor (Macedonia) ale Meglenilor şi în Istria, cântecul poporan e ‘ 1) Munchcn-Atlgem. Zeilung. N-rele 17—20 din 1916. In armă articolul apără şi iu ,Via(a romanească' dela Iaşi, nu-merile 4 şi 6 din 1916. 2) Kultur der Gegenwart, scoasă de Pani Htnntberg I-er Tei). Abt. XI, 1. 3) Dl. Pascu, în Uunchenp Alb7. Zetlung. No. 20, . 216, aproape să amuţească sau chiar a amuţit. „ln-tr’alt ioc vorbeşte de isprăvile lui Păcală al nostru un fel de Till Enlenspiegel. Noroc că n’a cunoscut povestea htl Till Buhog/indă că-i scotea şi pe Păcală neamţ-sadea! Ori (a cunoscut şi l-a lăsat pe Păcală să fie oriental!... - Interesant însă e că Ia pag. 431 scrie: „Cel mai tradus poet al streinătăţii este HeinnchHeine care „este cântat în România“ etc! Nimic despre confesia celor care-1 vor fi cântând pe Heine!.. Mai încolo vorbeşte de înrâurirea culturii franceze şi scrie cu o vădită rea intenţie: „Ceea ce în Paris câştigă lin succes zilnic găseşte în Bucureşti repede eetitorj şi traducători, (ai naibi orientali şi Românii: ri'aud). Lucrul acesta se întinde ca un vernis strălucitor deasupra adâncii lipse de cultură a ferii". Intr’alt Ioc scrie că „zilele trăite" ale lui Nicu Gane sunt un tablou al evoluţiei literare şi istorice în Romârtia! (traduce „Zile trăite" cu Vergangenen Tage!) Lăsăm la o parte faptul că putea găsi altceva de relevat la Nicu Gane şi constatăm că'd. dr. Morf îşi închipuie că Gane va fi fost vre-un istoriograf, cronicar sau altceva... „der Burgmeister Gane" diij Iaşi cum îi Spune dânsul! Judecă „cu toptanul" pe scriitori, fără nici o deosebire. Alături de Curagiale îl pune pe d. Bassarabescu, care, zice d-sa, are aceeaşi „pac-kende Realistik", în schiţele sale! E o mică deosebire, negreşit! ' Aminteşte însă de „Convorbiri literare" şi de „Semănătorul", care e condus de energicul şi învăţatul lorga. Dar numai atât! Vorbind de poezia pesimistă a lui M. Eminescu, îl arată pe acesta ca un straşnic ateu zicând că faptul se da-toreşte influenţii dispoziţiei sufleteşti a lui Vi-gny!... Eminescu ar fi având şi versul fin al lui Vigny! Vetieţi? Nu e vorba întru nimic de în-rââurirea germană (Goethe, Schiller, Lenatt) asupra formei estetice ă lui Eminescu, nu mai vorbim 'de cultura acestuia! Vlahnţă îşi îndreaptă plânsul săracilor către cerinţele socialiste!1) Dispoziţiile puternice care apar sunt pentru literatura actuală a Româiiieî tot atât de caracteristice ca şi lipsa inspiraţiei religioase ! E nostim însă că la pag.. 434 îi trece pe d. Gherea printre poeţi, cu Vlahuţă, Coşbuc, după ce îi socotise la critici, pag. 431 ! Şi aciim, în urma acestor mostre întreb: J11 ce constă oare straşnica valoare a lucrării acesteia şi dacă se poate,—-cum m’aş convinge?— că aceste nenorocite constatări sunt „ultimele rezultate ale ştiinţei!“ Bine ne-au mai cunoscut Germanii! Judece oricine ! . D. Pascu învinueşte pe filologul francez Ma-rio Roques că face asupra cărţilor roinângşti dări de seamă aşa de scurte că-ţi vine a crede că nici n’a cetit cărţile despre care scrie. D. Pascu dă un exemplu vroind s’arate cu el cum ne cunosc Francezii! Priviţi însă cum ne cunosc Germanii, nu într’o recensie, ci într’o strălucită enciclopedie, dar tot „kurzgefasst",' ca şi dl. Mario Ro-qttes. Dar să Jnai dăm un exemplu de ştiinţă germană, • perfect asemănătoare în procedeul ce I învinueşte d. Pascu, arătând cum dl. Gustav W ei gând, ce primeşte şi dânsul o subvenţie frumuşică, după cum însuşi d. Pascu scrie: c lipsit 1) De altfel şi ia noi rl. Vlahuţâ a fost apreciat numai pe această latură ele critici consacraţi. Vnm vedea altă dată ! www.dacQFomanica.ro :S28 LUCEAFĂRUL No. 15 şi 16, 1919 de obiectivitatea indispensabilă unul om de ştiinţăl 2). ' Ca să arătăm ce spune d. Gust. Weigand asupra unei lucrări chiar a d-lui Pasca, «Din sufixele româneşti» : 1). Basca se ocupă de sufixele—eiu,—ete.—ol. cu cunoscuta lui metodă iieşliitiţilicit. (scrie Weigand) la care e de constatat numai o harnicii adunare de material. El are îndrăzneala (adicu i el—d. Pascu) să numească solida lucrare a Iul Th Capidan. ,IJie nominalen .S'nftixe Im Aromuni-schen*, care Întrece tot ce a scris d. I’ascu până acum (!) ca o lucrare cu totul neserioasă* s) (rom. in textul germani. Vedeţi ’ Vreţi ceva mai ,kurz zusammengcfasst* V Şi, cu toate acestea, cineva socoti scrierile Iul Weigand aici ca un Jelite HesttlUxf al ştiinţei germane?! Au făcut greşeli şi filologii francezi. Evident şi firlesc pentru cine nu cunoaşte limba româneasi-cii. Dar cine va tăgădui valoarea măreaţă pentru noi a (j perii lui Urnite Picat, fostul profesor Jaşc. de limbi orientale, mort de curând? Aşa ca un exemplu numai! Dar dacă e vorba de greşeli au făcut Germanii şi mai sdravene 1 E destul să a mintcsc pe lângă altele cazul aceluiaş Weigand, care ajunge undeva cam la concluzia filologică următoare: pătlăgică vânătă—pătlăgică roşie! 3) Cine nu cunoaşte apoi valoarea textelor dialectale ale lui Weigand, texte „culese în fuga calului“ cum recunoaşte el însuşi"? Specialiştii sunt apoi convinşi de nenumăratele greşeli ale lui Meyer I.iibkv şi alţi filologi şi „deutsche Gelehrte", arătate de cu atât umor polemic şi aşa de strălucit de d. prof. Al. Philippide. Totuşi un lucru se poate constată, anumet: Germanii au avut un interes mai mare pentru cunoaşterea limbii noastre în studiile lor de filologie romanică, pentru că tocmai limba noastră le dădea un câmp de studii necercetat prea mult, in tot cazul necunoscut cum se cade în occident. O dovadă frapantă de interesul şi cunoaşterea ştiinţii Germane despre noi ne dă d. Philippide. Citez din Specialistul Român la Lipsea, (la cap. IV): ... tl. Weigand când şi-a pus in cap să se facă profesor universitar, a avut prudenta sil şi nlcagu ocea specialitate, care este mai puţin cunoscută in lumea apusană, anume filologia româneasca. Se găsesc este tlrepf aiţiua romanişti in Germania şi ia Austria, cari, nu numafeă cunosc limba româuă. dar sânt relativ binişor orientaţi în privinţa tuturor chestiunilor privitoare 1» biologia română... etc. „Insă umusM ocupaţie cu filologia română, este la dânşii numai o nnr.vd. pcntrucă grosul activităţii lor se desfăşoară pe alte terenuri ale romanislicei, mai ales pe acel al limbii şi li-eraturii franceze*. Am putea spune acelaş lucru cu excepţia onorabilii a lui Krailc Picot, şi poate şi a altora mai necunoscuţi» despre Francezi, .tccs/a e adevărul, fără exagerare şi resentimente per/ru nici unu din părţi. II. O altă conţi fbuţie însemnată pentru istoria culturii Românilor, aşa cum au s;o cunoască streinii, o dă d. Aioses Gaster, filolog amator, care a publicat însemnata Christomaţie cunoscută pentru studiul limbii româneşti. D. Moses Gaster a fost însărcinat să serie pentru Encydopaedia Britannica articolele despre limba şi literatura românească. Şi d. Gaster, care are amintiri neplăcute dc la noi, tot pentru felul în care ite a piai „cercetat" odinioară se răzbună, de "sigur, căci altfel nu se pot explica enormităţile ce le scrie acolo! lată ce găsesc la art. „Emitiescid, printre alte lucruri juste: 1) Vezi Pasat: .lai mud «le a cuiuhate*. Arhiva, Iaşi Nov. 1907 şi lanuar 1908: Abilitaţi dc file d-lui Weigand. Vezi Al. Philippide: Specialistul român la Lipsea, capit. I. 2) Weigand în li llischer .lahrexberichl ftber «lie I-'orl-schriUe «Ier Rom Philol, XIII 1, 1911 şi 12 pg. 125: .Rutnâ-nlsclie Spraclie". 3) T’euli-u umltntinte Philippide, Specialistul Roman la Lipsea (1. cit.) „Mihaii Eminescu (1849—1889. cel mai mare poet român din veac. al 19-lea s'a născut Ia 20 Decembre In Ipăteşti. ■) Nordul Moldovei.* Până aici lot ar mai merge! Dar cetiţi mai departe: „El eră de origine turco-lalară şl numele lui de familie (his surname) era la inceput Entin ; acesta fit schimbai in Eminnvici: far in-urmă in forma românească Eminescn.' Ori care ar fi celelalte date, oricât de bune, asupra lui Eminescu, ne întrebăm: 1) interesă în primul loc pe Englezi să ştie origina lui. Eminescu, fie dânsa şi lacea turcotatară? 2) Ce valoare poate avea articolul d-lui Moses Gaster pentru ştiinţa obiectivă, când d-sa, filolog, se căţăra de radicalul „Emiţi" al unui nume propriu % deduce ci' ar f: acelaş ca şi în cuvintele. „Emin-beg“, ,,£>ti7/-paşa“, , Emiţi- cffcudysau alte elemente turco-tatare?! Dar să continuăm. Iată ce găsesc la pag. 53$, voi. I din aceeaşi mare Enciclopedie: „Alecsandri, sau Alexandri Vasile (1821 — 90) poet liric român, s a născut la Bacău ') in Moldova lu 21 Iulie 1821. Tatăl său lui era spătarul Alecsandri. de origină ovreiască şi italiană! (,of Jewisand Italian origin‘.. ele.)— Ştim că asupra origine! îndepărtate a familiei Alecsandri este .controversă* între cercetălorii noştri (de altfel şi asupra «latinei naşterii)! Dar mai la urma urmelor ce Însemnătate are asta pentru gingaşul bard «lela Mirceşti. peulru luptătorul Unirii, pentru reinvietorul arlist al cân-lecului poporan, pentru luptătorul pe terenul culturii naţionale, atatca însuşiri ce ar li interesat in primul loc pe Englezi. Or d. Gaster are ceva cu autorul vodevilului .Ilerşctt Boccegitt* sau .Liptiorilc Sulelor* ? Şi, îusfârşit. fie zis intreaeât nu-mi pot Închipui cum e în stare cineva să lie totodată ,of Jemis and Italian origin* ?! Să nu fie cu supărare : nu pricep dcaseraeni cum cineva poate fi, la fel Eoreti-Romăni. . De ce oare <1. Moses Gaster, care are o demnitate respectabilă in sânul comunităţii israclitc din Londra, a ales tocmai acest lucru să-l arate Englezilor! Iată o ciudăţenie ştiinţi/icd, ce o las la aprecierea şi explicarea cititorilor!... ' Englezii vor reflecta, cetind articolele Enciclopediei britanice, desigur: — Nu sunt în stare Românii neaoşi să creeze ceva original, pentru că Eminescu şi Alexandri, cei mai mari poeţi ai lor erau, cel dintâi turco-tatar (un compromis) cel de al doilea mai practic: ct'«a şi italian! Răsfoind (mai departe vedem că interesul d|-lui Gaster pentru poporul şi cultura noastră se lămureşte pe ici-coleâ tot mâi mult în unele fraze accidentate, în aparenţă, din articolele d-sale: .Coşbuc... esle poetul nejiorociliilni ţăran Român, tiniutci-pttl numai ai numele şi pe hârtie şi pradă unor proprietari nesăţioşi şi a iniei tidininislralii medievale.' Daca „ue-ani face... Englezi", cetind aceste şiruri de sinceră compătimire am putea într'a-devar crede că Coşbuc âr fi scris ceva despreţ proprietarii nesăţioşi şi administraţia „medievală" că el ar fi fost vreun „proletar" nemulţămit de c,-pi;a!:s ..ui ror.:âncsc sau cant aşa ceva! Nit va face impresia că cetiţi pe d. (iherea (Critici) în Englezeşte?... . Mai bine nu generaliza d.. Gaster o notă trecătoare dintr'o poezie a lui Coşbuc fără prea mare valoare (Noi vrem pământ) în-ori ce caz mai slabă ca strălucitele lui Idile şi Balade, si dădea cititorilor englezi, pe scurt, o idee despre viaţa pastorală, idilică sănătoasă a ţăranului Român — ceea ce caracterizează opera nemuritoare a lui Coşbuc. Să avem insă toată răbdarea, pentru eă d. Aioses Gaster ne duce, pe încetul, la starea de întuneric a barbariei aproape. Citez: rDestul dc curios lucru, io literatura româneasca nu c-xista o singură nuvela ca un plan consecvent; (,tl\crc 13 uni n single novei in the Rumanian literalure with a sustai- ]> I). Gaster uu cunoaşte adevărul in această priviuţii, 2) De! Nu tocmai !... / www.dacQFomanica.ro V. No. 15 şi 16, l'Jlt) I.UCKAI-'AUI.'L 32!) nai plai ;' / nici tina care sa prezinte un siuiliu al «lesvol-tiirii caracterului omenesc printre variatele vicisitudini ale vieţii.1 2) Cauzele acestei slăbiciuni sânt poale condiţii! nesigure ale vie|ii româneşti şi lipsa unei civilizaţii adânci .şi vechi, sau ele pot li gâsile in caracterul nestatornic nl poporului. Oricare ar fl cauza (îşi dii cu gândul câ nu prea se potriveşte cu adevărul n. ani./ poezia se ponte in adevăr compară cu aceea u unei naţiuni apusene: In domeniul prozei şi al nuvelei, in particular, trebuie să aşteptam ca viitorul sfl. umple golul care există incit.* (1. cit. />/>. Sf8 col. I şi fl. ari, , Rumân iu". Litcratnrcl. Ediţia după care citez din Ettcyclopaedia Bri-tannica e din cele mai recente.. Prin urmare d Gaster, care ştie româneşte, putea ceti nuvelele lui Delavrancea, Vlahuţă, Sadoveanu. firălesnc-Voineşti, măcar! Sau fiindcă d-'sa e filolog putea să ştie cel puţin că Odobescu, unul din cei mai mari prozatori, a scris nuvele însemnate că Constantin Negruzzi, care reprezintă cu Russo şi Ko-gălniceanu 'curentul critic din Moldovă, a scris cea mai bună nuvelă istorică din româneşte. In nici un caz nu-i eră permis să omită pe „Psevdo-kynegetikos“ al lui Odobescu I „Condiţiile nesigure ale vieţii româneşti?'1 Ce-or fi înţelegând Englezii (înainte de războiul nostru cel mare) de ţara noastră? Or fi crezând ;căj e o ţară de sălbateci cu... poezie occidentală totuşi. Ciudat... Şi apoi: „caracterul nestatornic şi schimbător al poporului!'1 Poporul românesc nestatornic şi schimbător! Bine! cunoaşte d. Gaster! Iată deci câteva pilde culese din prinosul onorabil al contribuabililor streini la cultura românească ! Netăgăduit lucru că vina' e a poastră, în întregime, din două pricini: 1) pentrucă învăţaţii noştri, în loc să se înfrăţească, lăsând duşmăniile personale, spre a face cunoscut streinătăţii prin scrieri substanţiale şi populare ţara şi poporul românesc — ei se ceartă sau se întâmplă şi asta — nu-şi dau seama de realităţile elementare ale culturii naţionale -). 2) pentrucă statul nu consultă pe specialişti în istoria .noastră culturală, pe filologi, etc..., asupra felului cum trebuesc organizate şi conduse instituţiile cultu-rael româneşti în streinătate (de ex. seminariile pentru limba şi lit. română), statul a făcut o politică culturală de căpătuială, amestecând interesele vitale ale neamului cu cele vitale ale cine ştie cărui partid de guvernământ! Când va veni oare timpul să se înţeleagă şi în ţara noastră adevărul cel mai limpede: cultura unui popor nu se face numai; ea se păstrează, se îmbogăţeşte, se impune, propagându-se; are şi dânsa un struggle for life? Când se va înţelege deci că în mijlocul duşmanilor din afară ce ne inundă de jur împrejur şi cu atâtea elemente, streine de sufletul românesc, înăuntrul ţărei avem nevoie de o .politică culturală solidă şi de o proţ-pagandă cât mai intensă pentru cultura românească? *" Acum în România Mare, când idealul nostru • nu mai e extensiv ci trebue să fie intensiv lucrul acesta trebuie să înfioare pte toţi cei care^ muncesc cu mintea. Să nu lăsăm pe mâna streinilor care acum nu ne iubesc, nu au nici un interes să ne iubească sufletul unui popor care are o menire aşa mare de acum înainte. x Romulus Demetrescu 1) Oare d. Guşter n o li cunoscând măcar .Făclia de Paşti* a lui Caragiale?... Curios! 2) Se cunoaşte cazul unul profesor universitar, care susţinea că toate elementele balcanice ale limbii noastre sânt slavei E mal catolic decât... Cihac.' Deasemenen zice cft noi am fi luat teoriile estetice susţinute de Malorescu ilela Unşi prin Bulgari !... Mişcarea literară şi culturală în străinătate O nouă colecţie literară. Henri de Regniejr a început pub'irarea tutei co lecţii de romane, cu scopul de a purifica literatura de banalitate şi sensaţie şi efe a pune Ia dis-posiţia publicului cetitor iticruri care să nu vicieze gustul. Nimic mai lăudabil şi nimic mai folositor pentru republica literelor franceze... Numai că scriitorii nu sc creiază nu se montează ca la fabrică, iar talentele adevărate şi statornice traesc cu greu în această epocă de comercializare a oricărei manifestâ%-> artistice. Şi oricâtă chezăşie este numele lui Regnier pe frontispiciul cărţilor editate de Albert Michel, atmosfera morală caic domină azi muzele franceze, moda, uşurătatea şi graba îi’au putut face din această colecţie ceeace şi-a propus iniţiatorul. Doar titlul de roman literar, după concepţia autorului impecabilelor poeme şi a elegantelor romane, nu înseamnă altceva decât a culege din supraproducţia franceză acele romane care se ridică până la adevărata literatură. El vrea să nu fie numai n cinematografiate a vieţei ci şi o întrupare artistică, o realizare literară intr’o formă nouă.. ' Am răsfoit câteva din aceste romane iscălite de nume cunoscute sau de nume care promit şi mi-am putut lesne dîf seama că visătorul Regnier l’a făcut decât să sc convingă de criza care bântue literatura franceză. Lucruri efemere, profiluri de femei frumoase, lume elegantă de. salon, acesta e mediul în care se petrec aceste romane. Scriitorul francez de azi e ori un cântăreţ al eroilor mareşalului Joffre, ori un cronicar tnondain mai mult sau mai puţin abil. Cu toată bunăvoinţa, Regnier nu ne-a putut da decât scriitori pe care îi are Franţa şi care sunt copiii secolului, reprezentanţii efemeri ai modei. Primul roman, a apărut în 1017. E un ramau de războiu întitulat „Tu n'est p’us ricn" şi iscălit Rene Boylcsve, nume destul de cunoscut, autor destul de fecund şi ultimul ales al academiei franceze. Odette Jaquelin, o pariziană bogată îşi pierde bărbatul la începutul războiului şi de aceea îşi petrece viaţa într’o tristă văduvie, îngrijind bolnavii în spitale şi închizându-şi sufletul în faţa vieţii. „Tu nu mai eşti nimic*1 aşa îşi zice Odette până în ziua când îşi dă seama că oricum tot e femeie şi tânără şi că tinereţea ei ar putea face fericirea cuiva. Boylesve caută aici să evite banalul. Odette nu se îndrăgosteşte, Odette se dă unui orb, care şi-a pierdut vederea în războiu şi care are nevoie de mângâiere. Odette nu-şi înşală bărbatul deci, ci cu gândul la el face operă de filantropie sentimentală. Trei sute de pagini primesc suspinele O-dettei, descrierile anoste şi filosofia de comis-voiajor a Iui Boylesve. 1 „La saison de Dupes“ al lui franci de Alio-ntadre şi Tommy Spark e un roman care se ceteşte în timpul siestei după dejun. Cu oareşicare abilitate poate fi terminat înainte să se golească ceaşca de cafea. Autorii au un merit: acela de a ne arăta că un roman se poate petrece tot aşa de repede ca, un film de cinematograf.. Autorii sunt grăbiţi.. Nu au timp nici pentru o mai de-şăvârşită aprofundare psihologică nici pentru o desvoltare mai lentă a acţiunii. Un schimb de scrisori între şapte opt persoane ne transportă iar în lumea saloanelor şi a diplomaţilor şi ne a- www.dacQFomanica.ro No. 15 şi 16, 1919 930 LUCEAl-'AitliL rată In scurt ruptura intre doi amanţi şi căsătoria tomnatecului don Juan cu precocea fetiţă a fostei sale iubite. Ceilalţi eroi secundari nu vorbesc nici eidecât de iubirile lor care se sfârşesc şi' de cele care încep. Iubi:eiâ e aici un sport care se face cu plictiseală şi uneori cu cinism. Calităţi deosebite literare nu găsim nici aici. Totul e scris într'un stil uşor de corespondenţă, fără culoare şi fără grija ladevăratului artist... Singurul lucru care se remarcă e poate uneori umorul care e prezent pe ici pe colea şi care ne arătă că autorii trec prin viaţă cu zâmbetul pe buze. Romanul L’Aflanticleal lui Pierre Benoit c fără îndoială superior celorlalte şi ca fond şi ca tratare şi ca formă, şi e deci explicabil că Academia Franceză în ultima ei sesiune i-a acordat un premiu. Aici nu ine luai găsim nici în lumea saloanelor nici în acea atât de exploatată a răs-boiului ci în lumea plină de soare şi de molcomă poezie a coloniilor africane. E povestea singurătăţii în depărtările Saharei, e descrierea unei vieţi puţin cunoscute şi a unei lumi unde sufletele izolate ale cuceritorilor şi cercetătorilor trăesc mai intens decât cele din vârtejul Parisului* * Povestea omorului căpitanului Marhange de către de către camaradul său Saint-Avit, e străbătută de-un fior de mister si groază care arată că sufletul omenoft e capabil de aceleaşi păcate, poate de mai mari încă chiar şi în pustiurile Saharei, în faţa morţii şi-a necunoscutului. Dialoguri interesante, discuţii ştiinţifice şi descrieri subtile dc conflicte sufleteşti, fac ca romanul acesta să fie preţuit mai mult ca celelalte. Dar mă opresc... Romanele Colecţiei sc înmulţesc treptat. Pentru femeile din lumea mare dornice de lectură uşoară nu pot fi decât binevenite, pentru admiratorii adevăraţi ai lui Reg-nier nu pot fi de cât un regret: că poetul în Ioc să-şi mai golească sertarele, ia sub aripa protectoare a gloriei sale atâtea mediocrităţi. I. S. G. însemnări Pictorul Aman. E cel dintâi pictor, care, la mijlocul veacului trecut, a încercat să imprime creaţiunilor artistice nota naţională. El se socoteşte ca adevăratul părinte al picturei româneşti. Arta pentru el era numai un mijlpc de a servi i-deia naţională. A încercat de toate şi desigur în portret a reuşit mai bine. Dacă n’ar fi îmbrăţişat toate ramurile artelor plastice, ar fi creat poate opere mai personale, mai unitare şi mai superioare din punct de vedere artistic. El a croit, însă, un drum nou în cultura noastră artistică şi puterile lui strălucite s’au risipit din prisos pentru a întemeia o şcoală naţională în pictură, [ie care să o admire şi streinii. Reproducerea operilor sale c un prinois pe care suntem datori să-l aducem personalităţii lui. * Mărăşeşii. Sărbătorirea marei defensive după doi ani... Mărăşeşti 1... Câte amintiri şi ce cucernic cutremur nu trezeşte în sufletele celor ce au serbat această aniversară în templul sfânt al tăjeerii solitare, închişi între patru pereţi, ori răzimaţi de armă, undeva pe malurile Tisei sau pipăindu-şi rănile pe pragul undi prispe dela ţară. Nuştimicare dintre sărbătoriri e mai demnă, mai înălţătoare: cea săvârşită cu adevărată pietate şi în tăcere de cei ce-au luptat pe văile Şiretului sau cea cu paradă şi cu discursuri a celor ce ţin să sc apropie astfel dc măreţele-şi grelele zile ale Mărăşeştilor!... Ce greu e să păstrezi curată şi sfântă jertfa eroilor' ce au mântuit Moldova şi neamul pe văile şi colinele din împrejurimea Mărăşeştilor!.,. * Un basorelief al lui Ştefan cel Mare. S’a vorbit de curând de steagul lui Ştefan cel Mare găsit la o mânăstrie din muntelej Athos. Nu ştim dacă istoricii noştri au cunoştinţă şi de alte obiecte vechi romaneşti care se găsesc încă la mănăstirile de la Sfântut iMunte. Ne facem în orice caz o datorie a senw nala unele informaţiuni primite de la pictorul Norocea cu prilejul unei vizite la biserica Domnească din Curtea de Argeş. In mănăstirea Vatopedon se găseşte, în afară de „clopotul lui Ştefan" şi de multe costume preoţeşti dăruite de domnii şi boerii noştri, şi un frumos! relief datorit tot lui Ştefan cel mare. Sculptura reprezintă chipul domnului moldovean şi emblema ţării, cu capul de zimbru. Pe piatră nu e scris nimic. După explicaţiile călugărilor, numele lui Ştefan a fost şters din răsbunare odată cu secularizarea averilor mănăstireşti de către Cuza. Şi tot atunci basorelieful a fost scos din biserică şi exilat într’o magazie pe malul mării, unde se găseşte şi acum. Poate că printr’o intervenţie diplomatică, acum câr.d toate ţările îşi caută lucrurile de artă înstreinate, am putea aduce şi noi aici atâtea preţioase lucruri româneşti ce sc găsesc la Muntele Athos. Se gândeşte cineva să o facă? .4. B. • Al. Codreanu reintră în literatura curentă, după o tăcere de câţiva ani. Noile sale sonete, publicate în însemnări Literare, nu-I arată totuşi intr’o ,f|ază nouă. Poetul se menţine în prestigiul pe care iî l-a creiat forma fixă a celor patrusprezece versuri, cultivată cu o remarcabilă tenacitate şi cu o exclusivă preferinţă. Sonetele sale cuprind aceleaşi viziuni abstracte ale unui intelectual. Rareori vibraţia sufletească isbuteşte să înmlădie rigiditatea formei şi să scalde în fluidul poeziei ideile sale, care, de o-bieeiu, rămân numai idei exprimate concis în ritmul mecanic al versului. La această scădere contribue în largă măsură materialul verbal al ’d-lui M. Codreanu, alcătuit din neologisme curente şi din termeni intelectuali cu prea puţină coloare şi prea puţină muzicalitate. Iar umbra părintească şi regală Vorbeşte c’a fost victimă fatală într’un incestuos asasinat. Pentru frumuseţea lor, măiestrit realizată, cităm cu admiraţie strofele următoare. Este în ele o excepţională putere de a sensibiliza sborul imaginar al timpului. Ascult cum veacul pusul şi-l măsoară Cu-al ornicului monoton tic-tac; Iar clipa, ca un negru liliac Tic-tac-uşor pe zidul uremii sboară., ...Şi’n noapte secolele mă'npresoară Şi'n lilieci de-o clipă se prefac Tic-tac-din veşnicie se desfac... Şi iar in veşnicie se strecoară. De felul acesta se pot alege din sonetele d-lui M. Codreanu câteva modeluri ale genului. N. C, www.dacQFomanica.ro oi'voineiiiaiooep'MMM yuvl yn ocr -m www.dacQFomanica.ro No. 15 şi 16, 1919 LUCEAFĂRUL 331 C. Z. Buzdugan: Cântări de luptă şi de biruinţă. Celor ce urmăresc mişcarea literară din provincie le este cunoscut autorul acestui volumaş de versuri. D. C. Z. Buzdugan, e un vechi şi entusiast îndrăgostit al artei, şi în Galaţii săi, stăpâniţi de vuetul negustoresc a! Iui Her-ines, a îndrăsnit să aducă, după puteri, un pri nos modest muzelor uitate. Revista sa, Dunărea de jos, a apărut ani de zile şi a primit în coloanele ei începuturile acelui gingaş poet minor care a fost B. Neinţeanu. Dunărea de azi, a d-nci Alexandrina Scurtu, este o continuare a publicaţiei d-'.ui Buzdugan. Volumaşul de faţă cuprinde versuri scrise cu o fierbinte dragoste de cămin, de religie şi de pământul patriei. Sunt strofe curgătoare, presărate iei şi colo, cu prea multă avariţie, de câteo imagine fericită, linele din aceste poezii au devenit populare şi se cântă pe melodii de horă. Este, credem, cea mai mare mulţumire a sârguinciosu'.ui cântăreţ din Galaţi. N. C. Haeckel. Naturalistul,-filosof, care credea că raţiunea poate ţinea loc lumii sentimentale ce câi'-mneşte omenirea, s’a stins la adânci bătrâneţe. O energic de cercetător pozitiv şi productiv, în tincreţă, lasă în urma lui descoperiri preţioase în ştiinţele naturale şi în biologie, pe care montă-m<’.l lui din zilele bătrâneţelor nu le [Wate întuneca. Încercările lui de a fura tainele creaţiunii şi do a înzestra omenirea cu o religiune ştiinţifică se explică numai prin orgoliul rasei sale, orgoliu plămădit d'ntr’un materialism brut şi primitiv, pe care inteligenţa raselor superioare îl refuză. Fi'osofia lui, care a îmbătat câteva capete slabe şi l a noi, va rămâne ca un document al rătăcirii ştiinţei germane. In timpul răsboiului s’a identificat cu aspi-raţiunile poporului său şi a sfidat, alături dc el, intelectualitatea lumii cu dreptul de stăpânire al forţei, în care credea Germania. Scrisorile lui Fiaubert. Corespondenţa poeţilor e întotdeauna'interesantă pentru, cunoaşterea vieţii şi înţelegerea operei lor. Rareori prezintă şi un interes pur artistic şi literar. Fiaubert formează însă o excepţie la aceasă regulă. Corespondenţa lui, publicată mai de mult, face parte integrantă din opera sa literară, şi e tot atât d? apreciată de critici şi scriitori ca şi romanele sale. Reeue de Paris d:n 15 Iulie şi 1 August publică un număr de scrisori incdle ale lui Fiaubert. Scrisorile în majoritatea lor adresate d nei Juies Sandeau de carcera legat scriitorul printro trainică prietenie, au scăpat ca prin minune de focul căruia le destinase d na Sandeau şi au fost use la disposiţia d-lui Andre Dodest de către ouis Loviot, în a cărui posesiune se găsesc. Cea mai mare parte din ele sunt din epoca când Fiaubert lucra la Salambo. Dragostea şi dezinteresul cu care scria se Vede din următoarea frază desprinsă dintr’o scrisoare: „Scriu aşa cum se cântă din vioară,- fără alt scop de cât d’e a mă distra". • Printre scrisori se găsesc şi câteva adresate iui Sandeau rugându-\ să sprijine candidatura lui Baudeîaire \a academia franceză. Vorbeşte apoi în termeni extrem de elogioşi despre ciclul de poeme „l-a lăgeude des Siccles" a lui V. Hugo. Partidul naţional român. E partidul istoric ai Românilor de peste munţi care va ifitra îu lupta vieţii de stat a României nfari cu o majoritate parlamentară covârşitoare şi în care se pun atâtea nădejdi de asanare a moravurilor politice din viitor. Şeful acestui partid puternic, in ultima conferinţă dela Sibiu, a fost proclamat dl. Iuliu Maniu, fetişul politic al mulţimii ce aşteaptă tm Mesia, izbăvitor de păcate 'şi împăr;-ţitor de dreptate. Aureola de popularitate şi de încredere ce împrejmue, cn anticipaţie, fruntea celui mai nou şef politic fireşte că se răsfrânge şi asupra partidului de peste munţi. Ţinem să semnalăm o rezoluţie a conferinţei naţionale din Sibiu, care intră,în programul revistei noastre. Conferinţa, după o chinuitoare desbatere, Ia propunerea unui membru a lio-tărît următoarele: 1. „Conferinţa partidului naţional îşi exprimă toată recunoştinţa şi ■ gratitudinea faţă de acei valoroşi membrii ai part du!ui, care, atât înainte de războia cât şi în timpul războiulu’, şi-an îndeplinit, în împrejurări grele, toate datoriile naţionale fără şovăire, închitiăndu-şi toată activitatea lor pentru binele neamului. 2. Faţă de aceia, care, înainte de războiu sau în cursul războiului, dintr'o concepţie greşită sau duşmănoasă, au luptat împotriva intereselor vitale ale neamului, trecând -in rândurile inamicilor noştri şi au luptat îu contra convingerilor generale ale poporului nostru şi deci în contra partidului nostru naţional, îşi exprimă toată reprobarea sa şi se consideră că singuri s'au şters din vieaţa politică a neamului nostru". Hotărîrea înseamnă că partidul naţional român din Ardeal simte nevoia unei purificări interne înainte de a intra în arena luptelor politice din Bucureşti. Dacă va avea puterea morală să se prezinte la Constituantă cu elemente fruntaşe invulnerabile, desigur că prestigiul lui va creşte. r Rână acum nu vedem însă nici un semn, că rezoluţia dela Sibiu a conferinţei naţionale se va aplica tuturor vinovaţilor. Cei ce vreau nume să răsfoiască publicaţiile din Ai d eal din cursul războiului. Da!o ii de a semnala pie cei vinovaţi revine presei din Ardeal. Solidaritatea şi disciplina de partid nu o poate împiedica dela împlinirea datoriei. T. Societatea scriitorilor români se strădneşle din toate puterile pentru a închega rândurile scriitorilor şi a le crea un cămin al \or propriu, unde să se poată întâlni şi apropia sufleteşte. Spre acest scop societatea a iniţiat o loterie, care va aduce un venit suficient pentru a întrupa aşezământul proiectat. Publicul românesc e dator să d :a sprijinul său societăţii scriitorilor români, care în România întregită e menită să aibă un rol cultural hotărîtor. O descoperire. Desprindem din „însemnările" Sburătorului aceste rânduri pe care cronicarul revistei le scrie despre volumul lui Niohifor Crainic „Icoanele vremii: „Dl.> Crainic 'dovedeşte că a trecut — mulţumită răsboiului — „pir aceiaşi evouţe observată la majoritatea . „scriitorilor: o apropiere de popor şi de pămân-„tul lui, o apropiere de durerile şi bucuriile „unui neam". www.dacQFomanica.ro 332 LUCEAFĂRUL No. 15 şi 16, 1919 O 'descoperire ciudată. Poetul care în Şesuri natale ne a dat această viguroasă şi originală poezie a legăturii cu pământul, din care a ştiut să facă un sentiment nou în literatura noastră, feciorul de ţăran care îi scris pagini atât de fru.-moase închinate vieţii patriarhale de la tară, scriitorul, înslarşh, despre care s’a spus chiar—e-xagerându-se — că c un ţărănist, pentru cronicarul de la Sburătorul, e un convertit pe care numai întâmplător, răsboiul l-a întors la poporul şi la pământul românesc. Iată în adevăr o descoperire neaşteptată, pentru care însă nu-l vom felicita pe cronicarul Sburătorulul. E adevărat că o recenzie e mai puţin decât critică. Nu obligă pe cineva Ia prea multă competenţă. E o simplă notiţă informativă. Dar când recenzia încearcă şi aprecieri, nu ma,{ e îngăduită asemenea ignoranţă.- Căci desigur autorul recenziei din Sburătorul acum citea cele dintâi pagini de Nichifor Crainic. Şi ne întrebăm dacă dl. Lovineseu nu citeşte, măcar din curiozitate, ceea ce colaboratorii săi scriu în Sbu-rătorul. Sau şi d-da e de aceeaşi părere? A.B. ■'Paul Bourget — Le histlcier —- Fecund ca întotdeauna, Bourget publică un nou volum de nuvele în care rezolvă cu cunoscuta sa artă câteva interesante probleme psicologice: Aceiaşi putere de ia scormoni sufletele şi de a descrie cele mai subtile nuanţe de sentiment întâlnim şi in această ultimă culegere. In povestirea -■ care deschide volumul, Le justicicr Bourget ne descrie lupta mută între doi fraţi care nu s’au înţeles şi dintre care unul trece învingător prin viaţă iar altul cade ca un învins, umilit şi împins la pierzare de către sufletul înalt şi despreţul-tor -al celui dintâi. . La Cachette“ şi Le cane d'or-ties sunt inspirate din viaţa nobleţei degenerate. Din ele respiră o caldă simpatie pentru acele rare clemente aristocratice şi conservatoare care se strâng azi în Franţa .sub paşii burgheziei financiare învingătoare.. Cartea noua a lui Bourget se citeşte cu plăcere şi ni-l arăta pe autor tot atât de stăpân pe condeiu şi pe sufletul omenesc ca şi în vechile sale scrieri.. * Maeterlinck tipăreşte o nouă carte: „Les sentiers dans la montagne“ în care îşi strânge impresiile şi gândurile sale de războiu. * ’Blasco lbunez la dat la iveală un nou roman Mare noslrem, care e în acelaş timp o glorifir pare a mării cu toate frumuseţile ei, precum şi o povestire melodramatică. Se pare că şi Ibânez a fost atras de curentul romanelor de aventuri ce-şi face tot mai mult Ioc în literatura europeană. >' , ' * ’ In „Revue des deux mondes“ pe Iulie şi August Pierre Loti îşi publică duioasele sale amintiri din copilărie. . * In Deutsche Rundschau pe Iulie a apărut un articoll al fostului şef al presei din stal-majorul lui Mackensen, despre ultimile zile petrecute în România de către armata' de ocupaţie şi despre surghiunul mareşalului. După mărturisirile autorului, ocupanţii n’au crezut mai niciodată serios în ratificarea de către rege a păcii de la Bucureşti.. , . . I. S. G. BIBLIOGRAFII Petru Constantinescu, Rolul României în E-un articol al fostului şef al presei din stat-ral librăria Socec, Iaşi, 1919, Preţul Lei 5. Inginer Victor I. Blăşian, Probleme de industrie naţională, Sibiu, 1919. Preţul: Lei 2. Oeorge Moldovan, fragmente din vleafa internaţilor, smulşi dela vetrele lor de tieregătoriile maghiare şi duşi prin lumi streine—după intra'-rea României în războiu, 1916-191Ş, Tipografia „Libertatea", Orăştie, 1919. Preţul lei 3. In această carte cetim unul dintre cele mai ruşinoase documente semnate ac conducătorii Românilor din Ardeal în cursul răsboiului. l.eonte 'Moldovanu, Politică de rezistentă.— Biblioteca clubului naţional liberal din Brăila — Zliarul „Expresul", Brăila, 1919. Preţul Lei 2. Mircea Rădulescu, Suflet şi uzină, Edit. Socecu, Bucureşti, 1919. Preţul Lei 5. G. llioniu—Decebal—Dramă în 4 acte şi 9 tablouri Tipografia cărţilor bisericeşti, preţul 5.50 lei. ' G. llioniu—Vedar — Poem (tragedie) în 4 acte şi 10 tablouri Tipografia cărţilor .bisericeşti. Preţul 10.50 lei. Basarabia Economică An I No. 2. Chişinău. Numărul 3 lei. I. Brucăr, încercări şi studii, editura „Cercul libertatea", Bucureşti, 1919. Directoratul şcoalelor din Basarabia ne trimite trei broşuri, tipărite cu litere ruseşti, apărute în Biblioteca poporului: No. Carte de rugăciuni pentru creştinii drept credincioşi, No. 2, Cartea cântecelor de (ară, No. 3, Povestire pe scurt despre neamul românesc. Toate trei broşurile sunt menite să răspândească dragostea de citit între ţăranii români din Basarabia şi să le trezească conştiinţa naţiof-nală. i Vechii abonaţi ai revistei „Luceafărul“ din toate provinciile româneşti sunt rugaţi a cere revista prinlr'o carte postală.Se găsesc numere dela î Ianuarie 1919. www.dacQFomanica.ro iă banca de scont a româniei SOCIETATE ANONIMA. — CAPITAL 20.000.000 LEI Sucursale.: Constanţa, Focşani, Galaţi, T.-Măgurele, Tulcea şi R.-Vâlcea PROSPECT DE EMISIUNE 40.000 acţiuni pentru sporul de 20.000.000 Lei 1) Consiliul de Administraţie al Bănci de Scont a României a hotărât pe baza art. ft din statutele Băncii să facă emisiune de 20.000.000 Lei, în 40.000. acţiuni noi, la purtător, pentru sporirea capitalului Băncii la suma de Lei 40.060.0cp conform votului adunării generale extraordinare de la 9/22 Decembrie 1918. ■ ...... 2) Aceste noi acţiuni se vor atribui de preferinţă actualilor acţionari ai Băncii, în proporţie de o acţiune nouă pentru una veche (art. 7 Statute). D-nii subscriitori au dreptul să subscrie de odată: . • a) Ireductibil, pe baza dreptului de preferinţă, atâtea acţiuni noi câte acţiuni vechi au. b) -Reductibil, din restul acţiunilor asupra cărora nu se va exercita dreptul de preferinţă. 3) Acţiunile se emit pc cursul de 600 Lei bucata, din care 100 Lei se varsă la Fondul de rezervă, iar 500 lei se trece la capitalul Băncii. 4) Valoarea acţiunilor subscrise se> va a-chiva în modul următor: a) La subscriere .v>°f0 de fiecare acţiune de 300 lei, adică 150 Ici precum şi lei 100 de acţiune pentru fondul de rezervă Odată cu subscrierea se va depune deo-sibit 6 lei de acţiune pentru acoperirea cliel-tnelilor de emisiune. Restul capitalului de lei 350 de fiecare acţiune se va vărsa la epocele ce se vor fixa de către Consiliu de Administraţie. In acest scop termenele de vărsătninte se vor publica prin Monitorul Oficial şi alte ziare cu o lunătfnainte de data fixată pentru efectuarea fiecărui vărsământ. 3) Noi acţionari vor avea dreptul pentru -anu 1919 la o dobândă de 7°j0 care se va, calcula numai la capitalul vărsat al acţiunilor atribuite şi se va plăti cu începere, dela 15 Ianuarie 1920. Pentru anul»r920 şi următorii câtă vreme acţiunile acestui spor de capital nu vor fi. complecte achitate se vă calcula vărsămite-lor efectuate un procent egal cu dividendul cuvenit vechilor acţiuni. 6) Pentru vărsămintele neaehitate la epo-ccle fixate se va plăti o dobândă de 1 o')/0 până la o lună dela data exigibilităţilor. După trecerea acestui termen se va proceda conform Condului de Comerţ. g) Pentru subscrierile ireductibile se vor prezenţă şi acţiunile vechi, spre a se nota pe ele, că '$’a exercitat dreptul de preferinţă». In lipsa acţiunilor se vor prezenta* scrisorile Instituţiunilor unde stint depositate, spre a se luă notă de numerile acţiunilor, care urmează să fie primite la exercitarea dreptului de preferinţă. ' 8) După închiderea subscrierii, Consiliul de Administraţie al Băncii, va face repartiţia. acţiunilor subscrise reductibil .şi va hotăra în acelaş timp pentru acţiunile rămase eventual nesubscrise. 9) ; Subscrierile încep la 10 Septembrie 1919 şi durează pânăla 20 Septembrie 1919. Consiliul de Administraţie îşi rezervă dreptul să închidă termenul subscrierii şi mai înainte de 20 Septembrie 1919, Subscrierile se pot face la sediul central al Băncii, la sucursalele sale din : Constanţa, Galaţi. Focşani, Tuicea, T -Măgurele, R.-Vâlcea, precum şi la : Alexandria Banca Comercială din Alexandria, Buzău Banca Comerţului, Ind. şi Agric., Bacău Banca Comerţului din Bacău, Bârlad Banca Moldovei de Jos din Bârlad, Băileşti Banca Rurală, Brăila Banca Danubiană, Calafat Banca Calafatului. Calafat Banca Doljului. Caracal Banca Caracal, Caracal Banca Romana|i, Caracal Banca Comercială şl Agricolă, Câm-pina Banca Câmplna, Corabia Banca Corabia, Cralova Banca Olteniei, Craiova Banca României, Craiova Creditul Oltean, Drăgăşani Banca Orăgoeşti din Drăgăşani, Fălticeni Banca Sucevei din Fălticeni, Călăraşi Soc. Cooperativă „Dunărea*, Giurgiu Banca Dunărea, Huşi Banca Albina, laşi Banca Dacia, laşi Banca laşilor, Piteşti Banca Populară din Piteşti, Pioeştl Banca Centrală din Ploaşti, P.-Neamţ Banca înduri. şl Comercială, Roşiori de Vede Banca Roşiori, Roman Banca Romanului, R.-Sărat Banca Creditului Râmnicean, Slatina Banca Oltului, Slatina Banca Slatina, T-Severin Banca Severinului, T -Severin Banca Cemercială din T -Severin, Târgui Jiu Banoa T.-Jiului. Teouci Banca Tecuciului Vaslui Casa de Credti din Vaslui, Târgovişte Banca Comercia'ă şi Industrială Consilul de Administraţie www.dacQFomanica.ro „NAŢIONALA" Societate Generală de Asigurare în Bucureşti FONDATA LA 1882 Capital de acţiuni deplin vărsat Lei 3.000.000,— II! Daune plătite dela fondarea Soţie- Fonduri de rezervă ....... 35.777.375,36 ||| tăţii; Lei ... . 136.000.000, - „NAŢIONALA" Primeşte asigurări în ramurile: , INCENDIU, GRINDINA Şl TRANSPORT ASIGURĂRI ASUPRA VIEŢII în condiţiunile cele mai avantajoase: Caz de moarte, supravieţuire, zestre, rente viagere, etc. Asigurări contra riscurilor de războiu în ramurile „VIAŢĂ Şl TRANSPORT" * . ------------------------------ Informaţiuni ia Sediul social: Strada Paris No 12 (Palatul Societăţii) .--- ---şi la Reprezentanţii Generali pentru Bucureşti D-nii V. M. GOGALNICEANJU & I. NEGREANU în Strada Parts No. 12 * AGENŢII IN TOATA ŢAHA ■ ■ ■ ■ „LUCEAFĂRUL" SOCIETATE ANONIMĂ ROMÂNĂ PE ACŢIUNI BUCUREŞTI. NUMA POMPILIU, 7-9 ' CAPITAL LEI 2.000.000 DEPLIN VĂRSAT INSTITUT DE ARTE GRAFICE, CASA» DE EDITURA EXECUTĂ TOT CE ATINGE RAMURA CONFECŢIUNILOR DIN HÂRTIE ŞI CARTON LITOGRAFIE CARTONAGE TIPOGRAFIE LEGATO RIE PAPETARIE REGISTRE a a a a 2 a i Preţul 4 lei. www.dacQromanica.ro „NAŢIONALA11 Societate Generală de Asigurare în Bucureşti FONDATA LA 1882 __ ■ Capital de acţiuni deplin vărsat lei 3.000.000, Daune plătite dela fondarea Soeie- Fonduri de rezervă..... 35.777.375,36 taţii: Lei..........136.088 SCS. : „NAŢIONALA" Primeşte asigurări în ramurile: j INCENDIU, GRINDINA SI TRANSPORT | ASIGURĂRI ASUPRA VIEŢII în condiţiunile cele mai avantajoase; j Caz de moarte, supravieţuire, zestre, rente viagere, etc. Asigurări contra riscurilor de războiu în ramurile „VIAŢĂ Şl TRANSPORT-* Informaţiuni la Sediul social: Strada Paris Mo 12 (Palatul Societăţii) ~ . şi la Reprezentanţii Generali pentru Bucureşti D-nii V. M. GOGALNICEANU & I. NEGREANU în Strada Paris No. 12 ^CiK:rsr|’II TIN TOA'I A ŢAItA „LUCEAFĂRUL SOCIETATE ANONIMĂ ROMÂNĂ PE ACŢIUNI * BUCUREŞTI. NUMA POMPILIU, 7-9 CAPITAL LEI 2.000.000 DEPLIN VĂRSAT H INSTITUT DE ARTE GRAFICE, CASA DE EDITURA EXECUTA TOT CE ATINGE RAMURA CONEECŢIUNILOR DIN HÂRTIE ŞI CAR TON LITOGRAFIE CARTONAGE TIPOGRAFIE LEGATORIE PAPETARIE REGISTRE B J www.dacQFomanica.ro