m www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTA PENTRU LITERATURA ŞI ARTA. APARE DE DOUA ORI PE LUNA ------Director : Octavian C. Tăslăuanu- ---ao--- Cuprinsul No. 13 şi 14 din 1 August n. 1919 ! Marcel N. Romaneucu Liber Un drum de triumf Interior In tren Moartea lui Arthur 1 Al. Al. Aurnioceami . Poetul Pasiunii Nichijor Crainic ■ . Româniţele din vale | A’icljifar Crainic C. Sttndu-Afdea ■ . . Racila I Marin liinnci ■ ■ Lucian filcnţa • • • .In lan | G. Alihâescn . . Aila Umbra..........Din goană după Bine D. Vlasan ■ . ■ Pâri de teama : Duiliu Zatnfirescu : Pe Marea Neagră (N. Cr.) Cronica: Arhitectură CSp. Ccganeanu) ţ Literatura în străinătate; Iarăşi problema Bacon-Shakespearn (I. S.-G.l; însemnări; Însemnări Literare, Foaia Poporului, „Mişcarea culturală" (N. C.) ; „Mercure de France', Mondovanismul, „Sburăiorul", „Idea Europeană" (A. B.) ; La Drfizdn, MnuriciulMacterlinck, Casa lui Vcrhncrcn, Serbările pentru Gotffricd Knller (I. S.-G.) ; C. Brâncuş. Ilustraţii: Carcii-Mari 23 Mai, Câmpeni 28 Mai, Ţibei—La mormântul iui Avram lancu 29 Mai, Alba-iulia 30 Mai. Planşe : Jcan Al. Steriadi : Al Viahuţă ; C. Brâncuş ; Bust marmoră, Bronz ; Regele în Ardea! : Câmpia Turdei 28 Mai, Ţibei 24 Mai, Câmpeni 29 Mai, Alba lulia 30 Mai. 3 ABONAMENT Pe un an...........................Lei 60.— Pe o jumătate de an. . . . Lei 30.— Redacţia şi Administraţia, Bucureşti, Strada Numa-Pompiliu. Abonamentele se plătesc cu anticipaţie in Bucureşti: la Administraţia „Luceafărul" str. Numa Pompiliu 5—9. in Iaşi „ Tipografia Naţională, str. V. Alexandri 11. in Ardeal „ Banca „Albina", din Sibiu str. Măcelarilor. in Basarabia „ la Librăria „Luceafărul" Str. Puşchin 25, Chişinău. Revista se găseşte de vânzare la toate librăriile din oraşele ţării www.dacQFomanica.ro * ACADEMIEI* www.dacQFomanica.ro AL. VLAHUŢĂ www.dacQFomanica.ro REPRODUCEREA OPRITĂ Poetul pasiunii "< 7.3ADEMIEI Când l-am cunoscut pe dl. Vlahuţăi, îi citisem de mult poeziile; şi purtam' încă. în suflet accentele de patimă din versurile acelea învăpăiate. Era dintre poeţii primului meu amor literar, dintre cei ce îţi rămân aureolaţi de amintirea romantismului cu care citeşti cele dintâi poezii. Mărturisesc, i-am stat atunci în faţă ca un spion. Mă vrăjise altădată pasiunea înfocată a acestui poet. Era un suflet în care bănuiam atâta caldă sinceritate, atâta duioşie şi iubire omenească., şi mai cu seamă atâta nepotolită, primitivă tinereţe în isbucnirile sale pasionate, cum nu întâlnisem încă la altul. Şi-acum îi urmăream pe figură, în ochi, în vorbe sufletul aceleiaşi poezii în care mi s’a părut adeseori că pluteşte şi un mister. E adevărat. Pasiunea e o flacără ce isbucneşte din adâncuri. Şi în fâlfâitul ei de foc e întotdeauna un mister pe care-1 aduce din nebă.nuite regiuni sufleteşti, tumultuoase şi obscure, împrăştiind în juru-i reflexele ciudate ale altei lumi. Şi am citit pe chipul acestui moşneag blând şi cuminte, tot ce altădată mă oprise în loc. I-am înţeles toată taina poeziei sale, în ochii aceia în care pâlpâe par’că o umbră neliniştită, pe faţa bronzată de creol pe care o arşiţă ciudată şi-a lăsat patina, în vorbele s'yle smulse întotdeauna din fundul inimâi şi ’n care întotdeauna tremură o emoţie. Omul acesta e numai pasiune; şi pasiunea nepotolită şi chinuitoare, pasiunea care calcinează ărupul şi arde sufletul ca pe rug, pasiunea care deschide vinele marilor iubiri sau a marilor uri.., . ' . » Pentru critica românească poezia d-lui Vla-liuţă reprezintă încă, o problemă. Căci dacă critica nu isbuteşte întotdeauna să dea adevărata înţelegere â unei opere, ea cre- iază totuşi adeseori prejudecăţi care o falsifică.. E tocmai cazul poeziei d-lui Vlahuţă. E ciudat cât de greşit a fost interpretată până. acum poezia aceasta, în care totuşi nu se ascunde decât cel mai omenesc înţeles sufletesc. Căci se vorbeşte şi acum încă,ide (pesimismul d-lui Vlahuţă ; iar înma-nualele de şcoală caracterizarea curentă a rămas tot aceea de „poet eminescian". Critica de până acum a isbutit să. creeze astfel în jurul poeziei sale o prejudecată care constitue o adevărată nedreptate. S’a căutat întotdeauna să se lege poezia aceasta de toate curentele de idei pe lângă care a trecut. Şi greşala aceasta a fost. Căci d. Vlahuţă,e atât de.puţin un poet intelectual, şi atât de mult un pasional, în cât a încerca sări caracterizezi poezia prin influenţele ideilor altora, înseamnă a ignora tocmai aceea ce face fondul poeziilor sale. E de altfel greşala curentă a acestei critice care caută „explicaţia" şi cpre-şi înl-chipue că poate surprinde personalitatea unui artist în mediul social sau în încrucişarea de curente ce formează, atmosfera culturală,. înainte de a trăi în mijlocul altora însă, poetul trăeşte în el însuşi. înainte de a împrumuta sufletul epocei şi mediului său, el îşi are un suflet propriu şi individual. Sufletul acesta propriu, primitiv şi original, e cega ce trebue să. căutăm în opera lui şi nu acela al contemporanilor să,i. Iată, de unde a pornit greşala în privinţa d-lui Vlahuţă!. Poezia sa apărea în vremea când pesimismul Iui Eminescu se explica prin cauze sociale; când se creea o întreagă, teorie socială şi estetică a desa-măgirii; iar dl. Vlahuţă, care într’o poezie rămasă celebră îşi mărturisea neţărmurita admiraţie pentru poetul „plânsului tutu-ror"j aducea el însuşii unele accente de dje- www.dacQFomanica.ro 274 LUCEAFĂRUL No. 13 şi 14, 1919 . samăgire. Era uşor dar să devie un ..eminescian'1. Iar critica de mai târziu, continuând aproape aceleaşi teorii, n’a corectat nimic din vechile greşeli. Mai mult încă a adăugat şi altele. *) Şi totuşi dacă s’ar fi oprit la ceea ce e esenţial în opera de artă., la acest temperament pe care criticul e dator numai să-l surprindă, şi să-l desvălue, iar nu să-l şi explice atunci s’ar fi văzut cu siguranţă câtă, deasebire era între poezia lui Emi-nescu şi a Iui Vlahuţă. şi care era noutatea netăgăduită pe care acesta o aducea în poezia românească. Căci în chipul acesta privit, nu mai poate fi vorba nici de pesi-simismul eminescian şi Iniei de chiar de ţărănismul sau socialismul în înţelesul ce s’a dat acestor termeni. Dl. Vlahuţă e un pasional şi un optimist. » E un pasional, spre deosebire de Emi-nescu care e un intelectual. Şi diferenţa aceasta de temperamente răsare de la cea dintâi comparaţie. Nici-odată Eminescu nu va amesteca în poeziile sale pasiunea, aşa cum o face dl. Vla-huţă. Nici chiar cele câte-va isbucniri de satiră., în care îşi dă drumul urei, nu isbu-tesc să întunece caracterul intelectual al poeziei sale. Eminescu rămâne un contemplativ, un reflectat şi un temperament înclinat spre cugetare, atât în poemele sale filosofice, cât şi în cele sociale şi chiar în poeziile erotice. E poezia care tră.eşte mai cu seamă prin cugetarea pe care o în-chideşi care la Eminescu se ridică adeseori până. la cele mai înalte concepţii filosofice. Cine-va a încercat să dovedească serios că Eminescu nu e un poet filosof, fiindcă nu are o filosofic proprie. Nu se putea o greşală mai mare. Căci poet filosof e altceva decât omul de ştiinţă, filosof. Eminescu a împrumutat, de sigur, filosofia germană curentă atunci. Nu are o filosofie proprie. E totuşi un poet filosof pentrucă. s’a putut înălţa în poemele sale până la o viziune constantă asupra universului ; şi aceasta se chiamă filosofia poetică. Căci cine ar putea contesta că. poezia unui Aij'red da Vigny sau a unui Byron nu e filosofică, deşi nici unul nici altul nu au o filosofie proprie? Şi la Eminescu e ceva mai .mult chiar decât la aceştia. Căci e o iilosofie care întrece marginile personalităţii omeneşti şi se resfrânge asupra universului întreg. Temperament cugetător ' 1) Cu singura exceppe a d-'ui M. Drag->mirescn cjre întotdeauna a privit poezia din alt puiuţ de vedere. şi fantast, spirit deprins a se mişca în lumea abstractă a ideilor, Eminescu a is-butit astfel să. se ridice până la cea mai vastă, metafizică, care chiar dacă n’ar fi decât metafizica schopenhauriană, e totuşi îndeajuns o înaltă filosofie poetică. * Iată. ceiace ne duce însă departe de tot de dl. Vlahuţă, In poemele înflăcărate ale acestuia vom găsi adeseori paginj inspirate ce sunt adevărate imnuri ridicate vieţii şi naturii ; vom gă,si o reculegere şî o întoarcere asupra sa însăşi care îl face pe poet să. reflecteze; şi vom găsi şi versuri ce ne vor sugera poate şi marile întrebă.ri ale existenţei. Dar atât. O poezie filosofică in;ă în înţelesul adevărat, al acelei viziuni constante şi intelectuale a lumii, dl. Vlahuţă. nu ne-a dat. In opera acestui poet filosofia e aproape absentă. E o scădere? De loc. E un temperament nou. Dl. Vlahuţă nu e,un intelectual, nueun reflectat şi nu e un contemplativ. E dimpotrivă un pasional, şi un impulsiv. E temperamentul meridionalului cu sângele clocotitor care tră.eşte viaţa mai mult prin senzaţii şi sentimente decât prin idei; şi e subiectivul care covârşeşte lumea înconjurătoare cu propria lui personalitate. Intelectualul rămâne un obiectiv care în faţă lucrurilor ştie să-şi impună o renunţare, aceia de a face abstracţie de el însuşi,, de a vorbi şi altfel decât la persoana întâia; căci ideiaeîn totdeauna»limită între suflet şi natură. Pasionalul însă nici-o dată nu poate ajunge la această, renunţare; universul întreg el îl va resfrânge prin pasiunea sa ; căci pasionalul nu cunoaşte res-tricţiunea cugetării. Asupra naturii întregi el îşi revarsă, e fuziunile lui confundând totul în propria să personalitate. Trăind astfel, numai prin sensibilitatea şi afectivitatea sa, singura lui filosofie nu e atunci decât „filosofia apetitului". In faţa. lucrurilor, pasionatul doreşte sau doreşte. Judecăţile lui nu vor fi logice şi universale, ci judecăţi individuale şi. afective. De aceia pasionatul nici nu se ridică, la filosofie. Rămâne la etică ; şi eţica plină de;capricii, etica rezemată numai pe afectivitate. lată care e tipul la care trebue să; raportăm pe acest poet . şi iată, la ce se re-reduce şi filosofia d-lui Vlahuţă, Simple atitudini afective, în care însă. nu vom întâlni o universală interpretare a "lumii. De aceia poezia d-lui Vlahuţă. poate închide uneori şi idei, nu însă. o filosofie-, * . ’ Şi-acum recitiţi poezia aceasta, în care www.dacQFomanica.ro No. 13 şi 11, 1919 LUCEAFĂRUL 275 ■de atâtea ori a*a căutat o «profesiune de cre--dinţăi filosofică, „Din prag". Un suflet chinuit de ideia sinuciderii. Urmăriţi vers cu vers tot acest sbucium sufletesc. Nu veţi întâlni o singură, idee care să se ridice la abstracţiunea sau la universalitatea lo-gicădin scrisorile şi poemele Iui Eminescu. Poetul rămâne până la urmă preocupat numai de sensibilitatea sa. Moartea pentru el nu e ideia acelei nimiciri totale care să. trezească chinuitoarea întrebare a existenţei, ca în Mortua est. Pentru poetul nostru, existenţa sufletului sau a universului nu sunt probleme, sunt actualităţi. A muri înseamnă, a nu mai putea primi văpaia soarelui de primăvară, a nu-ţi mai putea răcori viaţa la un amurgit de searâ„ a nu mai asculta niciodată pe gânduri doi-na-trişca de la târlă, a nu mai înţelege nimic din duiosul plânts al apei şopotind pe gârlă. A muri, e această totală încetare a plăcerilor pe care viaţa ţi-le oferea, şi atât. Ce importă, universul cu legile lui? Moartea mea nu priveşte universul. Nu mă, priveşte decât pe mine. Şi gândul acestei vrednicii lipsită de orice simţire, pentru poet e dureros. De aceia îl şi înlătură. Filoso-fie? Nici de cum. Poetul alungă ideia morţii, nu cedând unei lpgice superioare, ci su-punându-se afectivităţii sale. Şi’n faţa morţii el ridică, atunci viaţa. 'Dar viaţa nici ea nu e o (problemă., ori o idee. E tot un apetit. In contrast cu moartea, viaţa e suma de senzaţii care îţi tpiroduc plăcerea şi pe care aşa dar, le do,reşti. încercaţi să desprindeţi din această poezie aceia ce s’ar putea numi ideia vieţii. Şi veţi vedea la ce se reduce. !E numai o sumă. de senzaţii. Viaţa e în stelele de pe cer, în florile şi pasările de pe pământ, în ţârâitul greerului, din iarbă, în mişcarea şi în farmecul .care ’n veci nu .se mai curmă.. Şi toate acestea, ele înşile, nu .sunt decât în senzaţiile pe care ni-le pot iprocura nouă,. Nici viaţa şi nici moartea . prin .urmare nu sunt -.concepţiile metafi-.zice pe care le întâlnim la Eminescu şi poetul nu simte de loc nevoia să filosofeze .asupra lor. De-toată această existenţă.a naturii pe el .nu-1 leagă decât senzaţiile şi sentimentele sale. E teama de .acest întuneric de veci, e repulsia faţă. de gestul brutal .şi ireparabil^ .e înduioşarea pentru sufe-..ririţa celor pe care îi faşl in urmă sau re. gretul .pentru câte pierzi, e svârba în faţa descompunerii sau invectiva rev.oltei în faţa ^gândului sinistru care-.l obsedează. Iată .tot ...ceia ce pto.etul .simte .în. .faţa morţii. Şi a-„apoi bucuria necuprinsă în faţa vieţii pe i. 278 Filosofia nimicniciei omeneşti, Ia el e ceva cu mult mai profund decât această trecătoare revoltă împotriva nemulţumirilor vieţii. Stăpânirea răului şi stăpânirea durerii.,, la el desvălueV cum am văzut, o viziune cosmică, o interpretare a universului. Emi-minescu era un pesimist, nu numai prin sensibilitatea sa înfiorată dureros, dar un pesimist şi prin intelectualitatea lui care îl conducea la făurirea unei metafizice negative, un pesimist şi prin manifestările voinţei sale, căci în poeziile de adevărat pesimism el adoptă întotdeauna pasivitatea renunţării. j Dar în Vlahuţă? Ceia ce s’a luat drept pesimism e un ton general de melancolie şi accentele de revoltă. în faţa desa-tnăigirii, pe care le întâlnim adeseori în poezia aceasta. Niciuna nici alta însă nu înseamnă (pesimism, şi cu atât mai puţin pe-i simism eminescian. 1 Dl. Vlahuţă rămâne şi de rândul acesta un 'suilet de pasionat cu această caracteristică pelancolie ,comună, tuturor pasionalilor. (Melancolia sa însă nu e sentimentul sfâşietor al pesimistului care nu vede nici un remediu vieţii; nu e senzaţia de nimicire ipe care o întâlnim în „Melancolia" lui E-jminescu. Acolo întreaga atmosferă .e dureroasă şi simţi cum moartea fâlfâe împrejur. La dl. Vlahuţăînsă durerea e adese-|oi io voluptate căreia poetul i-se dă fără nici jo .ezitare. E un sentiment ciudat care poartă ,numele de plăcere a durerii, pe care psi-Ihologia îl socoteşte ca un fel de perversiune afectivă —dar care nu se poate numi ‘pesimism. Dl. Vlahuţă se complace în acest jsentiment şi-adeseori ne vorbeşte de „far-jinecul durerii" de „dulcile ei torturi'1 de Io floare a inimii „cu atât mai luminoasă •cu cât mai mult îl doare" sau de lacrima |de aicia pe care n’ar da-o pentru toată nesfârşita fericire din viaţa de apoi. E o melancolie în care se amestecă, şi un sentiment de plăcere pe care nici-odată nu 1 întâlnim la Eminescu. Ea nu ne-ar putea îndrepţi însă în nici-un chip să vorbim de pesimismul d Iui Vlahuţă. » 'Şi când ne dăm seama de sufletul pe care îl închide poezia aceasta, de pasiunea ■care în totdeauna îl agită, când înţelegem •că, ceia ce la Eminescu era idee, aici nu e decât senzaţie şi sentiment, că. melancolia lui e această ciudată plăcere dureroasă; când unica sa filosofie nu e decât această „l'ilosofie a apetitului" ; e uşor de înţeles şi tonul desamăgirii sale. Pasionalul e în totdeauna Un impulsiv. O reprezentare plăcută e pentru el o dorinţă necondiţionată. EI nu simte nevoia justificării. Voeşte ş£ aşteaptă, cu toate simţurile şi de aceia de-samăgirea pentru el împrumută aceiaşi violenţă ca şi dorinţa. Dar revolta, desamăgirii şi ea, e departe de a fi pesimism. Căci aceiaşi lipsă de logică cu care doreşte, vom. întâlni-o şi în protestarea dorinţelor sale înşelate. Desamăgirea nu-i va trezi asa dar nici ea o filosotie. Pasionalul rămâne astfel până la urmă robit afectivităţii sale mobile. Aşi zice, desamăgirea creiază sufletului acesta vulcanic numai erupţiuni izolate şi fugare, de o violenţă, neaşteptată uneori, dar atât de lipsite de consecvenţa logică1 a ideilor, Jşicât ele nu pot dai o caract teristică sufletească. Şi în poezia d-lui Vlahuţă temperamentul optimist răsare îndată ce desamăgirea s’a potolit. Iată una din cele mai caracteristice poezii ale sale şi în tare stăpâneşte acelaşi ton melodramatic al pasionatului. E poezia „Dormi în pace". La mormântul iubitei poetul vine să se reculeagă. E împăcat cu durerea, căci desamăgirea i-a adus înţelepciune. Şi cu tâmpla rece răzmată de cruce, amantul rămâne în voia gândurilor sale. Imaginea iubirei de altădată i-se trezeşte atunci învăpăiată şi fremătând de durere., Şi îşi vede femeia căreia îi dăduse sufletul său întreg; o revede frumoasă şi fericită. de viaţă cum o întâlnise; apoi fericirea se întunecă, pâlpâe şi se stinge. Neîndurătoare, moartea i s’a încuibat în piept destrămându-i clipă cu clipă şi frumuseţea şi viaţa. Şi în faţa nedreptăţii acesteia; pe care atotputernicia lui Dumnezeu n’a voit ori n’a putut să Io împedice, poetul îşi pierde toată înţelepciunea. Revolta ii creşte cu fiecare amintire plăcută ori dureroasă. Pasiunea se redieşteaptă în el mai "furtunoasă ca oricând, îi umple sui letul, clocoteşte şi isbucneşte. împotriva Isvorului de lumină îşi strigă atunci revolta viermele de tina nedreptăţit. Şi invectivele curg tari, înflăcărate. Cine-ar putea înăbuşi năvala sângelui aprins? O clipă chiar, în mintea îndurerată a acestui om se trezeşte atunci şi idela. Şi o filozofie se înfiripează ; filosofia desamăgituluice-şisimte murind credinţa: ...Pasul pe-a vieţii ca'e Nimeni alt nu ni-1 îndreaptă: Dumnezei-ne suntem noi. Lumea asta îmbătrânită in mizerii şi nevoi Singură se cârmueşte.—Peatră, floare, astru, om, Toatr-au isvorit, în noaptea vremilor, dintr’un atom, Rând pe râ.id, una din alta, fără ştirea nimănui. Tot ce Bibl'a ne cântă, decât o poveste nu-i. leliova, erou din basmul Bibliei — iadul cu munci înger, raiu. . o ’nchipuire!... www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL 279 No. 13 şi 14, 1919 E o filosofie negativă, şl categorică. Şi e tocmai ceiace num’m pesimism. Asupra universului întreg, poetul îşi aruncă blestemul durerii sale. Dar totul nu e decât o clipă de revoltă în faţa deziluziei. Nu logica a fost aceea care a vorbit, ci tot pasiunea. Iubirea lovită a încercat o răşbu-' nare şi filosofia aceasta întreagă, n’a servit decât tot ca o invectivă,. C.ăici odată cu potolirea, când imaginile dureroase s’au risipit, sufletul de fiecare zi al poetului, încrezător şi senin, şi-a recăpătat stăpânirea. In faţa pesimismului, de o clipă, îndârjit până, la negarea complectă a Divinităţii, se trezeşte iarăşi optimismul natural al poetului, împăcat cu viaţa şi cu Dumnezeu şi pocăit de revolta sa : Dormi iubito, dormi în tihnă — N’am venit să-ţi tulbur [somnul Am venit să-mi plec genunchii ş’a mea inimă spre Domnul. Exemplul e instructiv. El ne dispensează de alte citaţii. Poetul acesta nu e un filosof. E un om care nu raţionează, asupra vieţii, se mulţumeşte să o trăiască. Şi o tră.eşte cu toată intensitatea pasiunii. Cum s’ar putea însă numi pesimism temperamentul acesta în care fiecare pulsaţie a sângelui e o afirmaţie vitală? Revolta lui însăşi care uneori, şi numai întâmplător, îl duce la negaţie, isvorăşte tocmai din iubirea de viaţă, pe care ’ntotdeauna o des-vălue. Şi a iubi viaţa înseamnă, în toate chipurile optimism. * Iată prin urmare la ce se reduce emines-ciamsmul d-lui Vlahuţă.. Nimic din temperamentul marelui nostru pesimist. In faţa intelectualismului contemplativ al aceluia, sufletul pasionat şi impulsiv al d-lui Vlahuţă, In faţa poeziei filosofice care dă caracteristica operei lui Eminescu, poezia sen- zuală şi afectivă1 a celuilalt. In sfârşit, în faţa pesimismului fără remediu al celui dintâi, fondul optimist al d-lui Vlahuţă, tulburat doar din când în când de isbuc-nirile sufletului săy pasionat în faţa de-samăgirilor vieţii. Iată ce s’a numit emines-cianism. E timpul ca poezia acestui sjeriitor, privit până acuma întotdeauna pfintr’o prejudecată, să fie aşezată în alţă perspectivă, II leagă de Eminescu numai nemărginita iubire pe care întotdeauna a mărturisit-o, şi întâmplarea de a fi fost contemporanul unei epoci de eminescianism. Şi îl mai leagă ceva. E p anume hereditate literară, care e mai veche de cât Ejminescu, şi care desparte literatura noastră în două temperamente bine distincte. E înfiruirea sufletească ce ne face să stabilim o continuitate evidentă de la Alexandfescu, la E-miitescu-Vlaliaţă-Cerna, spre deosebire de cealaltă linie care face alt suflet al poeziei roastre: Alsxandii-Coşbuc-Duiliu-Zamfire£-cu. E poezia interioară, sufletească şi prin excelenţă lirică,—faţă de poezia, mai puţin interioară, mai mult epică şi descriptivă, a celorlalţi. E apoi deoparte, tonul melancolic şi resfrângerea asupra sa însăşi—de cealaltă parte, optimismul expansiv şi sufletul nereţinut ce se înfrăţeşte cu natura. Dar, încă odată^ înrudirea aceasta e un temperament şi nu o influentă. Dl. Vlahuţă e tot atât de puţin un eminescian cum e şi Cerna. Căci în afară de această înrudire sufletească, poezia aceasta se înfăţişează cu cea mai' vie şi frumoasă originalitate. Şi pentru literatura noastră dl. Vlahuţă va rămâne de sigur cel mai puternic cântăreţ al iubirii—iubirea înflăcărată şi păgână— şi cel mai mare poet al pasiunii. Al. Al. Busuioceanu www.dacQFomanica.ro 280 LCJCEAFaRUL Qlomăniţefe diti vale Vu Ie vrei, sânt flori de vară ala veseliei tale Românite le din vale. Gale (ungă e de-aici . Rână ’n valea cu fântână Gare-aruncă ’n jgfia6 o vână Grea de apă . ' Hznde ziua mi s adapă Răndunici. Rcolo, din iar6a verao cum răsar, Gu un sămSure de aur pe-a( corolei al6 răsfrânt, 6le par, ' înflorind din negre-adăncuri, răstiiGunului pământ, ŞV de-aici, dela răscruce, SUpucăm poteca lină Gare duce Re colină 5Si" co6oară ’n valea lor, \ Şerpuind prin revărsarea grâului susurător. i fată cum din lanul ga(6en se ridică pătimaş (Maci rotunzi şi ’nvălvorafi Gări n dorul (or de tine vor să-fi cadă fărâmaţi Su6 ucigătorii paşi ; Rar în urma ta s’ apleacă trişti şi grei Gă tu nu te ui fi (a ei. fJată, iarăşi, al6ăstre(e cu înOoaltele (or jerSii, fjimpezi picături de-azur Sprijinite ’n vârful ier6ii. Şi ’n apusul care curge peste-af grâului susur, cUoate ’n urma ta s’ apleacă trista, grele, Gă ■ tu nu te uifi (a ele. . Şi poteca ne coGoară după mers de ore ’ntregi... Vu, cu degetele pale, Rornică o să culegi Romăniţele din vale... Rar, copilă, vezi tu 6ine: ffclăini străine J3e -au cules de n au rămas Şi-au zădărnicit o6ida ostenitului tău pas. ‘ » i Scapătă n amurg şi n jale Valea veseliei tale; Re pe marginea fântânii nu mai s6oară rândunic:... — „Gfj, frumoasăe poteca ce ne-adusepân aicil~ Şi’n regretul tău. târziu, ffylaci răsar şi alâăstrele ca din lanul auriu. . Nichifor Crainic www.dacQFomanica.ro C. BrSncuţi: BUST MARMORĂ s$OM Âî5^ www.dacQFomanica.ro 1" J ^ V - - ■ jp- v„ 'V- . / ;' < _i ■. _______ h ■« ^7 ' --. ^ -■Ti ' «U’I', TAf’^r'| .ţi .»„,.... ,-JY\'j-'r,*" ;, •' î«f ■ .- ,ji, »-■•^jaaflaâ • • mtr jggfo :l ■■-- 4 ► **' r_- i. -i j >aif_-, , -,..*• --, ' ,____-fe, £ •' prî^.-.W^ ' - l^rriiî *T ,ri > • — : .■'••: ’ jil : 'j i -.,* ■itj V'-4' -uiid*'.'1-. - '• •• ’ -*"i .l"r..Mi r- »i • * «| ' * ţnM I I■ • .............«CJ-i - ..* a> i».-r -4- - - ■■ ,1",.7'Si J • • £.-. 'WMY 7 :; ÎLfc"1 i1* f' " > ■ "11 !■' , r- ■* '■' #;: - ‘/^•■•. -V''.'',. - • ;,iV - ^V^v • ■•,*^,; -'V r-Tiţ ■? -V ■«fl.'-’S • ii-™ -j jh^^y '•"'tt. t "- 1-r-JT^Ir ' *\| 'yL]:r- . >'■ —- * ( ' /; ■ ^ ’ • _ r"--'^; '- Irr11 - ;. =^r ’■■• - , *-•■;• • ^:' ■■ -■ •:«;•• '!'!«'■■'*?&!-.■■}i• ■ fii I -iv <• ■ *" ■ r-; ^ ■ Si.'* ■J-—>----fc - — ■!,/ , :? , i; , 'AHtf.'-FljfcM T3^«| £w J i J1 In 'v-, i*-:*,; 1 ?%tţj.'-jj.u-■*,■”. V. ■_ .■ ■.' H.u ^ 1 •. >- 11 1 1 i ■*■ ' - li '--■Î3. '■ .+i www.dacoromanica.ro 'jk. n: I Mo. 13 şi 14, 1619 LUCEAFÂRtlL tei Racila i (Pe la mijlocul lui Februarie, Vasile Cormană se pomeni chemat de un ma;re proprietar din Bucureşti, putred de bogat şi băgat în politică până în gât. Acest proprietar îl ruga să se 'ducă a douazi la dl spre a statornici împreună1, condiţiile în care el, Cormană» ar primi să administreze una din moşiile lui. Tânărul se trudi multă vreme să afle de unde şi ,până Iun de îl cunoaşte pe cl cel ce îi scrieâ fumoasefe cuvinte ce-i cântau în auz, dar nu izbuti. Se bucura însă ncfspuis de miuilt că i se iveşte acest prilej de a pleca far la ţară,, căci deşi venit numai ide puţin timp în Bucu-. reşti, se săturase de viaţa din acest oraş ca de mere pădureţe. A doua zi se îmbracă deci curat şi se duse la locuinţa proprietarului, sunând la intrarea din faţă. Un fecior în frac, cu barba şi mustăţile rase, deschise un ochiu de geam şi-!l întrebă obraznic: — Pe cine cauţi D-da ? Cormană simţi o fierbinte şăgetătură de mâniq prin tot trupul. îşi înfrână însă pe deplin turburarea şi răspunse foarte liniştit: , - Pe d. Prahoveana, stăpânul D-'tale, care m’a rugat să viu .azi aici. — Cum vă numiţi D-poastră?—întrebă feciorul, luând de-îodată un ton politicos. Tânărul îi dete cartea lui de vizită. — Un moment!—zise omul de serviciu, luând-o şi închizând geamul. După dou,ă minute se întoarse, deschise uşa ,şi conduse pe Cormană. într’o sală mare, unde-1 lăsă, şoptindu-i: — P să vă fcheme boieru 'ndată! 'Aşteptând să fie thetnat, tânărul nostru se uită puţin împrejurul lui. Fusese lăsat într’o sală spaţioasă şi luminoasă. Două coloane cilindrice îi susţineau tavanu 1 greu, micşorându-i încăperea. Pe jos un parchet lustruit, pe care alunecai ca pe ghiaţă. Pe lângă pereţi: două cana-, pele, câteva fotoliuri şi mai multe scaune, acoperite fiecare cu câte-(o ’mbră.qăminte de pânză care le ferea de praf şi de soare. Uitându-ee aşa la ele, Cormană Ie asemăna cu nişte fiinţe ciudate care păreau a se fi ascuns de curând în acei saci de pânză —cum se ascund unele persoane Ia baluri mascate în anumite veştminte şi care nu aşteptau de cât ,un semn spre a-s sVârli cât colo şd a începe să se mişce. Intr’un colţ strălucea o armură de cavaler medieval, aşezată pe Pn manechin care ţinea în mâna dreaptă o lance lungă. In celalt sta încremenit bustul unui ofiţer. Celelalte două erau ocupate de doi lămlâi ce crescu-* seră în pământul îndesat al unor mari ciu-bere de lemn, vopsite pe idin afară îrl verde şi întărite cu cercuri de fer. Pereţii erau îmbrăcaţi Imai pân-ă la jumătate în lemn scump şi sculptat cu deosebită îngrijire. Un lustru mare, greu, încărcat de becuri electrice întocmai ca o ciorchină de boabe, sta spânzurat de tavan drept în (mijlocul sălii, învăluit într’o reţea subţire, galbenă. Trândăvea ca un boier orien-' tal şi Cormană se întrebă de câte ori era aprins pe an. O uşă; se deschise în dreapta şi doi domni eşiră pe ea, petrecuţi până’n prag de un domn de statură'mijlocie, cărunt şi cam chel. Dând cu ochii de tânărul nostru, acesta din urmă îl întrebă : i 1 — D(ta eşti d. Cormană,? ' — Da !—răspunse cel întrebat, înclinân- du-lse uşor. . — Poftim încoace! Cormană. porni cu mare băgare de sea-* mă. Picioarele lui, obişnuite să meargă mai numai pe cărările dela ţară, pe drumeacu-/ rile dintre lanurj, pe pământul afânat aK Ogoarelor, nu se prea simţeau sigure pe acest parchet lustruit. Gând intră în odaia î n care fusese poftit, domnul cel cărunt—care nu găsi cu cale să-^i spună numele, dar pe care Cormană îl presupuse a fi Prahoveanu—îl făcu să se aşeze astfel încât lumina să-l bată ’n faţă şi-i spuse: | — Este o zicătoare de-ia noastră pe care cred că o cunoşti şi Drta: vorba de rău se duce ca glonţul. Ar trebui să se spună însă că şd vorba de bine se iduce, dacă nu ca glonţul, măcar ca m'ielcul. Incet-încetj ajunge şi ea departe. Altfel cum aş fi putut eu afla numai bine despre Dt-ta?... Nu-i aşa c’ai fost la răposatul Costache Movilă vre-p zece ani de zile? — Ba da!—răspunse Cormană, mirat. — Vezi că ştiu?... Acum ai loc? — Nu! — Perfect!... Sper să ne înţelegem amândoi. Proprietarul scoase o ţigară şi întinse tabachera către Cormană. Acesta mulţumi: nu fuma. i , — N’ai acest viţiu !... Cu atât mai bine!.. www.dacQFomanica.ro ifii LUtiKAFĂltUl. No. liS şi lt, 19 ii) Dar să, venim la chestia pentru care te-am rugat să treci pe la mine. Ai vrea D-ta să iei în mâini conducerea uneia din moşiile inele? . —'. Mă rog : unde vine această moşie şi ce întindere are?—întrebă Cormană. — Spre Dunăre... O parte din ea trece şi în baltă... Cu totul opt mii de pogoane. Moşia se chiamă Lupoaica şi e fără administrator de astă toamnă. Noroc că am lat ea un contabil vechiu, căci cu administra-' torit pe cari i-pm trimis acolo de la un timp încoace!... , Tânărul deveni foarte băgător de seamă şi întrebă: Aţi schimbat mulţi administratori la această moşie în Vremea din urmăi? — Cinci în trei ani!.. Nici unul n’a stat un an încheiat. — Dar contabilul acelei moşii e cinstit? — Foarte cinstit şi foarte credincios. Sunt sigur (că te vei împăica de minune cu el. Cormană se gândi puţin. Apoi întrebă : — înţelegeţi să-mi daţi toată încrederea D-voastră? — Chiar din acest moment. — Şi depline puteri? — Ca unui paşă. f —* Atunci putem vorbi despre celelalte condiţii. _ Acestea fură statornicite în câteva cuvinte şi a doua zi Cormană plecă;. Trenul care-1 ducea spre moşia Lupoaica străbatea o .câmpie întinsă pe care plutea o nespusă tristeţe de sfârşit de iarnă. Pe lângă ferestrele vagonului fugeau înapoi stâlpii de telegraf şi fcantoanele de cale ferată... Iar răzoarele dintre locurile de ară-lură' păreau a se învârti dela stânga spre dreapta la capetele dinspre drumul de fier, şi dela dreapta spre stânga la cele depărtate. Cormană se uită de câteva ori pe fereastră, dar ochii lui, nesusţinuţi de atenţie, nu se puteau opri pe mai nimic. 'El se gândea la moşia spre care se ducea. Ce va găsi el oare acolo?... Fi-va el în stare să biruie toate piedecele ce-i vor răsări în cale?.Ce fel de om să fie vechiul contaj bil' de care-i vorbise proprietarul?... Se va putea înţelege cu el ? Şi cum trece trenul prin gă,ri de pe o linie pe alta, fără să bagi de seamă, aşa trecu şi gândul lui dela .moşia Lupoaica la moşia" Poeneşti a răposatului Costache Movilă. îşi aduse aminte că tot astfel de îndoieli îl munceau şi acum zece ani, când se îndreptă spre acea moşie. Era tot ca acum : spre primăvară şi tot într’o Marţi... Ciudată potrivire....Zece ani încheiaţi alergase el pe acea moşie, câştigând prin muncă învierşunată şi prin cinste desăvârşită atât încrederea proprietarului cât şi pe aceea a sătenilor. EI îşi aducea aminte cu câtă greutate a biruit adânca neîncredere pe care o au astăzi ţăranii faţă de oricine care nu e din tagmă loir. Fripţi atât amar de vreme de toţi cioflingarii pe cari-i vântură soarta pela sate, ef nu începură a se apropia de el cu sufletul înseninat, decât după ce se ’ncredinţară că „domnul Vasilică" nu-i asupreşte la munci, nu le măsoară strâmb pământul, nu-i ciupeşte la plăţile dela capul săptămânii şi nu-i nedreptăţeşte la socoteala cea mare ce se face când nu mă;i e nimic de strâns de pe câmp şi când plugarul a sfârşit munca lui binecuvântată de Dumnezeu. Dar când au văLut ei cu ce fel de om au afac.e, s’au încleştat de sufletul lui, şi nioşia Poeneşti se umplu atunci de învoitori, întocmai ca un stup de albine harnice. Cu drept cuvânt îşi zicea uneori Cormană că dejugase Ia moară bună, intrând ca administrator pe moşia Poeneşti: proprietarul ca pâinea lui Dumnezeu, moşia strânsă în jurul conacului îiitr’un singur trup, iar oamenii cum' nu se poate mai de ispravă. El n’ar fi plecat pentru nimic în lume de acolo. Dar la zece ani dela descălecarea lui în Poeneşti, bătrânul Costache Movilă închise ochii. Moştenitorii împărţită pământul iar unii dintre ei îşi vândută părţile spre a toca mai repede averea ce le venise pe nemuncite. Cormană trebui deci să se gândească la plecare... ) Proprietarii vecini îl chemară, atunci la ei. El nu se tocmi însă, la nici-unul, căci îi cunoştea pe toţi: nişte bogăjtaşi cari cumpăraseră pământ fiind-că auziseră că agricultura e cea mai bănoasă din toate ^/negustoriile" ce se pot face în ţara noastră. Nefiind în stare să sporeaacă rodirea pământului cum fac plugarii cei pricepuţi, ei urzeau în schimb învoieli drăceşti cu sătenii şi, plăţindu-le pe ce apă nu curge munca lor, a copiilor lor, a vitelor lor, îşi scădeau cheltuielile de producţie, rnărin-du-şi astfel veniturile—ceeace era singurul spop al vieţii lor. La unii ca aceştia Cormană ştia bine că nu putea sta nici trei zile El le spuse deci că fiind cam lobosit după zece ani de alergătură, nu se tocmeşte d}e o câmdată nicăeri şi cum era prin dtilcele toamnii, veni în. .Bucureşti spre a ierna îii www.dacQFomanica.ro No. 13 si 11. 1910 Ll'CEAb'AUl'L ‘283 acest oraş şi a se mai odihni cât-va timp. Dela vre-unul din ei i-a luat de sigur urma d. Prahoveanu, proprietarul Lupoaicei. — Biletele pentru Colilia ! Cormană, tresări, dădu biletul şi întrebă pe conductor : — Pe care parte-i gara? — Pe mâna dreaptă! Trenul se opri şi călătorul nostru coborî din vagonul Iui de clasa Il-a. Un domn ca de vre-o patruzeci de ani, înalt, voinic, smolit la faţă, cu părul creţ, cu nasul adus ca un plisc, se apropie de el şi Şăltândti-şi pălăria din cap, îl întrebă : — Mă. rog: D-vs. sunteţi d. Cormană? — Da !—răspunse cel întrebat. noroiu vârtos şi căluşeii trăgeau ca la plug. Dar vremea se mai înseninase şi un ochiu de cer albastru surâdea pământului printr’o spărtură de nor. Cei doi drumeţi tădeau. Ai fi zis că sufletele lor se pipă.iau în taină1. Ceva neînţeles şi rece se lăsă între ei. După câtva timp Cormană zise: — Greu drum ! — Foarte greu !—răspunse Ostroveanu. Şi tăcerea se lăsă iar peste ei, grea ca plumbul. După vre-un sfert de ceas, Cormană iar o sfâşie, întrebând : — Eşti de mult la Lupoaica, D-le contabil? — Am onoare a mă prezenta: Ostir/o-veanu, contabilul moşiei Lupoaica. — îmi pare bine, d-le contabil !—zise Cormană, ocolindu-i numele. — Aveţi ceva bagaj?—întrebă, contabilul. Ad-torul îi dete recipisa şi Ostroveanu se îndepărtă cu ea. După câteva minute se întoarse şi zise : gata ! Când trecu în dosul gării, Cormană văzu în adevăr că lucrurile Iui fuseseră alezate cu grijă într’o căruţă şi învelite cu saci şi muşamale spre a fi ferite de noroiu şi de apă. — Mergem?—întrebă contabilul. — Să mergem!—răspunse administratorul care-şi zise apoi în gând: Doamne ajută ! Porniră. Drumul era cât se poate de greu. Roţile trăsurii intrau adânc într’un - Numai de cincisprezece ani! — răspunse Ostroveanu. Ai fi zis fă. vrea .să turtească pe Cormană sub marele număr de ani de când slujea la moşia spre care se duceau. Câmpia netedă se întindea cât vedeai cu ochii: sură., pustie, mută. Rareori se vedea câte-o movilă care mărea par’că şi mai mult singurătatea. Unde şi unde se zărea eâte-un puţ cu cumpănă. ■ Când se apropiară de malul Dunării se însera. Pârjoluri năpraznice mistuiau stuful vechiu din tţaltă.. Flăcările lor se întindeau cu iuţeală, se împleteau *şi-şi răsfrângeau para în nori. Un fum negru,, plutea de-asupra lor, cernind acel ‘ţinut care pă.rea şi mai pustiu în' acea tristă înserare umedă de sfârşit de iarnă, ' www.dacQFomanica.ro 284 No. 13 şi 14, 1919 LUCEAFĂRUL Drumul coti la dreapta şi întunerecul se lăsa. din ce în ce mai greu. Vreme ca de-un ceas flăcările din baltă jucară mereu la stânga. Apoi începură, a se micşora şi a se stinge pe rând. Iar pe la cântatul dintâi al cocoşilor cei doi călători intrară în curtea boierească din Lupoaica. : 'A doua zi Cormană începu a’şi adur*. ştirile de care avea neapărată nevoie de ocamdată;. Află mai întâi că învoielile fuseseră, făcute de Ostroveanu cu câteva săptămâni de zile 'mai înainte, şi el ceru contractul spre a Şe lămuri bine asupra lor. Constată apoi că moşia nu avea un plan din care să/ i se vadă cel puţin forma, dacă nu împărţirea ei în tarlale. Despre oameni contabilului spujse că. sunt cât se poate de (muncitori, dar cam apucă,tori. Voind a’şi statornici întinderile ce urmau a fi îmbrăcate cu semănături de primăvară, Cori mană, ceru lui Ostroveanu sjă|-i deseneze,,aşa cum se va pricepe, moşia Lupoaica în paP tea ei dela câmp şi să]-i arate ce anumţe plante au fost cultivate pe fiecare lan în' anul trecut. Cu acest prilej el băgă de seamă; că tnulte locuri din moşie rămăseseră pârloagă, şi contabilul se crezu dator s,ă spună: , — Aşa-i când se schimbă prea des' administratorii unei moşîi... Eu, ce pot şti dela cancelarie?... — Da! da;!—răspunse Cormană, pe gânduri. ; , '• ' ' Cercetând mai departe, acesta aflăi că moşia Lupoaica era lipsită şi de un inventar. ; i Atunci el tăbărî imediat pe inventariere şi vreme de câteva zile cubă,, măsură, înnu-mă.ră, cântări, preţui din ochi. Apoi întocmi o lucrare de care se minună şi contai bilul: ori-cine putea şti imediat ce avere avea Cormană. şi prin ce anume se înfăţişa : clădiri, vite, producte, materiale, vehicule, unelte şi maşini agricole. ...Primăvara se apropia în acest timmp. Unde călduţe treceau din când' în când prin v,ăzduh. Oamenii roboteau prin curţi, pregătindu-şi plugurile şi Igrăpile, vântu-rându-şi sămânţa de orz, şi de ovăz, tă-tându-şi porumbul vechiu ce mai aveau în porumbare. Cocorii veniseră şi mugurii cornului erau gata să plesnească. Meşterii cu faţa ca fundul ceaomdui zoreau la făcutul cârceilor de tânjală şi la ascuţitul fiarelor de plug. , Iar într’o Luni dimineaţa plugurile începură a brăzda pe Lupoaica, svârlind covoare de catifea neagră peste câmpul rugi- nit şi după câteva zile stoluri de semănători se arătară pe ogoare. Potriviindu-şi după mers mişcarea braţului drept, ei svâr-leau boabele de sămânţă care treceau sfârâind printre degetele lor aspre, se resfirau în văzduh ca nişte al,be ghirlande mişcătoare şi cădeau la pământ cu o răpăială! uşoară ca de ploaie, încredinţându-i roa-da ce dormita în ele. Atunci Cormană simţi cum îi cresc puterile. I se părea că sfânta energie a soarelui curgea pe el ca un şuvoiu puternic, în-tărindu-i nervii, spofindu-i sângele, oţe-lindu-i muşchii. . După ce isprăvi de semănat, trecu şi în baltă|. ; ' Apele veniseră mari spre mărea , bucurie a pescarilor şi spre mâhnirea crescăj.o-rilor de vite. Dar în .curând ele stă;tură din creştere şi într'o bună zi pescarii închiseră cu garduri toate gârlele ce dau în Dunăre şi înconjurară cu pleter hotarul părţii din baltă a moşiei Lupoaica, iar când somnul, care fuge cel dintâi din baltă, vru săi scape la Dunăre, găsi orice drum închis. Pe gri'.;curile mari ridicate se ară.taj,y vite comute care intrau până, la piept în apă. spre a apucă un fir de papură crudă sau de pănăşiţă aspră. Şi încet—îticet balta luă, înfăţişarea ei obişnuită'. i Pescarii începură a pescui cu vintirile pela maluri şi prin nmpezişu,rife de prin stuf; cu tă.rbufurile pela rădăcinile sălciilor, cu prostovoalele pela garduri, cu set-cile pe Dunăre. Târlaşii se aşezară în locurile unde mai fuseseră şi în anii trecuţi. Unii din locuitorii învoiţi pe m'oşiie începură. a ară pentru porumb'şi-pentru meiu. Cormană. se ducea mai în fiecare zi în baltă căci vroia să înveţe îtoată gospodăria ei spre a putea comanda 'şi în ea ca la câjm!p. i . Dar în curând praşila porumbului îl scoase din baltă,. Sapele cu leafa rotundă începurăm scrâşni şi în urma lor pământul rămânea umed şi negru ca după ploaie iar ierburile tăiate plângeau în bătaia soarelui arzător, scur-g,ându-şi strop cu strop sucul fragedei lor vieţi. Abea isprăvi de prăşit a doua oară porumbul şi coasefle începură, a fulgera prin lanurile de grâu şi nu după mult timp câmpul se umplu de jumătăţi. Care încărcate năprasnic şi trase de câte patru boi duseră snopii grei la batozele ce urlau mâncându-i şi într’o bună zi câmpul se limfpezi de clăi, vitele eşiră la păscut şi un miros de www.dacQFomanica.ro No. 13 şi 14, 1919 LUCEAFĂRUL 285 azimă caldă, făcută din grâu nou, se ’m-pră.ştie în tot satul. 'Atunci Cormană mai răsuflă puţin. El scoase plugurile la făcut ogoare pentru grâu şi începu a se duce iar în baltă.. Sărea acum sprinten în luntre fă,ră să-i mai fie teamă, de legănările ei. învăţase a trage Ia opăcini, a ţine cârma şi chiar a înnata puţin. Când începu' a pluti pe apă, înţelese cât de neajutorat e un'om dela câmp faţă de un băltăreţ. Cunoscu încet-încet priva-lurile repezi şi jăpşile somnoroase, grindurile pline de iarbă. ş*i de flori, otacurile de pescari şi târlele crescătorilor de vite. Iar într’o Duminică, se hotărî să se ducă până. la capătul dela vale al ostrovului dintre cele două. braţe ale Dunării. El dădu dincolo după ce prânzi. Lăsă luntrea la mal în paza unui gardian şi porni încetinel la vale. Soarele ardea şi nori albi, rotunzi străluceau pe cer ca iluminaţi pe dinăuntru. Apa curgea lină. şi fără nici un sgomot. Foarte arareori câte-un peşte speria liniştea singurătăţii de pe acolo, spărgând oglinda apei. Atunci din locul unde se batea el. porneau cercuri tremurătoare care se îndepărtau încet-încet, micşorându-şi dirt ce în ce mai mult unda. Cormană. mergea gânditor. Trecu un privai pe o plută, de papură, şi ajunse la hotarul moşiei. Cercetă, semnele de hotar şi porni mai departe. Sălciile începură a se rări. Şi de odată se opri : i se păruse c’aude un glas. Aşteptă! câteva clipe şi nu mai auzi nimic. Porni mai departe dar după câtva timp iar se opri. De astădată un glas fe-meesc îi veni limpede în auz. Cormană. îşi urmă, drumul pe malul gârlei şi băgă de seamă că pădurea era din ce în ce mai tânără. Şi de odată pădurea se sfârşi. După unjtartal de Ioc sterp, Cormană 'd.ă!du 'de un porumb din care nu te vedeai călare. La capătul dinspre mal, porumbul avea un che-* nar de floarea soarelui. Ad-torul Lupoai* cei se opri şi se uită. cu băgare de seamă înaintea lui. Printre tulpinile de floarea soarelui se desluşea o fată. Ea se oprise lângă, o tulpină de floarea soarelui şi îşi lipise obrazul drept de discul unei flori frumoase, primind în strălucirea acelei zile cu nori de argint pe cer, desmierdarea lungilor petale de catifea galbenă, Cormană sorbi până’n adâncul ,sufletului această, privelişte şi cum se afla în dreptul unui potmbl, o fărâmă de mal căzu cu ţsgomot în apă şi fata Ee întoarse spre el. Era bălaie, subţirică şi mlădioasă, cu cosiţa ca mătasea porumbului, cu ochii de culoarea apei sub sălcii. Purta o cămaşă, cu râuri, dar fustă, de târg. Mijlocul şi-l strânsese în nişte brăcile cu fluturi iar în plete îşi înfipsese câteva crăiţe. Ajuns în dreptul ei, Cormană. îi dădu bună ziua şi apoi o întrebă : ■— A cui eşti D-ta? ! — A lui Mihai Udrea Păduraru. ■ — A lui eşti? — Da! — Să fii sănătoasă!... Da’cum te cheamă. ! I ' ' — Ileana! * , — Frumos nume ! ; — Cum mi l-a pus naşă-mea. — O zână ta D-ta trebuia să aibă şi un nume frumos! (Fata piecă ochii ’n jos, apoi se îndoi de mijloc ca o creangă, mlădioasă, rupse un fir de iarbă, şi-l băgă cti un capăt în gură. ca pe o ţigară- In acelaş timp un tunet îndepărtat făcu să. huruie văzduhul. — Oare să »ie plouă?—întrebă Cop- mană, , . ,— Aşa cred !—răspunse fata. — Da’ unde-i neică Mihai? ■— S’a repezit până ’n sat! '<— Şi D-ta stai singurică aici? . ■— Precum vezi! ■'Tunetul se apropia în acest timp ţi norii începură, a se mo5io.rî. .Ad-torul Lupoaicei se gândi la drumul ce avea de făcut până să găsească un adăpost şi se întrebă dacă mai ,are timp să ajungă, la el. |Atunci un fulger prbitor se scrise în nori chiar de-asupra lui şi tunetul făcu săi auie prelung pădurile de s,ă,lcii. Apa se în-învineţi de-odată. şi undele ei începură a se încreţi. Un Vânt rece veni dinspre câmp şi în curând ploaia începu a răpă'i. — Hai în colibă !—zise fata care fugi spre a-şi cruţă vestmintele. Cormană o urmă. Ploua de vărsa cu găleata şi văzduhul se întunecase. Atunci Cormană, îşi aduse aminte de gardianul ce lă.sase la luntre şi se bătu cu palmele peste frunte. ■ — Ce-i? îl întrebă fata. i — Ce-a fi făcând săracul Firfiric! | — Da unde-i? v — L-am lăsat la luntre. 1 , — Un băltăreţ nu moare nici-o dată de sete pe malul gârlei!—zise în chip sentenţios fata lui Miiiai Udrea Pădurarul. Şi convorbirea lor muri aci ca un foc www.dacQFomanica.ro 286 LUCEAFĂRUL No. 13 şi 14, 1919 rău aprins. Cormană îşi sifmfi gura uscată de sete şi spuse : — Aş bea puţină apă ! — îndată ! zise fata. [Ea se sui pe un butuc spre a ajunge la o poliţă, spânzurată prea sus, ridică o sită şi de sub ea scoase o strachină în care era un fagure de miere. Luă o sinie de lângă vatră, o aşeză în faţa lui Cormană şi pe ea puse strachina cu fagurele. Apoi se duse în fundul colibei, scoase un urcior şi turnă dintr’însul apă limpede şi rece într’o cană pe care o aduse lui Cormană. — D-ta mă ospătezi împărăteşte! zise acesta. — Miere dela uleiele noastre! zise fata. Cormană tăia o bucată de fagure din care începu a muşcă şi îşi stâmpjără setea. Fata eşi în gura colibei şi se uită pe cer: — Se duce ploaia ! zise ea apoi, veselă. Ad-torul sări de pe scăunel şi se duse şi el în gura colibei, alături de fată. Erau amândoi tot de-o statură şi se simţeau nespus de bine unul lângă altul. ...Ploaia trecu în adevăr după câtva timp şi Cormană îşi luă ziua bună dela fată şi plecă.. Când ajunse la locul unde lăsase luntrea, văzu c;ă ea fusese urcată pc mial, şi răsturnată pe o coastă. Gardianul Toader Firfiric îşi făcuse din ea un adăpost bun şi dormea ca un zapciu din vnemurila vechi. Cormană îşi aduse aminte de vorbele fetei, îl deşteptă şi trecu dincolo. Ploaia înlesnise facerea ogoarelor şi chiar de adouazi el împăpă cu pluguri toate lanurile în care voia să semene grâu. Din când în când gândul lui se întorcea în baltă şi atunci o fată bălaie-i răsărea în minte şi odată cu ea Un chenar de floarea soarelui, un Soare arzător, şi nişte nori strălucitori ca argintul nou. Toate acestea pluteau în mintea lui ca mânate de o apă furioasă. :aci eşind la suprafaţă, aci afun-dându-se spre a eşi cine ştie când iar în faţa apei. “ Cormană silise la semănatul grâului şi isbutise a semăna o întindere cum nu s’a mai pomenit nici odată pe Lupoaica. Şi făcu bine de zori căci toamna fu foarte scurtă în anul acela. Câmpul se goli în curând de vite, dar se umplu de ciori. Vânturi reci începură a şuerâ zile de-a rândul ducând de-a dura poşte întregi târ-lanii rotunzi şi uscaţi, cu care oamenii din partea locului ard sobele iarna. In baltă pescarii umblau pe ghioluri cu năvoadele: Sălciile începură a se îngălbeni, a se roşi, a se desfrunzi. Dunărea scăzuse şi apa ei era limpede: vioară. In curând ploi reci împânziră, văzduhul, ştergând depărtările. Apoi ele stătură şi vremea se însenină.. Noaptea începu a cădea brumă din ce în ce mai glroasă. Iarba se ofili. Şi într’o bună zi începu a fulgui de ninsoare. Iar oamenii din Lupoaica văzură cu mirare că, „logofătul" ce venise astă primăvară, nu avea de gând să plece de pe moşie. (Va urmă) C. Sandu-Aldea In la n... De prea mult aur creapă boabele de grâu... Ici — colo... roşii... stropi de mac... Şi’n ian 0 fată Cu gene lungi ca spicele de orz... în ochi cu nesfârşitul zării — Şi’n mână cu sclipirea unei seceri... ...ea cântă... Eu zac în ian Fără dorinfi, fără mustrări, fără căinfi Şi fără ’ndemnuri, numai trup Şi numai lut... Ea cântă Domol şi dulce — Şi eu ascult; .. Pe buzele ei mândre., mi se naşte., sufletul.. Lucian Blaga www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL 287 No. 13 şi 14, 191!) • Q)in goana după IBine... ' ,t)in silrcnle!e-ullor zile miani insei lat vcstiminlnl* El. Farago din Verhacren, 9lşa de mult rămase din goana după Pine, ' J3a toată sfâşierea cu sdrenţe petecit, e& nu mai ştii vostmântul ce-lai acum pe tine Pin care fel de pânză întâi a fost croit. Par cum se leagă într'ânsul fâşie de fâşie T5ot ceea-ce cu anii su6 mână fi-a căzut, 9n sdreanfa depe umeri porfi însemnarea vie. Glipită cu clipită a timpului trecut: fii zâm6ete fugare, şi oSoseli, şi lupte — Privelişti din vârtejul pin care ameţit SKi risipit cu scama ferfeniţelor riipte ţ"Fărâmele Gfădăjdii ce ’nvins le-a sprijinit. ' 6 cum ai vrea acuma să fi avut alt' dată 9n faţa datoriei tăria celor proşti, ' • ea să nu-fi pari din faina cu gra6ă înseilată SRtât de -altfel, de-altul, că nu te mai cunoşti. , | Par vezi ? 9fa trecut vremea desfâşieri... fii încă ■ Pe ulifi, la răspântii mai ai de aruncat; (flămândul fău ce urma vieţii ne-o mănâncă . 9lu-i gura ca ori-care uşor. de săturat. — fii nu te-o fine teama că va veni şi-o zi ; Slrnara sfâşiere să nai cu ce-o cârpi. Ada Umbră Liber u te-ai născut cu zâmbetul pe gură, (j u nările arzând tremurătoare, Cu pletele în vânt, cu ocfii ’n soare Şi-un suflet nou, netemător de ură. fii-ai zis: „Sânt liber! Zări le-s albastre Şi căile-s deschise ’n veşnicie. Ai noştri-s munţii mari şi cine ştie De nu vor fi şi slâvile-ale noastre. Sămânţa ce-i ursită să rodească O svărle ’ncrezâtor semănătorul: De-o poartă râpa, stânca sau ogorui Tot una e. Sămânţa mea să crească!" Tu o simţeai în piept clocotitoare Şi tremurai s’o svârli, s’o ducă vântul; S'o vezi ţâşnind şi sfredelind pământul Ca fulgerul, ca raza-i orbitoare. Dar când a fost să 'nalţi spre ceruri mâna Ca să-fi arunci comoara pân' la stele, Te ţintuiră lanţurile grele Şi lumea ’n jurul tău a râs, păgâna! Atât a fost: un munte ce se frânge; Un leu cabrat străfulgerat în luptă. Pe trupul tău fâşii de carne ruptă Se svărcoleau scurgându-se de sânge. Acuma plângi şi gemi în fofot... Poate Că lacrimile tale toate, toate, Tot picurând pe lanţul de oţel Puteă-vor să topească un ine!; Şi poate-aluncea vei fi liber. Poate. ‘ Marcel N. Romanescu ’ www.dacQFomanica.ro 288 LUCEAFĂRUL Xo. 13 şi 14, 1319 Un drum de triimţf Momente din călătoria Suveranilor in Ardeal La Bichiş-Ciaba suntem în puterea largă, şi moleşită, a şesului Tisei. Oraşul, în mare parte slovac, îşi ridică, pe linia dulce a ori-, zontului zig-zagul neregulat al acoperişurilor roşii ce se (pierd, ţuguiate, în albastrul cerului. O impresie ascuţită., streină şi neprietenoasă ca şi siluetele clădirilor, iţi rămâne din priveliştea Tui. Impresia însă. se încălzeşte şi se îmblânzeşte: astăzi uliţele sunt însufleţite de mulţimea norodului românesc sosit din [împrejurimi. In gară, un încântător pâlc de femei din Arad ; pe fondul de jobene lucii şi de fracuri negre, ele, rumene şi fragille, se detaşează. ca un buchet de maci. Regina se a-propic surâzătoare. Frumoasele plâng ca nişte copi: şi deabia pot îngâna ai glas schimbat de fiorul clipei: „Trăiască frumoasa noastră st,ă(pâ:jă !“ Suverana le întinde o mârră. familiară]: „Şi voi sunteţi frumoase, fetelor, foarte frumoase !“ Doamna care îi întinde jerba e nemângâiată: florile S’au veştdjit uşor şi bietei fernlei i se pare că. o catastrofă s’a întâmplat. La de-i filare, în chioşcul improvizat din crengi de brad ce se arcuiesc ca Un baldachin, arăda-nele fac împrejurul împăriptcsei lor o fermecătoare ghirlandă de tinereţe. Şi se pare că. scena asta ai văzut-o undeva, zugrăvită de un mare pictor inspirat de poveştile cu zâne şi crăese nemuritoare. , . ,Nu ştiu cum, cfar omagiul pie care se gră,-besc să.-l aduc;ă (din partea aristocraţiei maghiare contese şi magnaţi în costum cavaleresc muiat în fir şi şefi bisericeşti în mantii vişinii, aici ca şi la Oradea-Mare, la Dobriţin şi la CareiFMari, nu te măguleşte. In reverenţa lor plină de politeţa unei bune creşteri şi a unei ceremonii observate cu stricteţă. este altceva decât o bucurie spontană., e o putere în afară de taina sufletului lor care ascunde o mândrie de sânge, firească, înăbuşită şi, fără îndoială, însângerată, Oamenii aceştia zâmbesc amabil ca să. nu plângă. Pentru orgoliul lor rănit, ipocrizia e o virtute. Şi îndărătul a-ceston delegaţii fastuoase, vezi, fără să vrei, cordonul de foc şi de fier al armatei noastre care şi-a înfipt piciorul puternic pe malul Tisei, sub presiunea forţei acesteia se înclină omagiile. , ♦ Trenul ia depărtările în piept. Peisagiu! e de un neteziş şi fde o simplitate marină.: câteva linii nesfârşite şi două colori—verdele câmpiei şi azurul cerului, între care se rptunjeşte nemăsurată emisfera văzduhului. Ce calmă e respiraţia aceasta egală şi monotonă a pustei! Nu se văd sate ca de obiceiu. Lărgimea pământului împrăştie casele la mari depărtări. Ici şi colo se zăresc conacuri, şuri pentru her-.ghelii, înnecate în nemărginirea zării. Cirezile pun pete albe şi cărămizii pe verdele păşunilor. Din loc în loc, în lungul drumului de fier, apar de strajă soldaţii cavaleriei noastre. înfipţi pe caii ce-şi înalţă capul semeţ şi încordat din ierburile mari, ei par nişte statui tă,iete în piatră., cum stau aşa, încremeniţi în atitudine de salut. O sărutare caldă, de frate, le trimeţi pe vânt. Se lasă. seara. In arborii rari din fund, nouraşi suavi anină, caiere luminoase. La dreapta, munţii Apuseni se fac din vineţi tot mai negri. La stânga, de către Tisa, asfinţitul se prăbuşeş-te în gol ca o glorie muribundă. Soarele care a răsărit astăzi în hohot de veselie pe culmile de piatră, ale Moţilor, apune în gâlgâiri de sânge pe pusta Ungariei. Careii-Mari e mai (mult un târg revărsat şi prăfuit în mijlocul păruia. întârzie din vremuri vechi castelul cu multe încăperi şi cu un parc vast al contelui Caroly. In ţinut, ,ejl e .ca un ostrov, ai aristocraţiei medievale, stăpânit azi de comandamentul armatei noastre. Acelaş popor nenumărat curge ca valurile ritmice ale unui fluviu. Deodată, mişcarea cortegiilor se înteţi, straiele fetelor se colorară. mai aprins, năframa de pe cap se schimbă. într’o ciudată podoabă, care pune un roşu violent peste părul negru, împletit minuţios în ochiuri de plasă. Apărură că lăreţi cu jplete lupii, cu cojocele de care atârnă, ciucuri lungi de lâniţă multicoloră. Sunt românii din ţara Oaşului cea cu şaptesprezece sate. Fluviul mulţimii se opri o clipă, valurile se turburai^ se vânzoliră ca o bulboană, se răsuciră ca un vârtej. Flăcăii în alb purtând cununi de flori pe frunte, încinseră, o trapotitfr sălbatică în mijlocul cortegiului. Păjnântul duduia, lăutarii cântau, praful se învolbura cu stri- www.dacQFomanica.ro No. 13 şi 14, 1919 LUCEAFĂRUL 289 găţele. Un moment de o energie pădu-reaţă. „Poporul român din ţara Oaşului"— cum şi-au sctis ei înşiri pe tăbliţele şi pe steagurile satelor. — ţinu să-şi cinstească ...împăratul" cu un joc vrednic de dogoritoarea lui vigoare primitivă,. * Când alaiul de trăsuri împodobite cu ghirlande intră. în Bistriţa, clopotele bisericilor sunau adânc şi solemn cu ecouri tremurătoare până în văile munţilor. Amurgul pâlpâia scânteietor pe turnurile înalte. Suntem aici, într’un centru de cultură, şi conştiinţă dârză. Oraşul mai păstrează încă, într’o margine, căsuţa ruinată unde a deschis ochii pe lume poetul marsiliezei noastre, Andrei Murăşan. La gimnaziul de aici a învăţat o vreme Gheorghe Şincai şi Petru Maior. Bătrânul care îmi aminteşte aceste lucruri are între gene lică.riri umede de mândrie. In vecinătate, după culmile împădurite, e Năsăudul cu celalt gimnaziu pe băncile căruia, acum treizeci şi cinci de ani, un băieţaş subţiratic şi hai-hui creia balada şi idila românească. Nu mă; miră deci că acest colţ de pământ verde şi pitoresc, respiră, spre cer o conştiinţă clară ca izvoarele muntelui şi un si!m(j; de latinitate care îi face pe bistriţeni să. scrie pe ar-cifrile de triumf: Ave, Caesar, populus da-coţromanus te salutat! , Satele româneşti defilează alternativ cu cele săseşti. Fetele saşilor poartă costume colorate, panglici nenumărate flutură dt-alungul trupurilor mlădioase; pe cap potcapiile de catifea neagră ca ale preoţilor noştri aşează peste tinereţea lor cuminte un aier eclesiastic, nepotrivit şi neestetic. Portul lor e alcă.tuit din aceleaşi cofori ca al nostru, dar dispoziţia şi îmbinarea acestor colori e de o 'particularitate ce te face să.-l priveşti mai mult ca ceva curios" decât plăcut. In schimb, gimnaziul lor de băieţi în uniforme negre de catifea, strânse pe talie, cu şepci sprintene, îţi evoacă tradiţiile viedievale ale studenţimei germane ce trăiesc şi aici, la poalele iRodnei. Românii se mândresc cu datini de vitejie. Veteranii octogenar: se opresc în faţa Regelui şi-i închină steagul sfârticat al Măriei Tereza care îl dase regimentului grăniceresc din părţile acestea. Ce drăguţi sunt în clipa închinării moşnegii aceştia aliniaţi, cari îşi silesc încovoierea spetelor la o atitudine semeaţă de militari ca’n vremea lor! ^Printre tăbliţele satelor ce vin mereu caut un nume. Iatărl! E ţHordouI, satul lui George Coşbuc. Intre fetele ce trec râzând şi aruncând flpri vor fi şi copilele „supţi- ricăi din vecini" şi „feciorii surorilor" sale ale poetului, întorşi din că.tănia ungurească. Unde eşti, ma'iestre, să,-ţi vezi nepoţii, a casă la ei, cu un Rege şi-o tdrâ, cum le-a dorit inima ta ! . # ’ Gările în care trenul regal, împodobit cu flori, poposeşte în treacăt, lărmuiesc de năvala poporului. Pretutindeni, aceleaşi arcuri de verdeaţă, alcătuite totuşi în alt chip, aceleaşi inscripţii de închinare cari strâng în slove de crengi de brad, de ţiglă., de v.ăpsele, mereu cu alte vo'rbe, acelaş entusiasm. Coivoare g'rele şi vechi s’au coborât din castelele magnaţilor şi s’au aşternut pe jos. Crini,, trandafiri şi garoafe presară, drumurile. Glasuri mlădioase împletesc laolaltă melodii cunoscute. Şi cântă mai numaî fetele. Pentru voinici cântecul e prea puţin în aceste zile. Pieptul lor vrea strigătul şi ura-lele. Hora unirii are în Ardeal mai multe variante şi de vers şi de muzică. Te va urmări multă vreme una tărăgănată în ritm de doină jalnică. Este în ea mai multă durere decât bucurie. Durerea e adâncăl şi bucuria depărtată. Cei cari o cântă astăzi, au învă.ţat-o în vremi încătuşate, când ziua aceasta licărea în inimă; de-abia ca o nădejde ideală. Amestecat p'rintre strofele lui Alexandri, refrenul ardelenesc Eu sunt roman, eu sunt roman De-a 'mpăratulţii Traian e pecetia unei conştiinţe care s’a cerut confundată. măcar în chip sufletesc în unitatea'reală dela R859. Actualitatea îşi aduce şi ea refrenul ei drastic, de biruinţă.: Sus române, jos maghiare, C'asia-i România Mare! Asculţi cu suflet tremurător şi simţi că pe buzele rumene ale adestor copile de ţară, robuste şi vesele arde însăşi inima lor. Ele înmlă,die tot aşa de mişcător Şi cântecele noastre din ţara veche. Soldaţii au trecut pe aici şi fetele au prins repede corurile cari însoţesc marşurile lor. Ca şi în Basarabia, armata a adus şi aici nu numai ordinea şi paza, dar şi acele unde ale sufletului popular care înfrăţesc şi unifică,. * ‘ ' Ardelenii, cu câteva, excepţii, nu sunt oratori, dar primarul din Jibău rosti foarte frumoase vorbe de bunăvenire. El jură energic credinţă, celui aşteptat şi când grăi „Jurăm !“ mulţimea imensă ridică braţele spre cer şi repetă, sguduitor jurătnântul. Clipa venea parcă din mari adâncuri de www.dacQFomanica.ro 290 l.l'CF.AFAHl'l. No. 13 si 1-1. 1910 vremi, când tracii ridicau scuturile lucii în soare şi eroii pecetluiau legământul cu picături de sânge. * Regele lăcrăma şi toată suita cu dânsul. Dimineaţa împrăştie norii de noapte şi limpezeşte rotunzimea înaltă a bolţii cereşti. Către nord munţii încremenesc vineţi şi ceremonioşi. „Cheia Turzii“ le spintecă masivul cu o tăietură adâncă. Mai departe, piscurile singuratice îşi întind gâtlejurile ca pentru a sorbi spaţiul strălucitor. Dincoace, deasupra oraşului, scăzând la jumătatea culmilor, se netezeşte platoul verde, în marginea căruia e (mormântul lui Miliaiur albăstrui al munţilor. Alături, profilul cioplit ca în piatră, al lui Iuliu Maniu se conturează. pe acelaş fond. Nu mă-arn închipuit niciodată atâta solemnă şi înaltă emoţie. Părea, că un suflu divin transfigurează» iluminând, frunţile. Când slujba se sfârşi, vorbi episcopul Miron Cristea. Cuvintele nu mai erau ale sale. Ele porniau din inima zecilor de mii şi ridicau în soarele triumfului evocările spirituale ale istoriei. Din minele de aur ale muntelui, din legendele Moţilor, ele rechemau avânturile de libertate ce s’au ridicat odinioară., din văile acestea, dela Mihaiu-Vodă, dela Iancu, frumosul erou înnebunit de durere, până la oş-tile regelui Ferdinand. Vulturi nevăzuţi îşi TlBEl - - La mormftntul tui Avram Iancu,”29 Mai Vodă. In câmpia tragică ciela 1601, astăzi se face sărbătoarea gloriei. Brazdele de iarbă, coroane şi jerbe îmbracă movila simbolică deasupra căreia o cruce simplă de stejar ridică în slavă numele eroului. De jur împrejur, zeci de mii de oameni îşi mişcă, talazurile cu spumă albă de cămăşi, până departe, în fund. N’a fost de faţă niciun pictor care să prindă, acest moment unic în istoria noastră. Slujba parastasului se face pe terasa de lângă mormânt şi se poate vedea de pretutindeni. Soarele îşi joacă, lumina pe firul odăjdiilor preoţeşti, pe mantia nărânzată a Reginei, pe casca de oţel a Regţelui, pe pânzele fâlfâitoare ale steagurilor. Statura biruitorulkii de azi se proectează, pe lângă crucea lui Mihaiu, mândră, pe fondul muiau aripele in gloria acestei zile,—sufletele mo’rţilor... ...Panegiricul se sfârşi. Cu câtă părere de rău îţi deslipeşti sufletul din înnălţimi ca să-l readuci în tine însuţi. Şi când te-ai regăsit, când s’a deşteptat din nou în tine omul obinuit ce aţipise o clipă,, ţi se pare că te cobori de undeva de sus, dintr’o regiune pură unde ai trăit în uitare de sine, înnecat în valurile de lumină ale unei existenţe colective ideale. Deşteptându-te, coborându-te ai impresia că sus în urma ta, s’a fărâmiţat unitatea acestei existenţe imateriale şi tu nu eşti decât o fărâmă din ea, recăzută în tine însuţi... Pe brazdele de iarbă ale mormântului, Regele şi Regina aruncară, flori, îngenun-chiară şi murmurară cuvinte de rugă. In www.dacQFomanica.ro 281 N'o. 13 şi 11, IU 19 LUClsAFAKUI. minte îţi revine Godefroy de Bouillon, în lorică de cavaler, liberator şi frânt de umilinţă! pe lespedea Sfântului Mormânt, de unde a ţâşnit lumina mântuirii. Pentru poporul ardelean, ,,drăguţul de împărat”—expresia e împrumutată şi neromânească,; de-ar fi avut un corespondent sufletesc ar fi făcut din ea o expresie românească,,—„drăguţul de împărat” era un fel de lehova inaccesibil, care tuna poruncile din norii lui de purpură, dela Viena. Nimeni nu l-a văzut şi n’avea să-l vadă. Muritorii de rând nu se puteau apropia de tronul lui. De aceea, când împilatul românesc se coborî cu împărăteasa, familiar şi cald, în mijlocul poporului de pe Câmpia Turzii, a (fost întâiu o uimire : un lucru de necrezut, —şi apoi o bucurie din acelea care trec peste suflete ca o vijelie peste arbori. Ordinea se strică şi sfiala dispăru. Mulţimea dădu asalturi aprinse : fiecare se întrecea să-şi atingă buzele de-o mână sau măcar de o haină regală. Uralele şi cântecele cloco-tiau în văzduh. Bătrânii, femeile strigau : Trăiască mântuitorul nostru care a venit ■/re pământ să ne mântuiască! Bucuria lor se descărca printr’o violentă vărsarea de lacrimi. Cine avea norocul să. prindă mâna Regelui ori a Reginei o săruta nu odată, ci de două, de trei, de patru, de cinci ori şi cu greu o lăsa, constrâns şi ghemuit între cei cari aşteptau tremurând să le vină rândul. Copiilor în cămăşuţe albe, Regele le împărţea în deosebi mângâieri, şi cuvinte de veselie spunea moşnegilor cu plete colilii. Un freamăt mare ca vuietul apelor în furtună, creştea împrejurul lor şi în ceasul acela Suveranii erau prizonierii dragostei populare. N’am crezut că. admiraţia şi recunoştinţa pot lua vreodată., înfăţişarea aceasta de forţe mistice, furios de entusias-te, curgând în şiroaie de lacrimi şi’n torente de suflet. N’am crezut, dar am văzut Ia Turda. In carne şi oase, poporul îşi adora simbolurile libertăţii. Simbolurile acestea le-au do'rit, erau acum ale lor, le (puteau culege în ochi, le puteau pipăi, le puteau săruta vesmintele. Atingerea lor era făcătoare de minuni ca atingerea puterilor religioase. Polporul acesta care ştie să iubească elementar şi vijelios, va creia mâine legenda Regelui liberator care este atât de mult oim, atât de mult tată. şi frate în mijlocul supuşilor, şi va îmbrăca pe regina Maria cu hlamida de aur a zânei celei bălae, stăpâna plaiurilor. In gară. întreb pe o mătuşică veselă nevoie mare: , — Ei, măicuţă; ai putut să vezi pe Măriile lor? — Apoi numai atâta? Li-am sărutat şi mâinile. Să ni-i trăiască Dumnezeu! A venit de-acum împăratul cel adevărat. S’a dus de parcă, n’ar fi fost „drăguţul de împărat”. E plin de-o adâncă, semnificaţie conduc-ductul etnografic dela Alba Iulia. Rând pe rând trec satele simbolizând ocupaţia casnică, muntenească şi câmpenească. Iată întâiu un splendid cortegiu de nuntă. In mijlocul flăcăilor şi fetelor, între chiuituri şi ciocnete de pahare, mirele şi mireasa îşi înclină, tinereţea către tribuna regală. In alaiu un taur de jertfă împodobit cu panglici şi scoarţe; câţiva voinici îl joacă din coarne. Trec călăreţi din Sebeş cu bogate eşarfe naţionale. E plină de haz ţurca sau turca, din al cărei bot grotesc păcăne tânărul ascuns înnăuntru. E o datină populară cu origine depărtată. Purtând cununi de albăstrele şi mănunchiuri de spice,, cu secera lucie pe umăn> cântă pâlcurile seceră.torilor şi secerătoarelor. Iată o şezătoare de furcărie.. Mâini delicate smulg firul din caiere albe şi din fuioare de bo-rangic auriu. Trec plugari şi cosaşi. Aceştia din urmă sunt înoţi; coasa lor e uneltă la fâneaţă şi sabie la vremuri năstruşnice. O gospodărie interioară: o fată ţese la răz-boiu, altele năvădesc, una 'face ţevi. Carul lor se opreşte, o ţărancă se coboară cu fetiţa ei şi fac Reginei daruri de pânzeturi înflorite. Alte care se opresc. Femeile îi aduc costume naţionale, scoarţe, naframe. şervete. Trec saşi cu fanfare. Darurile lor sunt de hrană.: prăjituri, caşcavaluri. Din nou alaiuri de nuntă. Jucătorii şi ehi-uitoarele agită, ploştile cu vin, fac libaţii şi beau în sănătatea „măriei sale”. Minerii dela Pietroşani şi dela Uioara aclamă dinastia. Ei sunt socialiştii Ardealului. Cei dela minele de aur, aurarii, aduc Regelui o scânteietoare bucată de „aur din băile noas: tre, mă.iestate!”. Veseli căjuşari din O-ră.ştie, cu ciucuri mari la genunchi. Alte se-cerătoare trec jucând. O faţă coboară şi dă Reginei o furcă simceliţă măiestru, cu fuior de borangic. Toată vremea, suverana o ţine în mâna stângă, Ca un simbolic sceptru gospodăresc. Buclele sale blonde se îl-frăţesc cu borangicul, în timp ce mâna dreaptă, salută necontenit poporul care trece. Din distanţă. în distanţă care de copii, www.dacQFomanica.ro 292 LUCEAFĂRUL No. 13 şi 14, 1919 băieţaşi şi fetiţe cari flutură batiste şi urează, cu glasuri subţirele. In veselia generală, ei aduc o notă nespus de drăgălaşă. Vin podgorenii. Din pământul aşezat (în care se ridică, ipe araci coarde verzi de viţă. , Unii înfăţişează, culesul, alţii călcatul strugurilor. Un gospodar opreşte plă.vanii, şi împreună, cu femeia şi feciorii lui, vine cu o tavă înqărcată de pahare cu vin negru. Pe treptele tribunii, familia lui ciocneşte cu familia regală. Cele două familii beau ca nişte rude ce nu s’au văzut de multă vreme. E un entusiasm care nu se poate cuprinde în vorbe. Dar acest ciocnet de pahare te va urmări multă vreme. In poezia lui bucolică, trăieşte întreg răsunetul vremurilor noui pe care le respirăm. cirea clădirilor moderne, zidurile mohorâte ale cetăţii arhaice, muşcate de timpul ucigaş. La Alba Iulia, episcopia romană are o bibliotecă, nepreţuită de manuscrise rare şi de tipărituri din întâia epocăs. U-.nele manuscrise vin din vremea lui Carol cel Mare chiar. O mare parte din spiritul medieval se păstrează în filele acestea galbene cu mireasmă veche şi migăllite cu o desăvârşită artă de vestiţii călugări minia-turişti. Sunt aici ediţii rare, pe care nici bibliotecile Apusului nu le au decât în număr de trei sau patru. In ţara de dincoace de Carpaţi, supusă vraiştei barbare, arta a înflorit târziu şi poartă cu totul altă marcă. Civilizaţia bizantină ortodoxă este evocată de bisericile noastre. Evul mediu de marcă occidentală Cu o libertate de mişcări, cu o spontaneitate făr,ă pereche, cu o fantazie incomparabilă, poporul aducea la Alba Iulia, nar tura toată, să se închine stăpânirii româneşti. * Intre bogăţiile Ardealului, un loc de seamă îl au comorile de artă istorică. Dominaţia maghiară şi-a înfipt aici castelele vaste şi somptuoase, sub arcadele cărora dorm amintiri feudale. Puterea catolică şi-a ridicat biserici care rămân monumente ale arhitecturii gotice. Patinate de veacuri, ele te întâmpină. în fiecare oraş, înălţându-şi cele dintâiu, peste acoperişuri, ogivul catolic al turnurilor. In Cluj e una din cele mai vechi şi mai frumoase catedrale. Acolo, la fiecare pas apar, printre stră.lu- îl are Ardealul. Istoria şi arta noastră se îmbogăţesc astfel cu monumente care ne-au lipsit până acum. * La Blaj, în satul modest, în cetatea seculară: a spiritului românesc, ajunserăm târziu sub seară. Lângă catedrala greco-catolică, în faţa şcoalelor celebre ieşite din gândul lui Inochentie Klein, acelaş fluviu de popor curse repede, tumultuos şi mai vijelios ca oriunde. Oraşul e luminat întreg cu lumânări. Torţele purtate de tineri liceeni îşi pâlpâiau vâlvătăile în amurgul mistic şi aruncau peste cortegii fă.şii de purpură, tremurătoare. Era în efectele acelea de lumină, un farmec fantastic. Şi poporul care venea, venea, venea necontenit, părea învesmântat în odăjdiile scumpe www.dacQFomanica.ro No. lâ şi 14, 1910 LUCEAEARUL m ale vechilor lui episcopi. Cu tropote, cu cântece şi aclamaţii, însufleţirea crescu covârşitoare. Sufletul istoric al Blajului păr rea că, isvorăşte de pretutindeni şi se adaugă mereu. In umbrele serii pluteau fantomele marilor cărturari ai Cetăţii sţfinte. Clipa aceasta a fost vieul lor mai mult decât al oricăror altor apostoli ai neamului nostru. Ei îşi trăiesc aievea visul în ur< maşii aceştia de un entusiasm înfiorător. Şi’n seara care poposea pătrunsă de freamăt peste Blajul luminat de torţe şi de lumânări de ceară, am înţeles din acea uriaşă isbucnire de viaţă ce trebuie să fi fost acjunarea memorabilă dela 1848, aici aproape, pe câmpia Târnavei duh cuvântul de foc al lui Bărnuţiu. i * Sibiţul păstra cea mai frumoasă manifestaţie. Adăugaţi la variata defilare dela Alba Iiulia nu ştiu ce distincţie, aş putea zice stilizare, scă.deţi o mare parte din en-tiusiasmul de acolo, şi veţi avea o ideie vagă despre conductul etnografic dela Si- biu. Era, înnainte de orice, o feerie. O fan-tazie de năzdrăvan adunase curcubeele cerului fărâmiţate, faţa luncilor înflorite, zăpada crestelor de stâncă din apropiere, întunericul nopţii, trandafirii aurorii şi purpura amurgurilor, verzuiul cristalin al izvoarelor, le amestecase laolaltă prin fel şi chipuri de colori, le orânduise în liniile cele mai meşteşugite şi le aşternuse cu un gust definitiv pe pânza iilor, pe fote, pe marame, pe scoarţe, pe panglici, pe steaguri şi 'peste tot ce 's’a arăfalt şi-a licări t sub raza soarelui în ziua aceea. Portul nostru naţional răsfrânge într’însul tot mediul cosmic, fie cel de pădureancă, cu năframă roşie ca focul, fie cel de săiişteancă—alb şi negru, îngânarea de zi şi de noapte,—fie cel de Tulgheş şi de Buciumeni cu cojoacă felurit împodobită, fie cel de bănăţeancă ale cărui jurubiţe neţesute cad ca o cascadă despletită. în şuviţe irizate, fie cel de Argeş sau de Muscel, ale cărui fote licăresc în ape argintii şi .aurii ca lanurile de grâu şi de orz copt, bătute de vânt. Arta noastră populară al cărei simţ l-a trezit, fără îndoială,, natura însăşi, a făcut din costumul ţărănesc o capodoperă în care se rezumă întreagă această natură splendidă care a inspirat-o. Chipuri frumoase pretutindeni, dar nicăieri mai numeroase, zâmbete deschise pretutindeni, dar nicăieri mai distinse prin discreţia lor, mişcări de salutare şi de îndhinare pretutindeni, dar nicăieri mai mlădioase, urale pretutindeni, dar nicăieri mai potolite. Poate prea conştient de frumuseţea lui, conductul etnografic de la Sibiu apărea mai reţinut ca celelalte. Coardele sufletului vibrau în surdină. Lăsau să vorbească, să încânte, să alcame, să. se închine linia, colorile, form'e£e,ţ tinereţea, frumuseţea desăvârşită, în tăcuta ei maiestate. Trecea un popor de ţărani! In-chideai ochii : te durea şi te ameţea atât belşug de artă, atâta risipă de zâmbei, atâta înnăjţime de nobleţă naturală. In poenarii aceia cu robuste figuri de voievozi şi în săjiştencele acelea albe şi delicate ca nişte domniţe, simţiai că s’a întrupat, indiscutabil, aristocraţia rasei noastre. Nichifor Crainic Interior Lucrezi... E noapte şi din sobă focul Abia ’ncălzeşte camera ’ngheţată.., Şi eu privesc din colţ, tăcută, jocul Mânuţei tale ’n pânza dantelată. Pe lucru îţi pleci capul mai senină, Mai blândă, par’c’ai ţese-acolo viaţa Nebunelor iluzii... si-o lumină > De lampă te mângâe; restu-i ceaţă... Maria Hinna www.dacQFomanica.ro 394 LL'CLAl’ARl‘1, N’o. i:j şi l i, 1919 In tren Trenul către Oltenia pleca din gara de Nord la şapte şi treizeci şi cinci dimineaţa. Călătorii se grăbiseră să vină la ora indicată. Totuşi o neplăcere îi întâmpină.; din cauza unei deraieri pe linie plecarea se amânase la nouă. Lucrul acesta uu-i împedică însă pe cei de clasa lll-a şi a «II-a, să-şi ocupe locurile din timp. Doar cei de-a l-a, siguri că vagoanele lor nu se vor umple aşa uşor, rămăsese în restaurant. Iată. de ce, când doamna Adela Mărgineam! intră. într’unul din vagoanele acestea luxoase, gă.si mai toate compartimentele libere. îşi alese unul la întâmplare şi făcu semn celor doi hamali şi slujitorului, care-o însoţea, să aşeze bagajele pe reţele. Când rămase singură—Slujitorul plecase la clasa treia—scoase dintfr’o geantă o oglindă, şi-un puf 'de pudră, se găti puţin, îşi zâmbi uşor, redeveni serioasă şi, după ce puse totul La loc, desfăcu o carte pe care o avea alături: „Les grands musiciens d'aujourd’hui et d’autrefois“, opera unei celebrităţi critice franceze. Căci doamna Adela Mărgineanu era mare iubitoare de muzică. N’avea talent', e 'drept; cânta la pian potrivit după. cum recunoştea şi dumneaei. In schimb, nu-i rămăsese concert, reprezentaţie de operă, festival, în sfârşit ori ce fel de producţie muzicală;, bine înţeles clasică;, la care să nu se fi dus. In saloanele ei — doamna Mărgineanu era grozav de bogată şi văduvă de curând— veneau cei mai aleşi fii ai muzelor. Dar dintre toţi, cei mai bine primiţi erau muzicanţii. Căci slăbiciunea d-nei Mărgineanu epa să discute muzică. Cunoştea toţi compozitorii din începuturile evului mediu şi până. astă-zi; putea să. se pronunţe despre opera fiecăruia cu aprecieri sigure şi cu un anume vocabular tehnic, împrumutat din cronicile revistelor artistice. Ştia pe toţi marii executanţi. Pe mulţi nu-i auzise, e drept. Totuşi vorbea de meşteşugul lor cu o com-petinţă. uimitoare. Trecea drept una din cele mai culte femei ale elitei bucureştene. In dimineaţa aceasta era nespus de mâhnită, Supărarea dumneaei ţinea de două zile. Şi e uşor de explicat; nu se putuse duce la cel din urmă concert, la marele concert dat de tânărul şi mult apreciatul Aldescu, proaspăt sosit dela Paris. Nu-şi luase bilet din timp. E drept că| i se atrăsese atenţia ; dar răs- punsese foarte mândră, că n’are timp pentru toate mediocrităţile. Iată însă că, două zile înnainte de concert, unul din amicii ei artistici îi dădu câteva lămuriri asupra lui Aldescd. Speriase Parisul; sonate la modă în toate saloanele mari ale occidentului ; două simfonii cu succese rare, un act delicios Ia opera comică:. Un singur defect pentru noi Românii: nimic românesc în ele. Totuşi nepreţuite. Amicul artistic plecase însă, uitând să-i spună, că e p mare goană după bilete şi că acum, abia la samsari de s’or mai găsi. Aşa că. în ziua concertului, când doamna Mărgineanu şi-a adus aminte de ele, peste putinţă, s,ă mai găsească vreunul. Rugăciuni la prieteni, la prietene: nimic! Ci;ne s’ar fi lipsit de-o astfel de seară ? Nebunie să. te gândeşti doar la acest lucru ! Şi-a doua zi, ce zarvă ! Ce laude în ga* zete ! Ce discuţii înfocate în lume! E geniu sau talent! Ori ce-ar fi putut fi, un.'lucru e sigiur ; doamna Mărgineanu era grozav de amărâtă, In loc ca ea să fi ştiut, cea dintâi, de venirea Iui în Bucureşti! In saloanele ei să. fi făcut el cunoştinţă cu bucureştenii ! Durere şi desnă.dejde! Prea târziu! Dar cui i-ar fi trăsnit prin minte, că o celebritate aşa de mare ar da un concert tocmai la sfârşitul lui Iunie, când toată lumea e gata să părăsească oraşul! Când ea era atât de ocupată cu pregătirile mutatului Ia moşie! Trântită leneş pe canapeaua roşie de pluş a compartimentului, cu ochii pe carte, doamna Mărgineanu părea celor ce treceau prin coridor că e adâncită în citire. De fapt era adâncită, numai în necazul dumneaei. Culmea, să spună prietenelor acelora că. n’are timp pentru toate mediocrităţile. Ce-or râde ele acum ! Intrarea a doi streini în compartiment, o întrerupse din gânduri. După înfăţişare păreau doi negustori bogaţi, burtoşi amândoi, unul scund şi altul înnalt, dar amândoi în haine negre şi cu veste albe. La vederea lor, doamna Mărgineanu strânse nările cu dispreţ: „Brute!" Pe urmă. se I.ăsia iar în voia necazului ei amar. Şi sîmţăjm|â;atul lacesta supărător crescu cu atâta furie, că în curând nu maî putu smeri de Ioc pe cei doi burtoşi, care discutau, ai voce scăzută, de afaceri, în colţul lor. Ii fu ciudă, şi pe tren că întârzie www.dacQFomanica.ro No. şi 14, 1919 lA'a-iAI-AlU'l. 29*> atâta. In sfârşit avu un fel de mânie totală», o scârbă, fără margini pentru toată lumea, ca şi pentru ea însăşi. Deodată uşa se deschise din nou şi doi tineri intrară. Păreau amândoi băeţi de oameni bogaţi, studenţi pe semne. Cel dintâi înnialt, voinic, oacheş, cu plete mari sub o pălărie cu borduri şi mai mari. In mână. ţinâa o cutie de vioară. Celălalt tot aşa de înnalt, de voinic şi de oacheş, dar fără plete, purta o geantă de mână, pe care-o aşeză pe reţele alături de cutia vioarii celui dintâi. Pe urmă. se sărutară amândoi prieteneşte, îşi Spuseră vorbe de despărţire. Apoi cel fără plete eşi. Dar reapăru repede în uşa compartimentului. — (Măi Gică, hei n’auzi... Aldescu ! — A... ce? se întoarse cellalt, care tocmai măsura de sus, până jos pe doamna de alături. — Măi să mu uiţi cărţile alea două, de care ţi-am spus aseară! — Vai de mine ! Apoi plecă, de-abinelea. Când pletosul o prîvisej doamna Măr-gineanu îşi strânsese nă,rile în acelaş gest de dispreţ, ca la vederea celor doi negustori. Pe dumneaei n’o impresiona aşa cu una, cu două., o cutie cu vioară, chiar la braţul unui tânăr frumuşel şi bine făcut. Dar când auzi de Aldescu, inima îi svâcni cu atâta putere că) i se păiru c’a auzit-o toată lumea. Un tânăr cu plete, cu vioară în mână, pecare-1 chiamă Aldescu; călătoreşte şi cu clasa I. Fără îndoială, ăsta e! Roşi deodată, strânse buzele, închise ochii pe jumătate. Păru că visează. Apoi deodată şi-aduse aminte de cartea, pe care-o uitase închisă pe genunchi. O ridică, uşor şi o deschise, plictisită, ţinând-o' în aşa fel Cu mâna să; nu i !se vadă titlul dintr’o dată. Apoi băgând de seamă, ca celălalt e curios să ştie ce citeşte, prin gesturi nespus de naturale, lăşă să se vadă printre degete numele autorului; pe urmă după două minute dădu la iveală jumătate din titlu. Apoi fu foarte surprinsă., când la o mişcare a feţii, descoperi pe Aldescu, privind spre carte cu admiraţie, şi aprobare. încruntă, ochii, necăjită par’că de curiozitatea lui, închise cartea şi-o aruncă alături aşa ca titlul să cadă dedesupt. îşi trecu mâna peste păr, îşi răzimă capul de speteaza canapelei şi închise ochii. Apoi lovi nervos cu piciorul în podea. Era bine doamna Mărgineanul Când vrea dânsa, era chiar straşnică,. De acea, până şi cei doi negustori întrerupseră vorba un timp, ca s’o privească. Aldescu era pierdut. Deodată la o nouă mişcare a ei, geanta depe genunchi căzu jos. Aldescu se repezi. — Doamnă, mă scuzaţi... Ea deschise ochii alene şi răspunse cu un surâs, cum numai în ocazii mari împărţea. — Merri — Doamnă, dacă nu sunt indiscret, îşi luă el inima în dinţi, nevrând să scape prilejul, v’am văzut citind... Ii vorbea foarte sfios, sigur că. după gestul cu cartea o să-i răspundă supărată. Dar îl uimi bună voinţa şâ igraţia, cu care-i răspunse. Convorbirea începu însufleţită din amândouă părţile. Era doamna Mărgineanu meşteră mare în a-şi ascunde gândurile şi a lăsa să se înţeleagă ce vrea ea. Dar şi Aldescu era băiat de lume şi deştept, că să nu priceapă uşor, că ea dorise mult şi-i făcea o nes»-pusă, plăcere conversaţia asta. — I-am luat ochii încă dela început, de când o priveam, îşi zise el. In curând ajunseră la cunoştinţă. — A... doamna Mărgineanu... ce fericire ! Am auzit atâtea de Dumneavoastră, îmi daţi voe: Aldescu... —• A... Aldescu...Tocmai mî s’a părut c'aud numele ăsta adineaori... când v’a strigat prietenul... dar n’am înţeles clar... Nespus de încântată... Marele nostru compozitor ! . Şi fără să-i dea timp să-i răspundă, începu ca o avalanşe: — Inchipuiţi-vă că n’am putut să iau parte la concertul Dumneavoastră, Ah! prietenii! Să mai crezi în prieteni, A fost par’că un complot în contră-Pii, o intrigă savant condusă... Restul discursului continuă, jumătate în franţuzeşte şi jumătate în româneşte. Ţinu zece minute. In decursul lui fură, rostite trei citate englezeşti şi unul nemţesc. Se pomeni şi de Palestrina. Dar Aldescu nu-1 auzi de cât pe jumăi-tate,( atât cât să înţeleagă despre, ce e vorba. Căci Aldescu era pierdut în cele mai negre gânduri; se numea şi el Aldescu e drept, dar nu era el marele compozitor. Nici nu se’nrudea cu acela şi nici nu-1 cunoştea personal. Dar îl ştia: fusese la concert. Ce confuzie! Era 'de aşteptat şi totuşi nu se gândise la ea. Vot să; scoată pe doamna Mărgineanu din nedumerire. Dar dânsa tocmai îi făcea eleogiul compoziţiilor : — Stăpâniţi bine contra punctul. Şi pe urmă. puţin wagnerianism în plirră frazare italienească, e ceva uimitor. Păcat că www.dacQFomanica.ro LUCfeAFARtL No. 13 şi 14, 1&19 CM n’am auzit nimic de Dumneavoastră, Dar cum spun, îmi spunea prietenul meu, un hun cunoscător. Şi ţineam aşa de mult să vă cunosc, aşa de mult... Mais comment do ne?. ' Şi iar pe franţuzeşte. Era atât de fericită de noua cunoştinţă, că Aldescu îi văzu dinnainte figura nespus de desamăgită, pe care ar fi făcut-o, spu-nându-i adevărul. Prin urmare numele aceluia îi dădea atâta avânt. Nu pletele lui mari şi pălăria enormă. Nici ochii lui atât de negri şi de focoşi. Aşa dar, ea-i auzise bine prietenul, când îl strigase pe nume la început. Ntu i sie păruse, cum zicea. Şi de acea îi înlesnise apropierea! Pentru un numei! Sărmanul Aldescu ! In clipele acelea el încercă, un simţimânt cu totul nou pentru dânsul; o gelozie surdă pe omonimul lui. Căci el nu era de cât un simplu diletant fără pretenţie şi—ştia bine el—atât avea să. rămână. Prin urmare, de aci înnaintei, toţi şi mai ales, ce nefericire, toate, câte-I vor vedea cu vioară şi cu plete şi vor auzi că-1 chiamă Aldescu, îl vor întreba desigur: — A dumneata... marele... ilustrul.. ' O nu, avea să răspundă el, din contră. eU.. eu sunt., sunt., din contră.. Ce să. răspundă? Ce-i el? Nimic: un diletant. Iar întrebătoarea, redevenind foarj te gravă. . , | — 'A,'nu eşti dumneata... scuzaţi vă. rog../ credeam... Toată, viaţa avea desigur sjă! i se întâmple asta. Cât va trăi cel.ălalt. S’a isprăvit); or nu mai umblă cu vioaira, or îşi schimbjă numele. ■ In vreme ce Aldescu ajungea la aceastăi dureroasă concluzie, doamna Mărgineanu ajungea la un alt punct al discursului ei. Ii explica anume de ce călătoreşte cu un tren de persoane. Era sigură, că pentru toată lumea prezenţa unei doamne ca dânsa într’un tren de persoane', e o in'edumerire. Şi pe . urmă Aldescu putea săfşi închipue cine ştie ce. Lucru foarte uşor dealtmin-teri; cu automobilul nu se pfutuse; se ducea prea departe, în Oltenia. Pe urmă expresul pleacă prea de dimineaţă, la patru jumătate. —- Şi-ţi închipui... — jO da... Ce gât sculpturat avea doamna Mărgineanu ! Şi ce proifil! Dar mai ales ce privire ademenitoare, ce zâmbet făgăduitor! Şi toate acestea ar putea să dispară dintr’o dată, la un singur, cuvânt, ca o comoară fermecată,: l i ; — Nu sunt eu acela ! • ‘ ' , Deodată o dâră de lumină străbătu cree-rul lui Aldescu. La urma urmei de ce să nu lase el lucrurile aşa, de ce să nu se folosească de numele acesta, care avea să-l chinue o viaţă întreagă O mică excroche-rie sentimentală. Singurul mijloc de răs-bunare, contra celui ce-i fura liniştea pentru toată viaţa! Şi fără să mai stea mult pe gânduri îşi luă. rolul în serios. Inceph să-şi dea aere. îşi trecu mâna prin pă.r şi privii pe convorbitoare, cu ochii visători. Apoi, ca şi dând s7ar fi trezit dintr’un vis prea dulce, privind-o cu atât nesaţ, tresări, scuturându-şi pletele. Pe urmă începu să-i vorbească; glasul îi tremura puţin. Ea-i răspundea cu surâsuri) vagi şi-i, primea complimentele cu priviri în jos şi cu pete de roşaţă în obraz; lăsa să se vadă că-i plac. Se pierdură atât de mult în ameţitorul joc de vorbe fine, că. urnirea bruscă a trenului, care se (punea în sfârşit în mişcare îi surprinse neplăcut. Odată cu zgâlţâitul vagonului se cies-chise şi uşa. O arătare lungă şi subţire apăru în cadrul ei. Apoi arâîarea şf întoarse repede capul. — Aici, aici... e loc aici... şi se dădu Ia o parte să facă loc unui domn elegant, grav, potrivit la înnă.lţime, robust şi pântecos. — Eu rămân afară, rosti arătarea subţire şi înnaltă. Când aveţi nevoe, mă strigaţi. — Să. iei bine seamă la cutia din mânăi — Asta-i acuma, azi o duc întâi... Cutia despre care era vorba şi pe care cei din vagon n’o vedeau era tot de vioară. Nou venitul se aşeză alături de cei doi negustori burtoşi, în faţa lui Aldescu. îşi scoasq pălăria şi se mângâe pe frunte şi pe păr. Pe urmă începu să privească pe rând pe cei din jupu^i. . / , , Aldescu nu putea să-l vadă decât prin ceaţa norilor, în care plutea. Totuşi i se păru o figură cunoscută! Dar unde-1 mai văzuse? Unde? Deodată rămase cu gura şi cu ochii căscaţi. Afurisită întâmplare! Pântecosul nu era altul de cât, de cât Aldescu, Aldescu compozitorul. Instinctiv Aldescu, Aldescu diletantul, duse mâna la guler. Simţea că se sufocă. Primul gând îi fu, cum s’o şteargă mai repede. Dar tocmai atunci doamna Mărgineanu îl întrebă ceva. Nofroc că-i vorbi încet. Ii ră(spunse cu vocea stinsă, uitân-du-se pe furiş, la celăilalt. Dar acela scoase un jurnal şi se ascunse cu totul, după; el. Inima îl mai lăşă atunci. Prinse oare-care curaj'. La a doua întrebare a ei îi ră.spunse www.dacQFomanica.ro C. Brancuşi: BRONZ www.dacQFomanica.ro I 'Li II I -I1 V V V ** www.dacQFomanica.ro i No. 13 şi 14, 1919 LUCEAFĂRUL 297 pe şoptite. Ea-i vorbi atunci tot pe şoptite, găsind că era şi timpul; prietenia lor fatal trebuia să. ajungă Ia şoaptă. Căci. acum venise rândul micilor dulcegării, al subîn-lesurilor cu înţeles, al apropierilor nevoite de picior, al atingerilor de mână.. Ce putea să< audă cel din fată, decât vre-un cuvânt ră.sleţ şi-atât! Dar dacă. acest cuvânt ră.slet e chiar numele lui? La urma urmei o să, înţeleagă şi el, că. s’a nimerit să stea'în vagon, cu cineva, cu care se potriveşte în nume. Şi e destul de trăit la Paris el, ca să nu se amestece nepoftit în vorbă, O să-şi închi-pue că, are în fată doi soţi luaţi de cuj.;â.n'd. Păcat că doamna avea atâtea bagaje, că i-ar fi propus să se mute în altă parte. Ori ce s’o întâmpla la urma urmei., rolul trebuia jucat până la capăt. Mai ales acuma, când doamna Mărgineanu îi propunea să se oprească la dânsa la moşie cel puţin trei zile dacă nu poate mai mult. — O să cântăm toată ziua, zicea dânsa. ■ — De sigur toată, ziua, răspundea dânsul, gândind cum o să-i plesnească o coardă ca prin minune, la primele note. Nu exersase până acum nimic din opera rivalului neaşteptat. Convorbirea aluneca înainte sglobie şi în surdină, Aldescu se gândea cu sufletul plin la cele trei zile, pe care le va petrece la doamna Mărgineanu. La urma urmei cele trei zile puteau să se transform'e, într’o săptăpiână. Şi privea pe celălalt, pe Aldescu compozitorul cu un aer de învingător. — Amice ştii dumneata că în curând voi pluti în etker? Şi-asta "’n numele dumitale? Dar Aldescu compozitorul nu ştia nimic. Intr’una grav, el puse ziarul alături, bătu cu degetele toba pe-un genunchi, scoap se din buzunarul ves'tei un obiect mic, negru şi lucios. Era o surdină, de vioară, pe care începu s’o învârtească între degete; vre-un tic nervos. Doamna Mărgineanu înţelese atunci, că are de aface tot cu un muzicant. Şi-un demon nevăzut de mic o muşcă atunci de buze. Trebuia arătat individului cu surdina, care-şi dă atâtea aere, pe cine avea în faţă. ' . Domnule Aldescu, zise ea deodată tare, vai ce lapsus! Care-i titlul actului dumneavoastră, jucat la opera comică ? Tăcere adâncă, apăsătoare, înfricoşetoa-re. Apoi, într’u târziu., o voce răguşită, neegală, stranie, intonă ca un cârstei bătrân. ■—• Flueraşul de fag... Aldescu diletantul nu mai ştia ce vorbia. - Cum? Nu...- A«â.'asta poate, e în lu- cru... Nu, cea jucată... a., uite ’mi amintesc Fiancee d’Abydos... De bun.ă seamă mai rămăsese o fărâmă de viaţă în Aldescu de putu să mârâe:... Mda... Un da, de care se sperie şi el şi i se păru curios de ce l-a mai zis. Stătea cu capu.1, pe spate privind ţintă, la cel care avea să-i dea lovitura de graţie, pe care o aştepta. Dar nu vedea nimic. Căci, făcuse nişte ochi mici, mici... In schimb Aldescu celălalt bulbucase nişte ochi enormi. La început încă. mai stătu câtva nedumerit. Aproape că nu înţelegea nici el nimic. Dar doamna Mărgineanu avu grijă, s,ă-I lămurească în curând : — Vai, simfonia în la mjnor, aş vrea s’o aud. Trebue să fie într’adevăr ceva impunător. Când vom fi împreună toată ziua mi le vei cânta, nU-i aşa? A... dar te pomeneşti că n’ai notele... Da ce mai întreb? Un compozitor îşi ştie opera pe dinafară Adică, se poate şi contrariul... Să-ţi spun o întâmplare... mi-a povestit-o., da., maestrul Bonboni .. a, e nelipsit din casa mea... Mă pomenesc cu el într’o zi: „Madame Mărgineanu", îmi spune, „să-ţi povestesc o anecdotă nostimă din viaţa lui Bach... Compozitorul se lămuri pe deplin fără să mai aştepte sfârşitul povestii : o doamnă amatoare de muzică s’a întâlnit în vagon cu un tânăr cu vioară şi plete; au intrat în vorbă cum se întâmplă de obicei în vagon. Tânărul s’a dat drept el... Aldescu ; a văzut că se prinde şi... Compozitorul făcu o mişcare, Diletantul alta de nerăbdare. Acum avea să urmeze lovitura de graţie. Şi diletantul redeschise ochii hotărât s’o înfrunte cu bărbăţie. Dar când o văzu în faţă, podeaua îi fugi de sub picioare. Căci artistul, artistul cel mare zâmbea. Masacrul începuse deci. Aldescu diletantul aştepta, aştepta umilit. Dar Aldescu compozitorul zâmbea, zâmbea înna-inte; el era un mare artist şi îndrăzneala tânărului îi plăcuse ; faptul că se folosise de numele lui îl măgulea, iar încurcătura în care se găsea acum îl înduioşa. Era atrăgătoare, e drept, doamnă Mărgineanu. Dar câte femei ca dânsa nu cunoscuse e,l? Şi câte n’avea să mai cunoască! Aşa'că putea să facă un mic dar şi bietului băiat cu plete şi cu visuri, cum fusese şi el odată. Deodată compozitorul observă că doamna Mă rgineanu a început să-şi dea "seama de îngă.imeala cu care-i răspundea cel t'â-tăr; se uita la el foarte înciudată. Atuncf fără, să zică o vorbă' se [sculă!, jişi luă pălăria şi jurnalul şi trecu în alt compartiment. G. Mihăescu www.dacQFomanica.ro 298 LUCEAFĂRUL Moartea lui Arthur Trad. în ritmul original după Morte d’Ar.hur de Tcnnyron Al luptei vini răsună 'ntruna Prin mun(ii de pe (armul nalt al mărei, întreaga zi, şi unul cule unul Căzură ’n jurul regelui Arthur Neasemuiţii cavaleri ai mesei. Rănit ju regele aiul de greu, Că, Bedivcre il ridică in bra(e — Din cavaleri doar el mai rămăsese. Şi ’nh’o capelă-l duse, nu departe De câmpul unde se dăduse lupta. Intr'o capei' aproape năruită. Cu crucea gata ca să cadă, /runtă, Ce stu pe-o limbă (le pământ pustiu. De-o parte marea, iar de altă parte Lucea supt tuna plină un lac întins. Şi zise atunci Arthur lui Bedivere • Cu ziua care a pierii, pieri Şi-acel mănunchi vestit de cavaleri Cum lumea na mai pomenii vre-odatâ. Mi-au adormit acum pentru vecie Acei pe cari atâta i-am iubit, Şi nici-odală, nu mai cred să vie Acele vremi când ne plimbam cu toţii In Camelol, prin săli şi prin grădini Şi sufletele ni-le încântam Cu povestiri de /apte vitejeşti. Şi acei pe cari eu i am ridicai, M'au doborât acum-deşi Merlin Jura c’o să mă mai întorc odată Pe tron — dar ce va Ji să vie, vie! Lovilu-m’au prin coif atât de greu. Că n’aşi putea s’o duc nici până mâine De nu va sta cu mine cineva. De-aceia tu, ia-mi spada Excalibur Ce fu mândria mea — căci (i-aminleşti Cum intr'o dup'amiz, odinioară, Ieşi din Iac un braţ, era în vară, înfăşurat cu lotul şi cu totu'n alb. Minune fără de asemănare, Şi cum vâsli spre spadă şi mi-o luai. Eu ştiu că am purtat-o, ca un rege. Iar de va fi cum-va intrun târziu Să mi-se cânte faptele-mi şi viafa, Apoi, să nu se uite şi aceasta! Dar nu mai sta, ia spada Excalibur Te du Ia lac şi svârle-o către larg Vezi ce-are să se’ntâmple şi-apoi Aleargă'ncoa şi'mi spune ce-ai văzul. Sir Bedivere cel îndrăzneţ, răspunse : Eu nu cred că e bine să te las Far' de ajutor, cum eşti rănit de greu. U n lucru cât de mic, şi-i de ajuns Ca să râpue pe un om rănit. Dar dacâ-ţi este vrerea ta aşa, O s'o ’nplinesc întocmai şi-o s'aştept Să văz ce-o să se’ntâmplc, şlo să-ţi spui- Şi-apoi ieşi din bisericuţun ruină. Şi îşi călă de drum printre morminte In care oasele îşi odihneau Puternici cavaleri din vremi apuse. De-asupra luna-şi revărsa lumina. Iar vântul mărei încărcat cu spumă Vuia într’una îngheţat. Mergând Prin stânci şi pe poteci inlorlochiale Şi scoborănd mereu, dădu de lacul Ce strălucea supt razele de lună. Acolo, se opri şi scoase spada, Iar luna lot tivind cu argint Un nor prelung, se prefăcuţi scântei Când cobora pe spada Excalibur. Căci lot mânerul era numai flăcări De diamante, hiacinte şi topaze, Un giitvaier făr’ de pereche a lume. Sir Bedivere atâta o privi, Că parcă fu orbit de strălucire, Şi gânduri de lot felul il munceau. Iar când fu gala s’o arunce'n lac Se răsgândi, şi-şi zise că-i mai bine S'ascunză spada printre stufărişul Ce şuiera în vânt, pe ţărmul trist. Şi-apoi se’nloarSe ’ncetişor, spre locul In care-l aştepta rănitul rege. Şi zise-atunci Arthur lui Bedivere : Fâcul-ai oare după cum ţi-am spus, Şi ce-ai văzul, ce auzişi acolo ? Şi Bedivere cel îndrăzneţ răspunse: Se lânguia doar apa printre trestii Şi valurile se sbăleau prin stânci. Iar regele când auzi aceste, Aproape gala să se stingă, galben, Ii zise : (i-ai trădat nu numai firea. Dar ţi-ai trădat şi-un nume fără pată Când mi-aduseşi răspuns, cum mi-ai adus, Răspuns nedemn de tine, cavaler, Şi de credinţa care mi ai jural-o, Căci alte semne s’ar fi arătat. S’ar fi ivit vre-un braţ, ori vre-un glas Ar fi rostit ceva, ori poale lacul S’ar fi mişcai în vre-un fel ciudat. E lucru ruşinos la om minciuna. Mi-eşti drag, şi te-am ţinut de bun, o viaţă, Că de aceia îţi mai zic: le du, Şi-a’şteaplâ ce va fi şi adu-mi ştire. Se duse-a doua oară Bedivere, Şi iarăşi coborî prin stânci şi’n drum Tot numărând la pietrele cu brumă, Era de data asta hotărât ■ Să ’ndeplinească ce-i se spusese. Dar când văzu mânerul minunat, www.dacQFomanica.ro No. 13 şi 14. 1919 LUCEAFĂRUL 299 Ciudat, şi, atât de măiestrii lucrai, Isbindu-şi palmele ’ntre ele, zise : Şi dacă spada o arunc de-acum, Voi nimici un lucru prea de preţ Şi lâră de asemănare ’n lume Ce ochii multor ar // încântat. Şi dac'aş face aşa, e bine oare ? De naş svârli-o, cui i-aş face rău ? E rău când nu îndeplineşti porunca, Căci tocmai asta jace firea legei, Dar oarer este bine ea să Iaci, Chiar şi atunci când regele (i o cere, O japlă jără nici-o folosinţă, Când tu în su/let i te ’npolriueşli? El e bolnav şi nu ştie ce jace, Şi ce-a re să rămâie după el De cât poveşti, fâr de crezare poate ? Păstrată în comoara vre-unui rege, Când va ji scoasă mai târziu la jocuri Vor zice toţi: e spada minunată, E Excalibur, spada lui Arthur, Ce dâruită-i fu pe vremi de-o zână Ce nouă ani a stal de i-a lucrat-o In lacu-ascuns de naltele coline. Aşa vorbi-vor cei bătrâni, şi tofi Acei ce-or asculta, îl vor slăvi. Dar altfel, pier ?i slavă şi renume. Şi tot făcându-şi socoteala asl-fel, Ascunse spada Excalibur iarăşi, Şi’ncel se ’n toarse înapoi la rege. . Abia suflând Arthur îl întrebă : Ia spune-mi ce ai văzul, ce-ai auzit? Şi Bedivere cel îndrăzneţ răspunse : Doar’ lacul se lot tânguia prin trestii Şi valul care se sbălea prin stânci Şi atunci Arthur plin de mânie-i zise : Eşti un nemernic şi un vânzător Ce numele de cavaler pătează. Vai mie! cine o s'asculle oare, Porunca regelui ce stă să moară ? Văd bine cine-mi eşti, rămas doar tu, Dcur tu din cavalerii ce-i avui, Era de datoria la să faci Atâta cât ar fi făcut cu toţii. Şi tu, eşti gata ca să mă trădezi Că spada şi mâneru-i sunt de preţ. Să mă trădezi din dragoste de aur, Ori jiind-că ochii-ţi fură amăgiţi, Ca unei biele fele fără minte ! Un om poate greşi de două ori, Si poale-a treia oară să se’ndreple. De aceia’fi spun să te mai duci odată. Dar dacă spada n’o arunci in lac Mă scol şi te ucid cu mâna mea. Atuncia Bedivere porni de grabă, Sări prin stânci şi cobori la lac. Se afundă o clipă’n păjmrişul Din care scoase spada cea ascunsă. Şi apoi rotind-o cât putu de tare O asvărli departe’n lac. Şi spada, Străfulgera in r. opul ei văzduhul, împrăştiind scâ tei iii jurul ei Şi invârtindu- ca pe uri arc Căzu iii lac şl ajm-o ’mproşcă De-o 'înalţă de-asupi;a-i ca uri nor, Precum în mările de miază noapte Vuieşte marea ’ii clocote grozave In locun ’care se ciocnesc gheţarii. Dar cum ajunse spada jafa apei Se şi ivi un braţ de-asupra ei înfăşurat cutfotul şi cu loiu’n alb, Minune fără de aseriiănare, Şi spada apucând-o de mâner De trei ori o nvârti n văzduh, şi’ncet Se cufundă in lac. Sir Bedivere Ca aiurit porni de grabă înapoi. Arthur suflând din ce in ce mai greu, Cum îl văzu, ii zise : ce-ai văzul, Ori ce-auzişi, că ochii mei îmi spun Că sa făcut întocmai cum ţi-am spus? Sir Bedivere cel îndrăzneţ răspunse : O rege, mi-am închis de grabă ochii, Căci nestimatele de pe mâner Mar fi orbit. In toată viaţa mea Cât am trăit şi cât oi mai trăi, Chiar de-aş trăi trei vieţi de-acum nainte, Minune ca mânerul nu mai văd. Rotii deasuprâ-mi spada, şi-o svârlii, Iar când putui ca să mă uit din nou, Văzui un braf înfăşurat in alb, Minune fără de asemănare, Că spada o apucă de mâner Că o roteşte de trei ori, şi-apoi. Pieri cu lotu ’n lacul cel adune Şi-aiunci Arthur suflând din greu ii zise: Simt că mă sting şi-i vremea ca să plec. lncoardâ-ţi spatele să-mi porţi povara Pe ţărmul, care lotuşi mă’ngrozeşle, Căci rana mi-a ’nghielal şi am să mor. Apoi, se ridică pe jumătate încet şi greu, proplindu-se ’nlr’o mână Cu ochii mari şi albaştri, larg deschişi Privind spre-un singur loc, ca o icoană. Sir Bedivere cu ochii plini de lacrimi Se lot uita Ia el, mustrai de cuget. Sta mul şi nu putea găsi o vorbă. Şi ’ncel plecându-se pe un genunchi, îl luă cu multă îngrijire’n braţe, Iar mâinile slăbite i-le puse De după gât, şi-apoi porni cu el. Şi Arthur de-abia putea să mai răsufle Ca unul chinuit de-un vis urât Pe când în juru-i linişte şi pace. ŞI tot gemând ii zise’nlr’un suspin: Mai iute rogu-le cât mai e vreme, Căci teamă mi-e că o să mor pe drum. Iar Bedivere gonea din stâncă ’n stâncă Şi ’nfâşural în răsuflarea lui Părea printre colinele ’ngheţale Ca o făptură supra omenească. www.dacQFomanica.ro 300 LUCEAFĂRUL No.J3 şi 14, 1919 Umbra ’ndărâlu-i mare, şi un plânsei I-se ivea în tale. Gândurile "• II împungeau şi îl piinedii pe fugă. ' Armura-i răsuna ciuda'l prin peşteri Şi văile pustii,‘ idr imprejuru-V, Vuiau in clocot înegrite'slâhci • _ _ Când pintenii de oţel se înfigeau Iu piatra lunetoasâ ş’o izbeau ’ Si deodată se ivi 'şi lacul ' Sclipind supt argintia zare a iernei. Iar jos la ţărni se legănă o barcă Aşâ de mohorâtă că părea înfăşurată inlr’un prapur negru. Şi coborând încet spre ea, văzură Că puntea eră plină de arătări Imveşmântate 'n negrii ca un vis. Şi printre ele trei crăiese stau, ’ Cu fruntea prinsă in cununi de aur. Iar plânsul lor urcă până la stele, Un plâns sfâşietor, un oaet lung Ca tânguirea vântului in noapte, De-alungul unui câmp pustiu şi trist, Pe care nimeni n'a călcat vreodată. Şi zice Arlhur: Aşează-mă în barcă, Şi coborâră către ea. Atunci, Crăiesele veniră şi-l luară, Si plânsul cel amar le prinse iarăşi. Iar una ’nallă si frumoasă ’i puse In poată capu ’ncet şi-i desfăcu Eărămiţalul coif. Apoi, cearcă Să-i încălzească mâinele ’ngheţate. Pe nume îl strigă, plângând cu jale, Şi lacrimile-i picurau amare Pe fruntea lui brăzdată toată n sânge. Era'nălbit la faţă, fără viaţă, Cum se'nâlbeşle luna şi se pierde Când soarele începe-a se ivi. Armura lui fusese sfâşiată De loviturile primite ’n luptă Iar bucleleA de aur, lucitoare, — Că fruntea lui părea un soare mândru Nălţându-se pe tronul lui ceresc,— Erau muiate’n praf şi atârnau De-alungul chipului în smocuri. Şi regele cum sta acum culcai. Părea un stâlp de vânturi prăbuşit Şi nu Arlhur vestitul cavaler Ce’nfipt in şea, cu lancea sclipitoare Se avânta, viteaz făr' dd pereche; In luptele vestite ce-aveau loc In Camelot, cu cavaleri vestiţi . , De faţă fiind domniţe, regi şi-alaiuri. Şi Bedivere sbiicni în plâns zicârid : Şi-acuma, unde să piâ diicfo rege,, . Şi unde fruntea să-mi ascund şi ochii ? Căci vremurile noastre au apus, Acele vremi când Jie-caret zi , , Ce se ivea, purta cu ea prilejul. înfăptuitei unei fapte^ mări, Şi pentru fie-care faptă mare •' Se şi ivea un nobil cavaler. Trăirăm vremi 'ce nu s’âu pomenit De cât atunci când steaua’nViriunală ‘ Purtă pe'inăgii-aducători de smirnă. Dar astăzi, ma'să cea rotundă piere, Icoana unei lumi atât de mari, ‘ Şi cel din urmă, plec în Ituixe singur. Iar zilele şi anii m’or găsi . Străin, şi pribegind prin 'lume nouă ■ Cu chipuri noi şi suflete streine. Răspunse-ălunci Arlhur Cu glasul stins : Se prăbuşeşte întocmirea veche Şi face loc la altă întocmire, Căci voia Domnului ~se împlineşte In chip şi fel, şi aşa va fi de-apururi.\ Tu, cată inima de ţi-o’nlărtşte,' Căci eu, cum aş putea să ţi-o ’nlâresc? Eu am trăit aşa cum am simţit, Şi Domnul să mă ierte de-am greşii Iar tu, de nu m’oi mai vedea, le roagă Pentru odihna sufletului meu. Puterea rugăciunei este mare Şi ’nfăpluieşle lucruri minunate Cum oamenii nici c’ ar putea visa. Şi lasă ruga ta ca un isvor Să curgă zi şi noapte pentru mine. Altminteri oamenii ar fi la fel Cu caprele şi oile ce duc O viaţă de neştiinţă şi’nluneric, Când cunoscând că e un Dumnezeu Nu şi-ar întinde mâinile spre el, Rugându-se fierbinte pentru ei, Şi pentru cei ce zic că le sunt prieteni. Căci lot ce se petrece pe pământ Legat este pe veci cu lanţ de aur De-al Domnului călcâi. Rămâi cu bine,! E vremea ca să plec şi calea-i lungă, Iar cei ce sunt cu mine, sunt lâvarăşi! — De-o fi să plec, căci parcă mă ’ndoesc, Spre valea din ostrovul Avalon, Acolo nu e grindină nici ploaie Şi nici zăpezi, ori vânturi furtunoase; Acolo ’s pajişti, pururi înflorite Şi văi inveştmânlale în verdeaţă.- -Iar marea totdeauna-i liniştită Şi-acolo, rănile nii-s’or închide... Aşa vorbi, şi barca se desprinse încet de ţărni, cu pânzele întinse, Şi vâslele ’ncepurâ să se mişte Cum lebăda cântându-şi versul morţei, Nainle de ă porni-şi resfiră fulgii Pe pieplu-i de zăpadă,' ji apoi Sfâşie ’n drumii-i străveziul val, Rămase Bedivere ca pironit, • Şi amintirile îl cotropiră.' ’ Rămase-aşa îndelungată vreme Pâh ce corabia se mai văzu *.. Un negru puhct'în depărtata zare, 1 Iar plâhselul se slinse:ncel pe baluri-. Iulie 1919. ’ .........D.' VlasarV ' www.dacoromanica.ro No. 13 şi 14, 1919 LUCEAFĂRUL 301 Dări de seamă. Duiliu Zamfirescu : Pe Marea Neagră. Dacă numărăm şi întâia culegere de ,.poezii şi nuvele" întitulată Fără Titlu şi apărută în 1883, acest ultim, volum de versuri al d-lui Duiliu Zamfirescu este al cincilea. In 1894, apăru Alte. Orizonturi, după trei ani apăru imnuri păgâne, după alţi doi Poezii nouă. Pe Marea Neagră - apare la un interval de nouăsprezece ani. Strânse laolaltă, cele cinci volume ar da o carte de vre-o. 280 de pagfni în care s’ar cut-prinde toată opera poetică u d-lui Duiliu ZanV-fîrescu. JBroşurile vechi, mărunt şi elegant tipărite, nu se mai găsesc astăzi. In librării nu se cer. Cetitorii iubesc în d. Duil/'u Zamfirescu mai mult pe rbmancier. Puţini sunt cei cari cunosc şi pe poet. De altfel poetul însuşi nu s’a grăbit să dea o ediţie nouă vreuneia din culegerile sale de versuri. Şi în vreme ce romanele sale au cucerit cercuri tot mai largi de cetitori şi bibliotecile populare le pun la îndemâna oricui, peste opera sa poetică s’a aşezat, apăsătoare, uitarea. Uitarea care înnăbuşă pentrucă nedreptăţeşte. E vorba, deci, de critica noastră literară care a trecut totdeauna pe lângă poetul Duiliu Zamfirescu, privind în altă parte. E adevărat că omul, poleindu-se cu orgoliul unui blazon bizantin, trece prin viaţă, plimbân-du-şi ochii mult mai sus de creştetul muritorilor de rând. E un suveran dispreţ de vulgaritate, de ceeacef i se pare d-sale că e vulgaritate, şi acest dispreţ ţine să-l arunce, cu gesturi magnifice de cavaler închipuit, oricui şi oridecâteori ii se pare că a venit prilejul. Adesea, prilejul acesta era o simplă vedenie care punea pe cavalerul nostru într’o atitudine hilariantă. Omul înfumurat şi sfidător, care a stârnit necontenit polemici anapoda şi a rămas iremediabil acelaş, cu toate hazliile înfrângeri suferite,—dece să n’o mărturisim?—ne-a fost profund antipatic. N’ain putut admite ifosul acela de a glorifiica o fustanelă din Beoţia, înjosind o maramă din Muscel, şi cu atât mai puţin tenacita'tea care îl făcea să devieze treptat. , De câteori se retrăgea i înfrânt în cortul său cu blazon de hârtie poleită, cavalerul bizantin îţi făcea impresia că de acolo, din adăpost, mai pune odată mâinile la gură şi strigă: Zadarnic! Oa'i profanum vulgus et arceo! Vina criticei literare este că s’a resimţit de această atitudine a omului şi a ignorat, injust, poetul. , ; Cu volumaşul recent, el însuşi vine să ni-se reamintească. Poetului acestuia îi păstrăm o dragoste veche. Măsura pe care n’o are omul, o are poezia lui, cariei e un strţăltucitor joc de lumini pe o marmură de Pentelic. ■ Duiliu Zamfirescu iubeşte viaţa, fără să-i iscodească enigmele. Potrivit temperamentului său, această viaţă nu poate fi oricare: fireşte, înnaimte de toate, să nu fie vulgară Vulgaritatea ca şi problemele pe care ţi le-ai pune tulbură armonia senină, olimpiană a. celui ce voieşte numai să se bucure de binefacerile existenţii. Fjlosofia acestei existenţe e simplă şi comodă. Ea crede dogmatic în cuvântul bătrânului grec, strămoşul, poate 1—care zicea că „totul curge, nimic nu rămâne". Şi dacă nu rămâne nimic, la ce bun să filosofăm? , , Ce-a fost, s’a dus,—ce este, e Şi va mai fi ce se cuvine. . . Nu te muncf să ştii de ce, ■ Că nici nu poţi şi n:ci nu-i bine, (Palinodie, Poezii nouă) Poetul parcă. îţi spune convingerile lui ridicând paharul în raza lunii .şi entusiaşmat de licoarea aromată a lui Dionis. Uneori se înduioşează de efemeritatea vieţii, dar această duioşie îi insuflă un nou avânt de a o trăi: Că atâta are ontul: ce te aii este al lui. Ce-o fi mâini e totdeauna margine mormântului... (Alt cântec, Alte orizonturi). Horaţiu spunea acelaş lucru:-Dutti loqupnur, fugerit invida Aetas: cârpe diem, quam ntinimum credula ' . postero! In marginile acestei concepţii literar-clasice a încântărei de viaţă, senină şi comodă se desfăşoară poezia d-lui Duiliu Zamfirescu. Sprijinit1 Ipe o concepţie clasică, temperai mentul său cerea şi un cadru clasic. PcisagiUl italian şi grec vor reveni mereu, colorate de plasticitatea versului. Evocările unei inspiraţii largi şi avântate aduc în acest cadru de natură luxuriantă fantomele armonioase ale anticităţii-Poema Către Cleobut, în care poetul îşi exprimă în durerea izolării sale aici Ia noi, în mediul de platitudine al ţării „de pe Pontul Euxin", nostalgia fierbinte după splendoarea Eladei, este poate cea mai frumoasă din câtp & scris. Este aceeaşi atitudine de sfidare ironică, dar o primeşti pentrucă e spusă muzical şi temperată de multa lumină a inspiraţiei. ' O claritate de cristal în toate aceste viziuni antice ale d-lui Duiliu Zamfirescu, încununate de trandafiri şi de iederă. O atmosferă meridională în care azurul se îndoaie peste grădini de măslini şi de lălmâî, între ramurile cărora licăresc, în marmură, bacante, nimfe, fauni şi satiri. Alături, Mediterana, care jşi ridică murmurul împletit cu barcarole de pescari, scaldă ritmic ţărmurile cu valurile ei albastre şi inspiră pământului flora, fauna şi cântecele care exaltă bucuria vieţii. , Dimineaţa ideală 'R'âde’n floarea de migdală, 1 Tinereţea stă în cale, întrupată ; Intr’o fată . Cu un coş de portocale. , In strofe ca aceasta e toată puterea poetică a d-lui Duiliu Zamfirescu şi, în acelaş timp, maximum de realizare al artei sale. Această artă are de altfel, destule inegalităţi. Intre cei câţiva poeţi de seamă ai noştri, d. Duiliu Zamfirescu se înfăţişează ca unul care îşi realizează inspiraţiile supărător de inegal. Lângă minuni de armenie, dezacorduri care strică' totul. Volumul recent, Pe Marea Neagră, are această însuşire de a-ţ,i redeştepta ecourile întregei sale poezii cu înnălţimile ei luminoase—de data asta obosite—şi cu .scăderile ei,—de data asta adâncite. Rândurile de faţă sunt insuficiente. Opera poet,ică a d-lui Duiliu Zamfirescu meL rită din partea criticei o atenţie, cărei a întârziat. N. Cr. www.dacQFomanica.ro 302 LUCEAFĂRUL No. 13 şi 14, 1919 Cronică. Arhitectură. Arhitectul Clavel revine şi el vremurilor vitregi ale arhitecturei româneşti. Dotat cu simţ şi pasiune artistică, el izbutise să se ridice pe primul plan >cu toată vitregia împrejurărilor. Nu urmase un curs regulat de arhitectură. Era un simplu autodidact. începuse ca băiat de biurou la Oaleron, Leconte de Nouyşi Magny. A folosit insă mai mult de pe urma celor doi din urmă, al căror gen convenea mai bine spiritului său decorativ de cât genul lui Oaleron, care avea ca bază o cultură clasică solidă care-l făcea să urmărească mai mult amploarea unei concepţii monumentale de cât efectul mărunt al decoratorului. Înclinarea Iui artistică precum şi lipsa de studii era fatal să-l depărteze de Oaleron şi să-l apropie de ceilalţi doi. Şi a izbutit în această direc-: ţie să stăpânească în mod magistral amănuntele arhitecturei româno-bizantine, mânuindu-le cu o virtuozitate remarcabilă. Exemple vii ne stau îna-.inte; puţinele 'lucrări' făcute pe numele său ca localurile de poştă clădite cât timpi a fost arhitect şef al acestei instituţii, Cavoul Cazza-vilan, Cavoul Stolojan. tâmpla Catedralei din ■Caracal, dar mai ales lucrările făcute pentru alţii. Şi cel puţin după moarte credem căi i sie cuvine o restituire a patrimoniului său artistic. I se cuvine restituirea a tot ce fi lucrat în calitate de desenator, pentru arhitecţi dotaţi cu mai mult s.imţ practic ca el. Desemnatorul (?!) le-a .făcut însă farsa să lucreze in genul lui un gen pe care or-ce cunoscător 11 recunoaşte imediat, yen în care acei arhitecţi n’au lucrat nimic înainte de a-l avea pc cl desemnator şi unii din ei alici după ce n’au mai avut ajutorul lui. In această calitate de desemnator a dat Casa -Stocncscu şi Palatul Funcţionarilor Publici ambele în Bucreşti şi Hotel Caraiman şi Biserica cu mobilierul ei din Sinaia. Atât critica comparativă cât şi martorii oculari ai atelierelor nu fac de cBî să îndreptăţească această operă de dreptate ce încercăm a-i face aici. In toate aceste lucrări se simte decoratorul dar în acelaş timp se simte insuficienţa arhitectului, adică lipsa liniei monumentale şi a unei dispoziţiuni interioare logic ordona.te, consecinţă vădită a absenţei unei discipline didactice care ur'fi făcut din cl cu siguranţă un egal ‘al lui ‘M intru ca valoare artistică şi uu continuator în acelaş timp. Cu aceşti doi artişti Miucu şi Clavel se închee prima perioadă a arhitecturei româneşti. Leconte de Nowy s’a mărginit nQmai la restaurări :pe‘care le-a făcut în taină, necontând să exercite vrto influenţă asupra tinerilor din vremea sa, sim-ţindu-se satisfăcut cu recunoaşterea şi -încurajarea pe care -i-o arăta Palatul. A rămas, deci, cu tot profitul unei lungi convieţuiri cu noi, până la urmă un strein. . Perioada a doua a arhitecturei româneşti ‘arc cu totul altă buză. Ea este motivată de cererea publică. Conştiinţa naţională desvoltătă prin ani de propagandă studii şi creaţiuni în do meniul istoriei literaturci şi artelor vechi -.româneşti au terminat prin a atrage simpatia generală pro-ducţiunilor de artă românească. ■ ‘ Formarea acestui curent revirre în cea .mai mate‘ parte neobositei activităţi desfăşurate de <11. Iorga ale cărui studii conferinţe şi reviste —în special Semănătorul—au datroada cea bună. Apo.i un mijloc de educaţie artistică în masă a fost fără îndoială. Expoziţia din 1906, destul de slabă alt-fel, ca valoare artistică. Acuma însă şi epoca primejdioasă. Publicul are priceperea artistică necesară spre a putea face selecţiunea elementelor artistice? Arhitecţii au noţiunea justă a rolului lor şi a calităţilor ce li se cer? Literatura care a provocat trezirea sentimentului naţional nu a fost de natură să dea în acelaş timp şi pregătirea estetică necesară. Rolul său de propagandă fiind atins trebuiau să urmeze lucrările de specialitate care să analizeze operile de artă, să explice calităţile lor artistice şi să desvolte prin aceste lucrări un spirit colectiv de critică artistică, ce ar fi influenţat cu prisosinţă asupra producţiunei estetice. O asemenea fază de pregătire n'am avut şi publicul nici nu i-a întrezărit necesitate;». Şi-a închipuit că bunul simţ ajunge. Şi, bunul său simţ l’a dus la culele din Oltenia şi la câte-va case boereşti de prin Sec. XVIII—XIX. Necesităţile vieţei moderne însă, aşa de complexe nu se puteau satisface cu cele câte-va elemente exterioare ale acestor clădiri vechi incapabile a îmbrăca nevoile de confort şi igienă ale unei locuinţe moderne.' Acestea două, confortul şi igiena sunt ideile călăuzitoare1 vie arhitecturei moderne cărora forma estetică trebue să li se adapteze fără nici o stânjenire. Aşa că greşesc to,i cei ce pornesc del a reminiscenţele vechei arhitecturi româneşt' căutând a le realiza cât mai fidel în lucrări noi care n’au nici scopul de apărare al culelpr şi nici cel al trândăvirei nesfârşite a boerilor de altă dată în răcoroasele ceardace ale caselor de la moşii. Viaţă orăşenească actuală este o viaţă de luptă continuă, de libertate şi de strâmtorare economică. In aceste date omul trebue totuşî să trăească comod şf igienic. Estetica arhitecturei actuale deci are de contat cu factori sociali ce nu se pot înlătura. Câtă vreme nu s.e va înţelege acest lucru vom avea, ceeace avem de fapt; spiritul altei vremi. Şi cred că este un anacronism, ca în casa eu. tărui bogătaş cu viaţa publică destul de intensă • să te simţi ca ’ntno cetate de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Aceasta din cauză că arhitecţii noştri în loc să înceapă de la program, liberi de or-ce prejudecată şi călăuziţi de partea practică a subiectului - să ajungă la' estetizanta lui iei pornesc de Ia formă spre conţinut deformându-1 spre a intra ‘în tiparul imaginaţiei lor mărginite la câteva re-.rainiscenţe arheologice.- - ' .Dintr’o asemenea metodă niciodată nu va eşi o artă nonă românească. :Ea ne conţipând în sine puterea creatoare .a realităţii-'se -va mărgini la .repetarea cu mici variaţiuni a aceloraş teme-artistice. Şi acesta şi .este aspectul .a tot ee s’a .făcut de-la M/ineu ncoace. ■ . Sărăcia motivelor s’ar fi observat şi mai mult dacă Mincu.n"ar fi lăsat prin elevii şcoalei de arhitectură o tradiţie de atelier şi .o bogată ■moştenire .ele detalii, din care trăesc arhitecţii . de- astăzi. . Oare este soluŞa spre a .găsi calea cea adevărată? . Sp. Cegăneanu www.dacQFomanica.ro No. 13 şi 14, 19i9 LUCEAFĂRUL L03 Literatura în Străinătate Iarăşi problema Bacon-Shakespeare E iştiut de toţi acei cari S’uu locupat de 'aproape cu Shakespeare căj d biografie detaliată a poetului nu există şi că povestea vieţei şi operelor sale a rămas cu toate cercetările, învăluită în-tr'un nour de nţister, ceia ce a îngăduit unor cri* tici doritori de senzaţie să facă presupuneri, care să darme credinţa marelui public că autorul nemuritoarelor drame este aceiaşi persoană care a jucat cu atâta succes pe scena teatrului Burbage. Incă de mult s'a lansat ideia că autorul lui Hamlet şi a frelorlalte drame nu poate fi Shakespeare, care nu poseda cultura largă şi multilaterală ce se întrevede din dramele ceri poartă numele şi că autorul adevărat nu pojate fi decât Balcon, filosoful genial sau contele Derby, distins profesor universitar pe acele vremuri. Cel dintaiu critic care a lansat această teorie este o femeie care poartă şi numele lui Bacon, Miss Delia Bacon şi care în anul 1856 a încercat să susţie că ladânca filosof ie care se 'desprinde din opera lui Shakespeare nu poate fi a comediantului ci a marelui filosof care din modestie şi-ar fi ascuns numele. De la această dată scrierile pro şi contra s’au înmulţit, fără însă ca partizanii teoriilor baconiene să poată aduce un singur argument decisiv în favoarea presupunerilor lor. Ernst Sieper, profesor de anglistică la Universitatea din Munchen, dă în cartea sa Shaked-peare ,jinJ se\'ne Zeit" (Ediţia 2-a, Teubner Leip-zig, 1912) un rezumat obiectiv a argumentelor baconiene, arătând lipsa de seriozitate a acelora care vreau să darme gloria marelui poet. De curând cearta în jurul acestei chestiuni s'a încins din nou şi de astădată istoricul literar Abel Lefranc, autor cunoscut prin studiile sale despre Rabelais, susţine şi el cu energie ipotezele baconienilo:, trecând cu vederea unele dovezi în sprijinul lui Shakespeare. Lucrării- lui Albert Lefranc îi răspunde dl. Lcniworth-Chambun într'un documentat studiu publicat în numerele din 15 Mai şi 1 Iunie a. c, ale revistei franceze ,.Revue de Paris. Dl. Long-worth încearcă să alcătuiască o autobiografie a lui Shakespeare sprijinindu-se pe toate documentele vremii, pe scrisorile şi puţinele însemnări ale poetului şi pe o analiză filologică jţi comparativă a sonetelor lui Shakespeare. Dramele nu pot servi la stabilirea datelor biografice, deoarece ele sunt impersonale şi sufletul poetului nu se vede în ele decât în trăsături largi, pe când sonetele sunt o mărturisire, din care se pot uşor culege date precise care pot fi în urmă legate între ele. ; Pentru isiori ui t nereţii Iu Shakespeare, Lcng-worth se serveşte de mărturiile contemporanilor cari Fau cunoscut şi în special cele ale lui Rowe, lohn Aubwy şi Ben Jonson. După ce combate afirmaţiile lui Lefranc: că poema Lucreţia nu aparţine lui Shakespeare ci lui Derby şi că scrisorile de mulţumire adresate de poet sunt ale aceluiaşi Derby, dovedind ca Sidn-ev a îţest'cşiul din pioieeforii poetului, Long-worth trece la analiza sonetelor care în număr de o sută cincizeci şi patru au fost pentru primă oară colecţionate în volum la 1609. Din cuprinsul primelor sonete reiese legătura de prietenie ce a avut-o poetul cu contele SouthamptOn; din vinele se pot deduce o mulţime de date biogra- fice iar din foarte 'multe se poate stabili cronologia dramelor ale căror idei şi imagini se găsesc strecurate pe ici pe colea în cuprinsul sonetelor. La această analiză filologică condusă cu mult spirit critic şi cu o logică strânsă, Long-worth mai adaugă câteva documente privitoare la viaţa lui Shakespeare, printre care se găsesc epitaful şi testamentul, care capătă o nouă interpretare.' . Longworth reuşeşte în studiul său .să anuleze argumentele lui Lefranc ceiace pune capăt pentru un timp pretenţiunilor veşnic ‘aceleaşi şi lipsite de o documentare ştiinţifică ale baconienilor. 1. S.-G. înseninări. In însemnări Literare, d. D. B. ne-a mustrat violent că nu pricepem cum poate fi soarele o a-cadea,—într’ol poezie publicată de revista ieşeană. Sunt, o mărturisim, unele subtilităţi de felul'acesta pe care vom continua să nu le pricepem, cu toată mustrarea d-lui D. B. Astfel, în No. 24 al însemnărilor, poetul Demostene Botez, care a scrîs lucruri ce nu se pot uita, cum este acea splendidă „Dimineaţă" ori acel puternic strigăt din tranşee publicat în vremea războiului, lasă totuşi să’-i scape strofe ca aceasta: Nu văd nimic. Sunt ca o peşteră pustie In care 'ochiţi cască guri. Simt inimi negre de păduri Cum bat un puls de veşnicie. E drept că senzaţia stranie de „întuneric" lăuntric, pe care o încearcă poetul, e un lucru di-fi i c’e ledat. Nu s.uză însă, o aşa de stipără'oaţe incoherenţă de imagini. E o logică poetică după care şi imaginile se înlănţuiesc. Dar,—să nu supărăm iarăşi pe d. D. B. Noi aceştia dela „tipografia Baer" nu ne pricepem în 'asemenea subtilităţi. Foaia Poporului, care apare în Ohio, Cleve-land, tipăreşte în foileton cartea d. Oct. C. Tăs-lăuanu, Trei tuni pe câmpul de războXu. Caftea aceasta se bucură până acum de o traducere în limba franceză şi de alta în Jimba engleză. ,,Mişcarea culturală“. Sub acest titlu, d. N. Davidescu publică zilnic în „Steagul" aprecieri critice asupra ■ cărţilor şi evenimentelor literare şi artistice. Sunt judecăţi de a căror dreptate scriitorul e convins şi ie exprimă fără şovăire, răspicat, întro frază concisă şi tăioasă adesea. Nu lipseşte o pornită predilecţie de a reliefa defectul. D.. N. Davidescu o face cu voluptate. O voluptate care stârneşte uneori proteste colective, fiindcă doare. . îmbucurător e că o parte din scriitori, nevoiţi să facă ziaristică, introduc treptat iri presa cotidiană înecată în politică, şi preocupările mai înalte ale culturii. Şi - dacă e adevărat că literatura pierde în calitatea produselor scriitorilor z/iarişti, ea câştigă, în genere, în popularitate. N. C. „Mercure de France" ne aduce 0 interesantă cronică asupra literaturei spaniole din America. E vorba de acelaşi curent modernist ce se manifestă' în literatura aceasta tânără, deSpre . câte ne-a informat adeseori revista franceză. Şi e bine să relevăm cronica aceasta mai cu seamă www.dacQFomanica.ro 304 LUCEAFĂRUL No. 13 şi 14, 1919 pentru „Viaţa nouă" care de .13 ani şe strădueşte să reprezinte şi la noi aceiaşi mişcare*. Mvndovan'işmu'l—noul curent—finde să a-dâpteze la spiritul şi Ia mediul american cuceri-i riie realizate de mişcarea, modernistă a acestei literaturi, lată cum se exprimă cronicarul, el itisuşii un reprezentant al acestui curent: - ,,E „vorba de o interpretare pe care vrem să' o dăm „marilor sugestii ale rase1', ale pământului şi „ale ambianţei care însufleţesc toate literaturile „superioare, sugestiuni care departe de a anula „universalitatea primordială în orice" creiaţie ar-„tistică adevărată, o întăresc diferenţiind o. E „vorba dar—zice cronicarul—de a crea arta Lu-„mii Noi, adică a pământului nostru tânăr şi „a viitorului". Literatura riouă a Americc', de care îi place atât de mult d-lui Densuşianu să vorbească, e prin urmare o literatură inspiraţia de viaţa particulară a pământului şi oamenilor de acolo şi tinzând să exprime un suflet, medern fără îndoială prin toate aspiraţiile pe care le creiază cultura epocii noastre, dar un suflet care nu îşi sacrifică originalitatea lui de rasă pentru acest modernism. La noi însă modernismul de la „Viaţa Nouăf, îşi înţelege cu totul altfel rostul. Ne-a creiat această literatură hibridă şi parazitară, în care poeţii reproduc „spleenul" tuturor blazaţilor din apus, gem de fumul şi sgOmo-tul uzinelor pe care nu le-au întâlnit nici odată pe malurile Dâmboviţei, ne vorbesc înfioraţi de toate oraşele tentaculare citite în cărţile altora şi ,.intelectualizează“ poezia prin pastişarea tuturor simbolismelor şi a decadentismeior. Sunt 13 ani de când avem' o revistă reprezentând aici curentul modernist, şi sunt cel puţin 13 ani de când avern^ o „literatură nouă“. Şi totuşi căutăm incă nedumeriţi în jurul nostru măcar unul din pceţii acestei scoale despre a cărui poezie să putem spune că' e românească. Fiindcă, îndărătnici cum suntem, noi nu credem că vo’umele candide şi clorotice ale d-lui Ervin se pot numi poezie, şi cu atât mai puţin românească. Şi nu ştim dacă dl. Densuşanu însuşi ne-ar putea propune nu altul care să salveze mai bine situaţia. E trist pentru literatura noastră în care modernismul s’a comp: omis în acest chip, dur e sfâşietor mai cu seamă pentru această „Viaţă nouă“ care a devenit un fel de fată bătrână a literaturii noastre. Sunt treisprezece ani întregi în urma ei şi treisprezece ani ee nu se mai pot urca înapoi. „O, la tistesse des pauvres vîe ges mortes!.. Din „Sburătorul“ relevăm bucata publicată în No. 14, O pre^mHre de dl. /. C. Vissă-Pion. E o admirabilă zugrăvire a unui suflet de ţăran care, cu acuitateâ primitivului, îşi simte apropiindu-se moartea. E o simplitate şi o senă nătate clasică ce face din bucata aceâsta o pagină de adevărată artă. Şi e un 'misticism' care îi creiază o adâncime psiho'ovică deosebită. Pasagiul în care e clescilis rămasul bun cfe la pădure e de un lirism mişcător. O scădere însă—şi la dl. VÎ9-sarion e aproape un manierism—e amestecul de note jtriviale în 'mijlocul acestor pagini de delicată poezie. Era inutil să aflăm că ţăranul acesta în preajma morţlii a mâncat cânnaţi fripţi! Dl. Vis-sarion a căutat un (efect de humor, a întunecat însă frumuseţea bucăţii. Şi remarcăm acest lucru tocmai fiindcă el face parte adeseori din mijloacele umoristice ale acestui autor. Sunt pagini însă în care asemenea humor e jignitor. In afară de această observaţie, O presimţire e o adevărată pagină de antologie. , Din „idea Europeană“ însemnăm bucăţile publicate sub titlul „Din carnetul unui drumeţ" semnate Em. B. Sunt adeseori însufleţite evocări, sau divagaţii de poet care desvălue un talent deosebit. Vocabularul personal al autorului şi puterea cţe a eviita banalitatea în care cade de obicei literatura aceasta marginală, sunt calităţi pe care le însemnăm cu plăcere, ' ' 4 A. B. Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina a f.'uat frumoasa iniţiativă dtţ a ridica la Cernăuţi un monument" luf Eminescu. E o veche datorie a culturii noastre faţă de acest poet care cu puterea geniului său a creiat cea mai înaltă forirfa. a gândirii româneşti. Şi e o datorie pe care până acuma am uitat-o. La Cernăuţi maieu seamă, un monument lui Eminescu înseamnă afirmarea culturii româneşti în Bucovina. Societatea iniţiatoare a hotărât să cumpere şi Jcasa lui Arcn Pumnul, în care a' locuit şcolarul Eminescu, pentru, a o transforma în muzeu naţional al Bucovinei. Sprijinim ideia societăţii bucovintepe şi îndemnăm pe cei ce ne citesc să Subscrie ia această operă. Banii se vor trimete Casierului Societăţii pentru cultura şi literatura română din Bucovină (Palatul Naţional) Piaţa Unirii 3. Cernăuţi. « La Drezda a [murit istoricul literar Creizenach, autorul unei cunoscute istorii a teatrului din vremurile mai nouă. In special s’a distins ai studiile privitoare la istoria teatrului în evul mediu. Mauriciu Maeteriinck divorţează. Această veste neaşteptată agită azi toată lumea literară. Prietenul şi cântăreţul Georgettei Leblanc, interpreta cea mai de seamiă a feeriilor sale, îşi părăseşte vechea muză, pentru a-şi petrece restul vieţei în preajma unei Melisinde de optsprezece ani. ani. * Casa lui Verha.eren carte a fost păzită de orice stricăciuni în timpul ocupaţiei, a fiost distrusă în timpul retragerei die către Englezi şi Germani. Au dispărut toate cărţile şi multe reliquii şi tablouri. Frantfs Jammes poetul peisagelor simple de ffcră publică un nou volum de poeme „La vierge et Ies sonnets" (Merture de France), foarte discutat de critica autorizată şi de presa franceză^ * Serbăitile pentru Gotjfried, Keller. In toată Elveţia se sărbătoreşte centenarul poetului naţional Gottfried Keller. Toate ziarele, chiar şi cele de la sate, se ocupă de opera scriitorului. , I. S.-G. • C. Brâncuş. Dăm în numărul de faţă două reproduceri după unele din lucrările compatriotului nostru stabilit la Paris, sculptorul C. Brâncuş. . Talentul puternic şi original al- artistului evo-luiază către un simbolism din ce în ce mai obscur şi frumoasele Jinii ale artei sale se încovoaie pentru n întrupai o concepţie stranie. Se pare că artistul merge pe un drum al cârtii capăt se pierde în umbra enigmelor. • ■ www.dacQFomanica.ro CÂMPIA TURDEI, 20 Mai La Mormântul lui Mihai Viteazul [* academiei ŢIBEI. 24 Mai www.dacQromanica.ro CÂMPENI, 29 Maij ^Cioîî^, l * ACADEMIEI *) X£o yi ÎC$y' ALBA 1ULIA. 30 Mal VJ academiei*/ www.dacQFomanica.ro www.dacQFomanica.ro „NAŢIONALA" Societate Generală de Asigurare în Bucureşti FONDATA LA 1882 Capital de acţiuni deplin vărsat Lei 3.00Q.BW,— | Oaune plătite dela fondarea Socle- Fonduri de rezervă.... 35.777,375,36 '|| tăţii-.Lei. 136.000.000, „NAŢIONALA" Primeşte asigurări în ramurile: ^ INCENDIU, GRINDINA Şl TRANSPORT ASIGURĂRI ASUPRA VIEŢII în condiţiunile cele mai avantajoase: Caz de moarte, supravieţuire, zestre, rente viagere, etc. Asigurări contra riscurilor de războiu în ramurile „VIAŢĂ Şl TRANSPORT“ -■—------- Informaţluni la Sediul social: Strada Paris No. 12 (Palatul Societăţii) rr—— . . şi la Reprezentanţii Generali pentru Bucureşti D-nii V. M, GOGALNtCEANU & I. NEGREANU în Strada Paris No. 12 jV«Eiv:rri IjV toata jrA.ita. „LUCEAFĂRUL SOCIETATE ANONIMĂ ROMÂNĂ PE ACŢIUNI BUCUREŞTI. NUMA POMPILIU, 7-9 CAPITAL LEI 2.000.000 DEPLIN VĂRSAT INSTITUT DE ARTE GRAFICE, CASA DE EDITURA EXECUTA TOT CE ATINGE RAMURA CONFECŢIUNILOR DIN HÂRTIE ŞI CARTON LITOGRAFIE j CARTONAGE | TIPOGRAFIE LEGATORIE PAPETARIE REGISTRE Preţul 4 lei. www.dacQromanica.ro